Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. Generalităţi
A cincea carte a Noului Testament poartă în cele mai vechi manuscrise greceşti
titlul «Πράξεις 'Aποστόλωυ”» (Faptele Apostolilor). Traducerea veche siriană (sec. II)
îl menţine fără să-l traducă, iar traducerea latină (sec. II) îi redă prin «Acta
Apostolorum».
S-a zis că acest titlu a fost dat cărţii chiar de către autorul ei. Această părere,
însă, este greşită, în primul rând pentru motivul că în vremea când s-a scris cartea nu
era obiceiul de a se da unei scrisori oarecare, adresate unei persoane, un titlu special.
În rândul al doilea, pentru motivul că dacă totuşi acestei cărţi Luca i-ar fi pus un titlu,
acesta ar fi sunat aşa: «Aουκά 'Aυτιοχέως πρός Θεόφιλου λόγος δεύτερος » (Al doilea
cuvânt către Teofil a lui Luca Antiohianul).
Titlul, deci, nu putea să-i fie dat cărţii de Luca însuşi, însa este foarte veche (cf.
Fragm. Muratori; Irineu, Adv. haer. 3,13; Tertulian, De baptismo 10; Origen, Contra
lui Cels 6,11; Clement Alexandrinul, Covoare 5,12).
Titlul nu corespunde întru totul cu cuprinsul cărţii. În carte nu se vorbeşte despre
faptele tuturor Apostolilor, ci numai despre ale unora dintre ei; în prima parte, autorul
manifestă preferinţă deosebită faţă de Petru şi Ioan, iar în partea a doua faţă de
Apostolul Pavel. Apoi, în carte se vorbeşte şi despre alte persoane, care nu făceau parte
din grupul Apostolilor, dar care se aflau în strânsă legătură cu aceştia, cum sunt:
Varnava, Ioan Marcu, Timotei, diaconii Ştefan şi Filip.
Textul cărţii Faptele Apostolilor ni s-a transmis în două variante (redactări): una
mai scurtă, cunoscută şi sub numele de textul A, şi alta mai lungă, cunoscută sub
numele de textul B.
Varianta A, varianta mai îngrijită şi cunoscută ca «textul oriental», figurează în
cele mai vechi şi autoritative manuscrise .greceşti ale Noului Testament (Sinaiticus,
Vaticanus, Alexandrinus, Efraemi rescriptus, traducerile siriene, Vulgata, precum şi la
Părinţii bisericeşti: Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur, ş.a.) şi a
fost tipărită ca «textus receptus».
Varianta B, textul mai puţin îngrijit, cunoscut şi ca «textul occidental», este mai
puţin răspândită (apare în manuscrisul greco-Iatin zis Cantabrigensis sau al lui Beza,
1
în traducerea siriacă filoxeniană, în traducerea egipteană din dialectul sahidic, în
codicele «gigas librorum» care datează tot din sec. XIII şi la Părinţii bisericeşti: lrineu,
Ciprian, Augustin ş.a.). Adausurile ei nu au fost incluse în textul tipărit, fiind socotite
completări arbitrare ale textului original.
De cele doua variante s-au ocupat Beza, F. A. Borneman §i Fr. Blass. Blass ajuns
la conc!uzia că date fiind amănuntele cu care sunt descrise persoanele, locurile şi
evenimentele din varianta B, numai un martor ocular ar fi putut să facă acest lucru. Şi
cum stilul acesteia este şi stilul variantei A, autorul ambelor texte trebuie să fie una şi
aceeaşi persoană şi anume Luca.
Explicaţia existenţei celor două variante este următoarea: varianta B a fost
alcătuită întâi şi a fost pusă la dispoziţia Bisericii romane; ulterior, pe baza acesteia,
a fost alcătuită varianta A, care a fost prezentată lui Teofil. Aceasta, fiind mai îngrijită
a rămas ca ediţie oficială.
Există şi părerea lui Adolf Harnack, cu mai puţine şanse de a fi adevărată,
după care varianta B, deci varianta cea mai lungă, ar fi amplificarea variantei A,
facută de un autor necunoscut la începutul secolului II.
