Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
PROFEŢIILOR MESIANICE
BIBLICE
INTRODUCERE
După cum enunţă titlul, această lucrare tratează profeţiile mesianice din Biblie. În
cele ce urmează, vom prezenta conceptele cu care vom opera şi vom stabili orizontul
discursiv.
I. Delimitări conceptuale.
A. Evanghelia
Semnificaţia termenului „Evanghelie” sau a oricărui concept biblic nu se află
căutând în Dicţionarul Explicativ, ci analizând etimologia termenului, sfera sa
semantică, examinând prima sa ocurenţă, cadrul în care apare ea implicit şi
explicit, precum şi urmărind evoluţia sa, verificând uzanţele şi conotaţiile sale
în contextele ulterioare în care a fost folosit respectivul termen. În
monumentala sa Concordanţă1, James Strong a înseriat cuvântul „Evanghelie”
cu numărul 2098 (Strong G 2098). El provine din doi termeni greceşti, eu-,
care înseamnă „bun, agreabil”, şi aggelo, „a rosti un mesaj”. Iniţial,
euaggelion semnifica răsplata dată celui care aducea o veste bună, dar în timp
accentul s-a deplasat spre a însemna conţinutul bunei-vestiri, vestea bună
însăşi.2
Termenul „Evanghelie”, deşi are aromă grecească, nu este nou! El apăruse şi
în limba ebraică a Tanakh-ului, aşa-numitul Vechi Testament, de pildă în Isaia,
40:9-11, 61:1-3. Verbul ebraic basar (Strong H 1319) înseamnă a duce veşti
(bune), substantivul „veste (bună)” este besorah (Strong H 1309), iar
contextele din cartea profetului Isaia ne ajută să observăm faptul că în
prevestirea sa, slujitorul dumnezeiesc conturează umbra Evangheliei.
Evanghelia, ca atare, avea să fie adusă prin Yeşua Mesia. Aşadar, această
lucrare prezintă, mai întâi de toate, o veste bună.
B. Profeţia.
În Biblie fenomenul profetic este o temă teologică vastă, aici emit doar câteva
consideraţii generale despre profeţie.
Etimologia verbului „a profeţi” este greacă, provenind din propheteuo (Strong
G 4395) care, la rândul său, provine din pro-, înainte şi phemi, a vorbi.3
Propheteia înseamnă a vorbi înainte, adică, în primul rând, a vorbi înaintea
1
THE AGES DIGITAL LIBRARY REFERENCE, James Strong, Greek Dictionary of the New Testament,
Books for the Ages, AGES Software • Albany, OR USA, Version 1.0 © 1997
2
W.E. Vine, An Expository Dictionary of New Testament Words, vol. II, Fleming H. Revell Company, Old
Tappan, New Jersey, USA, ed. a 17-a, 1966. 167.
3
Id., op.cit., vol III, p. 221.
1
oamenilor (valenţa spaţială) şi, în al doilea rând a vorbi despre evenimente
aflate în viitor (valenţa temporală). Insistăm asupra primei semnificaţii, adică
rostirea unui om făcută înaintea oamenilor, întrucât Tanakh-ul, Vechiul
Testament, este considerat adesea, şi în mod incorect, o carte de preziceri, de
profeţii care indică spre viitor, când de fapt el este o carte a rostirilor
dumnezeieşti, care vorbesc inclusiv despre evenimente majore trecute
(Creaţia, de exemplu).
În ceea ce priveşte persoana care profeţeşte, profetul, în perioada timpurie,
Tanakh-ul evreiesc îl denumea nabi, un „văzător”, cu menţiunea că el nu era
atât de mult unul care-L „vede” pe Dumnezeu, cât unul care are relaţii
nemijlocite cu El, care „stă la sfat” cu El, primeşte rostirile Sale în formă
audibilă şi doar uneori i se împărtăşesc şi imagini (profeţii apocaliptice)
adăugate mesajului oral.
C. Mesia, mesianic. Pentru definirea pe larg a conceptului mesianic, a se vedea
secţiunea I, Privire de ansamblu asupra unor diferite tripuri de mesianism, din
articolul Unicitatea mesianismului restaurator, de pe acest site.
D. Biblismul.
Ce semnifică al treilea termen al titlului, adjectivul „biblic”? Am inserat în
titlu acest adjectiv nu pentru a mă deosebi de majoritatea cercetătorilor
creştini ai profeţiilor mesianice, ci pentru a stabili cadrul livresc al studiului
nostru. Altfel spus, voi trece în revistă nu ceea ce au de spus despre Mesia
cărţile sfinte ale religiilor enumerate mai sus, ci ce scrie Biblia. Dar ce este
Biblia, care este corpus-ul de cărţi care o alcătuiesc?
În primul rând, iudaismul are o colecţie de cărţi sfinte şi canonizate, colecţie
care se numeşte Tanakh. Acest titlu este, de fapt, un acronim care provine din
Torah (Legea), Nevi’im (Profeţii) şi K(e)tuvim4 (Scrierile sau Hagiografele),
cele trei mari diviziuni ale colecţiei de cărţi sfinte.
De obicei, Torah se traduce prin „Lege” – deşi această traducere este
improprie şi sărăcită de bogăţia sa de sensuri, întrucât o traducere mai corectă
ar fi „Învăţătura, Instrucţiunile”.
La îndemnul lui YHVH5 (baruch-Hu!), Moșe (Moise) a scris o carte în cinci
volume: Băreşit (adică Genesa), Şemot (Exodul), Va’yikra (Leviticul), Be-
midbar (Numeri) şi D(e)varim6 (Deuteronomul). „Cele cinci cărţi alcătuiesc o
naraţiune completă şi continuă, care începe cu crearea lumii, continuă cu
istoria patriarhilor şi cu primirea Torei pe Muntele Sinai şi se încheie cu
moartea lui Moşe, în ajunul pătrunderii lui Israel în Canaan (...). În vremea lui
Ezra şi Neemia, când Pentateuhul a început să se răspândească masiv,
relatarea a fost împărţită în cinci părţi, transcrise fiecare pe un sul aparte, de
unde şi denumirea de carte în cinci volume sau, în ebraică, chamişah
chumeşeh Torah, „cele cinci cincimi ale Torei”, expresia care, cu timpul, s-a
concentrat într-un singur cuvânt – Chumaş. Termenul Pentateuh, care s-a
4
Limba ebraică modernă (ivrit) nu pronunţă e-ul, acolo apărând un şvah mobile.
5
YHVH, adică „Eu sunt Cel ce sunt” este Numele prin care Dumnezeu S-a revelat lui Moşe şi, prin el,
poporului Yisrael. El este par excellence Numele de legământ al Dumnezeirii.
6
Limba ebraică modernă (ivrit) nu pronunţă e-ul, acolo apărând un şvah mobile.
2
încetăţenit în mai multe limbi occidentale, este echivalentul grecesc al lui
Chumaş.”7
A doua mare diviziune a Tanakh-ului este Nevi’im, adică Profeţii. În canonul
evreiesc, cărţile profeţilor se împart în două: pe de-o parte, există cărţile care
vorbesc despre acţiunile şi slujirea profeţilor timpurii (Nevi’im rişonim) sau
clasici, pe de cealaltă parte există scrierile profeţilor târzii (Nevi’im
aharonim).
Cărţile profeţilor timpurii (Nevi’im rişonim) sunt Yehoşua (Iosua), Şof(e)tim
(Judecători), cartea lui Şmuel (Samuel) – ulterior împărţită în Şmuel alef şi bet
(I şi II Samuel) – precum şi cartea Melachim, Regi, (şi ea împărţită ulterior în
Melachim alef şi bet, adică Întâia şi a Doua carte a Regilor).
Scrierile profeţilor târzii (Nevi’im aharonim) sunt Yeşayahu (Isaia),
Yremiyahu (Ieremia) şi Yehezkel (Ezechiel). În plus, mai era şi o carte care
colecţiona scrierile celor doisprezece aşa numiţi profeţi „mici”: Hoşea (Osea),
Yoel, Amos, Obadiyah, Yonah (Iona), Micah, Nachum, Habakuk, Ţefaniyah,
Chagai, Zechariyah (Zaharia) şi Maleakhi. Aici trebuie să spunem răspicat că
sintagma „Profeţi mici” nu se referă la calitatea slujbei şi la valoarea
oracolelor profetice rostite de ei, ci pur şi simplu la dimensiunile corpus-ului
de text pe care l-au redat în scris.
Ultima diviziune a Tanakh-ului este K(e)tuvim, Scrierile sau Hagiografele.
Cărţile care alcătuiesc K(e)tuvim sunt: Sefer Tehilim, deci cartea Psalmilor,
Sefer Mişley sau cartea Proverbelor, Yiov, Şir ha-Şirim, adică prea-frumoasa
Cântare a cântărilor, Ruth, Eikhah sau Plângerile lui Ieremia8, Qoheleth,
Propovăduitorul sau Eclesiastul, Ester sau cartea împărătesei Hadassah,
Daniel, o carte care nu era considerată profetică, ci istorică şi intra în
secţiunea Scrierilor, Ezra-Nehemiyah, care, iniţial, în canonul evreiesc formau
o singură carte, şi Divrey ha-Yamim, impropriu tradus Cronici9.
În total, în canonul evreiesc, existau 24 de cărţi, deşi alţii le considerau a fi
doar 22, în acord cu numărul literelor alfabetului evreiesc.
În al doilea rând, la Tanakh creştinii şi credincioşii mesianici adaugă un
corpus de scrieri denumit „Noul Testament” sau, mai corect, cărţile
Legământului Înnoit [gr., He Kaine Diatheke, ebr., Ha-B(e)riyt10 ha-
Chadaşah11], considerându-l a fi o prelungire organică a Vechiului Testament,
în acord cu maxima Fericitului Augustin:
7
Art. „Biblie”, în, trad. V. Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein, p. 111-119.
8
Această carte nu urmează oracolelor profetice ale lui Yrmiyahu/Ieremia, ci este plasată în literatura
sapienţială a K(e)tuvim-ului.
9
Divrey ha-Yamim: „Evenimente ale zilelor”. Ieronim, traducătorul Bibliei (Vulgata) în limba latină, a
preferat să traducă această sintagmă prin Cronici, şi această traducere s-a impus în lume. Cartea aceasta nu
urmează după Regi, ca în împărţirea creştinilor, ci încheie canonul evreiesc al Tanakh-ului.
10
Limba ebraică modernă (ivrit) nu pronunţă e-ul, acolo apărând un şvah mobile.
11
Ha-B(e)riyt ha-Chadaşah: Noul Testament sau, mai corect, Legământul Înnoit. Sintagma, în integralitatea
sa, se referă la Legământul mântuitor pe care, în suveranitatea Sa, YHVH îl oferă Yisraelului şi în care pot
fi incluşi, „altoiţi”, şi goyim-ii, ne-evreii. Cărţile scrise de şeliachim-i, apostolii lui Yeşua, tratează înnoirea
acestui Legământ. În literatura şi discuţiile teologice Ha-B(e)riyt ha-Chadaşah/Legământul Înnoit/He
Kaine Diatheke/Noul Testament se referă uneori la Legământ ca act sacru şi soteriologic, instituit de Yeşua,
dar de cele mai multe ori vizează numai cărţile care alcătuie Noul Testament. Aici mă refer la cărţile care
alcătuie Noul Testament, nu la Legământul soteriologic.
3
Noul Testament în Vechiul e ascuns,
Vechiul Testament în cel Nou e revelat.
12
După cum am demonstrat în alte articole, nu se poate pune semnul de echivalenţă între „credincios
mesianic” şi credincios creştin.
13
Tupos, în W.E. Vine, op. cit.
14
Art. „Tipologie”, în J.D. Douglas (ed. principal), Dicţionar biblic, ed. Cartea Creştină, Oradea, 1995,
trad. Liviu Pup, John Tipei. Vezi şi excelentul articol Typology of the Scripture din http://www.bible-
researcher.com/type.html
4
Hermeneutica rabinică este îndeobşte cunoscută sub termenul Pardes (sau
PaRDeS); acesta este un acronim pentru cele patru niveluri de interpretare a Bibliei: P =
Peşat (sensul literal, exegeza gramatical istorică); R = Remez (sensul aluziv); D = Deraş
(interpretare omiletică); S = Sod (interpretare ezoterică sau mistică). În anumite cazuri,
rabinii operau cu toate cele patru sisteme de interpretare, ştiind bine că exegeza Peşat
trebuie să fie făcută corect, iar celelalte doar construiesc pe ea, fără a avea dreptul de a o
infirma. Nu mai este cazul să spunem că exegetând astfel Sfânta Scriptură, uneori rabinii
evrei Îl vedeau pe Mesia acolo unde învăţaţilor creştini nu le-ar fi trecut prin minte să-l
caute.
Iar acum, să purcedem la drum şi să prezentăm versete din Torah care prevestesc
personaje şi/sau acţiuni din Ha-B(e)riyt ha-Chadaşah.
SECŢIUNEA ÎNTÂI
5
PROFEŢII MESIANICE
ÎN „CARTEA LUI MOISE”
(PENTATEUH)
PARTEA ÎNTÂI
Capitolul I
I. Descoperiri rabinice15
Pământul era fără formă şi gol; peste faţa adâncului era întuneric, iar Duhul lui
Dumnezeu plutea peste întinderea apelor.
Genesa, 1:2.16
6
prezintă o conexiune cu Isaia, 11:2: „Şi Duhul DOMNULUI (Ruach YHVH) Se va odihni
peste El”, adică peste Mesia. Teologul finlandez Risto Santala ne dezvăluie că Yalqut
Mechiri19 asupra Psalmului 139:12 stabileşte aceleaşi conexiuni.
