Sunteți pe pagina 1din 12

Curs 3 bazele biologice ale ocluziei dentare.

Bazele anatomice și funcționale ale sistemului neuromuscular.

A. Structuri neurologice.

Structurile anatomice și funcționale de bază sunt:

 neuronul,
 sinapsa
 receptorii.

Neuronul 1, senzitiv ,transmite pe calea aferentă informații la structurile superioare –


sistemul nervos central (SNC). Informațiile provin de la receptorii senzitivi aflați în
structurile ADM, proprioceptori caracteristici structurilor musculo-scheletale și
nociceptivi prezenți în toate structurile. Fig.2.1

Calea de transmitere spre cortex se numește cale aferentă. Sinapsele aferente au loc în
substanța cenușie. Neuronii 2 și 3 se numesc interneuroni. Ei transmit impusurile pe căi
superioare aferente la talamus și cortex. Căile eferente pornesc de la motoneuronul 2 și
comandă contracția musculară. Baza anatomică a căilor aferente pentru față și structurile
ADM este reprezentată de nv. Trigemen (perechea V ) care trimite impulsurile provenite
de la periferie spre stațiile centrale.

Stațiile aferente către cortex sunt reprezentate de:

 nucleii tractului spinal,


 substanța reticulată,
 talamus și hipotalamus
 sistemul limbic.

Substanța reticulată se găsește în punte și este reprezentată de nucleii responsabili pentru


activarea sau inhibarea durerii. Talamusul este centrul de control care dirijează toate
impulsurile spre cortex.

Hipotalamusul este centrul de control al funcțiilor interne. El este răspuzător de senzațiile


de foame și sete. Stimularea hipotalamusului produce excitarea SNV simpatic, care
determină vasoconstricție. Creșterea nivelului emoțional produce excitarea
hipotalamusului, care prin intermediul SNV simpatic controlează impulsurile nociceptive.

Sistemul limbic conține structuri de graniță ale cerebelului și diencefalului fiind


răspunzător de controlul emoțiilor și comportamentului: furie,depresie, anxietate, teamă,
paranoia.etc.Este centrul plăcerii și al instinctelor. Astfel, durerea cronică se poate
transforma în depresie prin alterarea stărilor emoționale și comportamentale ale
individului aflat în suferință.

Cortexul este stația finală, care prin aria sa motorie coordonează funcțiile. Fără controlul
aferent al talamusului activitatea sa este egală cu zero.

1
Curs 3 bazele biologice ale ocluziei dentare.

B.Unitatea motorie
este alcătuită dintr-un număr de fibre musculare inervate de un singur neuron motor.
(fig.2.3) Numărul de fibre musculare din unitatea motorie este corelat cu precizia acțiunii
efectuate. De exemplu maseterul este alcătuti din unități motorii cu fibre numeroase
pentru sa asigura prin contracție forța necesară în masticație. Pterigoidianul lateral prin
fascicolul inferior intervine în mișcările orizontale ale mandibulei, fiind capabil de ajustări
de finețe datorită unităților sale motorii alcătuite din puține fibre musculare. Când este
activată unitatea motorie se eliberează aceticolină care produce depolarizarea fibrei
musculare, cu rezultat final scurtarea fibrei musculare, respectiv contracția musculară.

C.Mușchiul este alcătuit dintr-o sumă de unități motorii, vase, nervi, țesut conjunctiv și
fascie. Poziția verticală a capului este asigurată de contracția musculară echilibrată a
musculaturii posterioare reprezentată de trapez, sternocleidomastoidian, splenius capitus și
longus capitus și anterioară prin maseter, suprahioidieni și infrahioidieni (fig. 2.4.)

D.Funcția musculară.
O unitate motorie efectuează o singură funcție: contracție sau relaxare, scurtare sau
alungire. Există 3 funcții potențiale: contracția izotonică, contracția izometrică și relaxarea
controlată. Maseterul se contractă iziotonic când ridică mandibula în masticație, izometric
când se interpune un obiect între arcadele dentare, și se relaxează când se produce
deschiderea gurii.

