Sunteți pe pagina 1din 8

Înotul şi beneficiile sale

Înotul se confundă cu apariţia umanităţii fiind prezent în toate timpurile şi la toate popoarele.
Înotul este important în dezvoltarea copilului ajutând la dezvoltarea musculaturii, a coordonării
motrice, a abilităţilor cognitive şi a modalităţilor de interacţiune socială.
Este mişcarea care se poate practica, încă de la naştere, în centre specializate. Apare ca şi
activitate sportivă în programele grădiniţelor şi apoi în programele şcolare la liceele cu profil de
înot. Este sport complementar altor sporturi, ajutând la dezvoltarea capacităţii pulmonare şi
rezistenţei fizice a sportivilor, dezvoltarea lor armonioasă, mijloc de refacere, recuperare medicală şi
relaxare. Este sportul în care întâlnim cei trei factori de călire ai organismului: apa, aerul şi soarele.

1. Istoricul apariţiei înotului

Diogenian, scriitor grec din sec. al II-lea d.hr., a înregistrat următoarea zicătoare: Omul fără
educaţie este acela care nu ştie nici să scrie, nici să înoate.
Scriitorul Teodor Mazilu arată că vechii greci priveau cu egală ironie pe cei care nu ştiau să
înoate şi pe cei care nu ştiau să citească.
Cea mai veche ilustraţie, din anul 9000 î.hr., cu privire la arta înotului, s-a găsit în desenele
murale, într-o grotă din deşertul Libiei.
Din studiul hieroglifelor egiptene, între anii 3300 î.hr. şi 525 î.hr., când aceştia au fost cuceriţi
de perşi, reiese că se practica un înot în care apa era împinsă cu mişcarea alternativă a braţelor. La
fel înotau şi asirienii, lucru dovedit de o frescă din palatul Ninive, capitala Asiriei. Hawaienii, în
salba de insule unde locuiau, erau foarte buni înotători şi scufundători, rezistând 3-4 minute sub apă.
În Grecia Antică, înotul era considerat sport naţional, fiind cunoscut chiar şi de către femei.
La spartani, înotul intra în educaţia tinerilor, ei având un cult pentru frumuseţea fizică. Grecii
orăşeni înotau în bazinele gimnaziilor sub supravegherea pedotribilor, legându-şi de corp bucăţi de
plută ori băşici pline cu aer. Având marea aproape, înotul era folosit mult în scop utilitar. Ei se
scufundau pentru pescuitul coralilor, bureţilor, stridiilor etc., pentru controlul şi repararea chilelor
vaselor, ceea ce necesita reţi-nerea respiraţiei mult timp sub apă.

1
La romani, înotul se va dezvolta îndeosebi în mediu militar, sub formele sale aplicative: treceri
de râuri, transportări de obiecte etc. Ei au adaptat palestrele greceşti la gustul lor. Primul bazin de
înot l-au construit în sec.IV î.hr. şi ne-au lăsat vestitele terme (bazine) cu apă caldă. Baia reprezenta
gimnaziu, club şi for, prilej de a schimba idei politice şi de a-şi petrece timpul în mod cât mai plăcut.

2. Înotul în România
Evoluţia înotului la noi în ţară a fost legată de construcţia bazinelor de înot. În anul 1880 s-a
construit primul bazin în Bucureşti, al Societăţii Tirul, de dimensiuni mici, aparţinând primei Şcoli
de înot; primul concurs s-a desfăşurat în anul 1888. Deşi au apărut centre de înot la Timişoara, Arad,
Lugoj, Constanţa, nu se poate vorbi de înot ca sport, decât după primul război mondial. În această
perioadă de incertitudine, s-a desfăşurat, în anul 1912, prima ediţie a concursului de fond pe Dunăre,
între Măcin şi Ghecet, pe o lungime de 13 km, păstrată şi după război. În prima etapă a evoluţiei
înotului în ţara noastră, întrecerile s-au desfăşurat pe distanţe variate, 30, 60, 90, 300m, în bazine de
dimensiuni neregulamentare. A existat şi o comisie de nataţie care s-a ocupat de organizarea
primului campionat naţional, precum şi de întâlnirea internaţională între oraşele Cluj şi Budapesta,
în anul 1925. O dată cu construirea unor noi bazine la Cluj, Galaţi, Craiova, Brăila, numărul
competiţiilor a luat amploare. Evenimentul deosebit al anului 1929 a fost darea în folosinţă a
bazinului Kiseleff (azi Ştrandul Tineretului) din Bucureşti.

3. Ramurile nataţiei
Nataţia cuprinde următoarele ramuri:
 Înotul de concurs
 Jocul de polo
 Săriturile în apă
 Înotul sincron
 Înotul de mare fond.

Se mai adaugă obligativitatea cunoaşterii salvării de la înec şi înotul utilitar. Fiecare din ramurile
nataţiei prezintă regulamente separate, pe baza cărora se desfăşoară activitatea competiţională.