Relaţia dintre Duhul lui Dumnezeu şi Mesia, Regele-Uns, este amintită şi în
Pesichta Rabbati 3320, care este o colecţie de predici medievale alcătuite pe baza
Pentateuhului şi a sărbătorilor evreieşti, precum şi în Yalqut Şimoni21, o compilaţie
agadică a cărţilor din Tanakh, „cea mai cunoscută şi mai amănunţită antologie de texte
din Midraş”22. Rabinilor nu le era greu să facă asemenea conexiuni, întrucât în concepţia
lor, chiar şi numele şi funcţiile lui Mesia fuseseră „contemplate” de Dumnezeu, adică
decise de El23 în atemporalitatea Sa, înainte de întemeierea timpului şi a spaţiului.
„Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Şi Dumnezeu a văzut că lumina era bună.
Genesa, 1:3b-4a.
Primele cuvinte rostite de Dumnezeu apar în Genesa 1:3b-4a (vezi mai sus).
Studiind cu atenţie relatarea Creaţiei, observăm că numai în ziua a patra a creat
Dumnezeu marii purtători de lumină, soarele şi luna. Din nou, înţelepţii evrei înţelegeau
aceasta ca fiind o aluzie mesianică. Midraş-ul Băreşith Rabba spune că această lumină
ţine de vremurile mesianice în care Templul va fi restaurat 24. Iar când midraş-ul Pesichta
Rabbati, 62:1, întreba: „A cui este lumina aceasta care cade peste adunarea
DOMNULUI?”, i se dădea răspunsul: „Este lumina lui Mesia”.
În acelaşi gând scria şi Yalqut Şimoni, operă care cuprindea pasaje talmudice şi
midraşice redactate în sec. al XII-lea şi al XIII-lea: „Aceasta este lumina lui Mesia, după
cum este scris în Psalmul 36:10: « Prin lumina Ta vedem lumina »” (Yalqut Şimoni 56).
Mai mult, rabinii, de exemplu rabbi Abba din Serungayya 25, considerau că
termenul aramaic nehora, „lumina”, este unul dintre Numele secrete ale lui Mesia. De
unde deduceau ei lucrul acesta? Ei porneau de la versetul Daniel, 2:22, scris în aramaică:
7
ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile/generaţiile” (Epistola către coloseni,
1:26).
Contextul vorbeşte despre Logos-ul care nu numai că era la început cu Dumnezeu, fiind
Dumnezeu, şi prin care fuseseră făcute toate lucrurile, ci în care era şi viaţa, viaţa care era
lumina oamenilor. Această lumină luminează în întunecime, şi întunecimea n-a biruit-o...
Aici vom face un popas în care vom privi admirativ modul în care şaliach Yochanan, în
buna tradiţie a gânditorilor evrei, se joacă cu cuvintele, fie ele şi într-o limbă care nu era
cea maternă, pentru că ceea ce am tradus prin „a birui” are sensuri mult mai bogate. Şi,
ATENŢIE: când folosesc un termen cu sensuri multiple, evreii nu înţeleg doar unul dintre
sensurile sale, chiar dacă acesta ar fi cel denotativ, ci iau în discuţie toate conotaţiile sale.
În consecinţă, teologia evreiască este mult mai bogată decât cea creştină, pentru că la un
totalitatea sensurilor unui concept, rabinii relaţionau multe alte versete care tratau chiar şi
tangenţial una din conotaţiile sale. Vom exemplifica mai jos, când vom vorbi despre
relaţia „lumină-viaţă/suflet-înţelepciune-mântuire-Mesia”.
Ca atare, verbul folosit aici, termenul grecesc katalambano nu înseamnă numai „a birui”,
ci şi a înţelege, a avea comprehensiune; a asimila; a-şi însuşi. Întunecimea, fie ea raţiunea
omenească limitată şi întunecată de păcat, fie puterile demonice oculte ale întunericului
(contextul nu afirmă explicit despre care întunecime e vorba), nu au înţeles misiunea
luminii şi, în consecinţă, n-au biruit, însuşindu-şi-o!... Dacă atunci când apostolul scria
aceste cuvinte se referea implicit la gnosticismul care făcea prăpăd în Biserică şi ataca
propovăduirea mântuirii de tip gnostic, adică mântuirea printr-o cunoaştere elevată, prin
gnoză, prin activarea puterilor ascunse ale intelectului uman, atunci corolarul este că nu
poţi înţelege misiunea soteriologică a Luminii dacă nu eşti „străluminat”, iluminat printr-
o străfulgerare divină, trans-raţională.
Între versetul 5 şi 6 avem, aparent, o rupere de ritm, o fragmentare a ideii, dar aceasta
este numai pentru a pune în opoziţie elementul omenesc cu cel dumnezeiesc, adică pe
Yochanan ha-Maţvil, Ioan Botezătorul, cu Logos-ul înomenit. Juxtapunerea ajută
8
scoaterii în relief a ideii „Nu Yochanan era lumina, dimpotrivă, el a venit pentru a trimite
spre lumină.”
Aici mai există un joc de cuvinte, pentru că numele Yochanan semnifică „Yah este
îndurător”. Adică, Yah îndurătorul ne mărturiseşte despre lumina care, venind în lume,
luminează pe orice om. Când vom ajunge să abordăm Evanghelia după Luca, versetele
13,60,63 şi mai ales 72 din capitolul 1, vom vedea că preotul aharonic Zecharyahu face
un joc de cuvinte între Yochanan, adică „Yah este îndurător” şi „El (Yah) Îşi arată
îndurarea faţă de părinţii noştri”. Pentru evenimentele care circumscriu naşterea Înainte-
mergătorului mesianic, adică vestirea ei şi naşterea sa efectivă, vezi Luca 1:5-25, 41, 57-
80. Tot acolo vom aminti şi versetele 6-8 şi 15 din acest capitol 1 din Evanghelia după
Ioan.
În ceea ce priveşte conceptul de lumină, care este miezul acestor versete, el este foarte
bine valorizat în iudaism, el semnificând multe lucruri. De exemplu, conform Ioan 1:4,
lumina oamenilor este viaţa, sau sufletul, substantive care în iudaism sunt
interschimbabile. La aceasta concură, de pildă, Proverbele, 20:27: „Suflarea omului este
o lumină a DOMNULUI, care pătrunde până în fundul măruntaielor.”
Lumină mai semnifica şi înţelepciunea şi priceperea: Psalmii, 119:130 ne spune că
„Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate.”
O altă conotaţie dată luminii este cea a unui om de mare valoare: II Samuel, 21:17 îl
denumeşte pe David „lumina lui Israel”.
Mai târziu, atunci când murea un înţelept, un rabin, se spunea cu jale: „S-a stins o lumină
în Israel”. (...)
Însă lumina era în special asociată cu mântuirea şi chiar cu Mesia, după cum reiese din
texte biblice şi rabinice: în contextul imediat, lumina ca mântuire sau Mesia ca lumină
apare în Ioan, 1:9, care este o aluzie la trei pasaje mesianice, Isaia, 42:6, 49:6 şi 60:1-3.
Toate aceste pasaje ar trebui citite în contextul lor, adică Isaia, 42:1-7, prima Cântare a
Robului pătimitor al lui YHVH, respectiv Isaia, 49:1-7, a doua Cântare a Robului
pătimitor al lui YHVH.26
Eu, YHVH, Te-am chemat ca să dai mântuire, şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi
pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina Neamurilor.
Isaia, 42:6.
El (YHVH) zice:
„Este prea puţin lucru să fii Robul Meu ca să ridici seminţiile lui Iacov şi să aduci înapoi
rămăşiţele lui Israel. De aceea, Te pun să fii Lumina Neamurilor, ca să duci mântuirea
până la marginile Pământului.”
Isaia, 49:6.
Scoală-te, luminează-te! Căci Lumina ta vine, şi Slava lui YHVH răsare peste tine. Căci
iată, întunericul acoperă Pământul, şi negură mare popoarele; dar peste tine răsare
YHVH, şi Slava Lui se arată peste tine. Neamuri vor umbla în lumina ta, şi împăraţi în
strălucirea razelor tale.
Isaia, 60:1-3.
26
Celelalte trei „Cântări ale Robului pătimitor al lui YHVH” sunt Isaia, 50:4-10, 52:13-53:12; 61:1-3.
9
Eu sunt lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea
lumina vieţii.
Evanghelia după Ioan, 8:12.
Această proclamaţie şi mai ales cadrul în care este ea făcută, evenimentul acela al
Praznicului Corturilor şi ceremonialul care avea loc în iudaism vor primi o atenţie
specială mai târziu.”
Capitolul al II-lea
PROTO-EVANGHELIA:
O RE-EXAMINARE
10
Să trecem acum la studiul Proto-Evangheliei. Întreaga taină a istoriei mântuirii 27 şi
a ordinii în care se săvâşeşte această mântuire 28 sunt desfăşurate în ea şi „ca un sfinx, ea
se ghemuieşte la intrarea în istoria sacră…29
I. Text biblic
1 Şarpele era mai şiret30 decât toate fiarele câmpului pe care Domnul Dumnezeu le
făcuse. El i-a spus femeii:
- A zis oare Dumnezeu: „Să nu mâncaţi din orice pom din grădină“?
2 - Putem să mâncăm din rodul pomilor din grădină, i-a răspuns femeia şarpelui,
3 dar Dumnezeu a zis: „Să nu mâncaţi din rodul pomului care este în mijlocul grădinii;
nici să nu-l atingeţi, pentru că veţi muri negreşit!“
4 Dar şarpele i-a zis femeii:
- Nu veţi muri nicidecum!
5 Dimpotrivă, Dumnezeu ştie că, atunci când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii
şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.
6 Când a văzut că rodul pomului era bun de mâncat, plăcut la înfăţişare şi de dorit să facă
pe cineva înţelept, femeia a luat din rodul lui şi a mâncat; i-a dat şi soţului ei, care era cu
ea, şi a mâncat şi el.
7 Atunci li s-au deschis ochii, şi-au dat seama că sunt goi, au cusut laolaltă frunze de
smochin şi şi-au făcut învelitori cu ele.
8 Ei au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin grădină în adierea amurgului 31
şi s-au ascuns de Domnul Dumnezeu printre pomii din grădină.
9 Dar Domnul Dumnezeu l-a chemat pe Adam şi i-a zis:
- Unde eşti?
10 - Am auzit glasul Tău în grădină, a răspuns el, dar mi-a fost teamă pentru că eram gol;
de aceea m-am ascuns.
11 Dumnezeu l-a întrebat:
- Cine ţi-a spus că eşti gol? Ai mâncat cumva din pomul din care ţi-am poruncit să nu
mănânci?
12 - Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie cu mine mi-a dat din pom şi am mâncat, a
răspuns Adam.
13 Atunci Domnul Dumnezeu i-a zis femeii:
- Ce ai făcut?
- Şarpele m-a înşelat şi am mâncat, a răspuns femeia.
14 Domnul Dumnezeu i-a zis şarpelui:
11
Pe pântece te vei târî
Şi vei mânca ţărână toată viaţa.
15 Voi pune duşmănie între tine şi femeie,
Între sămânţa ta şi sămânţa ei33;
El îţi va zdrobi capul,
Iar tu îi vei zdrobi călcâiul.“
17 Iar lui Adam i-a zis: „Pentru că ai ascultat de soţia ta şi ai mâncat din pomul din care-ţi
poruncisem să nu mănânci,
Blestemat este pământul din cauza ta;
Cu trudă îţi vei lua hrana din el toată viaţa ta.
18 Spini şi mărăcini îţi va da,
Iar tu vei mânca din plantele câmpului.
19 Cu sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea,
Până când te vei întoarce în pământ,
Pentru că din el ai fost luat;
Căci ţărână eşti
Şi în ţărână te vei întoarce.“
20 Adam a numit-o Eva35 pe soţia sa, pentru că ea a fost mama tuturor celor vii.
21 Domnul Dumnezeu a făcut haine de piele pentru Adam şi pentru soţia sa şi i-a
îmbrăcat.36
Genesa, 3:1-21.
În acest capitol vom trece în revistă câteva generalităţi despre primele două
planuri, urmând ca în următorul capitol să analizăm mai detaliat cel de-al treilea plan.
12
Antropologi care cercetează diferite populaţii şi culturi au descoperit că această
„vârstă de aur” anterioară Căderii în păcat, din Genesa 1 şi 2 a fost prezervată în
producţiile literare ale multor popoare, sumero-akkadian, asiro-babilonian, chinez, indian,
iranian, grec, etc., în cosmogoniile, teogoniile şi antropogoniile lor.
Mai mult, există fapte comune cu naraţiunea biblică din Genesa 3 37: şi în aceste
culturi răul exista înainte de a fi existat omenirea, dar nu exista în omenire ci, dimpotrivă,
exista o perfecţiune a originilor. Cumva, omul a căzut sub puterea răului, pierzând relaţia
perfectă pe care o avea cu zeii săi şi s-a alienat de ei; alienarea omenirii de zeii săi e o
pierdere teribilă care poate fi întrucâtva atenuată prin expiere, adică îmbunarea divinităţii
prin jertfe obligatorii, ofrande voluntare și libații. Căderea în păcat a produs nu numai o
alienare „religioasă”, ci şi o alienare socială, o mulţime de racile găsindu-şi obârşia în
această Cădere. Franz Delitzsch38 prezintă structura miturilor soteriologice descoperite şi
în alte culturi primitive semnificative:
13
farmacologiei. Gnosticismul ofit42 se bazează pe închinarea la şarpe (şi, probabil, şarpele
Glykon43 era un obiect de cult44), precum şi închinarea mayaşilor şi aztecilor la
Quetzalcoatl45, şarpele cu pene.
