Sunteți pe pagina 1din 11

POLUAREA AERULUI

Poluarea aerului - procesul de modificare a caracteristicilor naturale ale atmosferei ca urmare a


acţiunii unor agenţi de natură chimică, fizică sau biologică care manifestă efect nociv asupra
mediului.
În funcţie de concentraţie şi durata acţiunii poluarea aerului poate provoca:
• tulburări ale sănătăţii omului;
• disconfort pentru populaţia dintr-o anumită zonă;
• alterarea mediului de viaţă;
• repercusiuni asupra ecosistemului.
Poluarea poate fi de natură:
• fizică - poluarea termică - deversare abur, apă caldă, apă fierbinte; poluare sonoră;
• chimică - deversare substanţe poluante (peste 20.000);
• biologică - agenţi patogeni din dejecţii animaliere şi din reziduuri din industria alimentară;
• radioactivă - izotopi radioactivi - Cs-137, Cs-144, Sr-90, Ba-140, I-131, U-238, Zr-95 etc.).
Poluarea poate fi :
• simplă, cauzată de un singur poluant ;
• complexă, întâlnită în zonele industriale şi în cele urbane cu circulaţie intensă de autovehicule.
Sursele de poluare a aerului pot fi clasificate în funcţie de origine în:
a) surse naturale
b) surse artificiale
a1) Sursele naturale de poluare - provoacă poluări importante ale atmosferei numai în cazuri excepţionale.
a.1.1) Erupţiile vulcanice determină eliminarea în atmosferă a unor produşi toxici în stare g, l sau s cu
efecte negative asupra mediului.
Cenuşile vulcanice, vaporii de apă şi gazele emanate, sub formă de compuşi cu S, oxizi de N şi de C, formează în
atmosferă nori groşi care, purtaţi de curenţii de aer se pot deplasa la distanţe mari de locul în care a avut loc
erupţia.

Remanenţa acestor suspensii în


atmosferă este mare, influenţând
dispersia energiei radiate de Pământ
şi contribuind la accentuarea
fenomenului denumit „efect de
seră”.
Erupţia vulcanului Eyjafjallajökull, Finlanda, 18 aprilie 2010

Efect de seră - procesul de încălzire al unei planete datorat reflectării spre suprafaţa acesteia a radiaţiei
emise, din cauza prezenţei în atmosferă a unor gaze cu efect de seră (vapori de apă, dioxid de carbon,
metan). În ultima jumătate de secol cantităţile mari de gaze cu efect de seră emise în atmosferă au
diminuat permeabilitatea atmosferei pentru radiaţiile calorice reflectate de Pământ spre spaţiul
interplanetar conducând la aşa-numitul fenomen de încălzire globală.
a.1.2) Furtunile de praf şi de nisip - important factor în poluarea
aerului.
În perioade lipsite de precipitaţii solul pierde partea aeriană a vegetaţiei
rămânând expus acţiunii vântului. De pe sol se ridică o parte din
particulele componente care se transformă în suspensii aeriene reţinute
în atmosferă perioade lungi de timp.

Depunerea suspensiilor prin sedimentare sau ca urmare a efectului de spălare realizat de ploi se poate
produce la distanţe mari în raport cu locul în care au fost produse. Cercetările efectuate în această
privinţă au arătat că deşertul Sahara înaintează în fiecare an cu 1,5 - 10 Km.
La noi în ţară furtunile de praf sunt caracteristice lunii aprilie care este o lună vântoasă (23 aprilie 1960, 18
aprilie 1965 şi 24 aprilie 1973 când, primele două au purtat un praf galben din loessuri asiatice iar ultima
praf şi nisip de culoare roşie de origine nord-africană).

