Importanța limbajului în dezvoltarea psihică a preșcolarului

Prof.înv.preșcolar Goșnea Veronica

Limbajul este, prin excelenţă, mijloc de comunicare, atât pentru latura sa semantică, cât şi
prin cea acustică, ce ţine de corpul sonor al cuvântului.(42, p. 6)
Limbajul, ca formă fundamentală de comunicare în copilărie , a devenit un teren al
cercetării ştiinţifice mult studiat nu numai pentru că, aşa cum arăta Orvis C. Irwin, există o
imensă varietate verbală şi o gamă largă de forme tulburate de vorbire care necesită a fi
corectate, ci şi pentru că progresul spiritual este într-o largă măsură condiţionat de
claritatea exprimării.(apud 42, p.8)
Dezvoltarea limbajului la copii interesează de mult timp lingvistica şi psihologia, studiul
funcţionării limbajului la copii contribuind la cunoaşterea mai aprofundată şi nuanţată a
limbajului şi ca proces uman general.
Psihologia defineşte limbajul ca o formă de activitate specific umană, care constă în
folosirea limbii în procesul de comunicare şi de gândire. Este mijlocul de exteriorizare a
gândurilor, a datelor înregistrate de memorie, a produselor imaginaţiei, a sentimentelor
estetice şi morale.
Importanţa excepţională a limbajului în dezvoltarea psihică constă în faptul că,
preşcolarul, cu ajutorul limbajului are posibilitatea să-şi îmbogăţească cunoştinţele nu numai
pe baza experienţei proprii, ci şi pe baza asimilării experienţei sociale.
Emil Verzea pune accentul pe o altă funcţie a limbajului, aceea de reglare a proceselor
psihice care exercită o influenţă hotărâtoare asupra conduitei umane şi a exprimării afective
faţă de lumea înconjurătoare. (42, p. 7)
Limbajul deţine o funcţie deosebit de însemnată în procesul de cunoaştere a realităţii:
el dă preşcolarului posibilitatea de a reflecta generalizat şi mijlocit realitatea, de a trece de la
senzaţii, percepţii şi reprezentări, la gândirea logică, abstractă, care operează cu noţiuni,
judecăţi şi raţionamente .
Este important de reţinut faptul că gândurile nu numai că se exprimă cu ajutorul limbajului,
dar numai pe baza acestuia pot să apară şi să existe.
Importanţa limbajului a fost deseori subliniată cu ocazia analizei raportului dintre
gândire şi limbaj. Acest raport s-a constituit în procesul activităţii. Limba l-a desprins pe om
din starea de animalitate şi, împreună cu limbajul, a permis omului să-şi organizeze o viaţă tot
mai civilizată.
Dezvoltarea limbajului la copilul preşcolar este indisolubil legată de evoluţia gândirii
copilului şi, invers, gândirea se poate ridica pe trepte tot mai înalte de generalizare şi
abstractizare, numai sprijinindu-se pe o dezvoltare corespunzătoare a limbajului.
Pe fundalul dezvoltării celorlalte procese psihice, din punct de vedere ontogenetic,
conduita verbală a copilului preşcolar cunoaşte o dezvoltare permanentă, care constă în
complicarea şi diversificarea formelor de vorbire, iar sensul, semnificaţia, conţinutul capătă
caracteristici de subtilitate şi rafinament.
La vârsta preșcolară , în interdependență cu celelalte achiziții psihice și sub influența
mediului socio-cultural și a acțiunilor educative, limbajul se dezvoltă sub aspect fonetic,
semantic și gramatical.La această vârstă copilul reușește să pronunțe corect sunetele izolate și
integrate în cuvinte, deși datorită nematurizării aparatului verbomotor apar unele dificultăți-
omisiuni, substituiri, inversiuni.Preșcolarul delimitează cuvântul ca unitate fonică, lexicală,
gramaticală. Analiza fluxului vorbirii este încă deficitară- contopește într-un singur cuvânt
substantivul precedat de prepoziție și până la 4 ani exprimă substantivul împreună cu
verbul.Datorită dezvoltării auzului fonematic, identifică cu ușurință în structura cuvântului
silabele și sunetul inițial, dar întâmpină greutăți în identificarea sunetelor din interiorul
cuvântului.