Nici iudaismul nu fusese total imun la închinarea la şarpe, amintim textul din
Numeri, 21, care prezintă un moment critic din timpul peregrinărilor din pustie: poporul
evreu cârteşte împotriva lui Moşe şi YHVH trimite împotriva oamenilor „şerpi înfocaţi”,
care-i muşcă şi-i pedepsesc. La porunca dumnezeiască (Numeri, 21:8), Moşe a făcut un
şarpe de aramă, care vindeca oamenii de muşcătura de şarpe atunci când ei se uitau la el.
Şarpele avea, deci, nu numai un rol punitiv, ci şi taumaturgic... Însă un text apocrif
clarifică situaţia:
Căci Tu le-ai dat un semn al mântuirii, ca să le amintească de porunca Legii (Torah) tale.
Cel ce s-a întors spre el [spre şarpele de aramă, n.ns] a fost mântuit, dar nu de ceea ce a
văzut, ci de Tine, Mântuitorul tuturor… Tu îi pogori pe oameni până la porţile Şeolului
şi-i aduci-napoi…
Înţelepciunea lui Solomon, 16:7,8,13.
…a sfărâmat în bucăţi şarpele de aramă pe care-l făcuse Moşe, căci copiii lui Yisrael
arseseră până atunci tămâie înaintea lui: îl numeau „Nehuştan” [bucata de aramă, n.ns].
Cartea a doua a Regilor, 18:4.
14
Pe de altă parte, altă posteritate, cea a ideologiilor revoluţionare, a reluat, într-un mod mai
mult sau mai puţin secularizat, scenariul milenarist; dacă luăm în considerare două
ideologii revoluţionare proprii secolului al XX-lea, marxism-leninismul şi naţional-
socialismul, regăsim cele patru momente ale scenariului: starea de perfecţiune iniţială,
căderea, ruptura mesianică, instaurarea împărăţiei. Comunismul primitiv sau epoca eroică
a vechilor arieni sunt echivalente ale Edenului; diviziunea în clase sau amestecul raselor
sunt echivalente ale căderii; ruptura revoluţionară violentă evocă acele cataclisme care
precedă venirea lui Mesia; instaurarea societăţii fără clase sau a stăpânirii ariene sunt o
secularizare a împărăţiei lui Dumnezeu. 46
46
Jean-Pierre Sironneau, Milenarisme şi religii moderne, ed. DACIA, Cluj-Napoca, 2006, trad. I. Lascu, p.
18,19. A se vedea şi comentariul lui Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, edit. HUMANITAS,
Bucureşti, 2000, trad. T. Mochi, p. 21-23, 148-152. Pentru o comparaţie deosebit de izbutită între
legionarismul românesc şi comunismul sovietic, a se vedea şi http://www.revista22.ro/generatia-27-intre-
holocaust-si-gulag-i-368.html
15
interpretările date acestuia în operele rabinilor, aducându-ne aminte că ele sunt
interpretări, nu sunt cuvintele inspirate ale Scripturii:
Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, şi între fiul tău şi fiul ei. El îşi va aduce aminte ce
i-ai făcut la început, iar tu-l vei respecta la sfârşit.
Targum Onkelos, care este Targum-ul oficial pe Torah.
Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, şi între sămânţa fiului tău şi sămânţa fiilor ei. Şi
se va întâmpla: când fiii femeii vor respecta poruncile Torei, ei vor fi pregătiţi să-ţi
izbească capul. Dar când ei vor părăsi poruncile Torei, tu vei fi gata să le muşti călcâiul.
Cu toate acestea, pentru ei va exista un medicament, în timp ce pentru tine nu va exista
nici un medicament. Şi ei vor găsi un remediu pentru călcâi în zilele Regelui-Mesia. 48
Targum Pseudo-Jonathan.
Acest citat provine din Targum Pseudo-Jonathan, care cuprinde „mult material
agadic colecţionat din surse variate târzii, ca Midraş Rabbah, precum şi din material mai
timpuri din Talmud.”49
Vom cita şi din Targum-urile palestiniene. Acestea constau din trei grupe de
manuscrise, Targum Neofiti I, Targum-ul Fragmentar şi Targum-ul Fragmentar din
geniza din Cairo.
Dintre acestea, Targum Neofiti este de departe cel mai voluminos, acoperind toate
cărţile Pentateuhului.50 Pentru Genesa, 3:15, el redă după cum urmează:
Şi voi pune vrăjmăşii între tine şi femeie, şi între fiii tăi şi fiii ei. Şi se va întâmpla: când
fiii ei vor ţine Legea şi-i vor pune poruncile în practică, te vor ţinti şi te vor izbi în cap şi
te vor omorî; dar când vor părăsi poruncile Legii, îi vei ţinti călcâiul şi-l vei vătăma şi-l
vei îmbolnăvi. Pentru fiul ei, va exista totuşi un remediu, dar pentru tine, şarpe, nu va
exista remediu. Ei vor face pace în viitor, în ziua Regelui-Mesia.
Targum Neofiti.
47
Cu referire la sămânţa femeii, cf. NTR.
48
http://targum.info/pj/pjgen1-6.htm
49
http://en.wikipedia.org/wiki/Targum_Pseudo-Jonathan
50
http://en.wikipedia.org/wiki/Targum
16
Şi va fi aşa: când fiii femeii vor respecta Torah şi-I vor împlini poruncile, ei vor ţinti să-ţi
izbească capul şi să te omoare. Şi când fiii femeii vor uita preceptele Torei şi nu-i vor ţine
poruncile, tu vei ţinti să-i muşti de călcâi şi să-i vatămi. Cu toate acestea, va exista un
remediu pentru fiii femeii, în timp ce pentru tine, şarpe, nu va exista nici un remediu.
Totuşi, iată, se vor îmbuna unii pe alţii la sfârşitul zilelor, în zilele Regelui-Mesia.
Targum-ul Fragmentar.
17
palestinian din secolul al IV-lea, foarte prolific autor de texte hagadice”, despre care s-a
spus că era „pecetea Midraş-urilor”, îl îngână, parcă: „aici avem « o altă sămânţă » dintr-
un alt loc. Şi cine este acesta? Este Regele-Mesia” (Băreşit Rabbah, 23).
Sămânţa promisă lui Avraham în Genesa, 22:18 (care ocupă o poziţie centrală şi
în teologia creştină) este văzută şi în Midraş-uri care, referindu-se la Mesia, spun: „Toate
neamurile Pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de porunca
Mea!” Midraş Rabbah discută subiectul în mod extensiv şi declară că „în zilele lui Mesia,
Yisrael va fi asemuit cu nisipul mării” (Bamidbar Rabbah, 2).
În Genesa 38 apare un personaj, Pereţ, fiul lui Yehudah (Iuda). Mai târziu în
cuprinsul acestei lucrări vom vedea mai multe detalii despre el, dar până atunci inserăm
următorul text, care aminteşte de „o altă sămânţă dintr-un alt loc” şi care proclamă o stare
nouă de lucruri:
Aceasta este istoria lui Pereţ şi ea are o semnificaţie profundă… Când Cel Sfânt a creat
lumea Sa, nu exista încă Îngerul Morţii… Dar când Adam şi Eva au căzut în păcat, toate
generaţiile au fost stricate. Când Pereţ s-a ridicat, istoria a început să fie împlinită prin el,
pentru că prin el urma să vină Mesia, şi în zilele lui urma Cel Sfânt să facă astfel încât
moartea să fie înghiţită, după cum este scris: « El va nimici moartea pe vecie » (Isaia,
25:8).
Şemoth Rabbah, 30.
Mai mult, când vorbeşte despre v. 18 din Ruth, capitolul 4, Midraş-ul scris pe
baza acestei cărţi biblică vorbeşte despre „ruda răscumpărătoare” şi asociază conceptul de
„sămânţă” cu Mesia.
Declaraţia nr. 3: rabinii din antichitate înţelegeau că Mesia nu doar că are
misiunea de a nimici moartea şi de a mântui rămăşiţa credincioasă, dar trebuie şi să
restaureze întregul Univers.52
Să vedem elementele pe care se fundamentează această declaraţie.
În Şemoth Rabbah, 30, din care mai sus am inserat un pasaj, nu se vorbeşte doar
despre o nouă stare de lucruri, fie ea chiar şi timpul acela fericit când „moartea va fi
nimicită pe vecie”, ci se sugerează chiar mai mult: că întregul Univers va fi restaurat.
Lucrurile pe care Dumnezeu le-a creat desăvârşite [spune Şemoth Rabbah 30] s-au
stricat [ ]נתקלקלוcând a păcătuit omul şi nu vor fi restaurate până ce vine fiul lui Pereţ...
…acest fiu al lui Pereţ fiind Mesia din tribul lui Yehudah, vezi şi Genesa, 38:29.
Conform acestei rostiri, Mesia este atât Mântuitor cât şi Restaurator. Ce înseamnă aceste
prerogative, vom vedea concret când vom trece la textele sacre ale Noului Testament
(cărţile Legământului Înnoit).
Conform rabinilor, Mesia va zdrobi capul Şarpelui în timp ce va efectua şi tiqun
ha-olam, adică „reparaţia sau restaurarea lumii”. Rabinii se bazau pe Daniel, 9:24, care
descrie misiunea mesianică de restaurare a lumii constând în: „…încetarea fărădelegilor,
ispăşirea păcatelor, aducerea neprihănirii veşnice…” În felul acesta urma „Sămânţa
femeii” să zdrobească capul Şarpelui.
52
Mai târziu vom vedea şi opinia creştinilor şi a mesianicilor despre această declaraţie.
18
C. Vremurile sfârşitului şi Mesia în teologia rabinică antică
Declaraţia nr. 4: pentru rabinii din antichitate tot ceea ce Targum-urile
denotau ca fiind „vremurile sfârşitului” (achrit ha-yamim), avea o aromă mesianică.
Elementele pe care se fundamentează această declaraţie sunt următoarele:
1. Targum-ul ierusalimitean (Targum Yeruşalmi) atrage atenţia asupra
vremurilor finale atunci când interpretează versetul ca: „Vor face pace în
final, la încheierea sfârşitului zilelor, în zilele Regelui-Mesia.” Termenul
aramaic pentru „a face pace”, şefiyuta, aminteşte termenul ebraic „a
zdrobi”, yeşufchah, şi unii aramaişti acceptă traducerea „În final, în
zilele Regelui-Mesia, el va fi rănit în călcâi.” Vindecarea călcâiului
muşcat de şarpe va avea loc, deci, la sfârşitul zilelor, în zilele Regelui-
Mesia.
2. Cea mai obişnuită tâlcuire printre rabini a acestui verset este ilustrată de
interpretarea lui Jonathan: „« Ei vor fi vindecaţi (de muşcătura
şarpelui) » înseamnă că ei vor primi un antidot. « Vor face pace »
înseamnă « pace şi siguranţă ». Iar « El va fi vindecătorul lor în viitor, în
zilele lui Mesia » înseamnă că va fi pace şi odihnă.” (Vezi şi S.H. Levey,
The Messianic Exegesis of the Targum, în legătură cu Genesa, 3:15.)
3. Targum-urile accentuează faptul că Mesia va veni „în vremurile
sfârşitului”. Termenul aramaic be-Iqva („la sfârşit”), aminteşte de
sintagma „iqvoth meşiha”, care înseamnă „paşii lui Mesia”. Talmud-ul
conţine o discuţie extinsă privitoare la aceşti paşi mesianici, semne ale
sfârşitului vremurilor, despre care vom vorbi o dată viitoare.
4. Între 1160 şi 1235 a trăit Radaq, Rabbi David Qimhi. S-a spus că fără el,
Legea nu poate fi pricepută53. Pornind de la Isaia, 2:2, afirma şi el, în ton
cu alţii, că „oriunde se menţionează « zilele de pe urmă », se face
referire la zilele lui Mesia.” (Mikraoth Gedoloth asupra Isaia, 2:2).
Lucrul acesta se poate vedea atat în interpretarea Proto-evangheliei, cât
şi a profeţiilor din Tanakh, care conţin vreun termen ce se referă la
„zilele de pe urmă”.
D. Şarpele ( )נחש הîn teologia rabinică antică
Până acum am încercat să decelăm „Sămânţa femeii” şi s-o tratăm, în prima fază
cel puţin, separat de vremurile sfârşitului. Acum ne vedem siliţi să schimbăm oarecum
modul de studiu, pentru că personajul şarpelui nu poate fi decelat, vorbind despre el
separat de acţiunea zdrobirii capului său, şi încă separat despre modul şi timpul în care va
avea ea loc; textele rabinice nu permit această deconstruire. Mai degrabă, le vom examina
împreună.
Declaraţia nr. 5: rabinii din antichitate au stabilit că în spatele reptilei
vorbitoare din Genesa 3, stătea שטןha-Satan, diavolul, întruchiparea răului absolut.
Iudaismul rabinic antic considera că şarpele nu era acea reptilă primordială, pe
care Abel, sau Seth, sau vreunul dintre copiii femeii urma s-o întâlnească şi să-i
zdrobească craniul, în timp ce-i era vătămat călcâiul, ci rabini de memorie binecuvântată
ştiau că termenul „şarpe” îl viza pe Satan. Declaraţia noastră se fundamentează, de
exemplu, pe un pasaj din cartea apocrifă Înţelepciunea lui Solomon, scrisă în secolul al II-
53
Art. „Kimhi”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, ed. Hasefer, Bucureşti 2000, trad. V. Prager, C.
Litman, Ţ. Goldstein.
19
lea î.e.n., care spune că „Din cauza geloziei/invidiei lui Satan, moartea a intrat în lume”
(2:27).