Postura capului se realizează prin cele 3 funcții ale mușcilor implicați, unii se cotractă
izoton, alții izometric și unii se relaxează. Uneori, mușchiul este supus la solicitări
antagoniste, fiind obligat să se lungească și scurteze simultan, situație patologică cînd are
loc o contracție musculsară excentrică.

E.Receptorii senzitivi din mușchi- proprioceptori


sunt reprezentați de următoarele structuri:

 fusuri neuromusculare, localizați în masa musculară,


 aparat Golgi, prezent în tendoane,
 corpusculi Paccini evidențiați în articulație , tendoane, periost, fascie țesut
subcutan și
 receptori nociceptivi aflați peste tot. (fig.2.5.)

Fusurile neuromusculare monitorizează lungimea mușchiului, aparatul Golgi tensiunea


musculară, având rol protector împotriva tensiunilor excesive nocive, corpusculii Paccini
sunt senzori de mișcare și presiune fermă. Receptorii nociceptivi sunt sensibili la stimuli
externi termici, mecanici și transmit informația la cortex prin căi aferente, monosinaptice
și polisinaptice.

Aceste acțiuni au la bază 2 reflexe fundamentale: miotactic și nociceptiv.

2
Curs 3 bazele biologice ale ocluziei dentare.

Reflexul miotactic, este un refelx monosinaptic care implică un singur neuron senzitiv ce
se cuplează cu neuronul motor care comandă unitatea motorie. Acest reflex se produce
așadar fără participarea cortexului. De exemplu aplicarea unei forțe pe menton determină
contracția reflexă a maseterului care ridică mandibula din poziția de repaus și se realizează
contactele dento-dentare din IM .(fig.2.6)

Postura mandibulei se realizează prin contracția tonică a mușchilor ridicători, care astfel
se opun forțelor gravitației . Tonusul muscular este determinat în principal de reflexul
miotactic , la care se alătură impusurile aferente de la nivelul pielii și mucoasei și centrii
nervoși corticali care pot modifica pragul sensisibilității la stres.

Reflexul nociceptiv este un reflex polisinaptic, pe calea aferentă fiind implicați mai mulți
neuroni senzitivi. Rolul său este de protecție.ex. prezența unui aliment dur interdentar (os,
pietricică) determină în mod reflex deschiderea gurii și astfel sunt protejați dinții
împotriva fracturii.

Relația de postură a mandibulei se obține prin acțiunea antagonistă, reciprocă a mușchilor


ridicători, care se contractă (temporal, pterigoidian medial, maseter) și coborâtori care se
relaxează. Mișcările mandibulei și funcțiile efectuate sunt influențate prin stimuli
proveniți de la receptorii senzitivi din ligamentele periodontale, periost, ATM, limbă, etc,
care trimit continuu informații prin mecanism feedback, ce fac posibilă contracția
musculară directă la stimulii identificați ca nocivi.

F.Influența centrilor nervoși superiori.


Nucleul principal este situat în trunchiul cerebral, substanța reticulată a punții, unde se
crede că este centrul de control al masticației. Acesta acționează ca un veritabil
generator central, ce stabilește un tipar al mișcărilor mandibulare, realizat printr-o
sincronizare precisă a activității musculaturii antagoniste,. De exemplu, în masticație
centrul cortical de comandă inițiază relaxarea mușchiilor SH și IH facilitând închiderea
gurii, acțiunea fiind repetată până când bolul alimentar este pregătit pentru deglutiție.
Nucleul masticator din punte primește permanent informații de la receptorii periferici din
limbă, buze, dinți ligamente periodontale, care prin feedback determină forța de masticație
cea mai adecvată, respectiv tiparul/engrama masticatorie. Astfel putem spune că
masticația este un act reflex complex, controlat primar de centrul masticator , o activitate
subconștientă care poate deveni în orice moment controlată voluntar. Activități similare
sunt mersul, respirația.