Iată câteva deosebiri dintre cele două variante:
a) În Faptele Apostolilor 11,27, în varianta A, se spune: «În zilele acelea s-au
pogorât din Ierusalim profeţi la Antiohia». În acelaşi loc, în varianta B, se adaugă:
«...şi ieşind el a coborât cele şapte trepte...». Acest amănunt a fost confirmat de
săpăturile arheologice care au scos la lumină cele 7 trepte care duceau din templu
în cetate.
b) În Faptele Apostolilor 13,8 –după ce mai înainte se vorbise despredorinţa
proconsulului Sergius Paulus de a asculta pe Pavel şi pe Barnaba-, se spune: «Dar
le stătea împotrivă Elimas vrăjitorul... Căutând să-l întoarcă pe proconsul de
la credinţă». În acelaşi loc, în varianta B, se precizează şi motivul intervenţiei lui
Elimas: «pentru că cu mare plăcere îi asculta pe ei».
c) În Faptele Apostolilor 16,30, în varianta A, după ce în prealabil se vorbeşte
despre cutremurul din Filipi, se spune: «Şi scoţându-i afară (pe Apostoli) le-a zis:
Domnilor, ce trebuie să fac să mă mântuiesc?». Nu se spune ce s-a întâmplat cu
2
ceilalţi întemniţaţi. În acelaşi loc, în varianta B, se face precizarea (pe Apostoli) i-
a scos afară după ce pe ceilalţi i-a zăvorât la loc.
2. Autorul şi autenticitatea cărţii
Faptul că Sfântul Luca este autorul cărţii Faptele Apostolilor poate fi dovedit
atât cu argumente interne, cât şi cu argumente externe.
Argumente interne
a) Autorul spune în prologul cărţii (1,1) că a mai scris o carte în care a vorbit
despre viaţa şi activitatea Domnului, până la înălţarea Sa la cer şi i-a dedicat-o lui
Teofil. Cum despre înălţarea Domnului se vorbeşte doar în Evanghelia lui Marcu
(16,19) şi Luca (24,44-53), iar despre Teofil doar în Evanghelia Sfântului Luca, rezultă
că autorul cărţii Faptele Apostolilor este Luca.
b) Limba greacă aleasă în care a fost scrisă cartea Faptele Apostolilor fiind egalată
doar de limba greacă a Evangheliei a treia, rezultă că ambele au fost scrise de acelaşi
autor, că Faptele Apostolilor au fost scrise de Sfântul Luca.
c) Sfântul Luca, autorul Evangheliei a treia, se dovedeşte a fi un om cult, care îmbină
istoria creştinismului cu istoria imperiului roman, amintind ocazional pe împăraţii
romani, regii, tetrarhii, proconsulii, procuratorii, centurionii, şcolile filozofice, precum
şi mentalitatea diferitelor personaje şi a grupurilor sociale. Procedându-se la fel şi în
Faptele Apostolilor, se poate deduce că şi autorul acestei cărţi este tot Sfântul Luca.
d) Sfântul Luca a fost unul dintre colaboratorii apropiaţi ai Sfântului Apostol Pavel.
EI trebuie să fie autorul cărţii Faptelor Apostolilor, pentru că, descriind activitatea
Sfântului Apostol Pavel, la care el a fost de faţă, foloseşte persoana întâi plural. În plus,
Luca trebuie să fie autorul, atât pentru faptul că are o serie de expresii comune cu
Apostolul, cât şi pentru faptul că îmbrăţişează idei fundamentale ale propovăduirii
pauline: îndreptarea prin credinţă fără faptele Legii mozaice, universalitatea mântuirii,
ş.a. În plus, el rezervă Apostolului Pavel 3/5 din cartea sa (cap. 9; 11,25-30; 13-28),
înglobând în istorisirea activităţii sale misionare amănunte pe care nu le-ar fi putut
cunoaşte decât cineva dintre apropiaţii săi.
