Cultură și Civilizație

Curs I: Introducere. Geografie. Teme de interes.

Geografie:
Norvegia, oficial Regatul Norvegiei, este un stat suveran și unitar, guvernat ca o monarhie,
al cărui teritoriu cuprinde partea de vest a Peninsulei Scandinave, plus insula Jan Mayen și
arhipelagul Svalbard. Insula Petru I din Antarctica și Insula Bouvet din zona subantarctică sunt
teritorii dependente și nu sunt considerate părți ale Regatului. Norvegia revendică și o secțiune din
Antarctica, cunoscută sub numele de Țara Reginei Maud. Până în 1814, Regatul cuprindea și
Insulele Feroe (din 1035), Groenlanda (1261) și Islanda (1262), și până în 1468, deținea și insulele
Shetlandși Orkney.
Norvegia are o suprafață totală de 385,252 kilometri pătrați (148,747 sq mi) și o populație de
5,213,985 (Mai 2016). Țara are o lungă frontieră spre est cu Suedia (1,619 km sau 1,006 km
lungime). Norvegia se mai învecinează cu Finlanda și cu Rusia la nord-est și, peste Strâmtoarea
Skagerrak, la sud, cu Danemarca. Norvegia are o coastă extinsă, la Oceanul Atlantic de Nord și la
Marea Barents.

Teme de interes:

Forma de guvernamant: -Monarhie constituţională ereditară. Primul născut

absolut din 1990.

Casa de Oldenbourg ocupă tronul Norvegiei din 1905, data încetării Uniunii Suediei şi Norvegiei şi a
ascensiunii la tron a prinţului danez Charles (devenit Haakon al VII-lea).

Suveranul actual: regele Harald al V-lea, 77 de ani, care i-a succedat tatălui său Olav al V-lea în
1991.Moştenitor: Haakon, 40 de ani.

Curs 2
 Istoria:
Preistoria:
Descoperiri mai recente efectuate de-a lungul întregii coaste au dezvăluit arheologilor că diferența
dintre cele două poate fi pur și simplu atribuită diferitelor tipuri de instrumente și nu diferitelor culturi.
Fauna zonei de coastă oferea un mijloc de trai pentru pescari și vânători, care circulau de-a lungul
coastei de sud pe la 10000 î.e.n. când interiorul era încă acoperit cu gheață. Acum se crede că
aceste așa-numite popoare „arctice” au venit din sud și au urmat coasta spre nord mult mai târziu.
În partea de sud a țării au fost descoperite așezări umane datând din preajma anului 5.000 î.e.n.
Descoperirile din aceste situri oferi o idee mai clară despre viața popoarelor de vânători și pescari.
Așezările au forme variate și cea mai mare parte sunt realizate din diferite tipuri de piatră; cele din
perioadele mai târzii sunt realizate cu mai multă pricepere. Au fost găsite și inscripții în piatră (de
exemplu, petroglife), de obicei, în apropierea locurilor de vânătoare și de pescuit. Ele reprezintă
vânatul, cum ar fi cerbi, reni, elani, urși, păsări, foci, balene⁠(d), și pești (în special somon si
halibut⁠(d)), toate vitale pentru modul de viață al popoarelor de pe coastă. Sculpturile de la Alta,
Finnmark, cel mai mare astfel de sit din Scandinavia, au fost realizate la nivelul mării între 4200 și
500 î.e.n. și marchează înaintarea uscatului în urma ridicării nivelului mării după sfârșitul ultimei ere
glaciare.

Epoca Bronzului

Între 3000 și 2500 î.e.n. în estul Norvegiei au sosit noi coloniști (cultura ceramicii cordate). Aceștia
erau agricultori indo-europeni, care cultivau cereale și creșteau vaci și oi. Populația de vânători-
pescari de pe coasta de vest a fost înlocuită treptat de către agricultori, deși vânătoarea și pescuitul
au rămas mijloace de trai secundare utile.
Mii de inscripții în piatra din această perioadă descriu vase, iar monumentele funerare mari din piatră
denumite nave de piatră⁠(d), sugerează că navele și navigația jucau un rol important în cultura lor în
general. Navele reprezintă, cel mai probabil, canoe⁠(d) din scânduri cusute, folosite pentru război,
pescuit și comerț. Aceste tipuri de nave și-ar putea avea originea, încă din perioada neolitică și vor
continua și în Epoca Fierului preromană, așa cum exemplifică barca din Hjortspring⁠

