Cancerul presupune: • Intoxicarea treptată şi alterarea întregului organism, în special a ficatului;

• Invazia grupei sodiului, pierderea grupei potasiului urmată de edeme tisulare; • Scăderea
potenţialelor electrice în organele vitale, mai multe edeme, acumularea de toxine, scăderea
tensiunii şi a tonusului, a capacităţii de reactivare şi oxidare, devierea unor celule de la normal. •
Debutul cancerului – intoxicarea generală creşte, scad funcţiile vitale şi energiile – creşte
cancerul. • Distrugerea în continuare a metabolismului şi a parenchimului hepatic – cancerul
conduce, acţionează, se răspândeşte. • Pierderea ultimelor forţe de apărare – coma hepatică-
moartea. Celulele canceroase se dezvoltă cu zahăr şi produse lactate.Este absolut necesar să
eliminăm din alimentaţie zahărul care este de altfel una din cele mai importante surse de hrană a
celulelor canceroase. Un înlocuitor natural al zahărului ar fi mierea de albine şi melasa, dar în
cantităţi moderate. Sarea de bucătărie conţine adaosuri chimice pentru a avea culoarea albă.
Cancerul este şi o boală a minţii, corpului şi spiritului. O gândire pozitivă şi o fire activă ajută pe
cel care luptă cu cancerul să supravieţuiască. Furia, neiertarea şi amărăciunea "construiesc" un
mediu stresant şi acid în corp – favorabil dezvoltării cancerului. Nu trebuie să uităm prima din
Legile Kybalionului: "Totul este spirit. Universul este mental." Dacă înţelegem acest lucru, atunci
ne dăm seama că omul este ceea ce gândeşte, că trebuie să gândească pozitiv, inclusiv în ceea ce
priveşte starea lui de sănătate. În cazul în care apărarea imunitară a unei persoane este slăbită,
celulele precanceroase se pot multiplica ducând la posibila apariţie a unui tip de cancer. Luptele
imunologice pot avea loc în orice zonă a corpului – împotriva organismelor invadatoare sau
împotriva propriilor celule rebele. Sângele joacă un rol vital în apărarea imunitară. Este alcătuit
dintr-un fluid galben (plasmă) şi celule de sânge care sunt suspendate în fluid, sângele nostru ne
furnizează o forţă de luptă mobilă de globule albe (sau leucocite) care sunt principalii noştri
soldaţi imunitari.

1.2. Celula canceroasă Celulele canceroase iau naştere din celulele sănătoase ale organismului, o
singură celulă canceroasă fiind uneori suficientă pentru dezvoltarea unei tumori. Transformarea
unei celule sănătoasă într-una canceroasă se realizeaza treptat, cuprinzând mai multe etape de-a
lungul mai multor ani. Cu trecerea timpului, celulele canceroase care se multiplică devin o masă
canceroasă. Ca şi celelalte celule, acestea au nevoie să fie alimentate pentru a funcţiona şi astfel
masa canceroasă îşi dezvoltă propria reţea de sânge din care se alimentează. Nu toate tumorile
sunt canceroase. Deşi celulele unei tumori se înmulţesc într-un mod necontrolat, ele pot fi
benigne sau maligne. Tumorile benigne cresc şi comprimă sau deplasează ţesuturile învecinate,
dar nu le invadează. Celulele canceroase (celulele tumorii maligne) se înmulţesc în jurul unui
ţesut sănătos, invadând ţesuturile din vecinătate şi de la distanţă. Aceste celule se răspândesc în
întreg organismul gazdă, cauzând în final moartea.

14

Produsele lactate Laptele favorizează producţia de mucus în corp, în special la nivelul tractului
gastro – intestinal. Cancerul este hrănit de acest mucus. Renunţând la lapte şi produsele derivate
şi consumând în schimb lapte de soia neîndulcit, celulele canceroase “mor” de foame. Celulele
canceroase “înfloresc” în mediile acide. Dacă alimentaţia se bazează în exclusivitate pe produse
din carne, induce un pH acid în corp şi ar fi mai bine să se renunţe treptat la acest consum.
Carnea mai poate conţine substanţe administrate animalelor: antibiotice, hormoni de creştere
care pot dăuna, în special persoanelor cu cancer. În loc de mâncărurile cauzatoare de acizi,
bolnavii de cancer ar trebui să consume mâncăruri alcaline, precum legumele proaspete şi
sucurile proaspete, seminţele şi boabele. Enzimele naturale sunt necesitate de către celule
pentru a putea creşte şi a se multiplica eficient şi rapid. Enzimele prezente în sucurile şi legumele
proaspete ajung repede la celule. Sunt recomandate nu doar pentru pacienţii cu cancer, ci şi
pentru cei sănătoşi.

1.3. Diagnosticul cancerului Diagnosticarea cancerului este un proces laborios în care, deşi de la
început se poate stabili forma de cancer existentă, ulterior vor trebui stabilite elementele ce vor
ajuta la diagnosticarea precisă a formei respective de cancer – tipul exact şi stadiul de evoluţie.
Tipul exact al cancerului şi diagnosticul histopatologic vor putea fi cunoscute cu precizie doar
după examinarea ţesutului bioptic de către anatomopatolog. Există anumite forme de cancer ale
unor organe în care se poate bănui încă de la început despre ce tip histopatologic este vorba.
Vom vedea pe parcursul cărţii, mai precis în cadrul Capitolului 5 “Tipuri de cancer,” că există mai
multe metode de diagnosticare a cancerului.

1.4. Stadializarea cancerului Împărţirea cancerelor după stadiu are rolul de a clasifica bolnavii
după grade similare ale evoluţiei bolii şi de a oferi o viziune sistematizată a tratamentului şi a
prognosticului. Rezultatele terapeutice pot să difere de la un bolnav la altul în funcţie de
numeroşi factori, precum: - starea de sănătate; - propriile convingeri şi preferinţe legate de
tratament; - afinitatea diferită biochimică pentru anumite tratamente medicamentoase.
Conceptul stadializarii cancerului poate fi aplicat tuturor formelor de cancer cu excepţia
leucemiilor. Stadializarea clasică se împarte în următoarele etape. -

Stadiul I: cuprinde în general tumori de mici dimensiuni fără invazie şi care în majoritatea
cazurilor sunt perfect curabile Stadiul II şi III: cuprind tumori cu invazie locală a ţesuturilor
învecinate şi a nodulilor limfatici, atitudinea terapeutică şi prognosticul fiind diferit în funcţie de
tipul celulelor şi a organului de provenienţă. Stadiul IV: În acest stadiu sunt cuprinse în general
tumorile inoperabile, cu metastaze şi prognostic rezervat.

15

Stabilirea stadiului în care se află cancerul la momentul diagnosticării este foarte importantă
pentru hotărârea tratamentului cel mai adecvat şi, în ciuda impactului psihologic pe care un
astfel de diagnostic îl are de fiecare dată asupra pacientului, acesta trebuie să coopereze cu
medicul pentru a putea primi cel mai bun tratament.
16

Capitolul 2 Tumoarea canceroasă

2.1 Generalităţi O tumoare canceroasă este o excrescenţă sau o formaţiune independentă care
uneori poate fi produsă de o presiune. Pretutindeni unde se exercită presiuni crescute, în orice
parte a corpului, sângele încetează să irige acea regiune, care în cele din urmă va muri. La
început formaţiunea se dezvoltă foarte încet şi are nevoie de 10 ani sau mai mult înainte de a
începe brusc să crească, devenind astfel o tumoare mare, pe care o denumim cancer.

Clasificarea tumorii se face cu numere de la 0 la 4: T0 – reprezintă o tumoare minimă ce nu a

început încă să invadeze structurile locale; acest stadiu mai este denumit tumora “in situ”.

T1,2,3 – reprezintă stadiile intermediare între tumora “in situ” şi invazia organelor învecinate,
stadii definite diferit de la un tip de tumoră la alta.

T4 – defineşte tumora de dimensiuni mari ce invadează toate structurile învecinate prin extensie
directă şi în cele mai multe cazuri este inoperabil.

2.2 Nodulii limfatici Ne referim aici la invazia canceroasă a nodulilor limfatici. Aceştia se află pe
traiectul canalelor limfatice în tot organismul şi reprezintă staţii limfatice cu rol de filtrare şi de
sinteză a anticorpilor. Când celulele canceroase de la nivelul formaţiunii tumorale se desprind,
ele rămân blocate la nivelul nodulilor limfatici; nodulii cresc în dimensiuni şi capătă o consistenţă
dură, invazia lor fiind vizibilă macroscopic. Alteori invazia lor nu este vizibilă macroscopic, dar în
urma evidării ganglionare chirurgicale şi trimiterea lor la examenul histopatologic se poate
evidenţia invazia lor.

1. 2. 3. 4. 5. 6.

Aspecte definitorii ale cancerului Creşterea anarhică: celulele cancerului se reproduc în absenţa
semnalelor chimice. Refuzul de a executa ordinul de încetare a creşterii dat de celulele
învecinate care percep pericolul pentru ţesutul înconjurător. Opoziţia faţă de sinuciderea celulară
prin apoptoză, ceea ce le dă voie celulelor să se sustragă de la controlul mecanismelor de
protecţie ale celulei. Capacitatea de a forma noi vase de sânge prin angiogeneză, dând voie
oxigenului şi substanţelor nutritive necesare creşterii să ajungă în celulă. Imortalitatea:
dezvoltarea tuturor acestor caracteristici determină celulele canceroase să devină nemuritoare,
capabile să se reproducă la infinit. Capacitatea de a invada şi coloniza ţesuturile organismului,
mai întâi local, apoi din ce în ce mai larg, prin răspândirea de celule metastazate.

17

2.3 Procesul de dezvoltare al tumorii canceroase In mod normal, celulele cresc şi se divid
conform nevoilor organismului. Când celulele îmbătrânesc, mor şi altele noi le iau locul. Uneori,
acest proces ordonat nu funcţionează normal: apar celule noi când corpul nu are nevoie, celulele
îmbătrânite nu mor când le vine rândul. Apare un surplus de celule care alcătuiesc tumori,
benigne sau maligne. Celulele în tumorile maligne se dezvoltă anormal, fără control sau ordine.
Pot invada şi leza ţesuturi şi organe învecinate; celula malignă se poate răspândi la distanţă de
locul de origine, invadând şi organe la distanţă. Creşterea normală, diviziunea şi diferentierea
sunt sub controlul unei reţele de semnale chimice şi moleculare care “comandă” celulei.
Anomaliile genetice pot întrerupe această semnalizare, astfel încât ciclul celular se dereglează
ducând la apariţii monstruoase. Alterări în două tipuri de gene pot contribui la procesul de
cancer. Protooncogenele sunt gene normale care sunt implicate în creşterea şi diviziunea celulei.
Schimbări în structura protooncogenelor duc la apariţia oncogenelor, care permit creşterea
excesivă permanentă şi diviziunea. Genele supresoare tumorale sunt gene normale care
încetinesc creşterea tumorii şi a diviziunii. Când o asemenea genă nu funcţionează regulat,
celulele nu-şi mai pot opri diviziunea şi inmultirea, ceea ce se tradace prin creştere tumorală.
Metaforic vorbind, genele supresoare sunt ca pedala de acceleraţie. Dacă ea se strică, maşina va
merge periculos de accelerat, către nicăieri. Schimbările genetice care nu sunt corectate de către
celulă duc la apariţia de proteine anormale. In mod normal, proteinele interacţionează între ele
ca o echipă, pentru a îndeplini sarcinile celulei. De exemplu, factorul de creştere GF se ataşează
de receptorii corespunzători de pe suprafaţa celulei GFR. Are loc un proces biochimic îndeplinit
de proteine semnalizând celulei să se dividă. Proteinele afectate prin modificări genetice nu vor
mai răspunde normal la acest semnal şi se crează premisele dezvoltării cancerului. Deci cancerul
apare când o proteină dinăuntrul unei celule poate determina reproducerea excesivă şi permite
celulei să supravieţuiască mai mult decât celula normală. Atunci când este cuprins de cancer, tot
corpul este ca un câmp de bătălie, unde se poartă cel mai crâncen război. Celulele canceroase
deţin rolul negativ, ele sunt “bandiţii armaţi,” aşa cum le numea David Servan-Schreuber în
cartea sa pe care o vom reaminti de mai mult eori aici, “Anticancer.” Aceste celule canceroase nu
se mai lasă conduse de legile impuse de o funcţionare normală şi sănătoasă a organismului.
Genele lor anormale nu mai ascultă de mecanismele normale de control ale coprului. De
exemplu, refuză să moară după un anumit număr de diviziuni, devenind “nemuritoare.” Ignoră
semnalele ţesuturilor din apropiere – semnale de alarmî, trimise din cauza supraaglomerării –
care le cere să oprească multiplicarea. Şi acesta nu este cel mai mare rău pe care îl fac aceste
celule canceroase. Mai rău de atât este faptul că ele otrăvesc ţesuturile cu substanţele pe care le
secretă. Aceste otrăvuri declanşează o inflamare locală care stimulează şi mai mult extinderea
cancerului spre celelalte ţesuturi, aflate în vecinătatea celor canceroase. Şi, în cele din urmă,
celulele canceroase pun stăpânire pe vasele de sânge, obligându-le să le furnizeze oxigenul şi
nutrienţii de care este nevoie pentru formarea viitoarei tumori. Oricât de clar este acest proces
se întâmplă în unele cazuri ca el să fie întrerupt la un moment dat în evoluţia sa. Celulele
canceroase sunt oprite din evoluţie şi îşi pierd din virunlenţă în următoarele situaţii: (1) când
sistmeul imunitar se mobilizează şi acţionează împotriva lor; (2) când coprul refuză să producă
inflamarea fără de care celulele canceroase nu pot nici să crească, nici să invadeze ţesuturile
vecine; (3) când vasele de sânge refuză să se reproducă şi să ofere oxigenul şi nutrienţii de care
celulele canceroase au nevoie pentru a se dezvolta şi extinde.

18

Pe aceste mecanisme trebuie să ne axăm atunci când luptăm împotriva cancerului, fie pentru a-l
preveni, fie pentru a ajuta la vindecarea lui în urma tratamentelor medicale: intervenţie
chirurgicală, chimioterapie, radioterapie. Astfel putem preveni ca boala să câştige tot mai mult
teren sau să recidiveze. Vobim despre prevenţie cu accentuare a ideii deoarece o dată ce o
tumoare s-a instalat în organism, niciunul dintre modurile de apărare naturală, despre care vom
vorbi în capitolele 5 şi 6, nu poate înlocui chimioterapia sau radioterapia. Dar, aşa cum am mai
spus, ele pot fi exploatate la maxim, însoţind tratamentele convenţionale pentru a mobiliza
rezistenţa la cancer a organismului la capacitate maximă. Pentru a înţelege mai bine procesul de
apariţie şi răspândire a celulelor canceroase vom da câteva exemple de astfel de celule
anormale, ce pot face ele, precum şi teste de laborator şi studii efectuate în acest sens. Una
dintre cele mai puternice rădăcini de celule canceroase, folosite în laborator de oamenii de
ştiinţă, este "S" provine de la "sarcom". Provenind de la un anumit şoarece dintr-un laborator
eleveţian, aceste celule canceroase sunt crescute în toate colţurile lumii în condiţii identice
pentru a fi foloite la studierea cancerului. Aceste celule sunt anormale, conţinând un număr
neobişnuit de cromozomi şi secretând cantităţi însemnate de citochine, nişte substanţe toxice
are distrug membranele celulelor cu care intră în contact. Nenumăratele experimente realizate
cu aceste celule arată că imediat ce S180 sunt injectate în organismul unui şoarece, ele se
reproduc atât rapid, încât masa tumorală se dublează la fiecare zece ore. Celulele S180 invadează
ţesuturile înconjurătoare şi distrug tot ce întâlnesc. În interiorul cavităţii abdominale creşterea
lor sugrumă rapid capacitatea de drenare a sistemului limfatic. Fluidele acumulate, purtând
denumirea ştiinţifică de ascite, se adună în abdomen ca într-un tub de scurgere al căzii îmbâcsit.
Aceste fluide uşor colorate oferă un mediu ideal pentru dezvoltarea celuloe S180. Acestea
continuă să se reproducă periculos de mult până când un organ vital cedează sau un vas de
sânge esenţial se sparge, provocând moartea persoanei în cauză. Un exemplu concludent privind
capacitatea sistemului imunitar de a apăra organismul de cancer a fost oferit de un şoarece de
laborator, şoarecele care "a refuzat" să moară în urma injectării cu celule S180. Ce este
interesant este că experimentul, efectuat de profesorul în biologie, Dr. Zheng Cui, de la
Universitatea Wake Forest din Carolina de Nord, nici măcar nu era destinat studiului cancerului şi
al metabolismului grăsimilor. Pentru realizarea experimentului Profesorul avea nevoie e anticorpi
pe care îi obţinea prin injectarea şoarecilor cu celule S180. Celulele provocau ascite, după cum
am menţionat mai sus, de unde se extrăgeau anticorpi la discreţie. Deoarece şoarecii astfel
injectaţi nu supravieţuiau mai mult de o lună, această procedură trebuia reaplicată permanent
pe alţi şi alţi şoareci. Experimentul a decurs normal până când unul din şoareci a rezistat la
efectele injecţiei, în abdomenul său nepoducându-se ascite. Injecţia a fost repetată în mai multe
rânduri, cu creşterea dozei până la de o mie de ori doza obişnuită. De fiecare dată şoarecele a
rezistat! Întâmplarea a determiant o abatere de la experimentul iniţial deoarece se derula ceva
nemaiîntâlnit - un şoarece care era rezistent în mod natural la cancer. În lumea medicală se mai
întâlniseră cazuri de pacienţi al căror cancer intrase în regresie în mod neaşteptat după o
anumită perioadă de timp, dar aceste cazuri nu au putu fi studiate şi analizate din cauza
sporadicităţii lor şi a imposibilităţii de a le produce artificial. Dar decizia profesorului Zheng Cui
de a reproduce şoarecele-minune cu o femelă normală avea să aducă un plus de informaţie şi
lumină asupra cestui mister. Profesorul a hotărât să nu injecteze urmaşii direcţi ai şoarecelui,
copiii acestuia, pentru a nu risca să se piardă genele rezistente. A injectat în schimb nepoţii,
urmaşii de generaţia a doua care s-au dovedit toţi a fi la fel de rezistenţi ca şi strămoşul lor.
Aceştia ajunseseră să tolereze o doză de două miliarde de celule S180, cântărind 10% din
greutatea lor. La un moment dat şoarecii începeau să cedeze toţi, dezvoltând ascite canceroase.
Însă după patru săptămâni, subiecţii experimentului nu numai că erau în viaţă (în mod normal
trebuia să moară după două săptămâni), dar dispăruseră şi ascitele.

19

Acesta a fost momentul revoluţionar, de revelaţie privind misterul. Şi anume, la o anumită vârstă
- şase luni pentru un şoarece, echivalentul a cincizeci de ani pentru un om – mecanismul de
autoapărare al corpului se slăbeşte. După cum s-a văzut la şoareci, cancerul a început să se
dezvolte iniţial, dovadă stând abdomenele umflate din cauza ascitelor. Dar, după aproximativ
două săptămâni (unul sau doi ani la scară umană), simpla prezenţă a tumorii a activat rezistenţa
organismului. Tumoarea s-a topit în scurt timp şi a dispărut cu totul în mai puţin de douăzeci şi
patru de ore (una sau două luni la scară umană). Şoarecii s-au întors la activităţile lor obişnuite,
reluându-şi inclusiv o viaţă sexuală intensă. Pentru prima dată oamenii de ştiinţă aveau un model
experimental, care putea fi reprodus la cerere, al regresiei spontane a cancerului. Mai rămânea
ca mecanismele din spatele acestei resorbţii miraculaose să fie explicate, lucru realizat de
specialsitul în dezvoltarea celulelor canceroase, Dr. Mark S. Miller, coleg al Dr. Zheng Cui.
Examinând la microscop mostre ale celulelor S180 extrase din abdomenele şoarecilorminune,
Miller a descoperit un adevărat câmp de luptă. În loc să dea peste obişnuitele celule canceroase
– rotunde, păroase şi agresive – el a întâlnit celule netede, dinţate şi pline de găuri. Se opriseră în
lupta cu celulele albe din sânge (leucocitele) ale sistemului imunitar. Astfel, Miller a oferit
explicaţia finală pentru mecanismele din spatele regresiei minune a cancerului: şoarecii rezistenţi
au fost capabili să se apere datorită sistemului lor imunitar, chiar şi după ce cancerul se instalase
în corpul lor. Motivul pentru care am prezentat acest experiment este pentru a vă arăta că nu
trebuie să vă daţi bătuţi atunci când sunteţi diagnosticaţi cu cancer. O atitudine proactivă şi
pozitivă însoţită de voinţa de a vă întări şi stabiliza sistemul imunitar paote face diferenţa între a
vă situa între cei care cedează şi se supun tumorii sau între cei care luptă. Înţelegând procesul de
apariţie şi dezvoltare a celulei canceroase suntem siguri că vă va fi mai uşor să luptaţi împotriva
ei. Trebuie să realizăm de asemenea cât de importante sunt celulele albe din sânge (leucocitele).
Ele reprezintă elementul cheie din ssitemul de apărare al corpului nostru împotriva cancerului.
Le putem ajuta întărindu-le sau, cel puţin, prevenind încetinirea activităţii lor. Mai multe studii
arată aceste celule sunt mai puternice în luptă atunci când: - sunt tratate cu respect, adică sunt
hrănite corespunzător şi ferite de toxine; - pacientul îşi menţine un echilibru emoţional şi
acţionează cu capul limpede. Vom afla cum putem face acest lucru printr-un stil de viaţă sănătos
şi o alimentaţie corespunzătoare în capitolele 6 şi 7. Şi totuşi, deoarece niciodată nu este de
ajuns educaţia oferită în domeniul alimentaţiei, merită menţionat şi acum ce anume inhibă şi ce
anume activează celulele de imunitate. Acestea sunt inhibate de hrana tipic occidentală (care
favorizează inflamarea), de stri permanente de furie şi disperare, de izolarea socială, de negarea
identităţii (cum ar fi homosexualitatea) şi, nu în ultimul rând, de o viaţă sedentară. Toate acestea
pot fi contracarate prin acţiuni care activează leucocitele şi, implicit, sistemul imunitar:
alimentaţia tipic mediteraneană, indiană, asiatică (împiedică inflamarea), o atitudine serenă,
jovială în faţa vieţii, ajutor şi sprijin din partea familiei şi a prietenilor, acceptarea sinelui, valorilor
şi trecutului şi o viaţă activă din punct de vedere sportiv.

2.4. Inflamarea O altă noţiune despre care am mai amintit în acest capitol şi despre care
spuneam că are o influenţă majoră asupra dezvoltării tumorii canceroase este inflamarea. Dar şi
aceasta are mai multe aspecte care merită a fi discutate şi înţelese. Ce cunoaştem în general
despre inflamare? Că apare atunci când corpul uman suferă o leziune. Toate organismele vii sunt
capabile să îşi repare ţesuturile care au suferit o rană. În cazul animalelor şi al oamenilor,
mecanismul de reparare este posibil prin şi datorită capacităţii de inflamare. În primul secol al
erei noastre, inflamarea era descrisă cât se poate de simplu de Dioscoride, un chirurg de origine
greacă, iar descrierea respectivă a fost folosită până în zilele noastre în toate şcolile cu
specialitate medicală: "rubor, tumor, calor, dolor", adică "roşie, umflată,

20

caldă şi dureroasă." Dar, cu riscul de a ne repeta, inflamarea este un fenomen mai complicat de
atât, care are lor prin procese şi mecanisme pe cât de complexe, pe atât de puternice. În ce
constau aceste procese? Practic, imediat ce o leziune – survenită în urma unui şoc, unei tăieri,
arderi, otrăviri, infecţii – afectează un ţesut, este detectată de trombocitele din sânge. Când se
adună în jurul porţiunii afectate, acestea eliberează o substanţă - factorul de creştere derivat din
trombocite, pe scurt PDGF (din denumirea englezească "platelet-derived growth factor") sau
factorul mitogen. Acest factor de creştere derivat din triombocite pune în alertă celulele albe
(limfocitele) ale sistemului imunitar. La rândul lor, limfocitele produc o serie de alte substanţe
transmiţătoare. Deşi aceşti transmiţători chimici poartă denumiri complicate şi au efecte diferite,
merită să îi amintim: citochinele, chemochinele, prostaglandinele, leucotrienele şi tromboxanele
sunt cele care coordonează procesele de reparare. Cum fac aceasta? Mai întâi dilatează vasele
sanguine care înconjoară zona lezată pentru a facilita pătrunderea altor celule de imunitate
chemate în ajutor, ca şi "întăriri." Pasul următor este blocarea deschiderii, provocând coagularea
sângelului în jurul sedimentului de trombocite. Apoi dau ţesuturilor vecine o textură permeabilă
astfel încât celulele de imunitate să poată pătrundă şi să urmărească intruşii, oriunde ar fi
aceştia. În cele din urmă, provoacă creşterea celulelor din ţesuturile afectate. În acest moment
ţesutul poate regenera piesa lipsă şi să dea naştere la nivel local unor noi vase de sânge mici care
să furnizeze oxigenul şi hrana necesare reconstrucţiei locului lezat. Aceste mecanisme sunt
absolut necesare pentru o funcţionare bună şi integrală a organismului. Corpul uman parcurge
acest proces de reconstrucţie, de refacere în timp ce se luptă cu o "agresiune," care este de
neevitat. Când aceste procese decurg normal şi echilibrat şi sunt setate să funcţioneze în
parametrii normali, când sunt adaptate la celelalte funcţii ale celulelor, putem spune că
funţionează în mod armonios şi au capacitatea de a se opri singure atunci când începe procesul
de vindecare. Aceasta înseamnă că vor opri creşterea de ţesuturi noi imediat ce înlocuirile
esenţiale au fost realizate. Celulele de imunitate activate pentru a lupta împotriva intruşilor se
întorc la starea lor de veghe, de repaos. Aceasta este o etapă importantă prin care se previne
atacarea celulelor sănătoase de către celulele de imunitate. Am aflat deja că acesta este procesul
pe care se bazează cancerul – asemenea calului troian din mitologia greacă, cu care îl compară
David ServanSchreiber în cartea sa "Anticancer" – supraexploatează procesul de reparare descris
mai sus şi invadează corpul, provocând distrugerea acestuia. La aceasta face referire David
Servan-Schreiber când vorbeşte despre caracterul dublicitar al inflamării – în timp ce menirea sa
este de a vindeca prin "mâna de ajutor" pe care o acordă regenerării de ţesuturi noi, inflamarea
poate deraia de la drumul obişnuit şi poate favoriza creşterea de celule canceroare. Chiar şi
Rudolf Virchow, un renumit medic german şi iniţiator al patologiei moderne - ştiinţa care
studiază relaţia dintre boală şi procesele care afectează ţesuturile – a sesizat prin anii 1860, cu
ocazia mai multor analize la microscop, prezenţa unui număr de celule albe în excrescenţele
canceroase. El a propus teoria conform căreia cancerul nu ar fi altceva decât o încercare la
reparare a rănilor care a deviat de la traseul normal. La vremea respectivă teoria lui a fost luată
ca o glumă şi considerată chiar amuzant de poetică. Însă după nu mai mult de 100 de ani, şi
Harold Dvorak, profesor de patologie la Şcoala Medicală Harvard, a luat în calcul această ipoteză.
Într-un articol de al său, "Tumoarea – O rană care nu se mai vindecă," a adus argumente
puternice care nu au făcut altceva decât să reconfirme teoria lui Virchow, enunţată cu mai bine
de un secol în urmă. În articolul menţionat el a demonstrat asemănarea izbitoare între
mecanismele parcurse de inflamarea care decurge natural şi producerea tumorilor canceroase.
În acelaşi articol Dvorak mai făcea observaţia că unul din şase cancere este direct legat de o stare
cronică de inflamare. Cel mai des acest fenomen apare în cazuri de cancer cervical care survine
de cele mai multe ori în urma unei infecţii cronice cu Virusul Papiloma uman (prescurtat HPV de
la denumirea englezească "Human Papilloma Virus"). Acelaşi fenomen este valabil şi pentru
cancerul de colon care este observat cel mai des la pacienţii care suferă de o boală cronică cu
inflamare la nivelul intestinului. Cancerul la stomac dar şi limfomul MALT sunt legat de cele mai
multe ori de bacteria Helicobacter Pylori (de asemenea o frecventă cauză a ulcerului).

21

Cancerul de ficat este legat de infecţia cu hepatita B sau C; mezoteliomul de inflamarea cauzată
de inhalarea de pulbere de azbest care este o cauză comună şi pentru cancerul bronhic alături de
fumul de ţigară şi inhalarea de siliciu; cancerul de plămâni este legat de o inflamaţie apărută la
nivelul bronhiilor ca urmare a nenumăraţilor aditivi toxici din fumul de ţigară; cancerul esofagian
este legat de metaplazia lui Barrett care apare la pacienţii cu reflux gastric. Sarcomul Kaposi este
o tumoră a celulelor spinoase derivat din linia celulelor endoteliale şi este asociat virusului uman
herpes de tip 8. Cancerul vezicii urinare este cel mai des provocat de schistosomiază (infecţie ce
acfectează organele în care sunt localizaţi paraziţii). Cancerul de ovare survine în urma unei boli
inflamatorii pelviene care remodelează ţesutul. Asemenea celulelor imunitare care se adună
pentru a repara leziunile, celulele canceroase au nevoie să provoace inflamarea pentru a-şi
asigura creşterea. In acest scop, ele încep un proces intens de producere a aceloraşi substanşe
puternic inflamatorii – citochinele, prostaglandinele şi leukotrienele – care participă şi la
repararea naturală a rănilor. Ele se comportă ca nişte agenţi chimici de fertilizare favorizând
înmulţirea celulelor, de data aceasta înmulţirea celulelor canceroase. Tumorile în creştere se
folosesc de aceste substanţe pentru a creşte şi pentru a se dezvolta şi pentru a mări
permeabilitatea barierelor înconjurătoare. Exact acelaşi proces care permite sistemului imunitar
să repare leziunile şi să atace inamicii în toate cotloanele organismului se abate de la calea cea
bună în "beneficiul" celulelor canceroase. Acesta exploatează procesul în cauză pentru a se
înmulţi şi răspândi. Inflamării pe care o generează, permit acestor celule canceroase să se
infiltreze în ţesuturile învecinate, să treacă în sânge, să migreze spre alte regiuni mai îndepărtate
şi să formeze colonii la distanţă numite metastaze. In cazul vindecării normale a leziunilor,
producerea de substanţe inflamatorii se opreşte în mod automat atunci când ţesutul este
refăcut. In cazul cancerului, producerea acestor substanţe are caracter permanent. Rând pe
rând, surplusul de substanţe chimice inflamatorii din ţesuturile învecinate blochează procesul
natural ce poartă denumirea de apoptoză – sinuciderea celulelor. Apoptoza este programată
genetic pentru fiecare celulă în parte pentru a preveni anarhia datorată producerii exagerate de
ţesuturi. Celulele intră în mod natural în procesul de apoptoză ca răspuns la semnalele care arată
că au fost create suficiente celule pentru ca ţesutul bolnav să se refacă într-unul sănătos. Astfel,
în timp ce îşi auto-stimulează creşterea, celulele canceroase îşi formează protecţia împotriva
morţii. Această combinaţie de factori face ca tumora să se extindă treptat. Adăugând combustibil
peste flacăra inflamării, tumorile crează încă o ruptură în plus şi anume, ele dezarmează celulele
imunitare din imediata apropiere. In termeni mai simpli, supraproducerea de factori inflamatori
provoacă haos în rândul globulelor albe din sânge. Celulele de tip "natural killer" şi alte globule
albe sunt neutralizate. Acestea nici măcar nu mai încearcă să lupte cu tumora, care prosperă şi
creşte după bunul plac. Intr-o mare măsură forţa din spatele tumorii este ciclul vicios pe car eîl
crează celulele canceroase. Incurajând celulele imunitare să producă inflamarea, tumoarea
determină coprul să producă combustilul necesar pentru creşterea sa şi pentru invadarea
ţesuturilor înconjurătoare. Cu cât tumoarea este mai mare, cu atât inflamarea cauzată de ea este
mai extinsă şi cu atât mai bine aceasta îi susţine creşterea. Această ipoteză a fost confirmată de
cercetări recente care au dovedit faptul că un tip de cancer, cu cât produce mai bine inflamarea,
cu atât este mai agresiv şi perseverează în a se extinde pe distanţe mari, ajungând în cele din
urme în nodulii limfatici şi creând metastaze. Cum măsurăm inflamarea ? Procesul inflamator
generator de cancer este atât de crucial încât măsurarea producerii agenţilor de inflamare de
către tumori poate prezice timpul de supravieţuire în multe cazuri de cancer (cancerul de colon,
cancerul de prostată, cancerul de sân, canterul uterin, cancerul la stomac şi cancerul la creier).
Diversele studii efectuate în acest sens au arătat că pacienţii cu cel mai scăzut grad de inflamare
au de două ori mai multe şanse să supravieţuiască în anii următori. Aceşti indicatori sunt

22

uşor de măsurat şi, spre surprinderea multor medici oncologi, reprezintă criterii mult mai
relevante decât starea generală de sănătate a pacienţilor la momentul stabilirii diagnosticului.
Alte studii efectuate în legătură cu inflamarea au arătat că acele persoane care iau în mod
regulat medicamente anti-inflamatorii, cum ar fi Advil, Nuprofen, Ibuprofen) sunt mai puţin
vulnerabile în faţa cancerului decât persoanele care nu iau astfel de medicamente. Din nefericire,
aceste medicamente au şi ele efecte secundare, dintre care enunţăm riscul crescut de ulcer şi
gastrită. Aceste efecte secundare au determinat lumea medicală să scoată pe piaţă medicamente
antiinflamatorii revoluţionare, cum ar fi Vioxx şi Celebrex. Aceştia reprezintă inhibitori ai enzimei
COX-2 produsă de către tumori pentru a-şi autogrăbi expansiunea. Din păcate, la scurt timp de la
această descoperire revoluţionară s-a descoperit că şi acestea aveau propriile lor reacţii adverse
referitoare la riscuri cardiovasculare şi, în consecinţă, au fost retrase de pe piaţa
medicamentelor. Studiile în domeniu au continuat având să descopere factorul proinflamator pe
care se bazează cancerul în procesul său de dezvoltare şi extindere. Acest factor este factorul
nuclear kappa B şi blocarea lui redau mortalitatea celulelor canceroase. In zilele noastre factorul
nuclear şi agenţii folosţi pentru inhibarea acestuia joacă un rol important în tratarea cancerului.
Mai mult putem spune că ultima modă în industria farmaceutică este să caute medicamente de
inhibare ale factorului nuclear kappa B. Aceste medicamente conţin în mare parte citochine,
molecule regăsite în ceaiul verde, şi resveratrol, prezent în vinul roşu. Mai sunt multe astfel de
molecule extrase din alimente în stare naturală, subiect pe care îl vom atinge în Capitolul 6 Rolul
alimentaţiei în prevenirea cancerului.

2.5 Angiogeneza Angiogeneza tumorală se referă la creşterea de noi vase în jurul şi în interiorul
tumorilor; aceasta presupune proliferarea şi migrarea celulelor endoteliale, astfel încât să
formeze noi lumene, plexuri şi reţele vasculare. Angioblastele proliferează sub influenţa VEGF şi
FGF, urmată de formarea unor lumene delimitate de celule endoteliale imature, după care se
dezvoltă canale vasculare mărginite de celule endoteliale mature. Legarea Ang1 (angiogenina) de
celulele endoteliale duce la recrutarea de celule suport pentru vase, iar sub influenţa Ang2 se
produce maturarea şi remodelarea vaselor sangvine. Studiile făcute pe culturi in vitro au arătat
că celulele endoteliale nu cresc pe suprafeţe de plastic, ci pe membrane care conţin fibronectină
sau gelatină (proteoglicani), adică pe componente ale ţesutului conjunctiv. In depistarea
indicatorilor angiogenici, metodele imunohistochimice sunt folosite pentru : • aprecierea precisă
a densităţii microvasculare a tumorii • urmărirea raportului vaselor cu celulele tumorale •
evidenţierea receptorilor pentru factori de creştere (ex.: EGF, TGF) Valoarea densităţii
microvasculare ca factor de prognostic a fost acceptată pentru carcinoame mamare ductale in
situ, CIS de col uterin, prostată, tumori invazive pulmonare şi glioblastoame. Deoarece s-a
observat că o mai bună controlare a vascularizării exaggerate ar putea ţine în frâu dezvoltarea
cancerului, specialiştii au hotărât că un control mai efficient al angiogenezei este de mare interes
în tratamentul cancerul. De aceea, au fost efectuate nenumărate experimente pentru a aduce pe
piaţa farmaceutică medicamente precum angiostatina (comercializată sub denumirea de Avastin)
care să încetinească creşterea anumitor cancere şi regresia tumorilor în dezvoltare. Însă
rezultatele la om nu au fost cele din laborator efectuate pe şoareci. Şi, deşi au fost mai bine
tolerate decât chimioterapia, şi angiostatinele au reacţii adverse. Aşadar nici despre acestea nu
putem spune că ar fi medicamentul minune mult aşteptat pentru tratarea cancerului, lucru care
nici nu ar trebui să ne surprindă dacă ne gândim la cancer ca la o boală multidimensională care
rareori cedează în faţa unui singur tip de intervenţie. De aceea, cea mai bună alternativă este să
exploatăm "intervenţiile" naturale care au un efect puternic asupra angiogenezei fără efecte
secundare şi reacţii adverse şi

23

care pot fi combinate cu succes cu tratamentele convenţionale. Prin aceste intervenţii naturale
facem referire la: 1. Obiceiuri alimentare deosebite (studiile au demonstrat că există multe
alimente care luptă în mod natural împotriva angiogenezei, cum ar fi ciupercile comestibile,
unele tipuri de ceai verde, condimentele şi ierburile aromatice). 2. Orice contribuie la reducerea
inflamării, care reprezintă cauza directă a creşterii de noi vase de sânge. Putem concluziona la
sfârşitul acestui capitol că această boală letală, cancerul, este un fenomen pe cât de fascinant, pe
atât de pervers. De ce alegem să spunem pervers? Pentru că preia funcţiile vitale, le corupe şi le
întoarce împotriva lor. Fie că provoacă inflamare, fie că fabrică vase de sânge, cancerul imită
abilitatea de bază a organismului nostru de a se auto-regenera, rezultatul obţinut fiind însă
complet opus - distrugerea sănătăţii organismului. Aceasta nu înseamnă însă că nu are puncte
vulnerabile. Mai mult, este vulnerabil în puncte şi moduri pe care însuşi corpul nostru ştie să le
speculeze şi să le exploateze în mod natural. De pază stau celulele de imunitate – inclusiv celulele
de tip "natural killer" – care formează o armată puternică ce ţine în frâu cancerul în mod
constant. Raţiunea este simplă: orice ne ajută să ne întărim sistemul imunitar şi preţioasele
celule imunitare va împiedica dezvoltarea cancerului. Aşadar, stimulând celulele de imunitate,
luptând împotriva inflamării (prin nutriţie, exerciţiu fizic, echilibru emoţional) şi luptând contrac
angionezei, tăiem de la rădăcină răul – răspândirea cancerului. Contribuind cu acestea la
procedurile medicale convenţionale vom activa resursele naturale ale corpului nostru.
24

Capitolul 3 Debutul cancerului Cancerul apare atunci când o celulă încetează să îşi joace rolul
care îi era atribuit şi refuză să coopereze cu alte celule pentru a asigura funcţionarea perfectă a
organismului ca întreg. Există două reguli:3 • Regula nr. 1 Reproducerea nu este permisă, cu
excepţia înlocuirii unei celule moarte sau deteriorate. • Regula nr. 2 Nu este permisă rămânerea
în viaţă a celulei dacă se detectează afecţiuni în structura acesteia, în special la nivel de ADN.
Dacă daunele sunt prea mari, sinuciderea celulei este obligatorie! Deşi fiecare caz de cancer are
propriile fenomene declanşatoare, toate tipurile de cancer trec prin acelaşi proces evolutiv
general, cu trei etape majore: - iniţierea - avansarea şi progresul Iniţierea Este prima etapă a
carcioginozei (dezvoltarea cancerului), în care expunerea celulelor la o substanţă cancerigenă
produce daune ireversibile ADN-ului celulei şi duce la apariţia unei mutaţii. Radiaţiile
ultraviolete, anumite virusuri, fumul de ţigară sau substanţele cancerigene prezente în alimente
sunt toate capabile să cauzeze aceste daune şi să declanşeze cancerul. •

Avansarea Pe parcursul acestei etape, celula iniţiată ignora cele două reguli prezentate mai sus şi
atinge pragul critic al celulei transformate. O mare parte din cercetările actuale în domeniul
cancerului îşi îndreaptă atenţia asupra identificării factorilor care permit celulei să ignore aceste
reguli. Celulele canceroase produc cantităţi mari de proteine care le permit celulelor să se
dezvolte în mod autonom, fără ajutor din afară. •

3.1. Factorii psiho-socio-comportamentali ai cancerul Procesul de carcinogeneză porneşte de la

iniţierea transformării maligne a unei celule normale, continuând cu promoţia şi progresia
tumorală, moartea survenind prin distrucţia organelor într-un grad incompatibil cu viaţa. Se
cunoaşte că dezvoltarea cancerelor este condiţionată în mare măsura de activitatea promotoare
- fumul de ţigară care este una dintre subsţantele promotoare etc. Frecvenţa de apariţie este
crescută după 40 de ani şi relativ scăzută în copilărie şi adolescenţă (1% sub 15 ani), peste 50%
din cazuri înregistrându-se la vârste mai înaintate (după vârsta de 65 de ani). La nivel mondial,
reprezintă a doua cauză de mortalitate după bolile cardiovasculare. Mecanismul de apariţie este
transformarea celulelor normale ale organismului în celule canceroase din cauza unor mutaţii
produse de factori cancerigeni, caracteristic acestor tipuri de 3 Alimente care combat cancerul,
Prevenirea cancerului prin dieta, Richard Beliveau si Denis Gingras, traducere Nicoleta Radu şi
Lavinia Boja, Editura VIDIA, Bucureşti 2011

25

celule fiind faptul că se multiplică deosebit de rapid, mai ales la vârstele tinere, şi nelimitat, faţă
de celulele normale, care au o capacitate de înmulţire limitată (Tunea, 1995). Diagnosticul
definitiv de malignitate se stabileşte prin examene histo-patologice din ţesuturile suspecte a fi de
natură canceroasă sau chiar din secreţii. Succesul tratamentului constă în recunoaşterea sa
timpurie, înainte de apariţia metastazelor, când tratamentul specific chirurgical, radiologie,
citostatic corect poate duce la vindecare sau ameliorare apreciabilă, cu prelungirea considerabilă
a vieţii pacientului şi a calităţii acesteia. În ceea ce priveşte etiologia cancerului, numeroasele
studii efectuate până acum, în diverse culturi, au relatat o serie de factori determinanţi,
predispozanţi ori favorizând, în funcţie şi de organul din care pleacă tumoarea primară.
Generalizând, se poate aprecia că 90% dintre factorii etiologici sunt secundari factorilor de
mediu, iar dintre aceştia enumerăm: - stilul de viaţă, - comportamentul individual, social,
cultural, constituie un procent de 90%, iar restul de 10% revin unor factori independenţi de
comportamentul individului (de exemplu cancerele profesionale determinate de factori
geofizici). - 10% dintre factorii etiologici cuprind factori cu risc genetic, predispoziţiile ereditare: -
cancere familiale - tumori de colon, endocrine multiple, mamare, melanoame etc), anomalii
cromozomiale.

3.1.1 Factorii generali

Factorii de risc general sunt: obiceiurile alimentare, mediul profesional cu noxe (azbest, pulberi
de lemn, radiu, uraniu, crom etc); expunerea intensă, chiar pe perioade scurte, la radiaţii
ultraviolete, fumatul; consumul de alcool; anumite medicamente.

O dată diagnosticul pus, evoluţia şi prognosticul depind de o multitudine de factori, de la tipul şi

stadiul tumorii şi de la particularităţile fizice ale bolnavului, până la caracteristicile psihice ale
acestuia care vor determina comportamentul lui ulterior, chiar şi de calitatea reţelei de suport
social a pacientului cu cancer. Tratamentul specializat adresat bolnavilor cu cancer include în
general trei mari componente: operaţia, citoterapia şi radioterapia, nu în mod obligatoriu în
această ordine. Tunea (1975) afirmă că reversia celulelor cancerigene spre normal este posibilă.
Fiecare dintre componentele terapiei îşi pune amprenta în mod specific şi categoric asupra
psihicului bolnavului. Dificultatea tratamentului şi afectarea bolnavului din punct de vedere fizic,
la care se adaugă un procent ridicat de risc şi incertitudini privind durata şi calitatea
supravieţuirii, fac din această boală o reală sursă de reacţii psihice negative la omul bolnav, la
familia acestuia şi la celelalte persoane care-l înconjoară. Creşterea calităţii vieţii bolnavului cu
cancer este o provocare pentru ştiinţă, nu doar pentru medici, geneticieni, biochimişti, ci şi
pentru psihologi! (Bouvenot et LaL-l998). Interferenţa dintre factorii psihosociali,
comportamentali şi cancer este studiată în prezent din următoarele direcţii: - factori psihosociali
de risc în apariţia cancerului - diagnosticului bolii şi tratamentului asupra funcţionării psihologice
şi neuropsihologice

26

3.1.2 Factorii genetici Există tendinţa unor anumite tipuri de cancer (mamar, de colon sau
ovarian) de a se declanşa la generaţiile următoare în cadrul aceleiaşi familii. Mulţi cercetători
consideră că aceste cancere moştenite se explică prin mutaţii genetice care au loc la un moment
dat la nivelul genelor de dezactivare a unor tipuri de tumori cancerigene (melanom şi cancer
pancreatic, cancer mamar şi ovarian, cancer uterin şi de colon, sarcom cerebral).

3.2. Cauzele cancerulului Cancerul este cea mai des întâlnită boală din trecut şi din prezent.
Pentru ca o formă de cancer să apară, trebuie să existe ceva care a afectat nucleul unei celule.
Sunt deci persoane care se nasc cu o predispoziţie pentru cancer. Celulele lor pot fi mai
vulnerabile la orice afecţiune care duce la cancer. Pentru alţii, afecţiunea intervine după ce ani
întregi au fost expuşi unor substanţe care cauzează cancer.

3.2.1 Efectul oxidanţilor în dezvoltarea cancerului Dezvoltarea rapidă a cancerului se datorează

expunerii noastre la efectul factorilor cauzatori de cancer, în special al celor care ne efectează în
mod direct genele. Aceştia sunt: - poluarea industrială - radiaţiile - viruşii şi bacteriile - fumul de
ţigară - expunerea excesivă la soare - gazele de eşapament. Aceştia şi mulţi alţi factori produc
substanţele chimice numite oxidanţi,( cunoscuţi şi sub denumirea de “radicali liberi” sau “radicali
oxidanţi liberi”). Oxidanţii sunt puţin asemănători emanaţiilor toxice ale oricărui proces de
ardere care implică oxigenul. Riscul de a face cancer este mult mai mare, dacă trăim într-un oraş
poluat, inhalând astfel gazele de eşapament. Poluarea Poluarea este o formă de alterare a locului
în care trăim, care se face cu sau fără intenţie, prin infectarea mediului cu substanţe neprielnice
acestuia. Pe măsura dezvoltării industriei, a creşterii demografice şi a modernizării tehnicii,
poluarea s-a extins, poluanţii s-au înmulţit şi au apărut deşeuri greu biodegradabile, ca de
exemplu detergenţii, pesticidele de sinteză, deşeurile radioactive. Când cantitatea de poluanţi
depăşeşte capacitatea de neutralizare a mediului, ecosistemele suferă un proces de alterare şi
distrugere a lor, rezultând zone lipsite total de viaţă. De-a lungul anilor omenirea a inventat mai
multe substanţe chimice care au fost eliberate în mod neintenţionat în mediul înconjurător.
Multe sunt cunoscute ca fiind cancerigene, iar noi le asimilăm din apă, alimente şi aerul
consumat. Poluarea este de mai multe feluri: poluare fizică, chimică şi biologică. •

Poluare fizică poate fi produsă de: - zgomot (poluare sonoră) - substanţe radioactive (poluare
radioactivă)

27

- apa caldă, praf, particule de carbune •

Poluarea chimică poate fi produsă de compuşi gazoşi din industrie: ionii unor metale grele,
pesticidele folosite în agricultură detergenţii.

•
Poluare biologică rezultă atât din infestarea mediului cu agenţi patogeni, cât şi din germeni
proveniţi din fermentaţii. În funcţie de mediul în care acţionează poluanţii, poluarea poate fi: -
poluarea aerului; - poluarea solului; - poluarea apei.

Aerul pe care îl inspirăm este parte din atmosferă, amestecul de gaze ce acoperă globul
pământesc. Acest amestec de gaze asigură viaţa pe pământ şi ne protejează de razele
dăunătoare ale Soarelui. Atmosfera este formată din circa 10 gaze diferite, în mare parte azot
(78%) şi oxigen (21%). Acel 1% rămas este format din argon, dioxid de carbon, heliu si neon.
Toate acestea sunt gaze neutre, adică nu intră în reacţie cu alte substanţe. Mai există urme de
dioxid de sulf, amoniac, monoxid de carbon şi ozon (O3) precum şi gaze nocive, fum, sare, praf şi
cenuşă vulcanică. Echilibrul natural al gazelor atmosferice, care s-a menţinut timp de milioane de
ani, este ameninţat acum de activitatea omului. În ultimii 200 ani industrializarea globală a
dereglat raportul de gaze necesar pentru echilibrul atmosferic. Astfel, atmosfera poluată devine
un izolator, împiedicând cãldura să se întoarcă în spaţiu, mărind temperatura globalã.
Cercetãtorii prezic schimbarea nivelului marii, rãspândirea mai rapidã a bolilor tropicale,
schimbarea vremii normale în extremã şi afectarea gravã a producţiei de mâncare, (toate
datorită creşterii temperaturii globale), efectul de seră, subţierea stratului de ozon şi ploile acide.
Unii dintre poluanţii atmosferei provin din surse naturale. De exemplu, incendiile de pădure în
urma cărora se emit particule organice volatile în atmosferã. Particulele ultrafine de praf
eliberate din sol datoritã eroziunii acestuia de cãtre apã şi condiţiile vremii care slãbesc straturile
solului, măresc nivelurile de particule solide din aer. Vulcanii degajã dioxid de sulf şi mari
cantitaţi de roci magmatice pulverizate, cunoscute sub numele de cenuşa vulcanicã. O mare
erupţie vulcanicã poate înnegri cerul pe o suprafaţã largã şi afecta întreaga atmosferã a
pãmântului. Erupţia vulcanului Pinatubo din 1991 din Filipine a emanat destulã cenuşã vulcanicã
pentru a coborâ temperatura globalã pentru urmãtorii doi ani. Spre deosebire de poluanţii din
activitãţile umane, cei naturali tind sã rãmânã o scurtã perioadã în atmosferã şi nu duc la
schimbãri atmosferice permanente. Poluarea industrială (artificială) este, la momentul actual,
principalul poluant la scară mondială. Procesele de producţie industrială şi producţia de energie
a industriei, sunt principalele surse ale poluării atmosferice dar la acestea putem adăuga orice
arderi din care rezultă substanţe poluante. Gazele industriale, gazele rezultate din arderi, fie ca e
vorba de încălzirea locuinţelor sau de gazele de eşapament eliminate de autovehicule, poluează
atmosfera cu numeroase substanţe dăunatoare sănătăţii. Transporturile Transporturile sunt o
altă importantă sursă de poluare aritificială. Autovehiculele care funcţionează cu motor cu
combustie, sunt un factor poluant care este luat din ce în ce mai mult în seamă. Oraşele mari sau
aglomeraţiile urbane dense sunt afectate în mare măsură de transporturile cu eliberare de noxe.

28

Ca o consecinţă a poluării atmosferice este apariţia efectului de seră. Gazele de seră, rezultate
din procesele industriale şi din agricultură dereglează echilibrul atmosferic, reţin gazele infraroşii
şi le reflectă pe suprafaţa Pamântului. În consecinţă creşte temperatura medie globală. Stratul
gros de agenţi poluanţi eliberaţi de un oraş mare poate crea o ceaţă sufocantă, mai ales când nu
există vânturi care să împrăştie poluanţii. Gazele acide care ies din coşurile fabricilor şi din
autovehicule se amestecă cu precipitaţiile, rezultând ploi acide care distrug păduri şi omoară
peştii. Unii agenţi poluanţi ajung în stratosferă, distrugând ozonul natural care protejează
animalele şi plantele împotriva razelor nocive ultraviolete ale Soarelui. Ploile acide distrug
plantele şi animalele. Ele spală nutrienţii de pe sol, frunze şi ace, iar acestea se îngălbenesc şi
mor. Aluminiul eliberat de ploi slăbeşte rădăcinile copacilor, favorizând distrugerea lor. Păduri
întregi au dispărut din aceasta cauză. Astfel, compoziţia atmosferei se degradează pe zi ce trece,
ducând la dereglare a echilibrului natural al acesteia.

3.2.2 Efectele radiaţiilor asupra organismului uman Toţi suntem expuşi radiaţiilor din atmosferă,
provenite nu numai din surse umane. În realitate două treimi din radiaţiile la care suntem expuşi
provin din natură. În aer, alimente şi natură există în mod natural materiale radioactive.
Majoritatea radiaţiilor provin din surse naturale, iar cele mai puţine de la razele X, scurgeri sau
accidente nucleare şi alţi factori, cum ar fi telefoanele mobile. Consecinţele pe termen lung ale
expunerii excesive pot include leucemia şi alte tipuri de cancer.

3.2.3 Virusurile şi bacteriile în cauzarea boliilor Bacteriile şi virusurile sunt germeni care cauzează
infecţiile. Este nevoie de microscop ca să poată fi vizualizate. De aceea ele se mai numesc de
asemenea microorganisme sau microbi. Bacteriile sunt microbi care pot supravieţui în corpul
uman, în aer, în apă, pe sol, dar ele nu necesită celule vii pentru supravieţuire. Bacteriile se pot
multiplica (divida) foarte rapid. Antibioticele reuşesc totuşi să ucidă bacteriile şi astfel sunt
capabile să salveze vieţi. Bacteriile cauzează boli cum ar fi: - Pneumonia - Meningita - Infecţii ale
plăgilor - Unele infecţii ale gâtului şi urechii Virusurile Virusurile sunt mult mai mici decât
bacteriile şi necesită celule umane vii pentru a supravieţui. Pentru a se multiplica ele au nevoie
să penetreze o celulă vie. Acest lucru se realizează forţând celula să efectueze o copie a virusului.
După aceasta, celula gazdă este distrusă şi virusul începe să se răspândească în interiorul
corpului uman. Antibioticele nu sunt active asupra virusurilor. Virusurile cauzează boli ca de
exemplu: · răceala · bronşita acută · gripa · majoritatea infecţiilor gâtului şi urechii · rujeola

29

···

rubeola hepatita virală SIDA

3.2.4

Fumul de ţigară

Fumul de ţigară conţine 69 de compuţi chimici care cauzează cancer. Nu numai fumătorii
inhalează fum de ţigară, ci şi cei din jurul lor. Fumul inhalat este un aerosol (particule lichide şi
solide de dimensiuni foarte mici, între 0.001 şi 100 microni) concentrat cu miliarde de particule
pe centimetru cub. •

Monoxidul de carbon

Monoxidul de carbon este un gaz incolor, toxic, care după inhalare se combină cu hemoglobina
din sânge (de 200 de ori mai rapid decât oxigenul), şi formează compusul stabil
carboxihemoglobina, care determină apariţia hipoxiei tisulare. Gudronul este un lichid gros,
maroniu, care se condensează din fumul de ţigară şi irită căile respiratorii şi mucoasa gastrică,
favorizând neoplasmul pulmonar şi ulcerul gastric. •

Arsenicul

Arsenicul este una din cele mai periculoase substanţe chimice din fumul de ţigară. Cauzează
cancer şi afectează inima şi vasele de sânge. Mici cantităţi de arsenic se acumulează în corpul
fumătorilor şi concentraţia devine fatală după ani sau chiar luni de zile. •

Benzenul

Benzenul este substanţa care cauzează leucemie - cancerul sângelui. Fumul de ţigară conţine
cantităţi însemnate de benzen. Dintre persoanele care suferă de această cumplită boală,
leucemia, jumătate sunt sau au fost fumători. •

Cadmiul

Cadmiul este un metal folosit pentru fabricarea bateriilor. În corpul unui fumător este de două
ori mai mult cadmiu decât în corpul unui nefumător. Cadmiul cauzează cancer şi aduce grave
prejudicii funcţiilor rinichilor şi arterelor. Organismul uman dispune de proteine specializate care
să neutralizeze cadmiul otrăvitor, dar în cazul cantităţii excesive de cadmiu din fumul de ţigară
acestea sunt insuficiente. •

Cromul

Cromul este un metal utilizat în procesul de fabricare al aliajelor, lacurilor şi vopselelor. Sub
formă hexavalentă (CrVI) este deosebit de toxic şi este prezent în fumul de ţigară. În organism
efectele sunt dezastruoase la nivelul plămânilor cauzând cancer, în plus se lipeşte de ADN şi îl
deteriorează. •

Poloniul

Poloniul este o substanţă radioactivă rară care emite un tip de radiaţii foarte dăunătoare
organismului (radiaţii-alfa). Fumul de ţigară conţine urme de poloniu, ce se depun în căile
respiratorii şi emit radiaţii direct către celulele învecinate.

30

Formaldehida

Formaldehida este o substanţă chimică folosită să omoare bacteriile şi să conserve corpurile

moarte. Este direct responsabilă de bolile de la nivelul plămânilor şi căilor respiratorii. Extrem de
nocivă, chiar şi în cantităţi mici provoacă cancer. În locurile în care se fumează se găseşte de trei
ori mai multă formaldehidă. Această substanţă cauzează cancer ale căilor nazale. •

1,3-Butadienă BDE

1,3 Butadiena utilizată în fabricarea cauciucului, este cea mai toxică substanţă, prezentă şi în
fumul de ţigară şi prezintă riscul cel mai ridicat de a induce cancer. •

Hidrocarburi poliaromatice Cauzează cancer la nivelul plămânilor, pielii şi vezicii, şi distruge

secvenţele de ADN.

