Sunteți pe pagina 1din 44

CAP. 9 VENTILAREA INDUSTRIALĂ ...................................................................

175
9.1. Generalităţi .................................................................................................................. 175
9.2. Riscurile datorate poluării ........................................................................................... 177
9.2.1. Riscuri de intoxicare şi de asfixiere ..................................................................... 177
9.2.1.1. Particulele (pulberi, aerosoli lichizi sau solizi, etc.) ..................................... 177
9.2.1.2. Poluanţii gazoşi ............................................................................................. 178
9.2.1.3. Riscul de explozie ......................................................................................... 179
9.2.1.4. Riscuri de expunere la cald şi la frig ............................................................. 179
9.3. Tehnici de ventilare industrială ................................................................................... 180
9.3.1. Ventilaţia locală.................................................................................................... 181
9.3.1.1. Principii de realizare a ventilaţiei locale ....................................................... 181
9.3.1.2. Dispozitive de captare ................................................................................... 184
9.3.2. Ventilaţia generală................................................................................................ 193
9.3.2.1. Principiile generale de realizare .................................................................... 193
9.3.2.2. Soluţii de realizare......................................................................................... 194
9.3.3. Aerul nou de compensare..................................................................................... 196
9.4. Evacuarea poluanţilor din incintele industriale........................................................... 198
9.4.1. Reţele de conducte de evacuare a poluanţilor ...................................................... 198
9.4.1.1. Viteza aerului în tubulatura de evacuare ....................................................... 198
9.4.1.2. Extragerea aerului din ambianţele explozive ................................................ 199
9.4.1.3. Zgomotul ....................................................................................................... 199
9.4.2. Procedee de curăţare şi împrospătare a aerului .................................................... 200
9.4.3. Guri de insuflare a aerului .................................................................................... 202
9.4.3.1. Calculul gurilor de insuflare a aerului........................................................... 202
9.4.3.2. Calculul fantelor de insuflare a aerului ......................................................... 205
9.5. Perdele de aer .............................................................................................................. 206
9.5.1. Structura unei perdele de aer................................................................................ 207
9.5.2. Clasificarea perdelelor de aer............................................................................... 208
9.5.3. Calculul perdelelor de aer .................................................................................... 210
9.5.4. Calculul canalului de distribuţie cu fanta............................................................. 211
9.5.5. Calculul debitului de aer al perdelei..................................................................... 213
9.5.6. Calculul vitezei de refulare şi a temperaturii aerului din perdea.......................... 215

173
174
CAP. 9 VENTILAREA INDUSTRIALĂ
Problema ventilaţiei industriale a apărut ca urmare a gravelor probleme
de poluare atât a mediului din zonele industriale (şi din zonele limitrofe
acestora), cât şi a incintelor industriale. Este evident că înainte de a aborda un
studiu de ventilare industrială trebuie pusă problema dacă nu există un mijloc
mai simplu de a suprima cauzele poluării sau de a reduce poluarea prin
modificarea procesului de producţie sau a modului de concepere a instalaţiei
industriale. Este de preferat tratarea cauzelor ce conduc la poluare şi deci
eliminarea acesteia chiar din proiectare, şi doar atunci când acest lucru nu este
perfect posibil se trece la limitarea efectelor poluării.

9.1. Generalităţi
Punerea în funcţiune a unui sistem de ventilare apare ori de câte ori la un
loc de muncă se emit mai multe noxe decât cele acceptate normal de condiţiile
de igienă a muncii, de sănătate, de securitate, etc.
Pentru a putea alege corect instalaţia de ventilaţie necesară, trebuie făcută
o analiză completă a locului de muncă ce urmează a fi ventilat, astfel încât
soluţia aleasă să rezolve problema de evacuare a noxelor, dar şi să fie bine
primită de utilizator, respectând confortul termic al acestuia.
În fig. 9.1 se prezintă schema tip a unei incinte industriale, cu diverse
posturi de lucru şi în care sunt precizate diversele elemente ale procesului
tehnologic ca şi ale instalaţiei de ventilaţie.
Astfel, într-o incintă industrială, confortul locului de muncă este influenţat
de următorii factori:
‰ prezenţa unui curent de aer;

‰ un gradient de temperatură acceptabil pe verticală;

‰ temperatura solului (prea mică sau prea mare);

‰ existenţa unui câmp termic radiativ asimetric, dat de:

- prezenţa unor ferestre reci;

175
- surse de căldură doar de o parte a corpului operatorului;
- nivel de umiditate relativă a aerului.
6

7
4

8
3

3
2
1 9

Fig. 9.1. Schema de principiu a unei incinte industriale cu posturile de lucru aferente
1 – posturi de lucru; 2 – sursă de poluare; 3 – captare poluanţi; 4 – reţea transport aer poluat; 5
– ventilator; 6 – epurare aer viciat; 7 – priză de aer; 8 – ventilaţie generală (aport de aer
proaspăt, eventual şi cu încălzire); 9 – ventilaţie generală (extragere aer viciat);

Alegerea unei soluţii de ventilaţie industrială se poate face parcurgând


următoarea succesiune de paşi:
a. definirea clară a clădirii şi a posturilor de lucru din ea, a tipului de proces
industrial ce are loc, a personalului folosit, a restricţiilor legate de mediu, de
temperatură precum şi a condiţiilor de păstrare în bune condiţii a clădirii;
b. determinarea şi clasificarea surselor de poluare, a caracteristicilor lor fizice şi
chimice;
c. alegerea soluţiei tehnice de captare şi de ventilare ţinând cont de:
- evoluţiile posibile ale procesului industrial şi de modificările pe care aceste
evoluţii le pot antrena în ceea ce priveşte sistemul de ventilaţie;
- eventualele incompatibilităţi între diverşi poluanţi (de exemplu praf şi
umiditate, acizi şi baze etc.) care necesită separarea lor;
d. determinarea parametrilor (viteza aerului, debitul, încălzirea) şi calculul

176
instalaţiei (determinarea pierderilor, de sarcină, a diametrului, a puterii
instalate etc.);
e. alegerea elementelor de circuit (guri de insuflare a aerului, tubulatura
necesară, ventilatoare, automatica necesară, etc.);
f. amplasarea fizică a elementelor componente
g. punerea în funcţiune, valori de referinţă, asigurarea mentenanţelor.
Proiectarea şi realizarea unei instalaţii de ventilaţie individuale trebuie să
armonizeze cerinţele de confort cu cele de gestionare a sistemului de ventilaţie
de către utilizator, fără a afecta, involuntar, celelalte funcţii ale sistemului.

9.2. Riscurile datorate poluării


În industrie se lucrează cu materii prime, materiale şi produse chimice de
bază dintre cele mai diverse; prelucrarea acestora conduce în general la dispersia
unei părţi din elementele de mai sus în atmosfera din zona postului de lucru.
Situaţia astfel creată poate conduce fie la boli profesionale, fie la
intoxicaţii ale persoanelor expuse, dacă este vorba de produse toxice sau nocive,
sau poate fi la originea unor incendii, explozii etc., dacă produsele respective
sunt inflamabile.
În aceeaşi măsură, prezenţa surselor de căldură (cuptoare, etuve, etc.)sau a
surselor de frig (camere frigorifice) poate crea, dacă nu se iau măsuri preventive,
situaţii inconfortabile sau chiar periculoase.

9.2.1. Riscuri de intoxicare şi de asfixiere


Substanţele utilizate sau fabricate în industrie pot avea efecte nefaste
asupra organismului uman. Pentru studiu, se pot clasifica separat particulele
solide de gaze, dar trebuie precizat că, de obicei, există simultan mai mulţi
poluanţi într-o incintă, chiar sub formă fizică diferită (de exemplu gaze de
sudură şi particule pulverizate de vopsea, etc.).

9.2.1.1. Particulele (pulberi, aerosoli lichizi sau solizi, etc.)


Acestea au întotdeauna efect nefast asupra organismului uman, atât prin
natura lor, fiind iritante, corozive, toxice, alergice sau chiar patogene, prin
efectul de supraîncărcare a plămânilor cât şi prin efecte nocive particulare.

177
Particulele fine (cu un diametru mai mic de 50 μm) aflate în aer stagnant,
ating rapid viteza limită de cădere, datorită frecării cu aerul, şi au tendinţa de
sedimentare. În tab.9.1 se dau vitezele limită de sedimentare în aer liniştit pentru
particule sferice de densitate = 1 kg/m3; viteza particulelor este neglijabilă în
raport cu vitezele uzuale ale curenţilor de aer, care chiar în medii foarte liniştite
au o viteză de 0,1 ... 0,2 m/s.

Tab. 9.1. Valori limită ale vitezei de sedimentaţie a particulelor sferice


Diametru [μm] 100 50 20 10 1 0,1
-3 -5
Viteza limită [m/s] 0,3 0,07 0,01 3⋅10 3⋅10 3⋅10 -7

În anumite procese tehnologice, particulele emise sunt proiectate în aer la


distanţe mari, care pot varia (tab. 9.2) între 1 mm şi 50 m (în aer liniştit).