După ce am văzut puţintel din modul în care Genesa 3 a fost abordată de rabinii
evrei din antichitate, să vedem acum cum a fost şi este ea interpretată de oameni care au
parte de experienţa existenţială a întâlnirii cu Yeşua Noţri, Iisus din Naţereth. Dintre ei,
unii, extrem de puţini, dar cei mai semnificativi (apostolii creştinătăţii sau persoane de
încredere din anturajul lor) au scris opere literare care, în timp, au fost canonizate şi au
ajuns să constituie corpus-ul Noului Testament, sau cărţile Legământului Înnoit. Având
credinţa că Duhul Sfânt care l-a inspirat pe Moise să scrie cartea Genesa este Acelaşi Duh
Sfânt care i-a inspirat şi pe apostoli să-şi consemneze memoriile sau să scrie epistole,
putem purcede la lecturarea capitolului 3 din Genesa în cheie apostolică.
În acelaşi timp, când analizăm Genesa 3, ne amintim, ca regulă hermeneutică de
bun simţ, că Dumnezeu a călăuzit spre consemnarea cuvintelor Sale în forme literare pe
care cultura umană este capabilă să le recepteze ca mesaj scris, le poate citi şi înţelege
analizând formele literare şi culturale existente atunci, şi descifrând mesajul care viza un
anumit Sitz im Leben. Sau, aşa cum scria Beniamin Fărăgău:
…Dumnezeu a vorbit ca să se facă înţeles. Iar pentru aceasta, El S-a folosit de codul
limbii, în toată frumuseţea şi complexitatea lui, şi de codul culturii pe care limba a creat-o
în spaţiul geografic al celor cărora le-a vorbit Dumnezeu, în perioada istorică respectivă. 54
Prin urmare, pentru a analiza cât mai precis acest capitol din cartea
„Începuturilor”, vom spune câte ceva despre genurile literare întâlnite aici şi tâlcul pe
care ni le transmit ele.
Din punct de vedere al formei, textul sacru înfățișat aici prezintă aspecte literare,
sau, mai exact, trăsăturile genului epic: are acţiune, la care participă personaje, iar modul
dominant de expunere este naraţiunea, care se împleteşte cu dialogul; astfel, aparţine
stilului beletristic.
Textul este scris atât în proză (v. 1-14a, 16a, 17a, 20, 21), cât şi în versuri (14b,
15, 16b, 17b-19). În proză, după cum se ştie, se întâlnesc mai puţine figuri de stil decât în
poezie.
Teoria literaturii numeşte „operă literară” „scrierea în versuri sau în proză, care
porneşte de la un fapt real pe care-l îmbracă cu elemente imaginare, trezind în cititor
emoţii puternice”. În pofida acestei definiţii aplicabile literaturii laice, textul de faţă este,
totuşi, operă literară. Facem această afirmaţie fundamentându-ne pe două argumente:
1. chiar dacă nu conţine elemente imaginare, poate fi numit literatură, având în
vedere modul de formare a acestui cuvânt, derivare cu sufixul „–tură” de la
54
Beniamin Fărăgău, Shema Israel!, ed. LOGOS, Cluj-Napoca, 1994, p. 177.
20
cuvântul de bază „literă”. Aşadar, conceptul „literatură” înseamnă tot ce este
scris;
2. prezenţa figurilor de stil şi a imaginilor artistice este o caracteristică specifică
textului literar.
Am notat aceste chestiuni tehnice pentru a face următoarea afirmaţie categorică:
în pasaj nu este vorba absolut deloc despre un mit, şi nici măcar despre metafore
sau personificări, ci despre acţiuni reale şi personaje reale. Vom clarifica alte detalii
pe parcurs.
Mai întâi, trebuie să ne amintim rostirea Creatorului din Genesa, 2:16,17, aceasta
având relevanţa sa:
21
Işah-femeia se lasă sedusă, încalcă porunca prohibitivă şi mănâncă din fructul
pomului gnozei. Mai mult, îl îndeamnă pe iş-bărbatul din care fusese plăsmuită să se
împărtăşească şi el.
În acest moment, apare Căderea, cu consecinţele sale multiple şi dezastruoase:
încălcarea poruncii dumnezeieşti duce la sfărâmarea ireparabilă a inocenţei iniţiale,
cunoaşterea intuitivă (gr., oida) se refugiază dinaintea cunoaşterii experimentale,
gnostice, iar în sufletele proto-părinţilor irump sentimente amestecate: ruşine, alienare
familială şi socială.
Următoarea acţiune săvârşită de proto-părinţii noştri, Adam şi Eva, este la fel de
îngrozitoare: termenul chagor (Strong 2290) tradus aici drept „învelitori”, care semnifică
mai degrabă „acoperitori” arată incontestabil faptul că, o dată ce şi-au dat seama de
goliciunea lor, ei au încercat s-o acopere şi să revină la Dumnezeu conform planului
născocit de gândirea lor şi prin propriile lor forţe.
Să spunem lucrurile altfel: DUPĂ RUPEREA DE DUMNEZEU, NĂSCOCIREA
UNUI PLAN PENTRU ACOPERIREA ŞI „CÂRPIREA” DEZASTRULUI, PENTRU
APROPIEREA DE DUMNEZEU PRIN EFORTURI PROPRII ŞI NEVOINŢA
PERSONALĂ ÎN VEDEREA MÂNTUIRII, SEMNIFICĂ PRIMELE MANIFESTĂRI
ALE RELIGIEI ANTROPOCENTRICE PĂGÂNE, CARE-L MÂNĂ PE OM SPRE
TRUDA DEZNĂDĂJDUITĂ ŞI FALIMENTARĂ DE A SE MÂNTUI PRIN FAPTE!
Apogeul acestei religii antropocentrice păgâne, rod al răzvrătirii, este format din
două culmi: prima culme este aceea a politeismului, iar cealaltă este cea a persecutării –
într-o formă sau alta – a celor care au credinţe religioase diferite.
Genesa, 4:3,5-8, la fel ca şi Genesa, 10:8-12 şi 11:1-9, confirmă prima culme a
acestei religii antropocentrice păgâne.
La secole după aceste întâmplări, un rabin evreu, unul din mai-marii partidei
„nazarinenilor”, Şa’ul din Tarsul Ciliciei, căruia creştinii îi spun apostolul Pavel,
încapsula în câteva versete nişte adevăruri inspirate şi majore:
19 … ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci Dumnezeu le-a
arătat.
20 De la crearea lumii, însuşirile Lui invizibile – puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui
– au fost percepute clar, fiind înţelese din ceea ce a fost creat, pentru ca ei să fie fără
scuză,
21 pentru că, deşi L-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu L-au slăvit ca Dumnezeu şi nici nu
I-au mulţumit, şi astfel gândirea lor a devenit fără folos, iar mintea lor nesăbuită s-a
întunecat.
22 Pretinzând că sunt înţelepţi, au înnebunit
23 şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o imagine făcută după asemănarea
omului muritor, a păsărilor, a patrupedelor şi a animalelor mici 57.
24 De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, ca să urmeze poftele inimilor lor,
dezonorându-şi astfel trupurile între ei.
25 Ei au schimbat adevărul lui Dumnezeu într-o minciună şi s-au închinat şi au slujit
creaţiei în locul Creatorului, Care este binecuvântat în veci, amin! 58
57
1:23 Sau: animalelor care mişună; sau: animalelor care se târăsc; termenul ebraic tradus în greacă face
referire la toate celelalte animale mai mărunte, distincte de vite şi de animalele sălbatice mari; de asemenea,
termenul poate include şi insectele (vezi Gen. 1:24 şi nota). N. tr.
58
Noua Traducere Română a Bibliei, disponibilă pe http://www.bibleserver.com
22
Epistola lui Pavel către romani, 1:19-25.
Dar prima pereche de oameni ieşită din mâna lui Dumnezeu a călcat voia Lui şi s-a
înstrăinat de El. Ca urmare a acestui păcat numit originar, mintea li s-a întunecat, inima s-
a pervertit şi voinţa li s-a slăbit. Aceste triste urmări ale păcatului au mers crescând, încât
omenirea străveche a ajuns în scurtă vreme într-o stare de decădere generală. În această
stare, oamenii au uitat că Dumnezeu este Unul, că este Duh şi că este Creatorul şi
Pronietorul şi, cu mintea lor întunecată şi rătăcită, şi-au făcut mai mulţi dumnezei şi i-au
înfăţişat sub chip omenesc şi de animale sau, ceea ce este şi mai grav, au îndumnezeit şi
ceea ce era neînsufleţit în jurul lor sau deasupra capului lor, ca: râuri, lacuri, izvoare,
mare, arbori, stânci, vântul, ploaia, fulgerul, tunetul, soarele, luna, stelele, lumina,
întunericul etc.
Aşa s-a ajuns de la monoteismul primitiv curat şi spiritual, la politeismul cu toate formele
lui: zoolatrie, fiziolatrie, astrolatrie, la animism şi fetişism (…)59
59
Mitropolit Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, ed. a doua, Edit. Episcopiei Romanului şi Huşilor,
1994, p. 19. Regretabilă moartea în condiţii misterioase a acestui teolog...
23
După dezastrul din Grădina Eden, alimentaţia omului a fost modificată, bolile au
dat buzna în trupul omului şi putreziciunea morţii l-a invadat ca o cangrenă. Profeţiile
mesianice ne vor arăta chipurile în care bolile trupeşti vor fi lecuite, alimentaţia,
schimbată, iar moartea, înfrântă.
La secole după păcatul originar, limba oamenilor a fost încurcată, iar comunicarea
inter-personală a devenit confuză. Profeţiile mesianice, însă, ne aduc nădejdea în
restabilirea clarităţii comunicării.
După Căderea în păcat, orice acţiune omenească este înfăptuită sub rânjetul
malefic al lui Satan şi al cohortelor sale demonice. Dar această stare de lucruri nu va
rămâne aşa: profeţiile mesianice ne făgăduiesc că Regele-Mesia, Unsul lui Dumnezeu, nu
doar că va face de ruşine stăpânirile şi autorităţile demonice despuindu-le de puterea lor,
şi nu doar că va zdrobi capul şarpelui-diavol, printr-o victorie triumfătoare, dar va şi
repara distrugerile produse de acesta şi va reaşeza toate lucrurile. Toate acestea vor duce
la manifestarea finală a unicei comunităţi de credinţă şi închinare, adevărata Biserică.
Pe plan pământesc, profeţiile vor demonstra modul în care vor fi reinstaurate
Constituţia şi legislaţiile regatului mesianic; vom vedea felul în care rămăşiţa copiilor lui
Avraham se va întoarce în Ţion.
Profeţiile mesianice ne arată că zidirea aceasta, Creaţia (rezultatul pasiv al actului
de creaţie activă), atât cea însufleţită, cât şi cea neînsufleţită, va fi readusă la esenţa sa
iniţială. Creaţia se va supune din nou omului, dar, de data aceasta, Cel care stăpâneşte
peste ea este nu doar un om, ci chiar Dumnezeul făcut Om, şi El domneşte de pe un tron
care…are forma crucii…
Şi, în sfârşit, profeţiile mesianice ne arată modul în care timpul, lecuit de sine
însuşi, va păşi în veşnicie.
Profeţiile mesianice sunt jaloanele pe care le avem în scrutarea viitorului
ÎNSUFLEŢIŢI DE NĂDEJDE… Acum, însă, reveria fuge de la noi pentru că, deodată,
auzim mişcare: SE-AUD PAŞII DOMNULUI VENIND...IAR NOI TOCMAI
CĂZUSEM ÎN PĂCAT!
Şi, deodată, prezenţa DOMNULUI, care înainte fusese un motiv de bucurie, acum
devine unul de groază: prin căderea în păcat, dulcea părtăşie a omului cu Dumnezeu
fusese sfâşiată, Făptura se rupsese de Făcătorul său, de Sursa vieţii şi a fiinţei sale,
încercând să alerge departe de Faţa lui Dumnezeu, de prezenţa Sa. Dar…
24
Dumnezeu ca Răscumpărător, adică Mediator al acestei desăvârşiri (Vollendung) prin
păcat şi mânie, este pretutindeni denumit יהוה61. Paşii Săi audibili după Cădere sunt
primii Lui paşi făcuţi spre ţelul revelării Sale în trup de carne (I Tim. 3:16), care este
restaurarea şi desăvârşirea dragostei dumnezeieşti imanentizate în lume.
Cine ştie dacă nu există asta cea mai veche angoasă din lume? Îmi imaginez primul
cuplu, fie că e vorba despre Adam şi Eva în Paradisul terestru, fie despre fiinţe primitive,
păroase, căutându-şi pe dibuite drumul spre evoluţia speciei, îmi imaginez primul cuplu,
zic, asistând la spectacolul nou şi solemn al soarelui coborând la orizont.
Femeia, tremurând, se ghemuieşte în braţele bărbatului şi două perechi de ochi privesc fix
astrul de foc înghiţit de adâncuri ducând cu el lumina, căldura, poate viaţa.
Noaptea acoperă lumea plină de freamăte tainice şi pot să jur că Eva a murmurat atunci:
- Dormi?
Bărbaţii au păstrat obiceiul de a nu răspunde imediat la această întrebare.
- Dormi? a repetat ea atingându-i umărul.
El a mormăit, ca şi urmaşii lui:
- Ce vrei?
- Nu ştiu. Mi-e frică.
61
Aceasta este o libertate pe care suntem obligaţi să ne-o luăm. Majoritatea termenilor ebraici din textul
german nu sunt vocalizaţi. Cu toate acestea, profesorul Delitzsch nu pronunţa niciodată יהוהIehova, lucru
pe care el îl considera o monstruozitate filologică. Însă, în transliterarea pe care el o făcea acestui Nume, el
putea doar să recomande studenţilor săi să pronunţe Yahweh sau să urmeze exemplul evreilor, citind
Adonai. N. tr. S.I. Curtiss.
62
Mica, 7:17.
63
Vezi Genesa, 19:26.
25
- Frică de ce?
Şi Eva a mărturisit, ca şi copiii mei, ca şi ai voştri:
- Mă întreb dacă soarele va reveni.
E cu totul probabil, după câte cunoaştem astăzi despre om, ca Adam să fi răspuns:
- Va reveni, ce tot spui acolo? Dormi!
