Anxietatea poate fi definită ca fiind o stare de nelinişte în care predomină perceperea unei

situaţii care, deşi în general nedeterminată s-ar putea dovedi dezagreabilă sau chiar periculoasă.
Pentru P. Pichot (1987) “anxietatea (sau angoasa) este o stare emoţională care constă pe plan
fenomenologic din trei elemente fundamentale: perceperea unui pericol, o atitudine de aşteptare în
faţa acestui pericol şi un sentiment de dezorganizare legat de conştiinţa unei neputinţe totale în
faţa acestui pericol.
În literatura anglo-saxonă găsim frecvent pentru a descrie o astfel de stare, termenul de
“anxietate care pluteşte în aer”şi se fixează când pe un obiect când pe altul, astfel încât subiectul
anxios, imediat ce a scăpat de un motiv de îngrijorare, găseşte imediat altul.
Anxietatea în contextul potrivit este semnalul universal pentru un pericol extern. Primul
pericol extern din viaţa cuiva este prezenţa unei persoane care nu este „mama”. Fiecare bebeluş
manifestă un grad diferit al temerii de necunoscut. Apoi, după stabilirea unei legături normale cu
părinţii, apare anxietatea cauzată de separare. Şi aceasta serveşte în mare măsură la adaptare,
deoarece protejează copilul, ajutându-l să stea aproape de vocea mamei şi de imaginea ei. Acest
comportament se poate observa şi într-o familie de raţe care înoată într-un iaz. Răţuştele îşi
urmează mama într-o ordine care a fost stabilită încă din momentul ieşirii din ouă, ordine care se
păstrează tot timpul. Ultima răţuşcă din rând are cele mai mari şanse să fie mâncată. Aşa se
întâmplă şi cu bebeluşii.
Situaţia se complică şi mai mult prin conştientizarea propriului eu din fragedă copilărie. În
relaţie cu părinţii care îi oferă dragoste şi atenţie, copilul îşi dă seama de faptul că uneori
comportamentul său îi încântă pe părinţi, alteori îi deranjează. El învaţă să ascundă acea parte a
comportamentului său care deranjează, dar când părinţii descoperă acest lucru, ei îşi exprimă
dezacordul. Aceasta este paradigma esenţială prin care începe interiorizarea valorilor părinteşti.
Când dorinţa de ascultare şi cucerire a iubirii părinţilor elimină dorinţa de a-i înfrunta într-o aşa
măsură încât copilul nu mai este conştient de aceasta din urmă, putem vorbi de reprimare. În cazul
copiilor cu o anumită predispoziţie, acesta este momentul propice pentru apariţia unor stări de
anxietate provocate de impulsurile şi dorinţele lor reprimate, dar care încă există la nivelul
subconştientului.
Anxietatea este definită de specialişti ca o teamă difuză, fără un obiect bine precizat .
Subiectul trăieşte o încordare continuă, simţindu-se permanent ameninţat. EI este foarte nervos şi
de multe ori nici nu realizează de fapt ce anume îl sperie atât de tare.
 Anxietatea, clasificată de către Schweder (1994) printre emoţiile fundamentale, face parte
dintre reacţiile afective cu certe valenţe adaptive (Lazarus, 1993 ; Butollo, 1996), cu condiţia să se
manifeste ca răspuns dat la ameninţări obiective. După cum arată însă Freeman şi Di Tomasso
(1994). anxietatea generată de situaţiile sau evenimentele percepute în mod eronat ca ameninţări
sau ai căror potenţial ameninţător a fost exagerat, este incompatibilă cu adaptarea eficientă.
Această formă a anxietăţii generatoare de probleme de adaptare poate fi definită ca starea în care
persoana se dovedeşte incapabilă să mobilizeze un pattern comportamental bine definit pentru a
putea înlătura sau modifica acel eveniment sau obiect, respectiv acea interpretare, care ameninţă
realizarea vreunuia dintre obiectivele sale importante. într-o altă formulare, anxietatea ar
reprezenta o stare de mobilizare fiziologică (arousal), apărută în urina perceperii unei ameninţări,
care nu a fost canalizată în direcţia adecvată (Power şi Dalgleish, 1997).
Impactul deosebit al stărilor anxioase asupra persoanei rezultă din faptul că, deşi reprezintă
o constelaţie de fenomene cognitive, fiziologice, afective şi comportamentale, puternic influenţată
de factorii sociali şi culturali, este organizată, în esenţă, de componentele biologice (Dombeck şi
Ingram, 1993), lucru uşor de înţeles dacă avem în vedere faptul că, - cel puţin în cazurile extreme
- vizează evenimente relevante din punctul de vedere al supravieţuirii persoanei. Aceasta înseamnă
că, o dată declanşată, anxietatea mobilizează resorturile biologice de supravieţuire ale persoanei,
de unde şi tabloul modificărilor fiziologice intense (simptomelor) care se asociază de această stare.
Nu este însă mai puţin adevărat nici faptul că interpretarea situaţiilor ca fiind ameninţătoare sau
nu, ca şi activarea sistemului biologic de alarmă, ţine în mult mai mare măsură de concursul unor
factori de natură psihologică, socială şi culturală, decât de determinanţii biologici.