a.1.3.) Incendiile naturale se produc, în general, în anii deosebit de secetoşi când umiditatea scade
natural sub pragul critic.
Incendiile maselor vegetale prin cantităţile mari de fum şi cenuşă pe care le eliberează, prin oxizii de S, N,
C rezultaţi şi prin distrugerea vegetaţiei determină:
 inhibarea dezvoltării plantelor;
 reducerea vizibilităţii;
 apariţia de probleme ale aparatului respirator
 apariţia de alunecări de teren
a.1.4.) Alte sursele naturale de poluare:
• omul şi animalele - prin procesele fiziologice evacuează în mediu dioxid de carbon, viruşi
etc.;
• plantele - eliberează în mediu fungi, polen, substanţe organice şi anorganice;
• solul - eliberează în mediu viruşi, pulberi ca urmare a fenomenului de eroziune;
• apa - prin aerosoli încărcaţi cu săruri cum ar fi sulfaţi sau cloruri;
• descompunerea substanţelor organice - eliberează CH4, H2S, NH3 etc.;
• radioactivitatea terestră implicată prin radionuclizi emişi de roci, precum şi radioactivitatea
cosmică;
• descărcările electrice - produc ozon în troposferă.
a.2) Surse artificiale (antropice)
• arderea combustibililor fosili – eliminare CO2, CO, SO2, NO2, N2O, compuşi organici volatili etc.;
• traficul - eliberarea în atmosferă a CO, NO2, N2O, pulberi, Pb, SO2;
• industria petrochimică - eliberează CO, NO2, SO2;
• metalurgia feroasă primară - eliberează pulberi cu conţinut de Fe, NO2, SO2
• metalurgia neferoasă – eliberează pulberi de metale grele cum ar fi Pb, Cd, As, Zn, NO2, SO2;
• industria materialelor de construcţii - elimină în atmosferă pulberi, CO2, CO, SO2, NO2, F2;
• agricultura este responsabilă de eliberarea de NH3, NO2, CH4, pesticide;
• industriile producătoare şi utilizatoare de substanţe care reduc stratul de ozon cum sunt
hidrocarburile fluoroclorurate şi/sau bromurate
• accidente tehnologice declanşate de om.
Speciile moleculare de interes existente în atmosferă se clasifică în:
• oxizi anorganici (CO, CO2, NO2, SO2)
• substanţe cu caracter oxidant (O3, H2O2, HO·,HOO·, ROO·, NO3)
• substanţe cu caracter reducător (CO, SO2, H2S)
• substanţe organice
• particule lichide sau solide

În atmosferă, sub influenţa luminii apar o serie de specii chimice numite radicali
liberi sau simplu radicali. Radicalii liberi sunt fragmente neutre din molecule ce
au electroni neîmperecheaţi. Aceast lucru le conferă o reactivitate chimică mare şi
deci o viaţă scurtă.

Radicalii liberi se notează cu un punct (.) lângă sau deasupra radicalului propriu-zis .
Cel mai important radical liber din atmosferă este radicalul hidroxil.

Electron neîmperecheat
Ionul hidroxil (sarcină negativă) Radicalul hidroxil (neutru)
(radicalul hidroxil din chimia organică sau din biochimie)

Alte exemple de radicali liberi: - H. - radicalul hidrogen; - .CH3 – radicalul metil; - HOO . -
radicalul hidroperoxil; - CH3OO. - radicalul peroximetil.
Poluanţii aerului
Un poluant al aerului se defineşte ca fiind o substanţă ce este prezentă în
atmosferă la o concentraţie suficient de mare pentru a afecta oamenii, animalele,
vegetaţia sau materialele.

Poluanţii primari ai aerului sunt:


- monoxidul de C – CO
- dioxidul de sulf - SO2
- oxizii de N - Nox
- compuşii organici volatili (volatile
organic compounds – VOC), în
special hidrocarburi (HC)
- particulele în suspensie

Poluanţii secundari sunt compuşii ce apar prin reacţiile poluanţilor primari cu alţi
constituenţi ai atmosferei.
Poluanţii secundari ai aerului sunt:
- acidul sulfuric H2SO4 şi sulfaţii (SO42-)
- acidul azotic HNO3 şi azotaţii (NO3-)
- ozonul O3 şi alţii oxidanţi
Dioxidul de carbon - cel mai comun oxid, concentraţia sa fiind de 0,038%.
Sursa principală – combustia benzinei (amestec complex de hidrocarburi) în prezenţa unei cantităţi
suficiente de oxigen:

Fenomenele toxice legate de CO2 apar când presiunea sa parţială creşte atât de mult încât este împiedicată
eliminarea prin aerul expirat. Tulburări respiratorii şi circulatorii însoţite de fenomene legate de
dezechilibrul acido - bazic apar la concentrații mai mari de 3%. Până la 20% probabilitatea de
supravieţuire este limitată, la concentrații mai mari de 20% survine moartea fulgerătoare prin inhibarea
centrului respirator.

Creşteri ale concentraţiei CO2 pot avea loc în încăperi în care se produc fermentaţii, în mine, în puţuri în care
au loc procese naturale de fermentaţie etc. Conținutul de CO2 are valoare de indicator al calității
aerului din încăperi. În ultimii ani se constată o tendinţă de creştere a concentraţiei CO2 în atmosferă,
în medie 1ppm/an.

Monoxidul de carbon - gaz incolor şi inodor, densitate apropiată de cea a aerului, foarte
difuzabil în atmosferă. Rezultă din arderea incompletă a benzinei (un amestec de
hidrocarburi HC notat prin tipul predominant - octan-ul C8H18) sau din alte surse
antropogene:

Sursele naturale eliberează aprox. de zece ori mai mult CO în atmosferă comparativ cu sursele
antropogene. Principala sursă naturală este gazul metan eliberat în timpul descompunerii
anaerobe a materialelor de origine vegetală.
CO este un gaz toxic datorită proprietăţii sale de a reacţiona rapid cu oxihemoglobina
formând carboxihemoglobină:

Hb are o afinitate față de CO de 200 ori mai mare comparativ cu cea față de O2. Drept urmare, o
parte din hemoglobină este blocată și nu mai poate fixa - O2 scade în sânge, situaţie care
determină diminuarea oxigenării celulelor şi ţesuturilor. Reacţia este reversibilă,
descompunerea carboxihemoglobinei fiind dependentă de cantitatea de oxigen din aerul
inspirat.
CO are şi toxicitate celulară, inferioară faţă de cea datorată reacţiei cu hemoglobina, deoarece
prezenţa sa blochează hemul unor hemoproteine (mioglobina, citocromul c, citocromul a3,
citocromul P450, catalazele, peroxidazele etc.).

