BACTERII

Bacteriile sunt organisme unicelulare, celula somatică fiind și celula reproducătoare. Sunt
celule procariote, cu nucleu cu un singur cromozom, haploide cu un set de gene, divizate în
celule identice.
1. Dimensiuni
Dimensiunea bacteriilor se exprimă în micrometri (1µ=10-3mm), variaţiile fiind în funcţie
de specie, formă, mediu şi vârsta culturii. În general, este cuprinsă între 1-10µ, putând ajunge
până la 500µ pentru formele filamentoase (actinomicete). Dimensiunile sunt atât de reduse, încât
un volum de 1cm3 poate cuprinde 1012 bacterii. În intestinul nostru sunt prezente în jur de
10-100 de trilioane de bacterii, numărul lor depăşind cu mult cel al propriilor noastre
celule. Aprecierea dimensiunii, a formei şi aşezării bacteriilor sunt posibile la microscopul optic,
iar a detaliilor morfologice şi structurale numai prin microscopie electronică.
2. Formă
În raport cu forma lor deosebim 4 categorii de bacterii: •rotunde (cocii – streptococ,
stafilococ, pneumococ, meningococ, gonococ); •alungite în formă de bastonaş (bacili); •încurbate
(spirili, spirochete– bacterii spiralate, vibrioni în formă de virgulă); •filamentoase
(actinomycetele) bacterii care în stadiul de culturi tinere formează filamente lungi şi ramificate,
asemănătoare unor micelii; ulterior se produce fragmentarea filamentelor rezultând forme
bacilare cu lungimi diferite.
3. Structura celulei bacteriene
Unitatea morfo-funcţională a bacteriilor este celula, un complex autoorganizat de molecule
organice care schimbă energie cu mediul înconjurător şi este capabil să-şi regleze în mod
autonom funcţiile vitale. Bacteriile au o structură foarte complexă, fiind alcătuite din
componente obligatorii prezente la toate speciile bacteriene. Nucleul alcătuit din ADN și ARN
este situat în centrul celulei bacteriene și poate fi legat de membrana citoplasmatică prin
intermediul mezozomilor. Funcţia nucleului bacterian constă în depozitarea informaţiei genetice
necesară autoreplicării, organizării structurale şi funcţionale a celulei bacteriene, deci a
caracterelor ce definesc specia. Citoplasma situată între materialul nuclear şi faţa internă a
membranei citoplasmatice, este un sistem coloidal alcătuit din 80% apă, în care se găseşte o
cantitate mare de molecule organice, ioni anorganici, enzime, ARN (de transport, mesager şi
ribozomial), vacuole şi incluzii. Este lipsită de organitele celulare prezente la celulele eucariote
cum sunt reticulul endoplasmatic, aparatul Golgi, mitocondriile, centrul celular, ergastoplasma.
Membrana citoplasmatică : o membrană fină (6,5-7nm), elastică, lipsită de rezistenţă mecanică
ce mărgineşte la exterior citoplasma bacteriilor şi o separă de peretele celular. Este alcătuită din 3
straturi (2 straturi fosfolipidice, molecule proteice). Mezozomii: sunt structuri membranare care
se formează prin invaginarea membranei citoplasmatice sub formă de buzunar sau în deget de
mănuşă. Peretele celular este o structură rigidă, specifică bacteriilor care înconjoară membrana
citoplasmatică. El este format dintr-un strat bazal, asemănător la toate bacteriile şi un strat al
structurilor superficiale, foarte diferenţiat, în funcţie de care bacteriile manifestă caractere
tinctoriale diferite: bacterii gram-pozitive, gram-negative şi acido-alcoolo rezistente.
Componente facultative ce se găsesc doar la unele specii. Capsulă este un înveliș intim legat de
celula bacteriană. Flagelii sau cilii sunt apendici filamentoși și servesc ca organe de locomoție.
Fimbrii- sunt factori de adeziune. Sporii sunt forma de rezistență în care se pot transforma unele
specii când se găsesc în conditii neprielnice de înmulţire. Sporii nu sunt forme de înmulţire ale
bacteriilor. Dintr-o bacterie vegetativă se formează un singur spor, care în condiţii favorabile de
viaţă va da naştere unei singure celule bacteriene.

Creşterea şi înmulţirea bacteriilor

Creşterea şi înmulţirea bacteriilor este rezultatul nutriţiei şi al metabolismului bacterian.

Bacteriile se divid în marea lor majoritate prin diviziune binară. Diviziunea este precedată de
creşterea în volum a celulei bacteriene, de dublarea materialului nuclear şi a
componentelor citoplasmatice, ceea ce duce la un dezacord între masa şi volumul celulei
bacteriene. Când acest dezacord atinge un punct critic se produce diviziunea celulei parentale în
două celule fiice, identice cu celula din care au provenit. Diviziunea bacteriilor gram pozitive are
loc prin formarea unui sept între cele două celule fiice, pe când bacteriile gram negative se divid
prin strangulare directă. În organism, creşterea şi multiplicarea bacteriilor este diferită de
multiplicarea in vitro, fiind stresată de necesităţi nutritive (prin competiţie cu flora normală) şi
prin mecanismele de apărare antiinfecţioasă. Condiţiile pe care microorganismele le întâlnesc în
organism le selectează pe acelea care cresc în anumite limite de temperatură, osmolaritate si Ph.