Caracteristicile generale ale anxietăţii

Anxietatea şi teama au o etimologie comună: din sanscrită ”amhas” , îngustare. Teama
desemnează manifestarile somatice (îngustarea gatului, nod in gât, angină pectorală).In schimb
anxietatea corespunde sentimentului psihic; termenul provine din latinescul “anxius”, neliniştit.
Anxietatea se defineşte ca o stare subiectiva de primejdie, un sentiment dureros de aşteptare si
conştientizare a unui pericol iminent şi imprecis totodată. Este vorba de o manifestare umana
putând fi observată la toate vârstele. Anxietatea se asociază cu simptome somatice care corespund
fricii : excitabilitate generală, palpitaţii, tahicardie, transpiraţie excesivă, senzaţie de uscăciune
a gurii etc. Gradul de severitate si simptomele diferă.
 Tulburările anxioase (pe baza clasificării DSM IV)1994:
-Tulburările anxioase fobice (fobia specifică, fobia socială, agrofobia)
-Atacuri de panică
-Tulburare anxioasă generalizată
-Reactia acută la stres
-Tulburare de stres post-traumatică
Manualul ICD 10 a reţinut din această clasificare următoarele categorii:
-Tulburarile anxios-fobice
-Alte tulburări anxioase
-Tulburarea obsesiv-compulsivă
-Reacţia la stres sever şi tulburări de adaptare

Tulburarea anxioasă generalizată

Este definită ca o anxietate excesivă şi o îngrijorare imposibil de controlat cu o durată de
cel puţin 3 din următoarele simptome: nelinişte, fatigabilitate, deficienţe de concentrare a atenţiei,
tensiune musculară, tulburări de somn.
Acestă combinţie de anxietate, îngrijorare şi simptome asociate interferează cu
funcţionarea socială şi ocupaţională. Chiar şi activităţile rutiniere cotidiene, legate de
responsabilităţi domestice şi familiale minore constituie o sursă de îngrijorare.
Tulburarea de anxietate generalizată a fost de mult identificată la copii si adolescenti fiind
etichetată la început ca tulburare hiperanxioasă a tinerilor, ceea ce astăzi este diagnosticată
tulburare de anxietate generalizată.
Aceşti subiecţi se află într-o permanentă stare de tensiune şi supraîncordare, îngrijorare şi
nu se simt niciodată în largul lor. Ei sunt hipersensibili la relaţii1e interpersonale şi adesea se simt
inadecvati şi depresivi. Adesea au dificultaţi de concentrare şi se tem să nu comită vreo eroare.
Nivelul ridicat al supraîncordării se reflectă în supraîncordarea posturală şi gesturală,
hipereactivitatea la stimulii surveniţi brusc sau neaşteptaţi în mişcările care trădează nervozitatea.
Frecvent ei se plâng de tensiune în zona gâtului, cefei, umerilor şi părţii superioare a spatelui,
diaree cronică, tulburări de somn (insomnii şi coşmaruri). Ei transpiră frecvent şi au de obicei
palmele ude. Pot suferi de hipertensiune arterială, puls accelerat, tulburări respiratorii sau palpitaţii
fără vreun motiv de natura fiziologica. Indiferent cât de bine le merge în viată, ei sunt temători şi
aşteaptă mereu un eveniment negativ.
Temerile şi fanteziile lor vagi, combinate cu hipersensibilitatea îi fac să se simtă trişti şi
descurajaţi. Nu numai că au dificultăţi în luarea deciziilor, dar după ce au luat o hotărâre se
frământă să nu fi greşit cumva şi se gândesc la tot felul de factori neprevăzuţi care ar putea duce
la dezastre. Cum au scapat de o sursă de îngrijorare, găsesc imediat alta, astfel încât rudele şi
prietenii îşi pierd adesea răbdarea cu ei. Şi seara la culcare, în loc să se odihnească liniştiţi, ei şi
trec în revista greşelile, reale sau imaginare. În timpul somnului au vise terifiante în care visează
că sunt asasinaţi, ştrangulaţi, cad de la înălţime etc.