G.Influența centrilor superiori asupra funcției musculare.


Un stimul oarecare trimite informații pe căi aferente la SNC, informații care sunt
procesate înainte la nivelul structurilor aferente: sistemul limbic, talamus, hipotalamus,
trunchi cerebral. Centrii corticali elaborează un răspuns concretizat în direcția și
intensitatea forței musculare. De obicei acțiunea este automată, chiar dacă individul este
conștient de acțiune. În condiții de stres(anxietate, furie) pot apare modificări ale
activității musculare. Stresul emoțional activează sistemul limbic și hipotalamusul,

3
Curs 3 bazele biologice ale ocluziei dentare.

determinând modificări ale reflexului miotactic, cu rezultat final creșterea tonusului


muscular. Mușchiul devine mai sensibil la stimuli externi, iiar intensificarea tonusului
muscular conduce către oboseală musculară și creșterea presiunii intraarticulare la nivelul
ATM. Alteori, intensificarea activității musculare este favorizată de stimularea centrului
masticator prin comenzi directe de la sistemul limbic, ceea ce conduce la apariția ticurilor
nervoase (suptul degetului, rosul unghiilor) și a bruxismului. Activitatea musculară în
situațiile menționate nu este legată de o funcție specifică, suprasolicitarea fiind potențial
nocivă pentru toate structurile ADM nu doar pentru musculatură.

Funcțiile majore ale aparatului dentomaxilar


Aparatul dentomaxilar are 3 funcții majore: masticația,deglutiția și fonația. Funcții
secundare sunt respirația și expresia emoțională iar ocazionale tusea, strănutul. Toate
mișcările funcționale sunt coordonate neuromuscular, stimulii senzoriali provin de la
structurile ADM și sunt recepționate și integrate în centrul cortical al masticației prin
acțiuni reflexe și engrame musculare menite să îndeplinească funcțiile menționate. Studiul
funcțiilor majore ale ADM este important în cadrul medicinei dentare, deoarece ocluzia
dentară are un rol bine definit.

Masticația este actul de triturare a alimentelor introduse în cavitatea bucală, stadiul


inițial al digestiei care începe cu prehensiunea alimentelor, se continuă cu incizia și apoi
cu fragmentarea în particule din ce în ce mai mici, cu rezultat final constituirea bolului
alimentar. Masticația este o activitate plăcută îmbinată cu senzații oferite de gustul,
mirosul, textura și aspectul alimentelor. În același timp masticația este o activitate ce
satisface la nivel emoțional senzația de foame, care, o dată potolită stimulează prin
feedback o nouă senzație plăcută, de stomac plin-sațietate.

Masticația este o funcție complexă la care participă numeroase structuri: dinții,


musculatura, parodonțiul buzele, limba, obrajii etc. Actul funcțional de masticație este
complet automatizat, dar poate fi controlat voluntar în orice moment. Mecanismele
fundamentale ale acestui proces sunt reprezentate de 4 reflexe neuromusculare :

1. miotactic- reflex monosimpatic de închidere,


2. miotactic invers, care permite alungirea suplimentară a fibrei musculare,
3. nociceptiv, reflex de apărare polisinaptic cu rol de protecție,
4. reflex orizontal implicat în mișcările orizontale ale mandibulei.

Aceste reflexe apar în toate mișcările funcționale ale mandibulei, fiind adaptate fiecărei
perioade de dezvoltare. La început ele sunt corelate cu actul suptului la sân sau din
biberon, apoi treptat se delimitează mișcări specifice masticației adultului, ce se
organizează într-un tipar individualizat, cu traseu geometric bine definit, repetitiv într-o

4
Curs 3 bazele biologice ale ocluziei dentare.

anumită etapă de masticație.


Etapa de masticație este
perioada cuprinsă între
prehensiunea alimentului și
deglutiția bolului alimentar.

Traseul geometric închis


parcurs de mandibulă din IM
cu revenire în IM se numește
ciclu masticator.

Tiparul mișcărilor de masticație se numește engramă masticatorie.