PATOGENITATEA BACTERIILOR

Între organismul uman şi microorganisme (bacterii,virusuri, fungi,protozoare) se stabilesc

relaţii care potfi de comensalism, mutualism şi parazitism.
Comensalismul- este o asociaţie în care un microorganism foloseşte ca mediu de viaţă un alt
organism fără să-l prejudicieze. Omul este gazda unei flore comensale foarte bogate, prezentă pe
piele, mucoase, tract digestiv etc. şi care alcătuieşte flora normală.
Mutualismul- este o relaţie care se stabileşte în beneficiul ambilor parteneri ai asociaţiei. De
exemplu, între bacilii lactici şi gazda umană există un beneficiu reciproc: vaginul oferă condiţii
de viaţă bacililor lactici iar aceştia la rândul lor acidifică mediul împiedicând dezvoltarea altor
microorganisme.
Parazitismul- este o relaţie care se stabileşte în mod cert în beneficiul microorganismului şi în
detrimentul gazdei umane. Din această categorie fac parte microorganismele patogene.
Patogenitatea- este un proces complex şi multifactorial, care cuprinde totalitatea mecanismelor
biochimice prin care microorganismele produc infecţii. Ea este dependentă atât de
microorganism cât şi de gazda în care acesta pătrunde. Microorganismele nepatogene sunt cele
care trăiesc în mediul înconjurător şi nu găsesc condiţii prielnice de dezvoltare în gazda umană.
Microorganismele patogene produc îmbolnaviri cu penetrație mare în populație (Salmonella
typhi, Yersinia pestis etc.) sau îmbolnăviri cu consecinţe grave (Streptococcuspyogenes, Treponema
pallidum). Flora condiționat patogenă care, de regulă, provine din flora normală a organismului
și care produce infecții doar în anumite condiţii, ca, de exemplu, în scăderea rezistenţei
antiinfecţioase a organismului (în stres, după viroze, după tratament imunodepresor, în SIDA
etc.) şi în cazul în care colonizează zone anatomice sterile (septicemii, meningite). Flora
accidental patogenă provine din flora comensală a organismului dar necesită condiţii deosebite
de înmulţire chiar dacă pătrunde în zone anatomice sterile. Pentru a produce o infecţie,
microorgansimele trebuie să parcurgă, în general, dar nu în mod obligatoriu, următoarele
etape: A) ataşarea şi pătrunderea în organismul gazdă; B) invadarea locală sau generală a
organismului; C) multiplicarea în organismal gazdă și secreția unor factori de patogenitate.
După capacitatea de invazie, bacteriile se clasifică în: bacterii toxigene (C. diphteriae,
Clostridium tetani, Clostridiumbotulinicum), care se multiplică discret la poarta de intrare, iar
toxina, secretată şi apoi vehiculată de sânge în organsim, este responsabilă de apariţia bolii;
bacterii invazive (B. antracis) pentru care ataşarea constituie un prim pas în penetrarea mai
adâncă a ţesuturilor sterile. Ajunse aici, se vor multiplica, vor secreta diverși factori de
patogenitate, rezultatul fiind infecţia; bacterii sensibilizante, care prin infecţie sensibilizează
organismul. Acesta va răspunde prin reacţii imunopatologice ce îi sunt nocive şi generează
leziunea căilor de patrundere în organism: pătrunderea prin tegumente intacte; pătrunderea prin
întreruperea integrității tegumentelor sau mucoaselor; leziuni traumatice; înțepături de insect;
mușcătura unui animal etc.
Streptococii fac parte din familia Streptococcaceae, genul Streptococcus, unele specii sunt
patogene, altele fac parte din flora indigenă a orofaringelui, tractului intestinal, pielii.
Cele mai importante specii pentru patologia umană sunt:
- Streptococcus pyogenes,
- Streptacoccus agalactiae,
- Enterococcus,
- Streptococii viridans,
- Streptococcus pneumoniae
Morfologie: Sunt coci dispuşi în lanţuri, Gram pozitivi, sunt saprofiţi, patogeni sau
condiţionat patogeni. Au dimensiuni de 0,5-1 μm, au în peretele bacterian o concentrație de
mureină mare (80%), sunt imobili, nesporulaţi, uneori pot prezenta capsulă, ce le conferă o mare
virulenţă.
Habitat: sunt ubiquitari (întâlniţi peste tot) şi în special pe tegumente şi mucoase.
Caractere de hemoliză
Dimensiunile coloniilor de streptococ sunt mult mai mici (cca. 0,5 mm) decât de
stafilococ (care au un diametru de 0,5-2 mm), sunt incolore şi dau hemoliză. În funcţie de
elaborarea hemolizinei, streptococii se împart în 4 categorii. Streptococii hemolitici (elaborează
hemolizina β), dau hemoliză beta, care este completă, foarte întinsă, coloniile având marginile
clare. Din această categorie fac parte serogrupurile: A (care este totdeauna patogen), C, G.
Rezistenţa:
- au rezistenţă scazută sunt distruşi de razele ultrviolete, dezinfectante şi antiseptice la
concentraţii uzuale (sunt distrusi la 55oC timp de 20 min.);
- streptococul din grupa A este sensibil la pencilina G, care se administrează parenteral/oral
- streptococul din grupa B este rezistent la concentntii mari de NaCI 6.5%, la variatii mari de
temperetura, la acţiunea bilei şi a sărurilor biliare şi la actiunea multor antibiotice.
Patogenitate
Streptococii grup A pot da infecţii acute ale: tractului respirator (forma eruptive scarlatina,
forma neeruptivă: angina, faringita, etc); otita medie, sinuzita, meningita, pneumonie,
bronhopneumonie, pleurezie, endocardită acută.
Localizarea cutanată a infecţiei streptococice este mai frecventă în zonele calde:
intertrigo impetigo, zăbăluţă (infecţia comisurii bucale), abcese. flegmoane.
Erizipelul este o infecţie streptococică cu localizare cutanată (atunci când există o soluţie
de continuitate): la nivelul gambelor, feţei, cu caracter recidivant. Virulenţa streptococilor
piogeni este dată în special de proprietatea antifagocitară, care depinde de prezenţa
componentelor celulare de suprafaţă: acidul hialuronic capsular şi proteina M.
 VIRUȘI