- Eşti sigur?
- Sigur.
- De ce?
Şi el i-a explicat. Nu adevărul, pe care nu-l cunoştea şi pe care, după atâtea secole, nu-l
cunoaştem nici noi. Fără îndoială s-a mulţumit, cum fac de atunci mereu bărbaţii, să-i
spună o poveste liniştitoare.
Aşa a fost, pe scurt, primul roman.64
Pământul va produce, într-adevăr, spini şi pălămidă (v. 18), roade ale entropiei,
dar va da şi ierburi hrănitoare, care vor furniza un aport de hrană la hrana bazată exclusiv
pe fructe din Gan Eden (grădina Eden).
Versetul 23 arată, într-adevăr, izgonirea proto-părinţilor, dar versetul 21 ne arată
intervenţia expresă a lui YHVH care, înainte de a-i mâna pe oameni în frigul de afară al
istoriei, îi şi îmbracă adecvat…. şi îi îmbracă jertfind un animal în locul lor... Pe pământ
se zăreşte umbra principiului biblic al substituţiei, când prin jertfa Sa, Altul îi va îmbrăca
pe oameni cu Sine...
Iar izgonirea proto-părinţilor din Gan Eden, oricât ar fi fost ea de tranşantă, era o
binecuvântare deghizată, un act milostiv, căci ar fi fost o tragedie ca proto-părinţii să
mănânce din pomul vieţii şi să trăiască veşnic fără posibilitatea de a experimenta
reversarea consecinţelor păcătuirii. La milenii după aceea, pomul vieţii va reapărea, dar
umbra aruncată de el pe pământ era cruciformă…
64
Georges Simenon, L’âge du roman, apud Irina Petraş, Genuri şi specii literare, edit. Demiurg, Bucureşti,
1993, pp. 32, 33.
65
Herbert Lockyer, All the Messianic Prophecies of the Bible, Zondervan, Grand Rapids, Michigan, USA,
1973, p. 60.
26
Şi, în acest cadru de blesteme şi binecuvântări deghizate, apare versetul 15, pe
care teologi trăitori în Biserica post-apostolică, cum ar fi Iustin, Filosoful şi Martirul (cca.
anii 160 e.n.) şi Irenaeus (sec. al II-lea e.n.) l-au denumit „Proto-Evanghelia”, adică
Evanghelia străveche.
27
Mai întâi de toate, pornim de la afirmaţiile literale ale textului; oricât ar părea de
simplu, şarpele era…şarpele, adică acea reptilă primordială creată de Dumnezeu, despre
care Creatorul spusese că „era bună”. Şarpele din Genesa, 1:25, era o biată reptilă
fojgăitoare, care se târa pe pântece şi era integrat în ecosistem: el făcea parte din regnul
animal, i se îngăduise o alimentaţie luată din regnul vegetal (Gen. 1:30) şi era subordonat
regnului uman şi, prin acesta, lui Dumnezeu. Cu foarte puţin timp înainte, şarpele trecuse
prin faţa omului primordial în acea colosală defilare din Genesa, 2:19,20 şi omul, cu
capacitatea sa intelectuală uluitoare, proaspătă şi ne-degenerată, îl denumise printre alte
mii de specii de animale şi îl reţinuse ca existent în subordinea lui.
Deci, şarpele era, mai întâi de toate, şarpe. Dar versetul 1 din Genesa 3 ridică o
chestiune foarte interesantă, întrucât spune că şarpele era arum ()ערום. Acest termen arum
este mai greu de tradus, el fiind o capacitate care ţine nu numai de intelect, ci şi de afecte
şi de personalitate. Arum presupune a avea nu numai un coeficient de inteligenţă sporit,
eventual şi de inteligenţă emoţională, ci şi isteţime, creativitate, o gândire fluidiformă,
speculativă, euristică, capacitatea de a jongla cu conceptele. Când arum (phronimos, în
greaca Septuagintei) are un vector moral pozitiv, proprietarul său uman este subtil sau
isteţ. Când arum este orientat negativ, posesorul său este şiret sau viclean.
Chiar dacă am face abstracţie de conotaţiile negative (viclean, şiret) sau pozitive
(subtil, isteţ) ale termenului arum, şarpele avea o capacitate intelectuală superioară. Însă,
una dintre întrebările care se ridică în dreptul versetului 1 din Genesa 3 este, desigur,
următoarea: o dată ce animalele create, chiar dacă nu gândeau raţional, erau bune, cum de
şarpele avea gândire, şi încă o gândire arum?... Rezultă argumentul circumstanţial nr.
1: şarpele era mai mult decât un simplu şarpe.
Apoi, textul sacru spune că şarpele vorbeşte. Este un fapt surprinzător, întrucât
Sfânta Scriptură spune că numai Dumnezeu, îngerii, demonii şi oamenii au capacitatea de
a vorbi.66 Cine putea vorbi prin şarpe? Păstrându-ne încă în cadrul cărţilor Vechiului
Testament, procedăm prin excludere: ar fi nedemn să credem că Dumnezeu vorbea prin
şarpe; am fi nesăbuiţi să credem că vreun al treilea om, inexistent atunci, se împieliţase
cumva în şarpe. Rămân, teoretic, două opţiuni: fie un înger, la porunca Stăpânului, luase
vietatea în stăpânire şi vorbea prin ea, fie un demon care nu-şi păstrase vrednicia, ci-şi
părăsise locuinţa (Epistola lui Iuda, 6) se împieliţase şi vorbea prin şerpişor.
În munca noastră de cercetare în vederea stabilirii identităţii şarpelui, merită să
baleiem rostirile lui: mentalitatea greacă antică afirma că poţi identifica inteligenţa unui
om după retorica sa. Cităm din lucrarea noastră Chipul mesianic al lui Yeşua:
…Discursul oratoric arăta valoarea şi calitatea unui om. Exprimat altfel, discursul era
extensia personalităţii omului, discursul era omul în sine!
Grecii analizau discursurile oamenilor:
Erau atenţi la vocabular: era oratorul un om citit şi informat, sau avea un orizont mai
redus?
Erau atenţi la gramatica oratorului: respecta acesta regulile gramaticale sau le
încălca?
Erau atenţi la gândirea oratorului: îşi prezenta el ideile într-un mod logic-coerent,
avea el un sistem filosofic închegat sau bătea câmpii?...
Discursul, deci, revela înţelepciunea interioară şi personalitatea oratorului...
66
Măgăriţa lui Balaam din cartea Numeri a putut vorbi numai pentru că DOMNUL i-a deschis gura (Num.
22:28).
28
Discursul şarpelui edenic revelează inteligenţa sa speculativă: el acţionează
metodic, generând o perdea de fum printr-o întrebare derutantă, prefăcându-se uşor
nesigur şi confuz, poate chiar timid: „Oare…, cu adevărat…, chiar Dumnezeu şi nu
altcineva…, toţi pomii…?” Întrebarea plină de ezitări a determinat-o pe femeie să lase
garda jos şi să-i dea un răspuns în esenţă corect, dar la care mai adaugă ea câte ceva 67, ca
un predicator care propovăduieşte porunca Domnului, adăugând la ea.
În acest moment, pe fondul dezechilibrului pe care femeia deja îl resimţea, şarpele
îi pufneşte în nas, vorbind categoric şi amplificând vertijul: „Hotărât că nu aşa stă
situaţia, ci total diferit, îţi spun eu, că ştiu mai bine: eşti jefuită de bunuri preţioase…”
Viclenia şarpelui edenic şi capacitatea sa de a comunica îl ajută în mod magistral
să elaboreze strategii în vederea captării atenţiei, a instaurării unei confuzii, spre
focalizarea partenerului de dialog asupra unui punct de interes diferit, spre un
dezechilibru şi spre preluarea conducerii. Sau, conform unei rostiri a lui Nikita Hruşciov:
„Toţi politicienii sunt la fel: ei îţi promit că vor construi un pod în satul tău…deşi prin
satul tău nu curge nici un râu…”
Argumentul circumstanţial nr. 2: şarpele comunică oral. Indirect, aici ni se dă
de înţeles faptul că cel care gândea viclean şi manipula magistral era mai mult decât un
şarpe, şi că, teoretic, putea fi fie un înger, fie un demon. Continuând să rămânem în
cadrul Vechiului Testament şi să procedăm prin excludere, vom adăuga un al treilea
argument circumstanţial care ne ajută să-l demascăm pe şarpe şi să-i dezvăluim
identitatea, demonstrând că numai un demon putea fi cel care se împieliţase în biata
reptilă.
67
„…şi nici să nu vă atingeţi de el…”, Genesa, 3:3b.
68
Vezi şi II Corinteni, 6:14-18.
29
demoni, îngeri căzuţi (Epistola lui Iuda), sunt capabili să ia în stăpânire şi să posede
oameni, precum şi să vorbească prin ei.
Argumentul circumstanţial 4: duşmănia.
Al patrulea argument circumstanţial care probează faptul că un demon se
împieliţase în şarpe este folosirea de către Dumnezeu a termenului „duşmănie” (v. 15).
Spun aceasta întrucât, cu privire la utilizarea acestui substantiv, Walter C. Kaiser face o
observaţie remarcabilă. El ne spune că termenul eyvah ( )איבהeste întrebuinţat în Vechiul
Testament (Tanakh) de cinci ori, că el indică ostilitate între două persoane şi niciodată nu
arată acţiuni ostile între animale şi că Dumnezeu pune în mod deliberat „duşmănie” între
„şarpe”, adică Satan şi femeie, Eva.69
Vedem încă o dată, pe de-o parte, că duşmănia apare între cel puţin doi agenţi
morali, nu fiinţe instinctuale, şi pe de cealaltă parte, că textul nu spune că de-atunci
oamenii, şi în special femeile, urăsc şerpii, cum susţin unii pseudo-gânditori.
Deci, Scripturile Vechiului Testament împreună cu raţionamentele logice care au
dus la evidenţierea celor patru argumente circumstanţiale utilizate mai sus demonstrează
împieliţarea unui demon în reptila din Eden.
Înainte de a trece la afirmaţiile concrete, neo-testamentare, vizavi de identitatea
şarpelui, mai notăm o observaţie pertinentă făcută de Walter C. Kaiser vizavi de acest
personaj:
Este evident, dintr-un număr de motive, că aici se face aluzie la ceva mai mult decât o
biată reptilă. Observaţi inteligenţa, născocirea, limbajul şi cunoştinţele posedate de şarpe
– la drept vorbind, chiar o cunoaştere care o depăşea pe cea deţinută de femeie sau de
bărbat. Ispititorul vorbeşte ca şi cum ar avea acces la gândirea lui Dumnezeu…sau cel
puţin la lumea supranaturală. „Şarpele” este clar individualizat, deoarece pronumele
folosit despre el în ebraică este un pronume masculin, persoana a doua, singular. 70
Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală
întreaga lume, a fost aruncat pe Pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.
Apocalipsa, 12:9.
69
Walter C. Kaiser, Jr., op. cit., p. 41.
70
Walter C. Kaiser, Jr., The Messiah in the Old Testament, Zondervan Publishing House, Grand Rapids,
Michigan, USA, 1995, p. 38.
30
El [îngerul pogorât din Ceruri, n.ns.] a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care
este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani.
Apocalipsa, 20:2.
Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile
voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos.
…Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.
A doua epistolă a lui Pavel către corinteni, 11:3,14.
Mai mult decât atât, în aşa-zisul Nou Testament, şerpişorului, devenit dragonul cel
mare, i se mai spunea şi în alte feluri. De exemplu, acelaşi Yochanan menţionat mai sus îl
denumeşte nu doar diavol, διάβολος (I Io. 3:8), ci, dimpreună cu colegul de apostolie
Matei (Evanghelia după Matei, 13:19), îl denumeşte şi ὁ πονηρὸς, adică Cel Rău.
În ceea ce priveşte desemnarea lui Satan ca ispititor (ὁ πειράζων), Matei (Mat.
4:1,3) se sincronizează cu Pavel (I Tes. 3:5).
Până acum, am văzut ceea ce Înţelepciunea lui Solomon, dimpreună cu rabini de
memorie binecuvântată şi apostoli au spus explicit despre şarpe: în spatele acestei reptile
stătea שטָּׂטן
ָּׂהה ט, ha-Satan. Acum să vedem cine era işah-femeia şi valenţele sale.
71
Franz Delitzsch, op. cit., p. 39.
72
Federal, în sensul în care termenul latin foedus înseamnă „legământ”.
31
reprezentant al neamului omenesc (cf. Genesa, 2:23).”73 Teza sa este bine articulată,
fundamentată pe expresia corporate personality:
a) generaţiile se succed într-o unitate perfectă, între generaţiile trecute şi cele prezente
existând o legătură vie, existenţială;
b) personalitatea corporativă se referă la o realitate obiectivă şi posibil de identificat în
toţi membrii ei; se exclude interpretarea personalizată a istoriei;
c) structura personalităţii corporative are un caracter fluid, asigurându-se pe această cale
un raport în continuă mişcare între grup şi fiecare component în parte;
d) personalitatea corporativă continuă să existe şi atunci când un anumit individ devine
purtătorul unei conştiinţe noi, individualiste.
Ţinând cont de cele spuse mai sus, evreul biblic a avut întotdeauna un sentiment de
solidaritate cu poporul său, din trecut şi din prezent, iar trăirea sa religioasă nu s-a des-
făşurat niciodată pe plan individual – totul se desfăşura în cadrul comunităţii. Noţiunea de
personalitate corporativă a creat în mentalitatea ebraică o conştiinţă cu totul diferită de
cea modernă. Aceasta se manifestă prin două elemente fundamentale:
a) individul se realizează numai în cadrul comunităţii de care depinde şi în cadrul căreia
el trăieşte într-un continuu prezent, recuperând pe această cale legătura existenţială cu
generaţiile trecute;
b) cuvântul lui Dumnezeu îşi păstrează întotdeauna valabilitatea; Biblia nu este
considerată niciodată o mumie, ci un cuvânt plin de viaţă din partea lui Dumnezeu,
adresat astăzi comunităţii.