Acroleina

Acroleina este un gaz cu miros iritant, este una din otrăvurile cele mai abundente din fumul de
ţigară. Distruge secvenţele de ADN şi cauzează cancer pulmonar. •

N-nitrozaminele

N-nitrozaminele din tutunul fumat, prizat sau mestecat sunt înalt carcinogene, producând tumori
pulmonare, ale cavităţii bucale, esofagului, pancreasului şi ficatului.

Metale - Nichel, Cobalt, Beriliu

Inhalarea acestor metale din fumul de ţigară face ca riscul la care este expus organismul să fie
imens. În acest mod sunt uşor asimilate de plămâni unde provoacă distrugerea ADN-ului. Toate
aceste substanţe sunt calificate ca agenţi cancerigeni.

3.2.4.1 Studii şi cercetări cu privire la apariţia cancerului cauzată de tutun Tutunul este deci,
principala cauză a unei boli deosebit de grave: cancerul. Pentru jumătate din cele 26 de tipuri de
cancer existente principala cauză este fumatul: cancer de plămâni, esofag, laringe, faringe,
cavitatea bucală, pancreas, vezică, cavitatea nazală şi sinusuri, stomac, ficat, rinichi, cervix şi
sânge (leucemie). Cercetările efectuate în mod repetat asupra modului în care nicotina
acţionează asupra fumătorilor pasivi, au prezentat dovezi solide: inhalarea fumului de ţigară
provoacă moarte prematură datorată bolilor de inimă şi a cancerului, în special în cazul celor
care deja suferă de afecţiuni cardiace sau respiratorii. Riscul de dezvoltare a unor afecţiuni
respiratorii sau cardiovasculare creşte cu 20-30% pentru nefumătorii adulţi expuşi la fumul de
ţigară. Expunerea la fumul de ţigară cauzează şi Sindromul Morţii Infantile Subite la copiii ale
căror mame au inhalat fum de ţigară în timpul sarcinii sau copiii care trăiesc într-un mediu în care
se fumează.

31

Armele antitutun Sunt multe motivele pentru care mulţi nu renunţăm la fumat: - comoditatea; -
convingerea că nu putem; - ideea că o persoană cu o ţigară între degete este mai interesantă în
societate; - credem că dacă fumăm reuşim să ne debarasăm de anumite ticuri precum rosul
unghiilor sau anumite gesturi reflexe. Substanţele nicotinice Sub formă de gumă de mestecat,
plasturi, inhalatoare sau comprimate de supt, ele permit menţinerea unui anumit nivel de
nicotină în sânge, pentru reducerea sa progresivă. Medicamentele Este vorba în principal despre
un tratament oral fără nicotină care acţionează la nivelul sistemului nervos central. Ajutorul
psihologic Constă în ajutorul acordat de către prieteni, familie, anturaj. Metodele psihologice
constau în modificarea ideilor, gândurilor şi sentimentelor negative care perturbă un subiect,
pentru transformarea acestora în gânduri şi idei pozitive. Autohipnoza Subconştientul, denumit
şi supraconştient, este cel care dă comanda creierului uman să execute sau nu anumite acţiuni.
La fel, el preia gândurile noastre (pozitive sau/şi negative) şi le transferă în creier. Spre exemplu,
printr-o comandă dată creierului de către subconştient, se poate modifica ritmul cardiac, se
poate dezvolta o maladie de care ne este teamă (şi care persistă la nivel de subconştient) şi
multe altele. În cazul tabagismului, dependenţa de aceasta se poate înlătura prin comenzi ferme
date subconştientului, care la rândul său le va preda spre prelucrare creierului. Pentru aceasta,
subiectul trebuie să stea într-o poziţie de relaxare (culcat cu faţa în sus sau în şezut pe un scaun
cu spătar şi coloana vertebrală perfect dreaptă) şi să-şi inducă anumite comenzi pentru ca
întregul său corp fizic să intre într-o stare de relaxare, după care încep comenzile ferme date
creierului. Această tehnică induce subiectul, prin tehnici specifice de sugestie, în starea de somn
artificial, între veghe şi somnul real, într-o stare de receptivitate, iar astfel se poate forţa verbal
gândirea sa în sensul dezgustului faţă de tutun.

3.2.5 Expunerea excesivă la soare Pe lângă efectele sale benefice, soarele poate deveni un
duşman al sănătăţii noastre în cazul în care nu ştim să ne folosim de el. Expunerea îndelungată
constituie un factor major în apariţia cancerului de piele, mai ales în rândurile persoanelor care
au un ten mai deschis. Medicii dermatologi susţin faptul că arsurile provocate de soare distrug
ţesuturile sănătoase, iar arsurile repetate pot cauza afecţiuni ireversibile. Expunerea îndelungată
la soare poate cauza cancer de piele şi duce la îmbătrânirea prematură a pielii. Cu toate acestea,
însă, razele soarelui, în cantitate echilibrată, pot fi şi benefice organismului. Astfel, acestea
distrug microbii de pe anumite lucruri care, de obicei, sunt aerisite la soare. Asupra pielii,
expunerea la soare, într-o măsură moderată, conferă tenului un aspect mult mai fin, elasticitate
şi sănătate, tenul uşor bronzat, fiind mai rezistent la infecţii. Combinată cu exerciţiul fizic,
expunerea la soare constituie un factor destul de important în tratarea depresiilor acute şi
cronice. Sub acţiunea razelor solare, corpul produce vitamina D, care ajută la absorbţia calciului,
contribuind astfel la prevenirea rahitismului la copii şi adulţi, dar şi la prevenirea osteoporozei.
De asemenea, expunerea la soare, fără a face excese şi respectând orele

32

indicate de medicii dermatologi, întăreşte sistemul imunitar, alină durerile provocate de artrită şi
ameliorează simptomele sindromului premenstrual. Majoritatea testelor efectuate de către
medici au demonstrat faptul că există situaţii, destul de frecvente, în care razele soarelui ajută la
scăderea nivelului de colesterol din sânge. În cazul în care nu se respectă sfaturile medicilor,
expunerea îndelungată la soare constituie un factor major în apariţia cancerului de piele, mai
ales în rândurile persoanelor care au un ten mai deschis. Medicii dermatologi susţin faptul că
arsurile provocate de soare distrug ţesuturile sănătoase, iar arsurile repetate pot cauza afecţiuni
ireversibile, distrugând, în mod gradat, glandele sebacee şi reducând elasticitatea pielii,
determinând astfel îmbătrânirea ei prematură. Ţinând cont de toate aceste lucruri, indicat este
să ţinem cont de recomandările medicilor dermatologi şi să respectăm indicaţiile acestora
referitoare la orele benefice expunerii la soare. Astfel, cea mai bună perioadă de a face plajă
începe din jurul orei 16.00, evitându-se astfel insolaţiile şi arsurile pielii.

3.2.6 Gazele de eşapament În funcţie de înălţimea furnalelor şi de condiţiile atmosferice, gazele

de eşapament provenind din focare şi din circulaţie se propagă local sau la distanţe medii.
Substanţele provenind de la uzine se propagă în funcţie de modul în care sunt transportate, pe
distanţe mari. Echilibrul natural al gazelor atmosferice este ameninţat de activitatea omului.
Aceste pericole ar fi efectul smog-ul oraşelor, ploile acide, subţierea stratului de ozon, poluarea
aerului, efectul de seră şi încălzirea globală. Activităţile umane produc o mare poluare, zilnic.
Gazele de eşapament emanate de milioane de maşini în întreaga lume, împreună cu fumul şi
gazele industriale, aduc în atmosferă diferiţi agenţi poluanţi. Stratul gros de agenţi poluanţi
eliberaţi de un oraş mare poate crea o ceaţă sufocantă, mai ales când nu există vânturi care să
împrăştie poluanţii. Gazele acide care ies din coşurile fabricilor şi din autovehicule se amestecă
cu precipitaţiile, rezultând ploi acide care distrug clădiri şi păduri şi omoară peştii. Unii agenţi
poluanţi ajung în stratosferă, distrugând ozonul natural care protejează animalele şi plantele
împotriva razelor nocive ultraviolete ale soarelui. Compoziţia gazelor de eşapament În gazele de
eşapament se formează compuşi toxici precum: a) CO - monoxidul de carbon; b) CHx -
hidrocarburi; c) SO - dioxidul de sulf; d) Nox - oxizii de azot. Monoxidul de carbon care se elimină
la funţionarea motorului în regim staţionar sau la ambalarea acestuia. Monoxidul de carbon este
toxic, dar în condiţii atmosferice se leagă repede cu oxigenul atmosferic şi formează CO2. CHx şi
oxizii toxici emişi în atmosferă participă la aşa-numitul efect de seră. Aditivii din combustibili se
sedimentează pe suprafaţa solului, ca apoi, prin hrană, să se depoziteze în organism.
Hidrocarburile care se formează la arderea incompletă, atunci când frontul de ardere este
suprimat în unele sectoare ale camerei de ardere a motorului rece. Un amestec sărac sau prea
bogat măresc emisiile de hidrocarburi.

33

3.2.7 Efectele distrugerii stratului de ozon Ozonul (03) este un gaz având molecula formată din
trei atomi de oxigen. Este situat în straturile superioare ale atmosferei la altitudini de peste 10-
50 km, având o concentraţie maximă la circa 30 km. Se estimează că la ora actuală există circa 3
miliarde de tone de ozon. Dacă tot ozonul ar fi concentrat în formă pură atunci ar avea un strat în
jurul pământului doar de 3 mm. Misiunea principală a ozonului în straturile superioare ale
atmosferei este de a proteja Terra de razele ultravilolete ale soarelui. De-a lungul timpului viaţa
vegetală de pe pământ s-a adaptat la un anumit nivel de radiaţii UV. Sporirea cantităţii de
radiaţie poate provoca distrugerea treptată a lumii vii. Stratul de ozon este o regiune a
atmosferei de la 19 până la 48 km altitudine. Concentraţia maximă de ozon de până la 10 părţi
pe milion are loc în stratul de ozon. Aşadar ozonul se formează prin acţiunea razelor solare
asupra oxigenului. Această acţiune are loc de câteva milioane de ani, dar compuşii naturali de
azot din atmosferă se pare că au menţinut concentraţia de ozon la un nivel stabil. În straturile de
jos ale atmosferei ozonul are un rol distrugător, el atacă celulele plantelor prin inhibiţia
fotosintezei, intensifică procesele nocive ale smogului. Concentraţii ridicate la nivelul solului sunt
periculoase şi pot provoca boli pulmonare. Cu toate acestea însă, datorită faptului că stratul de
ozon din atmosferă protejează viaţa pe Pământ de radiaţiile solare, acesta este de o importanţă
critică. De aceea, în anul 1985 oamenii de ştiinţă au publicat un raport în care se menţiona că
începând din anii ’70, produsele chimice numite cloro-fluoro-carburi folosite îndelung ca
refrigerenţi şi în spray-urile cu aerosoli sunt o posibilă ameninţare a stratului de ozon. Eliberate
în atmosferă, aceste chimicale se ridică şi sunt descompuse de lumina solară, clorul reacţionând
şi distrugând moleculele de ozon – până la 100.000 de molecule de ozon la o singură moleculă
de C.F.C. O cauză majoră a dispariţiei ozonului conform părerii multor specialişti se datorează: -
rachetelor cosmice; de exemplu o rachetă cosmică cu utilizare multiplă ( gen Shuttle) elimină
până la 190 tone de clorură de hidrogen, distrugător activ al statului de ozon. - aviaţiei
supersonice; gazele avioanelor conţin oxizi ai azotului; in această cauză folosirea acestor tipuri de
compuşi chimici a fost parţial interzisă în Statele Unite şi nu numai. - halocarburilor bromurate ca
şi oxizii de azot din îngrăşăminte, pot de asemenea ataca stratul de ozon. Distrugerea stratului de
ozon ar putea cauza creşterea numărului de cancer de piele şi a cataractelor, distrugerea de
anumite culturi, a planctonului şi creşterea cantităţii de dioxid de carbon datorită scăderii
vegetaţiei. Influenţa radiaţiei UV asupra organismului uman este bine studiată. Reducerea
nivelului de ozon cu un procent duce la apariţia a peste 10 000 cazuri de cancer ale pielii.
Subţierea stratului de ozon pune în pericol existenţa omenirii. De aceea în 1985 a fost format -
Comitetul de Coordonare pentru protecţia stratului de ozon. Au fost luate măsuri drastice, până
la interzicerea folosirii freonului şi a altor agenţi. Măsurile întreprinse au permis încetinirea
ritmului de progresare a găurilor de ozon, dar nu au oprit definitiv procesul. •

Ploile acide

Ploaia acidă este un tip de poluare atmosferică, formată când oxizii de sulf şi cei de azot se
combină cu vaporii de apă din atmosferă, rezultând acizi sulfurici şi acizi azotici, care pot fi
transportaţi la distanţe mari de locul originar producerii, şi care pot precipita sub formă de
ploaie. Între interacţiunile sale dăunătoare se numără: erodarea structurilor, distrugerea
culturilor agricole şi a plantaţiilor forestiere, ameninţarea speciilor de animale terestre dar şi
acvatice, deoarece puţine specii pot rezista unor astfel de condiţii, deci în general distrugerea
ecosistemelor. Emisiile industriale au fost învinuite ca fiind cauza majoră a formării ploii acide.
Datorită faptului că reacţiile chimice ce decurg în cadrul formării ploii acide sunt complexe şi încă
puţin înţelese, industriile au tendinţa să ia măsuri împotriva ridicării gradului de poluare a
acestora, şi de

34

asemenea s-a încercat strângerea fondurilor necesare studiilor fenomenului, fonduri pe care
guvernele statelor în cauză şi-au asumat răspunderea să le suporte. •

Efectele dăunatoare ale poluării asupra sănătăţii oamenilor

Poluarea aerului exercită o acţiune negativă asupra sănătăţii omului, cauzând diverse boli ale
căilor respiratorii (faringita, pneumonia, bronşita, emfizemul, tuberculoza). Fluorurile, compuşii
de plumb, oxizii de azot, sulful, carbonul, hidrocarburile policiclice cancerigene etc. influenţează
considerabil sănătatea omului. În orasele cu număr mare de automobile s-a observat creşterea
sesizabilă a numărului de îmbolnăviri de cancer. Din punct de vedere al igienei, aerul
influenţează sănătatea atât prin compoziţia sa chimică, cât şi prin proprietăţile sale fizice
(temperatură, umiditate, curenţi de aer, radiaţii, presiune). În ceea ce priveşte compoziţia
chimică distingem influenţa exercitată asupra sănătăţii de variaţii în concentraţia componenţilor
normali, cât şi acţiunea pe care o exercită prezenţa în aer a unor compuşi străini. Efectele directe
sunt reprezentate de modificările care apar în starea de sănătate a populaţiei ca urmare a
expunerii la agenţi poluanţi. Aceste modificări se pot traduce în ordinea gravitaţiei prin:
creşterea mortalităţii, creşterea morbidităţii, apariţia unor simptome sau modificări fizio-
patologice, apariţia unor modificări fiziologice directe şi/sau încărcarea organismului cu agentul
sau agenţii poluanţi. Efectele de lungă durată sunt caracterizate prin apariţia unor fenomene
patologice în urma expunerii prelungite la poluanţii atmosferici. Aceste efecte pot fi rezultatul
acumulării poluanţilor în organism, în situaţia poluanţilor cumulativi (Pb, F etc.), până când
încărcarea atinge pragul toxic. Modificările patologice pot fi determinate de asemenea de
impactul repetat al agentului nociv asupra anumitor organe sau sisteme. Efectele de lungă
durată apar după intervale lungi de timp de expunere care pot fi de ani sau chiar de zeci de ani.
Manifestările patologice pot îmbrăca aspecte specifice poluanţilor (intoxicaţii cronice, fenomene
algerice, efecte carcinogene, mutagene şi teratogene) sau pot fi caracterizate prin apariţia unor
îmbolnăviri cu etimologie multiplă, în care poluanţii să reprezinte unul dintre agenţii etimologici
determinanţi sau agravanţi (boli respiratorii acute şi cronice, anemii etc.). Poluanţii iritanţi
realizează efecte iritative asupra mucoasei oculare şi îndeosebi asupra aparatului respirator. În
această grupă intră pulberile netoxice, precum şi o sumă de gaze şi vapori ca bioxidul de sulf,
bioxidul de azot, ozonul şi substanţele oxidante, clorul, amoniacul etc. Poluarea iritantă constitue
cea mai răspândită dintre tipurile de poluare, rezultând în primul rând din procesele de ardere a
combustibilului, dar şi de celelalte surse de poluări. Poluanţii alergenici din atmosferă Este cazul
poluanţilor naturali (polen, fungi, insecte) precum şi a prafului din casă, responsabili de un
număr foarte mare de alergii respiratorii sau cutanate. Pe lângă acestea se adaugă poluanţii
proveniţi din surse artificiale – în special industriale – care pot emite în atmosferă o sumă de
alergeni compleţi sau incompleţi. Pe primul loc din acest punct de vedere, se găseşte industria
chimică (industria maselor plastice, industria farmaceutică, fabricile de insecticide etc.). Poluanţii
atmosferici cancerigeni Nu se poate estima rolul poluanţilor atmosferici ca factori etiologici ai
cancerului, totusi creşterea frecvenţei cancerului, îndeosebi în mediul urban, a impus luarea în
considerare şi a poluanţilor atmosferici ca agenţi cauzali posibili, cu atât mai mult cu cât în zonele
poluate au fost identificate în aer substanţe carcinogene. Pesticidele Studiile efectuate pe
animale au evidenţiat faptul că expunerea la pesticide favorizează apariţia cancerului mamar şi
dezvoltarea tumorilor.

35

Materialele plastice Substanţele chimice care se găsesc în materialele plastice pot exercita un
efect potenţial negativ asupra hormonilor. Nonifenolul constituie un agent asemănător
estrogenului întâlnit în mod obişnuit în materialele plastice. Este folosit în produse cum ar fi
spermicidele din prezervative şi gelurile folosite pentru diafragme. Mulţi detergenţi şi produse
de igienă conţin nonifenol. Având în vedere toate aceste lucruri, ar fi indicat să limităm contactul
alimentelor, în special a celor ce conţin grăsimi, cu materialele plastice.

3.2.8 Legătura dintre scăderea imunităţii şi apariţia cancerului Scăderea imunităţii duce la
diminuarea reacţiilor de apărare împotriva anormalităţilor de orice fel. Fenomenul îşi are
originea în general în focarele de infecţii (carii şi granuloame dentare, sinuzită, prostatite,
metroanexite, nefrite, laringite, reumatism ş.a.) netratate la timp sau incorect tratate, în
intoxicaţiile cronice, în insuficienţa oxigenare a ţesuturilor, precum şi în sedentarism,
predispoziţii genetice ş.a. Avem nevoie să ne întărim imunitatea, în condiţiile în care alimentaţia
este de cele mai multe ori dezechilibrată, iar viaţa este din ce în ce mai stresantă. O dată cu
scăderea imunităţii, ne pierdem sănătatea, putând face multe complicaţii în organism. Sistemul
imunitar este un complex uluitor de mecanime care reglează neîntrerupt starea noastră de
sănătate şi ne apără continuu împotriva influenţelor ostile din exterior. Agresiunile asupra
corpului nostru sunt de multiple feluri şi în fiecare secundă, sistemul nostru imunitar este
solicitat să rezolve câte o problemă. Componentele sistemului imunitar se află într-o comunicare
permanentă asigurată de un fel de inteligenţă celulară alcătuită din sisteme super sofisticate de
transmisie a mesajelor pe cale chimică şi electrică. Se manifestă ca un “al doilea creier” care
orchestrează supravieţuirea întregului organism, într-o corelare perfectă cu sistemul cerebral. 4

3.2.9

Cauzele psihologice ale cancerului

Cancerul se poate declanşa şi din cauza emoţiilor refulate, a resentimentelor profunde şi de

lungă durată, în raport cu ceva sau cu o situaţie care vă perturbă şi faţă de care, nu v-aţi exprimat
niciodată adevăratele sentimente. Cancerul se mai poate declanşa rapid ca urmare a unui şoc de
natură emoţională (divorţ, pierderea locului de muncă, pierderea unei persoane dragi etc.). De
asemenea, rănile emoţionale vechi şi adânci, ură, imposibilitatea de a ierta propria persoană sau
pe alţii, remuşcările, tristeţea profundă, suferinţa îndelungată după cineva care a murit sau a
plecat din anturajul persoanei, secretele care apasă conştiinţa, închiderea emoţională, durerea
îngozitoare în suflet, depresia, stările de nervozitate, resentimentele puternice faţă de cineva,
ostilitatea pot fi generatoare de cancer, dacă sunt foarte puternice şi se menţin pe o perioadă
mai îndelungată.

http://www.tratamente.ca/despre-sistemul-imunitar

36

Stresul psihologic Rolul stresului în dezvoltarea cancerului este foarte mult discutat. Există
informaţii că tensiunea psihică poate juca un rol în debutul cancerului la anumite persoane ce
pot fi predispuse să dezvolte această maladie. Alţi cercetatori, de la Centrul de Oncologie din
New York, au concluzionat că stările şi trăsăturile psihologice pot afecta transformarea celulelor
normale în celule canceroase. Ei au identificat trei tipuri de factori de risc: stresul; trăsăturile de
personalitate (sau stilurile de soluşionare) şi obiceiurile ( fumatul, consumul de alcool). Este cu
totul acceptat ca odată ce individul este diagnosticat ca având cancer, starea emoţională a
acestuia se va constitui într-unul din factorii ce determină reuşita tratamentului. Registrele
medicale conţin nenumărate rapoarte ale pacienţilor care consideră că o vor lua de la început
sau au descoperit ceva pentru care să trăiască şi au ajuns în remisie (stare în care
simptomatologia dispare) ori s-au refăcut complet. În alte cazuri, la acei pacienţi care erau în
remisie, traumele emoţionale severe au fost asociate cu reapariţia cancerului. Bolile infecţioase
şi sistemul imunitar Prin alterarea sistemului nervos şi a celui hormonal, stresul persistent
creează într-un fel climatul fertil pentru maladie. Nu se cunoaşte mecanismul exact. Stresul
poate avea un efect direct asupra sistemului imunitar - grup de mecanisme din organism ce
lucrează laolaltă pentru a lupta cu infecţia - prin reducerea capacităţii sale de funcţionare
eficientă. De asemenea, stresul poate acţiona în manieră indirectă asupra rezistenţei
organismului la infecţie. Dacă persoana are o alimentaţie săracă îşi neglijează întreţinerea fizică,
nu doarme, fumează sau bea prea mult sau manifestă o conduită prin care îşi poate periclita
sănătatea. Persoanele care au înregistrat stres psihologic pe termen lung ca rezultat al
evenimentelor stresante în viaţă, tind să manifeste modificări imunologice ce pot conduce la
infecţii cât şi la maladii maligne. Chiar dacă cineva s-a îmbolnăvit, evoluţia bolii depinde totuşi de
agenţii vătămători la care persoana a fost expusă şi de starea de sănătate a persoanei înainte de
evenimentul de viaţă stresor. Stările de panică sau sentimentele negative, de supărare, pot
provoca secreţia în exces a noradrenalinei (cunoscută ca hormonul „luptă sau fugi”) şi a
cortizonului. Aceşti hormoni pregătesc corpul pentru un răspuns la o potenţială rănire, în parte
chiar prin stimularea factorilor ce favorizează inflamaţia, ca element necesar pentru repararea
ţesuturilor. În acelaşi timp aceşti hormoni acţionează şi ca fertilizatori pentru tumorile
canceroase, latente sau deja formate. Stresul poate favoriza cancerul mai ales prin diminuarea
reacţiilor de apărare a organismului (datorită creşterii secreţiei de corticosteroizi), dar şi prin
accelerarea proceselor oxidative. Stresul generează şi o serie de tulburări psihosomatice –
intensificarea metabolismului, sporirea cantităţii de radicali liberi, creşterea trigliceridelor,
colesterolului şi lipidelor sanguine, gastrite şi ulcer gastro-duodenal, hipertensiune arterială,
ateroscleroză, cardiopatie ischemică, accidente vasculare ş.a. – care la rândul lor pot constitui
teren propice apariţiei cancerului. Celulele imunitare încep să elimine proteine inflamatorii care,
dacă sunt eliminate în cantităţi mici, pot grăbi vindecarea dar care, produse în exces, distrug
ţesuturi în întreg organismul crescând riscul apariţiei cancerului.

37

Dr. Hamer a stabilit că originea bolilor este în creier, “orice boală este cauzată de un şoc
emoâţional care surprinde individul total nepregătit”.5

3.2.10 Cauzele răspândirii cancerului pe glob Mulţi cercetători susţin că cel mai frecvent,
cancerul se datorează unor influenţe externe ce intervin pe parcursul vieţii. Aproximativ 90% din
cazurile acestei maladii sunt legate de factorii din mediul înconjurător (agenţi naturali, chimici,
fizici, bacteriologici, componente din alimentaţie etc.) şi a modului lui de viaţă. În răspândirea lui
pe Terra, omul va duce cu el, pretutindeni, şi acele maladii pe care le poartă sau de care va
suferi. Printre acestea va fi şi cancerul, legat de acele cauze pe care le va întâlni sau se vor ivi
odată cu viaţa, de-a lungul vremii, cauze ce vor determina apariţia lui. Prezenţa şi frecvenţa
cancerului sunt constatate astazi într-un cadru geografic extins peste tot unde fiinţa umană este
legată de factorii demografici, climaterici, sociali şi economici, dar şi de risc profesional, ai
modului de viaţă, ai obiceiurilor şi tradiţiilor etc, ce impun multitudinea, diversitatea şi
variabilitatea cauzelor, mărind continuu amploarea acestor constatări. Legat de specificitatea
factorilor, aceştia acţionează şi determină, tot aşa de diferit, numărul de cazuri noi sau de
decese. În ţările din Europa occidentală, ca şi în celelalte ţări industrializate din lume (Canada,
SUA, Noua Zeelanda etc), cancerul reprezintă 35% din mortalitatea generală, la om, după
maladiile cardiovasculare. După ultimele estimări, în lume, în decesele datorate cancerului, la
ambele sexe, locul principal îl ocupă cancerul plămânului, apoi cancerul colonului şi rectului,
urmate, la bărbaţi, de cel al prostatei şi, la femei, de cel al glandei mamare.Cancerul, însă, nu
este prezent numai la om, ci în tot regnul animal. Unele animale fac rar această boală (de
exemplu, caprinele) sau unele specii de peşti (de exemplu, rechinii). Uneori, temperatura, factorii
mecanici sau agenţii mutageni pot determina ţesutul vegetal să reacţioneze anormal, anarhic,
într-un mod apropiat ţesutului animal, unde diferenţierea şi depolarizarea celulelor vor face ca
ţesutul respectiv să ia o formă pseudotumorală. Materia vie este supusă continu unor eventuale
degradări şi transformări, fie ea celulară, singulară sau în cadrul unui organism superior,
pluricelular organizat, animal sau vegetal, supus unor diverse agresiuni, ce trebuie să se adapteze
şi, astfel, să treacă printr-un proces de schimbări gradate pe o durată lungă de timp, proces ce
caracterizează evoluţia speciilor (Ch. Darwin, 1859). Lupta pentru existenţă şi supravieţuire astfel
declanşată, a obligat specia umană, dar şi alte fiinţe, să migreze pentru găsirea unui alt mediu
ambiant. Diferiţi factori au impus organismelor respective să se adapteze, să se modifice sau
chiar să dispară. În cadrul legii nescrise a evoluţiei speciilor, a organismelor vii este unanim
admis, că adaptările acestora faţă de efectele produse de agresori, cum sunt modificările
funcţionale, morfologice şi morfopatologice, au apărut continuu pe parcursul vieţii şi au evoluat
odată cu ea. 5

http://relaxare.wordpress.com/autovindecare

38

Cancerul rămâne, în intimitatea lui fiziologic-organizatoare, numai la stadiul celular. El nu are

energia biologică specifică şi nici programarea genetică codificată necesară pentru finalizarea şi
organizarea ţesuturilor, sistemelor sau organelor. El rămâne, pur şi simplu, o colonie celulară de
diferite mărimi şi forme pe care le poate lua în detrimentul ţesutului în care a apărut şi se
dezoltă. În acest fel, va rămâne dependent de participarea organismului la susţinerea existenţei
sale şi se va supune, în acest scop, unor anumite norme şi legi de convieţuire ale gazdei, dar, va
rămâne anarhic şi independent, în dezvoltarea sa pe teritoriul acesteia. Dacă el apare ca o
tumoră, aceasta nu este altceva decât o falsă imagine a unei populări formate reprezentativ din
celule canceroase libere şi autonome, care, cu ajutorul gazdei, ce furnizează textura structurală a
acestei tumori, prin vase sanguine, limfatice, fibre (colagen, fibronectine etc.) şi unele celule din
mezenchim, îi va da aparenţa unui ţesut propriu. Este, de fapt, o reacţie nespecifică din partea
ţesutului şi a organului în care a apărut, ca în oricare situaţie, cum este şi cea faţă de un corp
străin inert, bacterii, paraziţi etc. Cancerul se instalează atunci când organismele, respectiv
ţesuturile şi celulele lor, nu au mai putut face faţă agresiunii agenţilor din mediu, trebuind să
producă o adaptare, o modificare, fie ea chiar malignă. Mutaţia a devenit o armă biologică
majoră, elementul preponderent al acestei modificări, prin care este posibilă o adaptare a naturii
de o asemenea dimensiune şi, astfel, impulsul la variabilitatea genetică va realiza selecţia,
valoarea noului fenotip, a celui mai bine adaptat, realizare ce apare în lupta pentru existenţă.
Diverşi "agresori" determină variabilitatea în răspândirea cancerului. În fiecare zi, în fiecare
moment, fiinţa umană poate fi ţinta multiplelor agresiuni ale mediului înconjurător. Agenţii
agresori pot ajunge în contact cu organismul, direct, prin aerul poluat pe care-l inspirăm, ori prin
apa pe care o bem. Aceasta poate conţine substanţe nocive "antrenate" din solul cu care este în
contact permanent, cantitate, uneori, peste concentraţia admisă de normele de igienă. La
acestea se adaugă şi radioactivitatea radiaţiilor cosmice, ce scaldă materia şi mediul în care
trăim. Alte moduri de agresiune le putem remarca şi prin existenţa altor agenţi patogeni de tip
parazitar, microbian sau viral cu care putem fi în contact, ca şi a unor elemente şi substanţe
toxice cu care, uneori, suntem confruntaţi în activitatea noastră profesională sau în viaţa de zi cu
zi. Acestea continuă să schimbe sau să degradeze şi astăzi aspectele bune, tradiţionale sau să le
modifice, odată cu evoluţia complexă a societăţii noastre. Toate aceste agresiuni, conduc
individul pe calea unor numeroase riscuri, ori a supunerii la abuzuri de tot felul sau la alte
modificări ale stării de sănătate. Una dintre cele mai importante cauze de risc în cancer, o poate
reprezenta, de asemenea, modul nostru de alimentaţie zilnică, prin consumul tolerant al unor
componente nocive, nealimentare ce le poate conţine aceasta. În plus, o alimentaţie
dezechilibrată, mai ales privind proporţia sau cantitatea elementelor sale naturale de bază, ce
trebuie să le conţină o nutriţie corectă, ori prin lipsa unora din ele, ce pot fi de importantă
esenţială, contribuie la continua creştere a acestui risc. Mulţi din aceşti factori agresori pot fi
cauza producerii şi a altor boli. Dacă cercetăm toate statisticile mondiale, vedem că acest
fenomen de creştere este, la prima vedere, o realitate.

39

De asemenea, în fiecare an, mortalitatea prin cancer creşte în fiecare regiune şi în fiecare ţară. Ea
este legată, desigur, de mărirea numărului de noi cazuri de cancer, care la rândul ei, este
determinată de apariţia a noi factori nocivi de cancerizare ce se abat asupra populaţiei din
societatea noastră de astazi.

3.3 Legătura dintre cancer şi alimentaţie Multe rezultate subliniază rolul unor alimente sau
factori alimentari în diminuarea acestui tip de boli. Ipoteza unei relaţii între alimentaţie şi cancer
a fost avansată mai întâi pe baza câtorva observaţii clinice efectuate la sfârşitul anilor 1930, apoi
pe baza unor cercetări realizate pe animale. Consumul excesiv de carne, în decursul ultimilor
cincizeci de ani, stă la originea unei creşteri a incidenţei acestor boli, care reprezintă primele
două cauze de deces în rândul naţiunilor industrializate. Produsele de carne în SUA conţin în
general, cantităţi mari de grăsimi şi toxine liposolubile (pesticide, ierbicide). Consumul excesiv de
carbohidraţi/zahăr – Se consideră că zahărul şi făina albă au efect negativ nemijlocit asupra
dezvoltării cancerului, anulând chiar efectul benefic al alimentelor protectoare cum este fibra
vegetală. Când se consumă zahăr, sau produse pe bază de zahăr, organismul produce insulină, iar
excesul de insulină promovează cancerul mamar la fel ca şi estrogenul. Zahărul şi produsele pe
bază de zahăr au o capacitate remarcabilă de debilitare a sistemului imunitar. Fenomenul începe
la 30 de minute după ingerarea zahărului, şi se poate menţine 5 ore. Consumul excesiv de
alimente cu conţinut de fier. Multe din cazurile de cancer actuale în SUA ar putea fi datorate unui
consum excesiv de carne de vită (sursă foarte bogata în fier). Nu se ştie clar dacă fierul sau
grăsimea de vacă (contaminată de antibiotice şi hormoni) promovează dezvoltarea tumorilor, dar
excesul de fier generează cu certitudine un mare volum de radicali liberi distrugători. Consumul
excesiv de alcool. Alcoolul (inclusiv bere) tumori prin inhibarea unor componente ale sistemului
imunitar.

poate accelera dezvoltarea unei

Consumul excesiv de cafeină. Mai ales în cafea, ceai (excluzând ceaiul de plante), produse cola şi
ciocolată. Prin excesiv înţelegem peste 3 cafele pe zi. Cafeina poate afecta structura genetică şi
poate submina mecanismele normale de corecţie la nivelul ADN.

3.3.1

Toxicitatea intestinală

Situaţia apare când intestinele devin supraîncărcate şi intoxicate, în funcţie de ce mâncăm, şi în

funcţie de modul în care eliminăm deşeurile de digestie. Se creează o stare de toxicitate în
organism şi incapacitate de a mai absorbi nutrienţii necesari menţinerii stării de sănătate.
Tranzitul intestinal al multor persoane atinge recordul de 50-70 ore în prezent, ceea ce înseamnă
că scaunul are timp să intre în descompunere, micro-organismele dăunătoare au timp să
prolifereze, iar toxinele au timp să se dezvote şi să otrăvească ţesuturile. Alimentele care produc
secreţii de mucus (lactate, ouă, carne) aduc o contribuţie substanţială la încetinirea tranzitului
intestinal. În urma ingerării acestor alimente (şi mai ales, însoţite de produse din făină), un strat
mucoidal se formează

40

pe pereţii interiori ai intestinelor. Acest strat blochează absorbţia în sânge a substanţelor

nutritive de bază, şi oferă un mediu ideal de proliferare a bacteriilor, ciupercilor, drojdiilor şi
paraziţilor. Acest scenariu creează condiţia de disbioză (dezechilibru în flora intestinala conţinutul
intestinului se descompune), generând compuşi chimici vătămători. Mari cercetători în domeniul
medical, precum dr. Bernard Jensen, Kellog, Andersen, în urma a zeci de ani de terapii de
vindecare a organismului prin curăţirea intestinelor, au ajuns la concluzia că până la 80% din
imunitatea organismului se datorează colonului. Colonul este deci un organ important al corpului
nostru, cel mai important în ceea ce priveşte epurarea organismului. Colonul mai are şi un rol
important în absorbţia fluidelor, electroliţilor şi vitaminelor esenţiale, dintre care unele se
sintetizează la nivelul colonului. Când funcţiile lui se deregleazǎ sau se încetinesc, se altereazǎ nu
numai capacitatea lui de a elimina reziduurile, dar se distruge şi atmosfera bacteriană normală
de la acest nivel. Acest fenomen se numeşte disbiozǎ şi, odatǎ instalat, poate influenţa negativ
activitatea multor aparate şi sisteme din organism. Concluzia la care a ajuns Doctorul Bernard
Jensen6 este că intestinul gros este primul organ pe care trebuie să îl îngrijim în mod invariabil,
înainte de a se produce efectiv o vindecare la nivelul întregului organism. Terapia depurativǎ
reprezentată de dieta de detoxifiere, deseori este asociatǎ cu hidrocolonoterapia si constǎ într-o
tehnică terapeutică în scopul depurării sistemului imunitar intestinal, acest efect obţinându-se
prin intermediul unei spălări controlate a segmentului distal al colonului. Potrivit conceptiei
ayurvedice, bolile apar atunci când se acumulează în organism diferite substanţe toxice, nocive:
virusuri, bacterii, resturi de medicamente, metale grele, alimente modificate genetic etc.

3.4 Simptomele cancerului Simptomatologia cancerului debutează cu o stare de slăbiciune

generală, cu pierderea energiei şi a vigorii, cu senzaţie de oboseală şi epuizare. Între
simptomatologia precoce şi diagnosticul efectiv al cancerului pot trece ani, săptămâni, sau doar
zile; uneori diagnosticarea cancerului este posibilă de la prima consultaţie. Este foarte important
ca medicul să informeze pacientul asupra gravităţii bolii chiar de la început, sau după primele
semne de ameliorare. Pot fi semne ale bolii: - o rană care nu se vindecă; - hemoragie sau
scurgere neobişnuită; - întărirea sau umflarea unei mici zone la nivelul sânului sau în orice parte
a corpului; - greutate în ingerare sau înghiţire; - modificarea evidentă a unui neg sau a unei pete;
- tuse sau răguşeală persistentă; - modificări ale comportării obişnuite ale intestinului
stomacului, vezicii urinare, lipsa poftei de mâncare cu stare de slăbiciune.

http://www.detox.net.au/articles/detox/bernard-jensen-the-father-of-modern-detox.html

41

3.5 Ereditatea şi importanţa depistării cancerului Metabolismul unui individ este determinat în
principal de patrimoniul său genetic. Depistarea nu ne pune complet la adăpost, însă permite
detectarea mai din timp a cancerelor, sporind astfel şansele de vindecare. Cu cât diagnosticul
este mai precoce, cu atât tratamentele sunt mai uşoare şi şansele de vindecare sunt mai mari.

3.6 Rolul sistemului imunitar Este acela de a identifica şi elimina orice agresiune internă şi
externă (intelligent destruction – diatrugere inteligentă), de a distinge perfect între ceea ce este
propriu organismului şi ceea ce îi este străin şi de a acţiona ca atare. Toate elementele sistemului
imunitar conlucrează într-o coordonare perfectă a unui mecanism infinit mai subtil decât suma
părţilor sale componente. Sistemul nostru limfatic include componente esenţiale ale sistemului
de apărare. Limfa este un lichid apos care umple spaţiile dintre ţesuturi şi are o structură
asemanătoare plasmei din sânge. Se prezintă o reţea vastă de canale colectoare (vase limfatice)
cu misiunea de a drena deşeurile şi rezidurile deversate din „bucătăria” şi „baia” fiecărei celule a
organismului; este un fel de „gunoier” al corpului. Un organism cu un sistem imunitar slăbit
poate tolera creşterea şi expansiunea tumorilor. Există totuşi o anumită proporţie de cancere
care se vindecă spontan prin faptul că organismul îşi poate mobiliza forţele de apărare şi există
deasemenea un număr de cancere care nu ajung să se manifeste pentru ca sistemul imunitar le
distruge din primele faze. Aceasta demonstrează că reglarea şi echilibrarea sistemului imunitar
are un rol hotărâtor în menţinerea stării de sănătate şi că este necesară atât celor sănătoşi cât şi
celor bolnavi. Reacţiile imunitare ce apar în organism reprezintă un proces complex care
angrenează un număr foarte mare de celule, celule care îndeplinesc diverse funcţii, aici fiind
puse în evidenţă doar cele mai numeroase. Aceste celule se numesc limfocite şi ele sunt de două
tipuri: celule limfocitare T ce iau naştere în glanda timus şi celule limfocitare B produse în
măduva spinării. Pe lângă aceste 2 tipuri de celule limfocitare care acţionează "la comandă" mai
există şi celule ucigaşe NK (Natural Killer Cells) care joacă un rol important în distrugerea
tumorilor şi rejectarea celulelor infectate de viruşi. Celulele NK acţionează "independent" în
sensul că nu au nevoie să fie activate pentru a distruge celulele cărora le lipsesc markerii specifici
(de ex. celulele mutante). Existenţa în sistem a unui număr suficient de celule NK este strict
necesară atât pentru a preveni cancerele cât şi pentru a le distruge. Celulele NK sunt stimulate
de Interleukin, o citokină (celule de semnal). Celulele limfocitare T determină imunitatea celulară
influenţând apărarea organismului faţă de viruşi şi ciuperci patogene participând la apărarea
antiinfecţioasă precum şi la distrugerea tumorilor. Celulele limfocitare T determină imunitatea
celulară influenţând apărarea organismului faţă de viruşi şi ciuperci patogene participând la
apărarea antiinfecţioasă precum şi la distrugerea tumorilor. Aceste celule au proprietatea de a
circula permanent către splină şi ganglionii limfatici în care îşi au sediul, trecând apoi din nou în
sânge. În timpul acestei circulaţii permanente ele distrug viruşii şi substanţele străine
organismului. Cea de a doua categorie de celule ce se implică în procesele imune, celulele
limfocitare B, determină imunitatea umorală, imunitate care implică producerea anticorpilor.
Aceste două tipuri de celule conlucrează împreună pentru apărarea organismului. O slabă
dezvoltare a celulelor de tip B conduce la o slabă imunitate umorală şi, până la urmă, la existenţa
unui număr insuficient de anticorpi specifici. O slăbire a imunităţii umorale determină o slăbire a
imunităţii celulare şi invers.

42

Virozele repetate dezechilibrează sistemul de apărare al organismului şi în special imunitatea

celulară, organismul tolerând astfel extinderea rapidă a tumorii. 3.6.1 Alimente şi vitamine care
favorizează creşterea imunităţii organismului ● Enzimele favorizează procesele imunitare în
general (legume, fructe crude); ● Uleiurile vegetale grase stimulează activitatea limfocitară
(soia, alune, nuci ; seminţe de in, de susan, de dovleac etc.) ; ● Vitaminele Vitamina A ajută la
menţinerea integrităţii tubului digestiv, plămânilor şi membranelor celulare, prin oprirea
pătrunderii agenţilor străini în corp şi a viruşilor în celule. Vitamina A şi betacarotenul sunt
antioxidanţi puternici; mulţi agenţi străini produc radicali oxidanţi liberi ca şi parte a sistemului
lor de apărare. Provitamina A se găseşte în morcov, pepene galben, dovleac, ardei gras galben,
tomate galbene, caise, piersici, mango, banane, varză, brocoli, conopidă, orz verde, pătrunjel
verde, crustacee marine, brânzeturi, lactate, verdeţuri. Vitamina C. Dintre toţi antioxidanţii,
vitamina C este cea mai bună. Vitamina C blochează producerea de radicali liberi, protejează
acizii graţi nesaturaţi din membrana celulelor şi acţionează indirect regenerând vitamina E,
principalul antioxidant al membranei celulare. Aceasta previne apariţia cancerului prin întărirea
sistemului imunitar. Vitamina C se găseşte în ardei, conopidă, brocoli, varză, căpşuni, lămâi,
mere, portocale etc. Vitamina D este cunoscută pentru rolul ei în metabolismul calciului şi
sănătatea osoasă. Vitamina D ar fi deci un puternic inhibitor al diviziunii şi creşterii celulare.
Vitamina D se găseşte în hering, somon, unt, brânzeturi, lapte, gălbenuş de ou, ton etc. Vitamina
D este produsă şi reglată şi de lumina solară. Lumina solară este o energie electromagnetică ce
radiază din soare în valuri similare cu cele ale oceanului. Lumina ultravioletă are diferite lungimi
de undă – UVA, UVB şi UVC. Când lumina soarelui loveşte pielea expusă, porţiunea UVB cauzează
o schimbare chimică într-un tip special de colesterol prezent în piele, convertindu-l într-o formă
de vitamina D. Vitamina D ajută intestinele să absoarbă calciul şi fosforul din dietă. De asemenea
vitamina D are o importanţă deosebită în stimularea metabolismului, reglarea tensiunii arteriale
şi prevenirea creşterii cancerelor de sân, colon şi a altor tipuri de cancer. Vitamina E este un
puternic antioxidant care acţionează în vederea prevenirii sau întreruperii reacţiilor în lanţ care
generează radicalii liberi. Această vitamină se găseşte în ulei de germeni de grâu, ulei de floarea
soarelui, ulei de seminţe de struguri, ulei de măsline, peşte gras etc. Seleniul, manganul, cuprul şi
zincul sunt implicate în antioxidare şi s-au dovedit toate a fi întăritoare ale imunităţii. Seleniul
contribuie la diminuarea proceselor inflamatorii. Se găseşte în peştele oceanic, alge marine,
fructe de mare, ficat, grâu germinat, morcovi etc. Zincul intervine în activitatea a peste 200 de
enzime care acţionează în corpul uman. Acesta contribuie şi la stabilizarea structurilor
proteinelor din organism şi joacă un rol important în exprimarea genelor (manifestarea
caracterelor genetice). Zincul, în asociere cu manganul, este antidot al cuprului, ceea ce este
important în vindecarea de alcoolism, artroză, psoriazis şi anumite tipuri de cancer. Utilizarea
numai a zincului duce la scăderea conţinutului de mangan din sânge. De aceea, se impune
realizarea unei proporţii corecte între aportul alimentar de zinc şi mangan. Zincul asociat cu
manganul şi vitamina B6 joacă un rol fundamental în formarea colagenului – proteina care se
găseşte în ţesutul conjunctiv, osos şi cartilaginos şi care, prin fierbere, se transformă în gelatină.
Zincul se găseşte în

43

cantităţi mari în drojdia de bere, ceapă, ficat, cacao, alune, leguminoase, germeni de grâu şi
crustacee. Creşterea proporţiei radicalilor liberi peste limitele normale duce la uzura prematură a
ţesuturilor organismului. Trebuie aşadar, să evităm: - alimentaţia oxidantă (grăsimile, alcoolul,
cafeaua, alimentele cu E-uri, prăjelile etc); - poluanţii aerului, apei şi ai solului, radiaţiile de orice
natură; - fumatul; - stresul şi oboseala. 3.6.2 Alimentele anticancerigene În natură există
nenumărate alimente care oferă beneficii în controlarea cancerului datorită nutrienţilor pe care îi
conţin. Vom enumera aici câteva din aceste alimente urmând să detaliem despre ele în Capitolul
6. Aşadar puteţi consuma în cantităţi mari morcov, roşii, spanac, urzici, conopidă, usturoi, nuci,
cartofi, sfeclă roşie, fasole, soia, măceşe, afine, mure, coacăze, căpşune, zmeruă, agrişe, vişine,
cireşe, caise piersici, prune, citrice, struguri, varză, mărar, pătrunjel, grâu şi multe altele. 3.6.3
Alimente care favorizează apariţia cancerului Din păcate există şi alimente care favorizează în
circumstanţe propice apariţiei cancerului. Acestea sunt alimente care hrănesc celulele
canceroase şi /sau microbii din celulele canceroase şi din celulele corpului: zahărul rafinat, făina
rafinată, sucurile acidulate etc. Zahărul rafinat Zahărul este utilizat în Europa de peste o sută de
ani devenind aliment de bază după Primul Razboi Mondial. În prezent, zahărul este unul dintre
alimentele cele mai controversate. Cercetările ştiinţifice din ultimele decenii privind efectele
zahărului au demonstrat nocivitatea acestui aliment. Zahărul este o substanţă de semisinteză
care se obţine în principal din sfecla de zahăr sau trestie de zahăr. Sfecla de zahăr conţine peste
50 de nutrienţi în timp ce zahărul numai unul: zaharoza. Prin rafinare el îşi pierde enzimele şi
celelalte substanţe nutritive atât de necesare vieţii. Organismul uman s-a adaptat în cursul
sutelor de mii de ani de evoluţie să digere şi să asimileze numai combinaţii naturale de zaharuri
existente în fructe şi legume. Prelucrarea unei substanţe pure, obţinută prin procedee chimice
cum este zaharoza, se face cu preţul unor eforturi mari depuse de organism şi constituie un
adevărat şoc pentru o serie întreagă de organe producând dezechilibre în lanţ. De exemplu, se
pierde calciu în detrimentul sistemului osos şi al dentiţiei care devin din ce în ce mai fragile.
Făina rafinată Produsele obţinute din făină rafinată, supun organismul la stres, ca urmare a
faptului ca sunt sărace în substanţe nutritive, conţinând multe calorii inutile. Pentru a digera
alimentele rafinate, organismul trebuie să-şi folosească propriile vitamine şi minerale, adică să îşi
consume rezervele, scăzând astfel imunitatea. Băuturile acidulate Cercetătorii spun că zahărul
din băuturile acidulate creşte nivelul de insulină din corp, iar aceasta contribuie la cresterea
celulelor canceroase în pancreas. Alte alimente care favorizează apariţia cancerului sunt cele
care cauzează scăderea nivelului hipersensibilităţii imune, reducând capacitatea corpului de a
lupta cu cancerul: - carnea de vită;

44

- carnea de curcan; - carnea de miel; - carnea de porc. Carnea constituie una din cele mai
importante surse de proteine, dar ea este săracă în vitamine, hidraţi de carbon, săruri minerale şi
oligoelemente. Europenii şi americanii consumă mai multă carne decât orientalii. Cea mai mare
problemă în dieta americană standard o reprezintă contaminarea cărnii animalelor prin
antibiotice şi hormoni steroizi. De asemenea animalelor americane le sunt administraţi şi
hormoni de creştere, pentru mărirea depozitelor de grăsimi. Cercetările medicale suspectează
incidenţa crescută a cancerului de sân şi de ovar la femei legate de prezenţa acestor hormoni
administraţi animalelor. Acizii graşi trans Grăsimile de tip trans (AGT) sunt unele dintre cele patru
tipuri de grăsimi larg răspândite în alimente, alături de cele saturate, polinesaturate şi
mononesaturate. Este vorba despre acizi graşi mono sau polinesaturaţi care prezintă un tip de
legătură chimică numit „trans”, de unde şi denumirea generică. Acizii graşi trans se găsesc în
cartofi prăjiţi, mâncăruri grase, alimente procesate, aspartam, glutamat, margarină. Peştele din
apele poluate conţine policlorinat, substanţă toxică. Prăjelile de orice natură, deoarece la
suprafaţa cărnii prăjite se formează – polimeri (îndeosebi acroleină), iar la cea a produselor care
conţin amidon (cartofi, paste făinoase, pâine, aluat, produse fine de panificaţie şi cofetărie, orez
ş.a. ) – acrilamidă. Afumăturile se încarcă cu benzpiren, substanţă care este de asemenea
neoplazică. Nutrienţii care conţin aditivi alimentari (E-uri) toxici, or, după cum au demonstrat
cercetătorii, orice substanţă toxică este potenţial cancerigenă ; există două categorii de E-uri
nocive : unele interzise în alimentaţie în majoritatea ţărilor lumii, dar care din păcate mai pot fi
întâlnite în unele produse, şi E-uri care nu sunt interzise deocamdată de actele normative, dar
care s-au dovedit în cercetări recente ca fiind periculoase pentru sănătate Alimentele fierte Prin
fierbere se distrug enzimele şi majoritatea vitaminelor (un important scut împotriva bolii
ucigaşe) şi totodată se formează în compoziţia lor minerale insolubile, care agresează ţesuturile ;
Produsele fine de panificaţie şi cofetărie Din conţinutul acestora au fost îndepărtate fibrele
vegetale (care diluează substanţele carcinogene din intestine), precum şi importante vitamine, în
special cele din complexul B. Aşa cum ştim alimentele pe bază de zahăr sau făină albă au o
valoare glicemică foarte ridicată şi, în consecinţă, creşte nivelul de glucoză din sânge. Corpul
eliberează o doză de insulină pentru a da posibilitate glucozei să intre în celule. Este cunoscut
faptul că aceste creşteri ale nivelului secreţiei de insulină stimulează în mod direct nu numai
dezvoltarea celulelor canceroase, ci şi capacitatea lor de a invada ţesuturile învecinate. În
literatura ştiinţifică se indică faptul că persoanele care doresc să se protejeze împotriva
cancerului trebuie să îşi reducă consumul de produse pe bază de zahăr procesat şi făină albă. Nu
sunt însă restricţii în ceea ce priveşte consumul de fructe, atâta timp cât acestora nu li se adaugă
zahăr. De asemenea evitarea dulciurilor şi a gustărilor rapide dintre mesele principale ale zilei
este foarte importantă.

45

Băuturile răcoritoare industriale (chimizate) au în compoziţie cel puţin patru substanţe

cancerigene: coloranţi, aromatizanţi, conservanţi şi edulcoranţi. Nutrienţii proveniţi din surse
obţinute prin inginerie genetică conţin substanţe care pot produce mutaţii celulare şi deci şi
boala canceroasă.

3.7 Stresul în cancer În cancer stresul are strânsă legătură cu producerea exagerată de substanţe
inflamatorii, o cauză insuficient menţionată când se discută despre această boală nemiloasă,
manifestat ca un sentiment permanent de nefericire, de neajutorare, ca o disperare care nu vrea
să se desprindă de cel în cauză. Această stare emoţională nu rămâne fără repercursiuni asupra
stării de sănătate a organismului, fiind însoţită de schimbări în secreţia de noradrenalină
(cunoscută şi sub denumirea de hormon "luptă sau fugi") şi de cortizol, sau hormonul de stres.
Aceşti hormoni pregătesc corpul pentru o eventuală leziune, în parte prin stimularea de factori
inflamatori necesari pentru repararea ţesuturilor. În acelaşi timp, aceşti hormoni reprezintă
agenţi de fertilizare pentru tumorile, în stare latentă sau instalate deja în organism.