Mărturii externe
3
Aceste mărturii sunt de două feluri: indirecte, atunci când scriitorii bisericeşti o
citează, fără a preciza de unde preiau textul; şi directe, atunci când fac precizările
cuvenite.
a) Între mărturiile indirecte amintim:
Mărturiile Părinţilor Apostolici: Clement Romanul (I Cor. 2,1) lăuda dărnicia
Corintenilor cu cuvinte care sunt specifice cărţii Faptele Apostolilor (20,35: «Mai
fericit este a da decât a /ua»). Sfântul Ignatie al Antiohiei (catre Smirneni 3), vorbind
despre arătările Domnului după înviere, redă cu mici întrelăsări cele spuse la Faptele
Apostolilor (10,40 şi 41: «Dumnezeu... I-a dat să se arate... nouă... ce/or care am
mâncat şi am băutîimpreună cu E/»). Sfântul Policarp (către Filipeni), vorbind despre
învierea Domnului, se exprima cu aceleaşi cuvinte ca în Faptele Apostolilor (2,24: «Pe
care Dumnezeu L-a inviat dezlegand durerile morţii»). Multe aluzii la cartea
Faptele Apostolilor mai fac: epistola lui Barnaba (19, la Faptele Apostolilor 4,32);
învăţătura celor 12 Apostoli (4, la Faptele Apostolilor 4,32), Epistola către Diognet (3,
la Faptele Apostolilor 17,24), Justin Martirul (Apologia 1, 51 la Faptele Apostolilor
1,8).
Cartea Faptele Apostolilor a fost cunoscută şi folosită drept carte sfântă şi
normativă de către unii eretici: de Ebioniti şi de Teodot. Alţii, însă, o refuză: Marcion,
Severienii ş.a.
b) Între mărturiile directe amintim fragmentul Muratori în care se spune că
Luca este cel care a adresat lui Teofil (cartea) Faptele Apostolilor. Sfântul Irineu
(Adv. haer. 3,14,1) o atribuie în întregime lui Luca, «însoţitorul şi colaboratorul
Sfântului Pavel». În acelaşi sens se exprimă Clement Alexandrinul (Stromata 5,12)
şi Origen (Contra lui Cels 6,11), iar Eusebiu de Cezareea (Istoria bisericească 3,4,25)
repartizează această carte în categoria cărţilor canonice (όμολογούμευα= cu
autenticitate, de către toţi recunoscută).
Criticii protestanţi au adoptat atitudini diferite faţă de autenticitatea cărţii. De
Wette i-a negat autenticitatea, pe cand Kőnigsmann atribuie fragmentele unde se
foloseşte pronumele «noi» lui Timotei. F.Ch. Baur, şeful şcolii de la Tűbingen
consideră că autorul cărţii ar fi un anonim din secolul II, care ar fi scris cartea cu
intenţia de a împăca pe paulini cu petrini. Adepţii şcolii liberale, însă, atribuie lui Luca
4
fragmentele unde se foloseşte pronumele «noi» (H. Holzmann, Ad. Jűlicher, ş.a.), iar
Ad. von Harnack demonstrează autenticitatea cărţii.
Cei ce contestă autenticitatea acestei cărţi pretind că între ea şi epistolele
pauline ar exista unele contraziceri. Iată două dintre aceste aşa-zise «contraziceri», cu
explicaţia lor.
1. Din Faptele Apostolilor (9,26 şi 22,17) rezultă că Apostolul Pavel a vizitat
Ierusalimul la puţin timp după convertire, însă din epistola către Galateni (1,17-18)
rezultă că după convertire a mers în Arabia, iar la Ierusalim s-a suit abia după trei ani.
Explicaţia este următoarea: Faptele Apostolilor fac deosebire între o prezenţă a
Sfântului Pavel la Damasc, care a durat «câteva zile» şi alta care a durat «multe zile»
(9,23). Între ele trebuie intercalată retragerea în pustiul Arabiei. În Faptele Apostolilor
nu se menţionează această călătorie, pentru că ea nu prezintă importanţă pentru
răspândirea creştinismului. Aceasta a fost o retragere făcută în scopuri strict
duhovniceşti, iar nu o călătorie misionară. În epistola către Galateni, unde Apostolul
îşi apără demnitatea apostolică, împotriva iudaizanţilor care afirmau că Petru i-a
încredinţat această demnitate, imediat după convertire, era necesar să noteze acest
amănunt. Abia «după trei ani», zice, «m-am suit la Ierusalim ca să-l cunosc pe
Chefa».