Tab. 9.2. Valori distanţei parcurse în aer liniştit de particule cu densitatea de 2,5 kg/m3
Diametru [μm] 2500 1000 500 100 50 10 5 2
Viteza limită [m/s] 54,9 23,1 9,35 0,892 0,291 19,5⋅10 -3 6,1⋅10-3 1,2⋅10 -3

Aceste tabele conduc la următoarea clasificare a particulelor:


‰ particule mari – care datorită energiei lor cinetice mari pot parcurge

distanţe apreciabile dacă au o viteză iniţială. Aceste particule nu vor putea fi


captate decât cu dispozitive de captare amplasate pe traiectoria lor.
‰ particule fine – care nu se pot mişca prin aer datorită propriei lor energii,

dar care pot fi antrenate de particulele mai mari ce se deplasează cu viteză


sporită. Aceste particule mici pot fi deci captate şi eliminate împreună cu aerul
evacuat din incintă.

9.2.1.2. Poluanţii gazoşi


Gazele sunt agresive pentru sănătate dacă sunt toxice, iritante sau
corozive. De altfel, chiar dacă sunt sau nu agresive, ele conduc în permanenţă la
riscul de asfixiere atunci când înlocuiesc parţial sau total oxigenul din aerul de
respirat.
Poluanţii gazoşi se găsesc în general în amestecuri de tipul aer-poluanţi şi
au o densitate foarte puţin diferită de cea a aerului. Viteza lor de cădere către sol

178
este foarte mică şi neglijabilă în raport cu viteza de difuzie turbulentă a aerului
din incinte. Deci aceşti poluanţi pot fi captaţi odată cu aerul evacuat din incintă.
Dacă însă apare o creştere de temperatură (de exemplu în apropierea unei
suprafeţe calde), diferenţele de greutate specifică pot da naştere la deplasări
importante ale gazelor.

9.2.1.3. Riscul de explozie


Riscul de explozie apare atunci când proporţia între gaze, vapori,
umiditate şi pulberi ajunge la un astfel de nivel încât o flacără, o scânteie sau o
temperatură ridicată produc o explozie. O atmosferă poate deveni explozivă
atunci când sunt reunite cele trei elemente necesare:
- un combustibil (gaze, pulberi, lichide, suspensii gazoase);
- un comburant (aerul);
- un aport de energie sau de temperatură suficient.
O atmosferă explozivă poate apare în exploatarea normală industrială în
incintele incorect ventilate, în apropierea elementelor inflamabile, a
recipientelor deschise conţinând substanţe inflamabile, la gurile de aerisire ale
rezervoarelor şi cisternelor de carburanţi etc.
Cea mai mare parte a gazelor sau vaporilor inflamabili sunt susceptibile
de explozie în amestec cu aerul; pentru aceasta se pot defini următoarele limite
de explozie:
‰ limita inferioară de explozie, care reprezintă concentraţia minimă a

gazului sau vaporilor într-un volum de amestec cu aerul, de la care acesta poate
exploda;
‰ limita superioară de explozie, care reprezintă concentraţia maximă a

gazului sau vaporilor într-un volum de amestec cu aerul, sub care acesta poate
exploda. Riscul de explozie poate apare şi în cazul pulberilor (de carbon, de
amidon, de zahăr etc.) aflate în suspensie în aer şi în prezenţa unei surse de
energie.

9.2.1.4. Riscuri de expunere la cald şi la frig


Există studii care arată frigul şi căldura excesive ca şi un nivel excesiv de
umiditate relativă sau mirosurile dezagreabile sunt factori care deteriorează

179
condiţiile de muncă, având efect negativ asupra sănătăţii. Aceşti factori pot
conduce la creşterea frecvenţei accidentelor de muncă, iar reducerea valorilor lor
excesive este unul din rolurile fundamentale ale unei instalaţii de ventilaţie
industrială.

9.3. Tehnici de ventilare industrială


Tehnicile de ventilare industrială pot fi grupate în două mari categorii
după cum urmează:
• ventilaţie locală, numită şi ventilaţie prin aspiraţie localizată ;
• ventilaţie generală, numită şi ventilaţie prin diluare.
Ventilaţia locală (fig. 9.2) captează poluanţii cât mai aproape de sursa de
emitere a lor fără a-i dilua.
Fig. 9.2. Ventilaţie locală prin captarea poluanţilor la sursa de producere

4
3

Intrare aer

1 2
1 – proces tehnologic cu degajare de poluanţi; 2 – dispozitiv de captare; 3 – tubulatură; 4 –
ventilator; 5 – intrare aer.

Ventilaţia generală (fig. 9.3) foloseşte aer proaspăt exterior pentru a dilua
poluanţii, diminuând doar concentraţia substanţelor toxice în zona de lucru.
Ventilaţia locală va fi deci reţinută ca metodă principală de ventilaţie
atunci când se emit cantităţi importante de noxe. Oricare ar fi tehnica aleasă, va
fi necesar să se compenseze ieşirea aerului viciat cu poluanţi prin introducerea
unei cantităţi echivalente de aer nou (sau aer de amestec filtrat).

180
3

5
Intrare aer
4

3
2
Fig. 9.3. Ventilaţie generală prin diluarea poluanţilor
1 – intrare aer; 2 - proces tehnologic cu degajare de poluanţi; 3 – poluanţi dispersaţi în incintă;
4 – ventilator extractor; 5 –ieşire aer poluat diluat.

9.3.1. Ventilaţia locală


Ventilaţia locală constă în a capta poluanţii cât mai aproape de sursa lor
de emisie, înainte ca ei să pătrundă în căile respiratorii ale operatorilor şi înainte
de a fi dispersaţi în întreaga atmosferă înconjurătoare).
Aspiraţia localizată menţine poluanţii într-o concentraţie cât mai mică
posibil şi evacuează poluanţii, nediluându-i. Debitele de aer folosite în acest
scop sunt mici, deci şi consumul de energie pentru vehicularea lor va fi redus.

9.3.1.1. Principii de realizare a ventilaţiei locale


Pentru realizarea unei instalaţii de ventilaţie locală prin aspiraţie trebuie
urmărită respectarea următoarelor principii:
• cuprinderea maximă posibil a zonelor de producere a poluanţilor;
• captarea acestora cât mai aproape de zona de emitere;
• amplasarea dispozitivelor de aspiraţie de o asemenea manieră încât operatorul
să nu fie amplasat între acesta şi sursa de poluare;
• utilizarea mişcării naturale a poluanţilor;
• introducerea aerului cu o viteză suficient de mare;
• repartiţie uniformă a vitezelor aerului la nivelul zonei de captare;
• compensarea ieşirii aerului prin intrări echivalente de aer;
• evitarea curenţilor de aer şi a senzaţiei de inconfort termic;

181
• evacuarea aerului poluat în afara zonele de aspiraţie a aerului nou.
a. Cuprinderea maximă posibil a zonelor de producere a poluanţilor
Operaţiunea poluantă trebuie închisă pe cât posibil într-o incintă, o cabină,
sau cu panouri sau perdele separatoare, astfel încât să cuprindă maximul de
poluanţi degajaţi, să diminueze suprafaţa pe care aceştia se pot răspândi şi să
reducă la minim efectele curenţilor de aer care pot răspândi poluanţii în restul
incintei (halei). Astfel de dispozitive (fig. 9.4) cresc eficienţa captării şi reduc
debitele de aer necesare.

-a- -b-
Fig. 9.4. Închiderea zonei de producere a poluanţilor
a – cu debit de aspiraţie mic; b – cu debit de aspiraţie mare

b. Captarea poluanţilor cât mai aproape de zona de emitere


Eficacitatea dispozitivelor de aspiraţie scade rapid cu distanţa (fig. 9.5).

Debit Debit
=Q ≈ 4Q

D 2D

Sursa Sursa
poluantă -a- poluantă -b-

Fig. 9.5. Distanţa faţă de sursa de producere a poluanţilor


a – distanţa de captare D; b – distanţa de captare 2D

Astfel, de exemplu, viteza aerului în axa unui dispozitiv de captare nu este

182
mai mare de 1/10 din viteza medie în deschidere la o distanţă egală cu diametrul
deschiderii. Plasarea mai aproape de sistemul de aspiraţie permite păstrarea
eficienţei utilizând debite de aspiraţie mai mici.
c. Amplasarea dispozitivelor de aspiraţie de o asemenea manieră încât
operatorul să nu fie amplasat între acestea şi sursa de poluare
Deplasarea aerului curat trebuie să se facă întotdeauna dinspre operator
spre dispozitivul de aspiraţie. Operatorul nu trebuie să se afle niciodată între
sursa de poluanţi şi dispozitivul de captare a acestora.
d. Utilizarea mişcării naturale a poluanţilor
Pentru procesele tehnice ce emit jeturi de particule cu viteză iniţială mare
(la perforarea lemnului, a metalelor etc.), dispozitivele de captare trebuie
amplasate astfel încât să se afle pe traiectoria particulelor mai mari. În acest fel
ele vor capta şi pulberea mai fină antrenată în siajul creat de acestea.
În cazul când nu este posibilă o astfel de amplasare se instalează ecrane
pentru a rupe mişcarea particulelor mari şi a întrerupe astfel şi mişcarea
dezordonată a pulberii. Atunci când aerul poluat este cald, dispozitivele de
captare se amplasează astfel încât să ia în considerare forţa ascensională a
aerului cald (plus poluantul), având grijă să se respecte principiul de la punctul c
(poziţia lucrătorului).