3.7.1 Efectele devastatoare ale stresului asupra dezvoltării cancerului Privit în cadrul sindromului
general de adaptare, stresul prezintă trei faze: reacţia de alarmă, stadiul de rezistenţă şi cel de
epuizare. Reacţia de alarmă cuprinde o fază de şoc (prin depresia sistemului nervos,
hipotensiune, hipotermie etc.) cu o tulburare sistemica bruscă, urmată de contraşoc (fenomene
de apărare etc.); Stadiul de rezistenţă cuprinde ansamblul reacţiilor provocate de expunerea
prelungită la situaţii pentru care individul dispune de mijloace de adaptare, în care capacitatea
de rezistenţă creşte peste medie. Stadiul de epuizare intervine atunci când adaptarea nu mai
poate fi menţinută şi este caracterizat prin oboseală, lipsa de speranţă, inhibiţie crescândă etc.
Mecanismele de apărare devin ineficiente şi intervine prăbuşirea. Din nefericire, abia atunci când
persoana ajunge în acest stadiu, în care nu mai poate face faţă singură acestor dificultăţi, solicită
sprijinul celor apropiaţi sau recurge la consultul unui specialist. Există şi un tip de stres pozitiv,
care solicită optimal disponibilităţile adaptative ale individului şi chiar le dezvoltă – eustresul. În
condiţiile în care expunerea la stres este prelungită iar răspunsul adaptativ este blocat, stresul
devine acut şi induce tulburări de adaptare - distresul. Se consideră că stresul devine distres
atunci când: – este prelungit sau frecvent; – refacerea necesară după expunerea la stres este
mereu amânată. Dezvoltările patologice ale reacţiilor la stres sunt favorizate de moştenirea
genetică şi de învăţarea prealabilă a unor răspunsuri neadaptative la situaţiile stresante. De
exemplu, persoanele care prezintă migrene după expunerea la stres au, de obicei, predecesori cu
aceeaşi tulburare. Contracţia musculară dureroasă, ca reacţie la stres, este însă efectul învăţării
neadaptative şi nu a moştenirii genetice. Stresul nu trebuie evitat. De fapt, nici nu poate fi evitat.
Indiferent ce facem sau ce se întâmplă în viaţă cu noi, întotdeauna avem nevoie de energie
pentru a continua să mergem mai departe, să ne adaptăm la influenţele în permanentă
schimbare pe care le exercită mediul. Un

46

anumit nivel al stresului există chiar şi în starea de relaxare sau în timpul somnului. „Starea lipsită
de stres se numeşte moarte” (H. Selye). Întâlnirea cu stresul poate fi folositoare dacă,
familiarizându-ne cu modul de acţionare al acestuia, ne vom forma, în consecinţă, o anumită
concepţie de viaţă. Rezolvarea multora dintre solicitările generate de societatea contemporană
reclamă o mobilizare energetică deosebită. Individul supus unor astfel de solicitări tinde să-şi
dezvolte un tip de comportament şi un stil de viaţă caracterizat prin competitivitate, agresivitate,
tendinţa de a obţine cât mai multe lucruri într-un timp cât mai scurt, nerăbdare etc. Acest
comportament este numit de tip A. Individul percepe stimulii din mediu ca fiind mult mai
schimbători şi solicitanţi, îşi centrează atenţia pe sarcina pe care trebuie să o realizeze, nu pe
efortul depus, este mai autocritic decât media populaţiei şi îşi subevaluează performanţele.
Diametral opus tipului A, se află tipul B: calm, relaxat, fără spirit competitiv, supraselectiv în
răspunsul la stimulii externi etc. În societatea contemporană, comportamentul de tip A este mai
performant decât cel de tip B. Se pare însă că tipul A de comportament antrenează hipersecreţia
unor hormoni ce determină creşterea colesterolului şi a altor afecţiuni în organism. Stresul stă
deci, la baza eliberării masive de hormoni – noradrenalina şi cortizolul, care activează sistemele
de urgenţă ale corpului, cum este şi răspunsul de natură inflamatorie care are ca rezultat
facilitarea dezvoltării şi răspândirii în corp a tumorilor. Atunci când oamenii simt că viaţa lor le-a
scăpat de sub control sau simt o suferinţă acută, intervine răspunsul neurologic la acest cumul de
factori de stres, prin eliberarea în cantităţi crescute de hormoni ca noradrenalină şi cortizonul.
Aceşti hormoni, la rândul lor, activează sistemul nervos, accelerând pulsul inimii, ridicând
tensiunea sângelui şi contractând muşchii. Acest răspuns de natură neurologică este cunoscut
sub numele de reacţia “luptă sau fugi”. Efectele produse de stres, aşa cum cunoaştem, sunt mult
mai ample. Aceleaşi substanţe chimice hormonale care activează reflexele neurologice şi
viscerale datorită stresului, acţionează şi asupra sistemului imunitar. Importante cauze ale
stresului sunt considerate şi evenimentele psihotraumatizante; evenimentele şi greutăţile vieţii
cotidiene, conflictele, frustrările, carenţele emoţionale, situaţiile catastrofale. Se pot menţiona şi
alte cauze ale stresului psihic: obstacolele, pierderea resurselor, prejudiciile, etc. Dacă stresul
este prea intens, prelungit sau repetat, organismul nu mai are rezerve acestea fiind epuizate.
Micile schimbări sau necazuri care se petrec în cursul normal al vieţii pot tulbura liniştea cuiva
pentru câteva zile, însă creierul are capacitatea de a se vindeca. La fel ca şi în cazul unei mici
tăieturi, ce se va vindeca fără a lăsa în urmă nici o cicatrice, creierul posedă şi el un mecanism
natural de vindecare a rănilor de natură emoţională. Sunt însă, evenimente atât de dureroase
încât pur şi simplu se produce o transformare în mintea acelei persoane, despre imaginea pe
care respectiva persoană o are despre sine. Acest lucru este valabil în cazul evenimentelor cu un
potenţial foarte ridicat de perturbare a personalităţii, cum ar fi accidentele grave, violul etc. Este
şi cazul situaţiilor întâlnite în copilărie, de absenţă totală a dragostei sau umilinţe repetate,
această vârstă fiind o vârstă la care individul prezintă caracteristici emoţionale foarte vulnerabile.
Asemenea răni tind să se transforme într-un fel de abcese patologice 7 . Creierul tinde să le
izoleze şi le înconjoară cât mai etanş cu putinţă; în asemenea cazuri, conştiinţa individului poate
chiar să “nege” petrecerea evenimentului. Aşa cum, o simplă apăsare asupra unui abces va
indica în mod sigur faptul că acolo este o zonă sensibilă, viaţa poate reaminti cu brutalitate unei
persoane despre trecutul lui dramatic, făcând-o să devină brusc conştientă de existenţa unor răni
psihologice încă nevindecate. La reactivarea lor, traumele trecutului pot pune stăpânire completă
asupra funcţionării psihice şi fizice a individului. În interior, rănile emoţionale afectează în egală
măsura procesele vitale profunde. Întocmai precum o leziune a pielii activează instantaneu
mecanismele de reparare a breşei respective, o rană de natură psihologică va declanşa
mecanismele de răspuns la factorii de stres. Astfel, stresul scade 7

Anticancer Invinge prin mijloace naturale, David Servan Schreiber, Editura Elena Francisc,
Bucuresti, 2008, pag.247
47

capacitatea organismului de a lupta împotriva bolii, acesta pierzându-şi capacitatea de a distruge

celulele canceroase. În fiecare zi, organismul este expus factorilor externi nocivi care ar putea
cauza cancer. În momentul în care persoanele se află într-o situaţie tensionată, fac alegeri
proaste: încep să bea sau să fumeze, duc o viaţă sedentară, consumă alimente nesănătoase. Toţi
aceşti factori au impact asupra organismului şi în timp pot duce la dezvoltarea cancerului. În faţa
situaţiilor stresante care apar pe parcursul existenţei sale, individul posedă diverse aptitudini de
a le face faţă: efortul de a se stăpâni în cursul unei stări conflictuale, reprimarea unei replici
agresive sau din contra – gesturi, strigăte, replici autoironice sau ironice menite să descarce
starea de tensiune. „Blocarea conflictului în interior sau, cel puţin, suprasolicitarea mecanismelor
voliţionale, spre a evita exteriorizarea afectelor individului stresat, prezintă un rol patogen”, este
de părere Boris Luban-Plozza.8 În studiul „Descifrarea comportamentului uman”, cercetătorii
Hans Eysenck şi Michael Eysenck prezintă un experiment-tip intitulat „Interacţiunea Stres –
Personalitate” a psihologului Ronald Grossarth-Maticek. În ultimele decenii, dr. Grossarth-
Maticek, a publicat trei studii în care aduce dovezi ce confirmă existenţa legăturii clare dintre
tipul de personalitate şi boală. Participanţii la acest experiment au fost încadraţi într-un anumit
tip de personalitate, pe baza unui chestionar în urma completării căruia reieşea dacă se aflau sau
nu sub influenţa unui stres interpersonal şi cum anume reacţionau la confruntarea cu acesta.
Prin urmare, o importanţă deosebită prezintă nu atât stresul în sine (intensitatea, durata sa), ci
modul în care indivizii reacţionează la acesta. „Nu contează ceea ce ţi se întâmplă, ci cum
reacţionezi la ceea ce ţi se întâmplă” afirma Hans Selye. Categoriile de personalitate cu care a
operat Grossarth-Maticek sunt următoarele: Tipul I (predispus la cancer); Tipul II (predispus la
boli cardiovasculare); Tipul III (personalitate psihotică, aflată în stare de sănătate rezonabil de
bună) şi Tipul IV (sănătos). După o perioadă de zece ani, dr. Grossarth-Maticek şi colaboratorii săi
au reluat legătura cu fiecare dintre participanţii la studiu aflaţi încă în viaţă şi i-au chestionat
asupra stării sănătăţii lor. Sau consemnat şi cauzele deceselor participanţilor care muriseră. S-a
constatat că incidenţa cancerului şi a bolilor cardiovasculare sporeşte odată cu vârsta.
Experimentele au demonstrat că tipul de personalitate constituie un indiciu bun în prognozarea
îmbolnăvirilor de cancer sau de maladii cardiovasculare. Aproape jumătate din numărul
persoanelor de Tip I au căzut victimă cancerului. Grupul stresat, deşi cu o medie de vârstă
aproximativ egală cu cea a grupului normal, a înregistrat o mortalitate cauzată de cancer cu mult
mai ridicată, concluzia fiind că stresul puternic de tip interpersonal este ucigaş. S-a mai constatat
că stresul dublează predispoziţia la cancer, dacă individul are o personalitate predispozantă
pentru boală. Aceste studii „demonstrează concludent că între personalitate şi boală există o
legătură reală şi că stresul contribuie într-adevăr la instalarea cancerului” – precizează Hans
Eysenck şi Michael Eysenck.9

8
http://www.despresuflet.ro/forum/stres-/stresul-contribuie-la-instalarea-cancerului

http://www.despresuflet.ro/forum/stres-f32/stresul-contribuie-la-instalarea-cancerului-

48

Capitolul 4 Tipuri de cancer 4.1. Cancerul de prostată Prostata este o glandă din sistemul
reproducător masculin care produce majoritatea lichidului din care este alcatuită sperma.
Glanda, de mărimea unei nuci, este localizată sub vezica urinară a bărbatului şi înconjoară partea
superioară a uretrei, tubul prin care circulă urina de la vezică. Funcţionarea prostatei este reglată
de testosteron, un hormon sexual masculin produs de testicule. Cancerul de prostată este cel
mai întâlnit tip de cancer în rândurile bărbaţilor. În Statele Unite, cancerul de prostată este pe
locul 2 în topul deceselor cauzate de cancer în rândul bărbaţilor. Glanda prostatei este o glandă
de mărimea unei castane aflată sub vezica şi deasupra rectului. Glanda prostatică produce un
fluid clar şi gros care se amestecă astfel cu spermatozoizii pentru a forma lichidul spermatic.
Prostata încercuieşte uretra în punctul în care aceasta conectează vezica. Singura ei funcţie reală
este să producă lichid seminal pentru ejaculare. Extirparea ei are efecte asupra urinării şi a vieţii
sexuale. Este necesară depistarea precoce şi tratarea cancerului de prostată pentru a împiedica
extinderea celulelor canceroase în alte părţi ale corpului. Cancerul de prostata este o importantă
problemă de sănătate în majoritatea ţărilor civilizate. Deşi boala este rară la bărbaţii sub 50 de
ani, experţii consideră că majoritatea vârstnicilor au cel puţin „urme” de cancer prostatic. Din
motive neînţelese, bărbaţii afro-americani au un risc mai mare de a dezvolta această boală şi au
cea mai mare rată de deces cauzată de acest tip de cancer. Cancerul care se extinde dincolo de
ţesutul prostatic (la oase, plămâni sau nodulii limfatici) nu poate fi vindecat, dar deseori poate fi
ţinut sub control pentru mulţi ani. Datorită tratamentelor disponibile, majoritatea bărbatilor al
căror cancer s-a extins dincolo de prostată au o expectanţă de viaţă de cinci ani sau mai mult.

4.1.1 Cauzele cancerului de prostată Cancerul de prostată afectează în special bărbaţii în vârstă.
Patru din cinci cazuri sunt diagnosticate la bărbaţii cu vârsta de peste 65 de ani, iar mai puţin de
1% au vârsta sub 50 de ani. Deşi rar, cancerul de prostată poate fi întâlnit şi la pacienţii de 30-40
de ani. Bărbaţii care au în familie cazuri de cancer de prostată au risc mai mare de îmbolnăvire
decât populaţia generală. Medicii nu pot spune care sunt cauzele cancerului de prostată, la
fiecare caz în parte, dar expertii sunt de acord ca dieta contribuie la factorii de risc. Bărbaţii care
consumă cantităţi mari de grăsimi – în special carne roşie şi alte surse de grăsime animală – au
un risc mai mare de a dezvolta cancer prostatic. Această afecţiune este mult mai frecventă în
ţările în care carnea şi produsele lactate reprezintă baza alimentaţiei decât în cele în care aceasta
este reprezentată de orez, alimente pe bază de soia şi legume. Factorul ascuns care leagă dieta
de cancerul prostatic este probabil hormonal. Grăsimile stimulează o producţie crescută de
testosteron şi alţi hormoni, iar testosteronul stimulează creşterea tumorii. Nivele crescute de
testosteron pot stimula celulele canceroase dormande, acestea devenind astfel active. Unele
studii sugerează că un nivel crescut de testosteron influenţează, de asemenea, instalarea
cancerului de prostată. Consumul de carne poate fi riscant şi din alte motive: carnea pregatită la
temperaturi mari produce substanţe cancerigene care afectează direct prostata. Au fost
descoperiţi şi alţi factori de risc. Fabricanţii de baterii, lucrătorii în industria cauciucului şi cei care
sunt frecvent expuşi la cadmiu par să fie mult mai vulnerabili la cancerul de prostată.

49

4.1.2 Simptome

Semne care indică ca aveţi probleme cu prostata pot fi atunci când: urinaţi frecvent; aveţi
dificultăţi în a porni sau a opri urinarea; observaţi urme de sânge în urină; în timpul urinării sau
chiar disfuncţii erectile.

Simptomele alarmante nu se prezintă până când prostata este mărită fie de hipertropie
beningnă, fie de cancer. Este indicat să se facă un examen digital rectal (EDR) sau un test sangvin
al antigenului prostatic specific (APS). Pentru a preveni apariţia cancerului de prostată, fiecare
bărbat trebuie să fie conştient de necesitatea controlului anual la urolog, în special dacă au
existat astfel de cazuri în familie.

4.1.3 Diagnosticul Două teste iniţiale sunt frecvent folosite pentru diagnosticarea cancerului de
prostată în absenţa simptomelor. Unul dintre ele este tuseul rectal, în care medicul palpează
prostata prin rect pentru a afla dacă este indurată sau prezintă denivelări cunoscute sub numele
de noduli. Celălalt test este un test de sânge folosit pentru a detecta o substanţă secretată de
prostata numită antigen specific prostatei (PSA). Când sunt folosite împreună, aceste teste pot
detecta anomalii care pot sugera prezenţa unui cancer de prostată. Nici unul dintre aceste teste
iniţiale pentru cancerul de prostată nu este perfect. Mulţi bărbaţi cu o creştere uşoară a PSA nu
au cancer de prostată, iar pacienţii cu cancer de prostată pot avea PSA în limite normale. De
asemeni, tuseul rectal nu detectează toate cancerele de prostată. Diagnosticul poate fi confirmat
doar prin examinarea microscopică a celulelor prostatei. Pentru acest lucru se realizează o
biopsie la cabinetul de urologie. Un fragment mic de ţesut este recoltat de la nivelul prostatei şi
examinat la microscop. Medicul va discuta despre istoricul medical cu pacientul. Medicul poate
întreba despre un istoric de afecţiuni genitale sau urinare în familie şi despre eventualele
modificări pe care pacientul le-a observat la micţionare.

4.1.4 Tratament Stadiul precoce al cancerului se referă la limitarea tumorii doar la nivelul
prostatei. Acesta nu este extins – metastaziat – nici la ţesuturile din jur, nici la alte organe la
distanţă, cum ar fi osul. Acest tip de cancer, pe care medicii îl numesc cu risc scăzut, are cele mai
mari şanse de vindecare. Unul din doi bărbaţi diagnosticaţi cu cancer de prostată au vârsta de 72
de ani sau mai mult. Intrucât cancerul de prostată creşte foarte încet, mulţi dintre aceţti pacienţi
pot muri din alte cauze înainte de apariţia oricăror simptome semnificative. Cu alte cuvinte,
mulţi bărbaţi vor muri cu cancer de prostată, dar nu de cancer de prostată. Un alt lucru care
trebuie reţinut este că tratamentul cancerului de prostată poate avea efecte secundare
semnificative şi complicaţii. Deci încercarea de vindecare – ceea ce medicii numesc terapie
definitivă – poate să nu fie cea mai bună alegere în toate cazurile. Există trei opţiuni de bază de
tratament pentru stadiul precoce al cancerului de prostată. Cele două opţiuni active de
tratament – chirurgia şi radioterapia – pot deseori duce la vindecare folosite singure. In cazul
pacienţilor cu boală cu risc intermediar şi ridicat este de obicei nevoie de o combinaţie de terapii
pentru a atinge vindecarea sau controlul bolii. Există trei opţiuni de tratament pentru stadiul
precoce al cancerului de prostată: - intervenţia chirurgicală;

50

- radioterapia – externă sau prin „seminţe” radioactive implantate în tumoră; - supravegherea

activă, numită şi management de aşteptare. Ultima opţiune nu este o formă de tratament. In
schimb este o formă de supraveghere atentă a pacientului. Există şi o a patra opţiune de
tratament de bază: terapia homonală. Este de obicei rezervată pacienţilor vârstnici şi pentru
pacienţii cu forme avansate de boală. Chimioterapia joacă un rol limitat în tratamentul
cancerului de prostată. Este rezervată în special pentru tratamentul pacienţilor cu forme
avansate sau recurente de boală care nu răspund la terapie hormonală.

4.2. Cancerul de sân Cancerul de sân este o afecţiune în care celule maligne (canceroase) se
dezvoltă la nivelul ţesutului sânului. Glanda mamară (sânul) este alcătuită din lobi şi ducte. În
structura sânului sunt prezenţi atât ganglioni limfatici cât şi vase limfatice. Prin intermediul
vaselor limfatice este transportat un lichid incolor numit limfă. Vasele limfatice transportă limfa
către staţiile limfatice numite ganglioni limfatici. Ganglionii limfatici sunt nişte structuri mici
asemănătoare boabelor de fasole, care sunt răspândiţi în tot organismul. Rolul acestora este de a
filtra anumite substanţe din limfă şi de a ajuta organismul să lupte împotriva infecţiilor şi
anumitor afecţiuni. Grupurile de ganglioni limfatici se găsesc lângă sân, în axilă (sub braţ),
deasupra claviculei şi în cutia toracică (piept). Cel mai frecvent tip de cancer de sân este
carcinomul ductal, care se dezvoltă de la nivelul ductelor. Alt tip de cancer este carcinomul
lobular. Acest tip de cancer afectează ambii sâni. Un alt tip de cancer este carcinomul mamar
inflamator, acesta fiind întâlnit foarte rar. În cazul răspândirii cancerului de sân de la nivelul
acestora, cel mai adesea celulele canceroase sunt localizate la nivelul ganglionilor limfatici axilari.
În cele mai multe cazuri, atunci când celulele canceroase ajung la nivelul ganglionilor limfatici,
acestea, prin intermediul sistemului limfatic sau prin circulaţia sangvină, ajung şi în alte părţi ale
organismului. La femei, cancerul mamar reprezintă a doua cauză de mortalitate, după cancerul
pulmonar. Depistarea precoce şi instituirea unui tratament eficient este de aşteptat să reducă
numărul deceselor la femeile cu cancer de sân, iar la ora actuală se dezvoltă şi se testează
metode noi de prevenire a acestuia. Uneori, cancerul de sân este asociat unor factori de risc
cunoscuţi. Majoritatea factorilor de risc pot fi modificaţi, cu toate ca nu toţi pot fi evitaţi. SERMs
sunt medicamente care au mod de acţiune similar cu estrogenii la nivelul unor ţesuturi din
organism, ca de exemplu ţesutul osos, dar la nivelul altor ţesuturi aceste medicamente
blochează efectul estrogenilor. Modulatorii selectivi ai receptorilor de estrogen (SERMs) pentru
prevenirea cancerului de sân sunt următorii: - tamoxifenul este un SERMs care blochează efectul
estrogenilor asupra celulelor canceroase de la nivelul sânului. Tamoxifenul poate creşte de
asemenea riscul de cancer endometrial10, accident vascular cerebral (AVC) şi formarea de
trombi la nivelul venelor şi plămânilor (tromboza venoasă şi embolism). Femeile care au risc
crescut de a dezvolta cancer de sân trebuie să consulte medicul specialist în privinta administrării
tratamentului cu tamoxifen cu scopul de a preveni apariţia cancerului de sân. Este foarte
important să fie luate în considerare atât riscurile cât şi beneficiile terapiei cu tamoxifen. -
raloxifenul este un alt medicament din clasa SERMs, pentru care la ora actuală există studii în
desfăşurare privind efectul acestuia în prevenirea cancerului de sân. Un studiu efectuat la
femeile aflate la menopauză care asociază şi osteoporoză a arătat că administrarea raloxifenului
determină scăderea riscului de cancer de sân atât la femeile cu risc înalt cât şi la femeile cu risc
scăzut. Efectele pozitive ale raloxifenului se întâlnesc atât la femeile cu osteoporoză cât şi la cele
fără 10

Cancerul

endometrial

reprezintă

transformarea

malignă

(cancer)

celulelor

de

la

nivelul
endometrului.

Endometrul este ţesutul superficial care acoperă suprafaţa internă a uterului.

51

această afecţiune. Efecte secundare asociate cu folosirea raloxifenului sunt: transpiraţii

abundente, dureri de cap, vomă, indigestii şi diaree. Efecte mai rar întâlnite sunt durerile
pectorale şi inflamarea venelor. În cazuri extrem de rare a cauzat atac cerebral, ulcer şi hemoragii
gastrointestinale.

4.2.1 Factorii hormonali Hormonii ovarieni par să crească riscul femeilor de a dezvolta cancer de
sân. Îndepărtarea chirurgicală a unuia sau ambelor ovare reduce riscul de cancer de sân.
Administrarea unor medicamente care suprimă producerea de estrogeni poate inhiba
proliferarea celulelor tumorale. Administrarea terapiei estrogeno-progestativă, de asemenea
numită şi terapia combinată de substituţie hormonală, este asociată cu un risc crescut de a
dezvolta cancer de sân. Utilizarea contraceptivelor orale de asemenea poate fi asociată cu un risc
moderat de a dezvolta cancer de sân. Printre factorii care reduc riscul de a dezvolta cancer de
sân se numără menarha (prima menstruaţie) la o vârstă mai înaintată şi prezenţa unei sarcini
purtate până la termen. De asemenea, femeile care au născut înaintea vârstei de 20 de ani au un
risc scăzut de a dezvolta cancer comparativ cu femeile care nu au avut nici o sarcină dusă la
termen sau femeile care au copii după vârsta de 35 de ani. Instalarea menopauzei la o vârstă
înaintată determină creşterea riscului de a dezvolta cancer de sân.

4.2.2 Radiaţiile Studiile efectuate au arătat că reducerea expunerii la radiaţii în special la nivelul
toracelui (radiografia toracică), mai ales la vârste tinere, scade riscul de a dezvolta cancer de sân.
Radioterapia efectuată la fetiţele cu limfom Hodgkin determină creşterea riscului de cancer de
sân mai târziu în timpul vieţii. Un număr mic de cazuri de cancer de sân poate fi determinat de
expunerea la radiaţii în timpul vieţii, mai ales în perioada copilăriei.

4.2.3 Dieta şi stilul de viaţă În prezent se află în studiu rolul dietei ca factor de risc în dezvoltarea
cancerului de sân. Studiile au arătat că mortalitatea, prin cancer de sân, la femeile care consumă
o cantitate mare de lipide este mult mai mare decât la cele care au în dietă o cantitate scăzută de
lipide. Este cunoscut faptul că o dietă săracă în grăsimi va preveni apariţia cancerului de sân. De
asemenea studiile au arătat că anumite vitamine pot determina scăderea riscul de cancer de sân
la unele femei, în special la femeile aflate înainte de instalarea menopauzei, acestea având un
risc crescut de a dezvolta cancer de sân. Exerciţiile fizice, mai ales la femeile tinere, pot
determina scăderea nivelurilor hormonale şi în consecinţă scăderea riscului de a determina
cancer de sân. Alăptarea la sân a copilului poate de asemenea să scadă riscul dezvoltării
cancerului de sân. Studiile realizate au demonstrat că există o legatură de cauzalitate între
consumul de alcool şi creşterea riscului de a dezvolta cancer de sân. Creşterea în greutate după
instalarea menopauzei, mai ales după menopauza instalată fiziologic şi/sau după vârsta de 60 de
ani, poate creşte riscul de cancer de sân. În concluzie, pentru prevenirea cancerul de sân sunt
recomandate: - o alimentaţie mai mult vegetariană, reducând consumul de carne; - renunţarea
la fumat; - reducerea grăsimilor şi dulciurilor; - realizarea de exerciţii fizice de intensitate
moderată şi de asemenea supravegherea greutăţii.

52

4.2.4 Mastectomia profilactică Ca urmare a evaluării riscului de cancer de sân şi în urma

consilierii psihologice, îndepărtarea ambilor sâni poate reduce riscul de dezvoltare a cancerului
de sân la femeile care au în familie rude cu cancer de sân. 4.2.5 Factorii genetici Femeile care
moştenesc genele specifice cancerului de sân au un risc crescut de a dezvolta şi ele această
afecţiune. La ora actuală se încearcă descoperirea unor metode de identificare a genelor
specifice cancerului de sân. Femeile care au prezente gene modificate ce determină apariţia
cancerului de sân şi care au avut în trecut cancer la unul dintre sâni, au un risc crescut de a
dezvolta cancer şi la celalalt sân. De asemenea, la aceste femei există un risc crescut de apariţie a
cancerul ovarian precum şi un risc crescut de a dezvolta alte tipuri de cancer cu altă localizare.
4.2.6 Autopalparea Cea mai eficientă metodă de luptă împotriva cancerului de sân, în afara
evitării factorilor de risc şi a promovării factorilor protectori, rămâne autopalparea lunară a
sânilor de către fiecare pacientă în parte şi prezentarea de urgenţă la medicul specialist în cazul
oricărei minime suspiciuni, precum şi controlul ginecologic anual care trebuie să cuprindă în mod
obligatoriu examinarea sânilor şi axilelor. De aceea, este foarte important ca fiecare femeie, să-şi
autopalpeze lunar sânii. Autopalparea se face: - imediat după menstruaţie; - în faţa oglinzii, de
obicei după duş, dezbrăcată până la brâu ; - cu palma cu degetele reunite, cu mâna relaxată (fapt
ce creşte sensibilitatea tactilă a degetelor), cu blândeţe, evitând gesturile traumatizante; - după
examinare se exercită o uşoară presiune digitală asupra mamelonului şi a areolei, fapt ce permite
exprimarea unei eventuale secreţii mamelonare. - palparea sânilor trebuie completată cu
palparea regiunilor axilare (zona numita "sub-braţ"), pentru depistarea unor eventuali ganglioni
limfatici palpabili. Oricât de mică ar fi anomalia sesizată, trebuie să ne prezentăm imediat la
medicul specialist. Testele şi procedurile care se fac de către medic pentru depistarea cancerului
de sân constau în investigaţii prin care se examinează sânii şi au ca scop depistarea (găsirea) şi
diagnosticarea cancerului mamar. Medicul ar trebui să observe orice modificare în urma
examinării sânului. În acest scop pot fi folosite următoarele teste şi proceduri: - mamografia:
constă în explorarea radiologică a sânului - biopsia: este o metodă prin care se prelevează celule
sau fragmente de ţesut de la nivelul tumorii pentru a fi examinate la microscop, cu scopul de a
depista modificările datorate cancerului. În cazul în care se depistează o formaţiune neobişnuită
la nivelul sânului este necesară efectuarea unei incizii pentru a preleva o porţiune din
formaţiunea respectivă. 4.2.7 Stadializarea cancerului de sân Stadializarea este procesul prin
care se depistează dacă tumora s-a răspândit în interiorul glandei mamare sau în alte părţi ale
organismului. Cunoaşterea stadiului bolii este foarte importantă pentru a institui terapia
corespunzătoare. Pentru cancerul de sân sunt folosite următoarele stadii:
53

• stadiul 0 (carcinomul in situ). Există două tipuri de carcinom în situ: - carcinomul ductal în situ -
este o tumoră neinvazivă, un stadiu precanceros în care are loc proliferarea celulelor modificate
ale stratului superficial ce căptuşeşte ductele glandei mamare. Aceste celule modificate sunt
limitate la nivelul ductelor, nerăspândindu-se la alte ţesuturi din sân. - carcinomul lobular în situ -
este stadiul tumorii în care celulele modificate au ca punct de plecare lobulii de la nivelul glandei
mamare. • stadiul I. În acest stadiu, tumora este de 2 centimetri sau mai mică şi nu se
răspândeşte în afara sânului. •

Stadiul IIA. În acest stadiu tumora nu este depistată la nivelul glandei mamare, dar este detectată
la nivelul ganglionilor limfatici axilari (ganglionii limfatici de sub braţ). În acest stadiu tumor
apoate fi de două feluri: de 2 centimetri sau mai mică şi s-a răspândit la nivelul ganglionilor
limfatici axilari; sau este mai mare de 2 centimetri, dar nu depăşeşte 5 centimetri şi nu s-a
răspândit la nivelul ganglionilor limfatici axilari.

• Stadiul IIB. În stadiul IIB, tumora glandei mamare poate fi: - mai mare de 2 centimetri, dar nu
depăşeşte 5 centimetri şi s-a răspândit la nivelul ganglionilor limfatici axilari; - mai mare de 5
centimetri, dar nu s-a răspândit la nivelul ganglionilor limfatici axilari. • Stadiul IIIA - tumora nu
este depistată la nivelul sânilor, dar tumora este detectată la nivelul ganglionilor limfatici axilari
care sunt ca o masă conglomerată, ataşaţi unul de celălalt sau sunt ataşaţi de alte structuri. În
acest stadiu, tumora poate fi: - de 5 centimetri sau mai mică şi s-a răspândit la nivelul
ganglionilor limfatici care sunt ca o masă conglomerată, ataşaţi unul de celălalt sau sunt ataşaţi
de alte structuri - mai mare de 5 centimetri şi s-a răspândit la nivelul ganglionilor limfatici care
pot forma o masă conglomerată, ataşaţi unul de celălalt sau sunt ataşaţi de alte structuri. • -

Stadiul IIIB. În stadiul IIIB, tumora poate avea orice dimensiune şi: s-a răspândit la nivelul
ţesuturilor din apropierea sânilor (la nivelul pielii sau a peretelui toracic, inclusiv la nivelul
coastelor şi ţesutului muscular al toracelui) - se poate răspândi la nivelul ganglionilor limfatici din
interiorul sânului sau de sub braţ.

• Stadiul IIIC. În stadiul IIIC, tumora: - s-a răspândit la nivelul ganglionilor limfatici subclaviculari şi
la nivelul ganglionilor limfatici din apropierea gâtului; - se poate răspândi la nivelul ganglionilor
limfatici din interiorul glandei mamare sau de sub braţ (axilari) şi la nivelul ţesuturilor din
apropierea sânului. Cancerul de sân în stadiul IIIC este clasificat în stadiul IIIC ce se poate opera şi
în stadiul IIIC care nu se poate opera. În stadiul IIIC operabil, tumora este depistată la nivelul a 10
ganglioni limfatici sau mai mulţi de sub braţ şi: - este depistată în ganglionii limfatici
subclaviculari şi în apropierea gâtului de aceeaşi parte a organismului cu tumora de sân; - este
depistată la nivelul ganglionilor limfatici din interiorul sânului afectat şi la nivelul ganglionilor
axilari sateliţi. În stadiul IIIC inoperabil, tumora s-a răspândit la nivelul ganglionilor limfatici
supraclaviculari şi din apropierea gâtului de aceeaşi parte a organismului ca şi sânul afectat de
cancer. • Stadiul IV. În stadiul IV, tumora s-a răspândit la nivelul altor organe din corp, cel mai
adesea la nivelul oaselor, plămânului, ficatului sau creierului.

54

4.2.8 Tratament Tratamentul cancerului de sân constă în: - intervenţia chirurgicală sau ablaţia
tumorii şi a ganglionilor axiali - radioterapie - chimioterapie - terapia hormonală Intervenţia
chirurgicală sau ablatia tumorii şi a ganglionilor axiali În general se încearcă a se salva, atât cât
situaţia permite, sânul. Însă dacă tumoarea are dimensiuni peste 3 cm se practică mastectomie
sau ablaţia întregului sân. După perioada de recuperare se poate efectua operaţie chirurgicală
plastică pentru reconstrucţia sânului. Radioterapia Se bazează pe capacitatea radiaţiilor ionizante
de a stopa creşterea şi dezvoltarea celulelor maligne. Radioterapia se practică în combinaţie cu
ablaţia, mai exact după intervenţia chirurgicală, pacienta va fi supusă unor şedinţe de
radioterapie. Scopul este de a prevenii eventualele recidive. În cazul în care tumora este
neoperabilă, radioterapia se foloseşte în combinaţie cu chimioterapia, în încercarea de a obţine
regresia bolii. Chimioterapia Se efectuază fie după intervenţia chirurgicală, fie se practică în
situaţia în care cancerul este neoperabil. Hormonoterapia Tratamentul este eficient în 30% din
cazuri şi doar în situaţia în care tumora este sensibilă la hormonii sexuali.

4.3. Cancerul pulmonar Plǎmânii sunt principalul organ în respiraţie. Ei sunt organe-burete care
se împart în lobi. Deşi plămânul drept are trei lobi, plămânul stâng are doar doi lobi datorită
poziţiei inimii, care este în partea stângă a corpului. Cancerul pulmonar este cel mai frecvent tip
de cancer din lume, cu incidenţa maximă la bărbaţi, şi pe locul doi la femei, după cancerul
mamar. Prevalenta lui este depăşită doar de cancerul de prostată şi de cancerul mamar, însă
mortalitatea prin cancerul pulmonar nu este încă surclasată de nici o altă malignitate. De
exemplu, în Statele Unite, în anul 2004 erau prognozate 160.440 de decese prin cancer
pulmonar, comparativ cu 127.210 decese prognozate prin cancerul colorectal, de sân şi de
prostată, combinate. În România sunt diagnosticate anual peste 10.000 de cazuri noi şi se
estimează că în orice moment o treime din pacienţii oncologi suferă sau dezvoltă această formă
de boală. Datorită descoperirii tardive, deseori în stadii depăşite din punct de vedere terapeutic,
doar 14% din pacienţii diagnosticaţi ajung să supravieţuiască o perioada de timp mai îndelungată
(5 ani). Se estimează ca peste 1.3 milioane de persoane mor anual, în întreaga lume datorită
cancerului pulmonar. Incidenţa de apariţie a cancerului pulmonar depinde foarte mult de
momentul în care individul se apucă de fumat, acesta fiind considerat principalul factor etiologic,
sau de perioada în care este expus unor alţi factori de risc. Probablitatea de apariţie a cancerului
pulmonar este relativ redusă până la vârsta de 39 de ani (pentru ambele sexe), însă apoi începe
să crească pe măsură ce individul înaintează în vârstă. Maximul incidentei este în jurul a 70 de
ani.
55

Există două tipuri majore de cancer pulmonar: cancer non-microcelular şi cancer microcelular.
Principalele tipuri de cancer non-microcelular sunt carcinomul cu celule scuamoase (numit şi
carcinom epidermoid); carcinomul cu celule mari şi adenocarcinomul (celulele care mărginesc
sacii alveolari). Cancerul microcelular este o formă de cancer pulmonar mai rară şi mai agresivă.
Fără tratament, perioada medie de supravieţuire este de 2-4 luni. Fumatul activ sau pasiv este
singura cauză majoră a apariţiei cancerului pulmonar. Expunerea la inhalatori cum ar fi azbestul,
radonul, aresenicul, calamina, gudronul, precum şi alte substanţe chimice industriale sau din
mediul înconjurător, prezente în aer, cum ar fi benzina, contribuie la inflamarea plămânilor care
duce la afecţiuni cauzate de radicalii liberi şi la cancer. 4.3.1 Cauze Spre deosebire de majoritatea
altor tipuri de cancer, ale căror cauze sunt adesea necunoscute, cauza principală a cancerului
pulmonar este reprezentată, la peste 90% dintre pacienţi, de fumat. Corelaţia dintre cele două
(fumat şi cancer) a fost descoperită încă din anii 1950. In rândul bărbaţilor fumători riscul de
apariţie a cancerului pulmonar este de 17%, în timp ce în rândul femeilor fumătoare este de
12%. Specialiştii estimează ca un individ care fumează mai mult de un pachet de ţigări pe zi are
un risc de a dezvolta cancer pulmonar de 20 - 25 de ori mai mare comparativ cu un nefumător.
Dacă persoana renunţă la fumat, riscurile de apariţie a cancerului se reduc treptat în timp, însă
destul de greu. Se pare ca abia după 15 ani de abstinenţă totală de la fumat riscurile de apariţie a
cancerului încep să devină similare cu cele ale unui nefumător, însă ele se reduc la 2% doar după
30 de ani de la abandonarea fumatului. In primii 10 ani riscurile se menţin însă foarte ridicate.
Fumatul pipei, sau al trabucurilor este şi el un important factor de risc, însă nu la fel de
semnificativ precum fumatul ţigărilor obişnuite. Fumatul pipei este mai frecvent asociat apariţiei
cancerului de buză. Aproximativ 85% din totalitatea cancerelor pulmonare apar la fumători sau
la fumătorii care între timp au abandonat acest viciu. 4.3.2 Factorii de risc Fumatul pe o perioadă
îndelungată de timp este corelat cu apariţia cancerului pulmonar. Statisticile sugerează că peste
90% dintre persoanele diagnosticate cu cancer pulmonar au fost sau sunt fumători curenţi. Nu
este cazul să vă simţiţi stigmatizat sau vinovat dacă aţi fost sau sunteţi fumător, pentru că doar
15-20% dintre fumători dezvoltă cancer pulmonar. Există numeroşi factori incriminanţi care
măresc riscul de apariţie a bolii, ca : expunerea la un fond chimic la locul de muncă sau în mediul
în care trăiesc - azbest, radon, arsenic, produse petroliere, gaze de eşapament, fibre sintetice şi
multe altele. Se crede şi că o dietă săracă în consum de fructe şi legume poate contribui la
dezvoltarea cancerului.În cazul în care simptomele pulmonare apar pe un teren cu predispoziţie
(genetică sau dobandită) faţă de cancerul pulmonar, şi restul investigaţiilor vor fi mult mai ţintite,
iar diagnosticul va fi stabilit mai rapid. Pacienţii trebuie să nu ascundă medicului faptul că
fumează sau că lucrează într-un mediu cu potenţial toxic. Informaţiile obţinute în urma
anamnezei pot ajuta clinicianul în formularea unui diagnostic de suspiciune, care va fi ulterior
supus unor revizuiri în funcţie de datele obţinute la investigatiile de specialitate. 4.3.3 Semne şi
simptome Simptomele cancerului pulmonar primar includ: - tuse; tusea poate ridica probleme şi
dacă apare brusc, la un fumător cronic, şi dacă îşi modifică principalele caracteristici (dacă devine
mai violentă, mai chinuitoare, mai frecventă). O
56

tuse ce nu dispare în timp trebuie să fie un semn de alarmă pentru pacient şi acesta ar trebui să
se prezinte la medic pentru investigarea originii ei; - voce răguşită mai mult de 3 săptămâni; -
lipsa poftei de mâncare; - scădere în greutate fără motiv aparent sau senzaţie de oboseală mai
multe săptămâni la rând; - senzaţie de opresiune toracală, uneori junghiuri; - hemoftizie
(expectoraţia sangvinolentă sau franc hemoragică) apare la un procent semnificativ din pacienţi
şi poate fi chiar primul simptom sau cel care, prin spectaculozitatea lui, trimite pacientul la un
specialist. Cantitatea de sânge expectorat nu este foarte importantă, deci, chiar dacă sunt doar
striuri sangvinolente pacientul trebuie să fie alarmat; - respiraţia şuierătoare apare ca urmare a
obstrucţiei determinate de tumoră sau poate să apară ca urmare a inflamaţiei interstiţiale care
însoţeşte evoluţia neoplaziei; - dureri toracice. Durerea este adesea cronică, surdă şi se
localizează difuz, fiind datorată afectării, prin invazie tumorală, a structurilor din jurul plămânilor;
- dispneea poate să fie cauzată de tumora în sine, care prin dimensiunile ei ajunge să realizeze o
compresie pe structurile arborelui respirator, însă poate fi cauzată şi de revărsatul pleural sau de
extinderea şi invadarea parenchimului pulmonar, funcţionalitatea acestuia fiind compromisă; -
infecţii repetate pulmonare şi de tract respirator superior, cum ar fi pneumonii sau bronşite, pot
reprezenta un semnal de alarmă sugestiv pentru cancerul pulmonar. Un procent relativ crescut
din adenocarcinoame sunt localizate periferic, ceea ce se traduce clinic prin apariţia, pe lângă
simptomele enuntate, şi a revărsatului pleural şi a durerii toracice foarte intense datorate
infiltrării neoplazice a pleurei şi a peretelui toracic. Pacienţii sunt sfătuiţi să se prezinte la medic
în vederea investigării stării de sănătate, stabilirii unui diagnostic şi instituirii unui tratament
adecvat. Simptomele cancerului pulmonar sunt relativ nespecifice, iar investigarea pacientului
trebuie făcută din acest motiv foarte amănunţit. Anamneza este cea care poate stabili debutul
simptomelor, caracterul lor iniţial şi evoluţia lor în timp. Antecedentele familiale şi cele personale
sunt foarte importante şi medicul trebuie să întrebe pacientul amănunte referitoare la acestea.
Pacienţii sunt sfătuiţi să se adreseze unui medic imediat ce observă că prezintă simptome
sugestive pentru o afecţiune pulmonară sau respiratorie. Pe fondul unui istoric îndelungat de
fumat sau în condiţiile în care există alţi factori de risc (expunere la azbest sau la radon),
prezentarea la medic nu trebuie amânată dacă apare: - tuse, expectoraţie sangvinolentă; -
dispnee şi ameţeli; - durere toracică persistentă şi agravantă; - scădere ponderală, alterarea stării
generale; - alte simptome şi semne care pot fi sugestive pentru complicaţii sau sindroame
paraneoplazice ale cancerului pulmonar. 4.3.4 Stadializarea cancerului pulmonar Datorită
implicaţiilor terapeutice şi prognostice, stadializarea cancerului pulmonar este foarte
importantă. In funcţie de stadiul în care este diagnosticat, specialiştii pot face anumite previziuni
referitoare la evoluţia şi la speranţa de viaţă a pacientului. Procedurile standard care trebuie
realizate pentru ca sa se poata stabili cu precizie stadiul cancerului includ: anamneza şi
examinarea fizică completă, tomografie computerizată a întregului abdomen, hemograma,
evaluarea funcţiei hepatice şi a celei renale, determinarea electroliţilor serici.
57

Tumora este stadializată astfel: TX - leziunile nu sunt vizibile, tumora nu apare macroscopic, însă
examenul citologic a ieşit pozitiv pentru celulele maligne; T1 - tumora este vizibilă, dar are un
diametru mai mic de 3 cm; T2 - tumora are un diametru mai mare de 3 cm; T3 - tumora este
extinsă în pleură, la nivelul peretelui toracic, diafragmei, pericardului sau determină atelectazie
pulmonară totală; T4 - apare invazia organelor mediastinale (esofag, trahee, vase principale,
inima). Nodulii limfatici locoregionali sunt stadializaţi astfel: N0 - nu există afectarea nodulilor
limfatici locoregionali; N1 - apare afectare ganglionară ipsilaterală sau a nodulilor hilari; N2 -
apare afectarea ganglionilor mediastinali ispsilaterali; N3 - există şi afectarea ganglionilor
contralaterali medistainali, hilari sau supraclaviculari. Metastazele au următoarea stadializare:
M0 - fără metastaze; M1 - cu metastaze la distanţă. In funcţie de acestea se va stabili ulterior
stadiul de evoluţie al cancerului. Acest stadiu este cel care orientează terapia ce trebuie
instituită, deoarece ghidurile actuale antineoplazice sunt bazate pe acest sistem. Stadiile
evolutive ale cancerului pulmonar sunt: - Stadiul I A: este alcătuit din T1 N0 M0; - Stadiul I B: este
alcătuit din T2 N0 M0; - Stadiul II A: este alcătuit din T1 N1 M0; - Stadiul II B: este alcătuit din T2
N1 M0 sau din T3 N1 M0; - Stadiul III A: este alcătuit din oricare T1-3 N2 M0 sau din T3 N1 M0; -
Stadiul III B: este alcătuit din oricare T4 sau din oricare N3 M0; - Stadiul IV: este alcătuit din
oricare T1-3 N1- 3 şi M1.

4.3.5 Tratament Majoritatea cancerelor pulmonare nu pot fi vindecate prin tratamentul actual,
însă acest fapt se datorează în principal descoperirii tardive a neoplaziei, adesea într-un stadiu
depăşit. Tratamentul simptomatic şi cel paleativ sunt printre singurele modalităţi terapeutice
aplicabile pacienţilor cu cancer pulmonar. In alegerea tratamentului trebuie să se ţină cont de
foarte multe aspecte, în principal de tipul cancerului (cancer cu celule mici sau cancer non-
microcelular), de stadiul evoluţiei şi de rezervele funcţionale ale organismului. Stadializarea este
foarte importantă, în special în cazul cancerului non-microcelular. Tratamentul poate fi
chirurgical, chimiostatic sau prin iradiere şi respectă principiile clasice ale tratamentului
antitumoral. Ghidurile internaţionale recomandă următoarele atitudini terapeutice, în funcţie de
stadiul cancerului: - Stadiul I: rezecţie chirurgicală, terapie adjuvantă (chimio sau/şi radioterapie)
şi chemoprevenţie; - Stadiul II: similar stadiului I (rezecţie chirurgicală şi terapie adjuvantă); -
Stadiul III A: chimioradioterapie de primă intenţie şi intervenţie chirurgicală doar în anumite
cazuri, atent selecţionate;

58

- Stadiul III B: chimioterapie şi măsuri adjuvante care să reducă dimensiunile şi să încetinească

dezvoltarea tumorii primare; - Stadiul IV: chimioterapie bazată pe cisplatină, rezecţie chirurgicală
în cazul în care leziunea malignă este unică şi este accesibilă rezecţiei.
4.3.6 Prevenţie Cancerul pulmonar este o afecţiune care poate fi prevenită, fiind una din puţinele
neoplazii cu această caracteristică. Peste 85% din totalitatea cancerelor apar la pacienţii cu un
istoric îndelungat de fumat. De aceea, specialiştii sunt de părere că cea mai bună metodă de a
preveni apariţia cancerului pulmonar este evitarea fumatului. Fumatul pasiv este şi el aproape la
fel de periculos. Deoarece fumatul este un viciu ce crează dependenţă, renunţarea la fumat este
greu de realizat. Totuşi, campaniile intense antitutun par a fi redus, în ultimii ani, procentul
fumătorilor. Medicii, în principal cei de familie, au un rol foarte important în ajutarea fumătorilor
să abandoneze acest obicei, deoarece ei sunt cei care vin cel mai frecvent în contact cu invidizii.
In prezent sunt disponibile o gamă foarte variată de metode de renuntare la fumat, cele mai
eficiente dovedindu-se cele în care terapia de grup este combinată cu utilizarea plasturilor
nicotinici şi cu modificarea comportamentului.

4.4. Cancerul pancreatic Pancreasul se află în spatele stomacului şi secretă enzime digestive.
Aceste enzime se combină cu canalele cu bilă secretată de ficat pentru a se vărsa în intestinul
subţire unde ajută la digerarea alimentelor. Cancerul pancreatic afectează în mod egal atât
femeile cât şi bărbaţii, după vârsta de 45 de ani. Însă el nu se numără printre primele 10 cele mai
frecvente. Totuşi, tendinţa cancerului pancreatic de a se dezvolta şi extinde fără a da semne îl
face al patrulea ca mortalitate dintre toate tipurile de cancer. Deşi frecvenţa sa este mai scăzută
decât a cancerului colonic sau esofagian, tendinţa este, din păcate, de creştere a numărului de
cazuri diagnosticate cu această cumplită boală. Din nefericire, majoritatea devin simptomatice
când deja este prea târziu. Datorită agresivităţii (supravieţuirea după diagnosticare, chiar sub
tratament, este de aproximativ 6 luni, maxim 1 an în marea majoritate a cazurilor) şi rezistenţei
la tratament, mortalitatea este foarte mare. Sunt puţine cazurile în care pacientul poate fi
vindecat printr-o combinaţie de intervenţii chirurgicale, radiaţii, chimioterapie şi/sau terapie
biologică.

•••

••

Factorii care favorizează acest tip de cancer sunt: Fumatul, alcoolul, o dietă dezechilibrată
(bogată în grăsimi, prăjeli, afumături şi săracă în fructe şi legume proaspete); Pancreatita cronică,
indiferent de cauza ei, la peste 10 ani de evoluţie ; Istoricul familial de cancer pancreatic (dacă
există 2 sau mai multe rude diagnosticate cu această boală, riscul este de 50 ori mai mare decât
la cei care nu au în familie astfel de cazuri); Istoricul familial de polipi colonici (se transformă uşor
în cancer colonic); Diabetul zaharat la 10 ani de evoluţie.

59
4.4.1 Simptome Cancerul pancreatic deseori trece neobservat până când devine avansat şi greu
de tratat. In marea majoritate a cazurilor, simptomele apar doar când cancerul a crescut şi a
început să se extindă şi la alte organe. Intrucât 95% dintre cancerelor pancreatice sunt de tip
adenocarcinom, vor fi descrise mai întâi simptomele acestuia, urmate de simptomle formelor
mai rare de cancer. Simptomele locale ale cancerului pancreatic Iniţial, cancerul pancreatic are
tendinţa de a fi silenţios şi fără durere. Până la momentul în care este suficient de mare pentru a
determina simptome, cancerul a crescut deja în afara pancreasului. In acest moment,
simptomele depind de localizarea cancerului din pancreas: -cancerul pancreatic la nivelul capului
pancreasului determină simptome de tipul pierderii ponderale, icter (piele galbenă), grăsimi în
scaun, cu sau fără dureri abdominale; - cancerul pancreatic la nivelul corpului pancreasului sau în
coada pancreasului de obicei determină dureri abdominale şi pierdere ponderală. Dacă nodulul
canceros se formează la nivelul capului pancreasului, boala va fi diagnosticată mai repede
deoarece va apare icterul prin comprimarea căii biliare principale. Uneori, debutul poate fi prin
puseu de pancreatită dat de comprimarea canalului pancreatic sau prin diabet zaharat. Ulterior,
prin invadarea plexurilor nervoase, apare durerea în capul pieptului sau deasupra ombilicului,
durere surdă sau vie, ce merge în coloana vertebrală şi apare inclusiv noaptea. Începe să apară
febra, lipsa poftei de mâncare cu scădere în greutate mare (până la 20 kg în câteva luni). Întrucât
cancerul pancreatic se dezvoltă în jurul unor zone importante pentru sistemul digestiv,
simptomele gastrointestinale sunt deseori predominante: - durere abdominală. Mai mult de 80%
dintre pacienţii cu cancer pancreatic prezintă la un moment durere abdominală pe măsură ce
tumora creşte. Cancerul pancreatic poate determina durere surdă în abdomenul superior şi
dureri de spate. Durerea poate fi ocazională; - balonare abdominală. Unii pacienţi cu cancer
pancreatic au o senzaţie de saturaţie deşi mănâncă puţin sau o senzaţie de balonare abdominală
inconfortabilă; - greţuri; - diaree; - grăsime în scaun (steatoree). Pe masură ce cancerul
pancreatic scade abilitatea pancreasului de a secreta enzime pentru digestia grăsimilor, mai
multe grăsimi ajung în scaun nedigerate. Aceste scaune grăsoase pot avea un miros pătrunzător
şi să plutească mai mult decât în mod normal; - scaun de culoare deschisă. Dacă ductul care
drenează bila până la intestin este blocat de cancerul pancreatic, scaunul îşi poate pierde
culoarea maronie şi devine dechis la culoare sau de culoarea lutului. Iar urina poate deveni
închisă la culoare.

4.4.2 Tipuri de cancer pancreatic Cancerul pancreatic este clasificat în funcţie de partea
pancreasului pe care o afectează: zona care produce enzimele digestive (exocrina) sau cea care
produce insulina sau alţi hormoni (endocrina). Cancerul pancreasului exocrin Deşi există mai
multe forme diferite de cancer pancreatic, 95% din cazuri sunt adenocarcinoame pancreatice.
Alte tipuri mai puţin comune de cancer al pancreasului exocrin sunt: - carcinomul
adenoscuamos; - carcinomul cu celule scuamoase; - carcinomul cu celule mari;

60

- carcinomul cu celule acinare; - pancreasul exocrin reprezintă 95% din totalul pancreasului, aşa
că nu este de mirare faptul că majoritatea cancerelor; pancreatice îşi au originea aici. Cancerul
pancreasului endocrin Celelelte celule ale pancreasului produc hormoni care sunt deversaţi
direct în circulaţia sanguină (sistem endocrin). Cancerul care apare pornind de la aceste celule se
numeşte cancer pancreatic neuroendocrin sau cancer pancreatic al celulelor insulare. Cancerele
pancreasului endocrin sunt rare şi sunt denumite în funcţie de tipul de hormon pe care îl produc
celulele de la care îşi au originea: - insulinom (de la celulele producătoare de insulină); -
glucoganom (de la celulele producătoare de glucagon); - somatostatinom (de la celulele
producătoare de somatostatină); - gastrinom (de la celulele producătoare de gastrină); - vipom
(de la celulele producătoare de peptid vasoactiv intestinal). Tumorile endocrine de obicei nu sunt
cancere; sunt tumori benigne. Aceste tumori benigne nu sunt considerate cancer pancreatic.
Totuşi, ele pot creşte mult sau pot secreta cantităţi anormale de hormoni, cauzând probleme
medicale. Cancerul ampular (carcinomul ampulei Vater) Este cancerul care se dezvoltă în locul în
care ductul care drenează pancreasul se uneşte cu intestinul subţire (o deschidere numită
ampulă). Deşi, tehnic, nu este cancer pancreatic, cancerul ampular detremină simptome similare
cele ale cancerului pancreatic, iar tratamentul este similar. 4.4.3 Tratament Pentru a hotărî tipul
de tratament mediciul va stabili stadiul cancerul pancreatic astfel: - rezecabil: pe testele
imagistice cancerul pancreatic nu s-a extins (sau cel puţin nu prea departe), iar chirurgul
consideră că tumora poate fi îndepărtată. Aproximativ 10% dintre cancerele pancretice sunt
considerate rezecabile la momentul diagnosticului. - cu extensie locală (nerezecabil): cancerul
pancreatic a crescut în interiorul vaselor mari, astfel că tumora nu poate fi îndepărtată în
siguranţă prin chirurgie. - metastatic: cancerul pancreatic s-a extins şi la alte organe, astfel încât
chirurgia nu-l poate îndepărta. In cazul în care cancerul pancreatic este rezecabil, intervenţia
chirurgicală poate creşte speranţa de viaţă a pacientului şi poate oferi o şanşă mică de vindecare.
Tratarea cancerului rezecabil Pacienţii al căror cancer pancretic este considerat rezecabil pot
suferi una dintre următoarele intervenţii chirurgicale: - pancreatoduodenectomia: chirurgul
îndepărtează capul pancreasului, părţi din stomac şi intestinul subţire, unii nodului limfatici,
vezicula biliară şi canalul biliar comun. Organele rămase sunt reconectate într-un nou mod
pentru a permite digestia. Această procedură este foarte dificilă. Chirurgii şi spitalele care au mai
multă experienţă cu această procedură au cele mai bune rezultate. In aproape jumătate din
cazuri, odată ce chirurgul poate vedea în interiorul abdomenului, cancerul pancreatic care era
considerat rezecabil se dovedeşte a fi deja extins şi din acest motiv devine nerezecabil. In aceste
cazuri această procedură nu va mai fi efectuată. - pancreatectomia distală; coada şi/sau capul
pancreasului sunt îndepărtate, dar capul pancreasului rămâne pe loc. Această intervenţie este
mai puţin folosită deoarece majoritatea tumorilor care apar în alt loc decât capul pancreasului
sunt nerezecabile.

61

- pancreatectomia totală: întregul pancreas este îndepărtat în timpul intervenţiei chirurgicale.

Deşi în trecut era considerată o intervenţie utilă, astăzi este realizată foarte rar. Chimioterapia
şi/sau radioterapia pot fi folosite împreună cu chirurgia pentru tratarea cancerului pancreatic
rezecabil pentru: - micşorarea tumorii înainte de operaţie, crescând astfel şansele de rezecţie
reuşită (terapie neoadjuvantă); - prevenirea sau întârzierea reapariţiei cancerului pancreatic
după intervenţia chirurgicală (terapie adjuvantă); Medicamentele care pot fi folosite în cazul
cancerului pancreatic sunt 5-fluorouracil şi gemcitabin, însă administrarea lor poate fi hotărâtă
numai de medicul curant. Ambele medicamente sunt administrate prin perfuzie intravenoasă. In
cazul radioterapiei, un aparat produce particule de raze X cu energie înaltă. Razele X penetrează
pielea şi distrug celulele canceroase. Radioterapia este realizată în timpul unei serii de vizite la
spital, de obicei pe o perioadă de o săptămână.

Tratamentul cancerului pancreatic cu extindere locala - nerezecabil In cazul cancerului pancreatic

cu extindere locală, chirurgul nu poate extirpa întreaga tumoră. Din moment ce este îndepărtată
doar o parte a tumorii, este mai bine să se folosească terapii nechirurgicale. Tratamentul constă
în chimioterapie cu sau fără radioterapie. Cele două chimioterapeutice care pot fi folsite pot
creşte speranţa de viaţă a pacienţilor cu cancer pancreatic nerezecabil. Tratarea cancerului
pancreatic cu metastază In cazul cancerului pancreatic metastatic, chirurgia nu poate oferi o
şanse de vindecare. Intrucât cancerul s-a extins la alte organe, radioterapia nu este nici ea de
folos. Chimioterapia cu gemcitabin este cel mai bun tratament disponibil pentru acest tip de
cancer. Acest medicament ajută la creşterea duratei de viaţă a pacientului şi la reducerea
simptomelor cancerului pancreatic, inclusiv a durerii. Pentru cancerele metastatice care nu mai
răspund la tratamentul cu gemcitabin, medicii pot încerca şi alte chimiotarapeutice. Tratamentul
paliativ pentru cancerul pancreatic Pe măsură ce cancerul pancreatic progresează prima
prioritate a tratamentului se poate schimba de la prelungirea vieţii la ameliorarea simptomelor,
în special a durerii. Mai multe tratamente pot ajuta la protejarea de disconfortul dat de un
cancer pancreatic în stadiu avansat: - proceduri de restabilire a tranzitului bilei pentru reducerea
pruritului şi a pierderii apetitului date de obstrucţia căilor biliare; - morfina şi alte medicamente
puternice pentru reducerea durerii; - antidepresivele şi consilierea pot ajuta la reducerea
simptomelor depresiei, care apare frecvent la pacienţii cu cancer pencreatic în stadiu avansat.

4.5. Cancerul colorectal În primele stadii, cancerul colorectal nu provoacă în general nici un fel de
simptome. Dintre cele mai probabile semne de alarmă recunoaştem: - modificări ale tranzitului
intestinal, precum constipaţie sau diaree persistentă, o senzaţie de a nu putea goli complet
intestinul sau sângerari rectale. - pete negre de sânge în sau pe materiile fecale; sau scaune
subţiri, lungi, "în creion". - urme de sânge în scaun; - disconfort gastric, crampe, meteorism
dureros, arsuri retrosternale (pirozis), greţuri, vărsături, balonări sau dificultăţi de deglutiţie. -
oboseală fără un motiv edent sau pierderea poftei de mâncare sau scădere în greutate.