2. În Faptele Apostolilor (11,30) se spune că Varnava şi Saul au mers la
Ierusalim (în anul 44), pentru a preda creştinilor de acolo bunurile colectate de
creştinii din Antiohia Siriei, pe când din epistola catre Galateni (1,21; 2,1) rezultă că
Sfântul Pavel nu a vizitat Ierusalimul până la Sinodul apostolic.
Explicaţia este următoarea: Ca şi în cazul precedent, Apostolul omite să
amintească, în epistola către Galateni, călătoria făcută la Ierusalim în anul 44, pentru
a nu lăsa posibilitea să se creadă că a primit demnitatea apostolească de la vreunul
dintre Apostoli. De altfel, când a venit la Ierusalim, prima dată a zăbovit numai 15
zile, iar a doua oară Apostolii erau plecaţi din cetate din pricina prigoanei dezlănţuită
împotriva creştinilor de către Irod Agripa I.
Faptul că uneori autorul foloseşte persoana întâi plural şi alteori persoana a treia
singular, ca şi faptul că acestea sunt înserate în text discursurile atâtor bărbaţi
apostolici, a făcut pe unii cercetători să afirme despre Cartea Faptele Apostolilor că
5
ar fi o compilaţie după mai multe lucrări alcătuite de mai mulţi scriitori creştini.
Teologii ortodocşi, însă, susţin că expunerea cronologică a evenimentelor şi, mai ales,
stilul, ne-o prezintă, totuşi, ca pe o carte unitară.
Izvoarele, însă, folosite de autor la alcătuirea ei, au fost mai multe.
În primul rând va fi folosit informaţiile pe care el însuşi le va fi adunat într-un jurnal
de călătorie. Potrivit textului de la Fapte 11,27 (varianta B), Sfântul Luca a fost martor
la multe din evenimentele vremii încă de la anul 44. Printre cei care se aflau de faţă la
profeţia făcută de Agav, în Antiohia Siriei, se afla şi el. Aşa rezultă din cuvintele: «Şi
adunându-ne noi...» (συνεστραμένων δέ ήμών). Despre evenimentele la care n-a fost
prezent, s-a informat de la martorii oculari asupra celor întâmplate. Astfel,
evenimentele din primele cinci capitole erau cunoscute de toţi creştinii. Între ei vor fi
fost destui care să-i dea informaţii demne de crezare. Pentru cele scrise în capitolele 6-
8 va fi folosit informaţiile date de diaconul Filip, pentru cele scrise în capitolele 9-12
se va fi informat de la Petru, Barnaba, Ioan Marcu şi Mnason (cf. 21,16), iar pentru cea
mai mare parte a cărţii va fi folosit informaţiile Sfântului Apostol Pavel şi ale celorlalţi
Apostoli.
3. Adresarea cărţii
Cartea Faptele Apostolilor este adresată «lui Teofil». Dat fiind că aceasta este a
doua carte pe care i-o adresează, urmează că este aceeaşi persoană căreia i-a adresat şi
Evanghelia (cf.l,l).. Faptul că de data aceasta i se adresează pe nume, fără să facă uz de
formula de rigoare (κράτιστε) pe care o folosise în prologul Evangheliei (Luca 1,3)
îngăduie presupunerea că, între timp, raporturile dintre ei s-au strâns mai mult. Dacă
Teofil nu era convertit la creştinism când a primit textul Evangheliei a făcut acest pas,
cu certitudine, îndată după aceea şi înainte de a primi cartea Faptele Apostolilor.
Adresarea frăţească din Fapte 1,1 este o indicaţie preţioasă în acest sens.