1
2

Fig. 9.6. Exemplu de dispozitiv de captare amplasat pe traseul particulelor grele


1 – dispozitiv de captare ; 2 –piatră de polizor; 3 -

e. Introducerea aerului cu o viteză suficient de mare


Pentru ca un dispozitiv de captare să fie eficient este necesar ca viteza sau
debitul de aer să fie suficient de mari pentru a se opune efectelor de dispersie a
curenţilor de aer şi mişcării iniţiale a aerului poluat astfel încât să forţeze
curgerea aerului poluat înspre reţeaua de aspiraţie. Valorile care se iau în

183
consideraţie depind de tipul procesului tehnologic, de toxicitatea şi debitul
poluanţilor, de curenţii de aer reziduali ca şi de forţa ascensională a poluanţilor
gazoşi calzi.

-a- -b-
Fig. 9.7. Captarea poluanţilor prin inducerea unei viteze satisfăcătoare a aerului
a – viteză suficientă ; b – viteză insuficientă

f . Repartiţia uniformă a vitezelor aerului la nivelul zonei de captare


Criteriile de ventilaţie sunt exprimate în general sub forma valorilor
minime ale vitezelor medii de aspiraţie la nivelul zonei de captare . Vitezele de
aspiraţie trebuie repartizate cât mai uniform posibil pentru a se evita scăpările de
aer poluat în zonele cu viteze de aspiraţie mai reduse.

Dispozitiv de
uniformizare

-a- -b-
Fig. 9.8. Repartiţia uniformă a vitezelor aerului în zonele de captare a poluanţilor
a – distribuţie corectă; b – distribuţie incorectă (scăpări de poluanţi la colţuri)

Principiile de la punctele g, h, se vor analiza în paragrafele următoare.

9.3.1.2. Dispozitive de captare


Prin dispozitiv de captare se înţelege orice intrare a unui sistem de
ventilaţie locală prin care aerul poluat este antrenat în afara incintei.
Dimensionarea corectă a acestui dispozitiv poate conduce fie la o incompletă

184
diminuare a noxelor, fie la debite şi deci costuri prea mari ale instalaţiei.
Se folosesc trei principale tipuri de dispozitive de captare:
a. dispozitive închise;
b. dispozitive inductoare;
c. dispozitive receptoare.
Fiecare tip funcţionează după principii proprii şi trebuie avut grijă să nu
se calculeze unul după criterii aplicabile altuia.

a. Dispozitive închise
Acesta este un element care înconjoară de o asemenea manieră punctul de
emisie a noxelor încât acţiunea dispersivă a poluanţilor are loc în interiorul
acestui element. Se pot distinge trei tipuri de astfel de captatori:
- incintele;
- cabinele deschise;
- cabinele închise.
Oricum anvelopa protectoare aleasă trebuie să rămână semietanşă, pentru
că un număr de deschideri sunt necesare fie procesului tehnologic (trecerea
obiectelor, bandă transportoare) fie menţinerii unui debit de aer compensator. Cu
cât aria totală a acestor deschideri va fi mai redusă, cu atât mai mare va fi
depresiunea din anvelopă în raport cu ambianţa exterioară şi cu atât mai mare
viteza de captare în deschideri pentru un acelaşi debit.
a. 1. Incintele
Acestea închid sursa poluantă aproape complet, cu deschideri foarte mici
doar pentru trecerea pieselor, operatorul aflându-se în exterior. Incinta este
concepută pentru a crea o viteză a aerului prin deschidere astfel încât să
împiedice ca poluanţii emişi în interior să nu „scape” către mediul exterior. În
general, incintele solicită debite de aer reduse şi permit un bun control asupra
poluanţilor emişi în interior. Pentru unii poluanţi foarte toxici, sunt de fapt
singurele captatoare acceptabile.
Debitul de aspiraţie în lipsa unor surse de căldură sau a unor cantităţi
importante de gaz degajate se calculează cu relaţia:

Q = A⋅ vi (9.1)

185
unde: A - aria totală a deschiderii [m2];
vi - viteza de intrare a aerului prin deschidere spre interior [m/s].
La acest debit se adaugă, în caz de nevoie, debitul de gaz emis în
interiorul incintei şi în cazul unei surse calde în incintă, debitul indus prin
convecţie naturală ţinând cont de riscul scăpărilor prin fisuri la partea
superioară.
Valorile vitezei vi depind de procedeul aplicat şi de mediu. În general se
admite că o viteză cuprinsă între 0,5...1m/s este suficientă dacă poluantul nu este
proiectat direct pe pereţi. Această valoare va fi majorată în cazul unei toxicităţi
mari sau a unei emisii abundente de poluanţi.
a. 2. Cabine deschise
Acestea sunt incinte la care un perete sau o parte a acestuia au fost parţial
sau total retrase. Cabinele de acest tip trebuie să fie suficient de mari pentru a
cuprinde în întregime zona de poluare. Aspiraţia este situată în general în partea
din faţă a cabinei. Operatorul poate fi amplasat în interiorul sau exteriorul
cabinei, dar niciodată între sursa de poluanţi şi captor.
Debitul de aspiraţie Q în deschidere este dat de relaţia:

Q = A⋅ vs (9.2)

unde: A – suprafaţa secţiunii deschise;


vs – viteza medie a aerului în secţiunea deschisă.
Ca şi în cazul incintelor acestui debit i se asociază când este cazul debitele
de gaz generate în interior sau cele induse prin convecţie naturală.
Pentru funcţionarea corectă a cabinelor deschise trebuie să existe o
repartiţie cât mai uniformă a vitezei aerului. Dacă operatorul este în exteriorul
cabinei se va avea în vedere o repartiţie bună a vitezelor în faţada deschisă. Dacă
operatorul este situat în interior, se va încerca obţinerea unei curgeri cât mai
uniforme posibil a aerului la nivelul operatorului, evitându-se crearea zonelor de
turbulenţă prin diverse obstacole etc. Pentru o bună repartiţie a debitului de aer
se pot utiliza ecrane către partea din faţă a cabinei.
a. 3. Cabine închise
Operatorul şi sursa de poluare sunt amplasate într-o incintă închisă în care

186
au fost practicate deschideri pentru introducerea şi extragerea controlată a
aerului (ca exemplu sunt cabinele de vopsit sau cele de decapare cu jeturi
abrazive – nisip).
Deschiderile de introducere şi extragere a aerului trebuie prevăzute cu
cutie de repartiţie, cu fante sau grile largi, astfel ca şi curgerea aerului să fie cât
mai uniformă posibil în toate secţiunile transversale. Viteza se determină funcţie
de aplicaţia corespunzătoare: se va avea grijă să existe o bună omogenitatea
vitezei aerului în cabină.

b. Dispozitive inductoare
Prin opoziţie cu dispozitivele anterior prezentate, aceste dispozitive
amplasate în imediata apropiere a sursei trebuie să genereze viteze ale aerului
într-o zonă de emisie pentru antrenarea aerului poluat către interiorul reţelei de
aspiraţie a aerului şi de transport.
Pentru dispozitivele inductoare, criteriul de respectat este viteza aerului
indus în punctul de emitere a poluanţilor. Valoare a vitezelor în deschiderea
dispozitivului sau în tubulatură nu poate, în nici un caz, să constituie un criteriu
de captare.
Pentru a dimensiona şi amplasa un astfel de dispozitiv de captare de tip
inductor, ordinea operaţiilor este următoarea:
‰ amplasarea dispozitivului respectând principiile enunţate anterior;

‰ determinarea vitezei de captare în punctul de emitere a noxelor, în funcţie

de procedeul şi modul de generare a poluanţilor;


‰ pornind de la această viteză şi de la distanţa dintre dispozitivul de captare

şi sursă se determină prin calcul debitul de aspiraţie necesar;


‰ în funcţie de acest debit şi de criteriile de distribuire a vitezelor, de

pierderile de sarcină, de zgomot şi de viteza de transport a aerului poluat, se


determină dimensiunile deschiderii dispozitivului de captare şi a tubulaturilor.
Vitezele induse în direcţia dispozitivului de captare trebuie să fie
repartizate uniform pe toate zonele de emisie a poluanţilor, sau, la defect, să fie
superioare valorilor minimale indicate (vezi tab. 9.cc) la punctul de emisie cel
mai depărtat de dispozitivul de captare.

187
b. 1. Viteza de captare
Viteza indusă a aerului în zona de emisie depinde de procedeul tehnologic
şi de zona în care acesta se desfăşoară. Viteza trebuie să fie suficient de mare
pentru a antrena poluantul şi pentru a se opune efectelor dispersive ale curenţilor
de aer precum şi mişcărilor iniţiale ale aerului poluat. Viteza trebuie mărită în
prezenţa unor curenţi de aer perturbatori , a poluanţilor foarte toxici sau emişi în
cantitate mare cu ajutorul unui mic dispozitiv de captare foarte localizat . În
tabelul 9.3 se dau câteva exemple de valori minimale de şi viteze de captare ce
trebuie realizate în punctul de emisie. Plaja de valori dă o idee asupra ordinului
de mărime, viteza exactă urmând a fi determinată de la caz la caz, în limitele
valorilor indicate în tabel.

