Într-un regat îndepărtat,

La ajun de iernat…
Pribeagul
Zi după zi, noapte de noapte, cete de negustori, soldați ai norocului și oameni ai
locului colindau străzile pietruite din piețele orașului de frontieră Rimestrand, ridicat în
întregime pe fundații imense de piatră, pe fundul unui mare tău secat. Piețele lungi, ticsite de
negustori care mai de care, erau mărginite de câte trei dintre aceste temeiuri extraordinare pe
fiecare parte. Odăile acelea pietroase adăposteau, cel mai adesea, avanposturi de vânătoare,
cârciumi, bordeluri și hanuri răzlețe. Iar proprietarii acelor stabilimente locuiau adesea în
construcții de câte patru etaje, tot din piatră; construite în mod mai restrâns decât temeliile pe
care sălășluiau, și legate între ele prin podețe de lemn. Acolo era lumea de sus. Familiile
nobiliare care întemeiaseră orașul și-au construit, majoritatea, la primele etaje ale acestor
”clădiri de sus” diferite hanuri și cluburi cavalerești, împărțind astfel orașul în două.
Familiile erau prea ocupate, în simplitatea vieții lor, să se preocupe de păsul oamenilor
de rând care își făceau veacul sub ei. De cum se lăsa seara, cei de sus se retrăgeau în
intimitatea odăilor lor, iar viața de jos devenea tot mai voioasă. Ceața se lăsase ca un voal
peste întreg orașul de jos, acoperind totul, și lăsându-i pe nobili cu nimic mai mult decât o
pânză deasă, presărată cu lumini.
La un han micuț, într-un oarecare temei pietros, își înecau amarul zilei sau sărbătoreau
voioși diferiți negustori, oameni ai locului, și soldați ai norocului.
-Trebuie neapărat să începem să mutăm animalele către domeniile sudice, spuse un
mesean către tovarășul său. Am zăbovit prea mult la frontieră, și suntem la început de iernat.
-Neghiobule…știu foarte bine că este necesar să părăsim aceste locuri, îi răspunse
comeseanul. Dar nu cred că este cu putință să luăm toate animalele într-un singur drum, va
trebui să angajăm ajutoare.
-În ținuturile acestea frigul iernatului va întârzia să apara cel puțin încă douăsprezece
răsărituri, le răspunse un războinic de la o masă alăturată. Puteți mâna animalele în două
drumuri pana la domenii, asta dacă treceți frontiera pe la Trecătoarea lui Tarhat, completă
acesta.
-HA!, râse meseanul. Ce știi tu, un biet mercenar, despre astfel de lucruri? Îl intrebă
acesta pe un ton fălos, ațâțat de prea mult mied. Noi suntem pășunarii domeniilor regale!
O liniște deplină se așeză peste sala lungă și încovoiată. Oameni de-ai regelui Ierold,
în tenebrele reci și mucegăite ale orașului de jos. O prezență cel puțin neobișnuită; și cât se
poate de neplăcută: era un fapt știut că oamenii regelui nu erau bine-acceptați pe lângă
frontieră, iar prezența lor acolo le-ar fi putut periclita bunăstarea. Dar aceștia nu erau oameni
orșicare, erau solizi, și cu fețe rele, curbate în grimașe pe sub barbi și mustăți, cu ochi
încrezători și plini de foc.
Pribeagul stătea și îi privea pe cei doi de sub gluga sa care îi umbrea jumătate de față,
făcându-l acolo să pară o nălucă. Se ridică drept în picioare și-și dădu cu o mână gluga jos.
Sub gluga întunecată se ascundea fața unui tânăr călit, brăzdat de cicatricile vieții timpuriu.
Pletele până la umăr îî curg pe o parte și pe alta a feței, ca două perdele. Fața îi era acoperita
de o barbă nu-foarte-lungă, ”îngrijită” cu pumnalul, culminând într-un cioc legat într-un nod.
Ochii îî erau aproape negri și cercetau masa alăturată cu atenție.
Avea pe el o tunică sărăcăcioasă, peste care trase o cămașă cu zale, ambele ascunse sub o
haina lungă din piele groasă, veche și decolorată, din obișnuință de mercenar. Pantalonii din
pânză groasă îi erau de culoare gri-inchis și nu îi veneau prea comod, strânși forțat în cizmele
sale noi, din piele maro, cu câte trei catarame. Pe umeri îi atârna o mantie neagră, găurită,
prinsă cu o blană cusută din piei de iepure. Cusută de așa natură încât pe fiecare parte a
gâtului îi atârna câte un picior de iepure. Acesteau erau prinse între ele printr-o broșă argintie,
înfățișând capul unui lup, care să-i amintească de locurile de baștină din Valea Lupului. Toate
acestea îmbrăcând un trupt zvelt, dar călit.
Figura, completată de expresia serioasă, dar calmă, ar fi facut un om să estimeze că nu
avea mai mult de douăzeci și șapte de primăvărate.