Virușii sunt germeni extrem de mici, situaţi pe primele trepte de dezvoltare ale vieţii; au
o organizare rudimentară, incompletă, nu au metabolism propriu, trebuie să paraziteze celule vii.

PARTICULARITĂŢI:
- dimensiuni foarte mici, între 10-300mµ;
- se pun în evidență numai cu microscopul electronic;
- posedă un singur fel de acid nucleic;
- sunt filtrabile-filtru saitz-nu trec bacteriile, dar virusurile da;
-sunt paraziţi intracellulari;
-înmulţirea se face în celula parazitată;
-sunt specifici;
-produc modificări în celulele parazitate;
-au o structură antigenic specifică;
-sunt insensibili la antibiotic.

CRITERII DE CLASIFICARE:
A) După acidul nucleic din genomul gripal ADN sau ARN;
B ) După mărimea particulei;
C) După prezența sau absența învelișului viral;
D) Dupa nr. de capsomere (molecule proteice) care alcătuiesc învelișul virusului;
E) După afinitatea după o anumită gazdă – patogene pentru om, animale, plante – bacteriofage
patogene pentru bacterii;
F ) După aspectul clinic al bolii: -infectii virotice generalizate în care virusul se răspândeşte pe
cale sanguină în tot organismul provocând erupții pe piele și mucoasă (varice, rujeolă ,rubeolă,
variolă);- infecţii virotice cu localizare primară în anumite organe pentru care virusul are o
anumită afinitate:- infecţii ale SNC: poliomelită, turbare;- infecţii ale aparatului respirator: gripa,
guturaiul; - infecţii localizate pe piele si mucosae: herpes, negi, zona zoster; - infecţii ale
ficatului – hepatita epidemica;- infecţii ale glandelor salivare – parotidita epidemica (oreion); -
infecţii ale ganglionilor limfatici: limfogranulomatoza veneriana.

VIRUSOLOGIA MEDICALA
Virusuri AND
-papova virusi (negi);
- adeno viruși;
-herpeto viruși;
-pox viruși;

Virusuri ARN
- picorno virus; - enterovirusul; -toga virus; -arbovirozele, la nivelul arborelui respirator; -arena
virus; -coriomeningita infectioasa; -corona virus; -infectii respiratorii; -ortomixo virus; -gripal;
-retrovirus; -SIDA.
MORFOLOGIA VIRUSURILOR: sunt virusuri sferice, prismatice, patrulatere, sub formă
de spermatozoizi și bastonase.
STRUCTURA INTERNA: nucleoid
STRUCTURA EXTERNĂ: capsida (formată din proteine, glucide, lipide), formează capsomere.
COMPOZIŢIA CHIMICA: acizi nucleici, proteine, lipide, glucide.
CULTIVAREA ȘI MODUL DE MULTIPLICARE: se face numai pe animale de laborator vii,
ouă embrionate și culturi de celule.

ETAPELE MULTIPLICĂRII:
1. Absorbţia/alipirea;
2. Pătrunderea în celule;
3. Faza de eclipsă când virusul lucrează;
4. Faza de multiplicare activă când celula e obligată sa fabrice elemente ale virusului;
5. Faza de eliberare, se produce treptat sau prin explozia celulei gazde.

Acţiunea agenţilor fizici şi chimici asupra virusurilor:

- în condiții obișnuite, de mediu ambient- majoritatea se inactivează în câteva ore;
- căldura are acțiune nefavorabilă asupra virusurilor (devin inactive la 60° timp de 30’; frigul le
conservă- la -20/-70° C rezistă ani de zile);
- uscarea conservă virusurile;
- radiațiile ultraviolet îi ucide în câteva minute;
- ultrasunetele inactivează unii viruși;
- variațiile de Ph – (între 7-1 scade aciditatea; între 7-14 scade baza) optim este 7,2; rezistă între
5-9;
- eterul inactivează și distruge virușii care conțin lipide în capside;
- cloroformul inactivează virușii;
- săpunul și detergenții distrug virușii;
- antisepticele distrug virușii;
- apa oxigentă, hipocloritul, permanganatul de potasiu distrug virușii;
- sulfamidele și antibioticele nu acționează asupra lor.