2
4. Beneficiile înotului asupra organismului

Înotul reprezintă un mijloc optim de a menține organismul activ pe toată perioada vieții.
Practicat constant și pe termen lung acesta influențează toate sistemele organismului realizând o
adaptare la un mediu atipic pentru participant. Direct proporțional cu durata de timp alocată înotului,
organismul suferă două stadii diferite de adaptări. Adaptarea imediată are loc rapid la toți
practicanții, pe când adaptarea tardivă are loc după o practicare mai lungă a înotului.
În apă, aflat într-o imersie totală, greutatea aparentă a corpului este de 8,8% din cea reală, în
imersie parțială greutatea fiind de doar 3,5% din cea reală. Acesta dezvoltă foarte bine calităţile
motrice de bază cum ar fi: viteza, îndemânarea, rezistenţa şi forţa. Sportul, în general, este o
activitate socială, un mijloc educativ ce dezvoltă trupul, mintea şi gustul pentru frumos. Acest sport
sporeşte capacitatea de coordonare, eleganţă în mişcări, viteză de reacţie, tonifică în egală măsură,
muşchii, inima şi plămânii.
Datorită presiunii apei, exercitate asupra corpului aproape toate organele sunt influenţate.
Plămânii şi inima depun un efort mai mare pentru a funcţiona normal. Astfel se măreşte elasticitatea
şi rezistenţa acestora, se reglează tensiunea arterială, deci se reduce riscul bolilor cardiovasculare şi
se îmbunătăţeşte circulaţia sangvină. Riscul de traumatizare a corpului este minimă, iar posibilitatea
de accidentare este aproape inexistentă.
Psihologii americani susţin că 70% din cei care practică acest sport trăiesc intens emoţiile
plăcute. Studiile arată că înotătorii au, în general, tensiunea mai mică, iar nivelul depresiei sau al
furiei este, de asemenea, scăzut. De asemenea, trebuie subliniat că este sportul tuturor vârstelor.
Poate fi practicat de la copii cu o vârstă fragedă, la vârstnici sau la persoanele care datorită condiţiei
fizice, nu au acces la alte sporturi, într-un mediu plăcut.
Beneficiile aduse asupra organismului se răsfrâng asupra tuturor nivelurilor acestuia : aparat
locomotor, sistem cardiovascular, aparat respirator, sistem nervos,metabolism energetic având în
același timp influențe psihologice și sociale.

3
Aparatul locomotor
 Activează întregul sistem muscular realizând o dezvoltare armonioasă din punct de vedere fizic;
 Influențează articulațiile, ligamentele și tendoanele datorită poziției orizontale în apă;
 Solicită musculatura stabilizatoare a trunchiului cât și stabilizatorii cutiei toracice ceea ce oferă
practicantului o stabilitate optimă pe uscat în activitățile obișnuite ale acestuia;
 Acționează la nivelul coloanei vertebrale în direcția recuperării deviațiilor acesteia.

Aparatul cardiovascular
 Dezvoltă la nivelul mușchiului inimii o hipertrofie(volumul se mărește cu aproximativ 20%),
devenind în același timp și bradicardică;
 La nivelul inimii permite acesteia să atingă valori maxime de asemenea favorizând și procesul invers
de a reveni la valori de repaus mult mai rapid;
 Ajută la creșterea debitului cardiac, a tensiunii arteriale sistolice, a volumului fluxului sanguin cât și
a vitezei de circulație a sângelui;
 Influențează scăderea colesterolului și a trigliceridelor în situația depunerii unui efort peste medie.

Aparatul Respirator
 La nivelul aparatului respirator realizează modificări adaptative atât imediate (creșterea frecvenței
respiratorii, creșterea amplitudinii respiratorii, crește consumul de oxigen în paralel cu debitul
respirator) cât și tardive(frecvența respiratorie de repaus scade, consumul de oxigen în efort scade,
capacitatea vitală crește);
 Acționează asupra mușchiilor respiratori care, în cazul sportivilor înotători, sunt mai solicitați decît
în cazul celor care practică activități pe uscat, care, datorită presiunii hidrostatice, suferă o
hipertrofie la nivelul acestora.

Sistemul nervos
 Înotul oferă o metodă optimă de eliminare a stresului cotidian și a frustrărilor personale;
 Reprezintă o motivație foarte puternică pentru persoanele dezavantajate în activitățile pe uscat,
înotul reprezentând o activitate accesibilă pentru acestea, indiferent de nivelul de deficiență al
acestora.

4
Eventuale riscuri ale înotului :

În ciuda a multor aspecte pozitive, înotul practicat cu mişcări incorecte, poate cauza unele
leziuni:
 Supraîncărcarea poate duce la inflamaţie muşchiul umărului şi a bicepsului.
 Mişcările repetate de rotire a capului şi de schimbări de poziţie a corpului pot provoca leziuni
lombare.
 Datorită condiţiilor externe, pot apărea infecţii ale piciorului, otita medie, conjunctivita.