Engrama masticatorie este elaborată la nivelul centrului masticator din substanța


reticulată a punții și poate fi modificată sub acțiunea unor factori ca: vârsta, starea de
edentație, modalitatea de protezare a crestelor edentate, afecțiuni algogene (dureri
dentare, parodontale, musculare, articulare), consistența alimentelor, factori psihici și de
mediu.

Controlul central al masticației se face fie prin modelarea directă a contracției


musculare, fie indirect, prin modelarea recepției periferice, prin feedback pozitiv.

Controlul periferic se realizează prin feedback negativ prin informațiile culese de


receptorii aflați în teritoriul ADM, sub forma terminațiilor libere, proprioceptori și
receptori nociceptivi.

Așadar, mișcările mandibulare de masticație sunt mișcări complexe, automatizate,


controlate atât central cât și periferic.

Majoritatea indivizilor au masticație bilaterală alternativ.

Un procent redus de persoane realizează masticația simultan bilateral sau unilateral ,fără
conotații patologice.

Practicarea masticației unilateral trebuie cercetată clinic și evidențiate circumstanțele


în care aceasta se desfășoară. În afara factorilor constituționali și a dietei moale, masticația
unilaterală este consecința unor factori patologici: afecțiuni algogene dentare, parodontale,
musculare, articulare, edentații neprotezate sau protezate incorect.

Ciclul masticator este totalitatea mișcărilor mandibulare ce alcătuiesc un traseu


geometric complex, cu pornire și revenire în IM, parcurs în mod repetat într-o etapă de
masticație.

Eficiența masticatorie.

Numărul ciclurilor masticatorii nu variază totdeauna proporțional cu duritatea alimentelor,


ceea ce ne arată că centrul cortical al masticației este mai puțin influențat de stimuli
externi și mai mult de engrama musculară la anumiți indivizi. Ca atare eficiența

5
Curs 3 bazele biologice ale ocluziei dentare.

masticatorie, care este o măsură a gradului de triturare exprimat prin dimensiunea


particulelor în bolul alimentar pregătit pentru deglutiție, poate diminua la indivizii la care
există puține unități masticatorii sau suprafețele ocluzale sunt aplatizate prin uzură
generalizată. Cu alte cuvinte numărul de cicluri masticatorii se păstrează același dar
eficiența masticatorie scade.

Caracteristicile ciclului masticator.

 Componente:

În general, la adult, ciclul masticator are formă de picătură în care se disting 2


componente principale:

1. Faza descendentă, în care are loc deschiderea gurii și deplasarea laterală a


mandibulei spre partea pe care se face masticația,
2. Faza ascendentă în care mandibula revine în IM .

Vertexul CM reprezintă unghiul dintre cele 2 faze ale CM. Valoarea lui trebuie să fie cel
mult egală cu unghiul versantelor interne cuspidiene, pentru a nu apare interferențe ocluzale
nedorite în timpul masticației.

Porțiunea finală a CM care se regăsește în faza ascendentă se numește componentă ocluzală.


În această porțiune, foarte apropiată de IM, pot apare contactele directe dento-dentare la
sfârșitul procesului de triturare, când bolul alimentar este pregătit pentru deglutiție.

Forța de masticație la dentat variază ân funcție de zona topografică( valori maxime la nivelul
PM2 M1) și se poate situa între 20-400kgF în funcție de o serie de factori: consistența
alimentelor, divergența sau paralelismul arcadelor dentare, prezența durerii dentare,
musculare, vârsta individului, lungimea spațiilor edentate și modalitatea de protezare (fixă sau
moblilizabilă).

Unghiul funcțional de ocluzie este unghiul format de componenta ocluzală cu planul


mediosagital. Valoarea sa indică tipul engramei masticatorii, care poate fi cu mișcări
predominent verticale, când ungiul este mic sau din contră o engramă cu mișcări predominent
orizontale când unghiul are valori mari.