Virusurile pot fi identificate prin examinare direct sau, după inoculare, pe ţesuturi vii şi
printr-o serie de reacţii serologice.

VIRUSURILE GRIPALE
Gripa este o boală infectioasă, acută, caracterizată prin manifestări severe ale aparatului
respirator și ale organismului în general și epidemiologic printr-o contagiozitate mare, prin
producerea de valuri epidemice care pot ajunge în 20/40 ani la pandemii.
VIRUSUL GRIPAL – nixo virus influențează:
- ARN virus din familia ortomioviridelor; are 8 fragmente de ARN.
- are formă sferică sau filamentată; - dimensiuni: 100µ;
- la suprafață are mici proeminențe și filamente glicoproteice care alcătuiesc hemoglutinina și
neuraminidaza. Hemoglutinina are rol în absorbția de hematii și celulele aparatului respirator, iar
neuramidaza permite eliberarea particulelor virale. Virusul gripal e de 3 tipuri: A, B, C.
A – are 3 subtipuri de hemaglutinina H₁,H₂,H₃; -are 2 tipuri de neurominidaza N₁,N₂.
B – are structura mai unitara și variațiile antigenice sunt minore –nu da epidemii.
 C – nu are variații antigenice.
PATOGENIE: ajunge în organism prin aerosoli, apă, secreții și afectează mucoasa căilor
respiratorii (picaturi pflűgge).
DIAGNOSTICUL DE LABORATOR: se cercetează produsele patologice (secreții nazale,
sputa); cele mai mari cantități de viruși se găsesc în produsele patologice în ziua 1-3.
CULTIVAREA: se face pe ouă embrionate cu embrion de 10 zile și se cercetează atât lichidul
din ou cât și efectele.
DIAGNOSTICUL SEROLOGIC: relevă anticorpii în sânge;
EPIDEMIOLOGIE: transmiterea directă prin picături nazo-faringinene și indirect prin obiecte
proaspăt contaminate;
CONTAGIOZITATE: mare, transmitere rapidă mai ales în colectivități, putând în câteva
săptămâni să cuprindă o țara, un continent.
RECEPTIVITATE LA BOALĂ: este generală.
IMUNITATEA: nu durează și este specifică la un singur virus.
PROFILAXIA SPECIFICĂ: vaccinarea antigripală cu vaccinuri inactivate mono sau
polivalente.
MĂSURI GENERALE: izolarea la domiciliu, spital pe durata bolii; limitarea circulației
persoanelor expuse; medicație.

Virusul poliomielitic:
- pătrunde în organism pe cale digestivă; se multiplică în faringe și în intestinal subțire, în țesutul
limfoid anexat;
- se răspândesc prin viremie afectând neuronii motori spinali și cortexul motor cerebral;
- are 3 tipuri antigenice: Brunhilde, Lansing, Leon; au antigen comun fixator decomplement, însă
diferă prin seroneutralizare, nedeterminând protecție încrucișată;
- majoritatea oamenilor infectați fac forme nemanifeste clinic;
- după incubația de 7-14 zile apare boala minoră (aborativă);
- forma paralitică: paralizia flască și bulbara (mortală);
- se poate manifesta ca meningita, aseptic;
- profilaxia specifică se realizează cu vaccin.

Virusul HIV
- are un mecanism specific de multiplicare care duce la manifestarea infecției virale după o lungă
perioadă de incubație (infecție lentă);
- contaminarea se produce pe cale sexuală, prin transfuzii de sânge, prin instrumentarul
chirurgical sau stomatologic cu urme de sânge contaminat;
- virusul se găsește în sânge, spermă, saliva, lacrimi, lapte matern;
- majoritatea persoanelor 85% sunt asimptomatici ani de zile, iar restul au manifestări clinice
acute asemănătoare cu cele ale mononucleozei infecțioase și linfoadenopatii generalizate
peristeate- boala produsă se numește SIDA (Sindromul imunodeficenței dobândite), apărând
după 2-10 ani de la contaminare, datorându-se distrugerii linfocitelor T4 de către virusul HIV ;
totodată apar o multitudine de boli: TBC, herpes Zoster, sarcomul Kaposi, demența SIDA, iar în
final moartea; tratament nu există și nici vaccin.
 PARAZIȚI