În felul acesta, putem vorbi despre existenţa unui raport viu în conştiinţa evreului biblic
între individ şi comunitate, raport ce nu elimină existenţa elementelor contradictorii.
Există momente în care individul întrerupe în mod voit orice contact cu comunitatea, însă
ruptura nu are loc niciodată la nivel de conştiinţă istorică.
(…) Conform principiului ebraic al personalităţii corporative, există întotdeauna între
individ şi comunitate, şi invers, între comunitate şi individ, un raport dialectic şi
existenţial. Aceşti termeni nu se substituie unul altuia, dimpotrivă, se prelungesc,
formând o unitate armonioasă în acţiune.75
Textul sacru ne mai spune despre ișah-femeie că ea fusese sedusă, sau amăgită,
cum spune apostolul Pavel76 şi s-a făcut vinovată de încălcarea poruncii; drept pedeapsă,
va avea parte de înmulţirea suferinţelor şi de o mărire a sarcinii, iar naşterile vor fi
dureroase. A doua parte a versetului 16 mai spune că dorinţele femeii, la fel ca ea însăşi,
se vor subordona soţului ei, care va stăpâni peste ea, dar acest fapt nu este rezultatul
malefic al căderii în păcat, întrucât atât egalitatea ontologică a femeii cu bărbatul, cât şi
73
V. Petercă, Mesianismul în Biblie, ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 43.
74
Cf. H.W. Robinson, „The Hebrew Conception of Corporate Personality”, în BZAW 66, 1936, pp. 49-62;
V. Petercă, Regele Solomon în Biblia ebraică şi cea grecească, Iaşi, Polirom, 1999, pp. 15-18.
75
V. Petercă, op. cit., pp. 29,30,44.
76
II Corinteni, 11:3; I Timotei, 2:14.
32
subordonarea ei funcţională faţă de el apar anterior Căderii, fapt pe care-l vom vedea mai
jos, în cadrul reprezentării femeii de către bărbat.
Işah-femeia fusese amăgită şi sedusă, dar i se face parte de un mare har: ea
primeşte şi calitatea de chawah, de Eva, generatoare a vieţii (v. 20), lucru de care ne vom
ocupa mai târziu.
77
În Genesa, 1:26-28, omului i se dăduse un mandat: lui i se dăduseră funcţiile de creştere, de reproducere,
de populare a Pământului, de supunere a lui. În Genesa, 2:15, „fişa postului” include şi munca (uşoară şi
generatoare de satisfacţii) de cultivare şi de păzire a Edenului. Însă în aceste cazuri textul sacru nu-l vizează
pe iş-bărbatul, ci pe Adam-Qadmon, omul primordial.
78
Apud Wayne Grudem, Teologie sistematică, edit. Făclia şi edit. Universităţii Emanuel, Oradea, 2004,
trad. D. Moga, pp. 488-492.
33
La aceste argumente am mai putea adăuga unul, de natură mai speculativă. Faptul
că iş-bărbatul este reprezentantul işah-femeii este văzut nu numai din contextul biblic
imediat, ci şi din faptul că omul primordial, Adam Qadmon, cum îl denumeau rabinii,
fusese creat având caracteristici sexuale încă nediferenţiate, deci iniţial el o îngloba încă
în sine pe Eva.79 [Se poate spune că Adam era unul, deşi era(u) doi, după cum Dumnezeu
este Unul, deşi trinitar.] În antichitatea clasică, acest fapt fusese intuit de Platon şi abordat
în Mitul androginului. Dacă la acest punct al lucrării noastre cineva ar obiecta, zicând că
rabinii antici nu aveau nimic de-a face cu Platon, ci că, dimpotrivă, ei tunau şi fulgerau
împotriva elenismului şi a asimilării, susţinând naţionalist cauza iudaismului, și
condamnând operele literare şi filosofice greceşti, noi am răspunde că rabinii cunoșteau
foarte bine operele pe care le contestau, chiar dacă nu recunoșteau aceasta nici măcar în
particular.80 Or este probabil că Mitul androginului a înrâurit gândirea rabinică mai mult
decât erau înţelepţii evrei dispuşi să admită.
În al doilea rând, tot potrivit principiului reprezentativităţii, iş-bărbatul reprezintă
întreaga omenire, şi lucrul acesta apare din mai multe pasaje, atât vetero-, cât şi neo-
testamentare. Avem liste genealogice care atestă nu numai că oamenii născuţi după Adam
au avut gravat în sufletele lor chipul lui, ci şi faptul că el este reprezentantul lor:
Aceasta este cartea genealogiei lui Adam. În ziua în care l-a creat pe om, Dumnezeu l-a
făcut după asemănarea Sa.
Genesa, 5:1.
12 De aceea, aşa cum păcatul a intrat în lume printr-un singur om, iar prin păcat a intrat
moartea, şi astfel moartea a trecut la toţi oamenii, prin aceasta toţi au păcătuit...
14 Totuşi, moartea a domnit din timpul lui Adam până în timpul lui Moise, chiar şi peste
cei care n-au păcătuit printr-o călcare a poruncii, cum a făcut Adam…
15 Însă cu darul nu este ca şi cu greşeala. Căci dacă prin greşeala unui singur om au murit
mulţi…
16 Iar darul nu este asemenea rezultatului păcatului unui singur om: în timp ce judecata
unei singure greşeli a adus condamnarea…
17 Căci dacă prin greşeala unui singur om moartea a domnit prin acel unul…
79
„Adam totdeauna a fost Adam-Eva…” Pentru o discuţie pe această temă, a se vedea
http://en.wikipedia.org/wiki/Adam_Kadmon
80
Demonstraţie: în predica din Atena, Faptele apostolilor, 17:22-31, apostolul Pavel, adică rabbi Şa’ul,
rosteşte, în v. 28, „Căci în El trăim, ne mişcăm şi existăm”. Acesta era un citat preluat din poemul Cretica a
poetului-filosof Epimenides, din Phaenomena, operă a poetului Arathus şi din Imn către Zeus, a stoicului
Cleanthes.
34
18 Deci, aşa cum greşeala unui singur om a adus condamnare pentru toţi oamenii…
19 Căci aşa cum, prin neascultarea unui singur om, mulţi au fost făcuţi păcătoşi…
Un alt argument, preluat din istoria socio-politică face aserţiunea că, pe baza
principiului reprezentativităţii capul familiei reprezintă familia, magistraţii sau oamenii
politici reprezintă societatea, preoţii reprezintă grupul de credincioşi. În acest caz, iş-
bărbatul, începătorul de serie, reprezenta întreaga omenire căzută.81
Acest argument socio-politic, precum şi toate celelalte argumente biblice
prezentate mai sus, demonstrează că prin natura sa umană (omenitate), prin faptul că el
era o căpetenie (roş) sau un începător de serie (prototip) şi că toţi oamenii născuţi după el
urmau să aibă gravate în suflete chipul său, şi că el devenise muritor, Adam este
reprezentantul omenirii. Unul, ca reprezentant al multiplului, este un motiv literar, biblic
şi teologic de importanţă maximă pentru doctrina antropologică, şi cu care ne vom mai
întâlni pe parcurs.
Cum este Dumnezeul despre care am citit până acum? Primele două capitole din
naraţiunea din Genesa ne revelează un Dumnezeu care are o pluralitate de atribute. Mai
întâi, Dumnezeu este o Fiinţă raţională: El gândeşte, este imaginativ, fără a fi haotic, este
raţional, fiind un planificator ordonat, are capacitate de analiză şi sinteză.
El voieşte, iar intenţiile Sale nu rămân nematerializate, ci se concretizează
conform planurilor Lui, neîngrădite de circumstanţe, de timp, de spaţiu, de voia altcuiva,
ceea ce înseamnă că are autoritatea şi puterea de a-Şi finaliza planurile în mod liber,
neconstrâns de cineva sau de ceva mai mare ca Sine: rezultă că este suveran, având o
libertate absolută şi perfectă. (Nu putem spune că planurile Sale se concretizează în
funcţie de complexitatea lor, deoarece pentru El a crea fir de praf este la fel de simplu şi
de instantaneu ca şi a crea un Univers, tămăduieşte o gripă la fel de simplu pe cât vindecă
un cancer, iartă păcate la fel de uşor pe cât învie dintre cei morţi.)
El Se exprimă, cuvântează, denumeşte, constată, contemplă rezultatele care sunt
„bune”. Termenul tov trebuie tradus prin „bun; plăcut; agreabil”, deci Creatorul are simţ
moral (lucrurile create sunt „bune” ), simţ estetic şi este sensibil.
Despre verbele „a binecuvânta, a contempla” am putea spune că indică
mulţumire, satisfacţie în urma unei munci; pentru activitatea creaţiei textul evreiesc
foloseşte 6 verbe diferite (!), arătând nuanţare, deci Atoate-ziditoriul nu doar că
munceşte, ci munceşte atent, conştiincios, nu le „fuşereşte” Versetul 26: rostirea „Să
facem...” este făcută fie în cadrul intra-trinitar, fie că El vorbeşte cu îngerii creaţi (textul
imediat păstrează tăcere cu privire la momentul creării lor, dar există alte versete care par
să spună despre aceasta, de ex. Iov, 38:7). Oricum, concluzia logică este aceea că
Creatorul este o Fiinţă dialogică: El creează om asemănător Lui pentru mai multe scopuri,
dintre care unul este acela de a stabili relaţii cu acesta, de a dialoga cu el. Obligatoriu,
Elohim (substantiv plural, cum am arătat) poate avea comuniune sau părtăşie cu cel în-
chip-uit asemenea Lui...
81
Creştinii prelungesc firul ideatic şi spun că, în conformitate cu I Corinteni, 15:21-49, II Corinteni,
5:14,15,21 şi Romani, 5-6, Yeşua reprezintă şi este cap de serie, adică recapitulează în Sine pe omul
convertit şi înnoit.
35
Această afirmaţie este confirmată şi de faptul că Făcătorul delegă omului creat o
parte din autoritatea Sa. El este Acela care a stabilit principiul managerial al autorităţii
delegate! (Desigur, mulţi oameni - şi nu puţini credincioşi - nu aplică acest principiu, fie
pentru că sunt setoşi de putere, fie pentru că ei cred că numai ei le pot face pe toate
singuri şi bine, fie pentru că nu-s dispuşi să explice altora cum trebuie făcut un lucru, dar
noi trăim în timpul de după catastrofa Căderii în păcat...) Evident, când delegi autoritate,
delegi şi responsabilitate, există o artă a managementului.
Acum adunăm descoperirile în sistem, căci ce altceva este ştiinţa decât cunoaştere
adunată într-un sistem (coerent)?...
Capitolele 1-2 din Genesa ne prezintă, în primul rând, NU o creaţie, CI un
Creator, o Fiinţă personală care are atribute. Prin urmare, sistematizăm adevărurile
descoperite în acest capitol cu privire la Elohim:
- raţionalitatea: El este imaginativ, planificator ordonat, cu capacitate de analiză
şi sinteză;
- afectivitatea: are sentimente şi emoţii;
- are voinţă (aspect voliţional) şi capacitatea de auto-determinare;
- este perfect liber şi suveran;
- are existenţă prin Sine Însuşi (aseitate);
- se poate obiectiva, fiind atât subiectul gânditor, cât şi obiectul gândirii Sale
(creează om asemănător Lui);
- este relaţional sau comunitar: poate comunica şi stabili relaţii;
- are simţ moral şi estetic;
- este creator omnipotent.
Pentru moment, este suficientă cunoaşterea acestor atribute ale lui Dumnezeu.
2.5. Identitatea „seminţei femeii” şi Proto-Evanghelia
Am ajuns acum la esenţa capitolului 3. Tot ceea ce am făcut până acum a construit
înspre analizarea versetului 15, miezul capitolului.
Să revedem versetul:
Prima parte a versetului 15 spune: „Voi pune duşmănie între tine şi femeie...” E
evident că femeia şi-a pierdut apetitul de taclale cu şarpele, şi că între actorii iniţiali a
intervenit duşmănia, dar acest verset spune chiar mai mult, după cum ne arată analiza
termenilor frazei.
În limba ebraică, termenul „sămânţul” (zera’) are conotaţii multiple: el este un
substantiv masculin care are formă de singular (deci, „sămânţul”, dacă ar fi să inventez
un termen nou), dar are adesea un sens colectiv: continuând inventarea de termeni și
ținând cont de forma de masculin plural, aș putea spune „seminții”, iar accentul cade pe
primul „i”. Dacă am transfera termenul nou-inventat „sămânţ” în terminologia botanică,
pluralul său ar fi „seminţi”, dar în sfera discursivă antropologică el semnifică fie
singularul „urmaş/descendent”, fie pluralul (colectivul) „urmaşi/descendenţi”.
82
Cu referire la sămânţa femeii.
36
Dacă am întreba „care dintre conotaţiile termenului zera’ este vizată aici?” am
pune o întrebare greşită, iar o întrebare eronată nu poate primi un răspuns corect, şi
aceasta pentru că gândirea semitică nu este fragmentară sau disjunctivă, nu alege între
„fie un înţeles, fie celălalt înţeles”, ci este holistică, vizează realităţi unitare, ceea ce
înseamnă că include toate înţelesurile posibile. Exemplificăm acest tip de gândire semitic
prin două pasaje:
Dacă teza noastră este corectă, atunci pe parcursul Sfintelor Scripturi vom avea
de-a face atât cu „sămânţ” şi „seminţi”, trebuie şi cu „urmaş/urmaşi”. Desigur, fiecare
dintre aceste conotaţii va construi un anume edificiu teologic.