 Contracția musculară

în masticație grupele musculare participă cu o contracție asimetrică și asincronă :

 30-50 % temporalii,
 35% maseterii,
 20-40% pterigoidienii.
 În contracțiile lente predomină temporalii iar în cele rapide pterigoidienii.

6
Curs 3 bazele biologice ale ocluziei dentare.

 Durata unui ciclu masticator este de aprox 700ms. și frecvența CM este de 90-
120/minut.
 Contactele dento-dentare directe apar ocazional în masticație, la incizie și în
stadiul final de triturare, când devin tot mai numeroase. Aceste contacte se pot
realiza între versante cuspidiene antagoniste, la deschiderea gurii și în timpul
triturării (din poziția CCL-IM). Durata contactelor ocluzale este de aprox. 194
secunde. Calitatea și cantitatea contactelor ocluzale se transmite ca informație la
centrii nervoși superiori și astfel CM poate fi modificat. Cuspizii înalți și fosele
adânci facilitează mișcări de masticație ample pe verticală. În timp ce morfologia
ocluzală mai ștearsă creează premize pentru mișcări de masticație predominent
orizontale. Apariția unor obstacole ocluzale la dinții posteriori în timpul
masticației (ILL sau INLL) modifică traseul CM care apare grafic mai neregulat și
mai puțin repetabil.

Rolul țesuturilor moi în masticație.

Buzele intervin în prehensiunea alimentelor și la închiderea gurii, ca și la ingestia lichidelor.

Limba prin motilitatea ei participă activ la deplasarea bolului alimentar dinspre palat spre
suprafețele ocluzale, împarte alimentele în porții mai mici pentru triturare, mătură suprafețele
dentare eliberând resturile de mâncare blocate și poziționează bolul alimentar de pe o parte pe
alta asigurând masticația alternativ bilaterală. Un rol important în actul masticației este
asigurat de gustul alimentelor, senzație conferită mai ales de papilele linguale.

Obrajii prin contracția eficientă a buccinatorilor ajută la repoziționarea fragmentelor


alimentare pe suprafețele ocluzale atunci când acestea ajung în fundul de sac vestibular, într-o
acțiune opusă cu cea exercitată de limbă.

Deglutiția este actul funcțional ce se realizează prin contracții musculare coordonate ce


determină trecerea bolului alimentar în faringe și esofag.

Este o activitate musculară voluntară și involuntară reflexă, fiind controlată de următorii


factori:

 finețea particulelor alimentare (dimensiunea lor),


 intensitatea gustului și
 gradul de lubrefieire a bolului alimentar.

Se distind 2 tipuri de deglutiții: una somatică prezentă la adult, care se efectuează cu


buzele închise și dinții în contact în IM și una viscerală, denumită și infantilă care se
realizează cu interpoziția limbii între arcadele dentare. Aceasta din urmă este patologică,

7
Curs 3 bazele biologice ale ocluziei dentare.

fiind o parafuncție nocivă pentur erupția corectă și alinierea dinților pe arcadă, generatoare
de ocluzie deschisă.

Durata contactelor dento-dentare în deglutiție este de aproximativ 3 ori mai mare decât în
masticație, de cca. 683ms.

Forța de deglutiție este de asemeni mai mare de cca 3,5ori decât forța de masticație,

Ccontracția musculară este simetrică și sincronă.

Se crede că deglutiția are loc în RC, cu condiția ca această poziție să fie stabilă (să existe
contacte dentare bilaterale). În caz contrar IM este poziția care va stabiliza corect
mandibula în timpul deglutiției.

Procesul de trecere a bolului alimentar din cavitatea bucală în faringe și mai departe în
esofag și stomac parcurge 3 etape distincte:

 stadiul 1 bucal și 2 faringian.