62

Este necesar să solicitaţi consultul medical în următoarele situaţii: - dacă observaţi o modificare a
tranzitului intestinal, aveţi sângerari rectale sau observaţi sânge în sau pe materiile fecale. - dacă
aveţi dureri abdominale persistente, o pierdere în greutate neobişnuită sau astenie. Aceste
simptome se pot datora şi altor cauze, însă pot fi generate şi de cancer. În determinarea cauzei
acestor simptome, medicul trebuie să controleze şi prezenţa sângerărilor din tubul digestiv,
întrucât există posibilitatea unui cancer colorectal. În interiorul cavităţii abdominale se află tubul
digestiv. A doua jumătate, musculară, a acestui tub – intestinul gros – este compusă din colon, ce
are o lungime de mai multe zeci de centimetri, şi rect, cu lungimea de numai câţiva centimetri,
împreună, colonul şi rectul acţionează ca o maşină de prelucrare a deşeurilor: alimentele
digerate se deplasează prin colon, organismul absoarbe apa restantă, iar deşeurile solide sunt
împinse prin rect şi eliminate în afară prin anus, sub formă de materii fecale. Mucoasa ce
căptuşeşte la interior tubul colorectal poate reprezenta un teren fertil pentru creşterea unor mici
tumori, numite polipi. Aproximativ jumătate dintre toţi adulţii de peste 40 ani au cel puţin un
polip colorectal. Majoritatea polipilor sunt benigni, însă se cunoaşte cel puţin un tip precanceros.
9 din 10 tumori maligne colo-rectale se dezvoltă din polipii glandulari ai mucoasei intestinale,
deşi mai există câteva tipuri rare de cancer colorectal ce iau naştere din ţesutul ponglandular. În
cazul în care cancerul colorectal este diagnosticat şi tratat câtă vreme tumora este încă localizată,
boala are un mare procent de vindecare, cu rate de supravieţuire la 5 ani de peste 90%. Dacă
tumora continuă să crească, neoplazia se poate extinde direct prin peretele intestinal la
ţesuturile şi organele înconjurătoare, precum şi în circulaţia sanguină sau limfatică. După ce
cancerul s-a extins la ganglionii limfatici sau la alte organe, succesul tratamentului este mai mic,
în funcţie de cât de avansată este boala. Împreună, cancerele colonului şi rectului reprezintă
aproximativ 12% din cancerele din Statele Unite, în fiecare an fiind diagnosticate aproximativ 150
000 de cazuri. Ca şi multe alte cancere, cancerul colorectal reprezintă un motiv de deosebită
îngrijorare pentru vârstnici. Chiar dacă deseori el poate fi detectat într-un stadiu precoce, multe
persoane amână solicitarea îngrijirilor medicale din cauza stânjenelii sau fricii de simptomele
legate de afecţiunea intestinală. Riscul creşte semnificativ după vârsta de 50 de ani şi continuă să
crească cu vârsta. Cancerul colorectal este în mod caracteristic o boală urbană, afectând
persoanele citadine mai frecvent decât pe cele ce trăiesc la sat şi pe cele de rasă albă mai
frecvent decât pe americanii de origine africană. Carcinogeneza este un proces complex, format
din mai mulţi pasi, în care o multitudine de greşeli trebuie să se întâmple, iar ordinea lor să fie
cea care trebuie pentru a transforma o celulă normală într-una malignă. Un număr mare de gene
sunt implicate în mod normal în reglarea echilibrului dintre creştere celulară şi opusul, moarte
celulară, replicarea ADN-ului şi repararea greşelilor de transcriere. Alterarea acestui echilibru
sensibil dintre oncogene, ce promovează proliferarea tumorală a celulelor, şi gene supresoare
tumorale, ce inhibă proliferarea celulară excesivă, duce la dezvoltarea celulelor maligne şi la
extinderea lor. Toate celulele organismelor complexe au ADN, care este identic cu cel întâlnit la
zigoţi. La nivelul ADN-ului pot surveni mutaţii, ce pot fi transmise generaţiei următoare, însă
aceste defecte survin foarte mult şi în mod spontan pe durata creşterii, dezvoltării şi întreţinerii
unui ţesut sau unui organ. Chiar şi în ciclul de maturare a unei celule normale există o şansă
destul de mare de apariţie a unei mutaţii genetice spontane, însă majoritatea acestora nu vor
afecta celula purtătoare. Prin urmare, geneza unui cancer necesită o serie de accidente
independente succesive. O celulă normală poate să detecteze greşelile de la nivelul propriului
ADN şi deasemenea poate să le şi repare, însă dacă ea este foarte afectată, mai degrabă iniţiază
programul de sinucidere programată, numit apoptoză. In momentul în care o celulă nu reuşeşte
să recunoască şi să corecteze greşelile de la nivelul ADN-ului şi continuă să se multiplice,
acumularea de produse genetice necorespunzătoare în interiorul celulei poate duce în cele din
urmă la o proliferare. Există două tipuri de instabilitate genetică: la nivel cromozomial sau la
nivelul ADN-ului. Pierderea materialului cromozomial rezultă în momentul în care cromozomii nu
se divid simetric în

63

timpul mitozei, astfel încât celula fiicaă primeşte ambele copii cromozomiale, iar celula cealaltă
nu primeşte niciuna. Acest proces se numeşte pierderea heterozigozitatii (LOH) şi este asociat
cancerului colo-rectal cu cel mai prost prognostic. Instabilitatea genetică localizată la nivelul
ADN-ului este reprezentată de apariţia unei sau a mai multor benzi suplimentare. Acest fenomen
este denumit instabilitate microsatelită (MSI) şi este o caracteristică întâlnită la cancerele
colonice ereditare non-polipozice.

4.5.1 Modelul Adenom-Carcinom Acest model a fost imaginat de Vogelstein în 1988, după ce a
identificat o serie de mutaţii genetice apărute la celule din diverse stadii ale cancerului colo-
rectal. Acest model multi-step, al carcinogenezei, este descris ca o acumulare de evenimente
genetice, pierderi ale inhibiţiei creşterii celulare, proliferări şi dezvoltări clonale. Mutaţiile
genetice şi pierderile de gene includ gena APC, MMC, K-ras, DCC şi p53. Mutaţiile genei APC,
implicată in controlul adeziunii şi comunicării intercelulare, sunt întâlnite în 60% din polipii
adenomatosi şi chiar în cancerul colo-rectal, fapt ce dovedeşte implicarea lor în stadiile precoce
ale carcinogenezei. Gena se găseşte pe braţul lung al cromozomului 5q şi este legată şi de
Polipoza adenomatoasă familiară. Între 20% si 50 % din cei cu cancer colo-rectal prezintă defecte
la nivelul genei APC. Mutaţiile genei K-ras, care în mod normal joacă rol de semnal intracelular şi
de stimulator al diviziunii celulare, apar şi în cazul adenoamelor şi carcinoamelor de dimensiuni
mai mari. Cam 50% din carcinoamele colo-rectale şi un procent similar din adenoamele mai mari
de 1 cm prezintă mutaţii la nivelul genelor ras. În contrast, mai putin de 10% din adenoamele
mai mici de 1 cm au această mutaţie. Deletia genei supresoare tumorale DCC este implicată în
progresia de la un polip benign spre o condiţie malignă. Ea este prezentă la 47% din adenoamele
tardive şi 73% din carcinoame, dar este întâlnită în mai puţin de 13% din adenoamele în stadii
incipiente şi intermediare, indicând faptul că alterarea acestei gene are loc târziu în oncogeneza.
Acest defect alterează interacţiunile normale celulă-celulă sau celulă-matrice, importante în
creăterea şi diferenţierea celulară. Mutaţia genei p53, care este printre cele mai frecvente
mutaţii prezente la nivelul cancerelor umane, este deasemenea foarte frecventă şi în cancerele
invazive ale colonului, dar rara în adenoame. Este localizată pe cromozomul 17p. Pe lângă aceste
modificări, s-a observat o pierdere semnificativă a grupărilor metil din ADN ce are loc în stadiile
incipiente ale tumorilor colo-rectale, fapt ce contribuie la instabilitatea genomului. In viitor,
alterările genetice cu potenţial reversibil pot conduce spre noi strategii terapeutice ale patologiei
neoplasmice.

4.5.2 Cauzele cancerului colorectal Cancerul colorectal este strâns legat de anumite boli.
Persoanele considerate a avea risc crescut sunt cele cu antecedente personale sau familiale de
polipi ai coloniei, boli inflamatorii ale colonului, precum colită ulceroasă sau boala Crohn, şi
cancere de pancreas, sân, ovare, colon sau rect la unul dintre părinţi sau fraţi. La fel ca în cazul
oricărui cancer, susceptibilitatea potenţială la cancerul colorectal este cel puţin parţial
determinată de constituţia genetică. Un număr mic de persoane moştenesc o afecţiune numită
polipoză familială11, în care polipii coloniei se dezvoltă la o vârstă tânără; în lipsa tratamentului,
aceste persoane vor face aproape cu siguranţă cancer colorectal. 11

Polipoza adenomatoasă familială este o boală ereditară rară, transmisă după modelul autozomal
dominant, caracterizată prin dezvoltarea progresivă a sute până la mii de polipi adenomatoşi,
situaţi electiv la nivelul colonului.

64

Alimentaţia pare de asemenea să contribuie la creşterea riscului, însă relaţia cauză-efect este
încă neclară. Se ştie că persoanele a căror alimentaţie este săracă în fibre, deoarece nu mănâncă
suficiente fructe, legume şi cereale, au un risc crescut. Multe studii indică grăsimile şi proteinele
animale ca fiind promotori ai cancerului colorectal, însă cercetătorii recomandă prudenţă înainte
de tragerea unor concluzii definitive. Unele studii arată că consumul regulat de carne roşie,
bogată în grăsimi saturate şi proteine, creşte riscul, în timp ce alte studii nu găsesc nici o
legătură. Alţii susţin că nu este vorba de grăsimi sau proteine în sine, ci de felul în care acestea
sunt gătite. Ei notează că grăsimile şi proteinele gătite la temperaturi crescute - în special prin
prăjire sau frigere la grătar pot da naştere unei largi game de substanţe potenţial carcinogene,
asociate cu cancerul colorectal. Expunerea intensă la anumite substanţe chimice, inclusiv clor -
care în cantităţi mici este în mod obişnuit utilizat pentru purificarea apei de băut - poate creşte
riscul de cancer colorectal. Se consideră că expunerea la azbest este potenţial nocivă, azbestul
fiind implicat în apariţia polipilor coloniei.

4.5.3 Tumorile intestinale Porţiunea inferioară a tubului digestiv sau intestinul gros (stânga,
margine), cuprinde colonul şi rectul. Intestinul gros are trei părţi principale: colonul ascendent,
transvers şi descendent. O tumoră din colonul transvers (detaliu, stânga sus) poate conduce la
dureri abdominale, neregularităţi ale tranzitului intestinal şi sângerări oculte în scaun. În cazul
unei tumori rectale (detaliu, stânga jos), în materiile fecale se poate vedea sânge. Începând din
jurul vârstei de 50 de ani, orice persoană trebuie să facă în mod regulat examenul de depistare a
cancerului colorectal. Ca parte a controlului medical anual, o probă din materiile fecale trebuie
să fie analizată pentru decelarea sângerărilor oculte – urme microscopice ce ar putea semnala
hemoragii în tubul digestiv. La fiecare 3-5 ani, trebuie să se facă o sigmoidoscopie – o examinare
a rectului şi colonului inferior (sigmoid) cu ajutorul unui tub flexibil şi luminat, numit
sigmoidoscop. Chiar dacă această tehnică de depistare poate fi destul de neplăcută, ea este
extrem de valoroasă pentru detectarea precoce a cancerului şi a altor tulburări digestive. Orice
simptome sau anomalii ce ridică suspiciuni vor reprezenta un simptom de alertă pentru medicul
dumneavoastră, ce va efectua o colonoscopie, o procedură foarte asemănătoare cu
sigmoidoscopia, ce permite o vizualizare amanunţită a mucoasei ce căptuşeşte intestinul gros.
Dacă medicul găseşte un polip sau o tumoră, biopsia va determina dacă aceasta este sau nu
malignă. Se mai pot face şi radiografii ale colonului şi rectului, pentru vizualizarea potenţialelor
mase tumorale, împreună cu analize ale sângelui sau urinei, pentru decelarea anomaliilor
biochimice caracteristice. În cazul în care cancerul este confirmat printr-o biopsie, sunt efectuate
şi alte analize pentru a sili posibila extindere a acestuia în alte organe, precum ficatul; printre
aceste analize se pot număra radiografiile, ecografiile şi explorările TC. Pot fi solicitate şi alte
analize sanguine pentru a determina cât de bine funcţionează ficatul şi pentru a măsura nivelul
sanguin al antigenului carcinoembrionar (ACE), deseori mai mare decât normal în cazurile de
cancer colorectal, în special dacă acesta s-a extins. Tratamentul cancerului implică nu numai
terapiile specifice, în vederea vindecării sau controlării bolii, ci şi strategiile de satisfacere a
nevoilor fizice şi emoţionale ale pacienţilor. Multe terapii complementare anticanceroase pot
reprezenta adjuvante valoroase, în condiţiile aplicării împreună cu tratamentul medical standard,
pentru a face mai suportabil stresul asociat cu cancerul şi cu tratamentul acestuia. Totuşi,
terapiile complementare nu trebuie să înlocuiască niciodată îngrijirile convenţionale.

65

4.5.4 Medicina convenţională Intervenţia chirurgicală este cel mai eficient tratament în cazul
tumorilor colorectale localizate. Tumorile foarte mici pot fi extirpate printr-un colonoscop, însă
chiar în cazul tumorilor mici, chirurgii preferă de obicei să efectueze o laparotomie - îndepărtând
o porţiune importantă de intestin, precum şi ganglionii limfatici din apropiere. Deseori, chirurgul
poate reconecta porţiunile sănătoase de colon şi rect; când acest lucru nu este posibil, chirurgul
face o deschizătură - cunoscută sub numele de stoma - în abdomen. Reziduurile sunt colectate
într-o pungă aplicată peste stoma. Această procedură, cunoscută sub denumirea de colostomie,
este deseori numai temporară; după ce intestinul a fost lăsat să se vindece, printr-o a doua
operaţie se reconectează colonul şi rectul. Nevoia unei colostomii definitive este mai frecventă în
cazul cancerului rectal, deoarece păstrarea unei porţiuni din rect poate fi dificilă. În tratamentul
cancerului rectal, poate fi recomandată radioterapia sau chimioterapia preoperatorie, pentru a
micşora volumul tumorii. Radioterapia şi chimioterapia mai pot fi recomandate si pentru
prevenirea apariţiei recidivelor locale ale tumorii, precum şi pentru prelungirea supravieţuirii.
Radioterapia este rareori recomandată după cancerul de colon. Medicii au constatat ca o
combinaţie de chimioterapie şi imunoterapie poate ameliora perioada de supravieţuire la
pacienţii al căror cancer s-a extins de la colon la ganglioni limfatici din jur. Chimioterapia poate fi
utilă la pacienţii cu cancer rectal sau de colon, metastazat în alte părţi ale organismului, chiar
dacă nu are multe şanse de a asigura vindecarea. În perioada imediat postoperatorie, pacientul
se poate aştepta să primească analgezice şi alte medicamente pentru a ameliora diareea sau
constipaţia temporară. După operaţie, pacienţii vor fi încurajaţi să mănânce alimente hrănitoare,
bogate în proteine şi calorii, pentru a favoriza întărirea şi vindecarea. După ce cancerul de colon
sau de rect intră în remisiune, examenele de urmărire pentru decelarea recidivelor devin
esenţiale pentru tot restul vieţii. Multe persoane duc o viaţă normală şi confortabilă chiar şi după
o intervenţie chirurgicală în sfera colorectală şi o colostomie. Chiar dacă adaptarea după
colostomie necesită timp, sprijin şi înţelegere, persoanele cu stome constată că, în mare parte,
pot mânca, pot lucra şi se pot distra la fel de bine ca şi înainte. În ceea ce priveşte medicina
alternativă, studiile publicate au confirmat că o alimentaţie bogată în fibre reduce substanţial
riscul de cancer colorectal. Fibrele alimentare par să protejeze intestinul de expunerea prelungită
la substanţele carcinogene, prin deplasarea mai rapidă a reziduurilor şi prin inhibarea sintezei
anumitor substanţe carcinogene. Studii foarte importante arată de asemenea că o alimentaţie
bogată în fructe şi legume reduce riscul cancerului colorectal, în mare parte datorită fibrelor şi
celorlalte substanţe nutritive pe care le furnizează. În timp ce unele studii arată că acidul folic,
calciul, vitamina D şi vitaminele antioxidante C, E şi A (beta-carotenul) oferă protecţie împotriva
apariţiei cancerului colorectal, alte studii nu au putut confirma aceste rezultate şi, în unele
cazuri, le-au contrazis. La ora actuală, cel mai bun sfat privind cancerul colorectal şi alimentaţia
este să includeţi în alimentaţia dumneavoastră zilnică cereale integrale şi cel puţin cinci fructe şi
legume - în special legume din familia cruciferelor, precum conopida şi broccoli - pentru a vă
asigura că primiţi mari cantităţi de fibre şi alte substanţe nutritive ce pot fi protectoare. Pentru
prevenirea cancerului colorectal este necesar să mâncaţi din belşug fructe şi legume proaspete şi
cereale integrale; să reduceţi carnea roşie şi alte alimente bogate în grăsimi, ca ouăle şi
majoritatea produselor lactate. Proteinele se pot procura din produse lactate degresate, nuci,
fasole, linte şi produse pe bază de soia. Este necesar a se evita prăjirea sau frigerea exagerată la
grătar a cărnii şi peştelui. Pentru a obţine mai multe fibre, se pot adăuga tărâţe sau germeni de
grâu la cerealele pentru micul dejun.

66

4.5.5 Predispoziţia genetică În ceea ce priveşte predispoziţia genetică, cercetătorii au constatat

că mulţi pacienţi cu cancer colorectal prezintă aceleaşi defecte genetice. Prezenţa unuia dintre
aceste defecte înseamnă că sunteţi predispus la această boală dar asta nu înseamnă că o veţi
face în mod obligatoriu. De exemplu, oamenii de ştiinţă au identificat o genă specifică pentru
cancerul colorectal non-po-lipozic ereditar (HNPCC, bereditary nanpoly-posis colorectal cancer)
sau sindromul Lynch 12 . Prezenţa acestei gene - care este extrem de rară - predispune individul
la cancer colorectal, gastric, uterin şi alte cancere ale organelor abdominale. Astăzi, oamenii de
ştiinţă pot testa persoanele cu antecedente familiale de astfel de cancere, pentru a afla dacă şi
acestea sunt purtătoare ale genei defectuoase. Apoi, aceşti indivizi pot fi supuşi unor examene
regulate de depistare, pentru a asigura detectarea precoce a cancerului.

4.6 Limfomul Hodgkin Limfomul Hodgkin sau boala Hodgkin este o formă de cancer a sistemului
limfatic. Cancerul a fost şi va rămâne o problemă gravă de sănătate, dar diagnosticat în stadiile
cât mai incipiente acesta poate fi tratat cu succes. În boala Hodgkin, celulele sistemului limfatic
se divid anormal şi se răspândesc în afara acestuia. Pe măsură ce boala progresează afectează
capacitatea corpului de a luptă împotriva infecţiilor. Simptomele bolii Hodgkin nu sunt specifice,
iar diagnosticul nu este dat decât în stadii avansate. 4.6.1 Cauzele apariţiei limfomului Hodgkin
Cauza exactă a limfomului Hodgkin este necunoscută. Însă pot fi specificaţi câţiva factori de risc
care sunt implicaţi în acest proces malign, şi anume: - vârsta - limfomul Hodgkin se întâlneşte cel
mai frecvent la vârste tinere, cel mai frecvent între 20- 30 ani şi după vârsta de 55 ani; -
ereditatea - oricine are o rudă de gradul întâi cu aceasta afecţune, sau cu orice tip de cancer, are
un risc mai crescut de a face boală; - infecţiile virale - în special cu virusul Epstein-Barr ce
produce mononucleoză infecţioasă; - sexul - limfomul Hodgkin afectează mai frecvent sexul
masculin; - sistemul imun compromis – pacienţii cu HIV/SIDA, cei ce au suferit un transplant de
organ. Simptomele limfomului Hodgkin. Limfomul Hodgkin, asemenea multor tipuri de cancer,
evoluează fără simptome specifice şi fără semne de alarmă. Doar în stadii avansate, limfomul
Hodgkin presupune simptome agresive, extrem de evidente. Însă până şi aceste semne pot fi
puse pe seama altor afecţiuni mai puţin grave. Cele mai frecvente simptome sunt: - mărirea de
volum şi consistenţa crescută a ganglionilor de la nivelul gâtului, de la nivelul axilei şi de la nivel
inghinal; - febra crescută ; - transpiraţii nocturne; - scădere în greutate în ultimile 6 luni fără a
ţine dietă; - oboseală; - tuse seacă, iritativă; - un prurit persistent corporal; 12

http://www.sfatulmedicului.ro/arhiva_medicala/sindromul-lynch

67

- lipsa de aer – dispneea. Limfomul Hodgkin nu poate fi prevenit în adevăratul sens al cuvântului.
În toate cazurile este recomandat să duceţi un stil de viaţă sănătos, să renunţaţi la fumat, să nu
faceţi abuz de alcool şi să faceţi mişcare în fiecare zi, cel puţin o jumătate de oră. Mărirea
ganglionilor poate fi dată şi de infecţii cu diferite tipuri de virusuri, de aceea este necesară
consultul unui specialist.

4.6.2 Investigaţiile care se fac de către medic Medicul va face o examinare fizică generală, vă va
pune întrebări despre alte probleme de sănătate pe care le-ai avut, despre starea de sănătate a
părinţilor, fraţilor, bunicilor şi despre medicamentele luate în ultima perioadă. La început
doctorul s-ar putea să vă dea un antibiotic, deoarece infecţiile sunt cea mai frecventă cauză de
mărire a ganglionilor. Dacă acesta nu are niciun efect, atunci doctorul vă va trimite la un chirurg
pentru a efectua o biopsie. La biopsie chirurgul va preleva o parte din ganglion pentru a-l
examina microscopic şi pentru a stadializa boala. Biopsia confirmă boala prin prezenţa celulelor
Reed-Sternberg. Alte investigaţii pe care medicul le poate cere sunt: analiza completă a sângelui
şi o ecografie a ganglionilor, radiografie toracică, CT sau RMN. Chiar dacă există doar un grup
ganglionar mărit la nivelul gâtului şi niciun alt simptom, există posibilitatea să aveţi boala
Hodgkin. Nu trebuie să vă sperie acest lucru, deoarece aţi descoperit boala în primul stadiu.

4.6.3 Stadiile limfomului Hodgkin Există patru stadii ale limfomului Hodgkin, şi anume: - stadiul I :
afectarea unei singure zone ganglionare; - stadiul II : afectarea a două sau mai multor regiuni
ganglionare, de aceeaşi parte a diafragmului; - stadiul III: afectarea ganglionara de ambele părţi
ale diafragmului; - stadiul IV: infiltrarea difuză a mai multor zone extraganglionare;

4.6.4 Tratament Opţiunile de terapie în limfomul Hodgkin sunt: chimioterapia şi radioterapia.

Chimioterapia foloseşte medicamente pentru a opri diviziunea celulelor maligne şi distrugerea
lor. Această terapie nu este lipsită de numeroase şi severe efecte secundare: - supresie medulară
– risc crescut de infecţii, timp de sângerare prelungit, oboseală - căderea temporară a părului; -
anorexie, stare de voma, diaree, ulcere bucale. Majoritatea efectelor secundare ale
chimioterapiei dispar gradat în timpul perioadei de convalescenţă sau după încetarea
tratamentului. Singurul efect durabil este infertilitatea. Radioterapia utilizează doze mari de
energie radiantă (raze X), pentru a ucide celulele maligne sensibile. Poate de asemenea să
micşoreze tumorile şi să menţină boala sub control. Efectele secundare ale radioterapiei Dintre
elefectele secundare ale radioterapiei amintim în acest caz: - pierderea foliculilor pilosi, eritem,
uscăciunea pielii, prurit, hiperpigmentaţie permanentă la locul iradiat;

68

-uscăciunea mucoaselor locale, ulcere, disfagie, în cazul iradierii pieptului şi a gâtului; - greaţă,
vomă, diaree, discomfort urinar, în cazul iradierii abdomenului. Cu excepţia radioterapiei, alte
variante de tratare sunt transplantul de măduvă hematogenă sau de celule stem. Boala Hodgkin
este o problema gravă de sănătate, asemenea tuturor tipurilor de cancer. Faptul că se întâlneşte
cel mai frecvent la tineri, o categorie ce este de obicei "ocolită" de boli maligne, iar simptomele
nu sunt specifice sau alarmante şi pot fi confundate cu cele ale unei răceli, face ca diagnosticarea
acestei boli să fie dificilă. Acest tip de cancer, dacă este diagnosticat în primul stadiu, are şanse
de supravieţuire de peste 85%, iar cu cât boala avansează cu atât acest procent scade vertiginos.
Dacă observaţi vreun ganglion mărit ce nu dispare după o infecţie sau după o raceală trebuie să
vă prezentaţi la medic.

4.7 Sarcomul Kaposi Sarcomul Kaposi este o tumoră a celulelor spinoase derivat din linia
celulelor endoteliale. Sarcomul Kaposi poate fi clasificat în 4 tipuri: epidemic asociat cu SIDA,
imunocompromis, clasic sau sporadic şi endemic. Sarcomul Kaposi asociat cu SIDA apare la
pacienţii cu infecţie HIV avansată şi este cea mai comună prezentare a sarcomului. Este cel mai
frecvent neoplasm întâlnit la bolnavii cu SIDA, mai ales la cei la care terapia HAART este limitată.
Reprezintă forma cea mai agresivă clinic a sarcomului. Sarcomul Kaposi imunocompromis apare
după transplantul de organ solid sau la pacienţii care primesc terapie imunosupresivă. Incidenţa
sa este crescută de 100 de ori după transplant. Totuşi persoanele cu status imunodeficient
congenital nu prezintă riscul de a dezvolta sarcomul Kaposi. Media de timp până la dezvoltarea
sa este de 15-30 de luni. Sarcomul Kaposi clasic apare mai ales la pacienţii în vârstă din regiunea
Mediteraneană şi Europa de Est, cu predominanţă masculină şi debut între 50-70 de ani. Are o
evoluţie lentă. Complicaţiile comune includ staza venoasă şi limfedemul. Această formă a bolii
are rareori implicare viscerală, mucoasă sau limfonodulară. 30% dintre pacienţi sunt predispuşi la
dezvoltarea limfomului Hodgkin. Pacienţii mai prezintă comun şi istoric de astm şi alergie.
Sarcomul Kaposi endemic este regăsit mai ales în Africa, la bărbati şi la copii cu HIV seronegativi
cu evoluţie lentă sau agresivă. Sarcomul asociat SIDA faţă de alte forme ale sale tinde să fie
agresiv. Morbiditatea şi mortalitatea apar prin implicarea extinsă viscerală, cutanată sau
mucoasă. La pacienţii cu terapie HAART boala are o evoluţie mai lentă sau poate regresa
spontan. Cauzele cele mai comune de morbiditate includ desfigurarea cosmetică a leziunilor
cutanate, limfedemul, afectarea gastrointestinală sau afectarea pulmonară. Afectarea pulmonară
este cauza cea mai comună de mortalitate cu hemoragii pulmonare necontrolate. Toate tipurile
de sarcom Kaposi sunt influenţate de terapia HAART (terapie antiretrovirală extrem de activă)
care a scăzut incidenţa şi severitatea bolii. Controlul optim al HIV cu HAART este o parte
integrantă a terapiei de succes a sarcomului Kaposi. Răspunsul la terapie variază între 20-80% în
funcţie de stadiul bolii şi pretratament. Terapia HAART este o soluţie pentru afectarea cutanată,
dar pentru cea viscerală trebuie adaugată chimioterapia. Pentru boala simptomatică locală este
administrată radioterapia. Excizia locală poate fi o opţiune pentru leziunile superficiale mici.
Problema majoră este recurenţa locală. Prezenţa unor margini curate de excizie nu înseamnă că
sarcomul a fost înlăturat. Recurenţa locală este foarte frecventă. Terapia intralezională cu
vincristină şi bleomicină este folosită pentru forma clasică de sarcom în care predomină
localizarea cutanată. Răspunsul apare la 60-90% dintre cazuri. Se mai folosesc crioterapia, laser
terapia şi retinoizii locali.

69

Terapia paliativă sistemică este indicată pentru simptome sau boala viscerală ameninţătoare de
viaţă, rapid progresivă, mucocutanată, cu durere şi ulcerare şi limfedem simptomatic. Se practică
imunomodularea cu interferon alfa având proprietăţi antiangiogenice, antivirale şi
imunomodulatorii. Răspunsul pacienţilor este de 40%. Se adaugă şi chimioterapie paliativă.
Decesul apare la 3 ani şi este legat de febră, diaree şi hemoptizie. Inaniţia este un factor
important, iar decesul este rezultatul obstrucţiei tumorale ale bronhiilor sau laringelui. Sarcomul
Kaposi poate fi fatal prin perforarea intestinală, tamponada cardiacă, obstrucţia pulmonară şi
metastazele cerebrale. Pacienţii cu sarcom Kaposi asociat cu SIDA prezintă afectare viscerală
extinsă. Pacienţii cu sarcom iatrogen tind să prezinte sângerări, deşi chimioterapia determină
regresia sarcomului.

4.7.1 Patogenia sarcomului Kaposi Sarcomul Kaposi este determinat de proliferarea excesivă a
celulelor stratului spinos al pielii considerate a avea origine endotelială. În ciuda heterogenităţii
lor aceste tumori sunt predominant compuse din sarcom Kaposi cu material genomic
humanherpes virus cu marcatori histoimunochimici de celule limfoide, spinoase şi endoteliale.
Celulele spinoase proliferează pe o reţea de fibre reticulare, colagen şi celule mononucleare
incluzând macrofage, limfocite şi plasmocite. Sarcomul tinde să aibă implicare vasculară în
dermul reticular sau întreaga grosime a dermului.
4.7.2 Sarcomul Kaposi epidemic-asociat cu SIDA Sarcomul Kaposi asociat cu SIDA apare la
pacienţii cu infecţie HIV avansată şi este cea mai comună formă de prezentare a sarcomului. Este
cel mai frecvent neoplasm întâlnit la bolnavii cu SIDA, mai ales la cei la care terapia HAART este
limitată. Reprezintă forma cea mai agresivă clinic a sarcomului. Prezenţa numărului scăzut de
limfocite CD4 şi creşterea încărcăturii virale sunt factori independenţi în dezvoltarea sarcomului
epidemic. Mai puţin de o şesime dintre pacienţii cu HIV au nivelul de CD4 peste 500 microL.
Boala se dezvoltă la pacienţii cu HIV şi imunodeficienţă severă. Fumatul de ţigarete poate fi
protectiv pentru sarcomul Kaposi.

4.7.3 Sarcomul Kaposi al imunocompromişilor Sarcomul Kaposi imunocompromis apare după

transplantul de organ solid sau la pacienţii care primesc terapie imunosupresivă. Incidenţa sa
este crescută de 100 de ori după transplant. Totuşi persoanele cu status imunodeficient
congenital nu prezintă riscul de a dezvolta sarcomul Kaposi. Media de timp până la dezvoltarea
sa este de 15 până la 30 de luni. Această formă de sarcom este rară, dar comună la pacienţii
transplantaţi. Este frecventă evoluţia agresivă viscerală. Întreruperea imunosupresiei determină
regresia sarcomului. Imunoterapia necesară pacienţilor transplantaţi pentru a preveni rejectul îi
supune pe aceştia unui risc pentru sarcom Kaposi.

4.7.4 Sarcomul Kaposi clasic-sporadic Sarcomul Kaposi clasic apare mai ales la pacienţii în vârstă
din regiunea Mediteraneană şi Europa de Est, cu predominanţă masculină şi debut între 50 şi 70
de ani. Evoluţia sa este lentă. Complicaţiile comune includ staza venoasă şi limfedemul. Această
formă a bolii are rareori implicare viscerală, mucoasă sau limfonodulară. 30% dintre pacienţi sunt
predispuşi la dezvoltarea limfomului Hodgkin. Pacienţii mai au în comun şi un istoric de astm şi
alergii.

70

4.7.5 Sarcomul Kaposi endemic Sarcomul Kaposi endemic este regăsit mai ales în Africa, la
bărbaţi şi la copii cu HIV seronegativi cu evoluţie lentă sau agresivă.

4.7.6 Semne şi simptome Sarcomul Kaposi asociat cu SIDA are o evoluţie clinică variată de la
boala mucocutanată până la extindere viscerală. Leziunile afectează pielea, mucoasa orală,
nodulii limfatici şi organele viscerale. Cei mai mulţi pacienţi se prezintă cu boală cutanată. Boala
viscerală poate precede ocazional manifestările cutanate. Leziunile afectează virtual fiecare
organ. Manifestările cutanate: - leziunile pielii sunt multiple, multicentrice şi în continuă
dezvoltare; - se manifestă pe faţă şi extremităţile inferioare; - durerea este asociată cu mersul
prin traumatizare a leziunilor de pe tălpi; - leziunile sunt maculare, papulare, nodulare sau cu
aspect de plăci; - sunt palpabile şi nonpruritice; -variază de la câţiva milimetri la câţiva
centimetri; -rareori se întâmpă ca leziunile să fie infiltrative sau exofitice; - au culoare maro, roz,
roşie sau violacee; -sunt discrete sau confluente şi apar tipic în linie cu distribuţie simetrică.
Mucoasele afectate sunt palatul, gingiile, conjunctiva, iar leziunile ulcerative interferează cu
masticaţia sau vorbitul.

Există câteva varietăţi de sarcom Kaposi: sarcomul Kaposi teleangiectatic este o erupţie de noduli
roz translucenţi cu teleangiectazii proeminente. sarcomul Kaposi echimotic apare ca nişte
echimoze periorbitale cu cantităţi de sânge extravazat, fără amiloidoză şi foci dermici de
proliferare tumorală. sarcomul Kaposi cheloid este evident prin noduli cheloizi maro-violacei.
sarcomul Kaposi cavernos este un tip rar de sarcom local agresiv caracterizat prin tumori
cutanate care sunt similare hemangioamelor cavernoase. sarcomul Kaposi limfangiomalike este
o variantă rară în care spaţiile vasculare dilatate produc o erupţie buloasă pe extremităţile
inferioare. Leziunile sunt uşor compresibile şi apar umplute cu lichid. Manifestări oculare:
sarcomul Kaposi oftalmic este lent ca evoluţie ; proliferarea tumorală determiă distrugerea
anexelor ochiului şi a suprafeţei oculare ; afectarea pleoapelor determină desfigurare
semnificativă şi disfuncţia pleoapei; trichiazis se dezvoltă prin ectropion mecanic sau entropion;
langoftalmos şi trichiazis determină iritaţie profundă şi uscăciune, infecţii şi cicatrizare corneană ;
tumorile mari ale pleoapei induc astigmatism cornean neregulat ; afectarea conjunctivei
determină hemoragii conjunctivale recurente ; în final vederea poate fi pierdută prin disfuncţia
pleoapei, modificările corneene, obstrucţia vizuală.

71

Manifestări gastrointestinale: pot apărea oriunde pe tractul gastrointestinal ; leziunile sunt

asimptomatice şi clinic lente ; boala gastrointestinală este un indicator al infecţiei HIV avansate ;
odinofagie, disfagie, greaţă, vărsături, durere abdominală ; hematemeză, hematochezie, melenă,
obstrucţie intestinală.

Manifestări pulmonare: sunt dificil de distins de infecţiile oportuniste ; tuse, dispnee,

hemoptizie, durere toracică ; leziunile pulmonare sunt asimptomatice la radiografie ; pleurezia
este frecvent exudativă şi hemoragică.

Sarcomul Kaposi clasic are o evoluţie lentă de 10-15 ani sau mai mult cu creştere gradată a
leziunilor cutanate şi dezvoltare a altora noi. Aceste leziuni determină staza venoasă şi limfedem
a extremităţilor inferioare. Leziunile viscerale apar mai ales în tractul gastrointestinal, nodulii
limfatici şi alte organe dar sunt descoperite incidental la autopsie. O treime dintre pacienţi
dezvoltă un al doilea neoplasm, cel mai adesea un limfom Hodgkin.

4.7.7 Evoluţia bolii Sarcomul asociat cu SIDA, faţă de alte forme ale sale, tinde să fie agresiv.
Morbiditatea şi mortalitatea apar prin implicarea extinsă viscerală, cutanată sau mucoasă. La
pacienţii cu terapie HAART boala are o evoluţie mai lentă sau poate regresa spontan. Cauzele
cele mai comune de morbiditate includ desfigurarea cosmetică a leziunilor cutanate, limfedemul,
afectarea gastrointestinală sau afectarea pulmonară. Afectarea pulmonară este cauza cea mai
comună de mortalitate cu hemoragii pulmonare necontrolate.

Studii de laborator: glicemia reflectă incidenţa crescută a diabetului zaharat la pacienţii cu

sarcom Kaposi clasic, iar cetoacidoza este neobisnuită ; detectarea imunohistochimică a
antigenului nuclear herpesului uman tip 8 este util în diagnosticarea sarcomului Kaposi ;
hemograma la pacienţii nonimunosupresaţi cu sarcom Kaposi tinde să fie în limite normale, dar
se notează eozinofilia şi monocitoza; este prezentă citopenia liniilor celulare ; anemia este
cauzată de hemoragiile intestinale sau anemia autoimună hemolitică sau un neoplasm
hematologic.

Studii imagistice Tomografia computerizată abdominală la pacienţii cu SIDA arată implicarea

limfatică şi hepatosplenică. Se indică aspirarea pe ac fin pentru a avea confirmarea histologică.
Angiografia selectivă poate demonstra sarcomul Kaposi. In evaluarea pulmonară diferenţierea
între sarcom şi infecţii oportuniste este dificilă. Radiografia toracică arată noduli interstiţiali
lineari. Exista o tendinţă în distribuţia perihilară, cu îngrosarea caracteristică de-a lungul
ramurilor bronhovasculare. Îngroşarea devine mai nodulară o dată cu progresia bolii. Porţiunile
medii şi inferioare ale plămânilor sunt mai afectate decât cele superioare. Nodulii sunt descrişi ca
spiculaţi sau în formă de flacără, cu

72

dimensiunea de 1-2 cm şi peste 10 ca număr. Afectarea căilor respiratorii este comună la 75%
dintre pacienţi şi conduce la atelectazii distale. Pleureziile sunt comune şi pot fi bilaterale sau
unilaterale. Limfadenopatia hilară sau mediastinală este raportată la 10-16% dintre pacienţi.
Diagnosticul diferenţial se face cu următoarele afecţiuni: angiomatoza bacilară, sindromul
nervilor albaştri, granulomul piogenic, melanomul, hemangiomul cavernos, angiokeratomul,
carcinoma cutis, miofibromatomul nodal, sarcomul pseudo-Kaposi.

4.7.8 Tratament Terapia HAART (terapie antiretrovirala înalt activă) este o soluţie pentru
afecţiunea cutanată, dar pentru cea viscerală trebuie adaugată chimioterapia. Pentru boala
simptomatică locală este administrată radioterapia. Alegerea terapiei HAART trebuie
individualizată şi depinde de extinderea bolii, prezenţa şi natura simptomelor şi rata de progresie
a bolii. Toate tipurile de sarcom Kaposi sunt influenţate de terapia HAART care a scăzut incidenţa
şi severitatea bolii. Controlul optim al HIV cu HAART este o parte integrantă a terapiei de succes
a sarcomului Kaposi. Răspunsul la terapie variază între 20 şi 80% în functie de stadiul bolii şi
pretratament. Terapia chirurgicală Excizia locală poate fi o opţiune pentru leziunile superficiale
mici. Problema majoră este recurenţa locală. Prezenţa unor margini curate de excizie nu
înseamnă că sarcomul a fost înlăturat. Recurenţa locală este foarte frecventă. Terapia
intralezională cu vincristină şi bleomicină este folosită pentru forma clasică de sarcom în care
localizarea cutanată predomină. Răspunsul apare la 60-90% dintre cazuri. Se mai folosesc
crioterapia, terapia prin laser şi retinoizii locali.

Radioterapia Este cea mai folosită şi eficientă terapie locală. Poate ameliora atât sângerarea cât
şi durerea. Este eliberată sub formă de fotoni sau electroni de voltaj redus. Răspunsul apare la
80-90% dintre cazuri. Recurenţa este comună în locurile adiacente, netratate. Pacienţii cu HIV
sunt mai predispuşi la dezvoltarea mucozitei induse de radiaţii şi a hiperpigmentării, descuamării
şi ulceraţiei leziunilor tratate. Terapia intralezională Se practică cu alcaloizi de vinca, doze reduse
de vincristină şi vinblastină ca şi bleomicina pentru a trata sarcomul Kaposi localizat. Răspunsul
apare la 90% dintre cazuri cu efecte sistemice limitate la interval de 4 săptămâni. Efectele
adverse includ modificări în pigmentaţie, edem, veziculizare, ulcerare şi durere. Crioterapia
Presupune aplicarea de nitrogen lichid şi este utilă pentru leziunile faciale mici, sub 1 cm
dimensiune. Crioterapia poate determina hipopigmentare. Induce răspuns în peste 85% din
cazuri. Are avantajul unei durate scurte, discomfort minim şi posibilitatea de a fi folosită în mod
repetat şi în combinaţie cu alte forme de tratament. Are o penetrare limitată şi nu este
recomandată pentru leziunile profunde. Terapia prin laser Poate fi folosită la nivel local.
Fotocoagularea laser poate micşora leziunile mari şi poate ameliora sângerarea şi durerea.
Similar crioterapiei are aplicabilitate limitată pentru leziunile mari. Terapia retinoidă topicală IL-6
este o citokină implicată în patogeneza sarcomului Kaposi. Acidul retinoic scade expresia
receptorului IL-6. Alitretinoinul este disponibil comercial şi poate fi aplicat topic de 2-4 ori

73

pe zi. Este un agent bine tolerat şi poate determina eritem local şi iritaţie. Induce răspuns la o
treime dintre pacienţi la 2-14 săptămâni de la iniţierea terapiei. Efectele secundare comune sunt
inflamaţia locală şi depigmentarea. Terapia paliativă sistemică Terapia paliativă sistemică este
indicată pentru simptome sau boala viscerală ameninţătoare de viaţă, rapid progresivă
mucocutanată cu durere şi ulcerare şi limfedem simptomatic. Se practică imunomodularea cu
interferon alfa având proprietăţi antiangiogenice, antivirale şi imunomodulatorii. Răspunsul
pacienţilor este de 40%. Se adaugă şi chimioterapie paliativă. Chimioterapia paliativă Este
indicată pentru boala viscerală simptomatică, cea mucocutanata rapid progresivă, boala
diseminată care nu poate fi controlată prin modalităţi locale. Iniţial au fost folosite vincristina,
vinblastina şi bleomicina. Regimurile cu etoposid şi doxorubicina reprezintă a doua linie de
tratament. Aceşti agenţi pot determina regresia tumorală rapidă şi ameliorarea simptomelor dar
cu mielosupresie şi riscul de infecţii oportuniste.

4.7.9 Prognostic Decesul apare la 3 ani şi este însoţit de febră, diaree şi hemoptizie. Inaniţia este
un factor important, iar decesul este rezultatul obstrucţiei tumorale ale bronhiilor sau laringelui.
Sarcomul Kaposi poate fi fatal prin perforarea intestinală, tamponada cardiacă, obstrucţia
pulmonară şi metastazele cerebrale. Pacienţii cu sarcom Kaposi asociat cu SIDA prezintă afectare
viscerală extinsă. Pacienţii cu sarcom iatrogen tind să prezinte sângerare, deşi chimioterapia
determină regresia sarcomului. Faţă de alte forme ale sale, sarcomul asociat cu SIDA tinde să fie
agresiv. Morbiditatea şi mortalitatea apar prin implicarea extinsă viscerală, cutanată sau
mucoasă. La pacienţii cu terapie HAART boala are o evoluţie mai lentă sau poate regresa
spontan. Cauzele cele mai comune de morbiditate includ desfigurarea cosmetică a leziunilor
cutanate, limfedemul, afectarea gastrointestinală sau afectarea pulmonară. Afectarea pulmonară
este cauza cea mai comună de mortalitate cu hemoragii pulmonare necontrolate.

4.8 Limfoamele de zonă B marginală (tip MALT) Limfoamele de zonă B marginală (tip MALT)
reprezintă echivalentul neoplazic al celulelor din zona marginală a splinei şi ganglionilor limfatici.
Limfoamele MALT reprezintă aproximativ 7% din toate limfoamele non – Hodgkin şi pot apărea
cu orice localizare extranodală.; cu toate acestea, cel puţin o treime din limfoamele MALT se
prezintă ca şi limfoame gastrice primare. Limfoamele MALT derivă din limfocitele B asociate
mucoaselor, ce invadează şi distrug structurile glandulare (leziune limfoepitelială), pe un fond
reprezentat de un ţesut limfoid reactiv, în care sunt proeminenţi centri germinativi non-
neoplastici. Limfoamele MALT tind să rămână localizate, ceea ce le conferă un prognostic relativ
favorabil, dar se pot transforma într-un limfom non-Hodgkin cu celule mari B, cu împrăştiere în
ganglionii limfatici mezenterici şi la distanţă.

4.8.1 Diagnostic Cele mai uzuale simptome ale limfomului gastric tip MALT sunt reprezentate de
acuze nespecifice ale tractului gastrointestinal superior care determină frecvent efectuarea unei
endoscopii ce ilustrează gastrita nespecifică sau ulcer peptic cu leziuni de masă neobişnuite.

74

Diagnosticul se bazează pe examenul histopatologic al biopsiei gastrice [III, A]13. Prezenţa

infecţiei active cu Helicobacter pylori trebuie să fie determinată prin biochimie sau, alternativ,
prin determinarea ureei la nivel respirator. In completarea examenului histopatologic de rutină şi
a imunohistochimiei, analiza FISH sau PCR pentru decelarea t(11;18) poate fi utilă pentru
identificarea pacientilor la care răspunsul la antibioterapie este puţin probabil [III, B].

4.8.2 Stadializare şi evaluarea riscului Procedurile utilizate în stadializarea iniţială includ

endoscopia gastroduodenală cu biopsii multiple efectuate din fiecare regiune a stomacului,
duoden, joncţiunea gastro-esofagiană şi de la oricare nivel care pare anormal. Examinarea
endoscopică, cu ultrasunete este recomandată pentru a evalua nodulii limfatici regionali şi
infiltraţia peretelui gastric [III, A]. Examinarea trebuie să includă hemoleucograma completă,
examinarea biochimică de bază care include determinarea lactat- dehidrogenazei şi beta 2-
microglobulinei, computer tomografie (CT) la nivel toracic, abdominal şi pelvin, precum şi
examinarea aspiratului de măduvă osoasă şi biopsia osteo-medulară [IV, C]. Valoarea tomografiei
cu emisie positronică (PET) este controversată şi are utilitate clinică minoră [IV, D].

4.8.3 Tratament Eradicarea medicamentoasă a H. pylori trebuie considerată singurul tratament

iniţial al limfomului MALT localizat (i.e.localizat la nivelul stomacului) cu H. Pylori pozitiv [II, A].
Oricare dintre antibioticele anti helicobacter foarte eficiente şi cunoscute pot fi utilizate. In cazul
insuccesului în eradicarea H. Pylori, o terapie secundară poate fi iniţiată cu asocieri triple sau
cvadruple ale inhibitorilor de pompă de protoni plus antibiotice. Eradicarea Helicobacter pylori
poate induce regresia limfomului şi controlul pe termen lung al bolii la majoritatea pacienţilor.
Durata de timp necesară pentru a obţine remisiunea poate varia de la câteva luni la cel puţin 12
luni înaintea începerii unui alt tratament la pacienţii care ating remisie clinică şi endoscopică o
dată cu eradicarea H. Pylori, deşi se menţine imaginea histologică de limfom persistent [III, B].
Examinările perioadei de monitorizare post antibiotică moleculară au arătat presistenta celulelor
B monoclonale după regresia histologică a limfomului. În aceste cazuri, este recomadată
expectativa cu atenţie sporită. In cazurile H. pylori negative sau la pacienţii la care nu se obţin
rezultate în urma terapiei cu antibiotice, iradierea şi terapiile sistemice trebuie demarate în
funcţie de stadiul bolii; în diferite studii, nu s-a demonstrat obţinerea de rezultate superioare
prin intervenţii chirurgicale în comparaţie cu abordările mai conservatoare. Diferite instituţii au
raportat controlul excelent al bolii utilizând numai terapia prin iradiere, demonstrând utilizarea
dozelor modeste în cursul radioterapiei (30–40 Gy administrat prin iradiere în timp de 4
săptămâni la nivelul nodulilor stomacului şi perigastric) pentru pacienţii aflaţi în stadiile I-II ale
limfomului MALT al stomacului fără prezenţa infecţiei cu H. Pylori sau limfomul persistent după
eradicarea cu antibiotice [III, B]. Pacienţii cu afecţiune sistemică trebuie luaţi în considerare
pentru chimioterapie sistemică [III] şi/sau imunoterapie cu anticorpi monoclonali anti CD-20
numai dacă apar concomitent simptome[III]. Numai o parte dintre componente şi loturi au fost
testate în mod specific pentru

Notă. Nivelurile [I–V] şi gradele de recomandare [A–D] sunt utilizate de Societatea Americană de
Oncologie Clinică şi sunt formulate în paranteze pătrate. Afirmaţiile fără stadializare sunt
considerate practici clinice standard justificate de către experţi şi de facultatea ESMO. 13

75

limfoamele MALT. Agenţii alchilanţi cu administrare orală (fie ciclofosfamidă sau clorambucilul
sau analogi ai nucleozidelor purinice (fludarabina, cladribina) pot determina o rată mare de
control a bolii. Activitatea anticorpilor monoclonali anti-CD20 rituximab a fost demonstrată în
studiile de fază II. Limfomul cu inflitraţie difuză a celulelor mari trebuie tratat în concordanţă cu
recomandările pentru limfomul cu celule difuze mari. Evaluarea raspunsului terapeutic şi
monitorizare post tratament Evaluarea histologică a biopsiilor repetate rămâne o procedură
esenţială de monitorizare post tratament sau "follow-up." Din păcate, interpretarea infiltratului
limfoid rezidual la nivelul biopsiilor gastrice efectuate post tratament poate fi foarte dificilă şi nu
există criterii comune pentru definirea remisiei histologice. Se recomandă efectuarea follow-up
endoscopic cu multiple biopsii la 2-3 luni după tratamentul pentru eradicarea H. pylori şi,
consecutiv, cel puţin de două ori pe an pentru o perioadă de 2 ani consecutiv în scopul
monitorizării regresiei histologice a limfomului. Limfoamele gastrice MALT au o tendinţă limitată
de răspândire la distanţă şi de transformare histologică. Recăderile locale histologic tranzitorii
sunt posibile, dar au tendinţa de autolimitare în special în absenţa reinfecţiei cu H. Pylori. In caz
de boală reziduală persistentă dar stabilă sau a recăderilor histologice (fără diseminare la
distanţă şi/sau tumoră mare endoscopică) se pare că este sigura aplicare a unei politici de
urmărire şi aşteptare [IV, C], dar se recomandă followup atent endoscopic şi sistemic
(hemoleucograma şi examinările radiologice sau cu ultrasunete) o dată pe an.

4.9 Mezoteliomul malign Mezoteliomul malign este o tumoră cu originea în celulele mezoteliale,
care alcătuiesc majoritatea foiţelor seroaselor ale organismului (structuri speciale, foarte fine,
care delimitează cavităţtile), inclusiv pleura, peritoneu, pericard. Mezotelioamele maligne sunt
tumori relativ rare, ce pot fi localizate la o anumită regiune sau pot avea caracter difuz. Dintre
acestea, cea mai frecventă localizare este cea pulmonară (mai precis pleural, în peste 90% dintre
cazuri). Mezoteliomul pulmonar este asociat cu expunerea îndelungată a pacientului la pulberi
de azbest. Examinând loturi numeroase de pacienţii diagnosticaţi cu mezoteliom pulmonar şi
analizând expunerea profesională şi factorii de risc individuali, specialiştii au concluzionat ca
peste 75% din totalitatea cazurilor pot fi corelate cu expunerea la azbest. Diagnosticarea
mezoteliomul este un proces anevoios şi adesea complicat, deoarece lichidul din pleurezia
însoţitoare a mezoteliomului poate să nu aibă caractere specifice şi să nu servească foarte mult
la stabilirea cu precizie a originii revărsatului pleural. Mezoteliomul pulmonar malign apare mai
fecvent la bărbaţi, după decada a cincea de vârstă, având un maxim al incidenţei la 35-45 de ani
după expunerea la azbest. Incidenţa mezoteliomului este raportată ca fiind redusă - în jur de 1
caz la 100000 de locuitori este diagnosticat anual. Totuşi, datorită poluării în creştere, există
riscul ca în viitor cazurile să fie mai frecvente. Pacienţii din zone industriale intens poluate au un
risc de 2 până la 10 ori mai mare de a dezvolta un astfel de cancer. Deşi incidenţa este scăzută,
prognosticul pacientului cu mezoteliom este întotdeauna sever şi nefavorabil. Boala este
aproape întotdeauna fatală. Se consideră că perioada medie de supravieţuire, după stabilirea
diagnosticului este în jur de 11 luni (diferă uşor în funcţie de subtipul histologic: 9 luni pentru
varianta sarcomatoasă, 13 luni pentru cea epitelială şi 11 luni pentru cea mixtă).

4.9.1 Cauze Cea mai importantă cauză de apariţie a mezoteliomului pleural o constituie
expunerea la azbest. Aceasta poate avea loc în clădiri construite cu material pe bază de azbest, în
fabrici în care se produce acest material, în mine, şantiere. Azbestul este un material cu
importante proprietăţi

76
fizice, utilizat în izolarea termică a clădirilor, locuinţelor, în plafoane, în ciment şi chiar în anumite
componente ale autovehiculelor. Mezoteliomul malign a fost corelat şi cu realizarea de
investigaţii imagistice medicale sau chiar cu aplicarea radioterapiei (pentru tratarea altor tipuri
de cancere). De asemenea, specialiştii au sugerat în ultima vreme şi existenţa unei corelaţii între
expunerea la virusul simian 40 şi dezvoltarea ulterioară a cancerelor. Însă, studiile tind să
prezinte virusul ca pe un carcinogen şi nu ca pe un agent capabil să inducă această neoplazie prin
acţiune individuală. Deşi un număr foarte crescut de pacienţi au şi un istoric foarte lung ca
fumători, specialiştii sunt rezervaţi în a incrimina fumatul în apariţia acestui tip particular de
cancer. Mezotelioamele pot fi de trei tipuri: mezotelioame sarcomatoase, epiteliale sau mixte.
Evoluţia tumorii este destul de lungă şi debutează sub formă de nodului de mici dimensiuni care,
în timp, se vor extinde, cuprinzând zonele indemne din jur. Tumora apare de obicei în regiunile
inferioare ale mediastinului, în pleura de la bazele pulmonare, şi poate să se extindă inferior,
cuprinzând în procesul neoplazic şi diafragmul. Pe măsură ce boala avansează, ajunge să se
extindă şi în parenchimul pulmonar, peretele toracic şi mediastin, uneori chiar şi în esofag,
coaste, vertebre, plexuri brahiale sau vena cavă superioară. Vârsta medie de diagnosticare a bolii
este în jur de 60 de ani, majoritatea pacienţilor fiind bărbaţi care au lucrat în construcţii, pe
şantiere navale, la căile ferate, în minerit şi în industria producătoare de automobile. Deoarece
pulberile de azbest se pot purta şi transporta pe haine, involuntar, aceşti muncitori îşi expun şi
familia la riscul de a dezvolta mezoteliom pleural. Deşi incidenţa mezoteliomul este raportată ca
fiind relativ redusă, specialiştii au observat că în prezent ne confruntăm cu o tendinţă de creştere
a acesteia, datorită poluării exagerate. Deşi teoretic din anii 1960 utilizarea industrială şi casnică
a azbestului trebuia redusă (sau chiar interzisă), există încă multe cazuri de boală deoarece
timpul de apariţie al simptomelor este foarte lung.

4.9.2 Simptome Simptomele mezotelioamelor maligne apar după o expunere îndelungată la

pulberi de azbest şi nu mai devreme de 20- 50 de ani de la contact. Cele mai frecvente simptome
includ: - balonare abdominală; - durere adominală; - dureri toracice sau discomfort; - tuse; -
dispnee; - astenie, transpiraii; - scădere ponderală. Dispneea şi durerea toracică nonpleuritică
sunt cele mai frecvente acuze în cazul mezotelioamelor maligne. Aproximativ 60- 90% dintre
pacienţi se prezintă la medic cu aceste simptome. La peste 50% dintre pacienţi există şi revărsat
pleural (acumulare patologică de lichid în spaţiul pleural). In unele cazuri pacientul poate fi
foarte mult timp asimptomatic iar revărsatul pleural sau alte modificari locale la nivel pulmonar
pot fi observate în urma efectuării unor investigaţii de rutină sau pentru diagnosticarea altor boli.

4.9.3 Investigaţii paraclinice Diagnosticarea mezoteliomului pleural se face relativ dificil,

deoarece semnele şi simptomele sunt nespecifice. De aceea este foarte important ca anamneza
să fie efectuată minuţios,

77

deoarece recunoaşterea unei expuneri la azbest în antecedentele pacientului poate orienta

foarte mult diagnosticul. Mezotelioamele sunt localizate în special la nivelul pleurei, mai ales pe
partea dreaptă (în 90% dintre cazuri), dar şi la nivelul peritoneului (5%) şi pericardului (0.5%).
Examenul fizic este foarte important deoarece la ascultaţia şi percuţia toracelui se poate
identifica prezenţa revărsatului pleural. Semne particulare nu apar decât în foarte puţine cazuri,
când tumora este atât de avansată încât determină compresie cardiacă, plexopatie brahială,
sindrom Horner sau sindrom de vena cavă superioară. Deoarece aceasta afectiune nu este foarte
frecventă, ea trebuie diferenţiată de alte boli cu un tabolu clinic similar, care pot evolua cu
revărsat pleural. De cele mai multe ori acestea sunt: cancer pulmonar cu celule mici, hiperplazie
mezotelială, fibroză pulmonară, infecţii pulmonare cronice. Investigarea paraclinică a pacientului
include realizarea unor analize de laborator dar şi determinări imagisitice care să poată stabili
diagnosticul de certitudine. Investigaţiile imagistice sunt cele care pot stabili existenţa unui
revărsat pleural, a extinderii procesului, precum şi a existenţei unor alte localizări ale
mezotelioamelor. Cel mai adesea se efectuează radiografii toracice, tomografii computerizate
(CT), rezonanţe magnetice nucleare (RMN). Dacă se evidenţiază existenţa unui revărsat pleural
este foarte importantă realizarea unor puncţii cu scop de a recolta lichid care să poată fi apoi
analizat. Deşi citologia lichidului poate fi pozitivă în numeroase cazuri, există şi posibilitatea ca
aceasta să nu furnizeze informaţii utile şi să nu ajute diagnosticul. Este important de precizat că
severitatea stării pacientului şi prognosticul bolii nu sunt influenţate de cantitatea de revărsat
pleural prezentă. Diagnosticul de mezoteliom malign poate fi stabilit prin: - evidenţierea
revărsatului pleural, care scade cantitativ după efectuarea toracocentezei; - recoltarea unui
fragment tisular de biopsie pleurală prin toracoscopie (poate stabili diagnosticul de certitudine în
peste 98% dintre cazuri). Rezultatele biopsiei, deşi specifice şi diagnostice, vin însă destul de
târziu. Analiza anatomopatologică a fragmentului tisular extras poate stabili tipul histopatologic
şi stadiul de evoluţie al mezoteliomului. Cel mai bun prognostic îl au mezotelioamele epiteliale.
Mezotelioamele pot fi stadializate astfel: - Stadiul I: tumora respectă capsula, nu invadează
structurile din jur, este localizată, nu are adenopatie însoţitoare. În acest stadiu tumora este
complet rezecabilă; - Stadiul II : tumora are caracteristicile celei din stadiul I însă are adenopatie
intrapleurală; - Stadiul III: există extensie locală în mediastin sau în peretele toracic, în pericard
sau de-a lungul diafragmului sau peritoneului, precum şi implicarea nodulilor limfatici
extrapleurali; - Stadiul IV: tumora are metastaze la distanţă.