Până atunci, însă, să privim contextul imediat, focalizându-ne pe „sămânţa
femeii”. Cine să fie această enigmatică „sămânţă a femeii”?... Dacă ar fi să tâlcuim
această sintagmă în mod literal, la primul nivel de interpretare, am sta în cumpănă: din
punct de vedere biologic, nu femeia are sămânţă (greceşte, sperma), ci bărbatul! Ca o
femeie să aibă sămânţă, fie că e vorba de Eva, fie de altă femeie, e necesară existenţa
unui miracol. Aşadar, cum să tâlcuim rostirea dumnezeiască?...
Oamenii pot apărea în lume în patru feluri, la fel de minunate: în primul rând,
vedem miracolul creării omului, primul Adam, din ţărâna Pământului, „adunată din toate
colţurile lumii”, cum ar zice rabinii. În al doilea rând, vedem minunăţia meşteşugirii
femeii din coasta bărbatului. După crearea unui bărbat din ţărână şi plăsmuirea unei femei
din bărbat, vedem, în al treilea rând naşterea de copii concepuţi de bărbaţi cu femei, care
reprezintă tot o minune…Deci, nu ar putea YHVH-Elohim (baruch-Hu!) să ne surprindă
într-un mod nou, total distinct de cele trei înfăţişate mai sus, şi să dea sămânţă unei femei,
chiar dacă acest lucru ar fi un miracol biologic?...
În ceea ce priveşte textul nostru, citirea părţii a doua a v. 15 clarifică puţin
lucrurile, vorbind despre pronumele personal „acesta”, adică un „el”, persoana a III-a
singular masculin.
Ca să înţelegem şi mai clar că textul sacru se referă la un „el”, putem face lectura
versetului în versiunea Septuaginta, care este Vechiul Testament (Tanakh) tradus în limba
greacă de 70-72 de învăţaţi iudei, pe la mijlocul secolului al III-lea î.e.n.
În această traducere, termenul „sămânţă”, sperma, este de genul neutru. Ca atare,
cuvintele pe care le determină el ar trebui să se acorde în gen, număr şi caz cu el, dar în
limba greacă nu urmează un pronume personal neutru (auto), ci un pronume personal
masculin (autos), fapt care confirmă că traducătorii au înţeles că versetul vizează un
urmaş de gen masculin.
În concluzie: Dumnezeu pune duşmănie între şarpe şi femeie, iar această
duşmănie se va perpetua între Unul născut din femeie în mod miraculos, fără a avea
vreun tată omenesc, şi urmaşul/urmaşii şarpelui. Cel Unic născut din femeie va
37
zdrobi urmaşul/urmaşii şarpelui, zdrobind totodată capul acestuia, dar în acest
conflict, propriul lui călcâi va fi zdrobit.
Să vedem acum ce ne spun Scripturile Legământului Înnoit despre „sămânţul”
femeii, acest Unul născut din femeie în mod miraculos, fără a avea vreun tată omenesc.
Rabbi Şa’ul/Apostolul Pavel, acest scriitor prolific, este primul cu care voi
interacţiona. În scrierile sale, el nu abordează Proto-Evanghelia, nu exegetează versetul
din punct de vedere istorico-gramatical, studiind etimologia termenilor principali,
semnificaţiile lor, relaţii reale, probabile şi posibile dintre ei, contextul primei ocurenţe şi
dezvoltarea ulterioară a temei. Nu, ci el teologhiseşte conform pregătirii sale rabinice:
Acum, făgăduinţele au fost făcute „lui Avraam şi seminţei lui”. Nu zice : „şi seminţelor”
(ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: „şi seminţei
tale”, adică Hristos.
Epistola lui Pavel către galateni, 3:16.
38
Epistola către coloseni, 2:15.
Acest verset este foarte important pentru demersul nostru, întrucât el nu afirmă
doar o victorie triumfătoare, ci şi că stăpânirile şi autorităţile demonice şi-au pierdut
puterea şi au fost făcute de ruşine. Pe parcursul studierii profeţiilor mesianice biblice,
vom vedea tot mai clar un fapt de o importanţă cosmică: Mesia nu doar va zdrobi capul
şarpelui-diavol, lăsând ca tot ceea ce distrusese acesta să rămână distrus, ci El,
Mesia, va repara distrugerile produse de şarpe, adică va ierta păcatele într-un mod
legal, va vindeca bolile, va alina suferinţele, va opri cursul morţii, va da viaţă şi va
restaura întregul Univers pângărit de păcat, readucându-l la un nivel de puritate şi
sfinţenie superior celui pe care-l avea înaintea căderii în păcat a proto-părinţilor!
În ceea ce priveşte Persoana lui Mesia, ca fiind identificată cu Yeşua din Naţereth,
Yochanan, apostolul Ioan, face chiar afirmaţia că Yeşua este „Fiul lui
Elohim/Dumnezeu”, cu toate implicaţiile absolute uluitoare pe care le deschide acest
subiect.
Iată unul dintre motivele pentru care a venit în lume Yeşua ha-Maşiach:
Cine păcătuieşte, este de la diavolul 84, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui
Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.
Întâia epistolă a apostolului Ioan, 3:8.
Apostolul Pavel, pe de altă parte, scrie şi el: „Şi după cum toţi mor în Adam, tot
aşa, toţi vor învia în Cristos” (I Corinteni, 15:22). Aşadar, Mesia, sau Cristos, este
învingătorul morţii.
Din nou, principiul reprezentativităţii federale: un roş, deci un cap sau o
căpetenie, un începător de serie, unul care reprezintă multiplul.
Iar în Epistola către romani, scrisă de apostol (şaliach) la maturitatea sa teologică
şi spirituală, în capitolul 5, versetul 12, citim:
...printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel
moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…
14 Căci El este pacea noastră, care din doi (evrei şi goy-im, n.ns.) a făcut unul, şi a
surpat zidul de la mijloc care-i despărţea
39
15 şi, în trupul Său, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca
să facă pe cei doi să fie în El Însuşi un singur om nou, făcând astfel pace;
16 şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin Cruce, prin care a
nimicit vrăjmăşia.
17 El a venit, astfel, să aducă vestea bună a păcii…
Salutul din Romani, 16:20 este, se pare, o altă aluzie la Proto-evanghelie; situaţia
devine interesantă, pentru că reintroduce posibilitatea ca „sămânţa” să fie o unitate
compozită, colectivă:
Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satan sub picioarele voastre. Harul Domnului
nostru Isus Hristos să fie cu voi! Amen.
După acest miracol al Învierii, toate ierarhiile demonice sunt plasate sub
picioarele lui Mesia şi, respectiv, ale Ekklesiei Sale, prezentată metaforic ca Trup al Său.
Sesizăm o unitate organică între Mesia, văzut ca „sămânţ”, şi „planta” crescută din El.
Versetul „În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui,
vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui” (Romani, 6:5) literal
înseamnă: „...dacă ne-am făcut o tulpină cu El...”
Însă e la fel de clar că pasaje precum cel de la finele Epistolei către efeseni (6:10-
18) prezintă un război în care pacea instaurată prin victoria finală nu s-a decretat:
zdrobirea lui Satan a început pe Cruce (Efeseni, 1:20-23; I Corinteni, 15:12-5885), dar
zvârcolirile sale încă nu au luat sfârşit.
Un alt scriitor sfânt, cel al Epistolei către evrei, care se poate să fi făcut parte din
generaţia a doua de creştini, conchide:
14 Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi (Yeşua,
n.ns.) a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are
puterea morţii, adică pe diavolul86,
15 şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor.
16 Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam.
Epistolei către evrei, 2:14-16.
85
Bazându-se, printre altele, şi pe versetul 22, din acest pasaj, creştinismul afirmă că desăvârşirea pierdută
a omului nu poate fi răscumpărată decât prin ivirea şi jertfa de Sine ale Celui de-al doilea Adam.
86
Gr.: diabolos, care înseamnă bârfitor, defăimător, calomniator.
40
Conform v. 14 din pasajul de mai sus, Adam, deci, era un arhetip al Celui ce urma
să vină. Dar dacă Adam era un arhetip al lui Mesia, aceasta nu înseamnă că era un arhetip
în absolut toate, ci doar în unele aspecte, cum ar fi natura sa de om (omenitatea lui),
faptul că era un cap sau un începător de serie (prototip) şi, ca atare, îi reprezenta pe toţi
ceilalţi care vor descinde din el, şi care se vor naşte având gravate în ei chipul adamic.
Într-un discurs fulminant înfăţişat în capitolul 15 din Întâia epistolă către corinteni,
apostolul Pavel face o paralelă între primul Adam, iş-bărbatul, şi ultimul Adam, Mesia.
Trebuie precizat că această paralelă nu este singulară, ci acesta era modul în care
teologhiseau rabinii acelor timpuri.
45 Aşa este şi scris: „Primul om, Adam, a devenit un suflet viu.“ 87 Ultimul Adam a
devenit un duh care dă viaţă.
46 Dar primul nu este cel duhovnicesc, ci este cel firesc; apoi vine cel duhovnicesc.
47 Primul om a fost făcut din ţărâna pământului. Al doilea Om este din cer.
48 Aşa cum era cel din ţărână, aşa sunt şi cei din ţărână; şi aşa cum este Cel Ceresc, aşa
sunt şi cei cereşti.
49 Şi aşa cum am purtat chipul celui pământesc, la fel vom purta 88 chipul Celui Ceresc.
Întâia epistolă către corinteni, 15:45-49.
Pe măsură ce vom analiza următoarele profeţii mesianice, vom desluşi modurile
minunate în care Proto-Evanghelia prevestea nu numai un succes limitat al şarpelui
asupra omului, şi nu numai totala zdrobire a reptilei, ci îngăduia şi întrezărirea modalităţii
de intervertire a consecinţelor Căderii în păcat, vorbea aluziv despre inversarea efectelor
degenerării89...
87
Vezi Genesa, 2:7.
88
Unele mss conţin: la fel să purtăm.
89
Pentru diferenţe între soteriologia iudaică, mesianică şi creştină (protestantă şi evanghelică), vezi
articolul nostru „Mesianism versus iudaism versus creştinism”, postat pe
http://messianicrestorer.wordpress.com
41
Capitolul al III-lea
20 A numit-o Adam „Chavah” pe soţia sa, pentru că ea a fost mama tuturor celor vii.
Genesa, 3:20.90
Până acum, din iş-bărbatul fusese plăsmuită işah-„bărbata”, adică femeia, care
mai avusese o funcţie, aceea de ezer knegdo 91 (Gen. 2:20). De-acum încolo, femeia-
ajutor potrivit primeşte o nouă funcţie, care devine nume propriu: „Dătătoarea de viaţă”.
Femeia a devenit o individualitate, o „persoană” (deşi evreii nu cunoşteau termenul
„persoană”, acesta fiind un concept inventat prin secolul al IV-lea)... Din ea şi din
90
Traducerea noastră.
91
Genesa, 2:20.
42
descendenţii ei urmau să descindă toţi oamenii care vor trăi vreodată şi, într-un fel, din ea
urma să descindă şi Sămânţul femeii.
92
Traducerea noastră.
43
Aşadar, Genesa, 4:1, unde în original apare et-YHVH, trebuie tradus „pe YHVH”,
indiferent cât de straniu ar părea. În faţa Textului Sacru trebuie să ne smerim ca înaintea
DOMNULUI, tratându-l cu tot respectul cuvenit şi ştiind că o teologie corectă poate fi
făcută numai în urma unei traduceri corecte...
În caul de faţă, această traducere literală arată faptul că, atunci când, în Genesa,
3:15, Cel Preaînalt spusese că va veni „Sămânţul”, Chavah-Eva a înţeles că, la un
moment dat, o femeie Îl va naşte pe DOMNUL!... Ea a înţeles corect că o femeie Îl va
naşte pe Domnul, doar atât că nu a înţeles că nu ea Îl va naşte, şi încă nu ştia că fecioara
Myriam/Maria urma să aibă parte de acest privilegiu şi îndurare...dar la milenii mai
târziu... Adică, Eva a avut o teologie corectă, dar o cronologie deficitară...
Însă cel despre care Chavah sperase să fie Sămânţul femeii, era de la Cel Rău 93,
care s-a demonstrat prin faptele lui rele94, prin jertfa adusă fără credinţă95 şi mai ales prin
fratricid96. Iată ce scria renumitul cărturar Franz Delitzsch:
Congregaţia religioasă care s-a format în vremea lui Enoş, fiul lui Set, putea deja numi pe
unul dintre membrii săi ca martir. Atunci când scrie în 4:26 că oamenii au început să
cheme şi să invoce Numele lui Yahweh – adică să se roage lui Yahweh împreună şi să-L
recunoască public ca atare – şi aceasta are legătură cu 3:15, pentru că această notiţă
istorică este menită a indica faptul că oamenii, în acea vreme, se alăturau unei congregaţii
care se închina Dumnezeului mântuirii promise. 97
Trecem acum la un alt personaj, şi anume patriarhul Enoch care, conform Genesa,
5:1-17, îi avea ca strămoşii pe Adam, Set, Enoş, Qenan, Mahalale’el, Yared. Prin urmare,
Enoch era al şaptelea patriarh de la Adam.98 Despre el scriitorul sfânt consemnează:
18 La vârsta de o sută şaizeci şi doi de ani, lui Iared i s-a născut Enoh.
19 După naşterea lui Enoh, Iared a mai trăit opt sute de ani şi i s-au mai născut şi alţi
copii: fii şi fiice.
20 Astfel, Iared a trăit în total nouă sute şaizeci şi doi de ani; apoi a murit.
21 La vârsta de şaizeci şi cinci de ani, lui Enoh i s-a născut Metuşelah.
22 După naşterea lui Metuşelah, Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani şi i s-au mai
născut şi alţi copii: fii şi fiice.