Paraziții sunt ființe vii, microorganisme: virusuri, bacterii, protiste, micete, plante sau
animale (viermi, artropode etc.), care trăiesc permanent sau temporar pe seama altor ființe
(parazitism), ducând la producerea de boli parazitare, de diferite gravități). Parazitismul
reprezintă modul de viață al unei ființe care se folosește de o alta pentru a supraviețui. Ființa pe
care parazitul trăiește și se dezvoltă poartă denumirea de gazdă.
Parazitologia medicală este o ramură a științei medicale care se ocupă cu studiul
paraziților de natură animal, care trăiesc pe seama organismului uman, bolile pe care aceștia le
generează, epidemiologia și tratamentul acestora. Saprofitismul apare atunci când un
microorganism (un saprofit) trăiește pe seama unei gazde, fără a produce o boală, de exemplu:
Staf. Saprophyticum se găsește peste tot, dar nu produce nicio boală, în timp ce Stafilococul
auriu, odată pătruns în organism, generează boala. Relația de comensalism este definită ca relația
dintre celulele vii, și anume o ființă vie profită de o alta care îi oferă hrană, fără a afecta
organismul gazdei. Simbioza este o relație mult mai strânsă întrucât cele două ființe care
conviețuiesc formează un întreg. Hiperparaziții sunt paraziți ai paraziților și pot fi folosiți pentru
combaterea unor paraziți.
Interacțiunile dintre gazdă și parazit pot fi clasificate în funcție de intensitate în trei
categorii:
- slabă: organismul gazdă elimină treptat parazitul;
- puternică, dar mai redusă decât capacitatea de apărare a gazdei, gazda rămânând aparent
sănătoasă, uneori fiind purtătoare al parazitului, dar rezistând acțiunii acestuia;
- acțiunea parazitului depășește puterea de aparare a gazdei, produce boala și, în unele cazuri,
chiar moartea.
Parazitii au mai multe căi de circulație în natură:
- direct, de la organismul gazdă infectat la cel sănătos care este receptiv- cu un ciclu evolutiv
simplu, ajunge pe sol, apoi este ingerat cu alimente sau apă și se dezvoltă în organism;
- ciclu complicat, parazitul trecând obligatoriu prin una sau mai multe gazde.
Parazitozele transmisibile sunt de doua tipuri:- directe – se transmit prin eliminare de la
bolnav de ouă, chiști generând boala propriu–zisă;- indirect – preluate din carne, apa, sol:
peridomestice (apar la animale domestice) și naturale (apar în natură la animale sălbatice).
Răspândirea geografică a paraziților: circulație naturală care formează un lanț
epidemiologic (la bacterii – ciclu simplu cu 3 verigi: bolnav- calea de transmitere - bolnav).
Paraziții propriu–ziși sunt agenți patogeni studiați în mai multe ramuri ale parazitologiei. În
practică, cei mai importanți sunt: paraziti unicelulari (protozoare) și paraziti pluricelulari
(viermi).
Paraziți unicelulari: protozoare- sunt microorganisme unicelulare, eucariote, protiste,
strămoși ai animalelor, nefotosintetizante, de dimensiuni relativ mari 2-100 µm. Ele au toate
elementele esențiale unei celule: nucleu, citoplasmă și membrane de înveliș, care pot fi subțiri şi
flexibile ca la amoebe sau relativ rigide ca la protozoarele ciliate, care le determină o formă
caracteristică. Ca organe de locomoție ele posedă cili, flageli, membrană ondulantă sau pot emite
pseudopode (amoebe). Unele protozoare trăiesc libere în natură, sunt saprofite și absorb hrana
solubilă provenită din materia organica moartă sau dejecte, prezente în mediul extern. Multe
protozoare însă sunt parazite hrănindu-se pe seama organismului gazdă. Protozoarele se
înmulțesc asexuat, prin diviziune binară sau diviziune multiplă (schizogonie) şi de asemenea
printr-un mecanism sexuat. Unele specii au un ciclu deviat cu ambele faze de multiplicare
asexuat şi sexuat (de ex: plasmodiile). În condiții nefavorabile de viață, unele protozoare se
transformă în chiști, nişte formațiuni rotunde, cu perete gros, foarte rezistenți la uscăcine şi
variații de temperatură, care reprezintă forma de rezistență, infestantă a protozoarelor în natură.
Protozoarele sunt microorganisme unicelulare eucariote care se găsesc fie în formă vegetativă, în
condiții favorabile de mediu aceasta fiind și forma sub care se hrănește și se înmulțește, fie sub
formă chistică, în condiții nefavorabile de mediu, asigurându-și doar supraviețuirea (au înveliș
rezistent). Forma vegetativă a protozoarelor este numită trofozoit. Din cele 40.000 de specii
cunoscute de protozoare circa 8.000 sunt parazite, din care 70 parazitează omul şi numai 40 din
ele sunt patogene. Dintre protozoarele parazite întâlnite la om unele se pot întâlni și la animale, și
sunt studiate de protozoologie. Există 4 mari grupe de protozoare, care se diferențiază prin
caractere morfologice şi uneori mod de diviziune, în 4 clase:
1. Rizopode: protozoare cu corpul lipsit de polaritate, în general cu citoplasma separată în
ecto- și endoplasmă, la exterior cu o membrana plasmatică semipermeabilă; au proprietatea de a