4.9.4 Tratament Opţiunile terapeutice ale mezotelioamelor maligne includ chirurgie,

chimioterapie, radioterapie sau scheme multimodale. Dacă neoplazia este limitată şi localizată în
spaţiul pleural, se poate recomanda chirurgia. Deoarece boala evoluează foarte mult timp
asimptomatic iar diagnosticarea se face relativ tardiv, de cele mai multe ori tratamentul este
depăşit, cancerul devenind incurabil. Perioada de supravieţuire a pacienţilor variază în funcţie de
tipul histologic al mezoteliomului, însă în medie este de 9 luni. Chimioterapia mezotelioamelor
trebuie făcută de cele mai multe ori utilizând combinaţii. Cele mai bune rezultate au fost
înregistrate folosind cisplatina şi gemcitabina. Rezultatele nu sunt însă cele sperate. Radioterapia
este şi ea utilizată doar în scop paliativ, neinfluenţând rata supravieţuirii, şi poate ameliora
calitatea vieţii (reducând durerea toracică şi progresia metastazelor în peretele toracic) la
jumătate din pacienţii cu mezoteliom avansat. Terapia trimodală include o combinaţie a celor trei
metode expuse anterior (chirurgie, chimioterapie, radioterapie). Se poate îincerca efectuarea
unei pneumonectomii extrapleurale

78

urmată de chimioterapie şi radioterapie. Rata de supravieţuire este însă de doar 45% la 2 ani şi
de 22% la 5 ani. Tratamentul simptomatic este adesea cel care poate ameliora cel mai bine
starea pacientului. Sunt indicate analgezice puternice, din clasa opioizilor pentru tratarea durerii
şi terapie cu oxigen.

4.9.5 Prognostic Rata de supravieţuire este, în prezenţa tratamentului, între 16- 18 luni. Foarte
puţini pacienţi supravieţuiesc până la 5 ani, chiar şi în prezenţa tratamentului. Prognosticul este
rezervat în toate cazurile şi depinde foarte mult de: - tipul histological cancerului; - stadiul în care
se începe tratamentul (dacă este mai mare de II supravieţuirea este cu mult redusă); -
posibilităţile terapeutice; - intensitatea durerii toracice resimţite; - nivelul hemoglobinei (cu cât
este mai scăzută, cu atât prognosticul este mai prost); - leucocitoza; - nivelul LDH (colesterolul
"rău") mai mare de 500 UI/L; - vârsta pacientului la diagnosticare; - sexul masculin.

4.9.6 Complicaţii Printre complicaţiile posibile se numără: - recurenţa: în 50% din cazurile tratate
chirugical; - implicarea altor ţesuturi; - răspândire generală foarte rapidă. Pacienţii sunt sfătuiţi să
se prezinte la medic pentru analize şi tratament în cazul în care observă apariţia unor simptome
locale sugestive pentru o afecţiune pulmonară, a scăderii neintenţionale în greutate, în special
dacă au avut profesii cu risc crescut şi au fost expuşi la azbest. Cea mai bun modalitate de
prevenire a apariţiei mezotelioamelor maligne este evitarea expunerii la azbest.

4.10 Tumori gastrointestinale stromale Tumorile gastrointestinale stromale sunt forme rare de
cancer. Aceste boli sunt caracteristice în special persoanelor cu vârsta cuprinsă între 50 şi 60 de
ani şi sunt foarte rare în rândul persoanele mai tinere de 40 de ani. Tumorile stromale ale
tractului gastrointestinal fac parte dintr-un grup de boli maligne ce poartă denumirea de
sarcoame ale ţesuturilor moi. Sarcoamele sunt tumori maligne (cancere) care se dezvoltă în
ţesuturile conective sau conjunctive ale organismului (cum ar fi muşchi, ţesut adipos, nervi, vase
de sânge, oase şi cartilaje). Cele mai multe tumori gastrointestinale stromale debutează în zona
stomacului sau a intestinului subţire, dar se pot manifesta pe toată lungimea tractului digestiv.
Tractul digestiv începe de la esofag şi se aseamănă cu un tub gol. Pereţii tractului digestiv sunt
alcătuiţi din straturi de muşchi. Tumorile stromale se manifestă de la nivelul celulelor care se află
între straturile musculare ale tractului digestiv.

79

4.10.1 Cauze şi factori de risc Nu se cunosc cauzele exacte ale tumorilor stromale
gastrointestinale. Majoritatea persoanelor care dezvoltă această boală nu prezintă istoric familial
al bolii. Sunt destul de rare cazurile în care mai mulţi membrii ale aceleiaşi familii au fost
diagnosticaţi cu tumori gastrointestinale stromale. Bolnavii de neurofibromatoză manifestă un
risc uşor crescut de a dezvolta această afecţiune.

4.10.2 Semne şi simptome Simptomele şi semnele bolii variază în funcţie de mărimea şi

localizarea tumorii. Acestea pot include: - un nodul nedureros la nivelul abdomenului ; -
disconfort sau durere abdominală; - vărsături (stare de rău) ; - scaun cu sânge ; - fatigabilitate
(oboseală şi slăbiciune) ; - febră şi transpiraţie nocturnă ; - anemie feriprivă.

4.10.3 Diagnostic Într-o primă fază este necesară vizita la medicul gastroenterolog pentru consult
clinic. Pacientului i se vor adresa întrebări legate de starea generală de sănătate şi orice
probleme medicale anterioare. Se vor efectua mai multe tipuri de examinări şi analize de sânge
pentru evaluarea sănătăţii, dar şi pentru a se stabili dacă ficatul functionează corect. Pot fi făcute
următoarele investigaţii: - ecografia sau scanarea cu ultrasunete foloseşte undele sonore pentru
a oferi imagini din interiorul abdomenului. După ce pacientul se întinde confortabil, peste
abdomen este aplicat un gel. Imaginile se vor obţine prin intermediul unui instrument de mici
dimensiuni (transductor) care va fi mişcat peste întreaga zonă. Scanarea este nedureroasă şi
durează aproximativ 15-20 minute. - endoscopie ; în cadrul acestei investigaţii un tub flexibil care
conţine în capăt o sursă luminoasă şi o cameră video minusculă (endoscop) este introdus prin
cavitatea bucală, către esofag, apoi stomac şi intestinul subţire. Prin intermediul acestuia
medicul va putea detecta orice modificări existente la nivelul tractului gastrointestinal. Dacă este
necesar, specialistul poate recolta mostre de ţesut pentru biopsie, care vor fi trimise la laborator
pentru a fi testate. Endoscopia poate fi incomodă dar, de obicei, nu este dureroasă. De cele mai
multe ori pacientul este anesteziat local. După endoscopie, unii pacienţi resimt o durere în gât
care persistă timp de aproximativ 2 zile. Acest lucru este normal. - endoscopie cu ultrasunete
(ultrasonografia endoscopică) ; testul se va face pentru a se stabili care este dimensiunea şi
poziţia unei tumori gastrointestinale stromale. Prin intermediul acestei investigaţii vor putea fi
vizualizate stomacul şi structurile înconjurătoare. Acest lucru se va face cu ajutorul unui
endoscop care are în capat o sondă cu ultrasunete. - tomografia computerizată (CT) ; cu ajutorul
razelor X, în timpul tomografiei computerizate, specialistul va putea obţine imagini
tridimensionale din interiorul corpului. Acest test este folosit pentru a evalua dimensiunea
tumorii şi pentru se verifica dacă există sau nu tumori şi la nivelul altor zone ale corpului, cum ar
fi, ficatul, de exemplu. Scanarea nu este dureroasă şi durează 10-30 minute. Înaine de CT
pacientului i se administrează pe cale orală sau injectabil o substanţă de contrast care permite o
analiză mai clară a anumitor zone. Timp de câteva minute

80

pacientul poate simţi o senzaţie de căldură. În cazul unui pacient alergic la iod sau care suferă de
astm bronşic pot apărea reacţii adverse la substanţa de contrast, de aceea este important ca
medicul să cunoască aceste informaţii înainte de efectuarea CT-ului. - RMN (imagistica prin
rezonanţă magnetică); investigaţia prin RMN este asemănătoare cu o scanare CT, dar utilizează
câmpuri magnetice în loc de raze X, pentru a construi o serie de imagini transversale ale corpului.
În timpul testului, pacientului i se va cere să se întindă în interiorul unui cilindru de metal,
deschis la ambele capete. Testul poate dura până la o oră şi este nedureros. Aparatul este foarte
zgomotos, astfel încât, recomandabil ar fi să se poarte dopuri de urechi sau căşti în timpul
scanării. Unora dintre pacienţi li se injectează substanţă de contrast, dar acest lucru nu produce
nici un disconfort. Unul dintre efectele neplăcute ar putea fi senzaţia de claustrofobie in
interiorul cilindrului. - tomografie cu emisie de pozitroni sau PET scan ; aceasta este o metodă
imaginistică de ultimă generaţie care foloseşte doze mici de zahăr radioactiv pentru a evalua
activitatea celulară în diferite părţi ale corpului. Se va injecta în venă (a braţului, de obicei) o
cantitate de substanţă cu o reactivtitate scăzută. Scanarea se va face câteva ore mai târziu.
Zonele în care se află tumori maligne sunt caracterizate de o activitate metabolică mai mare
decât ţesuturile înconjurătoare.

4.10.4 Stadializarea Identificarea tipului de cancer şi stadiul în care acesta se află ajută medicul
să decidă asupra tratamentului cel mai potrivit. In general, sarcoamele sunt clasificate în patru
stadii: - "mici şi localizate" (stadiul 1) ; - "răspândite în jurul structurilor" (etapele 2 sau 3) ; -
"răspândite în alte părţi ale corpului" (stadiul 4). În cazul în care cancerul se manifestă până în
cele mai îndepărtate părţi ale corpului, va purta denumirea de cancer secundar sau metastazic.
Tumorile gastrointestinale somale sunt foarte rare, de aceea nu există un sistem clar de
stadializare. Recurenţa defineşte situaţia în care un sarcom al ţesuturilor moi a revenit după ce a
fost tratat anterior. Acesta poate recidiva în acelaşi loc în care a apărut iniţial (recidiva locală) sau
într-o altă parte a corpului (metastaza).

4.10.5 Tratament Tratamentul pentru tumorile gastrointestinale stromale depinde de o serie de

factori, inclusiv de starea generală de sănătate şi de localizarea tumorii. Rezultatele obţinute în
urma investigaţiilor vor permite medicului să decidă care este cel mai bun tratament. În cele mai
multe dintre cazuri, tumora se îndepărtează chirurgical. Dacă aceasta nu poate fi extirpată, se
urmează un tratament cu inhibitori de creştere. Nici chimioterapia şi nici radioterapia nu oferă
rezultate semnificative în cazul acestui tip de cancer (de aceea nu sunt folosite). Tratamentul
chirugical. Chirurgia este, de obicei, tratamentul de primă intenţie pentru tumorile
gastrointestinale stromale. Chirurgul va îndepărta tumora, alături de alte porţiuni de ţesut
sănătos din imediata apropiere. In cazul în care tumora s-a răspândit până la nivelul ţesuturilor
învecinate şi acestea vor fi eliminate. Scopul intervenţiei este înlăturarea tuturor celulelor
tumorii gastrointestinale stromale. Dacă tumora s-a extins, poate fi necesară şi îndepărtarea
altor tumori secundare.

81

Chirurgia poate fi utilizată pentru a trata şi tumorile recurente. Posibile efecte secundare pot să
apară în urma intervenţiei chirurgicale, dar acest lucru depinde de mărimea şi localizarea
tumorii. În cazul în care cancerul a fost depistat la nivelul intestinului subţire, operaţia prin care
va fi înlăturată o porţiune din intestinul subţire nu oferă, de cele mai multe ori, efecte pozitive pe
termen lung. Dacă aceasta se află în zona stomacului, este posibil ca cea mai mare parte din
stomac să trebuiască îndepărtată. Situaţia va implica modificări ale dietei (mărimea şi frecvenţa
meselor). Doar medicul chirurg este în măsură să informeze pacientul cu privire la posibilele
efecte negative ale intervenţiei chirurgicale în urma analizei riscului caracteristic fiecărui pacient
în parte.

4.11 Cancerul esofagian Cancerul esofagian este o boală în care celulele maligne se formează în
ţesutul esofagian. Esofagul este conductul muscular care transportă alimentele şi lichidele
dinspre cavitatea bucală spre stomac. Peretele esofagian este format din câteva straturi tisulare,
incluzând membrana mucoasă, musculară şi ţesutul conjunctiv. Cancerul esofagian începe din
stratul superficial şi pe măsură ce creşte se întinde spre straturile din grosimea esofagului. Cele
mai frecvente două tipuri de cancer esofagian sunt numite după tipul de celule care devin
maligne: - carcinomul scuamos: cancerul care apare în celulele scuamoase, celulele subţiri, plate
care tapetează esofagul; acest tip de cancer este frecvent întâlnit în porţiunile superioare şi
mijlocii ale esofagului, dar poate să apară oriunde pe lungimea acestuia, fiind numit şi carcinom
epidermoid; - adenocarcinomul: cancerul care apare în celulele glandulare (secretorii), care
produc şi eliberează fluide, cum ar fi mucusul; adenocarcinomul se formează de obicei în
porţiunea inferioară a esofagului, în apropierea stomacului. Cancerul esofagian este mai frecvent
la bărbaţi. Riscul de dezvoltare al acestuia este de trei ori mai mare la bărbaţi decât la femei. În
fiecare an sunt din ce în ce mai multe cazuri de adenocarcinom esofagian şi mai puţine de
carcinom scuamos. Bărbaţii negri sunt mai predispuşi la apariţia carcinomului scuamos decât
caucazienii. Riscul pentru acest tip de cancer creşte o dată cu vârsta. Fumatul, consumul de
alcool şi prezenţa esofagului Barrett poate afecta riscul de dezvoltare al cancerului esofagian.
Orice lucru care creşte riscul de apariţie al unei boli este numit factor de risc. 4.11.1 Factori de
risc Factorii de risc pentru carcinomul scuamos includ: - fumatul; - consumul unor cantităţi mari
de alcool; - esofagul Barrett: este o afecţiune în care celulele care tapetează partea inferioară a
esofagului s-au modificat sau au fost înlocuite de celule anormale, care pot duce la
adenocarcinom; - refluxul gastric (reîntoarcerea conţinutului gastric în porţiunea inferioară a
esofagului) poate irita esofagul şi, în timp, poate cauza apariţia esofagului Barrett; - vârsta
înaintată; - sexul masculine; - rasa neagră. 4.11.2 Simptome Cele mai obişnuite simptome de
cancer esofagian sunt: - disfagia (durere la înghiţirea alimentelor); - pierderea în greutate.

82

Acestea şi alte simptome pot fi cauzate de cancer esofagian sau de alte afecţiuni. Tocmai de
aceea vă recomandă ca, în cazul în care apare oricare din următoarele probleme, să consultaţi un
medic: - durere aparută la înghiţirea alimentelor; - pierderea în greutate; - durere retrosternală; -
răguşeală şi tuse; - indigestie şi pirozis (arsuri retrosternale). 4.11.3 Investigaţii Testele care
examinează esofagul sunt folosite la detectarea şi diagnosticul cancerului esofagian. Pot fi
folosite următoarele teste şi proceduri: - radiografia toracală: o radiografie a organelor şi oaselor
toracice; razele X reprezintă un tip de energie care poate traversa organismul şi are proiecţie pe
un film, realizând o imagine a regiunilor din organism; - tranzitul baritat: o serie de radiografii ale
esofagului şi stomacului; pacientul bea un lichid care conţine bariu (un component metalic alb-
argintiu), lichid care căptuşeşte esofagul şi care este vizibil pe radiografie; procedura se mai
numeşte radiografie gastrointestinală superioară seriată; - esofagoscopia: o procedură prin care
se vizualizează interiorul esofagului, pentru verificarea existenţei unor porţiuni anormale; un
endoscop (un tub subţire, cu lumină la capăt) este introdus prin gură sau nas în jos, spre esofag;
prin acest procedeu se pot lua porţiuni de ţesut pentru biopsie; - biopsia - extirparea unor celule
sau ţesuturi pentru a fi examinate microscopic; biopsia mucoasei din zone diferite ale esofagului
inferior poate detecta esofagul Barrett în stadii incipiente. Biopsia se face de obicei în timpul
esofagoscopiei. Uneori aceasta poate arăta anomalii în esofag care nu ţin de cancer, dar se pot
transforma cancerigen. Teste utilizate pentru stadializarea cancerului După ce cancerul esofagian
este diagnosticat, se fac teste pentru a afla gradul de întindere a celulelor maligne în esofag sau
în alte organe. Următoarele teste pot fi folosite pentru stadializare: - bronhoscopia: procedura
prin care se vizualizează interiorul traheei şi al căilor aeriene mari şi se caută zone modificate; un
bronhoscop (un tub subţire, cu lumina la capăt) este introdus prin gură sau nas în jos spre trahee
şi plămâni; se pot preleva probe de ţesut pentru biopsie; - radiografie toracală: o radiografie a
organelor şi oaselor toracice; razele X reprezintă un tip de energie care poate traversa
organismul şi are proiecţie pe un film, realizând o imagine a regiunilor din organism; -
laringoscopia: se examinează laringele cu o oglindă sau cu un laringoscop; - examinarea CT: o
serie de imagini detaliate ale unor regiuni din organism, luate din unghiuri diferite; imaginile sunt
realizate de un computer legat de un aparat cu raze X; o substanţă de contrast poate fi injectată
intravenos sau poate fi înghiţită pentru ca organele sau ţesuturile să fie clar vizualizate; acest test
se mai numeşte şi tomografie computerizată, computer tomografie sau tomografie
computerizată axială; - ultrasonografia endoscopică: o procedură prin care se introduce un
endoscop în organism; endoscopul este folosit pentru a împrăştia ultrasunete de energie înaltă
care se vor lovi de organele interne şi vor face ecouri; ecourile formează o imagine a ţesuturilor
numită sonogramă; acest test se mai numeşte endosonografie; - toracoscopia: o procedură
chirurgicală prin care se caută zone anormale ale organelor din interiorul toracelui; se face o
incizie (taietură) între două coaste şi se introduce un toracoscop în interiorul toracelui; se pot
preleva probe de ţesut şi noduli limfatici pentru biopsie; în unele cazuri, toracoscopia se poate
folosi pentru extirparea unor porţiuni din esofag sau pulmon;

83

- laparoscopia: un procedeu chirurgical prin care se caută semne de boală în abdomen; se fac
incizii mici în peretele abdominal, iar laparoscopul se introduce prin unul din orificii; alte
instrumente pot fi introduse în aceeaşi incizie sau în altele pentru a extirpa organe sau pentru
prelevarea de biopsii; - scanarea PET (tomografia cu emisie de pozitroni): se caută celule maligne
în organism; se injectează intravenos o cantitate mică de glucoză radioactivă iar scanerul se
învârte în jurul corpului şi marchează imagistic zonele unde glucoza este folosită în organism;
celulele maligne apar mai intens luminate în imagine pentru că ele sunt mai active şi consumă
mai multă glucoză decât celulele normale; folosirea acestui test în stadializarea cancerului
esofagian este studiată în trialurile clinice. 4.11.4 Stadii Stadializarea este procesul prin care se
cuantifică gradul de extindere al celulelor maligne în esofag şi în alte organe. Informaţiile
adunate din procesul de stadializare determină stadiul bolii. Este important de ştiut stadiul bolii
pentru a planifica tratamentul. Un cancer esofagian progresează din stadiul 0 în stadiul IV,
celulele maligne crescând prin straturile peretelui esofagian şi afectând nodulii limfatici sau alte
organe. Stadiul 0 - (carcinom in situ) cancerul se găseşte numai la nivelul celulelor din mucoasa
esofagiană. Stadiul I - cancerul s-a extins dincolo de mucoasă, spre stratul tisular următor al
peretelui esofagian. Stadiul II - este împărţit în stadiul IIA şi IIB, depinzând de locul de extindere: -
stadiul IIA - cancerul a atins musculatura esofagiană sau peretele exterior al acestuia; - stadiul IIB
- cancerul este extins la oricare din cele trei straturi ale esofagului şi la nivelul nodulilor limfatici.
Stadiul III - cancerul a atins peretele exterior esofagian şi eventual ţesuturile sau nodulii limfatici
adiacenţi. Stadiul IV - este împărţit în stadiul IVA şi stadiul IVB: - stadiul IVA - sunt afectaţi noduli
limfatici adiacenţi sau la distanţă; - stadiul IVB - sunt afectaţi nodulii limfatici şi organele la
distanţă. Cancerul esofagian recurent Cancerul esofagian recurent este o afecţiune care reapare
după ce a fost tratată. Acesta poate reapare în esofag sau în orice altă regiune a corpului. 4.11.5
Tratament Există diferite tipuri de tratament pentru pacienţii cu cancer esofagian. Unele
tratamente sunt standard (tratamentul folosit în mod curent), iar altele sunt testate în trialuri
clinice. Înainte de începerea tratamentului, pacientul trebuie să se gândească la posibilitatea de
a lua parte la un trial clinic. Un trial clinic de tratament este un studiu de cercetare al cărui scop
este de a îmbunătăţi tratamentul curent sau de a obţine informaţii despre noi tratamente pentru
pacienţii cu cancer. Când un trial clinic demonstrează eficacitatea mai mare a unui tratament,
acesta poate deveni tratamentul standard. Alegerea tratamentului adecvat este o decizie care
implică pacientul, familia şi echipa terapeutică. Sunt folosite cinci tipuri de tratament standard: -
tratamentul chirurgical: este cel mai obişnuit tratament pentru cancerul esofagian; pot fi
înlăturate chirurgical anumite părţi din esofag, operaţia numindu-se esofagectomie ;

84

- radioterapia: este un tratament care foloseşte raze X de energie înaltă sau alte tipuri de radiaţii
pentru a distruge celulele maligne; există două tipuri de radioterapie: radioterapia externă, care
foloseşte un aparat pentru a trimite radiaţii spre regiunea în care se află tumora şi radioterapia
internă, care foloseşte substanţe radioactive însămânţate în ace, seminţe, fire sau catetere care
sunt aşezate în interiorul sau lângă tumoră; tipul de radioterapie este ales în funcţie de genul şi
stadializarea cancerului care urmează a fi tratat (se poate introduce un tub de plastic în esofag
pentru a-l tine deschis în timpul radioterapiei, acest procedeu numindu-se dilataţie sau intubaţie
intraluminală); - chimioterapia: este un tratament medicamentos folosit pentru a opri creşterea
celulelor maligne, fie determinând moartea celulelor, fie împiedicând diviziunea celulelor; când
chimioterapia este administrată per os (tratament oral), intravenos sau intramuscular,
medicamentele ajung prin torentul sangvin la nivelul celulelor maligne răspândite în tot corpul
(chimioterapie sistemică); când substanţele chimioterapice sunt administrate direct în coloana
vertebrală, într-un organ sau într-o cavitate cum ar fi abdomenul, medicamentele actionează
asupra celulelor maligne din regiunea respectivă (chimioterapie regională); modul de
administrare al chimioterapiei depinde de stadializarea cancerului; - terapia cu laser: foloseşte
un fascicol de laser pentru a distruge celulele canceroase; - electrocoagularea: foloseşte un
curent electric pentru distrugerea celulelor maligne. Alte genuri de tratament sunt testate în
trialuri clinice. Pacienţii au necesităţi nutriţionale speciale în timpul tratamentului pentru
cancerul esofagian. Mulţi dintre aceşti pacienţi se alimentează greu deoarece prezintă dureri la
înghiţirea alimentelor. Esofagul poate fi îngustat de tumoră ca o reacţie adversă a tratamentului.
Unii pacienţi pot primi substanţe nutritive intravenos, iar alţii pot necesita o sondă nazogastrică
(un tub flexibil de plastic care este introdus prin nas sau gură până în stomac) până în momentul
în care se pot alimenta singuri. Tratament în funcţie de stadiul bolii Stadiul 0 (carcinom in situ):
tratamentul este de obicei chirurgical. Stadiul I: tratamentul poate include unul din următoarele:
- tratament chirurgical; - trialuri clinice de chimioterapie şi radioterapie, cu sau fără tratament
chirurgical; - trialuri clinice de terapii noi folosite înainte sau după tratament chirurgical (acestea
se referă la terapii specifice studiate în cadrul trialurilor şi nu la toate tratamentele noi aflate în
studiu). Stadiul II: tratamentul în acest stadiu poate include: - tratament chirurgical; - trialuri
clinice de chimioterapie şi radioterapie, cu sau fără tratament chirurgical; - trialuri clinice de
terapii noi folosite înainte sau după tratament chirugical. Stadiul III: tratamentul poate include
unul din următoarele: - tratament chirurgical; - trialuri clinice de chimioterapie şi radioterapie, cu
sau fără tratament chirurgical; - trialuri clinice de terapii noi folosite înainte sau după tratament
chirugical. Stadiul IV: tratamentul în acest stadiu poate fi: - radioterapie externă sau internă ca
tratament paliativ, pentru a uşura simptomatologia şi a îmbunătăţi calitatea vieţii; - tratament cu
laser sau electrocoagulare ca tratament paliativ, pentru a uşura simptomatologia şi a îmbunătăţi
calitatea vieţii; - chimioterapie; - trialuri clinice de chimioterapie. Tratament în cancerul
esofagian recurent Tratamentul cancerului esofagian recurent poate fi:

85

- oricare tratament standard folosit ca terapie paliativă, pentru a uşura simptomatologia şi a

îmbunătăţi calitatea vieţii; - trialuri clinice de terapii noi folosite înainte sau după tratamentul
chirurgical.

4.12 Cancerul hepatic Ficatul este un organ vital în economia organismului prin prisma funcţiilor
sale foarte complexe. Este implicat printre altele în metabolizarea diverţilor compuţi cu care
venim în contact (cum ar fi medicamente, toxine exogene), în sinteza proteică fără de care foate
multe organe nu pot funcţiona corespunzător, în detoxifierea generală, în sinteza anumitor
enzime implicate în digestive, în metabolismul lipidic proteic şi glucidic şi chiar în sinteza şi
secreţia anumitor substanţe cu roluri de hormoni. Pierderea funcţiei hepatice nu poate fi
înlocuita de nici un alt organ, iar până îin prezent medicina moderna nu a reuşit să imagineze un
aparat care sa poată prelua chiar şi doar o parte din rolurile ficatului. Dacă acesta este
iremediabil distrus, prin boli acute sau cronice şi prin procese neoplazice (primare sau
secundare), organismul nu îi poate compensa lipsa şi are loc un declin general al stării de
funcţionare, care culminează cu decesul. Ficatul filtrează sângele care circulă în organism, şi are
un rol foarte important în metabolizarea unei game foarte largi de compuşi (fie ca este vorba de
substanţe nutritive, fie ca este vorba de medicamente şi preparate farmacologice, în general),
compuşi pe care îi face astfel disponibili pentru îndeplinirea funcţiilor lor. Ficatul este implicat şi
in epurarea şi metabolizarea unei game largi de produse de care organismul se foloseşte, însă
care apoi îi devin inutile. Pentru a preveni acumularea lor, care ar avea repercursiuni nefavorabile
(în principal de natura toxică), ficatul joaca (alături de rinichi) un rol foarte important în
eliminarea acestora la exterior. Ficatul este unul dintre cele mai active organe. Acest fapt este
sugerat prin temperatura sa internă, mult mai crescută decât a altor organe, prin bagajul
enzimatic impresionant (care îi permite să îşi îndeplinească funcţiile), prin aportul sangvin
abundent. Totuşi, deşi aceste particularităţi fac ca ficatul să fie atat de important, tot ele sunt
cele care îl predispun anumitor afecţiuni. Ficatul primeşte sânge din două surse: prin vena porta
(care aduce sânge venos din teritoriul mezenteric şi tractul gastrointestinal şi splină) şi prin artera
hepatica (care îi aduce sânge oxigenat, dar fără substanţe nutritive preluate din aparatul
digestiv). În interiorul parenchimului hepatic sângele se scurge prin sinusoide, vase cu structura
particulară, ce se golesc ulterior în vene centrolobulare. Aceste vene conflueaza şi vor forma în
final venele hepatice care parasesc ficatul şi se varsă în vena cava inferioară. Acest sistem
vascular particular este foarte important pentru întelegerea patologiei hepatice. Cancerul
hepatic afectează mai frecvent barbaţii comparativ cu femeile (de aproximativ 2 ori mai mult) şi
apare mai ales la persoanele trecute de vârsta de 50 de ani. Deoarece ficatul este alcătuit din
tipuri foarte variate de celule, şi tumorile care se dezvoltă aici pot avea natură diferită. La nivel
hepatic pot să apară şi tumori maligne (primare sau diseminate, metastatice), dar şi benigne
(noncanceroase). Datorită faptului că originea tumorilor este variata, şi abordarea terapeutică
este foarte diferită, prognosticul şi evoluţia postratament sunt influenţate de o serie de factori,
care trebuie analizaţi anterior instituirii terapiei. Întotdeauna riscurile trebuie analizate
comparativ cu beneficiile, iar decizia terapeutică trebuie luată doar dacă balanţa este în favoarea
beneficiilor pentru pacient şi dacă tratamentul poate să amelioreze calitatea vieţii pacientului.
Tumorile benigne ale ficatului includ: - hemangioame (tumori de natură vasculară); - adenoame
hepatice;

86

- hiperplazie nodulară focală. Nici una din aceste tumori nu este însă cancer hepatic, şi nici
tratamentul acestora nu respectă principiile terapiei antineoplazice. Ele pot fi ţinute sub
observaţie pentru a se urmări evoluţia în timp şi doar dacă există riscul apariţiei unor hemoragii
masive (cum este posibil dacă există un hemangiom) se poate interveni chirugical pentru rezecţia
tumorii. Tumorile maligne hepatice sunt: - carcinomul hepatocelular (este cel mai frecvent tip de
cancer hepatic); - hepatoblastomul (este un cancer foarte rar, care apare la copii cu varsta sub 4
ani, şi care raspunde foarte bine la tratament); - colangiocarcinomul (este de fapt cancer al
canalelor biliare). 4.12.1 Afecţiuni hepatice Afecţiunile hepatice pot fi foarte variate: pot avea
natura ereditară (sunt moştenite), pot să apară în cursul vieţii ca urmare a unor agresiuni virale
(hepatite virale), toxice (hepatite alcoolice) sau pot avea caracter cronic şi apar dupa ani de
evoluţie ale unor procese acute, locale sau sistemice (cum este cazul cirozelor hepatice şi al
cancerelor hepatice). Procesele neoplazice care pot fi localizate la nivel hepatic sunt în general
de două tipuri: fie sunt primare (au origine în parenchimul hepatic sau în sistemul canalicular) fie
sunt secundare, metastatice (au origine la distanţa de ficat, însa celulele neoplazice migrează în
torentul sangvin şi se pot fixa apoi în oricare alt organ aflat pe traiectul vasului în care se
angajează). Din punct de vedere epidemiologic, majoritatea cancerelor hepatice sunt însă de
natură metastatică (secundare) şi provin din tumori maligne foarte avansate localizate în colon,
plămân sau sân. Aceasta situaţie este întalnită în special în ţările în care hepatitele sau cirozele
nu sunt afecţiuni frecvente. Cancerul hepatic primar sau carcinomul hepatocelular se
caracterizează prin faptul că apare de la început în ficat, nu migreaza aici dintr-un alt organ. El se
dezvoltă mai ales pe fondul unor afecţiuni de natură inflamatorie a parenchimului (cum ar fi
hepatitele virale) sau pe fondul degenerescenţei fibroase care caracterizează ciroza hepatică.
Carcinomul hepatocelular (cancerul hepatic primar) este o afecţiune cu mortalitate ridicată,
speranţa de viaţta a pacientilor nedepăşind 20 de luni din momentul diagnosticării. Un astfel de
cancer apare cel mai adesea pe fondul cirozei, dupa 30 de ani de evolutie a procesului subiacent.
Totusi, 25% din pacienţii diagnosticaţi cu cancer hepatic primar nu par a avea factori de risc
infecţioşi şi nici ciroza, de aceea corelaţia dintre neoplasm şi fibrozarea parenchimului se admite
ca existând, însă nu este obligatorie.

4.12.2 Cauze Carcinomul hepatocelular (cancer hepatic primar) apare în cele mai multe cazuri
(70-75%) pe un teren predispozant, deşi exista şi parenchime hepatice indemne pe care se poate
dezvolta tumora. Cele mai des citate cauze de apariţie a cancerelor hepatice primare sunt: -
ciroza: această afecţiune cronică este considerată a fi principalul factor de risc pentru apariţia
cancerului hepatic. Aproape 80% dintre pacienţtii diagnosticaţi cu carcinom hepatocelular au şi
ciroza. Cele mai importante cauze de apariţie a cirozei sunt reprezentate de consumul abuziv şi
cronic de alcool, infecţia cu virusuri hepatotrope (în principal virusul hepatitei C şi virusul
hepatitei B). - hepatita virală B: infecţia cronică cu acest virus duce la apariţia cirozei, ceea ce
creşte riscul de cancer de aproximativ 1000 de ori. Se pare că hepatita poate să ducă la apariţia
cirozei şi cancerului datorită modificărilor permanente şi inflamaţiei constante pe care o
promovează în

87

parenchimul hepatic, precum şi datorită integrării genomului viral în AND-ul celulei hepatice
(hepatocit) gazdă. - hepatita virală C: în ultimii ani hepatita virală C a devenit cea mai frecventă
cauza de apariţie a carcinomului (depaşind hepatita B). În Statele Unite, de exemplu, peste 30%
dintre carcinoamele hepatice au aparut pe fondul infecţiei cu virus hepatic C. În general, din
totalitatea pacienţilor cu hepatită cronica C, 30% dezvoltă anual ciroza, iar din acest grup 2%
evoluează spre carcinom hepatocelular. Cancerul hepatic apare după aproximativ 30 de ani de
evoluţie. Riscul este mai mare dacă există şi coinfecţie cu virus B. Studiile recente au evidenţiat
însa faptul că tratamentul cu antivirale al hepatitei cronice C poate reduce semnificativ riscul de
evoluţie către cancer. - Consumul de alcool: alcoolul este asociat cancerului hepatic în special
dacă pacientul consumă mai mult de 80 g/zi de alcool (6-7 pahare) timp de cel puţin 10 ani. Un
astfel de consum cronic creşte şansele de apariţie a cancerului de 5 ori, comparativ cu populaţia
generală. - Hemocromatoza: pacienţii cu hemocromatoză, mai ales dacă au şi ciroza, au un risc
foarte crescut de apariţie a carcinomului hepatic. Carcinomul hepatic este răspunzător de 30%
din totalitatea morţilor din hemocromatoză. - Aflatoxine: sunt substanţe toxice, considerate chiar
carcinogeni hepatici care apar prin contaminarea alimentelor cu anumiţi fungi. Aceste substanţe
determină leziuni la nivelul AND-ului şi mutaţii genetice. Pacienţii vin în contact cu ele prin
ingestia unor alimente depozitate necorespunzător şi fabricate în special din cereale
contaminate cu aflatoxine. Dacă ele sunt prezente zilnic în dietă, nivelurile pe care la ating în
organism pot fi corelate în mod direct cu incidenţa de apariţie a cancerului. Aflatoxinele pot
contamina orezul, grâul, porumbul, soia, alunele şi nucile. - Alte substanţe chimice: există o gamă
foarte variată de substanţe considerate toxice pentru ficat, în principal: arsenic, pesticide,
ierbicide, clorură de vinil, tutun şi produşii de ardere din ţigarete (mai ales dacă pacientul este şi
alcoolic). Mai rar, carcinomul hepatocelular a fost asociat şi cu: 1. Ciroza biliară primară; 2.
Colangita primară sclerozantă; 3. Deficitul de alfa 1 antitripsină; 4. Contraceptive orale; 5. Porfiria
cutanată; 6. Administrarea anumitor substanţe de contrast radioactive folosite în radioimagistică
(însă doar dacă se folosesc foarte frecvent şi în concentraţii crescute); 7. Obezitate şi diabet
zaharat; 8. Steatoza hepatică; 9. Consumul cronic de steroizi anabolizanţi.

4.12.3 Simptome Carcinomul hepatocelular este o afecţiune ce evoluează silenţios, pe fondul

bolii cronice care îi favorizează apariţia. În ciuda faptului că initial acuzele sunt minime sau chiar
complet absente, pe masură ce procesul se extinde, pacientul poate deveni simptomatic,
acuzând: - durere şi sensibilitate la palpare, localizată în cadranul abdominal drept, uneori sub
rebordul costal, însa de cele mai multe ori difuz; - icter cutaneomucos; - prurit generalizat; -
edeme gambiere; - ascită; - modificarea circumferinţei abdominal;

88

- casexie; - hemoragii digestive superioare (din varice esofagiene); - hepatomegalie şi

splenomegalie; Există şi manifestări generale, care apar în majoritatea tipurilor de cancer şi care
se datorează existenţei acestei afecţiuni consumptive: febră, astenie, scădere în greutate, lipsa
poftei de mâncare, greată, vărsături, oboseală generală şi scăderea libidoului. Tocmai de aceea
pacienţii sunt sfătuiţi să se prezinte la medic dacă observă modificarea stării generale de
sănătate, mai ales pe fondul unei infecţii cu virusuri hepatotrope sau ciroză, sau dacă sesizează
modificări de pigmentare tegumentară, prurit, scădere neintenţionată în greutate. Chiar dacă
simptomatologia poate avea o varietate foarte mare de cauze, este important ca acestea să fie
analizate sistematic, iar diagnosticul să fie pus cu certitudine de către un specialist. Detectarea
rapida a unui posibil cancer, în stadii incipiente, poate influenţa semnificativ prognosticul şi
poate asigura o supravieţuire mai lungă pacientului.

4.12.4 Diagnostic şi principii terapeutice Cancerul hepatic evoluează pe o perioadă foarte lungă
complet asimptomatic. Pacienţii nu simt nici un disconfort local, sau dacă apare ceva, în general
simptomele sunt minore şi cancerul de ficat poate fi ultimul lucru la care se gândesc. Din acest
motiv, pacienţii care au factori de risc importanţi (ciroză, infecţie cu virusuri hepatice, consum
cronic de alcool) ar trebui incluşi în programe de screening. Acestea nu sunt realizate de rutină şi
deocamdată studiile efectuate nu au stabilit dacă ele sunt eficiente sau nu, sau dacă influenţeaza
benefic următorii paşi. Totuşi, în unele cazuri se pot descoperi cancere în stadii incipiente, ceea
ce permite o abordare terapeutică mult mai uşoara şi cu rezultate mai bune. Diagnosticarea
cancerului hepatic se face de cel mai multe ori în funcţie de simptomatologia pacientului şi de
antecedentele sale medicale. În cazul în care simptomele apar pe un ficat aparent sănătos, fără
semne de ciroză sau infecţie virală, carcinomul hepatocelular este mai degrabă un diagnostic de
excludere, decât unul de primă intenţie. În diagnosticul diferenţal sunt incluse adenomul
hepatocelular, colangiocarcinomul, hiperplazia fibro-nodulară. Medicul specialist trebuie să ia în
considerare şi posibilitatea că de fapt cancerul respectiv să fi apărut prin metastazare, deci
trebuie identificată de fapt sursa primară a neoplaziei. Investigaţiile diagnostice la care este
supus un pacient suspectat de cancer hepatic includ: 1. Determinarea concentraţiei alfa-
fetoproteinei: aceasta apare crescută în peste 75% din cazuri. Alfa fetoproteina este o substanţa
secretată de celulele neoplazice şi care poate fi considerată un marker de cancer. Ea este
prezentă doar la făt, şi dispare după naştere. În general, nivelurile acesteia se corelează în mod
invers proporţional cu prognosticul pacientului. Aceste determinări nu sunt indicate a fi realizate
în cadrul investigaţiilor de screening al populaţiei la risc deoarece există foarte multe situaţii (mai
ales în hepatite active) în care apar rezultate fals pozitive. 2. Determinări ale tipului de
protrombină, a albuminei, şi enzimelor hepatice, care se pot corela cu stadiul evolutiv al cirozei.
Investigaţiile imagistice includ: - realizarea de ecografii abdominale: reprezintă o metodă foarte
confortabilă pentru pacient deoarece nu este invazivă şi nici traumatică, este relativ ieftină şi
poate fi realizată ori de câte ori este nevoie. Se poate realiza şi în cadrul proceselor de screening.
Totuşi, ecografia depinde foarte mult de experienţa medicului ce o realizează, rezultatele ei fiind
uneori dificil de interpretat. Orice

89

leziune suspectă apărută în parenchimul hepatic trebuie ulterior reinvestigată, folosind tehnici
mult mai performante. - realizarea de tomografii computerizate (CT): se pot realiza cu sau fără
injectarea unei substanţe de contrast. Tehnica este superioară ecografiei, însă în prezenţa unui
ficat polinodular (cum este cazul celui din ciroză) nici chiar tomografia computerizată nu poate
diferenţia nodulii benigni de leziunile neoplazice. CT-ul are însa un avantaj, acela de a putea
detecta alte leziuni asociate cancerelor şi de a detecta chiar şi cancere primare (în cazul în care
ficatul este afectat secundar de către neoplazie). - realizarea unor examene de rezonanţa
magnetică nucleară (RMN): se consideră a fi superioare calitativ investigaţiilor realizate la CT
(chiar şi în prezenţa cirozei avansate), şi pot localiza chiar şi noduli de mici dimensiuni. Chiar dacă
există numeroase metode de investigare a aspectului radiologic şi macroscopic al ficatului,
diagnosticul de certitudine se pune după efectuarea biopsiei hepatice şi doar în urma analizării
fragmentului tisular extras la microscop. Se preferă biposiile în care se poate extrage o cantitate
mai mare de ţesut, şi nu biopsiile cu ac fin, care să permită analizarea ţesutului din leziune
precum şi a parenchimului înconjurător acestuia. Există însă controverse cu privire la siguranţa
realizării acestei proceduri, deoarece unii specialişti se tem că se pot însămânţa cu celule
neoplazice ţesuturile şi structurile străbătute de acul de biopsie. Biopsiile se efectuează sub
ghidaj ecografic, prin abord percutanat. În cazul în care pacienţii au ascită voluminoasă se
recomandă scoaterea unui volum de lichid, pentru a se evita eventualele incidente. Importanţa
biopsiei este crucială în special în cazul leziunilor de 2-3 cm sau mai mici, care pot fi premaligne.
Diferenîierea între starea premaligna şi cea maligna se poate face exclusiv în urma analizării la
microscop a fragmentului tisular recoltat. Tratamentul cancerului hepatic este foarte complex.
Similar altor tipuri de neoplazii, şi acest cancer este foarte greu de tratat curativ. Schemele
terapeutice care se pot aplica în prezent depind foarte mult în funcţie de mărimea şi numărul
tumorilor, de extinderea lor în structurile vecine, dar şi de factorii de risc pe care ii poate avea
pacientul. În prezent se consideră ca anterior abordării terapeutice a cancerului în sine, cel mai
sigur ar fi să fie tratate complicaţiile cirozei prin administrarea de diuretice, efectuarea de
paracenteza (în cazul ascitelor voluminoase), administrarea de ursodiol (pentru combaterea
pruritului cutanat), a lactulozei (în cazul în care există şi encefalopatie), şi a antibioticelor (în
cazul peritonitei bacteriene spontane-infectarea lichidului de ascită). Cancerul hepatic este poate
unul din cele mai dificil de tratat. Cancerul primar este detectat foarte târziu, când boala este
avansată şi uneori chiar depaşită din punct de vedere terapeutic. Cancerul hepatic metastatic sau
secundar este chiar mai greu de abordat deoarece este vorba de o malignizarea sistemică, nu de
o tumoră localizată, cu tendinţă la recidivă. Rezecţia chirugicală a cancerului şi transplantul
hepatic sunt variantele de tratament disponibile în momentul actual, însă şi ele au indicaţii
limitate. Principalii factori de care depinde rezecabilitatea tumorii sunt reprezentaţi de funcţia
hepatică şi de dimensiunile tumorii în sine. Se apreciază că doar 5% din pacienţii diagnosticaţi cu
carcinom hepatocelular au indicaţie de transplant. Hepatectomia parţială se practică la un
procent foarte restrâns dintre pacienţi (doar în cazul celor diagnosticaţi în stadii foarte
incipiente). Doar 5% din pacienţi beneficiază de un astfel de tratament. Se pot rezecta doar
carcinoamele hepatocelulare solitare, care sunt restrânse la parenchimul hepatic, şi sunt relativ
bine delimitate, nu au ţesut de neovascularizaţie şi nici nu prezintă alte semne de invazie
vasculară, iar funcţia hepatică în ansamblu este bine păstrată. În funcţie de stadiul în care a fost
diagnosticat cancerul, speranţa de viaţă la 5 ani, în urma rezecţiei unei leziuni foarte bine
delimitate, poate varia de la 30% la 90%. Tratamentele locale adresate tumorii includ chemo-
embolizare, ablaţie cu etanol, ablaţie prin radiofrecvenţă, crioablatie şi radioterapie. În unele
cazuri se preferă ablaţia tumorii în încercarea de reducere a dimensiunilor acesteia, cu scopul
rezecţiei ulterioare a tumorii restante.
90

În cazul pacienţilor care sunt diagnosticaţi în stadii avansate, pentru care nici rezecţia şi nici
transplantul nu mai sunt opţiuni terapeutice, se pot încerca diverse scheme terapeutice pe baza
de chemostatice. Din păcate însa, carcinomul hepatocelular rămâne o tumoră rezistentă la
chimioterapie, ca urmare rezultatele obţinute chiar şi în urma unor tratamente foarte agresive
rămân inferioare celor sperate. În plus, chimioterapia nu este bine tolerata de către pacienţi şi
trebuie abandonată relativ devreme. Pacienţii tineri cu infecţie hepatitica B sau C (dar care nu a
evoluat către ciroza sau altă boală hepatică gravă cronică) au un prognostic mai bun după
chimioterapie comparativ cu pacienţii în vârstă, cu ciroză coexistentă. Majoritatea schemelor
terapeutice îşi propun în principal ameliorarea calitaţii vieţii pacientului, prelungirea
supravieţuirii fiind un scop mai degrabă secundar, ţinând cont de particularităţile acestui tip de
tumori. Cancerul hepatic diagnosticat în fază avansată are foarte puţine şanse de tratament, fiind
considerat o afecţiune incurabilă. Chimioterapia şi radioterapia pot fi realizate în scopul reducerii
extinderii bolii şi pentru ameliorarea durerilor, însă avantajele acestor terapii sunt minore, iar
riscurile şi disconfortul pentru pacient determină abandonarea lor. În această etapă deja orice
tratament este depăşit şi pacienţii nu pot primi decât analgezice foarte puternice (adesea opioizi
de tipul morfinei) care să le reducă durerile. În cadrul tratamentelor paleative se mai pot
administra: antiemetice speciale (pentru atenuarea greţurilor şi vărsăturilor), stimulante ale
apetitului şi diuretice (care pot reduce edemele şi ascita).

4.12.5 Prevenţie Cancerul hepatic nu poate fi prevenit, însă există o serie de măsuri pe care
pacienţii cu factori de risc le pot lua astfel încat să evite progresia către o astfel de afecţiune cu
potenţial letal. Acestea includ: - imunizarea împotriva hepatitei B (mai ales pentru profesiile cu
risc); - evitarea consumului abuziv de alcool; - evitarea steroizilor anabolizanţi; - evitarea
administrării suplimentelor cu fier în cazul în care nu există deficite în organism; - evitarea
comportamentelor cu risc (parteneri sexuali multipli, utilizare de droguri injectabile) care pot
favoriza contactarea unei infecţii cu virusuri hepatice B sau C; - evitarea lucrului în medii toxice.

4.12.6 Prognostic Prognosticul pacienţilor diagnosticaţi cu carcinom hepatocelular depinde în

principal de extinderea cirozei şi de stadiul tumorii. Aceştia sunt de fapt şi factorii de care
depinde instalarea tratamentului. În cazul în care starea generala a organismului permite
aplicarea unui tratament (anume tratament chirugical cu rezecţia tumorii), durata medie de
supravieţuire nu depăşeşte, în cele mai optimiste cazuri, 4 ani. Dacă tumora este complet
depaşită din punct de vedere terapeutic şi nu se mai poate interveni în nici un fel, speranţa
medie de viaţă este de 3 luni.

4.13 Cancerul gastric Stomacul este un organ în formă de litera "J" situat în abdomenul superior,
rezervor pentru alimentele ingerate şi implicat în digestia principiilor alimentare (vitamine,
minerale, carbohidrati,

91

proteine, lipide). Peretele sau este alcătuit din trei straturi: mucoasă (stratul intern), musculară
(stratul mijlociu) şi seroasă (stratul exterior). Cancerul care apare la nivelul stomacului se
numeşte cancer gastric. Cancerul gastric este o afecţiune malignă, în care celulele neoplazice
apar la nivelul mucoasei gastrice şi apoi se extind dincolo de peretele gastric. Tipul histologic cel
mai frecvent de neoplasm gastric este adenocarcinomul. Alte tipuri histologice rare includ:
-limfoamele (cancerele care prind sistemul limfatic) ; -sarcoamele (cancerele tesutului
conjunctiv), cu diferite variante: leiomiosarcoame (muscular), liposarcoame (adipos),
angiosarcoame (sarcomul Kaposi). Cancerul gastric este a şaptea cauză de deces în SUA. Deşi,
incidenţa cancerului gastric a scăzut în ultimul secol, începând din anii ’30, totuşi rămane o cauză
importantă de deces mai ales în ţarile în curs de dezvoltare. În ultimii ani numărul cazurilor de
cancer gastric a rămas constant, în timp ce numărul deceselor datorate acestui tip de tumoră a
scăzut semnificativ. Numărul cancerelor gastrice situate în porţiunea învecinată intestinului
subţire a scăzut, în timp ce numărul cancerelor situate la nivelul joncţiunii eso-gastrice (limita
dintre esofag şi stomac) a crescut.

4.13.1 Simptome Cancerul gastric precoce este frecvent asimptomatic. Atunci când există
simptome, acestea sunt de tip dispeptic: -disconfort abdominal sau indigestie ; -senzaţie de
balonare imediat după masă ; -greaţă ; -inapetenţă ; -arsuri la stomac. La cancerul gastric avansat
manifestările clinice sunt următoarele: -sânge în scaun ; -vomă ; -pierdere în greutate fără o
cauză aparentă ; -durere abdominală ; -icter (îngălbenirea pielii şi a albului ochilor) ; -ascită
(umflarea abdomenului) ; -deglutiţie (înghiţire) dificilă. Este necesar un consult medical de
specialitate ori de câte ori apare unul din aceste simptome.

4.13.2 Investigaţii Testele care investighează esofagul şi stomacul sunt utilizate pentru a pune
diagnosticul de cancer gastric. Aceste investigaţii sunt: -examenul clinic şi anamneza: examenul
clinic general este util pentru că depistează semnele şi simptomele neoplasmului gastric (de ex:
prezenţa unei mase tumorale abdominale sau altceva neobişnuit); de asemenea, antecedentele
personale fiziologice şi patologice pot fi de ajutor în orientarea diagnosticului ;

92

-biochimia sanguină: măsoară cantitatea unor substanţe eliberate în sânge de către organele şi
ţesuturile organismului; nivelul crescut sau scăzut al unei subsţante este semn al unei afecţiuni a
organului sau ţesutului care o eliberează ; -hemoleucograma (numărul de celule roşii, albe,
trombocite, hemoglobina-proteina care transporta oxigenul) ; -examen endoscopic: prin care se
vizualizează mucoasa esofagului, stomacului şi a duodenului (porţiunea superioară a intestinului
subţire) cu ajutorul unui tub subţire introdus prin cavitatea bucala în esofag ; -examenul
materiilor fecale: pentru identificarea urmelor de sânge din scaun ; -radiografie baritată:
înghiţirea unei suspensii de bariu care permite vizualizarea radiologică a esofagului şi
stomacului ; -biopsia: constă în prelevarea unor celule sau ţesuturi, care sunt prelucrate şi apoi
vizualizate la microscop, pentru a găsi eventuale modificări tumorale; mostra de ţesut poate fi
preluată cu ajutorul endoscopului ; -tomografia computerizată (CT): realizează o serie de imagini
detaliate a anumitor regiuni din corp, preluate din diferite unghiuri; aceste imagini sunt realizate
de un calculator conectat la un aparat de raze X; pentru o mai bună evidenţiere a ţesuturilor
investigate poate fi injectată sau înghiţita o substanţă de contrast; tomografia de tip spiral sau
helicoidal realizează imagini detaliate a organelor, folosind un aparat cu raze X care scanează
organele într-o manieră spiralată.

4.13.3 Evoluţie Prognosticul (probabilitatea recuperării) şi opţiunile terapeutice depind de

următorii factori: -stadiul bolii (dacă afectează doar stomacul sau dacă este diseminat şi în alte
regiuni ale organismului) ; -starea generală a pacientului. Tumora diagnosticată într-un stadiu
incipient are un prognostic favorabil.

4.13.4 Stadializarea cancerului gastric După depistarea cancerului se efectuează investigaţii,

pentru a afla dacă celulele canceroase s-au răspandit în stomac sau în alte parţi ale corpului.
Metoda prin care se studiază invazia celulelor canceroase se numeşte stadializare. Informaţia
culeasă din procesul de stadializare hotărăşte stadiul bolii. Este importantă cunoaşterea stadiului
pentru planificarea tratamentului. Următoarele investigaţii pot fi folosite în procesul de
stadializare: -determinarea serologică a markerilor tumorali: hCG (gonadotropina cronică
umană), CA125, CAE (antigenul carcino-embrionar) ; -radiografia toracică, a organelor şi oaselor
toracelui: o radiografie este obţinută prin expunerea toracelui la radiaţii X, care trec prin corp şi
se proiectează pe un film, rezultând o poză a regiunilor anatomice de interes ; -endosonografie
sau gastroecografie: metoda imagistică în care se combină endoscopia cu ecografia (se foloşeste
un transductor eco la capătul terminal al endoscopului); precizează gradul de infiltrare al
peretelui gastric şi al structurilor învecinate ; -tomografia computerizată (CT) ; -laparoscopia
diagnostică: este o tehnică chirurgicală mini-invazivă, prin care sunt vizualizate organele
abdominale; printr-o incizie chirurgicală (taietură) la nivelul peretelui abdominal se introduce în
abdomen un mic tub (laparoscopul), pentru a verifica astfel conţinutul abdominal şi a căuta
anumite semne de boală, iar prin alta se introduce un tub prin care se realizează fie biopsia
ghidată fie intervenţia chirurgicală :

93

-tomografia cu emisie de pozitroni (PET): produce o imagine care poate ajuta la aflarea extensiei
celulelor canceroase în tot organismul; se foloşeste un radionuclid (glucoza) injectat intravenos şi
se obţine o imagine ce evidenţiază structurile ce utilizează glucoza; celulele neoplazice sunt mai
active metabolic şi utilizează glucoza mai intens decât celulele normale. Următoarea stadializare
este folosită pentru cancerul gastric: Stadiul O (carcinom în situ): în acest stadiu, procesul
tumoral este limitat doar la nivelul stratului mucoasei gastrice. Stadiul I este împărţit în stadiul IA
şi IB: -Stadiul IA – tumora s-a extins la nivelul peretelui gastric, depăşind mucoasa ; -Stadiul IB –
tumora a depăşit mucoasa şi s-a extins: -fie la 6 ganglioni limfatici învecinaţi ; - fie în stratul
muscular al peretelui gastric. Stadiul II: tumora a depăşit mucoasa şi s-a extins: -fie la 7-15
ganglioni limfatici învecinaţi ; -fie în stratul muscular şi la 6 ganglioni limfatici învecinaţi ; -fie la
stratul seros dar fără a prinde ganglionii limfatici regionali. Stadiul III: este împărţit în stadiul IIIA
şi IIIB: Stadiul IIIA – tumora s-a extins: -fie în stratul muscular şi la 7-15 gangioni limfatici
învecinaţi ; -fie la seroasă şi la 6 gangioni limfatici ; -fie la nivelul organelor din vecinătatea
stomacului, dar fără metastaze ganglionare sau la distanţă. Stadiul IIIB – tumora a depăşit
seroasa şi a prins între 7-15 ganglioni limfatici învecinaţi. Stadiul IV: tumora s-a extins: -fie la
nivelul organelor din vecinatatea stomacului şi a prins cel puţin un ganglion regional ; -fie a prins
mai mult de 16 ganglionii limfatici ; -fie a diseminat la distanţă. Cancerul gastric recidivant
Cancerul recidivant al stomacului este o formă de cancer recidivat (reapărut) după efectuarea
tratamentului. Acest tip de cancer poate apărea la nivelul stomacului sau în oricare altă parte a
organismului, cum ar fi ficatul sau ganglionii limfatici.