Preșcolarul simte nevoia să folosească cuvinte noi și de multe ori le creează el însuși,
pornind de la structurile cunoscute.Datorită caracterului concret al gândirii, utilizează cu
precădere cuvintele concrete care denumesc obiecte și fenomene din mediul apropiat.În cazul
cuvintelor polisemantice alege semnificațiile cele mai concrete. Pentru a exprima realitățile
abstracte folosește perifraze, cuvinte create ad-hoc, alte cuvinte. De multe ori la această
vârstă, copilul atribuie cuvintelor sensuri aproximative și chiar eronate.
Folosește cu precădere substantive în nominativ, dar după varsta de 5 ani, învață repede
structura genitivului și a dativului.Tot după 4-5 ani, el folosește adecvat singularul și pluralul
substantivelor și face acordul între subiect și predicat.Dintre timpurile verbale, prezentul este
folosit corect, fiind identificat cu situația concretă a momentului comunicării, iar imperfectul
este combinat cu prezentul. Adverbele de loc și de timp, numeralele și mai puțin adjectivele îi
îmbogățesc vorbirea.
Arhitectonica frazei, deși simplă, este mai flexibilă decât la antepreșcolar.(38, p.42)
În cadrul frazei, propozițiile sunt coordonate copulativ.În comunicarea cu adultul fraza este
corectă, mai completă, mai căutată, pe când în prezența celor de aceeași vârstă, fraza, deși mai
săracă, este mai liberă.Topica propoziției reproduce ordinea ideilor, exprimă insuficienta
organizare a gândirii.În funcție de tonalitatea afectivă a mediului uman în care se
desfășoară, tempoul vorbirii poate fi mai rapid (într-un mediu tensionat).(38, p42)
Preșcolarul își însoțește vorbirea cu o mimică, pantomimică pronunțate.
Cea mai importantă achiziție în planul limbajului este constituirea limbajului intern, în jurul
vârstei de 4 ani și jumătate, 5 ani.Acesta are funcții importante în fixarea experienței cognitive
și în organizarea activității.Având ca obiectiv prioritar formarea competenței de comunicare,
adultul trebuie să corecteze pronunția copilului, utilizarea elementelor de construcție a
limbajului, “îi dezvoltă trebuința de comunicare verbală, îl instrumentează cu primele figuri
de stil( epitete, comparații și chiar metafore), îl pune permanent să-și verbalizeze acțiunile și
observațiile.”(38, p.42)
În raport cu antepreșcolarul memoria preșcolarului câștigă în volum și fidelitate.Datorită
constituirii voinței ca proces complex de autoreglaj, apar formele voluntare- la început
reactualizare voluntară și apoi memorarea voluntară.Prin sintezele parțiale și finale din timpul
observărilor, prin tehnica memorării, prin jocurile didactice care valorifică și sistematizează
cunoștințele anterioare, “copilul este instrumentat cu primele procedee mnezice.”(33, p.42)
Întrucat păstrarea este fluctuantă și superficială, uitarea se instalează rapid, mai ales în
cazul conținuturilor care nu prezintă importanță pentru copil și nu-i declanșează trăiri plăcute
sau neplăcute.Preșcolarul este capabil să opereze cu imaginile obiectelor pe care le-a
perceput, să le descompună, să le recompună, să le organizeze în structuri și chiar să
construiască imaginile unor obiecte și fenomene pe care nu le-a cunoscut nemijlocit. Un rol
important îl au indicațiile verbale, descrierile plastice, materialele didactice plăcute și
atractive.El retrăiește acțiuni petrecute sau relatate de altcineva sau acțiuni care nu sunt cu
putință.
Prin activitățile de educarea limbajului -lectura sau povestirea educatoarei, lectura după
imagini, povestirea creată -, de educație plastică, activitățile practice, preșcolarul se
familiarizează cu o serie de procedee imaginative: aglutinarea, multiplicarea, omisiunea,
rearanjarea, amplificarea, diminuarea, etc.
Educatoarea trebuie să fie alături de copil, să-l urmărească, să-l dirijeze discret pe
parcursul progreselor sale.În grădiniță , ea constituie sursa principală de stimulare a copilului,
de provocare, de îmbogățire, precizând, corectând, lărgindu-i cunoștințele. Totodată ,
educatoarea îi încurajează și imaginația, pe parcursul procesului de cunoaștere și descoperire a
lumii: îl provoacă pe copil să-și exprime impresiile, părerile și dorințele de joc.Verbalizând ea
îl încurajează în dezvoltare, dar îi respectă și individualitatea.