Tab. 9.3 Valori minimale ale vitezelor de captare în punctul de emisie


Viteza de
Condiţii de dispersie a poluantului Exemple
captare (m/s)
Emisie fără viteză iniţială în aer - evaporarea din rezervoare
0,25...0,5
liniştit - degresare
- sudură
Emisie cu viteză redusă în aer cu
- decapare 0,5...1,0
mişcare moderată
- tratarea suprafeţelor
- operaţiuni de metalizare
Generare activă in zonă activă - încărcarea în saci a nisipului pulverizat 1,0...2,5
- găurirea panourilor de beton
Emisie cu viteză iniţială în zonă cu - decapări cu abraziv
2,5...10
mişcare foarte rapidă a aerului - maşini de şlefuit granitul

b. 2. Relaţia debit - viteză


Viteza aerului într-un punct situat în apropierea unui dispozitiv de captare
inductor depinde de debitul de aspiraţie, de distanţa până la deschidere, de forma
dispozitivului de captare şi de prezenţa ecranelor. Se disting trei tipuri de
dispozitive de captare :
‰ guri de aspiraţie cu deschidere circulară sau rectangulară având L/b < 5,

unde L = lungimea deschiderii, b = lăţimea deschiderii;


‰ fante de aspiraţie lungi şi înguste având L/b > 5;

‰ tuburi de aerisire de mici dimensiuni, utilizate pentru sisteme de aspiraţie

cu debit redus şi viteză mare a aerului în imediata apropiere a sursei.


În figura 9.9, sunt trasate suprafeţele de viteză constante din faţa unei guri

188
circulare de aspiraţie, prevăzută sau nu cu guler. Vitezele sunt date în procente
din viteza medie în secţiunea de intrarea, v0 . Fig. 9.9 arată că viteza indusă
scade foarte repede cu distanţa până la dispozitivul de captare, deoarece, de
exemplu, la o distanţa egală cu un diametru al deschiderii gurii de aspiraţie, în
axul acesteia, ea nu reprezintă decât ∼7% ⋅v0 la dispozitivele fără guler, sau
∼10% ⋅v0 dacă dispozitivul este cu guler.
% din diametru

-a-
Fig. 9.9. Suprafeţe de viteze egale în
faţa unei guri de aspiraţie
a – fără guler; b – cu guler
% din diametru

-b-

Tabel 9.4. Relaţii debit - viteza aer în faţa unui dispozitiv inductor, pentru L/b < 5
Tipul gurii de captare Debitul de aer [m3/s]
D
Gură izolată fără gulere
Q = (10D2 +A) V
v

D
Q = 0,75(10D2 +A) V
Gură izolată cu guler
v
D
Gură fără guler aşezată
Q = (5D2 +A) V
pe un plan
v
Q = 0,75(5D2 +A) V
D Pentru D suficient de
Gură cu guler aşezată
mare, suprafeţele de viteză
pe un plan v sunt sferturi de sferă
Q = 3,14 D2V
4 părţi deschise
Q = 1,4PHv
Gură tip hotă v H
0 4⋅H 2 părţi deschise, b şi L
Q = (b + L) V
Notă: * A = b⋅L [m2] secţiunea feţei deschise a gurii de aspiraţie;
** V [m/s] – viteza indusă aerului la distanţa D [m];
*** P [m] – perimetrul sursei.

189
După unii autori, pentru distanţe „D” suficient de mari, se poate admite că
suprafeţele de aceeaşi viteză (constantă) sunt unic determinate din considerente
de rotaţie sau de simetrie.

Tabel 9.5. Relaţii între debit şi viteza aerului în faţa unui dispozitiv de captare inductor,
pentru fantele de aspiraţie cu L/b > 5
Debitul de aer [m3/s]
D
Fantă izolată fără gulere v Q = 3,7 L⋅D⋅v

D
Fantă izolată cu guler v Q = 2,8 L⋅D⋅v
D

Fantă fără guler aşezată pe un D


Q = 2,8 L⋅D⋅v
plan
v

L
Fantă aspirantă într-un volum v
Q = 1,6 L⋅D⋅v
limitat de două planuri
D

Astfel, în cazul unei guri de absorbţie cu umăr sprijinit pe un plan (fig.


9.10), la distanţă suficient de mare, suprafeţele de viteză constantă sunt de formă
sferică (un sfert de sferă) iar debitele de aspiraţie şi viteza indusă sunt legate prin
relaţia:

Q suprafaţă
sferică Q = π⋅ D2 ⋅v [m3/s] (9.3)

Fig. 9.10 Gură de aspiraţie cu guler


sprijinită pe plan

190
Se pot realiza reduceri însemnate de debit dacă se folosesc ecrane de
separaţie şi dirijare sau „gulere” metalice.
În acelaşi timp, în numeroase sisteme de repartiţie a aerului, relaţiile între
viteza aerului indus şi debitul de aspiraţie nu sunt cunoscute. În aceste cazuri,
criteriile de ventilaţie sunt exprimate direct în valori ale debitului de aspiraţie, în
funcţie de unii parametri.
b. 3. Sisteme de repartiţie a vitezei aerului
Repartiţia vitezei aerului la intrarea diverselor dispozitive de aspiraţie se
face prin diverse dispozitive: ajutaje convergente, fante asociate unui cheson de
repartiţie, pereţi directori, fante de lăţime variabilă, grile perforate etc. (fig.
9.11).

fantă

Palete
Cheson de repartiţie directoare
-a- -b-
1 - viteza în fante 5...10 m/s
2 - viteza în chesonul de repartiţie
≤1/2 viteza din fante
100...300 mm 100...200 mm B/5

ecran

100...
200 mm
150...300 mm
B
-c-
Fig. 9.11 Repartiţia vitezelor la intrarea unei guri de aspiraţie
a – fante asociate unui cheson de repartiţie; b - palete directoare; c - ecrane

Exemplu de calcul
Schema de lucru (tehnologică) pentru captarea gazelor de la o operaţiune de sudare
este prezentată în fig. 9.10.

191
Tubulatură d Ecrane
de evacuare laterale

b
l
L Plan de sudură
Fantă de aspiraţie
Cheson de repartiţie
Fig. 9.12. Masa de sudură cu fantă
posterioară de aspiraţie

Etapele dimensionării sistemului de aspiraţie a poluanţilor rezultaţi sunt:


1. aplicând principiile ventilaţiei locale, masa de sudură se dotează cu pereţi (posterior
şi lateral), sudura trebuind să se facă în apropierea fantei de aspiraţie; se foloseşte un cheson
pentru repartizarea cât mai uniformă a vitezei aerului pe lungimea fantei;
2. se alege viteza de captare în punctul de emisie, în funcţie de natura procesului: vc =
0,5 m/s;
3. se calculează debitul de aspiraţie: viteza de captare trebuie să fie indusă până în
punctele cele mai îndepărtate ale fantei de aspiraţie, deci pe toată lăţimea mesei de sudură.
Suprafeţele de viteze egale sunt sferturi de cilindri în acest caz, deci debitul de aer se
calculează, conform fig. 9.11 cu relaţia:
π
Q = L ⋅l ⋅ vc , (9.4)
2
ceea ce pentru o masă de sudură cu dimensiunile (0,6 x 1,2 m2) conduce la un debit Q = 0,61
m3/s sau 2200 m3/h.
4. se calculează lăţimea fantei, b: viteza aerului în fantă se alege funcţie de criteriile de
distribuţie a vitezelor, de pierderile de sarcină etc., şi se alege ve = 6 m/s, deci
q
B= (9.5)
L ⋅ ve
deci pentru datele noastre va rezulta b = 0,085 ;
5. se determină lăţimea chesonului: viteza aerului în cheson trebuie să fie cel mult egală
cu jumătate din viteză aerului prin fantă, chesonul trebuind să aibă o lăţime minimă 2b, deci
2b = 0,17o m;
6. se determină diametrul de intrare al tubulaturii de evacuare; dacă viteza de transport
a aerului poluat se consideră vt = 10 m/s (fig. 9.10), diametrul tubulaturii va fi:
4⋅Q
d= , adică d = 0,28 m. (9.6)
π⋅vt

c. Dispozitive de captare receptoare


Dispozitivele de captare receptoare sunt utilizabile în cazul când poluanţii
sunt antrenaţi spontan către dispozitivul de captare prin procesul de lucru, rolul
ventilatorului limitându-se la evacuarea aerului poluat în măsura posibilului. Din

192
acest punct de vedere, acestea se deosebesc de dispozitive inductoare prin faptul
că nu mai au o suprafeţe de viteză egală sau de viteze de captare.
Atunci aerul poluat poate fi antrenat prin:
‰ convecţie – este cazul proceselor calde, când se utilizează dispozitive de

tip hotă (în măsura în care operatorul nu trebuie să intervină deasupra sursei);
‰ inducţie – în siajul diverselor particule ale materialelor ce prin prelucrare

produc pulberi;
‰ prin jet de aer – este cazul sistemelor închis – deschis instalate pe cuvele

de tratare a suprafeţelor;
‰ pe baza forţei centrifuge – pulberi de măcinare etc. În acest caz

dispozitivul de captare de tip receptor poate controla doar particulele mai mari
dar nu poate capta particulele respirabile cu distanţe de oprire foarte mici şi care
nu ajung până la dispozitivul de captare.
Dispozitivele de captare receptoare sunt mai dificil de calculat decât cele
inductoare; ele sunt mai sensibile la curenţii de aer, deoarece poluanţii pot fi
antrenaţi şi prin convecţie naturală.