4.13.5 Tratament Există mai multe posibilităţi de tratament pentru pacienţii cu cancer al
stomacului. O parte dintre acestea sunt standard, (uzual folosite în tratament), altele sunt
deocamdată testate în cadrul unor studii clinice (trialuri clinice). Înaintea începerii tratamentului,
pacienţii ar putea lua în calcul posibilitatea de a participa într-un astfel de studiu. Studiul este
menit să îmbunătăţească tratamentele actuale sau să obţină informaţii noi, privind tratamentul
pacienţilor cu cancer. Cănd un astfel de studiu clinic arată ca un tratament nou este mai bun
decăt unul standard, noul tratament poate să devină unul standard. Alegerea unui tratament cât
mai potrivit este o decizie care implică şi pacientul, familia acestuia, precum şi echipa de medici
care îngrijesc pacientul. Sunt folosite patru tipuri de tratament standard: -tratamentul chirurgical
-chimioterapia -radioterapia

94

-terapia biologică. Tratament în funcţie de stadiul bolii Stadiul 0 (carcinom in situ) Tratamentul
cancerului de stadiu 0 este chirurgical: gastrectomie totală sau subtotală. Stadiul I si stadiul II
Tratamentul stadiului I şi II al cancerului gastric poate include urmatoarele: -chirurgie
(gastrectomie total sau subtotal); -chirurgie (gastrectomie totală sau subtotală) urmată de
chimio-iradiere; -în cadrul unui studiu experimental, chimio-iradiere înaintea tratamentului
chirurgical. Stadiul III Tratamentul stadiului III poate include următoarele: -chirurgie
(gastrectomie totală) ; -chirurgie (gastrectomie totală) urmată de chimio-iradiere ; -în cadrul unui
studiu experimental, chimio-iradiere înaintea tratamentului chirurgical. Stadiul IV Tratamentul
stadiului IV de cancer gastric, fără metastaze la distanţă, include următoarele: -tratament
chirurgical (gastrectomie totală) urmată de chimio-iradiere ; -în cadrul unui studiu experimental,
chimio-iradiere înaintea intervenţiei chirurgicale. Tratamentul stadiului IV de cancer gastric, cu
metastaze la distanţă include următoarele: -chimioterapie ca tratament paliativ, pentru a
îmbunătăţi calitatea vieţii bolnavilor prin controlul simptomelor ; -plasarea unui stent sau
rezecţie endoscopica cu laser, pentru a crea un confort bolnavului ; - radioterapie paliativă,
pentru a opri sângerările, diminua durerea sau dimensiunea tumorii care blocheză un orificiu al
stomacului ; -tratamentul chirugical ca metodă paliativă, pentru a opri sângerările sau a micşora
tumora care blochează un orificiu al stomacului.

4.14 Cancerul ovarian Cancerul ovarian (de ovar) reprezintă una din cele mai frecvente neoplazii
care afectează femeile. El apare când celulele din epiteliul sau stroma ovariană încep să se dividă
haotic, să scape de sub controlul mecanismelor imune ale organismului şi să capete caractere de
agresivitate. Este un cancer cu o mortalitate mare, deoarece simptomele lui sunt foarte
nespecifice şi este diagnosticat într-un stadiu foarte tardiv, când tumora deja a evolut şi a
metastazat. Prognosticul pacientelor rămâne nefavorabil, indiferent de agresivitatea
tratamentului. Dacă diagnosticul surprinde cancerul într-un stadiu incipient, şansele de
supravieţuire sunt mai mari. Din păcate însă, doar 45% dintre femeile diagnosticate cu cancer de
ovar supravieţuiesc la 5 ani. Specialiţii estimează că 1 din 70 de femei dezvoltă cancer ovarian
de-a lungul vieţii. Comparativ cu alte cancere genitale, procentul poate părea scăzut, însă
agresivitatea lui îl face să rămână una din principalele cauze de mortalitate prin neoplazii la
femei. Există o mare varietate de tumori ovariene, însă peste 90% dintre cele maligne sunt de tip
epitelial. Cancerul ovarian este diagnosticat mai ales la pacientele de peste 40 de ani, vârful
maxim al incidenţei afecţiunii fiind în decada a saşea de vârstă. Cauza exactă de apariţie a
cancerului ovarian nu este deocamdată cunoscută în totalitate. Ca în cazul multor astfel de
afecţiuni, s-au putut identifica factori de risc şi factori asociaţi apariţiei lui, însă factorul etiologic
principal rămane necunoscut. Ereditatea are un rol controversat, deoarece

95

datele prezentate de studiile clinice sunt împărîite: unele sugerează că un astfel de cancer are
tendinţă la agregare familială, în timp ce alte studii infirmă această ipoteză. Printre factorii de risc
identificaţi până în prezent şi corelaţi mai frecvent cu apariţia acestui tip de cancer se numară:
statusul postmenopauză, nuliparitatea (femei care nu au fost însarcinate). Motivul principal
pentru care un astfel de cancer are o mortalitate atât de mare este faptul că mult timp evoluează
insidios, nu determină un tablou clinic agresiv, care să alerteze pacienta şi să o determine să se
prezinte cât mai grabnic la medic. Cancerul ovarian se manifestă doar îin puţine cazuri printr-o
stare generală alterată, prin apariţia modificărilor de tranzit intestinal, apariţia senzaţiei de
balonare, a flatulenţei. În unele situaţii astfel de simptome sunt resimtiţe pentru o perioadă de 6
- 12 luni anterior diagnosticării de certitudine a cancerului. Doar în cazuri rare diagnosticul de
cancer de ovar este stabilit încă de la prima prezentare a femeii la doctor. Datorită nespecificităţii
simptomelor, medicul este înclinat mai degrabă să investigheze probleme de tract digestiv şi nu o
neoplazie genitală. Investigarea pacientelor trebuie făcută, din acest motiv, cu foarte mare
seriozitate şi cât mai complet posibil. Uneori, pot fi obţinute date foarte importante chiar la
examenul fizic general, examinarea regiunii pelvine evidenţiind o masă tumoraă în una din fosele
iliace. Aceste mase tumorale vor fi ulterior investigate suplimentar, atât radiologic cât şi
ecografic, pentru a se stabili dimensiunile, localizarea şi aspectul lor. Ulterior masa tumorală va fi
biopsiată, examenul anatomopatologic fiind cel care poate stabili cu precizie diagnosticul de
certitudine. Fragmentul tisular poate fi extras în timpul unei intervenţii chirurgicale mai
laborioase, în care se inspectează întreaga cavitate pelviana în vederea stabilirii exacte a
extensiei cancerului sau prin biopsie percutană ghidată ecografic. În cazul pacientelor cu risc
crescut pentru cancer ovarian specialiştii pot recomanda efectuarea unei investigaţii
suplimentare, prin care se determină existenţa sau nu a antigenului neoplazic 125. Deşi încă nu
s-a stabilit dacă o astfel de testare poate fi inclusă în testele pentru screeningul cancerului
ovarian, el poate avea valoare importanta dacă exista şi alte semne şi simptome sugestive pentru
cancerul ovarian. Totuşi, el apare pozitiv şi în endometrioză, în diverse faze ale ciclului menstrual,
în fibroza uterina sau în alte tipuri de cancer. Cancerul ovarian se preferă a fi rezolvat, dacă
situaţia o permite, prin intervenţie chirurgicală. Adesea intervenţia este radicală şi implică excizia
tumorii dar şi a celor două ovare. Dacă neoplazia este extinsă, medicul poate considera necesară
şi îndepartarea tubelor uterine şi a uterului. O astfel de variantă terapeutică trebuie întotdeauna
discutată cu pacienta iar chirurgul trebuie să aibă consimţământul acesteia anterior efectuării
procedurii. Pacientei trebuie să îi fie explicat în amănunt ce presupune o astfel de intervenţie şi
care va fi prognosticul dar şi evoluţia ulterioară. Tratamentul trebuie adaptat şi dorinţelor de
procreere ale pacientei, nu doar situaţiei clinice, dacă neoplazia apare la o femeie aflată la vârstă
reproductivă. Tratamentul chirurgical este adesea urmat de un tratament de consolidare a
rezultatelor obţinute. Acesta presupune radioterapie sau/şi chimioterapie. Din păcate, în ciuda
terapiei, cancerul de ovar are tendinţa la recurenţă în foarte multe dintre cazuri. De aceea
pacienta va fi nevoită să se prezinte regulat la controale pentru a se stabili care este evoluţia
dupa tratament şi dacă există riscul de reapariţie al cancerului. Dacă neoplazia reapare,
tratamentul nu îşi mai propune să vindece afecţiunea, ci doar să amelioreze calitatea vieţii
pacientei şi să îi prelungească supravieţuirea. Cancerul ovarian rămâne o problemă foarte
importantă de sănătate, cu un prognostic rezervat, însă diagnosticarea lui nu semnifică decesul
pacientei. Factorii de care depinde supravieţuirea sunt foarte numeroşi si includ starea de
sănătate a pacientei, existenţa altor afecţiuni cronice consumptive, stadiul şn care a fost surprins
cancerul, eventualele metastaze şi evoluţia postratament. Specialiştii sunt de părere că
participarea la grupuri de suport reciproc, organizate de alte femei cu cancer de ovar, care au
supravieţuit bolii, poate ajuta pacientelor. Astfel se pot încuraja reciproc, şi starea psihică se va
îmbunătăţi.

96

Cancerul ovarian apare în special la femeile care au trecut în menopauză, specialiştii fiind de
parere că dereglările hormonale care caracterizează această perioadă au un important rol în
promovarea carcinogenezei. În cazul în care în antecedentele familiale există astfel de afecţiuni,
şansele de apariţie a cancerului sunt şi ele mult mai crescute comparativ cu populaţia generală.
Se pare că şi cancerul de sân poate influenţa apariţia consecutivă a cancerului ovarian, această
agregare neoplazică fiind observată la din ce în ce mai multe paciente. Alti factori de risc
importanţi, de care specialiştii insistă să ţinem cont sunt: - nuliparitatea; - apariţia menarhăi la o
vârstă mai mică de 12 ani şi intrarea la menopauză după 50 de ani; - imposibilitatea de a rămâne
însărcinată sau de a duce o sarcină la bun sfârşit; - administrarea de terapie hormonala de
substituţie pentru simptome ale menopauzei. Cancerul ovarin se poate extinde şi metastaza atât
pe căile clasice hematogene şi limfatice, cât şi prin diseminare peritoneală sau pasaj
transdiafragmatic. Diseminarea intraperitoneală reprezintă una din cele mai caracteristice căi de
extindere a cancerului ovarian. O dată ce au rupt capsula ovarului, celulele sunt preluate de
lichidul peritoneal şi se pot implanta ulterior oriunde în interiorul cavitaţii abdominale, ducând la
apariţia multiplelor metastaze. Cel mai adesea zonele predilecte de implantare sunt cele aflate
pe traiectul fluxului lichidului peritoneal, acest fluid urmând o anume direcţie în cavitate, el
necirculând haotic. Ulterior, indiferent unde au ajuns, celulele vor da naştere unor alte tumori. În
cazurile avansate, cancerul poate infiltra şi ganglionii locoregionali. Metastazele abdominale sunt
deosebit de periculoase deoarece pot influenţa foarte mult şansele de vindecare ale pacientei.
Simptomele induse de existenţa lor afectează şi scad semnificativ calitatea vieţii şi pot fi
răspunzatoare de afecţiuni renale, intestinale, hepatice. Datorită faptului că nu există o închidere
etanşă între cavitatea abdominală şi cea toracică, riscul ca un cancer diseminat în peritoneu să
ajungă în torace este foarte crescut. Există numeroase orificii prin care celulele neoplazice
vehiculate prin fluidul peritoneal pot să străbată diafragma şi să contamineze plămânii,
mediastinul. Ovarele pot fi locul iniţial de apariţie a cancerului însă pot să fie şi locuri în care
metastazeaza alte neoplazii. Cele mai frecvente metastaze cu o astfel de localizare aparţin
cancerelor de sân, colon, stomac, endometru. Diagnosticarea rapidă a cancerului ovarian este
destul de rară, acestă neoplazie fiind foarte mult timp mută din punct de vedere clinic. Când
simptomele apar, ele sunt foarte nespecifice. În vederea stabilirii cu exactitate a diagnosticului,
medicul poate alege efectuarea unei intervenţii exploratorii numite laparotomie. În cadrul
acesteia pot fi recoltate şi fragmente tisulare şi se pot exciza ganglioni pentru realizarea
biopsiilor, pot fi recoltate mostre din fluidul peritoneal. Prognosticul pe termen lung depinde de
stadiul în care a fost diagnosticat cancerul.

4.14.1 Cauze În mod clasic, se consideră că malignităţile ovariene au origine în celulele din
seroasa ovarului. Totuşi, unii autori sugerează şi alte origini ale acestui cancer. Cauzele exacte ale
cancerului ovarian rămân deocamdată insuficient cunoscute. Deşi unele femei au cazuri de
cancer ovarian în familie, factorul genetic nu este constant asociat cu apariţia cancerului ovarian.
Se pare că doar 10- 20% dintre paciente au un istoric familial pozitiv de cancer de ovar.
Specialiştii aproximează că 2 din 100 femei au risc de a dezvolta cancer de ovar pe durata vieţii.
Acest risc creşte însă la 5 din 100 dacă există istoric pozitiv (un caz) şi la 7 din 100 dacă există mai
mult de două cazuri de cancer ovarian în familie. Dacă însă pacienta are o rudă de gradul întâi cu
cancer ovarian (indiferent că este vorba de mamă, fiică, soră), riscul de apariţie a cancerului este
între 2550%. Femeile care moştenesc o mutaţie genetică în genele BRCA1 şi BRCA2 au un risc
mult mai crescut de apariţie a cancerului ovarian şi mamar. Pacientele cu mutaţii ăn gena BRCA1
au un risc
97

de 20- 60% de a face cancer, în timp ce pacientele cu mutaţie pe gena BRCA2 au un risc de
1035%. Totuşi, trebuie precizat faptul că mai puţin de 5% din femeile din populaţia generală au o
predispoziţie ereditară pentru cancerul ovarian. Pe lângă factorii genetici, există şi alţi factori
care influenţează riscul de apariţie a cancerului de ovar, printre care: - infertilitatea; -
nuliparitatea; - neutilizarea unei metode contraceptive hormonale. Factorii reproductivi par a fi
importanţi, deoarece s-a observat că femeile care au avut o sarcină, au un risc de 50% mai scăzut
de a face cancer de ovar comparativ cu femeile nulipare (care nu au avut o sarcina). Sarcinile
multiple oferă un rol protector suplimentar. De asemenea, utilizarea contraceptivelor orale poate
să descrească semnificativ riscul de apariţie a cancerului de ovar. Influenţa acestor factori şi
importanţa lor susţine teoria conform căreia riscul de apariţie a cancerului ovarian este corelat
cu ovulaţia şi orice stimul care suprimă ciclul ovulator pare a avea un rol protector. Cancerul de
ovar apare şi în cadrul unui sindrom genetic, numit Lynch II sau cancerul colorectal nonpolipos
ereditar. Astfel de afecţiuni au agregare familială iar membrii au un risc crescut de apariţie a mai
multor neoplazii, printre care: cancer colorectal, endometrial, gastric, de intestin subţire, de sân,
de pancreas şi de ovar. În cazul în care aveţi un istoric familial de cancere multiple, în special de
colon şi sân, ar fi bine să discutati cu medicul o posibilă investigare a profilului genetic pentru a
se stabili dacă există mutaţii ale genelor BRCA1 sau 2. În cazul în care astfel de mutaţii sunt
prezente, veţi putea fi inclusă în programe de screening pentru diagnosticarea rapidă, precoce a
unui eventual cancer. Prognosticul cancerului, chiar şi al celui de ovar, este cu atât mai favorabil
cu cât afecţiunea este diagnosticată cât mai timpuriu.

4.14.8 Tratament Opţiunile terapeutice, dar şi prognosticul în cazul pacientelor diagnosticate cu

cancer ovarian depind de stadiul evolutiv în care s-a descoperit cancerul. Alţi factori importanţi
care trebuie luaţi în considerare includ: vârsta, starea reproductivă, dorinţa de a avea copii,
fertilitatea, starea generală de sănătate, factori de risc şi comportamente periculoase pentru
sănătate, eventuale boli şi afectţiuni cronice. În prezent, opţiunile terapeutice includ chirurgia,
chimioterapia şi eventual radioterapia. De asemenea, tratamentul psihologic, suportiv şi paleativ
sunt şi ele importante, ţinând cont de faptul că anumite cazuri nu pot fi tratate curativ, cancerul
fiind deja foarte extins încă de la diagnostic. Procedurile chirurgicale se realizează atât în scop
curativ cât şi pentru a stabili extinderea cancerului şi pentru a se determina tipul histopatologic
special. În cadrul procedurilor chirurgicale se pot recolta fragmente de ţesut pentru biopsie, care
vor fi ulterior analizate de către un medic anatomopatolog în vederea stabilirii particularitaţilor
histologice. Biopsia este una din cele mai corecte şi importante proceduri prin care se stabileşte
diagnosticul de certitudine. În anumite situaţii se pot realiza analize histologice foarte rapide, cât
timp pacientul se află încă pe masa de operaţie, pentru a se stabili cât de mult trebuie rezecat
din anumite ţesuturi, până unde s-a extins cancerul şi care este limita oncologica de siguranţa.
Chimioterapia este de obicei o procedură adjuvantă în cancerul de ovar, se realizează după ce
procedurile chirurgicale au încheiat prima etapă a tratamentului, anume îndepartarea fizică a
neoplaziei. Studii recente au demonstrat faptul că prin combinarea chimioterapiei cu chirurgia,
şansele de supravieţuire ale pacientului sunt semnificativ crescute, în special dacă încă de la
început cancerul a fost descoperit într-un stadiu precoce. Tratamentul iniţial În cadrul
tratamentului iniţial se recomandă intervenţia chirurgicală, în vederea înlăturării cancerului
vizibil macroscopic. Tipul particular al intervenţiei depinde de stadiul cancerului, dar şi de
dorinţele de reproducere ale femeii diagnosticate cu o astfel de afecţiune (dacă aceasta doreşte
să mai aibe copii după intervenţie sau nu).

103

În cazul cancerelor diagnosticate în stadiul I, şi dacă pacienta doreşte să aibă copii după
intervenţie, opţiunile includ: - excizia ovarului afectat şi a tubei uterine respective; - biopsierea
ovarului contralateral; - excizia omentului mare (ţesutul gras intraabdominal care este ataşat de
unele organe şi care vine ca un şorţ peste organele abdomino-pelvine); - excizia ganglionilor
limfatici din pelvis precum şi a celor paraaortici; - recoltarea de fragmente bioptice din alte
ţesuturi vecine dar şi a unei cantităţi de lichid peritoneal pentru a se determina dacă există
însămânţare neoplazică. Uterul, ovarul şi tuba uterină contralaterale vor fi lăsate, dacă sunt
sănătoase, astfel încât pacienta să poată avea copii. În cazul cancerelor diagnosticate în stadiu
mai avansat, stadiile II - IV, sau în cazul cancerelor din stadiul I la pacientele care nu mai doresc
copii, opţiunile terapeutice includ: - histerectomia (îndepărtarea chirurgicală a uterului) şi
salpingo-ovarectomie (îndepărtarea tubelor uterine şi a ovarelor); - colectarea de lichid
peritoneal pentru investigare microscopică; - îndepărtarea ganglionilor limfatici pelvini şi
paraaortici (disecţie ganglionară); - excizia ţesutului gras (omentului); - excizia a cât mai mult
ţesut afectat, în funcţie de posibilitaţi şi de extinderea cancerului; - biopsia oricărui tip de ţesut
care poate fi afectat prin cancer. Datorită faptului că sunt îndepărtate toate organele
reproductive, pacienta nu va mai putea avea copii după această intervenţie, deci trebuie să se
analizeze cu foarte mare atenţie care sunt avantajele şi dezavantajele acestei proceduri.
Intervenţia are caracter permanent, iar rezultatele ei sunt ireversibile. Chimioterapia este o
procedură recomandată ca măsură adjuvantă, după tratamentul chirurgical. Prin chimioterapie
se pot consolida efectele obţinute prin chirurgie. Ea este indicată tuturor femeilor, indiferent de
stadiu, atât ca măsură adjuvantă, cât şi ca tratament singular, individual, sau combinată
radioterapiei. Tratamentul chimioterapic standard include administrarea a 6 cicluri de paclitaxel,
carboplatină sau cisplatină. Fiecare ciclu de chimioterapie este programat la o distanţă de 3 - 4
săptamani unul de celălalt, astfel încât să i se permită măduvei (şi întregului organism, de altfel),
sa isi revina. Datorita acestei spatieri, exista posibilitatea ca intregul program de chimioterapie să
dureze 4 - 6 luni. În prezent există studii care şi-au propus să investigheze dacă prin
administrarea de chimiostatice direct în cavitatea peritoneală (chimioterapie intraperitoneală) se
pot obţine rezultate superioare administrării clasice, intravenoasă sau chiar orală. Un studiu dat
publicitaşii relativ recent a comparat rezultatele terapeutice ale chimiostaticelor pe un grup de
paciente diagnosticate cu cancer ovarian stadiul III şi care deja au fost tratate chirurgical. Acest
grup a fost divizat, astfel încât unor paciente li s-a administrat paclitaxel intravenos şi apoi
cisplatina tot intravenos, iar altora li s-a administrat paclitaxel intravenos şi ulterior paclitaxel şi
cisplatina pe cale intraperitoneală. Rezultatele au surprins, prin faptul că reacţiile adverse au fost
mai pronunţate în cazul grupului care a primit cisplatina şi paclitaxel pe cale intraperitoneală,
însă şi supravieţuirea lor a fost mai lungă, comparativ cu grupul care a primit doar tratamentul
intravenos. Datorită faptului că tratamentul de specialitate pentru cancerul de ovar poate fi
destul de agresiv şi disconfortant, medicii recomandă pacientelor şi o serie de măsuri terapeutice
pe care le pot lua la domiciliu. Acestea îşi propun să amelioreze greaţa, vărsăturile, starea de rău
general, astenia, căderea părului sau tulburările de somn. În cazul în care vor fi îndepartate
ambele ovare, cel mai probabil vor apărea probleme ale ciclului menstrual, dacă femeia se află în
perioada fertilă. De aceea, tratamentul hormonal recomandat trebuie administrat în vederea
reducerii unor astfel de simptome, iar pacienta poate lua şi măsuri la domiciliu pentru
ameliorarea tulburărilor menstruale.

104

Impactul emoţional al unui cancer, indiferent de tipul acestuia, este întotdeauna unul major.
Sentimentele cele mai des descrise sunt cele de negare, de revoltă şi în final de acceptare. Nu
există un mod “potrivit” de comportament în faţa cancerului sau a prognosticului acestuia, nici
un specialist nu poate recomanda o anumită conduită pacientelor. Există însă anumite modalitaţi
prin care un astfel de diagnostic poate fi mai uşor de suportat, există grupuri de suport pentru
paciente, grupuri în care îşi pot împărtăşi experienţa cu alte femei aflate în aceeaşi situaţie. Este
foare important ca şi familia să fie lângă ele, prietenii şi cei dragi putând ajuta pacientele să
treacă mai uşor peste această perioadă. În cazul în care stresul emoţional şi povara acestui
diagnostic interfera cu capacitatea pacientei de a-şi desfăşura activitaţile zilnice, afectează
randamentul la locul de muncă dar şi relaţia cu cei din jur, cel mai bine ar fi ca pacienta să
discute cu un psiholog. Apelarea la ajutorul unui astfel de specialist nu trebuie privită ca un semn
de slabiciune şi nici nu înseamna că pacienta este depăşită de povara bolii, ci arată dorinţa de a
face faţa acestei afeţiuni, din toate punctele de vedere. Speranţe la începutul tratamentului La
aproximativ 70% dintre femei, cancerul este deja foarte extins în momentul diagnosticării
iniţiale. Cu alte cuvinte, chiar dacă pacienta se prezintă la medic de îndată ce starea de sănătate
pare a fi afectată, cancerul poate fi descoperit într-o etapă tardivă, datorită evoluţiei
asimptomatice. Metastazele sunt şi ele prezente încă de la momentul diagnosticării, deci si
modalităţile terapeutice sunt foarte mult limitate. Chirurgia este deja depăşită, pacientei fiindu-i
recomandată doar chimioterapia, care poate încetini rata progresiei cancerului, poate ameliora
simptomele şi poate reduce durerile. Cel mai adesea, cancerul se extinde prin contiguitate către
peretele abdominal, şi către peritoneu. O dată ce au invadat lichidul peritoneal, celulele
neoplazice libere pot fi vehiculate în întreaga cavitate peritoneală şi se vor cantona la suprafaţa
altor ţesuturi şi organe, determinând însămânţări metastatice. Prognosticul pe termen lung
(supravieţuirea pacientei, cel mai adesea calculată la o durată medie de 5 ani) este influenţat de
varstă, de starea de sănătate, de gradul de extensie al bolii şi de alte afecţiuni cronice. Calitatea
vieţii devine un subiect de maximă importanţă pentru paciente, în special dacă deja din
momentul diagnosticului pacienta are puţine şanse. Supravieţuirea la 5 ani a pacientelor cu
cancer de ovar, diagnosticat în stadii avansate, este relativ redusa şi din acest motiv medicul
trebuie să îi vorbească acesteia şi despre terapia paleativă, despre îngrijirile complementare şi
despre cum îşi poate face viaţa cât mai plăcută, chiar şi în prezenţa curelor de chimioterapie.
Tratamentul ulterior După tratamentul iniţial al cancerului de ovar, incluzând aici tratamentul
chirurgical şi chimioterapia; pacientele nu trebuie să ignore nici importanţa celorlalte controale
şi nici a altor recomandări terapeutice adjuvante. Chiar şi pe parcursul tratamentului, pacienta va
putea să se simtă speriată, iar efectele secundare, în special ale chimiostaticelor o pot face să
dorească să încheie un astfel de tratament. Lupta împotriva cancerului nu trebuie însă
abandonată, specialiştii fiind de părere că este foarte important ca pacienta să adopte o
atitudine combativă, astfel încât să poată trece peste greutaţile ce vor urma. Există numeroase
tratamente care pot ameliora reacţiile adverse ale chimioterapiei, acestea propunându-şi să
amelioreze semnificativ calitatea vieţii pacientei. În cazul în care astfel de simptome sunt foarte
intense, cel mai recomandat este ca femeia să îi comunice acest lucru medicului, în vederea
modificării schemelor terapeutice dar şi în vederea administrării unui tratament care să
amelioreze starea generală. Medicul ginecolog sau medicul oncolog în grija căruia pacienta se va
găsi, vor programa periodic controale medicale, de obicei la fiecare 3 luni în primii 2 ani de la
finalizarea terapiei complete, ulterior la 6 luni şi în final controale anuale. Scopul acestora este
evaluarea dezvoltării

105

cancerului, detectarea din timp a altor zone afectate, şi aprecierea modului în care organismul îşi
revine după terapia antineoplazică. Controalele periodice vor include: - examen fizic general,
completat prin realizarea radiografiilor pulmonare, abdominopelvine; - determinarea nivelului
de antigen CA 125, în vederea diagnosticării recurenţelor; - realizarea de tomografii
computerizate(CT) şi rezonanţe magnetice nucleare (RMN), care pot surprinde măriri de
ganglioni, eventuale însământări neoplazice la distanţă, metastaze sau alte tumori. Intervenţia
chirurgicală de a doua intenţie se recomandă la finalizarea a 6 cicluri de radioterapie, doar dacă
nu există alte semne sugestive pentru cancer (nu este nimic suspect la examenele fizice de
control periodic), doar dacă hemograma arată că măduva se regenerează corespunzător. La
momentul decisiv se vor efectua biopsii ganglionare dar şi din alte tipuri de ţesuturi, biopsii care
pot determina dacă există sau nu extindere neoplazică şi dacă procesul malign a fost reprimat.
Chirurgia de a doua intenţie nu este un tratament recomandat în cazuri standard deoarece rata
complicaţiilor poate fi relativ crescută dar şi pentru că până în prezent, studiile clinice efectuate
nu au demonstrat concret şi fără echivoc faptul că ea poate îimbunătăţi rata supravieţuirii.
Tratamentul în cazul în care apar agravări ale bolii Cancerul de ovar este o neoplazie adesea
agresivă. Agresivitatea ei este cauzată de faptul că mult timp evoluează asimptomatic, iar
pacienta, chiar dacă este vigilentă, nu se poate plânge de nimic. Nu apar modificări ale stării de
sănătate decât atunci când multe din opţiunile terapeutice sunt deja depăşite. Din acest motiv
există posibilitatea reala că în ciuda celor mai agresive tratamente, cancerul să reapară. Este
vorba atât de cancerul de ovar cât şi de alte neoplazii, induse de tratamentul chimiostatic.
Recurenţa cancerului ovarian este ridicată: chiar şi în absenţa vreunui semn sugestiv de cancer,
acesta reapare la 30- 50% dintre paciente în următorii 5 ani post-tratament. Cu cât recurenţele
apar mai precoce, cu atât se consideră că şansele ca respectivul cancer să răspundă la tratament
sunt mai mici. Cele mai puţine şanse de supravieţuire, datorită faptului că neoplazia nu mai
răspunde la tratament, le au femeile care sunt rediagnosticate cu cancer de ovar în primele 6
luni de la finalizarea schemelor terapeutice. În încercarea de a induce o nouă remitere a bolii, vor
fi încercate alte combinaţii de chimioterapie, aceasta fiind singura metodă terapeutică ce mai
poate fi administrată pacientelor. În prezent există mai multe regimuri terapeutice, în funcţie de
etapa în care sunt administrate: regimuri postoperative, intraperitoneale, neoadjuvante,
regimuri de menţinere si consolidare, regimuri de linie a doua. Studiile clinice au demonstrat
faptul că prin administrarea de combinaţii de chimiostatice starea pacientei şi supravieţuirea
sunt semnificativ îmbunătăţite. Tratamentele standard includ combinarea unui agent pe bază de
platină (carboplatină, cisplatină) şi paclitaxel. Cel mai bine suportat pare a fi regimul cu paclitaxel
şi carboplatină. Astfel de chimiostatice sunt recomandate în tratamentul iniţial al bolii. Opţiuni
terapeutice Chimiostaticele se pot administra pe diferite căi: oral, intravenos sau intraperitoneal.
Tratamentul oral şi cel intravenos se consideră a fi sistemice, deoarece medicamentul ajunge în
torentul sangvin şi de aici străbate întregul organism, putând acţiona asupra celulelor neoplazice
din ovar dar şi din restul corpului. În administrarea intraperitoneală, medicamentul este introdus
în

106

interiorul cavităţii peritoneale prin intermediul unui tub foarte fin. Tubul este plasat în regiunea
afectată (în cazul cancerului de ovar, în regiunea pelvină). Nu este considerat un tratament
sistemic, însă o mică parte din chimiostaticele administrate astfel, tot ajung în circulaţie.
Specialiştii au studiat eficacitatea multor combinaţii terapeutice, încercând să stabilească dacă
există beneficii reale pentru administrarea individuală sau combinată. Rezultatele au indicat
faptul că supravieţuirea pacientei şi calitatea vieţii sunt ameliorate semnificativ prin
administrarea combinaţiilor terapeutice. Cele mai recomandate sunt paclitaxel şi compuşii de
platină. Se pare că regimurile care conţin compuşi pe bază de platină sunt superioare celor care
nu includ astfel de compuşi, şi combinaţiile dintre paclitaxel şi substanţe de platină sunt mai
bune decât cele care nu au şi paclitaxel integrat. Chimioterapia este recomandată, în cazul
majorităţii pacientelor, după intervenţia chirurgicală, în vederea consolidării rezultatelor
terapeutice obţinute astfel. Tratamentul standard include realizarea a 6 cure de combinaţie
paclitaxel cisplatină sau carboplatină. Aceste medicamente se administrează pe cale
intravenoasă, iar de cele mai multe ori se preferă carboplatina în locul cisplatinei, reacţiile ei
secundare fiind mai usor de tolerat. Curele de chimioterapie sunt spaţiate printr-un interval liber
de 3-4 saptamâni, ceea ce înseamnă că întregul tratament chimioterapic se încheie după 4- 6
luni. Cisplatina şi carboplatina sunt compusi capabili să acţioneze la nivelul materialului genetic si
să împiedice replicarea ADN-ului celular. Carboplatina este un analog al cisplatinei şi are un profil
toxic mai bun (este mai usor de suportat). Ambele sunt însă medicamente nefrotoxice, iar
capacitatea lor de a leza rinichiul este cu atât mai mare cu cât se administrează concomitent cu
alte substanţe cu astfel de efecte, cum ar fi antibioticele. Sunt contraindicate pacienţilor cu
hipersensibilitate, cu insuficienţă renală preexistentă, cu probleme ale auzului sau cu
mielosupresie. Neurotoxicitatea şi ototoxicitatea sunt alte două importante reacţii, care uneori
determină sistarea administrării acestor compusi, cisplatina fiind mult mai periculoasă, din
aceste puncte de vedere. Trebuie precizat că cisplatina este un compus cu un ridicat efect
proemetogen, din acest motiv terapia antiemetică trebuie instituită profilactic cu un compus
specific (ondasentron, granisetron). În vederea diminuării riscului nefrotoxic, pacientele aflate în
tratament cu cisplatina trebuie să fie foarte bine hidratate. Paclitaxelul este un compus a cărui
mielotoxicitate este crescută prin coadministrarea cu cipslatină. Este contraindicat pacientelor cu
neuropatie periferică, cu afecţiuni cardiace severe şi celor cu supresie de măduvă
hematoformatoare. Printre cele mai frecvente reacţii secundare ale acestuia se numără:
alopecia, neuropatia, mialgiile, artralgiile, aritmiile cardiace. Alte chimiostatice care pot fi
administrate pacientelor cu cancer de ovar, adesea pentru tratarea recurenţelor, sunt: -
ciclofosfamida: este un agent alchilant utilizat atât în cancerul de ovar cât şi în leucemii, cancere
pulmonare, limfom non-Hodgkin, cancer de sân. Se poate administra intravenos sau oral, în
funcţie de cât este de extins cancerul; - doxorubicina: este un chimiostatic care interfera cu
sinteza acizilor nucleici. Este un compus care interacţionează cu multe alte medicamente, cum ar
fi fenitoina şi digoxina (cărora le creşte nivelul plasmatic), cu fenobarbitalul. Administrarea
ciclosporinelor pe durata tratamentului cu doxorubicină poate fi deosebit de periculoasă,
deoarece poate declanşa convulsii sau poate induce chiar comă. Un astfel de medicament este
contraindicat pacientelor cu afecţiuni cardiace, cardiomiopatii, sau cu afecşiuni (de orice natură)
a funcţiei hepatice; - gemcitabina: este un compus antineoplazic recomandat în special
pacientelor cu cancer ovarian avansat, sau care a reapărut la cel puţin 6 luni de la finalizarea
tratamentului chimioterapic standard (cu carboplatină şi paclitaxel). Se recomandă administrarea
sa în combinaţie cu carboplatina, aceasta trebuind administrată la 1 zi după gemcitabină; -
topotecan: este un agent antineoplazic care inhibă creşterea şi proliferarea celulară, interferând
cu materialul genetic al celulei. Se recomandă iniţierea tratamentului cu

107

topotecan plecând de la doze cât mai mici, acestea putând fi ulterior crescute. Este important de
precizat că dacă este administrat concomitent cu alţi agenţi antineoplazici riscul de neutropenie
şi trombocitopenie este mult mai crescut. Efectele secundare includ dermatită, greţuri, vărsături.
Există şi un tratament medicamentos adresat simptomelor si tratării efectelor secundare ale
chimiostaticelor. Acesta include: - antiemetice; - protectoare gastrice; - antihistaminice: blocante
ale receptorilor de histamină (un mediator al inflamaţiei şi alergiilor) ar trebui administrate în
special pacientelor aflate în tratament cu paclitaxel. Chimiostaticele, agenţii alchilanţi si agenţii
antineoplazici sunt substanţe care acţionează fără specificitate, asupra tuturor celulelor cu rată
rapidă de multiplicare, inclusiv asupra celulelor care tapetează lumenul tubului digestiv, celulele
folicului pilos, celulele măduvei hematogene. Din acest motiv reacţiile adverse asociate
tratamentului anticanceros sunt atât de numeroase. Ele includ: tulburări gastrointestinale,
gastrite, căderea părului, pancitopenie (anemie, trombocitopenie, leucopenie). Pacientele sunt
sfătuite să fie atente la recomandările pe care medicul curant le face cu privire la modalităţile de
ameliorarea a acestor efecte. În general, stilul de viaţă trebuie schimbat astfel încât organismul
să primească suficientă odihnă, somn, dar ţi suficienţi nutrienţi, vitamine şi minerale. Exerciţiul
fizic moderat este şi el recomandat, ameliorând atât starea fizică dar şi pe cea psihică. Tratament
chirurgical Tratamentul standard pentru cancerul ovarian include intervenţia chirurgicală în stadii
incipiente, explorarea laparoscopică în vederea stadializării i recoltării de ţesut pentru biopsie,
dar şi proceduri de citoreducţie a masei tumorale, dacă aceasta apasă pe ţesuturile din jur si
exercită un efect compresiv. În situaţia în care s-a stabilit, prin investigaţii imagistice, ca neoplazia
este localizată în pelvis, se recomandă efectuarea stadializării chirurgicale. Această procedură ar
trebui să includă: citologia peritoneală, recoltarea de multiple biopsii peritoneale, secţionarea şi
excizia omentului (omentectomie), dar şi recoltarea de ganglioni limfatici pelvini şi paraaortici. În
funcţie de rezultatele obţinute în urma analizării mostrelor de ţesut recoltat, se poate realiza
încadrarea pacientei în unul din stadiile evolutive ale cancerului, se poate stabili prognosticul şi
se vor decide şi urmatoarele terapii. În cazul în care tratamentul chirurgical este o alternativă
validă, cancerul fiind surprins înainte să se extindă, să rupă capsula sau să metastazeze, opţiunile
sunt urmatoarele: - histerectomie: reprezintă excizia chirurgicală a uterului, este una din
procedurile recomandate în stadiile avansate de cancer, însă îin urma acesteia pacienta nu va
mai putea avea copii; - salpingo - oforectomie: excizia chirurgicala a ovarelor şi a tubelor uterine.
Se poate practica exciza unilaterală sau bilaterală, în funcţie de cât este de avansată neoplazia.
Salpingo oforectomia unilaterală este indicată în stadiile incipiente ale cancerului, în cazul în care
pacienta doreşte să aibă copii în viitor; - intervenţie citoreductivă: ar trebui realizată de un
ginecolog, în acelaşi timp ca şi intervenţia laparoscopică. Volumul tumorii reziduale după
încheierea acestui tip de procedura reprezintă unul din cei mai importanţi factori de prognostic.
Prognosticul pacientelor după intervenţia citoreductivă este clasificat în favorabil, intermediar şi
nefavorabil, în funcţie de dimensiunile tumorii; - Decomprimare chirurgicală a organelor vecine,
dacă masa tumorală realizează o presiune asupra lor, prin mărirea semnificativă a dimensiunilor.
Este o procedură mai mult paleativă

108

prin care se doreşte ameliorarea simptomelor, neoplazia fiind deja foarte avansată. După o astfel
de intervenţie pacientul va primi 3 cicluri de chimiostatice. Tratamentul chirurgical pentru
prevenirea apariţiei cancerului de ovar În cazul în care pacienta are un risc crescut pentru a
dezvolta în viitor cancer ovarian, există o serie de proceduri care pot reduce semnificativ acest
risc. Este însă foarte important, anterior luării deciziei deintervenţie chirurgicală, ca medicul să
aprecieze în mod obiectiv şi foarte corect acest risc. Una din opţiunile chirurgicale este
reprezentată de legătura trompelor uterine. În ciuda avantajului de a reduce riscul de cancer,
acestă procedura are şi un mare dezavantaj, mai ales pentru femeile tinere, aflate la vârsta
reproductivă, anume acela de a nu mai permite pacientei să aibe copii. Este o procedură
definitivă, de aceea medicul şi pacienta trebuie să analizeze cu foarte mare atenţie această
decizie. Procedurile chirurgicale aplicate în scop preventiv sunt recomandate pacientelor care au
în antecedentele familiale cazuri de rude de gradul I sau II care au fost diagnosticate cu cancer de
sân sau cu cancer de ovar. Este vorba de mame, fiice, sore, mătuşi, bunici. Într- o astfel de
situaţie, primul pas este determinarea riscului real şi pentru pacienta în cauză. Se vor efectua
analize imunologice şi genetice, pentru a se stabili existenţa unor mutaţii ale genelor BRCA 1 şi 2,
mutaţii care sunt înalt sugestive pentru cancerul de sân şi de ovar. Majoritatea specialiştilor
recomandă femeilor cu mutaţii ale acestor gene să accepte, chiar dacă implicaţiile sunt majore,
intervenţia chirurgicală pentru îndepărtarea organelor reproductive (ovare, tube uterine, uter),
cât timp acestea sunt încă neafectate de procesul malign. Studiile demonstreză că riscul este
scăzut cu peste 95% dacă intervenţiile au loc în timp util. Dacă se temporizează şi cancerul
începe să se dezvolte, chiar dacă ele vor fi scoase, riscul ca neoplazia să se fi extins deja, şi
celulele maligne să se cantoneze şi în alte structuri, aparent sănătoase, este crescut. Opţiunile
chirurgicale În cazul în care aţi fost diagnosticată cu cancer de ovar, opţiunile terapeutice trebuie
discutate cu medicul curant, mai ales dacă vă aflaţi în perioada în care încă mai doriţi copii.
Păstrarea fertilităţii este un aspect important al acestui tratament, pacienta fiind cea care, în
final, decide care este tratamentul pe care doreşte să îl urmeze, dupa ce pune în balanţă riscurile
şi beneficiile fiecăruia. În stadiile incipiente, cancerul de ovar este o afecţiune care evoluează
aparent asimptomatic. Pacienta nu simte nimic particular, nu există semne de alarmă. Alterarea
stării generale apare tardiv, şi chiar si atunci este vorba de simptome cu care ne confruntăm
zilnic: cefalee, constipaţie, balonare. Nimic nu sugerează încă de la început ceea ce se întamplă
de fapt în interiorul organismului. De aceea, surpriza este majoră, când pacienta se prezintă
pentru investigarea unei alterări minore a stării generale şi i se comunică diagnosticul de cancer
de ovar. Peste 70% din cazuri nu sunt diagnosticate decât după ce neoplazia s-a extins, atunci
când opţiunile terapeutice sunt restrânse. În stadiile avansate se va efectua histerectomia
însotită de excizia ovarelor şi a tubelor uterine. Aceasta pare a fi singura metoda prin care
cancerul poate fi încetinit în dezvoltare şi se poate limita “dezastrul” pe care acesta îl produce în
organism. Chirurgia este completată ulterior prin administrarea de chimiostatice care pot stopa
evoluţia celulelor canceroase, mai ales dacă acestea s-au extins şi în alte regiuni din organism.
Medicul trebuie să îi comunice pacientei dinainte de a se hotarî intervenţia chirurgicală, care
sunt reacţiile adverse ăi efectele neplăcute ale unui astfel de tratament. Cele mai importante
efecte neplăcute şi complicaţii includ: - tulburări de micţiune; - modificarea tranzitului intestinal:
constipaţie sau diaree; - alterarea libidoului şi scăderea plăcerii sexuale; - menopauza precoce;

109

- obstrucţia intestinală poate să apară atât datorită bridelor şi aderenţelor care se formează după
intervenţie, dar şi datorită compresiei realizate de masa tumorală ovariană. Discuţiile ajută
foarte mult, chiar dacă la început pacientei îi vine mai greu de crezut. Suportul familiei şi al
prietenilor poate avea un important rol şi poate ajuta pacienta în a-şi recâştiga încrederea.
Apelarea la un psiholog nu trebuie nici ea ignorată. Sfaturile acestuia sunt utile, iar unii sunt
foarte buni specialişti în recomandarea unor tehnici de relaxare care să îşi propună să amelioreze
stresul si anxietatea pacientei. În toată această perioadă, cel mai probabil, percepţia pacientei
despre corpul său se va modifica, fapt resimţit ca foarte stresant mai ales de femeile tinere.
Chimioterapia are aspecte neplăcute, însă din păcate ea este necesară, până acum negăsindu-se
un alt tratament la fel de eficient. De aceea, specialiştii sunt de părere că pacienta ar trebui să
discute despre toate aceste modificări de imagini cu partenerul său, dar şi cu medicul personal.
Este foarte important de precizat că nu toate tratamentele împotriva cancerului cauzează durere.
În situaţia în care a apărut durerea, cel mai potrivit este ca pacienta să îi comunice acest lucru
medicului, astfel încât să poată primi un tratament adecvat. Durerea în cancer (fie că este indusă
de tratament, ca reacţie secundară, fie că este generată de cancer în sine), are anumite
particularităţi, care o fac rezistentă, de cele mai multe ori, la tratamentul analgezic clasic, cel de
intensitate moderată. Adesea, pacienţii cu cancer primesc o clasă aparte de analgezice, din clasa
opioidelor, care sunt de fapt, cele mai puternice substanţe pentru oprirea durerii pe care medicii
le au la îndemană. De fapt, opioidele nu interferă cu senzaţia dureroasă primară, ci ele cresc în
principal suportabilitatea la durere. Se poate afirma că pacienta simte durerea, însă aceasta nu o
mai deranjează. Durerea de intensitate medie poate răspunde favorabil şi la antiinflamatoare
nesteroidiene, în special naproxen şi ibuprofen, care au marele avantaj de a se elibera din
farmacii fără prescripţie medicală. Există şi numeroase terapii alternative care pot ameliora
durerea, în principal biofeedback-ul. Existîă şi femei care doresc după o anumită perioadă să
încheie tratamentul antineoplazic, considerând că riscurile depăşesc beneficiile şi că de fapt, un
astfel de tratament nu face decât să scadă semnificativ calitatea vieţii. Aceasta este o decizie
personală, pe care pacienta trebuie să o ia în cunoştinţă de cauză, doar după ce îi sunt explicate
pericolele opririi tratamentului: recurenţa bolii, continuarea evoluţiei, apariţia metastazelor.
Dacă deja metastazele au apărut şi pacienta insistă că doreşte să îşi continue viaţa fără cure de
chimiostatice, această decizie trebuie respectată, atât de medic cât şi de familie. Uneori familiei îi
vine cel mai greu să accepte această hotărâre. Importanţa studiilor clinice pentru tratamentul
cancerului ovarian În Statele Unite dar şi foarte multe ţări din Europa, companiile farmaceutice
importante desfăşoară numeroase studii care îşi propun să stabilească eficienţa diverselor
chimiostatice, a combinaţiilor lor, dar şi să analizeze reacţiile adverse şi modul în care organismul
se resimte în urma interacţiunii cu astfel de medicamente. Protocoalele după care au loc astfel
de studii sunt foarte riguros stabilite, astfel încât să respecte atât normele etice cât şi cele de
siguranţă. La ele iau parte, voluntar, chiar paciente diagnosticate cu cancer de ovar. Există şi
paciente care nu doresc să participe la astfel de studii, din teama că nu vor primi un tratament la
fel de bun. Acest lucru nu este adevarat. Tratamentul administrat tuturor participanţilor este
tratamentul cel mai eficient disponibil până in momentul respectiv, sau pot primi tratamente
încă se află in studiu şi care vor fi administrate în viitor. În plus, toata îngrijirea medicală pe care
pacienta o primeşte în timpul stadiilor este gratuită pentru ea (este suportată de compania care
finanţeaza studiul).

110

4.15 Cancerul cervical Cancerul cervical se caracterizează prin apariţia unor celule atipice, care se
multiplică necontrolabil la nivelul cervixului (colului uterin, prima parte a uterului care se
deschide în vagin). Din fericire, dacă este descoperit într-un stadiu incipient, cancerul de cervix
este curabil în majoritatea cazurilor. Cea mai eficientă metodă de a preveni cancerul de col uterin
este efectuarea regulată a testului Papanicolau, acesta putând depista celulele cervicale
anormale înaintea apariţiei celulelor tumorale, stadiu în care tratamentul este cel mai eficient.
Există două tipuri de cancer cervical: - cancerul cervical cu celule spumoase (epidermoid) ; -
adenocarcinomul cervical

4.15.1 Cauze Cancerul cervical este cauzat de anomaliile celulare apărute la nivelul colului uterin.
Majoritatea celulelor precanceroase apar la nivelul cervixului, o zonă care suferă constant
modificări ciclice (în funcţie de ciclul menstrual). Pe parcursul acestui proces fiziologic, celulele
cervicale pot suferi diferite mutaţii, favorizând apariţia celulelor anormale, mai ales în cazul
infecţiei cu Papiloma virusul uman (virus cu transmitere sexuala care provoacă leziuni la nivelul
colului uterin şi constituie astfel un risc crescut pentru apariţia cancerului cervical). Alţi factori de
risc pentru cancerul cervical sunt: - fumatul, în special femeile cu istoric îndelungat de consum
de ţigarete; - sistem imun compromis, mai ales femeile cu HIV (virusul imunodeficienţei umane
care provoacă SIDA); - folosirea anticoncepţionalelor orale pentru o perioadă mai mare de 5 ani,
probabil în relaţie cu infectia HPV (Papilomavirusul uman). Efectuarea regulată a testului
Papanicolau este metoda cea mai sigură în identificarea modificărilor celulare precoce, înaintea
apariţiei procesului canceros propriu zis.

4.15.2 Simptome Modificările celulare de la nivelul cervixului sunt de obicei asimptomatice, în

acest stadiu incipient diagnosticul realizându-se pe baza rezultatului testului Papanicolau. Odata
cu dezvoltarea procesului canceros, apar şi simptomele, care includ: - sângerare vaginală
anormală sau modificări semnificative a ciclului menstrual (menometroragii); - sângerare a
cervixului în timpul contactului sexual sau în momentul înserării diafragmei; - durere în
momentul contactului sexual (dispareunia); - secreţie vaginală anormală, prezentă în cantitate
mare şi uneori amestecată cu firişoare fine de sânge; Cancerul cervical avansat (complicat)
prezintă urmatoarele simptome: - anemie datorată pierderilor anormale de sânge; - durere
pelvină (porţiunea inferioara a abdomenului), durere a membrelor inferioare sau durere lombara
(de spate); - fistula vaginală (comunicare anormală între vagin şi rect, respectiv vezica urinară,
astfel ca, fecalele şi urina se elimina prin vagin). Fistula apare datorită extinderii procesului
canceros la nivelul ţesuturilor învecinate). - scădere în greutate (mai multe kilograme în cateva
săptămâni, luni).

111

4.15.3 Evoluţie În lipsa tratamentului, cancerul cervical se poate extinde la nivelul vaginului, apoi
la nivelul ţesuturilor din jurul uterului. Odată cu progresia tumorii, sunt afectaţi ganglionii
limfatici şi restul organelor pelvine. În stadiul avansat al bolii (odată cu apariţia metastazelor la
distanţă) pot apărea afectarea renală, intestinala, a ficatului şi plamânilor. Cancerul cervical este
clasificat în funcţie de dimensiunile, precum şi de extensia acestuia (metastaze la nivelul altor
ţesuturi şi organe). Medicul oncolog realizează stadializarea tumorii prin efectuarea unor
investigaţii, precum analizele de sânge, radiografii osoase (pentru metastaze osoase) etc.
Stadializarea cancerului este importantă pentru alegerea tratamentului adecvat, de acesta
depinzând şi prognosticul bolii.

4.15.4 Factori de risc Modificările celulare anterioare apariţiei tumorii pot fi consecinţa
comportamentului sexual al femeii. Comportamentul sexual dezorganizat creşte riscul contactării
unor infecţii transmisibile sexual. Cea mai frecventă cauză a cancerului de col uterin este
consecinţa infectării cu Papilomavirusul uman (HPV), capabil să provoace modificări celulare
ireversibile la nivelul cervixului, la un anumit interval (de obicei ani) de la contactul infectant.
Infecţia HPV este de obicei asimptomatică, astfel ca pot trece ani până la diagnostic, timp
suficient pentru dezvoltarea atipiilor celulare. Comportamentul sexual care creşte riscul apariţiei
cancerului cervical, includ: - începerea vieţii sexuale înaintea vârstei de 18 ani ; - contacte
sexuale neprotejate, care cresc riscul contactării infecţiei cu Papilomavirusul uman (studiile
medicale au demonstrat că anumite tulpini sunt capabile să determine metaplazie celulară) ; -
mai mult de 3 parteneri sexuali pe parcursul vieţii ; - contact sexual cu un partener care are sau a
avut parteneri sexuali multipli. Alţi factori de risc incriminaţi în etiologia cancerului cervical: -
sistem imun compromis (în special persoanele cu infecţie HIV-SIDA) ; - folosirea
anticoncepţionalelor orale pentru o perioadă mai îndelungată de 5 ani (posibil în relaţie cu
infecţia HPV) ; - expunerea la dietilstilbestrol (DES) înainte de naştere (prenatal), fiind o cauză
rară ; - fumatul, în special istoricul îndelungat de consum de ţigarete. Femeile însărcinate au
acelaşi risc de a dezvolta cancer cervical ca şi femeile neînsărcinate.

4.15.5 Consult de specialitate Diagnosticul pozitiv de cancer cervical impune respectarea

recomandărilor medicului ginecolog sau oncolog. Ori de câte ori apar simptome noi sau
simptomele existente se agravează, este necesar consultul medical. Femeile cu un risc crescut de
a dezvolta cancer cervical sau femeile care manifestă unul sau mai multe din următoarele
simptome, necesită un consult medical: - sângerare intermenstruală (metroragie) ; - menstruaţii
anormale cantitativ cu durata modificată (de obicei dublul cantităţii normale), cel puţin pentru 3
luni consecutiv (menoragii) ; - sângerare inexplicabilă pe durata contactului sexual ; - durere
apărută în timpul contactului sexual (dispareunie) ;

112

- secreţie vaginală bogată în mucus amestecată uneori cu firişoare fine de sânge. Testul citologic
Papanicolau este cea mai sigura metodă de identificare precoce a modificărilor celulare
incipiente şi de tratare corespunzatoare a acestora. În cazul detectării precoce a leziunilor
precanceroase, sunt recomandate consulturile medicale regulate (la intervale de timp stabilite
de medic) astfel încât ginecologul poate stabili momentul adecvat începerii tratamentului.
Specialiştii care pot evalua simptomele, factorii de risc şi pot formula diagnosticul de cancer
cervical sunt: - medicul de familie; - medicul rezident ginecolog; - medicul generalist; -
ginecologul; - obstetricianul. Specialiştii care pot trata cancerul cervical sunt: - ginecologul; -
oncologul; - radioterapeutul.
4.15.6 Investigaţii Screeningul pentru cancerul de col uterin se realizează prin efectuarea
regulată (anuală) a testului Papanicolau, capabil să evidenţieze modificările celulare
precanceroase sau maligne a cervixului. Dacă se suspectează cancerul cervical, este necesară
efectuarea mai multor investigaţtii pentru a confirma diagnosticul. Acestea includ: - colposcopia
şi biopsia cervicală, pentru a identifica şi determina localizarea; - exactă a celulelor maligne pe
suprafaţa cervixului; - biopsia endocervicala (sau chiuretajul diagnostic), pentru a determina
dacă celulele maligne sunt prezente şi la nivelul canalului cervical (porţiunea care leagă cervixul
de corpul uterin); - conizaţia diagnostică şi rezecţia cu ansa diatermică recomandate pentru
recoltarea ţesutului cervical, în scopul analizării microscopice a acestuia. Colposcopia şi biopsia
cervicală pot fi realizate şi în cazul femeilor însărcinate, suspecte de cancer cervical. Investigaţiile
necesare stadializării cancerului de cervix sunt: - hemoleucograma completă, pentru
evidenţierea anemiei sau a altor modificări sangvine; - biochimia sângelui, utilă în evaluarea
funcţiei hepatice şi renale; - conizaţia diagnostică sau rezecţia cu ansa diatermică, pentru a
determina întinderea leziunilor maligne la nivelul ţesuturilor învecinate; - histeroscopia, pentru o
vizualizare bună a canalului cervical şi a uterului, în scopul determinării expansiunii tumorale; -
cistoscopia, care poate oferi date asupra extinderii tumorale la nivelul sistemului urinar; -
proctoscopia, investigaţie capabilă să evidenţieze metastazele tumorale de la nivelul intestinului
gros; - urografia, în scopul determinării unui posibil blocaj mecanic tumoral al rinichiului; -
radioscopia toracică, pentru a evidenţia metastazele pulmonare. Investigaţiile care ajută la
stabilirea tratamentului adecvat sunt:

113

- tomografia computerizată (CT), care identifică metastazele abdominale şi pelvine, în aceste

cazuri fiind necesar şi tratamentul acestora; - rezonanţa magnetică ncleară(RMN), la fel ca şi CT-
ul, poate realiza o stadializare a cancerului, în scopul efectuării unui tratament adecvat; -
tomografia cu emisie de pozitroni, evaluează cu acurateţe răspandirea procesului tumoral la
nivelul altor organe; - angiograma limfatică, investigaţie prin care se realizează o serie de imagini
radiologice a sistemului limfatic, pentru a determina eventuala invazie tumorală la acest nivel.

4.15.7 Diagnostic precoce O componentă importantă a examenului ginecologic trebuie să fie

testul Papanicolau, capabil să identifice anomaliile celulare precanceroase şi maligne de la
nivelul colului uterin. Testul Papanicolau este cea mai eficientă metodă de screening în cancerul
cervical. Rezultatul testului poate fi împărţit în mai multe stadii, în funcţie de modificările
celulare decelate. Tratamentul se bazează, de asemenea, pe rezultatul testului Papanicolau,
completat de restul investigaţiilor dacă acestea sunt necesare. În unele ţări, stadializarea
celulelor anormale de la nivelul cervixului se realizează după sistemul numit Bethesda.