 Așadar, limbajul preşcolarului are câteva aspecte caracteristice:
 Utilizarea unei gramatici implicite - preşcolarul îşi însuşeşte prin transfer modelele
verbale ale adulţilor, preluând concomitent şi gramatica implicită (corectă sau
incorectă) sedimentată în ele; el nu înţelege ca atare aspectele gramaticale ale vorbirii
ci este un simplu utilizator al acestora.
 Slaba înţelegere a sensului figurat al cuvintelor - chiar dacă semnificaţiile de bază ale
cuvintelor luate în parte sunt stăpânite, inclusiv preşcolarul mare nu înţelege
întotdeauna sensurile figurate ale unor expresii compuse din respectivele cuvinte (a
intra în voie cuiva, a te baga pe sub pielea cuiva, a sorbi din ochi pe cineva, a
scoate sufletul cuiva).
 Receptivitatea crescută pentru epitete - preşcolarul este puternic influenţat de epitete.
Pe de-o parte ele îi captează atenţia atunci când apar în relatările verbale ale celorlalţi,
iar pe de altă parte el însuşi are o tendinţă accentuată de a le utiliza. Epitetele răspund
nevoii de cunoaştere a copilului, ajutându-1 să înţeleagă mai bine şi mai rapid ceea ce
este caracteristic persoanelor din jur,personajelor din poveşti, obiectelor, situaţiilor.
Ele constituie maniere tranşante de a caracteriza, pe care preşcolarul le utilizează
oarecum emblematic, ca pe nişte etichete explicative aplicabile unor realităţi
(vrăjitoarea cea rea, fata moşului cea harnică, zâna cea bună).
 Preferinţa pentru diminutive - utilizarea lor frecventă ţine de o tendinţă a copilului de
a minimiza, de a reduce dimensiunile unor obiecte mari făcându-le prin aceasta mai
comparabile cu propriile sale dimensiuni şi ca urmare, mai uşor de integrat în spaţiul
său interior.
 Egocentrismul limbajului (studiat în detaliu de Piaget) - copilul implică vorbirea în tot
ceea ce face - când merge, când desenează, când se joacă - dar, frecvent, această
intensă verbalizare nu urmăreşte o comunicare propriu-zisă, nu se constituie într-o
relaţie interpersonală cu partenerul. Preşcolarul vorbeşte fără să-i pese de interlocutor,
fără să verifice dacă acesta a înţeles sau nu ce-i spune, fără să-1 intereseze punctul de
vedere al celuilalt. Interlocutorul este adesea un prilej de a vorbi (poate fi primul
venit) şi nu ţinta unei comunicări precise, purtătoare a unui mesaj anume.
Egocentrismul limbajului ţine de nevoia de exersare verbală pe care o resimte copilul
şi-i stimulează capacitatea, aflată în plină dezvoltare, de a comunica în mod real cu
ceilalţi.
  Expresivitatea limbajului - începând cu preşcolaritatea mijlocie vorbirea copilului
capătă expresivitate prin utilizarea unor mijloacele verbale (intonate) şi neverbale
(gesturi,mimică) ale expresivităţii. Intonaţia, gesturile şi mimica sunt tot mai bine
acordate cu conţinutul comunicării şi stau la baza talentului copiilor de a spune poezii
sau de a interpreta roluri.
 Adaptarea limbajului la vârsta şi statutul partenerului - preşcolarul mare sesizează că
vârsta şi o anumită poziţie pe care le au interlocutorii în relaţiile cu el, impun anumite
cerinţe în comunicare. El poate vorbi cu cei mici ca ei (cu propoziţii scurte, utilizând
cuvinte simple, folosind o mimică şi gestică adecvată şi chiar făcând apel la limbajul
mic - pronunţă stâlcit cuvintele); când se adresează celor mari încearcă să vorbească
frumos (mai elevat - cu cuvinte de oameni mari, exprimându-se cât mai clar pentru a
fi înţeles); cu educatoarea comunică reverenţios; cu mama comunică mai liber şi mai
relaxat.(42, p.24)

Concluzionând, este clar că, odată cu evoluţia ontogenetică a limbajului, are loc şi
dezvoltarea celorlalte procese psihice. Conduita sau comportamentul verbal, adică limbajul
utilizat de copilul preşcolar în diverse situaţii, se dezvoltă nu numai sub influenţa
capacităţilor psihice şi doar în relaţie cu acestea.