9.3.2. Ventilaţia generală


Ventilaţia generală diminuează concentraţia poluanţilor, dar nu reduce
cantitatea totală de poluanţi eliberată în incinta de lucru (atelier, hală de
producţie, etc.). Se observă deci că ventilaţia generală admite un anumit nivel de
poluare reziduală. Din acest motiv este de preferat ca ea să fie folosită doar ca o
completare la ventilaţia localizată, în special pentru a asigura un aport minim de
aer nou în incinte şi pentru a dilua poluanţii necaptaţi de sistemul de aspiraţie
locală.

9.3.2.1. Principiile generale de realizare


Pentru realizarea unei astfel de instalaţii trebuie respectate următoarele:
a. asigurarea apriori ca nu se poate realiza o ventilaţie de tip local;
b. compensarea ieşirilor de aer prin intrări corespunzătoare;
c. poziţionarea convenabilă a deschiderilor de intrare şi ieşire a aerului astfel
încât:
- să tindem către o curgere generală dinspre zonele curate către cele poluate;

193
- să facem ca prin zonele poluate să treacă cantitatea maxim posibilă de aer;
- să se evite zonele cu fluide stagnante;
- să se evite plasarea muncitorilor între sursele de poluanţi şi prizele de
extracţie a acestora;
- să se utilizeze mişcările naturale ale poluanţilor şi în particular efectul
ascensional al aerului cald.
Aplicarea în practică a ultimelor recomandări din enumerarea de mai sus
este dificilă. Ventilaţia generală lucrează prin diluare şi amestecă poluantul cu
aerul din incintă înainte de evacuare, şi trebuie studiat exact modul de circulaţie
al poluantului în incintă (vezi fig. 9.13).
3
3

5
Intrare

5
Intrare
aer

aer

4 4

1 1

2 3 2
-a- -b-

Fig. 9.13. Ventilaţie generală prin diluarea poluanţilor:


a - funcţionare ideală; b - funcţionarea reală;
1 - intrare aer; 2 - proces tehnologic cu degajare de poluanţi; 3 - poluanţi dispersaţi în incintă;
4 - ventilator extractor; 5 - ieşire aer poluat diluat.

d. folosirea de preferinţă a intrării şi ieşirii mecanice a aerului. Avantajele şi


inconvenientele diferitelor tipuri de ventilaţie (naturală , mecanică sau mixtă)
sunt prezentate în tab. 9.6 .
Extracţia prin ventilaţie naturală este de preferat doar în incintele înalte şi
care au degajări importante de căldură.
e. Evitarea curenţilor de aer şi a senzaţiei de discomfort termic.
f. Evacuarea aerului poluat în afara zonelor de absorbţie a aerului proaspăt.

9.3.2.2. Soluţii de realizare


Teoretic, debitul de aer necesar într-o instalaţie de ventilaţie generală se
calculează cu relaţia :

194
Tab. 9.6. Comparaţia între diferite sistemele de ventilaţie generală
Sisteme de Ventilaţie Ventilaţie Ventilaţie mixtă: Ventilaţie
ventilaţie naturală mixtă: intrare mecanică:
intrare mecanică, intrare şi ieşire
naturală, ieşire naturală mecanică
Caracterisitci ieşire
principale mecanică
Domeniu de aplicaţie Utilizarea
forţelor Utilizare
Utilizarea forţelor
convective curentă pentru
convective Utilizare generală
existente clădiri relativ
existente
– ateliere înalte joase
şi înguste
Posibilitate de control
şi distribuţie spaţială a NU NU DA DA
aerului introdus
Posibilitatea
controlului calităţii
(temperatură, NU NU DA DA
umiditate, puritate) a
aerului introdus
Posibilitatea Efect termic :
DA
controlului presiunii DA (depresiune sau
NU (suprapresiune
în incintă NU(depresiune) suprapresiune)
(depresiune) sau depresiune)
(suprapresiune şi Fără efect termic:
depresiune) NU (suprapresiune)
Posibilitatea de
recuperare a căldurii NU DA NU DA
din aerului extras
Independenţa faţă de
vânt
- intrări de aer NU NU DA DA
- ieşiri de aer NU DA NU DA
Soluţie
Existenţa Existenţa
nerecomandată
Probleme particulare curenţilor de curenţilor de
pentru debite de
aer aer
aer importante

K⋅q
Q= [m3/s] (9.7)
C − C0

unde Q – debitul de ventilaţie generală;


q – debitul de poluant presupus constant în timp [kg/s] ;
C – concentraţia admisă a poluantului în incintă [kg/m3]
C0 – concentraţia în poluanţi din aerului nou (de regulă C0 =0) [kg/m3]
K – factor de siguranţă ce ţine seama de uniformitatea repartiţiei debitului
de aer, de poziţia operatorilor faţă de surse, de gradul de toxicitate a poluanţilor,

195
etc. Se consideră k = 3...10.
Rata de schimb orar – nominal de aer se determină cu relaţia :
q
n = 3600 (9.8)
V
unde: V – volumul incinte [m3],
dar ea nu intervine în calculul ventilaţiei generale.
Folosirea acestei rate de schimb poate fi chiar periculoasă deoarece ea
conduce, pentru o aceeaşi sursă de poluare, la debite de ventilaţie diferite funcţie
de volumul localului şi deci la concentraţii diferite ale poluanţilor.
Ţinând cont de evenimentele legate de ventilaţia generală, folosirea sa se
limitează la cazurilor următoare :
‰ în completarea ventilaţiei locale;

‰ atunci când poluanţii sunt puţin toxici, cu un debit redus şi constant în

timp, lucrătorii fiind suficient de departe de sursele de poluanţi şi când


folosirea ventilaţiei locale este imposibilă din punct de vedere tehnic.

9.3.3. Aerul nou de compensare


O incintă are un volum constant, deci este obligatorie echilibrarea
debitului de aer introdus cu debitul de aer extras. Această compensare poate
avea loc astfel :
‰ necontrolat – prin neetanşeităţile clădirii (interstiţii etc.);

‰ organizat – fie natural (ventilaţie simplă), fie mecanic (ventilator).

Introducerea aerului de compensare trebuie studiată astfel încât :


a. să se asigure eficacitatea sistemelor de ventilare; lipsa aerului de
compensare produce în incintă o depresiune şi creează astfel o rezistenţă
suplimentară pentru ventilatoare. Rezultă deci o diminuare a debitelor, care
conduce în final la o pierdere parţială a eficacităţii (fig. 9.14).
b. eliminarea uneia din cauzele curenţilor de aer de viteză mare proveniţi
din deschideri (uşi , ferestre), cauză ce ar conduce la:
- discomfort termic pentru personal
- diminuarea eficacităţii dispozitivului de captare, dispersarea poluanţilor
făcându-se în întreg volumul incintei.

196
-a- -b-

Fig. 9.14. Scăderea eficacităţii unui sistem de ventilaţie prin necompensarea aerului extras
a - fără flux de aer de compensare - ventilatorul merge, realizează depresiunea în incintă, dar
nu extrage poluanţii; b - cu flux de aer de compensare - ventilatorul realizează extragerea
poluanţilor

c. să se evite ca aerul provenind din zone poluate alăturate să fie antrenat în


zonele curate.
d. diminuarea eforturilor de deschidere a uşilor pentru ventilare;
e. asigurarea funcţionării corecte a aparatelor de ardere existente în incintă.

curent de aer Fig. 9.15. Folosirea ecranelor pentru


îmbunătăţirea captării curenţilor de aer laterali

curent de aer
Modificarea celor 2 debite de aer (introdus şi extras), în
orice sens ar avea loc, va modifica echilibrul, conducând invariabil la

197
modificarea punctului de funcţionare al fiecărui ventilator, lucrându-se fie cu
incinta sub depresiune (de preferat în cazul incintelor poluate), fie cu o uşoară
suprapresiune.
Introducerea aerului de compensare se poate face şi mecanic, având grijă
ca sistemul mecanic să introducă pe cât posibil cât mai puţin zgomot în incintă.
Când este necesar (iarna), aerul de compensare va fi încălzit şi el va fi astfel
dirijat încât să traverseze mai întâi zona lucrătorilor şi apoi zona poluată.
Pentru evitarea curenţilor de aer este necesar un calcul corect al debitului
de compensare, care să fie corect distribuit în incintă, protejând în acelaşi timp
sistemele de captare a poluanţilor prin pereţi speciali, ecrane etc. (fig. 9.15).
Ca o concluzie, se preferă introducerea mecanică cu dirijare corectă a
aerului de compensare şi încălzirea acestuia atunci când este cazul, cu grija
permanentă ca viteza aerului în zona lucrătorilor să fie în limitele normale
prevăzute.

9.4. Evacuarea poluanţilor din incintele industriale


Aerul captat la locul de muncă din incintă trebuie evacuat către exterior şi,
după caz, epurat conform reglementărilor în vigoare. Evacuarea se face cu
ajutorul tubulaturii şi a unui ventilator de extracţie a aerului.

9.4.1. Reţele de conducte de evacuare a poluanţilor


Metodele de calcul a tubulaturii ca şi a ventilatorului sunt bazate pe
determinarea rezistenţei la curgere a aerului în conducte şi pe definirea
condiţiilor de funcţionare a ventilatorului (debit, presiune etc.). În general,
dimensionarea conductelor rezultă ca un compromis între restricţiile economice
(investiţii, funcţionare – exploatare), diametrele disponibile standardizate,
pierderile de sarcină, vitezele minime de transport, prezenţa agenţilor poluanţi
corozivi etc.