5. Legile hidrostatice și hidrodinamice aplicate la înot

Legile hidrodinamicii și hidrostaticii se află la baza tehnicii de înot, în funcție bineînțeles de


caracteristicile anatomo-funcționale ale individului.

Echilibrul static și Legea lui Arhimede

Conform legii lui Arhimede, un corp scufundat într-un fluid este împins de către fluid, de jos în
sus, cu o forță egală cu greutatea volumului de fluid dislocat de către corp. Forța se numește forța
arhimedică (FA ) sau portanță hidrostatică , ea acționând asupra corpului în punctul de
presiune(M)11. Pe lângă această forță, greutatea corpului(GC) reprezintă cea de-a doua forță care
acționează asupra corpului în centrul de greutate(G) al acestuia.
Echilibrul dinamic
În direcția menținerii unui echilibru dinamic optim, membrele superioare cât și cele inferioare
trebuie să lucreze alternativ sau simultan pentru a menține o viteză optimă și pentru a susține corpul
cât mai sus pe apă. Pe lângă forța arhimedică și greutatea corpului, pentru a se realiza deplasarea
prin apă intră în acțiune o a treia forță numită rezultanta hidrodinamică.

Elemente tehnice fundamentale de înot


Elementele tehnice fundamentale de înot reprezentate de plutirea pe piept și pe spate, plutirea
verticală, alunecarea pe piept și pe spate și respirația acvatică sunt esențiale în procesul de
acomodare cu mediul acvatic.

5
6. Tehnica procedeelor de înot
Procedeele înotului recunoscute oficial sunt în număr de patru și sunt reprezentate de: procedeul
craul, procedeul spate, procedeul bras și procedeul fluture sau delfin.

Procedeul craul
Poziția corpului în procedeul craul este realizată în decubit ventral cu corpul întins și înclinat
ușor față de nivelul apei. Fața este scufundată până la nivelul frunții cu privirea orientată înainte-jos.
Umerii și spatele se află la nivelul apei, membrele inferioare fiind ușor scufundate.
Deplasarea în pocedeul craul se realizează prin acționarea picioarelor și a brațelor coordonate fiind
cu respirația.
În anii de după Primul Război Mondial, Johnie Weismüller a dezvoltat tehnica de bază pentru
freestyle, pe distanţă scurtă. El a înotat cel mai repede pe 100 m pe vremea aceea, terminând această
distanţă sub 1 minut.
Procedeul spate
Poziția corpului în procedeul spate se realizează din decubit dorsal cu corpul întins și înclinat
ușor față de nivelul apei, la fel ca și la procedeul craul. Capul se află în apă scufundat până la nivelul
urechilor cu bărbia băgată în piept și privirea ușor spre înapoi. Pieptul este deasupra apei, trenul
inferior și umerii fiind în imersie. Picioarele sunt întinse și apropiate menținând în același timp
vârfurile orientate spre interior.
Tehnica procedeului spate a fost iniţiată în anii 1920-30, de Adolph Kiefer,un înotător american.
El a implementat cu succes freestyle la procedeul spate, unde simultan lucra cu braţele şi piciorul. C.
Procedeul bras
Poziția corpului în procedeul bras se realizează în decubit ventral, corpul întins pe apă și înclinat
mai mult decît în cazul procedeelor craul și spate. Pe faza de inspirație umerii formează un unghi de
200 față de nivelul apei, în faza de expirație poziția corpului fiind la orizontală cu privirea orientată
înainte-jos.
Rademacher Sietas în primii ani de după Primul Război Mondial a dezvoltat procedeul bras.
Acest procedeu a fost construit pe câteva consideraţii fizice. Principala caracteristică era ca braţul şi
jocul de picioare, în timpul înotului, să mişte o cantitate cât mai mare de apă, în scopul deplasării.

6
Procedeul fluture (delfin)
Poziția corpului în procedeul fluture este compusă din trei poziții intermediare în decubit
ventral, datorate mișcării ondulatorii ale corpului realizate pentru efectuarea procedeului. Acestea
sunt reprezentate de poziția aproape de orizontală realizată în timpul alunecării brațelor spre înainte,
de poziția realizată pe parcursul primei bătăi a picioarelor atunci când bazinul este orientat în sus
capul și trunchiul fiind scufundate și poziția reprezentată de a doua lovitură de picioare pregătitoare
pentru inspirația înotătorului.
În 1935, Jack Sieg din SUA a experimentat un nou procedeu de înot, după ce a avut o operaţie la
picior, încercând să imite înotul delfinului. Procedeul fluture a evoluat în parallel cu cel numit bras,
iar la Jocurile Olimpice din 1952 a fost înregistrată ca o tehnica independentă.

7
Cuprins

Istoricul apariţiei înotului …………………………………………………………………… 1

Înotul în România ……………………………………………………………………………... 2

Ramurile nataţiei ………………………………………………………………………………. 2

Beneficiile înotului asupra organismului ……………………………………………………… 3

Legile hidrostatice și hidrodinamice aplicate la înot ………………………………………… 5

Tehnica procedeelor de înot ……………………………………………………………….. 6