Spre finalul masticației contactele dento-dentare directe devin mai numeroase, semn că
dimensiunea particulelor triturate este corespunzătoare și bolul alimentar este pregătit pentru
deglutiție. Bolulul alimentar este plasat pe fața dorsală a limbii care se plasează cu vîrful pe
palatul dur în spatele incisivilor. Buzele se închid, mandibula se poziționează în IM sau RC.
Limba se contractă reflex și împinge bolul în faringe unde, prin unde peristaltice ale
musculaturii faringiene bolul alimentar este deplasat spre esofag. Palatul moale se
poziționează în contact cu peretele posterior al faringelui și închide calea aeriană. Epiglota
blochează accesul spre trahee și menține bolul alimentar în esofag. Orificiile faringiene ale
trompei lul Eustachio se deschid și bolul alimentar parcurge astfel a doua etapă a deglutiției.
Cele 2 etape durează cca. 1 secundă.

 Stadiul 3 esofagian

durează cca. 6,7 secunde timp în care bolul alimentar este deplasat prin esofag spre stomac
unde trece la nivelul orificiului cardia care se relaxează. În porțiunea superioară a esofagului
undele peristaltice prin contracție musculară voluntară pot retrimite fragmente alimentare
insufcient digerate în fazele anterioare înapoi în cavitatea bucală. În porțiunea inferioară a
esofagului, contracția musculară este strict involuntară.

Frecvența deglutiției este de cca. 590/24 ore, din care 146 în masticație, 394 între mese-
deglutiția diurnă a salivei și 50 în somn- deglutiția nocturnă a salivei.

În concluzie, deglutiția este un proces automatizat, inițiat atunci când dimensiunea


particulelor triturate este de aprox. 0,02mm, contracția musculară este simetrică și
sincronă iar suportul neuromuscular este asigurat de nervul trigemen la dentat și
respectiv glosofaringianul (IX) împreună cu facialul(VII) la edentat.

8
Curs 3 bazele biologice ale ocluziei dentare.

Deglutiția este importantă din punct de vedere clinic, aplicația practică fiind legată de
poziționarea mandibulei în RC și evaluarea DVO prin testul fonetic al spațiului minim de
vorbire.

Fonația reprezintă funcția ADM prin care un volum de aer din plămâni este dirijat de
diafragmă în laringe și cavitatea bucală. Prin contracții musculare controlate ale corzilor
vocale se formează sunetele ce capătă rezonan.ă în cavitatea bucală.

Fonația se produce în timpul expirației iar articularea sunetelor se face cu participarea


diferitelor structuri orale.

 Astfel sunetele P;M;B sunt articulate prin contactul buzelor,


 limba se poziționează în palatul dur retroincisiv pentru pronunția sunetului D, iar
 sibilantele S și Z sunt articulate la o inocluzie minimă interarcadică numită spațiu
minim de vorbire. Valoarea sa este sub 1mm , astfel că DV a etajului inferior
pentru pronunția sunetelor menționate este foarte apropiată de DVO. De aceea,
acest spațiu fonetic este utilizat ca test funcțional de verificare a DVO. Dacă
aceasta este micșorată spațiul se mărește și emisia sunetelor S și Z se face
modificat cu emisie facultativă de salivă. Din contră, dacă DVO este mărită spațiul
se anulează și dinții se ciocnesc, la pronunția sunetelor S și Z apărând un zgomot
ca de castaniete.
 Testul fonetic este util la pacientul dentat cu uzură dentară generalizată și avansată
pentru verificarea DVO posibil micșorată.
 De asemenea testul se utilizează la pacientul dentat după protezare fixă când
există suspiciunea modificării DVO după protezare.
 La pacientul edentat parțial la care nu se mai stabilesc contacte ocluzale cât și la
cel edentat total testul fonetic se utilizează prentru aprecierea valorii DVO
determinată cu formula DVO=DVR-SIF cu șabloanele de ocluzie.