9.4.1.1. Viteza aerului în tubulatura de evacuare


Viteza aerului în tubulatură trebuie aleasă pentru fiecare instalaţie, în
funcţie de natura şi proprietăţile poluanţilor. Viteza de transport este un factor
esenţial pentru reţelele de evacuare conţinând praf: ea trebuie să fie superioară

198
unei valori minime pentru a se evita aşezarea prafului şi blocarea în timp a
tubulaturii. Ea este cu atât mai mare cu cât masa particulelor este mai mare.
În tab. 9.7 se prezintă vitezele minime de transport pentru diferite cazuri
de aer poluat.
Tab. 9.7. Valori minime ale vitezelor de transport în conducte
Exemple de poluanţi Viteze minime
[m/s]
Gaze Gaze de oxid de zinc şi de aluminiu 7...10
Pulberi fine şi uşoare Fibre fine de bumbac 10...13
Pulberi uscate Pulberi de cauciuc, bachelită, bumbac, 13...18
săpun
Pulberi industriale medii Abrazivi de la perforări mecanice, pulberi 18...20
de amestec (calcar, argilă, piatră) ambalaje
Pulberi grele Pulberi de la sablare, alezare, de turnătorie 20...23
> 23 sau
Pulberi grele umede Pulberi de ciment umed, var nestins,
transport
tăierea conductelor de beton armat
pneumatic umed

9.4.1.2. Extragerea aerului din ambianţele explozive


Ambianţele explozive sunt un capitol separat, datorită specificului lor.
Extragerea gazelor ca şi a vaporilor inflamabili se face tot cu un
ventilator, dar de construcţie specială, astfel încât să fie imposibilă apariţia
accidentală a unei scântei în contact cu mediul gazos.
Ventilatorul se amplasează, pe cât posibil, în aer curat, în aval de
dispozitivele de separare praf – aer.
Tubulatura de evacuare şi de transport pneumatic al prafului inflamabil
trebuie să fie cât mai scurte posibil. Pentru a evita formarea electricităţii statice,
ele trebuie să fie alcătuite din materiale conductoare sau semiconductoare
(rezistivitate < 108 Ω/cm).

9.4.1.3. Zgomotul
O problemă importantă este şi zgomotul, limita maximă de alertă fiind de
85 dB. În diverse puncte ale instalaţiei se pot introduce şi elemente de tip
amortizor zgomot în, creşterea nivelul de zgomot peste nivelul mediului ambiant
nefiind permisă cu mai mult de 2 dB, limita maximă de lucru fiind de 50 dB.
Pentru a prelua zgomotul propriu al ventilatorului (fig. 9.16), amortizorul
(4) se amplasează la o distanţă, în linie dreaptă, de minim 5D (D - diametrul

199
tubulaturii), ventilatorul de extracţie (1) fiind separat de restul incintei printr-un
perete subţire (3).

> 5D 4

1 2 3
Fig. 9.16. Amplasarea unui amortizor
1 – ventilator; 2 – tubulatură; 3 – perete subţire; 4 – amortizor.

9.4.2. Procedee de curăţare şi împrospătare a aerului


Curăţarea aerului dintr-o incintă se face eliminând poluanţii captaţi prin
două procedee elementare şi anume:
- evacuarea simplă a acestora către exteriorul incintei;
- evacuarea după epurarea aerului poluat.
Din considerente ce ţin de protecţia mediului, este de preferat cea de a
doua variantă. În plus, iarna, înlocuirea aerului poluat extras se face cu aer
încălzit, ceea ce conduce la costuri energetice; diminuarea acestora se poate
realiza prin recuperarea căldurii din aerul poluat evacuat, fie prin intermediul
unui recuperator de căldură (de tip schimbător de căldură de suprafaţă), fie
folosind metoda amestecului de aer (aer nou + aer interior recirculat).
Plecând de la aceste considerente, în fig. 9.17 sunt prezentate principalele
scheme tip de curăţare şi împrospătare a aerului din incintele industriale.
a. evacuare simplă – în acest caz aerul poluat este evacuat direct în atmosferă,
fără tratare;
b. evacuare cu epurare şi recuperare – în acest caz aerul evacuat este mai
întâi curăţat în epuratorul (4) şi apoi se recuperează şi căldura conţinută în acesta
prin recuperatorul (3);
c. evacuare cu recuperarea energiei – aerul evacuat are un nivel redus de
poluare şi nu este necesară epurarea sa, recuperându-se însă energia conţinută;
d. recirculare cu epurare – aerul este parţial recirculat (în amestec cu aer
proaspăt exterior, dar cota de aer recirculat este epurată în (4);

200
6 6

3
5
12 2
5

1 1

a – evacuare simplă b – evacuare cu epurare şi recuperare

6 7 6

3 4
2 2 5
5

1 1

c - evacuare cu recuperarea d - evacuare cu recirculare


energiei

6
Fig. 9.17 Procedee de curăţare a
aerului şi de recuperare a căldurii
4
1 - loc de muncă
2 - dispozitiv de captare
3 - recuperator de căldură;
2
5 4 - epurator;
5 - intrare aer;
1 6 - ieşire aer;
7 - evacuare de siguranţă;
e - evacuare cu epurare 8 - dispozitiv de ocolire.

e. evacuare cu epurare – aerul extras este puternic poluat şi trebuie mai întâi
epurat în (4) înainte de a fi evacuat.
Schimbătoarele de căldură folosite sunt de tipul cu plăci sau rotative, dar
se pot folosi şi pompe de căldură (vezi cap. 8, § 8.4.2.5).
Metodele ce folosesc recircularea aerului necesită un control riguros al
calităţii aerului din incintă, dar metoda este puţin folosită datorită riscului mare
ce îl prezintă legat de reintroducerea aerului poluat în incinte.

201
9.4.3. Guri de insuflare a aerului
Introducerea aerului în incinte se poate face, în funcţie de metoda aleasă,
fie cu viteză mică a aerului (prin intermediul diverselor tipuri de guri de refulare,
cu sau fără jaluzele sau clapete de reglare a debitului de aer), fie cu viză mare
(prin jeturi concentrate de aer).
9.4.3.1. Calculul gurilor de insuflare a aerului
Aerul ce iese printr-o gură de insuflare de formă rotundă sau pătrată cu
secţiune liberă, fără jaluzele sau lame de ghidare şi cu marginile rotunjite,
formează în spaţiu un con cu un unghi de împrăştiere de 20...25 0, indiferent de
viteză şi deci independent de presiunea de refulare a aerului (fig. 9.18).

Aer secundar
Sâmbure
Duză

20 ... 25 0
d

L’ = 4⋅d
L Zonă de amestec

Fig. 9.18. Gură de insuflare a aerului

În zona centrală a jetului de aer se formează un sâmbure în care viteza se


păstrează practic constantă. Iniţial diametrul sâmburelui este d, fiind egal cu cel
al gurii (duzei) de insuflare a aerului. Pe măsura creşterii distanţei, diametrul
scade şi la o distanţă L’= 4d el dispare, viteza nemaifiind constantă şi începând
să scadă.
În jurul sâmburelui se formează o zonă de amestec în care aerului proaspăt
antrenează o parte din aerul înconjurător, amestecându-se; diametrul zonei de
amestec se măreşte cu depărtarea de gura de insuflare şi cantitatea de aer
antrenat în mişcare creşte.
Viteza axială a aerului la o distanţă L de gura de insuflare se determină pe
baza teoremei conservării impulsului şi are expresia:

202
F
WL = W0 ⋅ k (9.9)
L

unde: WL – viteza axială la distanţa L (m/s);


W0 – viteza în planul gurii de insuflare (m/s)
L – distanţa de calcul (m)
F – secţiunea gurii de insuflare (m2)
K – coeficientul de formă a gurii de insuflare (tabele)
Pentru guri de insuflare cu secţiune circulară, viteza axială este:

d
WL = W0 ⋅ k1 (9.10)
L
unde: k1 – 1,13 K
d – diametrul gurii de insuflare (m)
Dacă gura de insuflare are formă pătrată, atunci, la început, jetului de aer
capătă şi el o secţiune pătrată, iar după o anumită distanţă devine circular,
nedeosebindu-se practic de cazul gurii de insuflare cu secţiune circulară.
În cazul gurilor de insuflare cu muchii ascuţite, nerotunjite, prevăzute cu
jaluzele, lame de ghidare, grătare, plăci găurite etc. în calcule intervine un
coeficient k ce scade în valoare pe măsură ce gura de insuflare se depărtează ca
formă de un cerc cu margini rotunjite.
Relaţia de calcul devine :

k F
WL = W0 ⋅ ⋅ (9.11)
L μr

unde: μ - coeficientul de contracţie a jetului de aer proaspăt la trecerea prin gura


de insuflare ;
r – raportul dintre suprafaţa liberă de trecere a aerului şi suprafaţa totală a
gurii de insuflare.
Valoarea lui k se stabileşte experimental, şi funcţie de forma gurii de
insuflare este prezentat în tab. 7.nn.