emite pseudopode cu rol în locomoție și prinderea hranei; nutriția este fagotrofa (Ex: Entamoeba
dysenteriae – colonizeaza intestinul provocand dizenteria).
2. Flagelate: sunt protozoare care se deplasează cu ajutorul flagelilor. Sunt paraziţi
unicelulari (protozoare) cu flageli. Sunt de doua tipuri:- flagelate cavitare: Giardia intestinalis,
Trichomonas vaginalis, T.bucalis;- hemoflagelate: Tripanosoma spp, Leishmania spp.
Giardia lamblia este un flagelat cavitar intestinal; este localizată în intestin, apărând cu o
frecvență mult mai mare la copii; acționează de la nivelul duodenului până în intestinul subțire,
producând iritație și toxine care conduc la agitație și lipsa a poftei de mâncare; înaintând spre
colon, parazitul se transformă în chisturi și este eliminat odata cu materiile fecale. Boala poarta
denumirea de giardioză și se manifestă prin diaree explozivă, flatulență, eructație și
malabsorbție; este un parazit rezistent la antibiotice. Din acest motiv, giardioza se trateaza cu
antiparazitare.
Tripanosoma brucei (africana)
Se dezvolta cu precadere in zonele calde fiind transmisă de o insectă, musca țețe. Parazitul
se dezvoltă în corpul muștei pentru ca ulterior să se transmită la gazdă. Din punct de vedere
clinic, boala are o simptomatologie complexă. În faza initială, se manifestă prin febră neregulată,
cefalee persistentă, tulburări de comportament (irascibilitate și iritabilitate), pentru ca apoi, în cea
de a doua fază, să actioneze la nivel neurologic provocând tulburări de somn (inversarea ritmului
veghe-somn), tulburări motorii pe grupe de mușchi izolate, tulburări de vorbire și de masticație,
tulburări endocrine (la femei afectează menstruația), tulburari psihice. Pacientul nu are senzația
de foame și de sete și slabește, senzația de frig – cald dispare, devine asocial, pentru ca în final să
apară coma care conduce la deces.
3. Sporozoare: sunt protozoare care nu au mijloc de locomoție, iar înmulțirea are loc prin
spori (de aici derivă și denumirea). Din punct de vedere medical, cele mai importante sunt:
Plasmodium malariae si Toxoplasma gondii.
Plasmodium malariae
Este un parazit transmis de țânțarul anofel și apare sub forma a patru specii în zone diferite
ale globului. Parazitul pătrunde în sângele gazdei, formează o rozetă în hematie care se sparge și
infuzează alte hematii. Acest ciclu are loc odată la 3-4 zile, moment în care apar și crizele.
Toxoplasma gondii
Are un ciclu de viată în care, în mod obligatoriu, intervine pisica. Parazitul se dezvoltă
complet în intestinul pisicii care elimină oochistul. Omul se infectează cu oochistul, eliberează
sporozoiţi care penetrează peretele intestinal şi pot parazita orice celulă (fără eritrocit), ajung în
sânge unde sunt fagocitaţi demacrofag. Pisica bolnavă este blândă și este mângâiată. Femeile
însarcinate care mângâie astfel de pisici se infectează. Parazitul trece prin placentă fiind transmis
la făt fie la nivelul ochilor, fie la nivel cerebral. În funcție de momentul infectării, fătul se poate
naște cu malformații, poate avea loc decesul intrauterin sau, parazitul poate exista până la o
anumită vârsta în stare latentă, provocând, prin activare, diverse deficiențe de vedere sau la nivel
cerebral.
Paraziti pluricelulari; viermi plati si cilindrici.
Helmintologia este ramura parazitologiei care se ocupă cu studiul viermilor paraziţi. Sunt
împărțiți în două categorii: plathelminti si nemathelminti. Bolile parazitare determinate la om de
viermi se numesc helmintiaze (helmis =vierme) sau verminoze. Principalele helmintiaze sunt:
teniaza, botriocefaloza, hidatidoza, ascaridioza, oxiuroza, trichuroza.
Plathelminti: sunt hermafroditi, nu au tub digestiv și se hrănesc direct prin tegument; se
găsesc cu precadere la nivelul tubului digestiv. Se împart în doua clase: trematode și cestode.
Trematode: nu sunt segmentați. Viermele reprezentativ pentru această clasa este Fasciola
hepatica. Are forma de frunză. Se găsește la nivelul ficatului, al căilor biliare sau al duodenului
provocând la om boala numită icter. În popor este cunoscut prin prezența la oi, determinând
galbeaza oilor.
Cestode: sunt segmentați și apar sub forma de panglică (teniile). Teniile sunt formate din
cap (scolex), gât și corp care ajunge să aiba până la 1.500 de segmente. Fiecare segment are un
uter plin cu ouă. Specia întâlnită la om poartă denumirea de Tenia saginata. Poate ajunge până la
8 metri lungime. Segmentele care se maturează sunt eliminate. Au eliminare activă, având o
musculatură foarte puternică și putând ieși singure din tub pentru a ajunge pe sol și a parazita.
Cele care ajung în natură, se sparg eliberând ouăle din uter. Aceastea se transformă în larve care
după înghițire ajung în intestin provocând tenioză. Daca oul produce o autoinfectare, parazitul
trece în sânge și se dezvoltă la nivelul ochilor sau al creierului provocând cestoceraza.