4. Motivele şi scopul scrierii cărţii
În cuprinsul cărţii nu ni se spune nimic precis referitor la motivul pentru care s-
a scris cartea. Totuşi, fiind adresata aceluiaşi Teofil, motivul scrierii cărţii Faptele
Apostolilor trebuie căutat în legătura cu acelea care au dus la alcătuirea Evangheliei a
treia. Or, dacă scriind Evanghelia, scopul lui Luca era să informeze pe Teofil cât mai
documentat asupra vieţii şi activităţii Domnului nostru Iisus Hristos (Luca 1,1-4);
6
scriind Faptele Apostolilor, scopul său va fi fost să-l informeze cât mai pe larg asupra
istoriei bisericii creştine şi să accentueze caracterul universalist al creştinismului,
puterea şi înrâurirea sa asupra iudeilor şi a neamurilor.
Unii cercetători descifrează din cuprinsul ei şi un scop secundar, anume că
Sfântul Luca ar fi vrut să arate că cei doi corifei ai credinţei, Apostolii Petru şi Pavel,
au fost întotdeauna în acord desăvârşit. Faptul că Sfântul Luca nu pomeneşte nimic
despre conflictul care a avut loc în Antiohia Siriei (cf. Galateni 2,11-12) ar fi o indicaţie
în acest sens.
5. Locul şi data alcătuirii cărţii
Referitor la locul scrierii, nu s-a pus niciodată la îndoială faptul că Luca a scris
Faptele Apostolilor din Roma, pe când se afla în preajma Apostolului Pavel, unde îşi
avea domiciliul Teofil.
Referitor la timpul scrierii se pot preciza următoarele: Sfântul Luca se opreşte
cu istorisirea evenimentelor la sfârşitul captivităţii romane a Sfântului Pavel (sfârşitul
anului 63), încheind astfel: «Şi a petrecut Pavel doi ani deplin pe cheltuiala sa şi
primea pe toţi care veneau la el, propovăduind împărăţia lui Dumnezeu şi
învăţând cele despre Domnul Iisus Hristos, cu toată îndrăzneala, fără nici o
piedică» (Fapte 28,30-31).
Cartea, deci, nu putea fi scrisă mai târziu de anul 63, pentru că în acest caz ar fi
trebuit să consemneze despre procesul şi eliberarea Apostolului, dar nici înainte de
acest an, când a fost scrisă Evanghelia sau «cartea cea dintâi».
Prin urmare, cartea Faptele Apostolilor trebuie sa fi fost scrisă tot în anul 63, la
câteva luni după scrierea Evangheliei a treia şi cu puţin înainte de eliberarea
apostolului.
6. Cuprinsul
Cartea constă din 28 de capitole, cu 1.006 versete şi 18.396 cuvinte. Ca volum,
ea deţine locul al doilea în canonul Noului Testament, situându-se îndată după
Evanghelia a treia.
Textul ei se împarte în două părţi mari, inegale.
În partea întâi (capitolele 1-12) se expune faptul istoric al intemeierii Bisericii
creştine şi răspândirea creştinismului în mediul iudaic:
7
Cap. 1: Înălţarea Mântuitorului la cer şi Alegerea lui Matia în locul lui Iuda
Ilscarioteanul;
Cap. 2: Pogorârea Sfântului Duh, Cuvântarea lui Petru şi întemeierea Bisericii;
Cap. 3: Petru vindecă un olog şi predică poporului uimit pe Mântuitorul Hristos;
Cap. 4: Petru şi Ioan inchişi şi aduşi înaintea sinedriului să dea seamă pentru predica
lor, eliberarea lor;
Cap. 5: Anania şi Safira pedepsiţi. Apostolii sunt din nou închişi, dar un înger îi
eliberează. Sfatul lui Gamaliel; .
Cap. 6: Alegerea şi hirotonia celor şapte diaconi;
Cap. 7: Cuvântarea şi martiriul arhidiaconului Ştefan;
Cap. 8: Saul prigoneşte Biserica;
Cap. 9: Chemarea lui Saul pe drumul Damascului;
Cap. 10: Corneliu vine la credinţă;
Cap. 11: Relatarea lui Petru, către cei din Ierusalim, despre botezul lui Corneliu;
Cap. 12: Uciderea lui Iacob al lui Zevedei. Petru scos din închisoare de un înger.