203
Tab. 9.8. Valori coeficientului de forma a gurii de insuflare a aerului - K
Forma gurii de insuflare K Forma gurii de insuflare K
Duze 7 Lame divergente la 400 3,5
Guri dreptunghiulare 6,5 Lame divergente la 400 2,5
Fante înguste cu raportul laturilor 20...25 6,0 Lame divergente la 400 2,0
Guri cu jaluzele 5,5 Grătar tablă găurită: r = 0,5...1 6,5
Fante radiale 5,0 Grătar tablă găurită: r = 0,25...0,5 5,0
Lame paralele 5,5 Grătar tablă găurită: r = 0,1...0,25 4,5

Calculul gurilor de insuflare a aerului are ca scop determinarea distanţei la


care viteza axială a aerului aruncat şi antrenat ajunge la o valoare ce nu are
efecte neplăcute (de inconfort); de obicei această valoare este w0 = 0,5 m/s.
Acestei viteze axiale îi corespunde o valoare medie în secţiunea finală a jetului
de aproximativ 3 ori mai mică, deci exact valoarea vitezei medii (0,15 m/s) ce
poate fi acceptată de oameni, fără a fi dezavantajaţi de curentul de aer. Această
distanţă se mai numeşte şi bătaia gurii de insuflare a aerului.
Astfel, dacă în relaţia anterioară se consideră wL = 0,5 m/s, şi dacă se
consideră debitul de aer insuflat V = w0⋅S, va rezulta că această distanţă este:

S 2⋅K⋅V
L = 2 ⋅ K ⋅ W0 = (9.12)
μr S⋅μ ⋅ r

Pe baza acestei relaţii s-au trasat nomograme (fig. 9.20) cu ajutorul cărora
se poate determina bătaia jetului de aer – L, în funcţie de debitul de aer V [m3/s].
Dacă gura de insuflare se prevede cu lamele divergente, unghiul de
împrăştiere se măreşte; la o divergenţă de 900 a lamelelor, unghiul de împrăştiere
este de 60 0 (fig. 9.19).

20...25 0 90 0 60 0

Fig. 9.19. Unghiul de împrăştiere a jetului de aer funcţie de divergenţa lamelelor

Un alt efect al lamelelor îl constituie reducerea bătăii jetului de aer, acest


lucru fiind important în cazul incintelor cu lungime mai mică. La acestea, dacă
aerul ar ajunge la peretele opus, ar ricoşa şi astfel ar apare curenţi de aer

204
supărători. Lamelele montate divergent la 900 reduc bătaia la aproximativ 2/3
din cea rezultată la o gură de insuflare a aerului fără lamele.

Fig. 9.20. Nomogramă pentru determinarea vitezei aerului la gurile de insuflare

Gurile de insuflare a aerului se pot monta şi în tavan, caz în care


coeficientul de formă K = 10 şi deci:
S S
L = 2 ⋅ K ⋅ W0 = 20 ⋅ w 0 (9.13)
μ⋅r μ⋅r

9.4.3.2. Calculul fantelor de insuflare a aerului


În cazul în care se folosesc fante de insuflare a aerului înguste şi lungi,
bătaia este mai mare deoarece vinele de aer nu se mai strâng pe lateral. Se va
considera în acest caz că viteza axială a aerului este dată de relaţia:

h
WL = 2,5 ⋅ w 0 (9.14)
L ⋅μ ⋅ r
unde: h – înălţimea fantei, în [m].
Dacă fanta este montată imediat sub tavan, jetul de aer nu se poate

205
dezvolta liber, ci numai pe jumătate: se va considera în acest caz că fanta are
înălţimea dublă.
Dacă jetul de aer insuflat este la o temperatură diferită de cea a încăperii,
se produce o deviere a acestuia şi anume:
• dacă aerul insuflat este mai cald, jetul de aer se ridică;
• dacă aerul insuflat este mai rece, jetul de aer coboară spre pardoseală.
Diferenţa de înălţime ce apare este dată de relaţia:

2 Δt ⋅ L3
H=± ⋅ [m] (9.15)
1000 w 02 ⋅ d
unde:
Δt – diferenţa de temperatură între aerul insuflat şi aerul inetrior, în [0C];
d – diametrul echivalent al gurii de insuflare, în [m];
w0 – viteza aerului prin gura de insuflare, în [m/s];
L – distanţa de la planul gurii de insuflare la punctul considerat, în [m].
Deci punctul cel mai de jos (sau de sus) al jetului la distanţa considerată
se va afla scăzând sau adăugând diferenţa HS din panta de aproximativ 200 a
jetului de aer (fig. 9.21):

20 0 tg 100 = HS/L
10 0 HS

Fig. 9.21. Unghiul de împrăştiere a jetului de aer funcţie de divergenţa lamelelor

Ht = H + HS = H + L ⋅ tg 100. [m] (9.16)

9.5. Perdele de aer


În unele hale industriale sau încăperi cu destinaţie civilă, din cauza
transportului sau a deplasării persoanelor, exista uşi sau porţi care rămân
deschise un timp mai îndelungat. Din acest motiv, în timpul iernii, cresc
pierderile de căldură, necesitând supradimensionarea instalaţiei de încălzire. De

206
asemenea, la nivelul pardoselii se formează curenţi de aer reci, mai ales în
secţiile calde (forje, turnatorii, etc.).
Acest neajuns se poate remedia prin realizarea unui sas de intrare sau prin
realizarea unor perdele de aer. Prima varianta prezintă dezavantajul unei
îngreunări a transportului şi uneori a lipsei posibilităţilor de amenajare. A doua
variantă este utilizată frecvent atât în domeniul civil (magazine, spaţii
comerciale etc.), cât şi în industrie (la halele tehnologice, depozite etc.).

9.5.1. Structura unei perdele de aer


O instalaţie de perdea de aer constă în introducerea cu viteză mare (8 – 15
m/s) a unui debit de aer, sub forma unui jet plan, pe toată lăţimea uşii (fig. 9.22).
Planul uşii

w0
Jetul de aer

h0
α
Canal de
distribuţie

Fig. 9.22. Structura unei perdele de aer

Aerul necesar este aspirat din exterior cu un ventilator şi este refulat sub
forma unei perdele prin fanta canalului de distribuţie, vertical, în planul uşii
(porţii), spre exteriorul acesteia.
Refularea aerului se face printr-un distribuitor de aer de tip uniform,
montat în partea de jos a golului uşii sau pe tocul acesteia. Jetul de aer este
trimis sub un unghi α faţă de planul uşii. Aerul rece din exterior are tendinţa de
a intra în incintă prin deschiderea respectivă, ceea ce conduce la schimbarea
direcţiei jetului, care se încovoaie, axul acestuia întâlnind din nou planul uşii la
distanţa h0 de pardoseală.

207
Principalele elemente ce compun un dispozitiv cu perdea de aer (vezi fig.
9.22) sunt:
- canalul de distribuţie, prevăzut cu o fanta de refulare a perdelei de aer,
montat pe una din laturile spaţiului de deschidere (poartă, uşă etc.) sau pe două
laturi opuse ale acesteia;
- conductele de aer, care au rolul de a conduce aerul de la ventilator la
canalul de distribuţie;
- ventilator centrifugal;
- jetul de aer (perdeaua propriu-zisă).
Daca aerul ce constituie perdeaua de aer este aspirat direct din exterior,
după ventilator se poate prevede şi o baterie de încălzire a aerului, înainte de
introducerea acestuia în incinta respectivă.

9.5.2. Clasificarea perdelelor de aer


După modul de dispunere a canalelor de distribuţie, perdelele de aer sunt:
¾ perdele orizontale;
¾ perdele verticale; la rândul lor, acestea se împart în două grupe:
• perdele de aer unilaterale;
• perdele de aer bilaterale.
Perdelele orizontale au un singur canal de distribuţie situat la partea
inferioara a uşii (porţii), cu fanta orizontală (fig. 9.23).

B H

Intrare
aer

Fantă de
refulare
Fig. 9.23. Perdea orizontală

Acestea sunt cele mai economice, deoarece efectul maxim se manifestă la

208
partea inferioară a porţii, respectiv în zona unde viteza curentului de aer exterior
ce tinde să pătrundă în încăpere este maximă.
Perdelele orizontale nu se pot utiliza acolo unde sunt vehicule ce se opresc
în planul porţii, fapt ce ar anula efectul perdelei. De asemenea, fanta de refulare
şi canalul de distribuţie se înfundă repede cu praf sau cu alte diverse materiale.
Perdelele verticale sunt la rândul lor de doua tipuri: unilaterale
(fig.9.24.a) şi bilaterale (fig. 9.24.b).
Intrare Intrare Intrare
aer aer B aer
B

H H

Fantă Fante
unilaterală bilaterale

-a- -b-
Fig. 9.24. Perdele verticale a – unilaterale; b - bilaterale

Perdelele verticale unilaterale au un singur canal de distribuţie dispus pe


una din laturile verticale ale porţii.
Perdelele verticale bilaterale se folosesc atunci când lăţimea porţii este
mare şi folosirea unei perdele unilaterale este insuficientă sau neeconomică. Ele
au două canale de distribuţie dispuse pe cele doua laturi verticale opuse.
După locul unde se aspiră aerul ce se refulează, perdelele de aer pot fi:
- perdele de aer cu aer interior, aspirat de la partea de jos a încăperii.
Aceasta este soluţia frecvent utilizată, dar este necesar ca încăperea sa fie
suficient de mare pentru ca aspiraţia aerului interior să nu provoace o mişcare
intensă a aerului din încăpere;
- perdele de aer cu aer interior, aspirat din regiunea superioara a halei.
Această variantă se poate adopta în cazul halelor industriale înalte, unde aerul

209
superior este mult mai cald decât aerul din zona de lucru;
- perdele de aer cu aer aspirat din exterior. Această variantă se utilizează
în cazul încăperilor mici, unde aspirarea aerului interior ar provoca curenţi în
încăpere. Este necesară în acest caz încălzirea aerului refulat, bateria de încălzire
fiind montată după ventilator.