Parazitoze determinate la om de Nemathelminti

TRICHINELOZA
Clasa: Adenophorea
Familia: Trichinelidae.
Genul Trichinella
Trichineloza este o parazitoză determinată la om de un nematod, denumit până nu demult
Trichinella spiralis iar în prezent Trichuris trichiura.
Boala se produce în urma consumului de carne de porc parazitată și insuficient prelucrată
termic. Embrionii depuși de femelă, la nivelul intesinului, străbat peretele intestinal al gazdei
(om, porc, sobolan etc.) și apoi pe cale limfatică sau sanguină ajung în mușchii gâtului,
membrelor unde se închistează. Se disting 2 faze în evoluția bolii, fiecare având o
simptomatologie dominanta: faza enterală și una parenterală. Faza enterală: simptome majore
apar în situația unor doze infectante de cel puțin 1.000 de larve. Manifestările digestive se
instalează cel puțin dupa 48 ore de la prânzul infectant, dar uneori chiar mai târziu, după 5-7 zile.
Pacientul manifestă crampe, voma, scaune diareice, toate acestea pe un fond subfebril. Faza
paranterală este rezultatul răspunsului inflamator care însoțește migrarea larvelor și localizarea
lor în musculatura. Cele mai frecvente simptome sunt: febra ridicata, peste 38 C, mialgie, edeme
faciale, dureri de cap, manifestări cutanate, disfagie. În cazurile grave pot apăre complicații
neurologice sau cardiace. Tratamentul se face cu cortizon, ACTH, Thiabendazol, Albendazol,
Mebendazol.
 INIMA

INIMA este un organ musculos, cavitar, tetracameral care pompează ritmic în artere
sângele pe care îl primește prin vene. Deși la om cântărește aproximativ 300 grame și are
mărimea pumnului unui adult, inima efectuează o activitate uriașă, zilnic contractându-se de
peste 100.000 ori și pompând 7200 mililitri de sânge.
Secționând inima putem constata că ea este construită din două atrii și două ventricule,
separate complet, septurile inter-atrial si inter-ventricular.
Fiecare atrie comunică cu ventriculul respectiv prin orificiile atrio-ventriculare prevăzută
cu valva care se deschide doar într-un anumit sens, spre ventriculul: stâng (bicuspida) și drept
(tricuspida).
Inima poate fi considerată din punct de vedere funcțional ca o dublă pompă, fiecare
desemnând o circulație complet separată:
- circulația mare (sistemică), care începe în ventriculul stâng și este formată din
aortă, arterele mari și mici, arteriola, capilare, venule, vene mijlocii și mari, venele cave care se
deschid în atriul drept;
- circulația mică (pulmonară) constituită din artera pulmonară cu originea în atriul
drept, capilare, venele pulmonare ce se deschid în atriul stang.

STRUCTURA HISTOLOGICĂ A INIMII

Inima este alcătuită din trei straturi concentrice: endocard, miocard și pericard; stratul
mijlociu având o importanță specială, atât prin dezvoltare, cât și prin proprietățile sale.
Endocardul este constituit dintr-un endoteliu situat pe o membrană bazală ce se
continuă cu stratul subendotelial, format din fibre colagene, fibre de reticulină, fibre elastice,
rare, celule conjunctive și numeroase terminații nervoase senzitive.
Miocardul, mușchiul inimii, este cel mai gros în ventricule (mai ales cel stâng) decât
atrii și este constituit din fascicule de fibre musculare cardiace, orientate circular în peretele
atriilor și din fibre optic spiralate în ventricule.
Miocardul atrial este separat de cel ventricular prin inele fibroase atrio-ventriculare.
Acest miocard este neted pe fața internă, iar miocardul ventricular prezintă mușchi papilari și
trabecule cărnoase de care se prind prin cartilaje valvele atrio-ventriculare. Sistemul excito-
conductor este grupat în mai multe formațiuni: nodulul sino-atrial situat în peretele atrial drept,
lângă orificiul de vărsare al venei cave superioare; nodulul atrioventricular în septul interatrial;
fasciculul His, care pornește din nodulul atrioventricular, intră în septul interventricular și după
un scurt traiect se împarte în doua ramuri (dreaptă și stângă) și se distribuie subendocardic celor
două ventricule; aceste fascicule se termină prin rețeaua Purkinje în fibrele miocardului
ventricular.
Pericardul este o membrană conjunctivă ce acoperă suprafața cardiacă și constituie
foița viscerală a pericardului.
În foițele pericardului se găsește cavitatea periocardică cu o lamă subțire de lichid care
favorizează alunecarea în timpul activității cardiace.
VASCULARIZAȚIA INIMII
Extrem de bogată, este asigurată de cele doua artere coronare (dreaptă și stânga) care se
deschid de la originea aortei și se împart în ramuri care nu se anastomozează între ele. Obstrucția
unei coronare sau a ramurilor sale provoacă necroza traiectului cardic deservit (infarctul
miocardic).
Sângele venos al cordului este colectat de venele coronare care se varsă în sinusul
coronarian ce se deschide direct în atriul drept.
Inervația extrinsecă a inimii este valizată prin fibre vegetative simpatice și
parasimpatice, formând plexul cardic:
Fibrele simpatice provin din ganglionii cervicali și exercită efecte stimulatoare asupra
miocardului și vasodilatatoarelor coronariene;
Fibrele parasimpatice provin din nervii vagi, inervează predominant nodulii sinoatriali și au ca
efect diminuarea activităților cordului.