În partea a doua (capitolele 13-28) se istoriseşte răspândirea creştinismului în
lumea păgână (greco-romană):
Cap. 13-14: Pavel şi Barnaba pornesc în prima călătorie misionară;
Cap. 15: Sinodul apostolic din Ierusalim;
Cap. 18-21: A treia că1ătorie misionară; întoarcerea la Ierusalim şi prinderea lui Pavel
în templu;
Cap. 22: Cuvântarea lui Pavel înaintea mulţimii;
Cap. 23: Pavel dus la sinedriu; uneltirile duşmanilor lui şi ducerea lui la Cezareea;
Cap. 24: Pavel se dezvinovăţeşte înaintea procuratorului Felix;
Cap. 25-26: Pavel înaintea procuratorului Porcius Festus şi a regelui Agripa;
Cap. 27-28: Pavel trimis în lanţuri la Roma.
Istorisirea îmbrăţişează un spaţiu temporal de peste trei decenii: de la înălţarea
la cer a Mântuitorului şi până la sfârşitul primei captivităţi romane a Sfantului Apostol
Pavel (anii 30-63).
8
Viaţa şi activitatea Sfântului Apostol Pavel
Sfântul Pavel, marele «Apostol al neamurilor», a fost iudeu, din seminţia lui
Veniamin (Rom. 11,1; Filipeni 3,5; II Cor. 11,22). Părinţii săi se strămutaseră din
Giscala Galileei In Tarsul Ciliciei (Ieronim, Comentar la Filimon P. G. 26,653; Despre
bărbaţii iluştri P. G. 23,646) unde au obţinut calitatea de cetăţeni romani (F.Ap. 16,37
ş.a.; 22,25 ş.a.).
Aici li se naşte Saul (= cel dorit), care, potrivit obiceiului iudeilor de pe atunci,
pe lângă numele evreiesc, purta şi numele de Paul (ca loan Marcu, Iesus-Justus).
Anul naşterii lui nu pare să fi fost departe de anul naşterii Mântuitorului.
Educaţia primită a fost strict fariseică (F.Ap. 23,6; Rom. 9,3; II Cor. 11,12). Deşi
trăia departe de ţara sfântă, în «diaspora», în familie vorbea limba aramaică. În contact
cu grecii a învăţat destul de bine limba greacă, pe atunci limbă de uz internaţional. Nu
ştim dacă a cercetat vreo şcoală grecească. Este însă sigur că cunoştea literatura veche
elină. Citează pe poetul Aratus In Faptele Apostolilor 17,28, pe Menandru în I Cor.
15,33; pe Epimenidas în epistola adresată lui Tit 1,12.
Dorinţa părinţilor săi era să se facă rabin. În acest scop, îndată ce a ajuns la vârsta
de 12 ani, a fost trimis la Ierusalim ca să înveţe legea mozaică, la picioarele lui
Gamaliel, cel mai renumit rabin de atunci. Cum fiecare învăţător de lege era obligat să
cunoască şi o meserie, tânărul Saul a învăţat meseria de constructor de corturi (F.Ap.
18,3; 20,34; I Tes. 2,9; II Tes. 3,8; I Cor. 4,12; 9,6-18; II Cor. 11,7-12; 12,14-18). Nu
ştim cât timp a studiat la Ierusalim, însă din scrierile sale rezultă că şi-a însuşit temeinic
legea mozaică. Pe când Gamaliel era un învăţător de lege foarte tolerant cu cei de alte
convingeri (în F.Ap. 5,34 ş.a. se spune că a recomandat sinedriului să nu mai persecute
pe Apostoli, ci să aştepte ca viitorul să hotărască dacă învăţătura lor este sau nu de la
Dumnezeu), tânărul Saul excela prin zel pentru păstrarea legii mozaice şi a tradiţiilor
parinteşti (F.Ap. 22,3; Gal. 1,14 ş.a.). De aceea, aflând că iudeii deveniţi creştini
privesc altfel legea mozaică, votează pentru suprimarea lor. A fost prezent la uciderea
diaconului Ştefan şi a aprobat în sufletul său fapta ucigaşilor (F.Ap. 8,1; 22,20). Apoi,
el însuşi persecută pe creştinii din Ierusalim (Gal. 1,13 şi 23; F.Ap. 8,3; 22,4; 26,10).