Epoca Vikingilor

Între secolele al VIII-lea și al X-lea, întreaga regiune a Scandinaviei a fost leagănul civilizației
vikingilor. Prădarea mănăstirii de la Lindisfarne⁠(d) din nord-estul Angliei în 793 de către nordici⁠(d) a
fost mult timp considerată a fi evenimentul care a marcat începutul Epocii Vikingilor.[24] Această
perioadă s-a caracterizat prin extinderea și emigrarea navigatorilor vikingi. Ei au colonizat, au
prădat, și au făcut comerț în toate părțile Europei. Exploratorii vikingi au descoperit Islanda din
întâmplare în secolul al IX-lea în timp ce se îndreptau către Insulele Feroe, și au ajuns în cele din
urmă în Vinland, zonă cunoscută astăzi ca Newfoundland, Canada. Vikingii din Norvegia au fost cel
mai activi în partea de nord și de vest a Insulelor Britanice și în insulele estice ale Americii de Nord.
Conform tradiției, Harald cel Blond a unificat în 872 toate micile regate norvegiene după bătălia de la
Hafrsfjord⁠(d) din Stavanger, devenind astfel primul rege al Norvegiei unite.[25] Țara lui Harald era în
principal un stat de coastă al Norvegiei de Sud. El a fost un conducător autoritar și, potrivit
legendelor, mulți norvegieni au părăsit țara pentru a trăi în Islanda, Insulele Feroe, Groenlanda, și în
părți din Marea Britanie și Irlanda. Orașele irlandeze actuale Dublin, Limerick și Waterford au fost
fondate de către coloniști norvegieni.[26]
⁠(d)
Tradițiile nordice au fost treptat înlocuite cu cele creștine în secolul al X-lea și la începutul
secolului al XI-lea. Acest lucru este atribuit în mare măsură regilor misionari Olaf Tryggvasson și Sf.
Olaf. Haakon cel Bun a fost primul rege creștin al Norvegiei, la mijlocul secolului al X-lea, deși
încercarea lui de a introduce religia a fost respinsă. Născut cândva între 963-969, Olaf Tryggvasson
a început expediții de pradă în Anglia cu 390 de nave. El a atacat Londra în timpul acestor raiduri.
⁠(d)
Ajungând înapoi în Norvegia în 995, Olaf a debarcat pe insula Moster . Acolo, el a construit o
⁠(d)
biserică care a devenit prima biserică creștină construită vreodată în Norvegia. Din Moster, Olaf
a navigat spre nord la Trondheim, unde a fost proclamat rege al Norvegiei de către Eyrathing în 995.

Uniunea de la Kalmar

După moartea lui Haakon al V-lea, regele Norvegiei, în 1319, Magnus Erikson a moștenit, la doar
trei ani, tronul ca regele Magnus VII-lea al Norvegiei. În același timp, a reușit o mișcare pentru a-l
face pe Magnus rege al Suediei. (la acea dată, regii Suediei și Danemarcei erau aleși de către
nobili.) Astfel, cu alegerea sa pe tronul Suediei, Suedia și Norvegia au fost unite sub regele Magnus
al VII-lea.[29]
În 1349, Moartea Neagră a modificat radical Norvegia, omorând între 50% și 60% din populație[30] și
lăsând-o într-o perioadă de declin economic și social.[31] Ciuma a lăsat Norvegia foarte săracă. Deși
rata deceselor a fost comparabilă cu cea din restul Europei, redresarea economică a durat mai mult
din cauza populației mici și împrăștiate.[31] Înainte de ciumă, populația era de numai aproximativ
500.000 de oameni.[32] După ciumă, multe ferme au rămas părăsite în timp ce populația a crescut
încet.[31]Chiar și așa, puținii chiriași ai fermelor și-au găsit pozițiile de negociere cu proprietarii lor
mult întărite.

Margaret încerca să obțină o uniune a Suediei cu Danemarca și Norvegia, prin alegerea lui
Olaf pe tronul suedez. Ea era aproape de a realiza acest obiectiv, dar Olaf al IV-lea a murit subit.[31]
Totuși, Danemarca a pus-o pe Margaret conducătoare temporară după moartea lui Olaf. La 2
februarie 1388, Norvegia i-a urmat exemplul și a încoronat-o pe Margaret.[31] Regina Margaret știa
că puterea ei ar fi mai bine asigurată dacă ea ar putea găsi un rege care să domnească în locul ei.
Ea s-a hotărât asupra lui Eric de Pomerania, nepotul sorei ei. Astfel, la o întâlnire pan-scandinavă
ținută la Kalmar, Eric de Pomerania a fost încoronat rege al tuturor cele trei țări scandinave. Astfel,
politica regală a dus la uniuni personale între țările nordice⁠(d), în cele din urmă aducând sub
controlul ei tronurile Norvegiei. După ce Suedia a rupt Uniunea de la Kalmar⁠(d) în 1521, Norvegia a
încercat să-i urmeze exemplul,rvegiei, Danemarcei și Suediei, iar țara a intrat în Uniunea de la
Kalmar⁠.