Proprietățile muschiului cardiac

1. Ritmicitatea (automatismul) este proprietatea cordului de a se contracta succesiv, ca
urmare a impulsurilor generate de nodulul sinoatrial. Aceste impulsuri sunt urmarea unor
modificări metabolice care au loc în celulele sistemului excitoconductor.
2. Conductibilitatea este proprietatea miocardului, în special a țesutului nodal de a
conduce unde de contracție de la nivelul nodulului sinoatrial în întreg cordul. Prin fibrele
musculare ale atriului drept, unde de depozitare se propagă în toate direcțiile și cuprinde întreaga
musculatură a atriilor determinând sistola atrială, apoi unda este preluată de nodulul
atrioventricular după care se transmite prin fascicolul His și ramurile sale până la rețeaua
Purkinje, ajungând la nivelul miocardului ventricular, determinând sistola ventriculară.
3. Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a raspunde printr-o contracție la
stimuli adecvați. Miocardul se contractă numai dacă stimulul are o anumită intensitate (prag) și
atunci contracția este maximală. Stimulul sub nivelul prag (stimuli subliminari) nu provoacă
contracția miocardului, iar stimuli cu intensități peste valoarea prag nu produc o contracție mai
puternică. Această particularitate a miocardului este cunoscută sub denumirea de legea ”tot sau
nimic” .
4. Contractibilitatea este proprietatea miocardului de a se contracta atunci când este
stimulat adecvat. Contracțiile miocardului se numesc sistole, iar relaxoarele, diastole

Activitatea mecanică a inimii

Inima funcționează ca o dublă pompă aspiratoare respingătoare, contracțiile ventriculare
ritmice asigură circulația sanguină permanentă prin cele două circuite: sistemic și pulmonar, iar
apetitul vascular al inimii imprimă un sens obligatoriu circulației intracardiace a sângelui.
Succesiunea unei contracții (sistola) și a unei relaxări cardiace (diastola) constituie ciclul
sau revoluția cardiacă, având durata de 0,8 secunde (70/min).
Sistola atrială are durată scurta (0,1 secundă) și eficiență redusă, din cauză că miocardul
atrial este slab dezvoltat.
Sistola ventriculară urmează după cea atrială (0,3 secunde). Curând după ce ventricolul a
început să se contracte, presiunea intraventriculară o depașește pe cea intra-atrială și ca urmare se
închid valvele atrio-ventriculare.
 După sistolă, ventriculele se relaxează, presiunea intraventriculară scade rapid și când
ajunge sub nivelul celei din arterele mari se închid valvulele sigmoide.
De la sfârșitul sistolei ventriculare până la începutul unei sistole atriale, inima se găsește
în stare de repaus mecanic- diastola generală (0,4 secunde).
Activitatea mecanică a cordului este apreciată pe baza valorii debitelor sistolic și cardic:
debitul sistolic reprezintă activitatea de sânge expulzat de ventricule la fiecare sistolă și variază
între 70 – 90 ml;
debitul cardic, obținut prin înmulțirea debitului sistolic cu frecvența cardiacă pe minut are
aproximativ 5,5 litri;
travaliul cardic, lucrul mecanic efectuat de inima pe o anumită perioada de timp.

Zgomotele inimii sunt consecința activității mecanice cardiace:

zgomotul sistolic, prelungit și cu tonalitate joasă, este produs de închiderea valvelor atrio-
ventriculare și de sistola ventriculară;
zgomotul diastolic, scurt și ascuțit este consecința închiderii valvelor semilunare ale aortei și
arterei pulmonare.

Circulația atrială
Circulația sistemică începe în ventricolul stâng, de unde pleacă artera aorta, din care se
desprind apoi toate arterele mari. Aorta prezintă trei porțiuni: aorta ascendentă, cârja aortică și
aorta descendentă cu două segmente: toracic (supradiafragmatic) și abdominal (subfragmatic)
care se bifurcă în arterele iliace comune, dreaptă și stângă.

Circulația pulmonară
Circulația pulmonară este cuplată în serie cu cea sistematică, sângele din ventricolul drept
fiind propulsat din artera pulmonară spre plămâni, unde are loc schimbul de gaze, dupa care
revine prin venele pulmonare în atriul stâng.

Presiunea arterială
Presiunea sub care circulă sângele în artere și care se transmite pereților vasculari
reprezintă tensiunea arterială. Ea este corelată cu sistola și diastola, astfel, în timpul sistolei
ventricolului stâng, presiunea în aortă și în ramificațiile ei mari crește brusc până la 120-149 mm
Hg, valoare care reprezintă presiunea (tensiunea) arterială maximă (sistolică). În timpul diastolei
are loc scăderea presiunii arteriale până la 70-80 mm Hg valoare denumită presiune (tensiune)
arterială minimă (diastolică).
Pulsul arterial, perceput când se comprimă o arteră pe un plan osos, este rezultatul undei
pulsatile determinate de distensia pereților aortei, ca urmare a evacuării bruște a sângelui din
ventriculul stâng.