23 Astfel, toate zilele lui Enoh au fost de trei sute şaizeci şi cinci de ani.
24 Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu l-a luat.
Genesa, 5:18-24.99
93
ἐκ τοῦ πονηροῦ, I Ioan, 3:12.
94
I Ioan, 3:12.
95
Epistola către evrei, 11:4.
96
Genesa, 4:8.
97
Franz Delitzsch, op. cit., p. 40.
98
Afirmaţia este reiterată în Cartea întâi a cronicilor, 1:3, Evanghelia după Luca, 3:37 şi Iuda, 14.
99
http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa5
44
Epistola către evrei, 11:5, depune mărturie că în timpul celor 300 de ani de
„umblare” cu Dumnezeu, viaţa lui Enoch a fost o viaţă de credinţă, o credinţă atât de
plăcută lui Dumnezeu încât Cel Preaînalt l-a strămutat de pe Pământ, ca să nu vadă
moartea, şi n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl strămutase. Dacă nu ar exista Proto-
Evanghelia, strămutarea lui Enoch de către Elohim ar părea enigmatică, dar relaţionând-o
la Genesa, 3:15, înţelegem că, după cum scriam şi mai sus, acel verset grandios prevestea
nu numai un succes limitat al şarpelui asupra omului, şi nu numai totală zdrobire a
reptilei, ci îngăduia şi întrezărirea modalităţii de intervertire a consecinţelor Căderii în
păcat, vorbea aluziv despre inversarea efectelor degenerării. Prin urmare, strămutarea lui
Enoch, la fel ca şi cea de mai târziu a profetului Ilie/Eliyahu100...
este o profeţie actualizată privitoare la viitoarea încetare a morţii (Is. 25:8; I Cor. 15:54).
Promisiunea primitivă include în sine acest sfârşit al morţii, întrucât zdrobirea şarpelui
este dezarmarea celui care are puterea morţii (Evr. 2:14). 101
28 La vârsta de o sută optzeci şi doi de ani, lui Lameh i s-a născut un fiu
29 căruia i-a pus numele Noe 102, zicând: „El ne va mângâia în munca şi truda mâinilor
noastre care vin din pământul pe care Domnul l-a blestemat. 103
Genesa, 5:28,29.
Pentru a înţelege mai bine personajul Noe cu tot ceea ce este el, adică
semnificaţiile numelui său şi ale acţiunilor lui, trebuie să derulăm puţin sulul cărţii
Genesa şi să privim spiţele de neamuri descinse din Adam. Acesta zămislise pe Qain, pe
Abel, care a fost ucis de Qain, pe Set şi alţi fii şi fiice (Gen. 5:4).
Din Qain au descins Chanoq/Enoch, ’Irad, Mehuia’el, Metuşa’el, Lamech, Yabal,
Yubal, Tubal-Qain104.
Din Set au descins Enoş, Qenan, Mahalale’el, Yared, Enoch, Metuşelah, Lamech.
Lui Lamech, setitul, i se naşte un copilaş căruia, atunci când i se pune nume, dezvăluie
aşteptarea tatălui său şi, posibil, şi a generaţiei sale: Noe105 sau, mai corect, Noach. Verbul
nuach din care provine numele înseamnă „tihnă, odihnă”, iar nacham înseamnă a respira
greu, ca mângâiere, consolare, pocăinţă. După Franz Delitzsch am putea spune că
născându-l pe Noach, Lamech a respirat uşurat, ştiind că, într-un fel, Pământul însuşi va
respira uşurat...ceea ce s-a şi întâmplat, în urma Potopului şi pentru cel puţin o bună
bucată de vreme în timpul căreia păcătoşenia şi violenţele nu au fost la fel de mari ca în
perioada antediluviană. Curcubeul, semnul legământului noahic, arăta emergenţa unei
100
A doua carte a Regilor, 2:1-11.
101
Franz Delitzsch, op. cit., p. 41.
102
5:29 Noe sună asemănător cu termenul ebraic pentru alinare, tihnă. N. tr.
103
http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa5
104
Genesa, 4.
105
Genesa, 5.
45
lumi mai bune în care urma să domine îndurarea lui Dumnezeu 106, iar termenul de tihnă,
de mângâiere, de consolare, urma să fie îmbibat de semnificaţii profetice, după cum ne
arată Isaia, 49:13 şi 52:9:
Izbucniţi împreună în cântec, ruine ale Ierusalimului! Căci DOMNUL Şi-a mângâiat
poporul şi a răscumpărat Ierusalimul.
Isaia, 52:9.
Isaia, 61:2 continuă în aceeaşi notă, vorbind despre Robul lui YHVH ca urmând
să vestească „anul de îndurare” al Domnului, an de veselie, jubiliar, din câte ne spune
Leviticul, 25:8-55, în care sclavii erau eliberaţi, datoriile erau anulate şi fiecare îşi primea
înapoi proprietatea pierdută.107
Acest concept extrem de semnificativ de mângâiere, consolare, va fi transferat şi
în cărţile Legământului Înnoit: în Evanghelia după Ioan, 14:16, Yeşua afirmă că Tatăl va
trimite un alt Mângâietor, un alt Consolator. Aici sunt îngropate câteva mărgăritare: mai
întâi, textul grecesc conţine cuvintele ἄλλον παράκλητον , unde allos „exprimă diferenţă
numerică şi denotă un altul de acelaşi fel”, fiind distinct de heteros, care exprimă „o
diferenţă calitativă şi denotă un altul de un fel sau sortiment diferit.” 108 Deducem că
atunci când Yeşua S-a referit la Duhul Sfânt ca fiind un alt Consolator, El Se gândea la
Sine ca fiind primul Consolator.
Chiar mai mult, termenul grecesc de Consolator, Parakletos, este tradus în ebraică
prin Menachem. Acest Menachem, spune Franz Delitzsch apud Schoettgen, este o
desemnare sinagogică veche pentru Mesia.109
Tâlcuirile nu se opresc aici. Glisând puţin spre gematria, matematica simbolică şi
mistică a evreilor, mai spunem doar că suma cifrelor care formează termenul menachem,
„Mângâietorul/Consolatorul”, este 138 : MNChM, unde litera mem are valoarea numerică
40, nun = 50, khet = 8, mem = 40. Aici cineva ar putea întreba: Şi ce dacă?... Ei bine,
coincidenţă sau nu, acest număr, 138, este şi suma altor titluri care urmau să-i fie date
Celui care avea să vină, de exemplu Ţemach, „Odrasla” (Ier. 23:5; Zah. 6:12). Dar
Ţemach, pentru rabini, semnifica şi Neţer, „Vlăstarul” din Isaia, 11:1, şi Maşiyach, aşa
că, atunci când vorbeau despre Mesia, rabinii înţelegeau automat „Mesia, adică
Menachem/Mângâietorul, Ţemach/Odrasla şi Neţer/Vlăstarul” iar Yeşua, atunci când
spune despre un „alt Mângâietor”, referindu-Se la Duhul Sfânt, spune în mod implicit
despre Sine că este Mângâietorul iniţial, Menachem.
Viaţa şi mai ales rostirile acestui personaj, Noe sau Noach, merită să fie privite
mai îndeaproape, întrucât ele au referiri directe la Mesia, după cum vom demonstra
imediat. Să trecem, aşadar, la examinarea altei profeţii mesianice, una rostită de Noe.
106
Faptele apostolilor, 17:30, 24:17; Epistola către romani, 3:26.
107
După http://www.bibleserver.com/text/NTR/Isaia61, nota de subsol a versetului 2.
108
W.E. Vine, An Expository Dictionary of New Testament Words, vol. II, Fleming H. Revell Company, Old
Tappan, New Jersey, USA, ed. a 17-a, 1966, p. 60.
109
Franz Delitzsch, op. cit., p. 43.
46
Capitolul al IV-lea
PROFEŢIA NOAHICĂ
24 Când Noe s-a trezit din beţie şi a aflat ce i-a făcut fiul său cel tânăr,
25 a zis: „Blestemat să fie Canaan; să fie cel mai de jos dintre sclavi pentru fraţii săi.“ 110
26 Noe a mai zis: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem, iar Canaan să-i fie
sclav.
27 Fie ca Dumnezeu să mărească teritoriul lui Iafet 111; el să locuiască în corturile lui Sem,
iar Canaan să-i fie sclav.“
Genesa, 9:24-27112.
47
Şem şi Yafet, ceilalţi doi ai lui Noe, acţionează diferit: ei nu popularizează păcatul tatălui
lor, ci acoperă sau fac ispăşirea ruşinii lui Noe.
Ajunşi aici, cititor drag, îngăduie-mi să te întreb: când tu păcătuieşti, ce tratament
ai dori să ţi se aplice: să ţi se popularizeze păcatul, sau să-ţi fie acoperit cu discreţie,
făcându-se ispăşire pentru el şi fiind rezolvat în cercul în care a fost comis? ...Dar tu
însuţi cum procedezi atunci când afli că fratele tău a păcătuit?...
Patriarhul Noe se trezeşte din beţie, află despre indiscreţia lui Cham, precum şi
despre acoperirea ispăşitoare făcută de Şem şi Yafet, iar aceste veşti îi declanşează o
rostire care este atât poetică, structurată într-un heptastih, cât şi profetică. Să analizăm
mai întâi rostirea din versetul 25, care, având două versuri, este un distih:
Asupra lui Canaan, cel mai mic dintre fiii lui Cham se rosteşte un blestem întreit,
un blestem în fiecare verset. De ce este blestemat el şi nu Cham, tatăl său?... Nu ştim.
Este posibil ca Noe să fi văzut la Canaan nişte acţiuni la fel de perverse ca şi ale lui Cham
şi care, glisând spre alt orizont cronologic, urmau să se împletească cu comportamentul
religios şi să atingă un apogeu al destrăbălărilor. Pe scurt, Canaan urma să devină robul
robilor fraţilor săi.
Să vedem cum stau lucrurile cu Şem: acesta este protagonistul şi beneficiarul
principal al profeţiei noahice. Binecuvântarea rostită peste el sună aşa:
48
Mai întâi de toate, să ne aducem aminte de Cortul Întâlnirii, ohel mo’ed
confecţionat în cartea Exodul. În omniprezenţa Sa, Dumnezeu este pretutindeni, dar, cu
toate acestea, într-un fel special, din Exodul, 40:34, slava DOMNULUI, şekhinah, umplea
numai Cortul Întâlnirii şi nu se mai afla în nici un alt loc de pe Pământ! Iar închinarea
adusă DOMNULUI în mod corect se putea aduce numai la acest Tabernacol, iar cei care
se închinau trebuiau să facă parte din poporul israelit, fie prin naştere, fie prin convertire!
Yafet sălăşuia, astfel, în corturile lui Şem!
Mai târziu, Evanghelia după Ioan are o rostire absolut formidabilă şi încărcată de
sensuri duhovniceşti profunde: „Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne, Cuvântul S-a
înomenit şi a locuit, Cuvântul Şi-a ridicat cortul, Cuvântul a « cortuluit » printre noi, plin
de har, şi de adevăr...” Yeşua, un descendent din Şem, este singura Persoană în Care
Dumnezeu a vrut să locuiască toată plinătatea Sa.113
Şi un ultim fapt: în vremurile lui Mesia, Evanghelia de obârşie evreiască, adică
semită, a început să fie vestită într-o limbă a lui Yafet, adică limba greacă, în cel mai mare
imperiu iafetit care a existat vreodată, Imperiul roman. În timp, Evanghelia evreiască a
ajuns până la marginile Pământului iafetit.
BIBLIOGRAFIE:
Biblii:
Articole, tabele:
Art. „Biblie”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, ed. Hasefer, Bucureşti 2000,
trad. V. Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein.
Art. „Bible, Formation and Canon of”, şi tabelul „Messianic Prophecies of the
Old Testament” în Trent C. Butler (gen. ed.), Holman Bible Dictionary, Holman Bible
Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.
Art. „Biblie”, în Lexiconul Herder al întâlnirii iudeo-creştine, Petuchowski, J.J.,
Thoma C., ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, trad. D. Ionescu-Stăniloae.
Art. „Bible, The”, în Ronald F. Youngblood (gen. ed.), New Illustrated Bible
Dictionary, Thomas Nelson Publishers, Nashville, Tennessee, USA,1995.
Art. „Tipologie”, în J.D. Douglas (ed. principal), Dicţionar biblic, ed. Cartea
Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.
Tabelul „Profeţii din Vechiul Testament împlinite în Hristos”, în Donald C.
Stamps (ed. gen.), Biblia de studiu pentru o viaţă deplină, Life Publishers International,
Springfield, Missouri, USA, 1996, trad. A. Marinescu, A. Mihalea, R. Mihăilescu,
Bucureşti, 1996.
113
Epistola către coloseni, 1:19.
49
Specter, Hyman Israel, Messianic Prophecy in the Holy Scriptures, Rock of Israel,
Inc., Fairfield, Ohio, USA, 1993.
Dicţionare:
Bărnuţ, D., Hubert, E., Kovacs, J., Dicţionar grec-român pentru studiul cuvintelor
Noului Testament, Arad, 1999, ed. TEOLOGOS, Cluj-Napoca.
Vine, W.E., An Expository Dictionary of New Testament Words, Fleming H.
Revell Company, Old Tappan, New Jersey, USA, ed. a 17-a, 1966.
Cărţi:
Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, edit. HUMANITAS, Bucureşti,
2000, trad. T. Mochi.
Delitzsch, Franz, Messianic Prophecies in Historical Succession, translated by
Samuel Ives Curtiss, Wipf and Stock Publishers, Oregon, USA, 1997.
Kaiser, Walter C., Jr., The Messiah of the Old Testament, Zondervan Publishing
House, Grand Rapids, Michigan, USA, 1995.
SITOGRAFIE:
http://www.bibleserver.com
50