Dioxidul de sulf (anhidrida sulfuroasă SO2) este un produs rezultat din arderea combustibililor
cu un conţinut mare de sulf, din erupţiile vulcanice sau din H2S rezultat prin descompunerea
anaerobă a materialelor organice cu sulf:

După absorbţie difuzează în ţesuturi unde se comportă ca un toxic celular provocând


tulburări în metabolismul proteinelor, hidraţilor de carbon, vitaminelor etc.
Rezultă din arderea combustibililor fosili sau din surse industriale. Este o cauză principală
a ploilor acide.
Oxizii de azot (NOx) sunt:
protoxidul de azot (N2O);
oxidul de azot (NO);
dioxidul de azot (NO2);
trioxidul de azot (N2O3;
pentaoxidul de azot (N2O5).

Dintre aceştia în principal oxidul şi dioxidul de azot sunt toxici. În condiții atmosferice normale N şi O,
componenţi principali ai aerului nu reacţionează unul cu celălalt. La temperaturile mari ce apar în
motoarele cu ardere internă şi în furnale, cele 2 gaze se combină pentru a forma oxidul de N după
reacţia:
N2 + O2 -> 2 NO
.
Oxidul de azot este produs de combustie şi reprezintă principalul component al gazelor eliberate din
procesele industriale.
Este un gaz incolor care se oxidează uşor în prezenţa O2 atmosferic la NO2 şi participă la formarea ozonului
la nivelul solului.

2 NO. + O2 -> 2 NO2


De asemenea, NO se combină cu apa şi formează HNO3 ce contribuie la formarea ploilor acide.

Dioxidul de azot, cel mai toxic constituent al gazelor industriale, este în echilibru cu dimerul său
tetraoxidul de azot (N2O4) şi are culoare brun-roşcată fiind mai greu decât aerul. Acest oxid este îndepărtat
din atmosferă ca acid azotic şi azotaţi:

NO2 produce iritarea ochilor, inflamaţii ale ţesutului pulmonar şi emfizem.


Oxizii azotului pun probleme reale de sănătate din cauza rolului pe care aceștia îl au în formarea poluanţilor
secundari asociaţi cu smogul fotochimic.
Efectele NO2 asupra sănătăţii umane:

NO un gaz incolor iar NO2 are culoare brun-roşcată şi este mai greu decât aerul. NO2
este cel mai toxic constituent al gazelor industriale, provocând iritaţia ochilor şi
inflamaţia ţesutului pulmonar. Chiar și în zonele intens poluate, concentraţia de NO2
rar atinge nivele care să producă aceste efecte.

Principalele metode de reducere a


emisiilor de NOx:
- reducerea temperaturilor de
funcţionare a furnalelor – duce la
reducerea emisiilor de NO, dar şi la o
reducere drastică a eficienţei
procesului tehnologic

- echiparea cu convertori catalitici a


vehiculeor cu motoare cu ardere
internă
Hidrocarburile şi alţi compuşi organici eliminaţi prin gazele de eşapament ale maşinilor şi din diverse
industrii se oxidează în atmosferă sub acţiunea radiaţiilor UV conducând la obţinerea unor produşi cu
putere mare de oxidare. Din această cauză ele exercită o acţiune iritantă puternică asupra conjunctivei şi
căilor respiratorii.

Anumite particule care se găsesc în atmosferă, în special cele cu diametrul mai mic de 1μ creează probleme
serioase de sănătate.
Particulele ale căror dimensiuni sunt cuprinse între 1nm şi 1 μm formează aerosoli - sistem dispers
heterogen în care mediul de dispersie este aerul sau un gaz oarecare iar faza dispersă o substanţă lichidă
sau solidă. În primul caz aerosolii se numesc aeroemulsii (ceţuri) iar în al doilea aerosuspensii (fumuri).
Aerosolii pot fi:

● de dispersie - formaţi prin măcinarea materiei;


● de condensare - rezultaţi din reacţii chimice în fază gazoasă.

Vaporii de apă conţinuţi în atmosferă reprezintă umiditatea. Umiditate relativă - conţinutul de apă al
aerului raportat la nivelul maxim de apă ce poate fi reţinută în aer. Nivelul maxim de apă ce poate fi
reţinută în atmosferă este determinat de temperatură şi creşte odată cu creşterea acesteia.
Particulele din atmosferă sunt esenţiale drept nuclee de condensare la formarea ploii.