4.15.8 Tratament Cancerul cervical diagnosticat într-un stadiu incipient poate fi tratat în
totalitate. Tipurile de tratament folosite în cancerul cervical, sunt: - terapia chirurgicală, prin care
se îndepărtează tumora ; - radioterapia, folosită în tratamentul celorlalte organe afectate de
tumoră ; - chimioterapia, folosită în tratamentul metastazelor. Alegerea tratamentului are un
impact major asupra calităţii vieţii. De aceea, este important ca pacienta să discute cu medicul
curant toate opţiunile terapeutice şi recomandările în ceea ce priveşte tratamentul. Prognosticul
cancerului de col uterin depinde de tipul şi stadiul acestuia. Pentru alegerea adecvată a
tratamentului se iau în considerare şi vârsta, starea generală de sănătate, calitatea vieţii, precum
şi dorintă de a avea copii în viitor. Tratamentul cancerului cervical poate să fie unic sau poate să
fie o combinaţie între mai multe metode, precum: - conizaţia terapeutică, pentru îndepărtarea
tumorii (în cazul tumorilor de dimensiuni mici) ; - histerectomia simplă, parţială, prin care este
îndepartat uterul şi cervixul ; - histerectomia totală (îndepărtarea uterului şi anexelor), precum şi
îndepărtarea ganglionilor limfatici afectaţi de procesul tumoral ; - radioterapia, care foloseşte
doze fractionate de raze X de intensitate mare, sau introducerea unor implante intravaginale
(radioizotopi) capabile să distrugă celulele maligne ; - chimioterapia, care foloseşte anumite
substanţe capabile să distrugă celulele tumorale ; - chimioterapia poate fi administrată
concomitent cu radioterapia (chemoradioterapie), această metodă îmbunătăţind rata
supravieţuirii în stadiile IIB, IIIA, IIIB şi IVA, fără efecte secundare semnificative. Chemoradiatia
poate, de asemenea, îmbunătăţi rata supravieţuirii în stadiile IB şi IIA, în cazul pacientelor cu
tumori voluminoase. Carcinomul scuamos microinvaziv (stadiul IA 1), cu invazia minimă a
straturilor profunde a cervixului, este tipul tumoral cu rata cea mai mare a succesului. În acest
stadiu este recomandat

114

tratamentul prin tehnica de conizaţie sau rezecţia cu ansa diatermică şi poate fi de asemenea
efectuată şi histerectomia subtotală (partială). Rata supravieţuirii la 5 ani în acest caz este de
100%. Majoritatea tratamentelor efectuate pentru cancerul cervical au diferite efecte secundare.
Acestea diferă de la pacientă la pacientă în funcţie de tipul tratamentului utilizat, vârsta şi starea
generală de sănătate. Medicul poate oferi pacientei toate informaţiile necesare în legatură cu
efectele secundare posibile. Dintre cele mai frecvente efecte secundare amintim: - lipsa
apetitului alimentar, greaţă, vărsături, diaree, durere, disconfort la nivelul cavităţii bucale,
pierderea părului, în cazul tratamentului chimioterapic; - fatigabilitate marcată, iritaţii, leziuni
tegumentare, modificări ale scaunului şi tulburări de micţiune, în cazul tratamentului
radioterapic; - efectele secundare apărute în cazul tratamentului chirurgical, depinzând în mare
măsură de tipul procedurii utilizate. Medicul va recomanda la externare diferite metode de a
atenua simptomele efectelor secundare. Pacientele reacţionează diferit în momentul
diagnosticului. Majoritatea femeilor vor avea un sentiment de negare, manie şi durere, în
momentul comunicării diagnosticului. Aceste emoţtii, nu sunt "normale" în momentul aflării
diagnosticului de cancer, ci pacienta trebuie să înveţe să-si controleze sentimentele negative,
care de altfel pot influenţa tratamentul. Acestea trebuie să se informeze despre boala şi despre
tratamentul acesteia. Unele femei simt nevoia de a petrece mai mult timp în familie, pe când
altele au nevoie de o perioadă de singuratate pentru a-şi putea reveni psihic. Dacă pacienta este
cuprinsă de astfel de sentimente contradictorii, este recomandat ca aceasta să apeleze la
ajutorul medicului pentru a găsi soluţia cea mai potrivită pentru tratamentul bolii. Uneori, este
util ca pacienta să vorbescă cu alte femei cu acelaşi diagnostic, astfel ca aceasta să accepte mai
usor boala. Tratamentul cancerului cervical în cazul femeilor însărcinate În majoritatea cazurilor,
femeile însărcinate au parte de aceleaşi tratamente ca şi femeile neînsărcinate. Tratamentul
stadiului IA (incipient) poate fi amânat până după naştere, dacă este diagnosticat în al treilea
trimestru de sarcină. Naşterea vaginală este posibilă în acest caz, cu toate că unii medici
recomandă naşterea prin operaţie cezariană. Indiferent de stadiul tumorii, tratamentul va fi
stabilit de o echipă de medici specializaţi în cancerul cervical la gravide. Tratamentul depinde de
stadiul tumoral, precum şi de vârsta gestaţională a gravidei. În stadiile avansate ale tumorii poate
apărea naşterea prematură şi chiar avortul spontan. Tratamentul iniţial În unele cazuri,
radioterapia şi chimioterapia sunt asociate terapiei chirurgicale şi poartă numele de terapie
adjuvantă. Unele femei diagnosticate cu cancer cervical sunt interesate să se înscrie într-un grup
de studiu medical. Studiile clinice sunt concepute pentru a găsi metode mai bune pentru tratarea
cancerului cervical. Femeile care nu doresc efectuarea unui tratament standard (din diferite
motive amintite înainte) sau care nu s-au vindecat prin aceste metode, pot să se înscrie în astfel
de programe. Femeile cu cancer cervical care asociază HIV (virusul imunodeficienţei umane) au o
evoluţie rapid nefavorabilă a bolii, cu o rată a recurenţelor mai mare şi un prognostic mai prost
decât restul femeilor cu cancer al cervixului.

115

Tratamentul de întreţinere Tratamentul de întreţinere este extrem de important, în primul rând

pentru a preveni recidivele. Statusul emotional pe parcursul tratamentului diferă de la femeie la
femeie în funcţie de tratamentul efectuat, prognostic, şi nu în ultimul rând, de calitatea vieţii.
Oncologul, respectiv medicul ginecolog, vor stabili un program care include controale medicale
regulate, şi anume: - un examen ginecologic complet şi un examen citologic Papanicolau la
fiecare 3 luni, pentru primi 2-3 ani de la diagnostic ; - un examen ginecologic şi un test
Papanicolau la fiecare 6 luni după primi 2-3 ani de la diagnostic. În cazul în care există
suspiciunea că procesul tumoral s-a extins şi la alte organe, oncologul va recomanda şi alte
investigaţii complementare precum examenul computer tomograf (CT) al abdomenului şi
pelvisului. Dacă sunt prezente simptome respiratorii (durere toracică, tuse) se impune efectuarea
unei radioscopii pulmonare pentru a determina dacă procesul tumoral s-a extins la nivelul
plamânilor. Tratamentul de salvare (în cazul eşecului tratamentului iniţial) În unele cazuri,
cancerul cervical poate recidiva. Aproximativ 35% dintre femeile diagnosticate cu cancer al
cervixului, vor prezenta boala persistentă sau recurenţa acesteia. 90% dintre femeile cu boala
recurentă sunt descoperite în primii 3 ani de la diagnosticul iniţial. Prognosticul pe termen lung
în cazul pacientelor cu recurenţe, depinde în cea mai mare parte de cât de mult s-a extins
procesul neoplazic în momentul diagnosticării recurenţei : - mai puţin de 5% dintre femeile cu
cancer cervical recurent supravieţuiesc până la 5 ani fără efectuarea unui tratament ; - femeile
cărora li s-a făcut histerectomie totală şi prezintă boala recurentă, care însă nu s-a extins în afara
pelvisului, au o rată de supravieţuire de 30% până la 40% la 5 ani, în cazul în care au primit
radioterapie. De asemenea, uneori poate fi recomandată şi chimioterapia ; - pacientele care
dezvoltă recurente localizate, care nu depaşesc pelvisul, pot fi tratate chirurgical prin efectuarea
unei intervenţii chirurgicale, prin care se îndepărtează toate ţesuturile şi organele afectate de
tumoră, scăzănd astfel riscul unor noi recurente. Scopul tratamentului în cazurile avansate de
boală, în cazul în care boala a metastazat în afara pelvisului este unul paliativ (care controlează
simptomele, reduce complicaţiile şi creşte confortul general). În acest caz nu mai este posibil
tratamentul curativ. Tratamentul paliativ, include: - radioterapia ; - chimioterapia ; - medicaţie
simptomatică, pentru ameliorarea unor simptome precum greaţa şi durerea. Terapie
complementară Tratamentul convenţional al cancerului cervical poate asocia un tratament
complementar care include: - acupuntura; - fitoterapia (folosirea plantelor); - biofeedback-ul; -
meditaţia; - yoga; - metode de vizualizare; - suplimente nutritive şi vitamine. Terapia
complementară nu se foloseşte niciodată ca şi tratament substitutiv al terapiei standard folosită
în cancerul cervical. Înainte de iniţierea unui astfel de tratament este indicat să se

116

discute cu medicul despre posibilele efecte secundare, precum şi despre beneficiile unor astfel
de metode. Unele femei care suferă de cancer cervical într-un stadiu avansat, aleg să nu
primească nici un tratament, datorită timpului necesar efectuării acestuia, costului şi beneficiilor
reduse. Decizia de a stopa tratamentul care poate prelungi viaţa este extrem de dificil în fiecare
caz în parte.

117

Capitolul 5 Tratamentul cancerului 5.1. Tipuri de tratamente ale cancerului Spre deosebire de
alte boli, nu există o procedură generală pentru tratarea cancerului. Tipul de cancer, mărimea lui
şi localizarea în corp, precum şi natura celulelor sale, şi starea de sănătate generală a pacientului,
toate reprezintă parametrii importanţi pentru alegerea celei mai bune şi celei mai potrivite
strategii terapeutice. Trebuie spus că, în prezent, ar fi complet ilogic ca, în tratarea cancerului, să
ne bazăm exclusiv pe terapii complementare pe care le-am amintit de-a lungul cărţii şi despre
care vom vorbi mai pe larg în următoarele două capitole, fără ca acestea să însoţească cele mai
bune metode de tratare convenţionale ale medicinii occidentale: intervenţia chirurgicală,
chimioterapia, radioterapia, imunoterapia şi, în curând, genetica moleculară. 5.1.1

Intervenţia chirurgicală
Intervenţia chirurgicală a fost prima armă folosită împotriva cancerului. Scopul operaţiei este de
a îndepărta întreaga tumoare sau întregul organ afectat. Dezavantajul acestui tip de tratament
este că nu se pot elimina toate celulele canceroase. Pregătirea emoţională Intervenţia
chirurgicală nu rămâne fără implicaţii emoţionale. De exemplu, o femeie care a auzit că o
histerectomie îi va ruina viaţa sexuală sau o va face să fie obosită timp de mai multe luni poate
deveni deprimată, anxioasă şi furioasă pe propriul corp. Pentru unele femei, anticiparea
spitalizării şi separării de familie poate face adaptarea dificilă. Chiar şi procedurile simple
realizate în cabinetul medicului pot determina reacţii puternice. Unii experţi recomandă
pregătirea pentru o intervenţie chirurgicală printr-o serie de tehnici de relaxare: respiraţia
profundă, gândirea pozitivă şi vizualizarea: imaginarea şi vederea mentală a unui rezultat pozitiv
al intervenţiei chirurgicale şi o recuperarea rapidă, spre exemplu. Pregătirea fizică In timp ce
pregătirea emoţională este un pas necesar dar deseori trecut cu vederea, pregătirea fizică este
un factor important pentru evoluţia postchirurgicală bună. In săptămânile de dinainte de
intervenţia chirurgicală, dacă le are la dispoziţie, pacientul ar trebui: - să se oprească din fumat şi
să evite excesul de alcool; - să aibă o dietă echilibrată care să includă multe alimente bogate în
vitamina C, care ajută la vindecarea tisulară; - evitarea aspirinei şi a altor medicamente
asemănătoare aspirinei care interferează cu coagularea sângelui, cu cinci până la şapte zile
înainte de intervenţia chirurgicală; - exerciţiu fizic regulat pentru creşterea nivelului de energie şi
menţinerea forţei; - pregătirea casei, care să includă pregătirea hranei şi rearanjarea mobilei
dacă acest lucru este necesar; - dacă este necesar, realizarea unor aranjamente cu persoane care
pot îngriji copiii în timp ce pacientul sau pacienta este la spital. Inţelegerea durerii Inţelegerea a
ceea ce se întâmplă după operaţie este la fel de important ca şi cunoaşterea a cee ce se întâmplă
în timpul operaţiei. Durerea este o parte inevitabilă a chirurgiei. Durerea este modul în care
organismul trimite semnale de avertizare către creier, semnalând faptul că există leziuni care
trebuie îngrijite.

118

Deşi este o reacţie normală la intervenţia chirurgicală, durerea poate interfera cu recuperarea
astfel: - poate face ca pacientul sau pacienta să-şi suprime tusea, ducând la acumularea de lichid
la nivelul plămânilor şi apariţia pneumoniei; - încetinirea reluării tranzitului intestinal; -
împiedicarea pacientei să coboare din pat, crescând riscul de apariţie a cheagurilor de sânge; -
creşterea nivelului de stres, depresie şi anxietate. Există mai multe căi de a reduce durerea după
operaţie: narcoticele, cum ar fi morfina şi codeina pot fi prescrise pentru durere severă şi
administrate intravenos, oral sau transcutanat (prin plasture). Acetaminofenul, medicamentele
antiinflamatorii nesteroidiene, cum a fi ibuprofenul şi alte antalgice non-narcotice pot fi, de
asemeni, utilizate, sub formă lichidă sau de comprimat. Injecţiile locale cu anestezic sau creme şi
plasturi anestezici pot ajuta la pregătirea corpului pentru o procedură sau la ameliorarea durerii
după intervenţie. In funcţie de tipul de intervenţie chirurgicală, pacientei i se pot administra
antalgice prin analgezia intravenoasă controlată de pacient, care este de obicei folosită în spitale
pentru durerea acută postchirurgicală. In cazul acestui tip de administrare, pacientul este
conectat la o maşină numită pompă de administrare a antalgicelor controlată de pacient. Când
pacientul apasă butonul de control, pompa eliberează o doză de narcotic sau alt analgezic
intravenos. Dozele sunt mai mici decât cele administrate prin injecţie, dar întrucât medicamentul
ajunge direct în sânge, ameliorarea poate să apară în câteva secunde. Şi alte abordări
nonmedicale pentru ameliorarea durerii pot fi eficiente. Aceste variante sunt: tehnicile de
relaxare, aplicarea de cald sau gheaţă pe locul operat, masajul şi exerciţiile de întindere
(“stretching”). Inainte de operaţie este bine ca pacienta să discute cu medicul despre posibilele
tipuri de durere ce pot apărea şi cele mai eficiente mijloace de a o ameliora. 5.1.2

Radioterapia

Prin radioterapie se distrug celulele canceroase prin expunerea la raze x sau la raze gamma de
energie mare. Rareori radiaţiile constituie un tratament. Radioterapia slăbeşte foarte mult
sistemul imunitar. Radioterapia este un tratament local, făcut asupra unei zone bine determinate
pentru a salva cât mai mult ţesut sănătos. Radioterapia este o metodă precisă care controlează
cantitatea de radiaţii pentru a trata diferite afecţiuni, mai ales cancerul. De regulă, razele-x sunt
transmise cu ajutorul unui aparat, care ţinteşte partea corpului care necesită tratament.
Radioterapia se poate realiza prin: • • •

consumarea unor lichide radioactive; ace şi catere; un implant radioactiv în interiorul

organismului.

Radioterapia este mai mult o metodă ajutătoare, deoarece în marea majoritate a cazurilor este
folosită împreună cu alte metode de tratament, ca de exemplu chimioterapia, sau intervenţiile
chirurgicale pentru înlăturarea tumorii. In cazul unei persoane care suferă de cancer, tratamentul
trebuie început imediat ce diagnosticul a fost pus, deoarece nu toate persoanele răspund pozitiv
la această formă de tratament. Perioada tratamentului depinde de tipul de cancer sau de
afecţiunea de care suferă pacientul şi de necesitatea unei alte metode de tratament:
chimioterapia sau intervenţia chirurgicală.

119

Cum funcţionează? Radioterapia este indicată pentru tratarea şi controlarea fiecărui tip de
cancer, dar este folosită şi în cazul afecţiunilor tiroidei. In cazul unor pacienţi, radioterapia este
folosită pentru a micşora tumorile înainte de a fi înlăturate prin intervenţie chirurgicală sau
pentru a ameliora durerea şi simptomele afecţiunii. De asemenea, radioterapia poate veni în
ajutorul altor metode de tratament (chimioterapie) sau poate distruge celulele cancerose care
rămân în organism în urma înlăturării unei tumori. Organismul este construit din milioane de
celule, care cresc şi se divid regulat pentru a forma mai multe celule. Dacă radiaţia este
direcţionată către celulele organismului, creşterea şi divizarea sunt întrerupte. Celulele
sănătoase au capacitatea de a se vindeca singure, în timp ce celulele afectate, care până la urmă
sunt considerate anormale, sunt distruse. Radioterapia este o formă de tratament care foloseşte
radiaţiile pentru a distruge cât mai multe celulele afectate. Doctorul vă va sfătui să urmaţi un
tratament prin radioterapie atâta timp cât benficiile sunt mai ridicate decât riscurile implicate.
Inainte de a începe tratamentul, vi se va cere să semnaţi un act prin care vă daţi acodul să urmaţi
un astfel de tratament. Doctorul este obligat să vă explice şi să precizeze în josul actului riscurile
pe care le implică această terapie şi abia apoi trebuie să semnaţi. Radioterapia poate fi un
tratament atât intern cât si extern. Radioterapia externă, de regulă, este realizată ca un
tratament de lungă durată, care poate ţine zile întregi sau chiar săptămâni, în timp ce
radioterapia internă este o terapie făcută o singură dată. Fiecare şedinţă de radioterapie este
cunoscută sub denumirea de "fracţiune". Tratament Dacă trebuie să urmaţi un tratament prin
radioterapie, acesta trebuie bine planificat înainte, deoarece acest fapt asigură reuşita
tratamentului, astfel vor fi distruse cât mai multe celule canceroase şi cât mai puţine celule
sănătoase. Perioada de radioterapie depinde de: • localizarea cancerului; • mărimea şi tipul de
cancer; • starea generală de sănătate. Scopul radioterapeutului în timpul diagnosticării este să
acumuleze cât mai multe infirmaţii despre afecţiunea care v-a adus la el. De asemenea, aceştia
pot face teste ajutătoare pentru a afla mai multe lucruri despre mărimea şi forma cancerului.
Odată ce medicul acumulează suficiente informaţii, va calcula doza totală de radiaţie necesară
tratamentului şi durata administrată la fiecare fracţiune a tratamentului. Dacă veţi fi supus/ă
unei terapii externe, un aparat stimulator va fi introdus în planul tratamentului. Stimulii sunt
direcţionaţi în zona afectată pentru a face fotografii cu raze-x, astfel încât radioterapeutul să ştie
cum să poziţioneze aparatul în timpul tratamentului. De asemenea, pielea va fi marcată pentru
siguranţa că aceeaşi zona este tratată de fiecare dată, la fiecare fracţiune. In cazul radioterapiei
externe la nivelul gâtului sau capului veţi purta un mulaj din plastic în timpul tratamentului.
Radioterapie externă De regulă, pacientul nu este spitalizat în timpul acestui tip de radioterapie,
însă dacă în acelaşi timp urmează şi un tratament cu chimioterapie şi nu se simte foarte bine,
spitalizarea este obligatorie. Radioterapia externă foloseşte o cantitate mare de raze energetice
care sunt direcţionate pe o anumită suprafaţă a corpului. Veţi fi aşezat/ă pe o masă de consultare
iar aparatul direcţionat să transmită razelele către zonele afectate. Tratamentul durează numai
câteva minute şi este complet nedureros. Există câteva aparate diferite pentru radioterapie,
acestea diferind în funcţie de de tratament şi de zona corplui către care trebuie direcţionate
razele.

120

In timpul tratamentului staţi singur/ă în camera de tratament, iar echipa de radioterapeuţi vă va

urmări printr- un sistem de televiziune cu circuit închis sau printr-un geam protector. Cu toate
acestea, trebuie menţionat că se poate comunica cu medicii oricând prin intermediul unui
interfon. Radioterapeuţii nu stau în aceeaşi sală în care se face tratamentul deoarece expunerea
îndelungată la radiaţii devine nocivă în timp pentru sănătatea acestora. Radioterapia internă
Radioterapia internă poate fi realizată în două moduri şi poate implica spitalizarea pentru o
scurtă perioadă de timp, în funcţie de tipul de tratamentul folosit. Implanturile radioactive sunt
lungimi sau noduri de undă radioactive, solide, care sunt plasate în zona ce necesită tratament.
In mod normal, această procedură implică o perioadă de câteva zile de spitalizare până când
sursele radioactive sunt înlăturate. Unele implanturi pot fi permanente, dar cantitatea de radiaţii
este foarte mică şi se eliberează treptat. De asemenea, acest tip de procedeu poate fi realizat şi
cu ajutorul lichidului radioactiv care fie este injectat, fie este băut. Exemple de lichide folosite: •
fosfor - folosit în cazul afecţiunilor de sânge; • stronţiu - folosit în cazuri de cancere la oase; • iod
- folosit pentru afecţiunile tiroidiene necanceroase/benigne şi cancerul la tiroidă. Uneori când
treceţi printr-un tratament cu radioterapie internă puteţi fi radioactiv timp de câteva zile.
Radioactivitatea nu vă va afecta organismul, însă ca şi precauţie puteţi păstra distanţa faţă de
alte persoane pentru a reduce expunerea acestora la radiaţii. Recuperarea Majoritatea efectelor
secundare dispar după câteva zile dar unele simptome, precum oboseala, pot dispărea chiar şi
după câteva luni. După tratament trebuie să mergeţi periodic la medic pentru observarea
progresului datorat tratamentului dar şi pentru verificarea stării generale de sănătate. Aceste
întâlniri pot continua timp de câţiva ani, însă cu cât timpul trece mai mult cu atât apariţia
evoluţiei negative este scazută. De asemenea, programările depind şi de tratamentele pe care
trebuie să le urmaţi pe viitor şi dacă radioterapia s-a dovedit a fi un succes. Efectele pozitive ale
radioterapiei se văd, de regulă, în timp, iar rezultatele depind de afecţiunea de care aţi suferit şi
de stadiul în care se află în momentul în care aţi început tratamentul. De asemenea, depinde şi
de celelalate tratamente, cum ar fi chimioterapia sau intervenţia chirurgicală. 5.1.3

Chimioterapia

Chimioterapia este văzută de obicei dintr-o perspectiva negativă, în principal din cauza
multiplelor efecte secundare pe care pacienţii le pot suferi. În ciuda numeroaselor consecinţe
neplăcute, chimioterapia este cel mai des recomandată de medicul oncolog. Aceasta se explică
prin faptul că administrarea intravenoasă îi permite medicamentului să ajungă la celulele
canceroase dispersate în organism. Citostaticele distrug celulele canceroase oprindu-le
dezvoltarea şi multiplicarea în unul sau mai multe momente ale ciclului lor de dezvoltare. Pentru
că unele medicamente sunt mai eficiente administrate împreună decât separat, deseori
tratamentul constă în administrarea mai multor chimioterapice. Această metodă se numeşte
chimioterapie combinată. În afară de chimioterapie, mai există şi alte metode folosite în
tratamentul cancerului. De exemplu, medicul vă poate recomanda să vă supuneţi unei intervenţii
chirurgicale pentru a îndepărta tumora, îndepărtând astfel unele simptome cauzate de cancer.
Chimioterapia poate fi folosită pentru: - vindecarea cancerului

121

- stoparea extinderii cancerului - încetinirea evoluţiei cancerului - distrugerea celulelor

canceroase care s-au extins în alte zone decât în tumora originală -eliminarea simptomelor
cauzete de cancer Administrarea chimioterapiei Chimioterapia se poate face într-o clinică, în
tratamentul ambulator al spitalului sau în spital. Alegerea locului unde se va administra
tratamentul depinde de ce medicamente luaţi, de politica spitalului, de preferinţele medicului.
Este posibil ca după începerea chimioterapiei, să fie necesar să rămâneţi o perioadă în spital
pentru ca medicul să urmărească îndeaproape efectele acesteia şi să facă îmbunătăţirile
necesare. Frecvenţa administrării chimioterapiei depinde de tipul de cancer şi de scopul
tratamentului. Chimioterapia este deseori administrată în cicluri ce includ perioade de
întrerupere a tratamentului necesare pentru ca organismul dvs să formeze noi celule sănătoase
şi să se fortifice. Medicul va estima care este perioada în care veţi primi tratamentul. Indiferent
de planul de tratament stabilit de medic, este important să îl urmaţi. Altfel, citostaticele nu vor
avea efectul urmărit. Dacă pierdeţi o sesiune de tratament sau nu luaţi o doză de medicament
trebuie contactat medicul pentru instrucţiuni. Există mai multe modalităţi de administrare a
chimioterapiei: - intravenos: medicamentul va fi administrat printr-un ac fin introdus într-o venă,
de obicei situată la nivelul palmei sau al antebraţului. O altă modalitate este utilizarea unui
cateter, adică un tub subţire introdus într-o venă de calibru mare care este păstrat atât cât e
necesar. Acest tip de cateter se numeşte cateter central venos. Uneori, cateterul central venos
este ataşat la un mic container din material plastic sau metal plasat chirurgical sub piele. - oral,
printr-o pastilă, o capsulă sau sub formă lichidă. Acest medicament va fi înghiţit, la fel ca orice alt
medicament. - intramuscular, subcutanat sau direct într-o zonă canceroasă prin piele,
intralezional. Medicamentul va fi injectat. - localizat – medicamentul va fi aplicat pe piele.
Chimioterapia poate fi administrată pe zone specifice ale organismului utilizând un cateter.
Administrarea chimioterapiilor oral, prin aplicare pe piele sau prin injectare produce aceleaşi
senzaţii ca administrarea oricăror altor medicamente prin aceleaşi metode. Introducerea unei
linii intravenoase produce aceleaşi senzaţii ca şi extragerea de sânge pentru analize. Unii pacienţi
au o senzaţie de răceală sau o altă senzaţie neobişnuită în primele momente. Multe persoane nu
au senzaţii neplăcute decât în mică măsură, sau deloc. Dacă o persoană are neplăceri din orice
motiv sau devine dificilă inserarea acului într-o venă, se poate folosi un cateter central venos.
Astfel se evită inserarea repetată a acului în venă. Cateterul central venos nu produce durere sau
discomfort dacă e plasat în zona potrivită şi îngrijit, deşi persoana este, în general, conştientă de
prezenţa lui. Este important să îi spuneţi medicului sau asistentei dacă simţiţi vreun discomfort.
Alimentaţia în timpul chimioterapiei Este foarte important să vă alimentaţi cât mai corect în
timpul tratamentului. Persoanele care se alimentează corect pot lupta mai uşor împotriva
efectelor adverse şi infecţiilor. De asemenea organismul lor poate crea mai rapid ţesut sănătos.
Alimentaţia corectă în timpul chimioterapiei înseamnă alegerea unei diete echilibrate care
conţine toţi nutrienţii. Este necesar să includeţi în dieta dumneavoastră fructe şi legume, peşte şi
carne, cereale şi pâine, produse lactate. Alimentaţia corectă înseamnă de asemenea o dietă
suficent de bogată în calorii pentru a vă menţine greutatea şi mai important, suficient de bogată
în proteine pentru a reface pielea, părul, muşchii şi organele. De asemenea este esenţial să beţi
mai multe lichide.

122
5.1.4

Imunoterapia

Imunoterapia este un tratament relativ recent descoperit de şi dezvoltat de medicii de la

Universitatea din Miami, Florida. Însă, dintre agenţii cancerigeni, deficitele imune sunt
însoţitoare permanente ale acestei crunte boli, atât la apariţia, cât şi în timpul evoluţiei bolii. Iată
de ce imunoterapia se înscrie între metodele terapeutice principale în lupta cu cancerul.
Specialiştii speră ca această metodă revoluţionară să devină în următorul deceniu principala
armă terapeutică în oncologie. Dr. Eli Gilboa, co-autor al studiului care iterează eficienţa acestui
tip de tratament explică faptul că această metodă va fi un avantaj real în lupta cu cancerul,
pentru că este uşor de utilizat, ieftină şi aplicabilă la toate tipurile de cancer. După ce o tumoră
canceroasă este îndepărtată chirurgical sau radiologic din sân, plămân, prostată sau alt organ din
organismul persoanei bolnave, începe o aşteptare agonizantă pentru a vedea dacă apare faza de
metastaziere, dacă tumora s-a răspândit şi în alte părţi ale corpului. Metoda terapeutică
elaborată de echipa de experţi de la universitatea americană constă în scurtarea acestui timp de
aşteptare prin neutralizarea şi anihilarea celulelor canceroase din sistemul imunitar al
pacientului respectiv. Specialiştii susţin că, în cazul persoanelor sănătoase, sistemul imunitar
luptă şi se apară singur împotriva bolii prin producţia de antigene tumorale. "Oncologii ştiu cum
să extirpe tumorile mari, prin metode chirurgicale, radioterapice si chimioterapice" - declară dr
Gilboa, care adaugă că "majoritatea pacienţilor mor când cancerul se răspândeşte în zone ale
organismului care nu pot fi protejate". "Aici intervine rolul de apărare a sistemului imunitar" -
avertizează expertul american, care susţine că, prin manipularea adecvată a ADN-ului pot fi
activaţi mai mulţi antigeni specifici care să lupte cu boala. Potrivit testelor de laborator efectuate
pe cobai, imunoterapia poate fi aplicată în majoritatea cazurilor de cancer. Experţii în oncologie
susţin că ingineria genetică va ajuta medicina să lupte cu tumorile, fiind o alternativă de
tratament mai puţin toxică şi chinuitoare pentru organismul bolnavului de cancer. În urmă cu doi
ani, cercetătorii americani de la Centrul de Cercetari Fred Hutchinson din Seattle au reuşit în
premieră să vindece un pacient bolnav de cancer de piele prin injectarea a miliarde de celule
imune proprii clonate. Pacientul, în vârsta de 52 de ani, s-a însănătoşit într-un timp record,
aproximativ 8 săptămâni. Un factor important care pledează pentru forţa imunostimulatoare
sporită a remediilor naturale este compatibilitatea lor cu sistemul uman înnăscut de apărare, ele
nefiind respinse de organism, cum se întâmplă ce cele chimice. Medicamentele de sinteză, sunt
primite de structura somatică a oricărei fiinţe, ca fiind ceva străin, ca un factor invaziv, de
agresiune. Corpul uman are deci de luptat, pe de o parte, cu năprasnica boală, iar pe de alta, cu
aceste substanţe chimice pe care organismul le consideră potrivnice. Mai mult, mijloacele
alopate/chimice au şi multe efecte secundare nocive. Imunoterapia cancerului trebuie să
cuprindă şi o alimentaţie bogată, în special, în vitaminele A (retinol) şi D (calciferol). Vitamina A
activează producţia de citokine, iar vitamina D stimulează fagocitoza. Sunt conţinute în ulei de
peşte oceanic, peşte oceanic gras, ficat, ouă, lapte, carotenoizii din morcov, orz verde, pătrunjel,
ardei gras, caise piersici, pepene galben, mere. Duşmanii vitaminei A sunt alcoolul, grăsimile
animaliere, margarinele, cafeaua. Absorbţia retinolului este dinamizată de prezenţa vitaminelor
B, D, şi E, precum şi a mineralelor calciu, fosfor şi zinc. Adversarii calciferolului sunt uleiurile
minerale, absenţa expunerilor la soare şi poluarea. 5.1.5

Genetica moleculară

Cancerul este o afecţiune care apare cu o incidenţă din ce în ce mai mare în ultimii ani şi a
devenit a doua cauză a mortalităţii mondiale, după bolile cardiovasculare. Rezultatele
terapeutice în cazul neoplasmelor depind de stadiul în care este diagnosticată maladia; astfel, cu
cât stadiul iniţial este mai puţin avansat, rezultatele tratamentului sunt mai bune. De aceea,
prevenţia şi diagnosticul precoce sunt obiectivele cele mai importante care trebuie atinse pentru
a determina schimbarea tendinţelor evolutive actuale ale cancerului.

123

Anchetele epidemiologice au arătat ca 80 % dintre cancere sunt generate de factorii de mediu şi

modul de viaţă, exasct ceea ce vrem să subliniem şi noi în această carte. In restul cazurilor,
factorii de risc pentru cancer aparţin gazdei, iar din această categorie fac parte şi factorii genetici.
O serie de alterări genetice sunt asociate cu un risc crescut de dezvoltare a acestei boli. Această
probabilitate variază între diversele tipuri de tumori. Astfel, aproximativ 30% dintre malignităţile
care se dezvoltă în perioada copilăriei apar la indivizi predispuşi genetic, în timp ce, în cazul
adulţilor, doar 5 - 10 % dintre neoplazii sunt atribuite factorilor genetici. Pentru majoritatea
malignităţilor care sunt asociate cu factorii carcinogeni din mediul înconjurător, rolul factorilor
genetici este scăzut. Variaţiile genetice individuale pot influenţa apariţia cancerului şi în aceste
cazuri, deoarece s-a constatat că expunerea la aceste noxe este generală, pe când boala
canceroasă apare numai la anumiţi subiecţi. Un exemplu îl constituie expunerea la radiaţiile
solare despre care se ştie că sunt un factor de risc major pentru cancerele cutanate; totuşi,
indivizii cu tegumente hiperpigmentate dezvoltă foarte rar boala. Cancere sporadice / cancere cu
predispoziţie genetică Pentru majoritatea cancerelor care apar la populaţia generală alterările
genetice sunt întâmplătoare, aceste cancere fiind denumite sporadice. Alteori, încă de la naştere,
individul prezintă anumite mutaţii genetice care îl predispun la apariţia anumitor tipuri de cancer
în timpul vieţii. Această predispoziţie se transmite din generaţie în generaţie, iar cancerele care
apar pe un astfel de teren se numesc cancere cu predispoziţie genetică. Indiferent de sursa
alterărilor genetice, o celulă trebuie să dobândească două sau mai multe mutaţii înainte de a
deveni malignă, un proces care poate dura la oameni ani sau zeci de ani. Ca rezultat al mutaţiilor
genetice produse de aceşti factori, cancerul este un proces dinamic, cu evoluţie uneori de ani de
zile până la apariţia semnelor clinice, iar leziunile moleculare preced cu mult timp manifestarea
acestora. Cine este predispus la cancer ? Istoricul familial de cancer este, fără îndoială, o
componentă de bază a sfatului genetic în oncologie. Acesta este stabilit prin anamneza familială
care trebuie să stabilească ce alte tipuri de neoplasme au existat în familie şi ce grad de rudenie
există cu aceşti membri ai familiei, diagnosticul histopatologic, vârsta de debut a acestor cancere,
expunerea la factorii de risc din mediu, tratamente urmate, modul de evoluţie. Totuşi, uneori,
pacientul nu cunoaşte tipurile de afecţiuni ale rudelor, aceasta datorându-se lipsei unui
diagnostic anatomo-patologic, non-paternităţii etc. Alteori, pacientul poate avea într-adevăr un
istoric familial negativ pentru cancer, dar el să fie purtătorul unei noi mutaţii genetice, pacientul
respectiv fiind fondatorul unei viitoare familii cu predispoziţie genetică pentru cancer. Testarea
genetică directă este indicată pacienţilor care provin din familii la care s-a dovedit în mod cert
predispoziţia pentru cancer, pentru care rezultatul acestei testări modifică semnificativ tipul de
asistenţă medicală acordată. Totuşi, testarea genetică se poate efectua şi persoanelor care sunt
interesate, chiar în absenţa unui risc evident pentru cancer. Testarea genetică poate fi folosită şi
pentru a orienta asupra tipului de intervenţie chirurgicală, asupra tipului de tratament citostatic
care trebuie administrat sau pentru aprecierea prognosticului neoplasmului respectiv. Apariţia
unei noi generaţii de medicamente antineoplazice este unul dintre progresele majore în
medicina din ultimele decade. In anumite neoplazii, chimioterapia are adeseori potenţial curativ:
leucemia acută limfoblastică la copil, coriocarcinomul sau anumite tipuri de limfoame Hodgkin
sau non-Hodgkin. Chimioterapia pentru cancerul de sân, colon sau plămân poate creşte rate de
supravieţuire. Chiar şi în cazul pacienţilor cu tumori în stadii avansate sau recidive, chimioterapia
poate oferi supravieţuiri mai îndelungate decât în varianta fără chimioterapie. Dar indicele de
supravieţuire este mic sau nesemnificativ, efectele adverse greu suportabile, răspunsurile sunt
parţiale. Aceste circumstanţe reflectă limitele chimioterapiei tradiţionale.

124

Tocmai pentru a reduce aceste limitări ale tratamentelor tradiţionale, specialiştii cercetează
permanent şi încearcă să descopere noi metode de a descoperi cancerul la timp şi de a-l trata
corespunzător. Pe baza predispoziţiilor genetice despre care vorbeam mai sus, cercetătorii au
elaborat o terapie ţintită împotriva cancerului care pare să fie cea mai nouă descoperire în
materie de cancer şi tratarea acestuia. Apariţia de terapii bazate pe mecanisme care ţintesc căi
moleculare critice a iscat un interes particular. Agentul ideal farmaceutic actionează pe ţesutul-
ţintă fără să fie toxic asupra altor ţesuturi. Terapia ţintită se doreşte un astfel de agent
farmacologic: ţinteşte proteine sau căi metabolice specifice doar celulei maligne. Iată câteva
clase de medicamente din categoria terapie ţintită: Anticorpi monoclonali Antocorpii
monoclonali sunt agenţi biologici desemnaţi să acţioneze cu ţinte specifice la nivel membranar;
au avantajul unei minunate specificităţi inerente sistemului imun: memoria. Prima generaţie de
AcMo murini a fost un eşec, dată fiind lipsa de efect a anticorpilor murini la om. Anticorpul a fost
“umanizat”, i s-a scăzut antigenicitatea, şi iată-l folosit in diagnosticul sau tratamentul cancerului

Rituximab Anticorp cu ţintă pe antigenul CD- 20 de pe limfocitul B. Indicat în inducţia din

limfoame refractare, recidivate. Rata de răspuns global de 48 % , cu 6% răspuns complet.
Trastuzumab (Herceptin) Anticorp umanizat cu ţintă pe receptorul de factor de creştere
epidermal (HER -2 ), care este supraexprimat în mai multe cancere şi care se află pe suprafaţa
celulei maligne. Herceptina se ataşează acelei celule care are în exces (supraexpresie) proteina
HER-2 şi îi încetineşte sau opreşte creşterea. Aproximativ 20-30% din cancerele de sân au
supraexpresia HER-2 pozitivă. Aceste cancere au, în general, o evoluţie mai rapidă. Pentru a
selecta acele paciente care beneficiază de tratament cu Herceptină, se fac testări specifice.
Cantitatea de HER-2 se măsoară prin testul imunohistochimic IHC. Rezultatele se comunică pe o
scară de la 1 la 3. Herceptina este indicată în cancere de sân în care HER-2 este supraexprimat fie
în combinaţie cu taxani în tratament adjuvant, fie în monoterapie în recidivă. Rata de răspuns
este de 14 % , în asociere cu taxani, crescând la 41%. Cetuximab (Erbitux) Anticorp monoclonal
cu ţintă pe Indicat în cancerul colorectal metastatic, în combinaţii cu alte citostatice.

receptorul

EGFR.

Bevacizumab (Avastin) Anticorp umanizat, cu ţintă pe receptorii vasculari VEGF. Indicat în

cancerul metastatic colorectal, în combinaţie cu alte citostatice. Moleculele mici Aceste
medicamente blochează enzimele specifice şi factorii de creştere implicaţi în creşterea celulară.
Mai sunt cunoscuţi ca inhibitori de semnal de transmisie. Pot fi administraţi în monoterapie sau
în combinaţii cu citostatice. Imatinib (Gleevec) Inhibă enzima tirozin-kinaza. Indicat în criza
blastică de leucemie mielocitară cronică, cu răspunsuri hematologice de 95% şi răspunsuri
citogenetice (disparitia celulelor cu modificarea genetică ce a determinat apariţia bolii). Alta
indicaţie este recomandată în tumorile stromale gastrointestinale, un grup particular de tumori
la care răspunsul clinic şi patologic depăşeste 50% .

125

Gefitinib (Iressa) Inhibitor de tirozin-kinaza, enzima asociată receptorilor transmembranari. Are

indicaţie în cancerele pulmonare nonmicrocelulare, după eşecul altor terapii citostatice clasice.
De remarcat, un răspuns terapeutic particular la persoanele care prezintă o anume mutaţie
genetică. Adeseori, această mutaţie apare la nefumători, femei şi la cei cu adenocarcinoame.
Erlotinib (Tarceva) Acţionează printr-un mecanism similar cu Gefitinib. S-a dovedit că poate
creşte supravieţuirea în cancerele pulmonare nonmicrocelulare, stadiul metastatic, ca tratament
de linia a doua. Din acest motiv, a fost înlocuit cu Gefitinib, pentru această situaţie clinică. Toate
aceste exemple ne arată un progres ştiinţific în desfăşurare, cu un potenţial nelimitat şi aşteptări
pe măsură. Tocmai de aceea această terapie este considerată viitorul tratării cancerului. 5.2
Efectele secundare ale terapiilor actuale În ciuda progreselor facute în ultima perioada, cancerul
rămâne în continuare o problemă de interes general, iar mijloacele de tratament de multe ori nu
sunt cele mai adecvate.

-
Dintre efectele secundare a chimioterapiei enumerăm: scăderea nivelului celulelor imunitare şi
al trombocitelor; probleme digestive; căderea părului; senzaţia de greaţă.

Alte efecte negative comune sunt: sângerările, producerea unei infecţii, anemia. Acestea din
urmă sunt cauzate de schimbări survenite în celulele din sânge. Însă, după utilizarea
chimioterapiei se constată o îmbunătăţire în tratamentul anumitor tipuri de cancer. Datorită
efectelor chimioterapiei tumorile canceroase sunt foarte mult micşorate şi reduse ca număr.
Dacă tratamentul prin chimioterapie distruge majoritatea celulelor canceroase, este suficient să
rămână o singură celulă, aceasta se clonează şi se poate forma o nouă tumoare care poate fi şi
mai periculoasă decât precedenta. Spuneam mai sus că ar fi ilogic să ne bazăm exclusiv pe terapii
complemetnare în tratarea cancerului şi să excludem metodele moderne de tratare, detaliate pe
larg în acest capitol, intervenţia chirurgicală, radioterapia, chimioterapia, şi genetica moleculară.
Dar, în acelaşi timp, ar fi ilogic să ne bazăm doar pe aceste metode ştiinţifice şi să nu luăm în
seamnă capacitatea naturală a corpului uman de se auto-proteja împotriva tumorilor.
Dimpotrivă, putem profita de această protecţie naturală fie pentru preveni boala, fie pentru a
intensifica beneficiile tratamentelor medicale folosite. De aceea, următoarele două capitole,
Capitolul 6, “Rolul alimentaţiei în prevenirea cancerului” şi Capitolul 7 “Cure, terapii” abordează
modul în care ne putem ajuta organismul să lupte împotriva cancerului printr-un stil de viaţă
sănătos, o alimentaţie sănătoase şi un mod pozitiv de a gândi. 5.3 Îngrijirile paleative
Tratamentul paleativ reprezintă o etapă foarte importantă în terapia tuturor cancerelor, mai ales
a celor în stadii terminale. Dacă neoplazia se agravează, iar simptomele afectează grav viaţa
pacienţilor, ar trebui ca un astfel de tratament să constituie de fapt baza terapeutică. El este
recomandat în special pacienţilor care nu mai au şanse de vindecare, şi îşi propune să crească
mai ales calitatea vieţii, dar să şi amelioreze tonusul psihic al pacienţilor. Există diferenţe între
tratamentul curativ şi tratamentul paleativ, în special în ceea ce priveşte scopurile fiecăruia în
parte

126

dar şi modalităţile terapeutice. Uneori tratamentul paleativ poate fi adăugat schemelor

terapeutice încă din perioada în care se încearcă vindecarea neoplaziei. Chiar şi unele
tratamente mai agresive sunt considerate ca fiind tot în cadrul terapiei paleative, şi anume
radioterapia si chimioterapia, când deja scopul acestora s-a modificat, datorită evoluţiei bolii, din
curativ, în suportiv sau simptomatic. În ultimă instanţă medicul recomandă chimiostatice nu în
speranţa că acestea vor putea vindeca de fapt cancerul, ci in speranţa ca vor ameliora
simptomele, vor reduce durerile şi vor spori în ansamblu, confortul pacientului. Pe lângă
ameliorarea stării fizice, tratamentul paleativ poate să îmbunătăţească şi starea emotională şi
spirituală a pacientului. Prin discuţii cu personalul specializat în acordarea unor astfel de îngrijiri
pacientul poate face faţă mai bine tuturor acestor sentimente cu care trebuie să se confrunte.
Diagnosticul de cancer, indiferent de prognosticul pe care acesta îl are, poate solicita foarte mult
starea de spirit a pacienţilor şi uneori chiar şi cele mai puternice persoane se pot simţi
descurajate şi deznădăjduite. Prin consultarea unui specialist, astfel de sentimente vor fi în timp
depăşite, iar atitudinea se va schimba. În cazul în care pacientul doreşte să afle mai multe despre
terapia paleativă, este sfătuit să îşi întrebe medicul, acesta putându-i da informaţii utile şi îi
poate recomanda chiar şi un centru specializat în oferirea de astfel de îngrijiri. 5.4 Terapii
complementare Terapiile complemenatre sunt utile în ameliorarea simptomelor şi nu îşi propun
să încerce să vindece cancerul. Ele pot îmbunătăţi starea generală, pot reduce durerea, pot
ameliora tonusul psihic. Ele nu trebuie privite ca având potenţial curativ: nu sunt şi nici nu îşi
propun să fie sau să devină tratamente ale cancerului. Ele pot doar să ajute organismul să
suporte mai uşor această afecţiune. Terapiile complementare pot include o serie de proceduri,
de la yoga şi meditatie până la tratamentul cu plante. Înainte de a decide dacă să urmaţi sau nu
un tratament complementar, cel mai recomandat ar fi să discutaţi această posibilitate cu medicul
dumneavoastră, deoarece unele terapii, chiar dacă par inofensive pot avea reacţii secundare
importante, mai ales dacă ne gândim că organismul deja este într-o suferinţă foarte mare. Orice
factor exogen poate determina crearea unor dezechilibre interne care vor agrava recuperarea
organismului. Terapiile complementare nu înlocuiesc tratamentele standard pentru cancerul de
ovar si administrarea acestora nu trebuie întreruptă dacă doriţi să apelaţi şi la astfel de metode
terapeutice. În plus, medicul ar trebui anunţat chiar anterior începerii terapiilor standard, în
cazul în care luaţi, pentru alte diferite probleme de sănătate, tratamente naturiste,
complementare, alternative. Majoritatea tratamentelor antineoplazice au şi importante efecte
adverse. Acestea variază semnificativ de la un pacient la altul şi depind de tipul chimiostaticelor
folosite, de cât de avansată este boala, de cât de afectat este organismul. Medicul va prezenta
femeii, la începutul fiecărui tratament care sunt avantajele şi dezvantajele substanţelor
medicamentoase folosite, astfel încât pacientul să fie informat şi să ştie din timp la ce se poate
aştepta. Cele mai frecvente reacţii advserse ale chimiostaticelor includ: scăderea, până la
pierdere, a apetitului, greţuri, vărsături, tulburări gastrointestinale, diaree, gastrite, apariţia
leziunilor bucale, alopecie. Reacţiile adverse asociate intervenţiei chirurgicale variază însă şi nu
pot fi enumerate la fel de general. În funcţie de cât de avansat a fost cancerul şi deci de cât de
radicală a trebuit să fie şi intervenţia chirurgicală, vor aparea şi reacţiile secundare. Greţurile şi
vărsăturile sunt însă cele mai frecvent citate şi mentţonate reacţii neplăcute care însoţesc
chimioterapia. Tratamentul lor poate fi făcut însă cu succes, prin administrarea promptă a unor
antiemetice puternice, special adresate pacienţilor aflaţi în tratament antineoplazic. Medicul
trebuie însă anunţat dacă pacienţii acuză vărsături intense, deoarece măsurile terapeutice
trebuie să fie reduse, fie tratamentul simptomatic trebuie intensificat. Există şi foarte multe
recomandări pentru tratamentul la domiciliul al greţurilor şi vărsăturilor asociate cancerului de
ovar, măsuri ce se dovedesc de un real folos mai ales pentru pacientele care au astfel de
simptome de intensitate minoră.

127

5.5 Alte tipuri de tratament Cancerul ovarian se tratează în scop curativ exclusiv prin mijloace
medicale de specialitate. Simptomele, atât cele induse de neoplazie în sine, cât şi cele rezultate
în urma chimioterapiei, pot fi însă ameliorate atât prin medicamente, cât şi prin terapii
complementare. Unele paciente sunt mult mai deschise la astfel de tratamente de exemplu,
preferând medicamentele, deoarece oferă o alternativa la clasicele substanţe farmacologice, de
care regimul terapeutic este oricum foarte plin. Terapiile alternative nu sunt însă incluse în
tratamentul standard al cancerului ovarian şi acestea nici nu îşi propun să îl înlocuiască sau să îl
suplinească. Pacientele sunt sfătuite să discute cu medicul curant înainte de a încerca una din
metodele propuse, acesta putând decide în ce măsură un astfel de tratament poate interfera cu
îngrijirea de bază pe care pacienta o primeşte. Alternativele terapeutice pentru ameliorarea
simptomelor includ: - acupunctura care este o tehnică alternativă de tratament, cu originile în
China. Este recomandată de secole, fiind considerată foarte eficientă în combaterea durerilor.
Principiile acupuncturii includ restabilirea fluxului corect al energiei vieţii prin organism. Aceasta
energie curge pe anumite meridiane, iar boala este cea care interferă cu scurgerea normală.
Aplicând ace exact pe aceste meridiane, care pot fi ulterior stimulate energetic, dispar blocajele
energetice iar durerea se ameliorează; - meditaţie: este tehnica prin care pacienta va fi învaţată
să îşi concentreze atenţia asupra atingerii unei stări de bine, atât fizic cât şi psihic. Se poate
atinge o stare de calm şi relaxare, iar durerea, stresul şi anxietatea se vor reduce; - biofeedback:
este metoda prin care mintea este antrenată astfel încât să controleze funcţiile organismului
(cele pe care creierul le reglează în mod autonomat, prin sistemul vegetativ); - yoga: peste
tehnica prin care pacienta încearcă să combine meditaţia şi exerciţiile fizice pentru ameliorarea
tonusului fizic şi pentru revigorarea spiritului; - vizualizarea: presupune concentrarea atenţiei pe
organul sau pe zona dureroasă; - suplimentarea cu vitamine a regimului alimentar; Tratamentul
naturist cu plante Avantajele plantelor sunt nenumărate, de aceea ele au fost incluse în terapiile
alternative. Fie că este vorba de ceaiuri, suplimente nutriţionale sau capsule, plantele devin
treptat, din ce în ce mai des folosite. Este foarte important ca medicul să stie care sunt
suplimentele pe care pacienta le ia, deoarece unele pot fi periculoase pentru starea în care se
află o femeie cu cancer de ovar, al cărui sistem excretor trebuie să epureze atât chimiostaticele
cât şi aceste produse naturiste. Combinarea tratamentului medical standard, convenţional şi a
tratamentului complementar se regăseşte de cele mai multe în medicina integrativă, care îşi
propune să obţină maximul din cele două metode terapeutice, astfel încât beneficiile pentru
pacient să fie mai numeroase decât dacă aceste metode ar fi aplicate individual. 5.6 Aspecte de
final de viaţă Unii pacienţi cu cancer pot decide că, în cazul lor, riscurile unui tratament
antineopalzic îndelungat sunt mult mai mari decât beneficiile. În astfel de situaţii, adesea, aceşti
pacieţi doresc sistarea terapiei, dorind ca ultimele momente să le petreacă alături de familie şi
nu pe patul de spital. Pacienţii pot decide că prelungirea vieţii cu câteva săptămâni sau luni
necesită un preţ prea mare şi că, în final, calitatea timpului rămas contează mai mult decât
durata lui. Este însă foarte greu de hotărât când este momentul în care toate eforturile se opresc,
mai ales că de cele mai multe ori familia poate face, la rândul ei presiuni asupra pacientului, ca
acesta să îşi continue lupta. Medicul poate fi alături de pacient în aceste clipe, însă nu îi poate
influenţa decizia, doar poate pune în practică dorinţa acestuia.
128

Capitolul 6 Rolul alimentaţiei în prevenirea cancerului 6.1. Generalităţi În America, oamenii au un

stil de viaţă haotic şi multe boli sunt cauzate de acest lucru. Marile civilizaţii antice (indiană,
chineză, egipteană, greacă), au ţinut o evidenţă foarte detaliată a observaţiilor privind efectele
pozitive ale plantelor şi alimentelor asupra sănătăţii, precum ţi proprietăţile lor vindecătoare.
Importanţa unei diete bune ca factor pentru menţinerea sănătăţii a constituit, de fapt,
fundamentul tuturor tratamentelor medicale până la începutul secolului al XX-lea. Departe de a
fi o terapie alternativă, prevenirea cancerului prin alimentaţie este, dimpotrivă, un mijloc
complementar pe care oricine îl poate folosi pentru a-şi îmbunătăţi dieta cu agenţi anticancer de
origine alimentară. Trebuie să considerăm organismul nostru ca un câmp de luptă pe care se
poartă o bătălie continuă între celulele mutante care caută să-şi dezvolte o entitate autonomă ce
va degenera în cancer şi mecanismele noastre de apărare care încearcă să menţină integritatea
organismului. Dacă un regim alimentar este alcătuit în principal din alimente cu o calitate
nutritivă slabă, sau dacă este sărac în alimente cum sunt fructele şi legumele, tumorile latente se
vor afla într-un mediu favorabil dezvoltării şi astfel riscă să evolueze în cancere mature. Doctorul
american Colin Campbell, considerat un mare expert în nutriţie, a scris, după cercetări întinse pe
zeci de ani, o carte extraordinar de bine documentată, despre legatura dintre cancer şi
alimentaţie. “Studiul China” este considerată punctul de cotitură al medicinei viitorului. Cartea
“Studiul China” este apreciată drept cea mai completă cercetare medicală intreprinsă până acum
în lume, ce demonstrează legatura directă între cancer şi alimentaţie. Studiul reuneşte zeci de
cercetări desfăşurate, timp de mai bine de 27 de ani, sub patronajul Institutului Naţional pentru
Sănătate din SUA şi al Institutului American pentru Cercetarea Cancerului, care l-au finanţat. Au
fost antrenate universităţi şi laboratoare de prestigiu şi o armată de savanţi din întreaga lume,
rezultând sute de comunicări ştiinţifice publicate în literatura de specialitate. Este foarte clar că
alimentele pe care le mâncăm sunt cele care ne afectează în principal şi favorizează dezvoltarea
tumorilor canceroase. La începutul carierei sale ştiinţifice, profesorul Colin Campbell nu se
gândea că alimentaţia este atât de strâns legată de sănatăte. “Mâncam şi eu, ca toată lumea,
ceea ce mi se spunea că e mâncare bună. Micul dejun era alcătuit din ouă, slănină, cârnaţi,
cartofi prăjiţi, şuncă, alături de două căni zdravene de lapte de vacă. Noi toţi mâncăm ceea ce e
gustos, ceea ce este convenabil sau ceea ce ne-au învăţat părinţii să ne placă… Limitele culturale
ne definesc preferinţele ţi obiceiurile alimentare”.14 Fiind unul din savanţii care au contribuit la
descoperirea dioxinei (o substanţă foarte toxică, utilizată la productia de erbicide), în 1967 a fost
cooptat în Filipine, în echipa profesorului Charlie Engel, pentru a investiga cauzele incidenţei
neobişnuit de mari a cancerului de ficat la copiii filipinezi. Proiectul a fost finanţat de Agenţia de
Dezvoltare a Statelor Unite şi urma să amelioreze alimentaţia copiilor malnutriţi din rândul
săracilor. Iniţial, s-a crezut că vieţile atâtor copii erau curmate de o deficienţă în proteine.
Ulterior, s-a descoperit că untul de arahide folosit în alimentaţia copiiilor era contaminat cu
aflatoxină, cel mai puternic carcinogen chimic cunoscut la acea dată (aşa cum sunt şi nitriţii din
industria cărnii, sau îndulcitorii artificiali – zaharina) şi problema părea rezolvată. După 10 ani de
observaţii atente, s-a adus la lumină o realitate medicală stupefiantă, nu doar aflatoxina era
cauzatoare de moarte, ci numărul mare de proteine care le erau date copiiilor suplimentar.
“Copiii care primeau suplimentar în dietă cele mai multe proteine (de origine animală) erau cei la
care rata cancerului de ficat era mai mare”.