Prevalenţa
Prevalenţa acestei forme de anxietate înaintea vărstei de 20 de ani nu a fost stabilită cu
precizie., dar jumătate din adultii diagnosticaţi ca suferă de TAG raportează simptomele de
anxietate generalizată. Aproximativ 60% din pacienţii suferind de TAG sunt femei, iar prevalenţa
generală este de 5% , cu un pattern distinct de heritabilitate familială a acestei tulburări.

Scurtă prezentare clinică

Simptomul principal al tulburarii anxioase generalizate este anxietatea, generalizată şi
persistentă, care nu apare doar in anumite condiţii de mediu.
Cele mai comune simptome sunt:
• nervozitate;
• tremor;
• tensiune musculară;
• transpiraţii;
• ameţeală;
• palpitaţii;
• disconfort epigastric.
Afirmatile enumerate mai jos sunt autodescrieri ale unor indivizi care au niveluri cronice
foarte ridicate de anxietate. (Din Abnormal Psychology, „The Problem of Maladaptative
Behavior”, 7/e, de I. G. Sarason şi B. R.Sarason. ).
Sunt adesea preocupată de zgomotul făcut de inima mea.
 Micile supărări mă enervează şi mă irită.
Mă simt adesea brusc înspăimăntat fără niciun motiv serios.
Îmi fac griji tot timpul si lucrul acesta mă dărâmă.
Am adesea senzatii de epuizare completa şi oboseală.
Întotdeauna afost greu pentru mine să mă decid.
Pare să îmi fie frică tot timpul de căte ceva.
Mă simt nervos şi tensionat tot timpul.
Simt adesea ca nu-mi pot depaşi dificultaţile.
Mă simt constant sub tensiune.

Criteriile de diagnostic pentru anxietatea generalizată conform DSM IV

A. Anxietate şi preocupare (expectaţie aprehensivă), survenind mai multe zile da decât nu timp
de cel puţin 6 luni, în legătură cu un număr de evenimente sau activităţi (cum ar fi performanţa în
muncă sau şcolară).
B. Persoana constată că este dificil să-şi controleze preocuparea.
C. Anxietatea si preocuparea sunt asociate cu trei (sau mai multe) dintre următoarele şase
simptome (cu cel puţin câeva simptome prezente mai multe zile da decâ nu, în ultimele 6 luni).
Notă: La copii este cerut un singur item.
(1) nelinişte sau sentimentul de stat ca pe ghimpi;
(2) a fi rapid fatigabil;
(3) dificultate în concentrare sau senzaţia de vid mintal;
(4) iritabilitate;
(5) tensiune musculară;
(6) perturbare de somn (dificultate de a adormi sau de a rămne adormit ori
somn neliniştit şi nesatisfăcător).
C. Focarul anxietăţii şi preocupării nu este limitat la elementele unei tulburări de pe axa l, de
exemplu, anxietatea sau panica nu este în legătură cu a avea un atac de panică (ca în panică), a fi
pus în dificultate în public (ca în fobia socială), a fi contaminat (ca în tulburarea obsesivo-
compulsivă), a fi departe de casă sau de rudele apropiate (ca în anxietatea de separare), a lua în
greutate (ca în anorexia nervoasă), a avea multimple acuze somatice (ca în tulburarea de
somatizare) sau a avea o maladie gravă (ca în hipocondrie) , iar anxietatea şi preocuparea nu survin
exclusiv în cursul stresului posttraumatic.
E. Anxietatea, preocuparea sau simptomele somatice cauzează o detresă sau
deteriorare semnificativă clinic în domeniul social, profesional sau în alte
domenii de funcţionare importante.
F. Perturbarea nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe (de ex., un drog de
abuz, un medicament) ori ale unei condiţii medicale generale (de ex., hipertiroidismul) şi nu apare
exclusiv în timpul unei tulburări afective, tulburări psihotice ori ale unei tulburări de dezvoltare
pervasivă.

Psihoterapia
Tehnicile de relaxare au efect atât in strategia de reducere a simptomelor psihice şi
somatice cât şi în tatamentul de durată, pentru prevenirea agravării şi cronicizării TAG.
Terapia cognitivă ar viza corectare eventualelor distorsiuni cognitive.
Terapiile comportamentale folosesc tehnicile de relaxare şi biofeedback.
Terapia de suport oferă calm, sprijin moral şi convingerea prin persuasiune a pacientului
că este vorba despre o afecţiune curabilă, la care se impune mobilizarea energiilor morale şi a
gândirii pozitive în vederea angajării într-o formulă de colaborare compliantă cu terapeutul.
Strategiile pe termen lung trebuie să ţină cont de tendinţa la recurenţă a simptomelor
psihiceşi somatice şi la necesitatea îmbinării cu mult tact şi tenacitate clinică a mijloacelor
farmacologice cu terapiile de relaxare, biofeedback şi terapiile cognitiv-comportamentale.