Parafuncțiile sunt activități cu efecte nocive asupra propriilor structuri. Activitatea


musculară poate fi funcțională, în masticație, deglutiție, fonație, etc. așa cum a fost prezentată
anterior, dar și parafuncțională/patologică. Parafuncțiile ADM includ bruxismul centric și
excentric, deglutiția infantilă, respirația orală și multe alte obiceiuri și posturi vicioase ale
mandibulei: suptul degetului/limbii,buzei, interpoziție de obiecte /limbă între dinți ș.a.
Bruxismul este cea mai comună formă de parafuncție, ce poate apare la orice vârstă, inclusiv
la dentiția temporară și mixtă. Bruxismul se manifestă prin strângerea dinților sau frecarea lor
inconștientă atât ziua cât și noaptea. Din această perspectivă deosebim două tipuri de bruxism:
centric și excentric diurn și nocturn.
Bruxismul nocturn a fost defint ca o boală a somnului, ce apare în perioadele de somn
superficial, fiind însoțite de mișcări rapide ale globilor oculari și vise. Bruxismul este o
manifestare a stării de stress emoțional, ce apare inconștient atât ziua cât mai ales noaptea, ca

9
Curs 3 bazele biologice ale ocluziei dentare.

o refulare a tensiunii nervoase acumulate. Episodul bruxogen se întinde pe o durată variabilă,


în medie de 5 minute, care se repetă la intervale de cca. 90 de minute în cursul unei nopți.
Bruxismul nocturn este cel mai adesea un factor declanșator, de întreținere și de agravare a
simptomatologiei disfuncție temporomandibulare.
Bruxismul diurn se manifestă printr-o serie de ticuri de genul: rosul unghiilor, suptul
degetului, strângerea dinților, ținerea de creioane între dinți ș.a. activități care se suprapun de
obicei cu o stare de concentrare intelectuală sau emoțională a individului în timpul
desfășurării unor activități diurne, când contracția masterilor esdte peste limitele normale ca
intensitate și frecvență. Simptomatologia poate evolua pe fondul unei dureri surde,
constrictive care apare de regulă la cca. 30 de minute de la consumarea episodului bruxogen.
Acuzele comune sunt cefaleea și mialgia localizată pe mușchii masticatori și cervicali de
postură. Durerile sunt influențate de temperaturile scăzute și pot dura până la o săptămână.
Pentru un diagnostic pozitiv și diferențial corect este utilă ținerea unui jurnal orar zilnic care
să cuprindă simptomele apărute, intensitatea și durata lor. Monitorizarea simptomelor are
efect benefic în sensul conștientizării pacientului de activitatea parafuncțională pe care o
poate controla mai bine pe parcursul zilei.
Bruxismul nocturn este o activitate parafuncțională care se poate desfășura în două moduri:
prin strângerea dinților în IM –bruxism centric – sau prin frecarea lor – bruxism excentric-.
Semnele obiective comune sunt:
 Uzură dentară în diferite grade
 Boselarea proceselor alveolare
 Leziuni cuneiforme/abfracţii
 Fisuri/fracturi dentare, localizate prin ocluzie traumatică
 Pulpopatii/leziuni parodontale localizate , produse prin ocluzie traumatică
 Mialgii /artralgii
 Cefalee recurentă
 Hipertrofie maseterină
Deosebirile dintre cele 2 forme de bruxism, cemtric și excentric se fsace prin următoarele
semne:
1. Uzura dentară este generalizată de la început în forma de bruxism centric, în timp ce la
formele excentrice evoluția uzurii dentare este progresivă: inițial se produce la dinții de
ghidaj, aplatizarea marginii libere a caninilor fiind un semn precoce. În timp uzura
dentară cuprine trptat toți dinții de pe partea lucrătoare și apoi se extinde pe partea
opusă. În stadiile tardive uzura dentară este generalizată. În această etapă diagnosticul
difernețial între cele 2 forme se face prin următorul test: Se cere pacientului să ocludă
astfel âncât fațetele de uzură să se potrivească. Dacă potrivirea apare în IM este
bruxism centric dacă apare într-o poziție excentrică în care pacientul ajunge printr-o
mișcare antero-laterală este bruxism excentric.
2. Hipertrofia maseterină este inilaterală în formele de bruxism excentric și bilaterală în
bruxismul centric.
3. Potrivirea fațetelor de uzură în poziții excentrice poate declanșa dureri mio-articulare
caracteristice.
Diagnosticul pozitiv al bruxismului nocturn se bazează pe următoarele:

 Anamneză
 Semnele clinice caracteristice
 Uzura gutierei ocluzale sablate pe care pacientul o poartă în timpul nopții

10
Curs 3 bazele biologice ale ocluziei dentare.

Amprenta bucală
și linguală a
dinților

În concluzie activitatea musculară din parafuncții este nocivă prin:

 Intensitatea și frecvența contactelor ocluzale, de cca. 3.5 ori mai numeroase ca în


activitatea funcțională
 Direcția de aplicare a forțelor, preponderent orizontală, greu de tolerat
 Mișcările excentrice mandibulare
 Contracția musculară izometrică nefiziologică(comparativ cu cea izotonică
funcțională)
 Inhibarea reflexelor de protecție
 Prezența efectelor patologice asupra structurilor ADM și asociate (cefaleea).

Ocluzia traumatică
Definește ocluzia dentară caracterizată prin forțe ocluzale nocive ca intensitate, direcţie,
durată, punct de aplicare, frecvenţă, forțe care epuizează mecanismele adaptative
parodontale.

Intensitatea forțelor ocluzale este adaptată funcțional și poate atinge valori de până la
400kgf în masticație, dar durata acestor contacte este în medie de 20-30 minte pe zi.
Contactul ocluzal prelungit care apare în bruxism poate ajunge și la 4 ore, ceea ce
reprezintă o suprasolicitare importantă a structurilor ADM. Contactele ocluzale de
intensități mici pot deveni nocive prin frecvența lor mare, care scad eficiența
mecanismelor reglatoare și forțele deși intermitente sunt percepute ca forțe cu acțiune
continuă. Un factor important în patogenie îl reprezintă direcția de acțiune a forțelor
ocluzale. Cele axiale sunt bine suportate dar cele paraxiale, oblice și orizintale sunt
nocive, mai ales pentru dinții laterali. În final se modifcă reactivitatea parodontală astfel
că durerea apare la valori crescute ale forelor ocluzale față de normal, ceea ce justifică
alterasrea mecanismelor reglatoare.

11
Curs 3 bazele biologice ale ocluziei dentare.

Ocluzia traumatică generează trauma ocluzală, manifestă la toate structurile ADM:


Dinți, parodonțiu, mușschi, articulație.

Trauma ocluzală parodontală poate apare primar, prin mecanism exclusiv traumatic
ocluzal, când leziunile caracteristice apar pe un parodonțiu inițial sănătos. Forțele
ocluzale sunt nocive prin intensități excesive, direcție, durată sau frecvența de producere.
Leziunile parodontale sunt izolate, prezente la 1-2 dinți și constau în necroza ligamentelor
parodontale și liză osoasă. Nu apar pungi și nu migrează inserția epitelială. Dintele
prezintă fremitus sau moblilitate patologică. Aspectul clinic gingival este normal.

Tratamentul constă în identificarea obstacolului ocluzal sau a parafuncției, eliminarea


contactelor nocive și controlul parafuncției. În acest sens echilibrarea ocluzală și
tratamentul ortodontic sunt metodele clinice cele mai adecvate.

Trauma secundară apare la un grup dentar cu parodonțiu afectat inițial de boala


parodontală, unde mecanismele regaltoare parodontale sunt epuizate și ocluzia
traumatică poate fi reprezentată și de forțe în parametrii normali. Examenul clinic în
această situație reflectă prezența manifestă a semnelor de parodontită marginală cronică ,
cu migrarea inserției epiteliale, constituirea de pungi osoase, etc. Efectul nociv al ocluziei
traumatice este mai rapid și mai intens la dinții afectați deja de boala parodontală.
Tratamentul în acest caz este combinat, parodontal și ocluzal.

Bibliografie:
Okeson pg.21-36, 173, 190-191, 110-112, 455-456

Petre. Ioniță, pg 80-87, 197-200.

12