Când unii dintre aceştia se refugiază, trecând frontiera, la Damasc, ia împuternicire de
9
la arhiereu şi pleacă într-acolo, pentru a aduce pe refugiaţi legaţi la Ierusalim (F.Ap. 9,
2; 22,9; 26,12).
Dar înainte de a intra în Damasc, Mântuitorul i se arată în toată strălucirea sa
dumnezeiască şi-l cheamă să-i fie martor înaintea tuturor popoarelor. Din acel moment
Saul îşi schimbă complet atitudinea. El devine creştin şi apostol al Domnului, plin de
zel în răspândirea Evangheliei, pentru a compensa răul pe care-l făcuse bisericii (F.Ap.
9,1-22; 22,3-16; 26,9-18).
Convertirea Apostolului Pavel trebuie să fi avut loc pe la anii 33-35.
După ce a predicat pe Domnul «câteva zile» în Damasc, a plecat în Arabia,
pentru a se pregăti în singurătate pentru misiunea sa de apostol. Aici s-a învrednicit să
primească, în repetate rânduri, descoperiri dumnezeieşti (F.Ap. 9,19; ş.a.; Gal. 1,12 şi
17).
Se reîntoarce din Arabia la Damasc şi continuă să predice pe Domnul timp de
trei ani (Gal. 1,17-18). Dar iudeii de aici hotarasc sa-l ucidă. De aceea, cu ajutorul unor
«ucenici» părăseşte oraşul noaptea, fiind coborât peste zid într-un coş şi merge la
Ierusalim, pentru a face cunoştinţă cu Apostolul Petru (F.Ap. 9,23 ş.a.; Gal. 1,17).
La Ierusalim, Barnaba, cu care se cunoştea mai de mult, îl introduce în cercurile
creştine. Cunoaşte doar pe Petru şi pe Iacob, fratele Domnului, pentru că ceilalţi
apostoli părăsiseră oraşul. Dupa 15 zile, în urma unei descoperiri pe care o are în
templu, părăseşte Ierusalimul şi pleacă la Cezareea Palestinei şi de aici în Tarsul
Ciliciei (F.Ap. 9,26; 22,12; Gal. 1,18). Peste 7 ani de la convertire (pe la anul 43 după
Hristos) apostolul Barnaba, care venise în Antiohia Siriei pentru a organiza biserica de
acolo, nemaiputând birui singur lucrul, îl învită pe Paul, ca să-i vină în ajutor. Paul
vine şi dezvolşa alături de Barnaba o activitate intensă, timp de un an (Fapte 11,26),
încât numărul credincioşilor de aici sporeşte şi aici credincioşii se numesc pentru prima
data «creştini» (F.Ap. 11,25-26).
Din Ierusalim vin în Antiohia Siriei mai mulţi profeţi creştini. Unul dintre ei, cu
numele Agab, profeţeşte, în plină adunare bisericească, pentru timpul proxim, o mare
foamete peste întreg pământul. Creştinii din Antiohia hotărăsc să facă o colectă pentru
creştinii săraci din Ierusalim, iar Pavel şi Barnaba sunt însărcinaţi să ducă colecta la
destinaţie. Când sosesc la Ierusalim, nu află pe nici unul dintre Apostoli, fiindcă aceştia
10
părăsiseră oraşul din cauza persecuţiei lui Irod Agripa I. Ei înmânează colecta
«presbiterilor de aici» şi se întorc în Antiohia Siriei, luând cu ei şi pe Ioan Marcu, care
era nepotul lui Barnaba. Era în vara anului 44 după Hristos, anul morţii lui Irod Agripa
I (F.Ap. 11 şi 12).
16
să predice. După doi ani (F.Ap. 21,27,28,31) trebuie să se mute în pretoriu. Aici se
dezbate procesul său care se termină cu eliberarea sa în anul 63 d.Hr.
Din Roma scrie epistole: Colosenilor, Filipenilor, lui Filimon, Efesenilor şi
Evreilor.
17