9.5.3. Calculul perdelelor de aer


Calculul perdelelor dea aer cuprinde determinarea debitului de aer, viteza
acestuia si dimensiunile fantelor de distribuţie.
În calcul intervin următoarele elemente caracteristice:
¾ unghiul perdelei ( α ), este unghiul format de planul uşii (porţii) cu
direcţia jetului de aer la ieşirea din fantă. Valorile uzuale pentru unghiul α sunt:
• la perdele orizontale α = 20 – 40 grade;
• la perdele laterale sau bilaterale α = 30 – 50 grade.
¾ coeficientul de turbulenţă a jetului de aer ( a ), ce ia în consideraţie
construcţia fantei de refulare: se consideră, de regulă a = 0,2.
¾ viteza curentului orizontal ( vo ), în [m/s], care este viteza medie a
curentului orizontal de aer rece exterior, ce intră în încăpere când uşa (poarta)
este deschisă şi perdeaua de aer nu funcţionează. Valorile uzuale sunt cuprinse
între 2 - 3 m/s;
¾ debitul de aer exterior ( Vd ), în [m3/s], ce pătrunde prin deschiderea uşii
(porţii), când perdeaua de aer nu funcţionează;
¾ debitul de aer exterior ( Ve ) - în [m3/s], ce pătrunde prin deschiderea uşii
(porţii), când perdeaua funcţionează;
¾ debitul perdelei ( Vp ) - în [m3/s], sau debitul refulat de fanta canalului de
distribuţie;
¾ viteza de refulare a aerului prin fantă ( vf ), în [m/s], (din considerente
economice aceasta nu trebuie să depăşească 20 m/s );
¾ randamentul perdelei η este raportul dintre debitul de aer exterior
împiedicat să pătrundă în încăpere prin funcţionarea perdelei de aer (Vd - Ve) şi
debitul de aer exterior ce pătrunde prin deschiderea uşii (porţii) când perdeaua
nu funcţionează ( Vd );

210
Vd − Ve
η= (9.17)
Vd
Valorile extreme ale randamentului se obţin astfel; când perdeaua nu
permite deloc intrarea aerului exterior (Ve = 0) ⇒ η = 1; când perdeaua nu
funcţionează (Ve = Vd) ⇒ η = 0.
Valorile recomandate pentru randamentul η sunt:
- pentru perdea orizontală - hală înaltă: η = 0,6 ... 0,8;
- hală joasă : η = 0,7 ... 1;
- pentru perdea unilaterală sau bilaterală: η = 1.

9.5.4. Calculul canalului de distribuţie cu fanta


Scopul principal al unui distribuitor de aer este de a realiza o refulare cât
mai uniformă a aerului; pentru aceasta ieşirea aerului din distribuitor trebuie să
se facă cu o viteză constantă pe toată lungimea distribuitorului. Pentru perdelele
cu aer se recomandă canal de distribuţie cu secţiune variabilă cu fantă, fanta
fiind compartimentată în canale mici de secţiune pătrată (fig. 9.25).
Calculul se face astfel:
¾ se determină diametrul echivalent al secţiunii de intrare a
distribuitorului:

2 ⋅ a 0 ⋅ b0
d0 = (9.18)
a 0 + b0

b0 ax
a0 b
x

Fig. 9.25. Distribuitor de refulare uniformă a aerului

unde: a0 - lăţimea secţiunii de intrare a distribuitorului, în [m] ;


b0 - înălţimea secţiunii de intrare a distribuitorului, în [m].

211
¾ se determină viteza de intrare a aerului în distribuitor cu relaţia:

V
w0 = (9.19)
3600 ⋅ a 0 ⋅ b0

unde: V - debitul de aer ce trebuie distribuit, în [m3/h].


¾ se calculează numărul Reynolds pentru curgerea aerului la intrarea în
distribuitor cu relaţia:
w0 ⋅ d0
Re = (9.20)
ν

unde: ν – vâscozitatea cinematică a aerului, în [m2/s]; pentru aer la presiunea


atmosferică şi la temperatura de 20 0C , ν = 15,1⋅ 10 - 6 m2/s.
¾ se calculează coeficientul λ corespunzător numărului Reynolds obţinut,
cu una dintre următoarele relaţii:

64
λ= , dacă Re ≤ 2320. (9.21)
Re
0,3164
λ= 0 , 25
, dacă 2320 < Re < 2⋅105. (9.22)
Re
0,596
λ = 0,007 + 0 , 35
, dacă 2⋅105 < Re < 107. (9.23)
Re

¾ se calculează caracteristica C a distribuitorului

λ⋅L
C= (9.24)
4 ⋅ b0

unde: L - lungimea distribuitorului, în [m].


¾ se calculează mărimile ax pentru un număr relevant de valori (de ex. 10
valori) cu relaţia:
ax = A⋅a0 + B⋅b0, (9.25)
unde :
A = (1-x)⋅eC⋅x. (9.26)

212
x
e C⋅(1−x )
B = C ⋅ (1 - x) ⋅ e −C⋅(1−x ) ⋅ ∫ ⋅dx (9.27)
0 1− x

¾ se calculează lăţimea fantei de refulare a distribuitorului cu relaţia:

V
b= (9.28)
3600 ⋅ L ⋅ w ref

unde: wref – este viteza de refulare a aerului, în [m/s].

9.5.5. Calculul debitului de aer al perdelei


Pentru calculul debitului de aer se parcurg următoarele etape:
- se stabilesc prin măsurători dimensiunile uşii (porţii):
- lăţimea: B [m];
- înălţimea: H [m];
- se măsoară sau se alege viteza curentului orizontal de aer wo [m/s];
- se alege tipul de perdea;
- se alege tipul de distribuitor;
- se alege unghiul α al perdelei;
ƒ pentru perdele orizontale, α = 20 ... 40 grade;
ƒ pentru perdele verticale, α = 30 ... 50 grade.
- se alege lăţimea fantei de refulare, b ≅ 0,08 ... 0,15 m.
Debitul de aer ce pătrunde prin golul uşii, pentru situaţia când perdeaua de
aer nu funcţionează se determină cu relaţia:

Vd = v0⋅B⋅H [m3/s] (9.29)

Debitul de aer ce pătrunde în interior, când perdeaua de aer funcţionează


va fi dat de relaţia:
⎛ h ⎞
Ve = Vd ⋅ ⎜1 − 0 ⎟ [m /s]
3
(9.30)
⎝ H⎠

Pentru perdele orizontale, debitul de aer necesar se calculează cu formula:

213
Vd − Ve B ⋅ h0 ⋅ w0
VPoriz = = [m3/s] (9.31)
H H
1 + ϕH ⋅ 1 + ϕH ⋅
b b

Pentru perdele verticale, debitul de aer se calculează cu formula:

Vd − Ve B ⋅ h0 ⋅ w0
VPvert = = [m3/s] (9.32)
B B
1 + ϕB ⋅ 1 + ϕB ⋅
b b

În relaţiile de mai sus, mărimea ϕ reprezintă un factor ce caracterizează


jetul de aer al perdelei. Mărimea acestui factor depinde de unghiul de refulare
(α), de coeficientul de turbulenţă a jetului (a) şi de poziţia fantei perdelei de aer.
Valoarea coeficientului ϕ se poate deduce analitic sau cu ajutorul
diagramei din fig. 9.26.

0,6
ϕ perdea oriz. a=0,2
0,5
0,4
perdea oriz. a=0,1
0,3
0,2
0,1 perdea lat.a=0,2
0
α
0 5 10 15 20 25 30 35 40 45 50
perdea lat.a=0,1

Fig. 9.26. Determinarea coeficientului ϕ funcţie de unghiul α şi de poziţia perdelei de aer

Pentru calculul analitic se folosesc relaţiile:


• pentru perdele verticale:
3 a sin α ⋅ cos α
ϕH = ⋅ ⋅ th (9.33)
2 cos α a

214
• pentru perdele orizontale:

α
tg
3⋅a α 2
ϕB = ⋅ cos ⋅ th (9.34)
2 2 a

9.5.6. Calculul vitezei de refulare şi a temperaturii aerului din perdea


Viteza de refulare a aerului, la ieşirea din fanta distribuitorului de aer,
aşezat în partea de jos a uşii, este dată de relaţia:
• pentru perdele orizontale:

V h0 ⋅ w0
v P o = oriz = [m/s] (9.35)
b⋅B b + ϕH ⋅ b ⋅ H

• pentru perdele verticale:

Vvert
v Pv = [m/s] (9.36)
b⋅H

Temperatura medie a aerului pătruns în interiorul încăperii este dată de:

Vp ⋅ t p + V ⋅ t c
t med = (9.37)
Vp + V

unde: tp - temperatura aerului refulat, în oC;


te - temperatura aerului exterior, în oC.
Vp - debitul perdelei de aer, în m3/s;
V - debitul de aer ce pătrunde din exterior, în cazul funcţionării perdelei
de aer, în m3/s.

215
216