14

Studiul China, dr. T.Colin Campbell, Thomas M.Campbell II, Casa de Editura Advent, Rm. Valcea
2007

129

Descoperirea părea foarte ciudată, dar un experiment independent, făcut în India, pe animale de
laborator, a clarificat pe deplin contradicţia. Unui grup de şobolani i s-a administrat aflatoxina
(producătoare de cancer) şi au fost hrăniţi cu o dietă ce conţinea 20% proteină animală (un
procent apropiat de cel pe care majoritatea oamenilor îl consumă în vest). Unui alt grup de
şobolani i s-a administrat aceeaşi cantitate de aflatoxină, dar au fost hrăniţi cu o dietă compusă
doar din 5% proteine. Incredibil, şobolanii din primul grup au făcut toţi cancer de ficat, iar
ceilalţi, care au consumat puţine proteine, nu au făcut deloc cancer, deşi au primit aceeaşi
cantitate de carcinogen. Cum nimic nu pare a fi întâmplător, exact în acea perioadă, mama soţiei
dr. Campbell a murit de cancer de colon, la o vârstă nu foarte înaintată, 51 de ani. Cazul ei l-a
determinat pe savantul american să ia hotărârea decisivă a carierei sale: “Voi întreprinde tot ce
va fi necesar pentru a înţelege mai bine această boală îngrozitoare… cancerul”. Şi s-a ţinut de
cuvânt. Într-un nou experiment pe două colonii de şoareci transgenici (infectaţi cu virusul
hepatitei B, HBV, care determină apariţia cancerului la ficat) s-au obţinut exact aceleaşi rezultate.
Dar după ce au făcut cancer, animalele din prima colonie, hrănite cu proteine animale, au fost
trecute, şi ele, la o dietă cu mai puţine proteine – 5%, şi acestea de origine vegetală. Rezultatul a
fost uimitor: o încetinire a creşterii focarelor tumorale la doar 35%, comparativ cu animalele care
primeau în continuare aport ridicat de proteine (animale). Dietele cu aport scăzut de proteine
inhibau producerea cancerului de către aflatoxină, indiferent cât de mult carcinogen era
administrat acestor animale. După ce procesul de iniţiere era realizat complet, dietele cu niveluri
scăzute de proteine blocau spectaculos creşterea ulterioară a cancerului. Cu alte cuvinte,
efectele producătoare de cancer ale acestei substanţe chimice puternic cancerigene erau reduse
la nesemnificativ printr-o dietă cu aport scăzut de proteine. De fapt, proteinele din dietă s-au
dovedit a fi atât de puternice în efectele lor încât noi puteam porni şi opri dezvoltarea cancerului
pur şi simplu modificând nivelul de proteine consumate. Zhou EnLai, primul ministru al Republicii
Populare Chineze, a fost spitalizat în 1974, pentru un cancer al vezicii urinare, o boală cumplită,
care i-a produs multă suferinţă. Înainte de a muri, premierul Chinei a ordonat să se facă un
studiu naţional despre cancer, boală care încă nu era bine înţeleasă. Au fost investigate cele mai
comune 12 tipuri de cancer, la peste 880 milioane de oameni, din peste 24.000 de districte din
China. La acest studiu uriaş au muncit 650.000 de lucrători sanitari, iar ceea ce a rezultat a fost
un grandios atlas color, ce arată diferenţiat zonele în care cancerul era frecvent întâlnit, de
zonele unde era aproape inexistent. În anii ’80, când “atlasul” respectiv a fost descoperit
întâmplător de cercetătorii americani, aceştia şi-au dat seama că au în faţă cea mai amplă
cercetare biomedicală întreprinsă vreodată în lume, o veritabilă comoară medicală a umanităţii.
Ceea ce i-a surprins, încă de la început, pe savanţi au fost variaţiile geografice foarte mari ale
ratei cancerului. Adică, în unele regiuni, incidenţa cancerului de ficat, de exemplu, era de 7 cazuri
(la 100 de mii de persoane), iar în altele de 248 (la 100 de mii de persoane); la esofag la fel: 1-2
cazuri într-o regiune şi 435 cazuri în alta. De ce erau diferenţe atât de mari între districtele rurale
din China? Oare condiţiile de mediu şi modul de viaţă pot influenţa atât de mult apariţia
cancerului? Devenise interesant de ştiut ce se petrecea în casele oamenilor din China rurală, ce
măncau aceştia, cum trăiau, ce se găsea în sângele şi urina lor. La începutul anilor ’80, în epoca
lui Deng Xiaoping, de maximă deschidere a Chinei către Occident, lucrul acesta a devenit posibil.
O acţiune comună a Universităţii Cornell (SUA), Universităţii Oxford (Anglia) şi a Academiei
Chineze de Medicină Preventivă a reunit o echipă de savanţi de talie mondială care a realizat cel
mai cuprinzător instantaneu de viaţă din câte s-au făcut vreodată cu subiecţi umani. Pornind de
la harta chinezească a cancerului, 24 de laboratoare mobile au plecat pentru înregistrări în
diverse districte ale Chinei. S-au luat probe de sânge şi urină pentru analize de la adulţi, probe de
hrană şi mostre de alimente din pieţe. Concluziile la care s-a ajuns au zguduit din temelii
cercetarea medicală din domeniul nutriţiei. În zonele în care cancerul era cel mai puţin întâlnit,
se consumau foarte puţine alimente de origine animală (mai mult fibre, cereale şi proteine
vegetale) în comparaţie cu zonele unde incidenţa cancerului era ridicată şi unde consumul de

130

grăsimi era, şi el, debordant. Concluzia a fost clară: dezvoltarea tumorilor canceroase este legată
de cantitatea de alimente de origine animală pe care le consumăm. Prin urmare, cancerul ar
putea fi controlat prin reducerea aportului de proteine animale (carne, lapte, ouă, grăsimi), care
îl fac să avanseze, şi crescând aportul de alimente anti-promotoare ale cancerului (legume şi
fructe). “Institutul American pentru Studierea Cancerului promovează o dietă predominant
vegetariană, pentru vindecarea şi reducerea riscului de cancer, datorită activităţii extraordinare
pe care dr. Campbell a început-o cu 25 de ani în urmă”, declară Marilyn Gentry, preşedintele
acestui institut15. Rezultatele “Studiului China”, împreună cu muntele de dovezi din cercetare “l-
au trezit” chiar şi pe dr. Campbell, determinându-l să-şi schimbe stilul de viaţă. “Cu 15 ani în
urmă am încetat să mai mănânc carne şi aproape orice fel de aliment de origine animală, inclusiv
(cu rare ocazii), produse lactate. Colesterolul meu a scăzut şi, chiar dacă am îmbătrânit, sunt
foarte bine fizic şi am cu 20 kg mai puţin ca la 30 de ani. De la un băieţandru care bea 2 l de lapte
pe zi, iar apoi un tânăr intelectual care îşi batea joc de vegetarieni, am făcut o cotitură decisivă în
viaţa mea. Azi mănânc doar legume şi fructe.” Aşadar, în lupta împotriva cancerului, alimentaţia
este la fel de importantă ca toate terapiile naturale de tratare a cancerului la un loc. 6.2. Terapia
doctorului Max Gerson Dr. Med. Max Gerson s-a născut în 1881 în Wongrowitz, Germania. A
studiat la universităţile din Breslau, Wurzburg, Berlin şi Freiburg. Gerson suferea încă din timpul
studenţiei de migrene foarte puternice. Toţi medicii consultaţi îi spuseseră că boala este
incurabilă şi că trebuie să înveţe să trăiască cu ea. Dar el nu se mulţumeşte cu acest verdict şi
caută mai departe, iar în 1910, descoperă cartea unui medic italian, care recomandă, în cazul
migrenelor, diete alimentare. Aşa a început Gerson să experimenteze, pe propria persoană, cele
citite. Mai întâi a încercat o dietă cu lapte, care nu i-a adus însă nici o alinare a suferinţelor. După
aceea, a încercat o cură de fructe, urmată de o cură de legume, iar în final, o cură mixtă de fructe
şi legume, în timpul căreia a simţit o îmbunătăţire considerabilă a stării sale de sănătate.
Migrenele deveniseră mai rare şi durerile mai puţin intense, însă nu încetaseră cu desăvârşire.
Gerson a cercetat mai departe şi a ajuns la concluzia că migrenele se datorează unei deranjări a
metabolizării mineralelor, în special a clorului. Aşa că a pornit un nou experiment, reluând dieta
pe bază de fructe şi legume, dar de data aceasta a renunţat total şi la sare, şi acest lucru i-a adus
în cele din urmă succesul mult aşteptat! Gerson ştia acum cu siguranţă, după doi ani de
experienţe dietetice, că migrenele se pot vindeca şi ţine sub control, prin simpla respectare a
unor norme alimentare. Orice reîntoarcere la un regim "normal" aducea cu sine, de fiecare dată,
reapariţia migrenelor. Încurajat de experienţa făcută pe sine, Gerson a început să le prescrie
pacienţilor săi bolnavi de migrene, în loc de medicamente, regimul alimentar. Unul dintre ei îi
comunica, în 1920, că regimul alimentar îi vindecase nu numai migrena, ci şi tuberculoza
cutanată (Lupus vulgaris). Gerson l.a consultat cu atenţie pe pacientul său şi a constatat că,
întradevăr, starea pielii sale se îmbunătăţise considerabil. După o cumpănire îndelungată, Gerson
a emis ipoteza că regimul dietetic întăreşte sistemul imunitar, putând fi aplicat şi altor boli. Din
acel moment, medicul a decis să caute dovezile care să-i confirme teoria. Începând din anul
1924, dr. Gerson a fost sprijinit de dr. Ferdinand Sauerbruch, cel mai cunoscut specialist în
tuberculoză la acea oră din Germania, care recunoscuse importanţa unei terapii dietetice în
tratarea TBC-ului. Gerson a fost numit şeful unei secţii speciale de tuberculoză din cadrul
Universităţii din München şi a început tratarea bolnavilor cu regimul său alimentar. Sauerbruch şi
Gerson relatează despre o experienţă clinică efectuată de ei, în cadrul căreia fuseseră vindecaţi
446 din 450 (99%!!) de bolnavi de tuberculoză cutanată, numai prin regimul alimentar, fără nici
un fel de medicamente! Rezultatele excepţionale obţinute la clinica din München au fost
recunoscute şi oficial, de către "Comitetul Consiliului Prusian de Stat pentru Sănătate" (1930), în
tratarea tuberculozei osoase, cutanate şi articulare. Este, de aceea, de necrezut că terapia
dietetică nu a reuşit să capete o aplicare 15

http://anatolbasarab.wordpress.com/2011/08/08/cancerul-si-alimentatia-studiul-china

131

mai mare, nici măcar în cazul tratării bolilor TBC. Din păcate, Gerson a întâmpinat o opoziţie
masivă din partea corpului medical, rezultatele cercetărilor sale în domeniul tratării bolilor prin
terapia dietetică fiind absolut ignorate de către colegii săi! În anul 1928, Gerson a fost chemat la
patul unei bolnave de cancer, care fusese deja operată şi căreia medicii care o trataseră îi
declaraseră că nu mai poate fi salvată. Gerson i-a spus pacientei că nici el nu poate să o ajute,
deoarece nu are nici un fel de experienţă în domeniu, mai ales într-un astfel de caz grav. Bolnava
i-a răspuns însă că ea a auzit de rezultatele excepţionale în vindecarea TBC-ului şi a artritei şi a
insistat să fie tratată prin metoda sa. Gerson i-a prescris aceeaşi dietă pe care o administra în
cazul tuberculozei. După şase luni, pacientei, căreia îi mai fuseseră date de către medicii care o
trataseră până atunci numai câteva săptămâni de viaţă, îi mergea foarte bine. Gerson a devenit
conştient de faptul că terapia sa nu este o terapie specifică unei anumite boli.

Fără proteine animale "Cu aceeaşi terapie dietetică, adaptată în parte pentru fiecare bolnav, ca
bază a tratamentului, am vindecat la fel de bine şi TBC, precum şi astm, boli ale aparatului
locomotor, boli metabolice sau boli nervoase," declara Gerson. Planul dietetic prescris de Gerson
interzice fumatul, alcoolul, cafeaua şi ceaiul negru, sarea, zahărul, cacao, conservele de orice fel,
brânza, carnea afumată sau condimentată, salamul, şunca, parizerul ş.a.m.d. şi recomandă
consumul de fructe, salate, legume, lapte crud (nepasteurizat sau fiert), cereale, cartofi, seminţe.
De-a lungul anilor, Gerson a schimbat adeseori planul dietetic pentru a-i îmbunătăţi efectul
tămăduitor. În 1926, a început să reducă drastic consumul de proteine animale, iar din 1929 a
introdus şi cantităţi mari de sucuri de fructe şi de legume. Situaţia politică din Germania îl obligă
însă pe Gerson să emigreze în 1933, mai întâi în Austria, apoi în Franţa, iar din 1936, în SUA.
Gerson îl cunoaşte în acest timp şi pe laureatul premiului Nobel, Albert Schweitzer. Soţia lui
Schweitzer era bolnavă de TBC, iar în cazul ei fuseseră deja aplicate, fără nici un succes, toate
metodele terapeutice cunoscute în medicina alopată, la momentul respectiv. Minune! Helene
Schweitzer se vindecă, şi ea, cu ajutorul metodei Gerson, iar Gerson şi Schweitzer rămân prieteni
toată viaţa. Ani de zile mai târziu, atunci când lui Albert Schweitzer i s-a diagnosticat un diabet
zaharat, el s-a tratat şi s-a vindecat tot prin terapia Gerson. În cursul anilor, cabinetul doctorului
Gerson din New York a fost asaltat din ce în ce mai mult de bolnavi de cancer, aflaţi în stadiul
final al bolii. Peste 90% din pacienţii săi erau oameni la care se încercaseră, fără succes, toate
metodele obişnuite de tratare a cancerului, oameni cărora ceilalţi medici care îi trataseră nu le
mai dăduseră nici o şansă de supravieţuire. Gerson nota, în 1954, că în cazurile bolnavilor aflaţi
în stadiul final al bolilor, el obţinea, totuşi, cu terapia sa, o rată de vindecare de 50%. Un an
înaintea morţii sale i-a aparut cartea "A cancer therapy - results of fifty cases", în care este
prezentată experienţa sa, adunată de-a lungul anilor cu mii de bolnavi. Max Gerson s-a stins din
viaţă în 1959, la 78 de ani. Albert Schweitzer, el însuşi medic, scria întrun necrolog: "Gerson a
fost pentru mine unul dintre cele mai mari genii din istoria medicinii". Aşadar, terapia lui Gerson
se bazează pe alimente integrale, dar mai include şi suplimentele de potasiu, iod, vitamina B12,
extract injectabil din ficat brut, suplimente de enzime pancreatice, clisme cu cafea sau cu
muşeţel pentru curăţarea ficatului şi a intestinelor.

132

6.3. Alte sfaturi ale dr. Gerson cu privire la alimentaţie16 “Cele trei sferturi din alimentele care
trebuie consumate pentru protecţia funcţiilor organelor esenţiale, includ următoarele: toate
felurile de fructe, mai ales proaspete şi unele preparate în diferite moduri; sucuri de fructe
proaspăt preparate (portocale, grapefruit, struguri, etc.), salate de fructe, supe reci de fructe,
pireuri de banane, mere crude rase, sos de mere etc. Toate legumele trebuie să fie proaspăt
preparate, unele fierte înăbuşit în sucul propriu, altele crude sau rase fin, cum ar fi: morcovii,
conopida sau ţelina; apoi salate de legume, supe etc.; sunt permise unele fructe şi legume
uscate, dar nu cele îngheţate. Cartofii sunt cei mai buni copţi în cuptor fără grăsime; conţinutul
lor, fără coajă, poate fi amestecat cu lapte sau supă; ei trebuie prăjiti cât mai rar şi, de preferat,
fierţi în coajă. Salatele se fac din frunze verzi sau amestecate cu roşii, fructe, legume etc. (salate
mixte, variate). Pâinea trebuie să conţină făină obţinută din măcinarea completă a boabelor de
grâu sau de secară, ori amestecul acestora; făina trebuie să fie cât mai puţin rafinată. Făina şi
fiertura de ovăz se pot folosi la discreţie (măcinată sau fulgi din boabe complete de ovăz).
Opţional, se pot consuma checuri, prăjituri din frişcă şi clătite cu cartofi, zahăr nerafinat (zahăr
negru), miere şi bomboane din extras de sevă de arţar. Laptele şi preparatele din lapte, cum
sunt: brânză de vaci slabă şi alte brânzeturi care nu sunt sărate, grase, fermentate sau
condimentate, lapte acru, iaurt şi puţin unt. Smântână şi îngheţata trebuie reduse la minimum,
sau consumate numai în vacanţe. Sfertul rămas din dietă, făcut la propria alegere, poate consta
din: carne, peste, ouă, nuci, bomboane, prăjituri, sau orice altceva ce vă place. Trebuie evitate
nicotina, lichiorurile; vinul şi berea trebuie reduse la minimum, în favoarea sucurilor proaspete
de fructe; cafeaua şi ceaiul negru trebuie reduse la minimum. Se pot bea următoarelor ceaiuri
din plante: mentă, muşeţel, flori de tei, flori de iasomie, flori de portocal şi alte câteva ceaiuri din
fructe (coji de mere nestropite, afine, măceşe etc.) Trebuie evitate cât mai mult sarea,
bicarbonatul de sodiu, peştele sărat şi afumat, precum şi condimentele ca piperul şi ghimbirul,
dar se pot folosi în locul lor verdeţuri proaspete din grădină ceapă, frunze de pătrunjel, arpagic,
ţelină, chiar şi câteva rădăcini de hrean şi lămâie. Cratiţele trebuie acoperite, pentru a împiedica
ieşirea aburului. Capacele trebuie să fie grele, sau să se potrivească perfect pe vas. Legumele
gătite se pot tine, peste noapte, în frigider. Pentru a le încălzi, folositi puţină supă, sau suc
proaspăt de roşii.’’ 6.3. Alcoolul, cafeaua şi ceaiul Frecvenţa cu care se consumă alcoolul a dus la
banalizarea actului în sine, cât şi a circumstanţelor în care se bea. Societatea actuală este extrem
de tolerantă faţă de alcool, chiar dacă el este cauza unor multiple probleme de sănătate şi chiar
dacă el poate conduce, adesea, la consumarea de droguri ilicite. În general, este greu de precizat
cât alcool putem bea, fără riscuri pentru sănătate. Alcoolemia, adică nivelul alcoolului din sânge,
măsurată în grame la litru (g/l), evoluează în timp şi variază în funcţie de individ, sex şi
predispoziţia fiecărei persoane. Consumul de băuturi alcoolice provocă probleme permanente în
orice domeniu al vieţii unui individ. Aceasta poate produce dependenţă. Există efecte de scurtă
durată ale alcoolului, dar şi efecte de lungă durată. Dintre efectele de scurtă durată ale alcoolului
atragem atenţi asupra următoarelor: - răspunsuri încetinite faţă de mediul ambiant; - scăderea
capacităţii de coordonare; - scăderea capacităţii de a gândi lucid; - alterarea memoriei; - voma;
16

Max Gerson - "O metoda naturala eficienta pentru tratarea cancerului si a altor boli grave",
Editura "For You", 2005, pag.37-38
133

- tulburări de vedere; - risc crescut de accidente; - dificultatea de a merge sau de a sta în

picioare; - pierderea cunoştinţei; - coma; - deces. Efectele de lungă durată ale alcoolului sunt şi
ele dintre cele mai îngtijorătoare: - alcoolismul; - pierderea memoriei; - ciroza hepatică; -
deteriorarea creierului; - boli de inimă; - malnutriţia; - cancere cu localizare la nivelul gurii, limbii,
esofagului, laringelui şi ficatului; - scurtarea duratei de viaţă; - moartea prin accidente. Toate
aceste efecte, fie ele de scurtă sau d elungă durată, ne arată că alcoolul este un carcinogen foarte
puternic. Acesta afectează bacteriile intestinale, transformându-le în metabolite secundare care
măresc proliferarea celulelor în colon, iniţiind cancerul. De asemenea poate fi absorbit direct în
celulele intestinale care căptuşesc tubul digestiv şi transformat în aldehide, care interferează cu
repararea ADN-ului şi promovează dezvoltarea tumorii. Organizaţia Mondială de Cercetare a
Cancerului afirmă că « Nu se recomandă consumul de alcool ». Riscul dezvoltării cancerului
mamar creşte chiar şi la o băutură pe zi. O alegere bună dintre băuturile alcoolice, o constituie
vinul roşu consumat în cantităţi normale. La începutul secolului, înţelepciunea populară celebra
virtuţile preventive ale vinului: „Un pahar de vin face mult mai bine decât banii daţi pentru
consultaţie“, ca şi indubitabilele sale calităţi curative: „Vinul ucide microbii“. Acesta protejează
împotriva cancerului şi a bolilor de inimă. Însă consumul de alcool li fumatul reprezintă o
combinaţie nefastă asupra sistemului imunitar. Aceasta înseamnă că există un risc foarte mare de
apariţie a oricărui tip de cancer. Chiar dacă există un sâmbure de adevar, şi anume acela că o
doză mică de alcool stimulează activitatea creatoare, precum şi dezvoltarea relaţiilor
interumane, totuşi alcoolul, în cantitate mare, nu duce decât la distrugere. Cafeaua În Occident,
istoria cafelei începe acum trei secole, dar în Orientul Mijlociu ea este consumată de toate
păturile sociale încă din cele mai vechi timpuri. Primele plante de cafea au fost aduse pe coastele
Mării Roşii din Africa. La început cafeaua era considerată aliment şi nu băutură. Triburile est-
africane măcinau boabele crude de cafea şi prin amestecarea cu grăsime animală obţineau o
pastă pe care o modelau sub forma de bile. Acestea erau consumate de războinicii tribului
pentru a avea mai multă energie în timpul luptelor. Aşa-numitele proprietăţi stimulative ale
cafelei au fost considerate de mulţi în acele timpuri străvechi, generatoarele unui fel de extaz
religios, iar cafeaua ca băutură şi-a câştigat o reputaţie mistică, învăluită în mister şi asociată cu
preoţii şi doctorii. Cafeina este o substanţă psihoactivă, ce se găseşte în foarte multe plante: în
frunzele de ceai, în boabele de cafea, în cola, în fructele guaranei (utilizate în prepararea
băuturilor energizante), în boabele de cacao, pentru a aminti doar câteva dintre cele mai
frecvente, cu care venim în contact zilnic. Cantitatea de cafeină conţinută de aceste plante diferă
semnificativ de la sursă la sursă. Cafeina poate fi destul de importantă, în funcţie de cantitatea
pe care o are produsul de bază brut, de modul de preparare şi consumare.

134
Majoritatea studiilor au dus la concluzia că este puţin probabil ca, acest aliment, cafeaua să
mărească riscul de dezvoltare a oricărui tip de cancer. Este foarte puţin probabil ca consumul a
două cafele pe zi să crească riscul de dezvoltare a cancerului. Ceaiul Planta de ceai îşi are
originile în partea de sud-est a Asiei, în regiunea formată din nord-estul Indiei, nordul Burmei
(Myanmar) şi provincia Yunnan (China). Ceaiul a fost întrebuinţat pentru prima oară de chinezii
din provincia Yunnan, folosindu-se atât la prepararea băuturilor cât şi a mâncărurilor.

Efectele ceaiului asupra sănătăţii Ceaiul este o băutură foarte lăudată pentru proprietăţile sale.
Încă din vechime chinezii considerau ceaiul un leac bun pentru diferite afecţiuni. Incidenţa mai
scazută a unor boli printre consumatorii de ceai a stârnit interesul cercetătorilor. Într-adevăr,
fitochimicalele din frunzele de ceai oferă numeroase beneficii stării de sănătate. Ceaiul conţine
flavonoizi, amino acizi, teină, polizaharide şi vitamine (C, E, K). Beneficiile ceaiului Consumul de
ceai îmbunătăţeşte elasticitatea vaselor de sânge şi previne apariţia bolilor cardiovasculare prin
scăderea nivelului de colesterol LDL (colesterolul “rău”), atenuarea proceselor inflamatorii
asociate aterosclerozei, susţinerea funcţiilor endoteliale normale, reducerea trombozei. Potrivit
studiilor, ceaiul verde ajută sistemul imunitar împotriva toxinelor ce cresc riscul bolilor
canceroase, scade capacitatea invadatoare a celulelor tumorale în cazul cancerului de sân,
contracarează efectele fumatului, reducând riscurile cancerului la plămâni. Alte studii de
laborator indică o eventuală protecţie împotriva cancerului de colon. De asemenea împreună cu
o alimentaţie bogată în calciu şi vitamina D, consumul de ceai poate contribui la menţinerea unei
densităţi osoase normale la femeile în vârstă, reducând riscul fracturilor. În urma unui studiu a
reieşit proprietatea ceaiului de a creşte metabolismul şi de a arde grăsimile, datorită capacităţii
termogenice a ceaiului. Astfel, s-a arătat că ceaiul verde este eficient în combaterea obezităţii.
Multe din studiile care indică numeroasele beneficii ale consumului de ceai sunt departe de a fi
exacte, concluziile fiind trase fie de pe urma statisticilor, fie după testări pe eşantioane de
populaţie, descoperirile putând fi influenşate şi de alţi factori. Ceaiul cultivat în regiuni poluate
trebuie evitat, deoarece fluorul reduce proprietăţile anticancerigene ale ceaiului şi chiar
cauzează afecţiuni neurologice şi renale, precum şi osteoporoză, artrită şi cancer de tract
digestiv. Ceaiul verde este bogat în polifenoli, printre care şi catehinele, care reduc formarea
noilor vase de sânge de care are nevoie tumora pentru a se dezvolta şi a forma metastaze. Este
de asemenea un puternic antioxidant şi dezintoxicant, facilitând moartea celulelor canceroase.
Din punctul de vedere al unei sănătăţi depline nu se recomandă consumul unor cantităţi mari de
ceai sau cafea. Este de preferat să se înlocuiască consumul de cafea cu cel de ceai verde şi cu
ceaiuri din plante roşii (fructe de pădure, hibiscus). Alimente care se comportă ca şi
medicamentele Dacă unele produse din alimentaţia noastră joacă rol de agenţi de fertilizare a
tumorilor, există alte alimente care, dimpotrivă, adăpostesc preţioasele molecule anti-cancer.
Aşa cum o arată ultimele cercetări, aceste alimente depăşesc sfera vitaminelor, mineralelor şi
antioxidanţilor. În natură, atunci când sunt agresate, plantele nu pot nici să se lupte, nici să fugă.
Pentru a supravieţui este necesar ca ele să fie dotate cu molecule puternice capabile să apere
planta de bacterii, insecte şi vreme neprielnică. Aceste molecule sunt compuşi fitochimici cu
proprietăţi antimicrobiene, antifungicide şi insecticide care acţionează asupra mecanismelor
biologice ale
135

eventualilor agresori. Mai au şi proprietăţi antioxidante care protejează celulele plantelor de

umezeală şi de razele soarelui, prevenind formare "ruginei" celulare atunci când mecanismele
fragile ale celulei sunt expuse la efectele corozive ale oxigenului. Ceaiul verde – inhibator al
invadării ţesutului şi al angiogenezei Băutură populară şi foarte apreciată in China, Korea, Japonia
şi Orientul apropiat, ceaiul verde a ajuns destul de recent in topul consumului şi in SUA sau
Vestul Europei. Motivele succesului se datorează beneficiilor pe termen lung pentru sănătatea
consumatorilor. Aşa cum aminteam în treacăt în Capitolul 2, ceaiul verde este o plantă care joacă
un rol important în lupta contra cancerului datorită faptului că ea conţine numeroşi polifenoli
denumiţi catechine. Unul dintre aceştia, galatul de epigalocatechină, sau EGCG, este una dintre
cele mai puternice molecule nutriţionale care acţionează împotriva noilor vase de sânge formate
de celulele canceroase. Atunci când este fermentat pentru a se obţine ceaiul negru îşi pierde
multe dintre proprietăţi, care pot fi păstrate în cantităţi mai dacă nu se parcurge procesul de
fermentare, ceaiul rămânând "verde." După ingerarea a două, trei ceşti de ceai verde aveţi
destul EGCG în sânge şi se răspândeşte în tot corpul prin vasele capilare care înconjoară şi
hrănesc fiecare celulă din corp. EGCG poposeşte pe suprafaţa fiecărei celule şi blochează
receptorii a căror funcţie este să declanşeze semnalul care permite penetrarea celulelor străine,
în cazul nostru celulele canceroase, în ţesuturile vecine. EGCG poate de asemenea să blocheze
receptorii care comandă formarea de noi vase de sânge. Odată blocaţi, receptorii nu mai
răspund la comenzile trimise de celulele canceroase prin factorii de inflamare pentru a invada
ţesuturile şi pentru a forma noi vase de sânge indispensabile pentru creşterea celulară. Pe lângă
beneficiile sale în tratamentul pentru cancer, ceaiul verde este şi un bun detoxifiator al
organismului. El activează acele mecanisme de la nivelul ficatului care pot elimina toxinele
canceroase din corp mult mai repede. Testele de laborator au arătat că, în cazul şoarecilor, ceaiul
verde blochează efectele carcinogenilor chimici care se fac responsabili pentru cancerul de sân,
pulmonar, esofagian, de stomac şi de colon. În sfârşit, efectele EGCG sunt şi mai puternice când
sunt combinate cu molecule regăsite din belşug în alimentele din bucătăria asiatică, cum ar fi
soia. Studiile efectuate în laborator, unul dintre ele chiar la Harvard, au arătat că o combinaţie
între ceai verde şi soia activează efectele protective observate pentru fiecare dintre ele când
acţionează separat. Aceste efecte sunt valabile atât pentru cancerul de sân, cât şi pentru cel de
prostată. Se pune frecvent întrebarea "Care este cantitatea optimă de ceai verde care trebuie
consumată zilnic pentru a-i resimţi beneficiile în lupta contra cancerului?" Specialiştii sunt de
părere că un consum de trei – cinci ceşti de ceai verde pe zi ajută organismul să extragă
moleculele necesare în lupta sa cu boala. Uleiul de măsline În cartea sa "Anticancer," D. Servan-
Schreiber se referă la uleiul de măsline ca la "ceaiul verde al alimentaţiei mediteraneene." Toţi
am auzit de beneficiile dietei mediteraneene. Studiile epidemiologice au arătat că persoanele
care urmează o dietă de tip mediteranean sunt mai puţin afectaţi de boli degenerative, boli
cardiovasculare şi cancer în ciuda grăsimilor din alimetaţia lor. Multă vreme beneficiile acestei
diete au fost puse pe seama combinaţiei de fibre, peşte, fructe şi legume al căror potenţial
antioxidant provine din agenţii fitochimici. Recent cercetătorii au demonstrat că mai importantă
decât cantitatea de grăsimi este calitatea acestora, adică tipul de grăsimi consumate. Acest lucru
ne determină să acordăm atenţie unui ingredient cheie din alimentaţia mediteraneană –
măslinele şi, implicit, uleiul extras din ele. Cercetătorii au arătat că măslinele conţin din
abundenţă antioxidanţi cărora li s-a atribuit o dezvoltare mai lentă a cancerului. Aceşti
antioxidanţi sunt acteozida, hidroxitirosolul, tirosolul şi acizii fenipropionici şi au acţiune directă
asupra dezvoltării cancerului prin limitarea acestuia. Uleiul de măsline, în special uleiul de
măsline virgin, coţine şi secoiridoizi şi lignani, antioxidanţi care încetinesc evoluţia cancerului.

136

Potrivit oamenilor de ştiinţă spanioli, care au făcut mai multe experimente în laborator, pe cobai,
uleiul de măsline, consumat regulat, previne alterarea ADN-ului, mutaţiile la nivelul acestuia
ducând la apariţia tumorilor, aşa cum am mai menţionat pe parcursul cărţii. În plus, ca şi ceaiul
verde, uleiul de măsline dezactivează nişte proteine pe care celulele canceroase se bazează
pentru a rămâne în viaţă. Din nou apare întrebarea "Care este cantitatea optimă de ulei de
măsline ce trebuie consumată zilnic?". Experţii au răspuns şi la această întrebare, stabilind că
ideal este să consumăm 50 de ml de ulei de măsline extravirgin pe zi, echivalentul a 10 linguriţe.
Soia Studii asupra alimentelor care pot combate cancerul sunt realizate continuu, existând deja
dovezi puternice care arată că unele fructe şi legume pot atât să prevină apariţia unor tumori,
cât şi să oprească dezvoltarea lor, deşi în unele cazuri cercetătorii nu au descoperit şi cum
funcţionează alimentele respective. Spuneam mai devreme de combinaţia ideală dintre soia si
ceaiul verde, dar şi de beneficiile individuale ale acestora. Ingredientul activ din aceasta este
genisteina, un fitoestrogen care protejează de cancerele dependente de hormoni şi care, în plus,
este un puternic inhibitor al mai multor proteine implicate în creşterea necontrolată a celulelor
canceroase. Pentru a obţine beneficiile soiei experţii recomandă să consumaţi circa 50 de grame
pe zi din planta integrală, cum ar fi boabe de soia crude, cunoscute şi ca emadame, boabe de
soia prăjite sau tofu. Conform cercetărilor, însă, suplimentele cu isoflavone (substanţe găsite în
soia) nu au aceleaşi efecte ca şi consumul de boabe de soia şi pot chiar dauna sănătăţii. Soia se
mulează foarte bine pe tratarea cancerului de sân. Fitoestrogenii conţinuţi de această plantă
sunt la fel de active din punct de vedere biologic ca şi estrogenii secretaţi în mod natural de
corpul femeii. Însă acţiune protectivă a soiei în cazul cancerului de sân a fost demonstrată numai
la femei care au consumat acest aliment încă din adolescenţă. Efectul său benefic nu a fost
demonstrat pentru femeile care au consumat alimental la vârstă adultă. O altă isoflavonă din
soia, genistina, se aseamănă cu hormonii masculini care stimulează creşterea cancerului de
prostată, putem spune că acelaşi mecanism de protecţie se activează la bărbaţii care consumă
soia în mod regulat. Turmenic Acest condiment luptă cu cancerul datorită curcuminei – un
antioxidant puternic, numeroase studii pe animale demonstrându-i efectele pozitive la aproape
toate stadiile unei tumori maligne. De asemenea, alte cercetări arată că previne creşterea
celulelor tumorii. Adaugaţi o linguriţă de turmeric la supe, sosuri de salate, carne şi paste şi vă
veţi putea bucura de beneficiile oferite de acet condiment. Cu toate acestea, pacientii care
suferă de cancer nu ar trebui să consume mult turmeric sau să ia suplimente care conţin
curcumină fără să întrebe medicul, deoarece acestea fac ca anumite medicamente anti-cancer să
fie mai puţin eficiente, după cum au arătat mai multe studii effectuate pe animale. Ciupercile
Ciupercile dau un gust mai bun oricărei mâncări. Sunt uşor de preparat şi aduc în orice farfurie
gust, savoare şi textură - ca să nu mai menţionăm bogăţia de nutrienţi care le fac preferatele
celor care ţin regim sau dietă. Ciupercile reprezintă însă mult mai mult de atât: oamenii de ştiinţă
japonezi au demonstrat că ciupercile te apără de cancer, având un rol important în întărirea
sistemului imunitar. Se pare că pălăriuţele miraculoase conţin anumite substanţe capabile să
lupte împotriva formării celulelor canceroase, aşa că specialiştii recomandă consumarea lor de 3-
4 ori pe săptămână. De mii de ani, culturile orientale au proslăvit beneficiile unei alimentaţii
bogate în ciuperci şi le-au folosit pe acestea şi în medicina traditională. Studiile efectuate în
ultimii ani, în special în

137

Asia, au demonstrat importanţa ciupercilor locale - de tip shiitake şi maitake - în fortificarea

sistemului imunitar al organismului. Ciupercile sunt o sursă excelentă de riboflavină, niacină şi
seleniu. Acesta din urmă este un antioxidant care lucrează împreună cu vitamina E pentru a
proteja celulele de efectele dăunatoare ale radicalilor liberi. Conform unor studii în domeniu,
bărbaţii care au consumat doza dublă recomandată zilnic de seleniu au redus riscul de cancer de
prostată cu 65%. Mai mult, ciupercile comestibile din specia Agaricus bisporus (spre exemplu,
binecunoscutele ciuperci champignon), conţin substanţe care inhibă activitatea unei enzime
implicate în producţia de estrogen, reducând astfel şi riscul dezvoltării cancerului de sân.
Conform specialiştilor, efectul benefic asupra celulelor şi tumorilor canceroase poate fi obţinut
consumând zilnic aproximativ 100 de grame de ciuperci. Morcovul Cu mai bine de două milenii
în urmă, marele medic şi farmacist grec Dioscorides nota despre frunzele acestei legume că
"administrarea lor face să se retragă tumorile şi curăţă sângele". Morcovul conţine vitaminele A,
B1, B2, C, săruri minerale (calciu, magneziu, fier, potasiu, sodiu, fosfor), asparagină şi beta-
caroten, pigment vegetal cu proprietăţi antioxidante. Roşiile Roşiile conţin o serie de elemente
bioactive precum vitamina C, K şi E, fibre, folaţi, polifenoli şi carotenoizi, toate cu potenţial
anticancerigen. Licopenul este ingredientul secret responsabil pentru proprietăţile anticancer ale
roşiei. Licopenul este pigmentul care îi conferă tomatei culoarea roşie, iar tomata, fruct şi/sau
legumă, este cea mai bună sursă alimentară de licopen. Activitatea anticancer a licopenului este
mărită dacă roşiile sunt gătite folosind uleiuri vegetale, cum sunt sosurile făcute cu pastă de
tomate şi ulei de măsline. Spanacul Spanacul este un aliment care conţine: apă în proporţie de
peste 90%, foarte puţine calorii, o multitudine de minerale, lipide, glucide, potasiu şi vitamine.
Datorită tuturor acestor componente, spanacul previne cancerul, având un efect antioxidant.
Urzicile Urzicile conţin un număr mare de aminoacizi, vitamine (A, B2, C, K), clorofilă, săruri
minerale (calciu, magneziu, fier, siliciu), substanţe proteice, acid pantoteic, acid folic, amine,
cetone. Datorită acestui bogat conţinut ele sunt folosite ca aliment precum şi ca plante
medicinale în cure pentru regenerarea organismului şi pentru detoxifiere. Urzica este
recunoscută pentru acţiunea ei benefică asupra organismului uman. Vitaminizează,
remineralizează şi echilibrează sistemul de apărare al organismului. Elimină starea de anemie.
Acţionează bactericid limitând sau înlăturând multiplicarea bacteriilor. Are efect benefic în
bronşite şi astm. Fluidifică secreţiile bronhice şi favorizează eliminarea lor prin expectoraţie.
Combate tusea. Stimulează metabolismul şi secreţia bilei, cea pancreatică, gastrică şi intestinală.
Stimulează totodată peristaltismul intestinal şi digestia. Combate diareea, dizenteria şi stările
inflamatorii ale mucoasei tubului digestiv. Acţionează împotriva viermilor intestinali. Activează
procesele fiziologice de formare a eritrocitelor, leucocitelor şi trombocitelor, fluidifică sângele,
scade glucoza în sânge. Activează regenerarea ţesuturilor şi epitelizarea, cicatrizând rănile.
Conopida Conopida este recomandabil să fie consumată foarte puţin preparată termic. În
compoziţia conopidei regăsim hidraţi de carbon, proteine, lipide, vitamine şi săruri minerale.
Principala calitate curativă a conopidei constă în efectele benefice pe care le are în lupta
împotriva cancerului, în principal cel de sân, datorită aportului mare de vitamina C şi
carotenoide.

138

Nucile Nucile conţin substanţe capabile să se opună evoluţiei cancerului. Printre acestea se
numără acidul elagic, care pare să acţioneze în mai multe feluri în lupta contra cancerului. Acidul
elagic contribuie şi la detoxifierea diverselor substanţe potenţial cancerigene, împiedicând
divizarea celulelor canceroase. Cartoful Cartoful este un aliment extrem de hrănitor, deoarece
conţine multe elemente nutritive. În alimentaţia persoanelor care suferă de cancer se
recomandă consumul cartofilor fierţi în coajă, în folie sau în baie de aburi. Legume şi fructe
bogate în caroten Dintre ele fac parte morcovii, dovleceii, bostanul, sfecla, caisele şi toate
celelalte legume şi fructe colorate viu, în portocaliu, roşu, galben şi verde. Ele posedă cantităţi
mari de vitamina A şi licopen, care au capacitatea dovedită de a inhiba progresia celulelor
canceroase dintre cele mai agresive (de exemplu: gliomii creierului). În plus, multiplică celulele
sistemului imunitar şi le întăreşte capacitatea de a ataca celulele tumorale Sfecla roşie Sfecla
roşie conţine calciu, sulf, fier, potasiu, beta-caroten şi vitamina C. Sfecla roşie este o sursă bună
de carotenoide, care ajută în prevenirea tuturor tipurilor de cancer. Are de asemenea un bogat
conţinut de mangan, care este un mineral important pentru funcţia creierului. Sfecla roşie
conţine de asemenea antioxidanţi şi are proprietăţi anticancer. Aceasta este extrem de bogată în
flavenoide anticancer, care sunt folosite în terapiile cu sucuri care trateaza cancerul. Usturoiul
Usturoiul este bulbul comestibil al unei plante din familia Liliacee. Usturoiul, prazul sau ceapa
sunt clasificate ca membri ai genului Allium. Usturoiul este cunoscut încă din Antichitate pentru
virtuţile sale medicinale. Bogat în vitamine, minerale şi alte oligoelemente (seleniu), usturoiul
pare să fie eficient şi în protecţia împotriva cancerului. Este un puternic oxidant, protejând
celulele împotriva radicalilor liberi. Fasolea Fasolea are în compoziţie substanţe care stimulează
producerea de imunoglobuline. Acest produs este eficient mai ales în tratarea cancerului de
colon. Fasolea este bogată în fibre insolubile, care ajută la curăţarea colonului, motiv pentru care
aceasta ar trebui să fie inclusă în dieta noastră. De-a lungul procesului de fermentaţie, din
intestinul subţire, bacteria descompune amidonul rezistent creându-se astfel un lant de acizi
grazi. Aceşti acizi graşi ajută la prevenirea cancerului. Fibrele solubile uşurează drumul străbătut
de fibrele insolubile de-a lungul colonului permiţându-i acestuia să se bucure de beneficiile
acizilor graşi. Astfel, fasolea reduce riscul de cancer la colon şi rect. Măceşele Măceşele conţin
foarte multe vitamine, în special vitamina C, dar şi vitaminele B1 şi B2, K şi PP. Ceaiul de măceşe
stimulează pofta de mâncare, întăreşte imunitatea organismului şi este vasodilatator. Un alt
preparat obţinut din măceşe este siropul. Se pot folosi atât măceşele proaspete cât şi cele
uscate, la o cană de măceşe adăugăm o jumătate de kilogram de zahăr şi un litru de apă. Se
fierbe jumătate de oră la foc mic şi se filtrează, apoi se lasă să se răcească. Se păstrează la rece.
Afinele Afinele conţin vitaminele A, B1, B2, C, E, F, PP şi antioxidanţi precum: flavonoizi (pigmenţi
ce protejează, printre altele, organismul împotriva infecţiilor şi ajută la vindecarea

139

ţesuturilor), antocianina (care, în combinaţie cu vitaminele C şi A, îmbunătăţeşte acuitatea

vizuală şi circulaţia vizuală la nivelul ochilor şi sistemului nervos). Murele Murele sunt fructele de
pădure cele mai bogate în vitamina E, conţin şi o mare cantitate de polifenoli, substanţă care
încetineşte îmbătrânirea creierului. Coacăzele Coacăzele conţin o vitamina C deosebit de stabilă,
mai ales coacăzele negre, probabil pentru că ele sunt bogate în quercitină, un puternic
antioxidant. Căpşunele Căpşunele sunt contraindicate persoanelor alergice. Însă ele sunt bogate
în vitaminele E şi K, magneziu, fier, cupru etc. Au efecte benefice în hipertensiune arterială, sunt
diuretice, depurative, elimină acidul uric şi scad colesterolul. Pot fi utlizate şi în afecţiuni
reumatice, renale, dar mai ales în cancer. Zmeura Zmeura este fructul care are o activitate
antioxidantă de 50 de ori mai puternică decât căpşunile, de 3 ori mai mare decât kiwi şi de 10 ori
mai mare decât roşiile. O porţie de zmeură (125 g) are 60 de calorii, un gram de grăsimi, 0 mg de
colesterol, 0 mg de sodiu, 14 g de carbohidraţi, 9 g de fibre, 6 g de zaharuri, un gram de proteine.
Conţine, de asemenea, 50% din DZR de vitamina C, 4% din DZR de vitamina A şi fier şi 2% din
DZR de calciu. Zmeura are proprietăţi antimicrobiene şi anticarcinogene şi este o sursă de
vitamina C, magneziu, cupru, calciu. O cură cu zmeură poate valora mai mult decât câteva folii cu
medicamente pentru stomac, scăderea nivelului colesterolului crescut, boli de inimă, tulburări
de tranzit intestinal, afecţiuni oculare sau pulmonare, diabet, răceală, obezitate, răguşeală.
Zmeura conţine un antioxidant numit acid elagic care are un rol foarte important în prevenirea
distrugerii membranei celulare şi prin neutralizarea radicalilor liberi. Agrişele Agrişele conţin
calciu, fosfor şi complexul de vitamine B, iar sucul din agrişe cu miere poate fi un bun remediu
pentru răceală şi un tonic pentru revigorare. Este şi un bun remediu împotriva afecţiunilor
oculare. Vişinele Vişinele sunt o sursă bogată de minerale (fier, potasiu, calciu, magneziu, zinc şi
cupru), vitamine (E, B1, B2, PP şi caroten) şi unele substanţe care scad acţiunea de coagulare a
sângelui. Pigmenţii şi acidul ascorbic întăresc şi tonifică vasele de sânge, scăzând presiunea
arterială şi crescând imunitatea organismului împotriva bolilor. Cireşele Cireşele conţin vitamina
C, o cantitate redusă de vitamina B şi A, precum şi minerale ca potasiu, sodiu şi magneziu, ce
îmbunătăţesc sistemul imunitar, reduc oboseala şi protejează vederea. Caisele Caisele sunt una
din sursele cele mai importante ale vitaminelor C, A, B, betacaroten şi potasiu, fiind de un real
ajutor în lupta organismului împotriva bacteriilor şi infecţiilor. Piersicile Piersicile au un conţinut
mare de vitamina C şi provitamina A, vitaminele B3, B5 şi E. Acestea mai au în componenţa lor
fier, magneziu, fosfor, zinc, iod, potasiu şi seleniu. Conţin, de asemenea, fitonutrienţi,
antioxidanţi şi carotenoizi, fibre.

140

Prunele Prunele au în componenţa lor o cantitate semnificativă de vitamine (A, B1, B2, C),
precum şi numeroase alte elemente esenţiale, cum sunt calciul, fierul, potasiul şi acizii organici,
fac din aceste fructe o importantă sursă de energie şi vitalitate. Prunele, consumate în mod
regulat, ajută la fortifierea sistemului nervos, înlătură oboseala şi stimulează digestia. Prin
conţinutul de substanţe benefice, aceste fructe pot fi folosite ca decongestiv, detoxifiant şi
remediu împotriva intoxicaţiilor alimentare severe. Potasiul din compoziţia prunelor favorizează
buna funcţionare a sistemului nervos, înlăturând stările de agitaţie şi nervozitate. Citricele
Citricele sunt bogate în vitamina C. În citrice sunt prezenţi şi mai mulţi compuşi fotochimici care,
după toate probabilităţile, îi conferă proprietăţile anticancer. Citricele sunt singurele plante care
conţin cantităţi semnificative dintr-un grup de polifenoli numiţi flavavoni, molecule responsabile
de efectele antiscorbut care sunt de multă vreme asociate citricelor. Strugurii Strugurii roşii au în
structura lor resveratrol, substanţă care diminuează proliferarea celulelor cancerigene, iar
seminţele acestora conţin acid gama linoleic (AGL) şi antoceani, activatori ai celulelor imunitare
T. Zarzavaturile Sub denumirea de zarzavaturi sunt cunoscute o serie de plante de la care se
foloseşte partea aeriana în scop alimentar. Ca şi condimentele, zarzavaturile sunt, din punctul de
vedere al efectului terapeutic, al dozării şi al combinării lor, la limita dintre dietoterapie şi
fitoterapie, dintre bucătărie şi farmacie. Este indicat să nu se ţină mai multe zile zarzavaturile în
apă după ce le-aţi cumpărat. Hrana trebuie mestecată foarte bine. Nu trebuie să se mănânce
prea mult la o singură masă. Varza Varza albă sau roşie poate fi folosită crudă, la diverse salate,
asezonată cu puţin ulei, verdeaţă şi cu condimentele care sunt permise. Este de preferat a se
consuma crudă, pentru că dacă se fierbe îşi pierde din proprietăţi. Conţine apă, proteine, hidraţi
de carbon, celuloză, săruri minerale şi vitamine. Este dezinfectantă, este un bun tonic al
sistemului nervos, constituind o sursă importantă de vitamina K şi de acid folic. De reţinut este
faptul că varza este bună în stoparea extinderii tumorilor. Mărarul Mărarul are efect antitumoral.
Este de asemenea eficient în tratatarea hemoroizilor, indigestiei, aterosclerozei, bolilor cardiace,
bolilor urinare etc.Este unul dintre cele mai utilizate zarzavaturi. De la această plantă se folosesc
frunzele şi tulpina, florile şi seminţele. Frunzele sunt diuretice şi inflamatorii. Se utilizează mai
ales în stare crudă, întrucât sunt plăcute la gust şi uşor de digerat. Pătrunjelul Pătrunjelul este
unul dintre cele mai apreciate zarzavaturi. Se foloseşte într-o gamă foarte largă de mâncăruri,
fiind un aromatizant excelent. Patrunjelul este recunoscut ca un bun antioxidant. El se foloseşte
în combaterea multor afecţiuni, printre care enumerăm: bolile hepatice, anorexie, bătrâneţe,
dermatoze, paraziţi intestinali etc. Tărâţele Tărâţele de grâu şi de porumb şi fulgii de ovăz
diluează carcinogenii din intestine, îndeosebi acizii biliari, fiind utile mai ales în combaterea
cancerului de colon.
141

Grâul Grâul germinat fortifică imunitatea, în special prin conţinutul său în acizi nucleici, seleniu,
magneziu şi vitamina E. Uleiurile vegetale O categorie aparte de nutrienţi imunitari
antincancerigeni o constituie uleiurile vegetale, în special cele obţinute prin presare la rece.
Toate au în compozitie acizi graşi nesaturaţi, care formează în organism, în prezenţa fosfolipazei
şi a ionilor de calciu, prostaglandine, tromboxani, leucotrine si lipoxine, metaboliţi ai acidului
arahidonic cu important rol imunitar; dar uleiurile vegetale conţin şi o mare cantitate de
coenzimă Q10, care activează secreţia de citokine. Uleiurile vegetale au şi acţiune antioxidantă,
prin compoziţia lor bogată în acid gama linoleic (AGL) şi vitamina E; Iaurtul Iaurtul are efect
antitumoral în principal datorită conţinutului de vitamina D şi acidul lactic, mai ales în
neoplasmul intestinelor. Laptele de capră are în plus şi alte substanţe anticancerigene. Brânza
Brânza de vaci proaspătă conţine vitamina B6 şi magneziu, substanţe care dezactivează radicalii
liberi. Peştele Peştele oceanic este mai gras şi mai bogat în acizi omega 3 decât peştele de apă
dulce. Pestele oceanic (merluciul, tonul, macroul, somonul, stavridul, heringul, sardina şi
hamsia). Conţine importante substanţe anticancerigene: acizi graşi nesaturaţi (antioxidanţi) şi
coenzima Q10 (imunitară şi antitumorală). Fructele de mare Fructele de mare, în a căror
categorie sunt cuprinse toate vieţuitoarele marine comestibile, sunt: algele, crustaceele,
moluştele, peştii, icrele, echinodermele etc. Oamenii de ştiinţă au dovedit că algele marine au un
efect pozitiv la nivelul întregului organism uman. Gillian McKeith menţionează în cartea sa -
"Living food for health" ("Hrană vie pentru sănătate") că fructele şi algele de mare conţin
anumite minerale care nu au fost găsite în compoziţia altor plante sau alimente. Printre
multiplele proprietăţi pe câte le au, enumerăm câteva dintre ele: - întăresc sistemul imunitar;
-sporesc rezistenţa la alergii şi infecţii; -diminuează riscul de cancer; -îmbunătăţesc regenerarea
celulelor; -magneziul conţinut de aceste alge contribuie la reducerea tensiunii arteriale crescute
şi previne accidentele vasculare cerebrale; -normalizează nivelul de colesterol din sânge,
contribuind la stoparea instalării bolilor cronice; -sprijină sănătatea oaselor şi funcţia acestora;
-detoxifică organismul şi elimină metalele grele şi poluanţii acumulaţi din aer şi alimente.
Busuiocul Busuiocul era o plantă sacră la greci, iar femeile nu aveau voie să-l culeagă. Această
plantă vindeca mânia şi resentimenele încurajând sentimentele de iubire. Din punct de vedere
medical, busuiocul întăreşte sistemul imunitar şi distruge microbii. Referitor la bolile cronice,
statisticile relevă că unele dintre acestea pot degenera în cancer.

142

6.5 Combinarea alimentelor în tratarea cancerului Acestea nu sunt singurele alimente care
acţionează împotriva canceruluiş din fericire lista este mult mai lungă decât ştiu şi cred oamenii.
În timp ce medicamentele anticancerigene acţionează în anumite etape ale bolii şi au şi efecte
secundare, alimentele anticancerigene acţionează asupra mai multor mecanisme în acelaşi timp
şi, bineînţeles, sunt lipsite de efecte secundare. Acest avantaj al lor însă face dificilă examinarea
lor în laboratoare şi supunerea la experimente deoarece numărul de posibile combinaţii care ar
putea fi testate este astronomic. De exemplu, o bună combinaţie este între broccoli şi alte
alimente, broccoli fiind recunoscut ca un puternic inamic al cancerului datorită proprietăţilor sale
nutritive şi antioxidante. Antioxidanţii se regăsesc de cele mai multe ori în alimentele bogate în
vitamine care mai sunt numite şi micronutrienţii deoarece corpul are nevoie de cantităţi mici din
acestea. Antioxidanţii însă nu acţionează aleatoriu, ei acţionează ca o piramidă. În această
ierarhie, de exemplu, vitamina C revigorează acţiunea vitaminei E. Biologii sunt de părere că
această ierarhie a antioxidanţilor constă în 20.000 de bioflavonoizi, 800 de carotenoizi, cele mai
importante vitamine, C şi E, alte vitamine esenţiale cum sunt acidul lipoic şi coenzimea Q şi
antioxidanţi sintetizaţi endogenos cum ar fi dismutaza superoxidă (SOD) şi peroxidaza glutationă
(GSH-Px). Când toţi antioxidanţii sunt în cantităţie optime şi la locul lor, corpul beneficiază de o
barieră puternică împotriva oxidării. Spre deosebire de vitamine, mineralele sunt necesare în
cantităţi mai mari în organism, motiv pentru care fac parte din categoria macronutrienţilor,
alături de proteine şi carbohidraţi. Din categoria minerale fac parte calciul, potasiul, fierul, sodiul,
magneziul, fosforul etc. Orice manual de biochimie ne spune despre relaţia bună dintre calciu şi
magneziu, potasiu şi sodiu, dintre vitamina E şi seleniu, grăsimi polinesaturate şi vitamina E,
proteinele cu vitamina B-6 şi aşa mai departe. Alimentele bogate în proteine sunt de asemenea
cele care ajută într-o mare măsură deoarece aceste proteine oferă aminoacizii care să
regenereze ţesuturile. Pentru ca pagubele cauzate de cancer să fie reparate, proteinele trebuie
consumate zilnic. Chiar şi în concepţia tradiţională proteinele sunt asociate puterii, victoriei şi
muşchilor bine dezvoltaţi. Fitochimicalele (carotenoizii, flavonoizii) reprezintă substanţe aparte si
extrem de importante. Nu este de ajuns sa consumăm alimente bogate în astfel de nutrienţi. Mai
eficient este să le combinăm astfel încât să redăm echilibrul organismului nostru şi să dăm un
impuls sistemului imunitar. O dietă sănătoasă ar trebui să fie mai mult decât totalul nivelurilor de
macronutrienţi. Scăderea în greutate este bună în general, însă o alimentaţie sănătoasă este
aceea care reduce inflamarea prin reducerea consumului de grăsimi animale şi creşterea celui de
antioxidanţi. Individual, vitamina C şi vitamina K au o acţiune medie asupra cancerului,
combinate, însă, par să aibă capacitatea de a lupta împotriva cancerului în doze de 10 până la 15
ori mai mici. Studiile pe animale au arătat că o cominaţie între vitamina C şi vitamina B-12
reuşeşte în încetinească acţiunea cancerului. Se pare că cobaltul din vitamina B-12 se ataşează
de acidul ascorbic din vitamina C pentru a forma ascorbatul de cobalt, o toxină care atacă
celulele canceroase. În sfârşit, un aspect demn de menţionat este faptul că atunci când suferiţi
de cancer este greu să primiţi toţi nutrienţii de care aveţi nevoie. De aceea cel mai indicat este să
faceţi schimbările de ordin alimentar înainte de începerea tratamentului, pentru a mări
depozitele de nutrienţi de care corpul să se folosească atunci când este supus tratamentului anti-
cancer.

143

Capitolul 7 Cure şi terapii 7.1. Apiterapia Mierea Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au hrănit
cu mierea albinelor. Mierea a fost considerată încă din antichitate o hrană divină, foarte
valoroasă şi rară. Vechii egipteni practicau deja apicultura, construind stupi de lut în forma de
cilindru. În Israelul antic, mierea era simbolul prosperităţii, gura noului-născut fiind unsă cu
miere, ca să se bucure de prosperitate în întreaga sa viaţă. Vedem, aşadar, că mierea a jucat
dintotdeuna un rol important în vindecare. Grecii antici spuneau despre miere că este un dar al
zeilor, care este adunat de către albine din roua de pe flori, fiind o rămăşiţă de la ospeţele
nocturne ale nimfelor. Indienii considerau mierea o materializare a razelor de lumină,
materializare care hrăneşte nu doar corpul, ci şi mintea şi sufletul, fiind din acest motiv cel dintâi
dintre alimente. În Evul Mediu, se credea ca mierea este sintetizată de către albine dintr-o esenţa
subtilă a florilor, pe care doar ele aveau puterea să o capteze şi apoi să o transforme în acel lichid
chihlimbariu. În secolul al XIX-lea, s-au facut primele analize care au stabilit că mierea este o
combinaţie de zaharuri simple, încercându-se înlocuirea sa cu zahăr din trestie şi, mai apoi, din
sfeclă. Multă vreme s-a facut în mod fals o echivalare între miere şi zahăr, cele două fiind însă
extrem de diferite. Mierea este mult mai complexă. Un biochimist american, B. H. Weller, afirma
că „nici cu aparatura supersofisticată din secolul al XXI-lea nu poate fi încă sintetizat un produs
care să se apropie prin compoziţia sa biochimicş şi prin calităţile biologice de miere, care
constituie încă un mare mister pentru ştiinţă. Mierea şi zahărul Menţionăm faptul că în secolul al
XIX-lea s-a făcut o echivalare total incorectă între zahăr şi miere, ele neavând aproape nimic în
comun, în afara faptului că ambele joacă rolul de îndulcitor. Zahărul este format dintr-o singură
substanţă, în timp ce mierea este o combinaţie de aproape o sută de substanţe organice
(conform ultimelor studii), dintre care unele, cum ar fi hormonii de creştere sau enzimele, au o
mare complexitate, neputând fi reproduse în laborator prin mijloacele actuale. Apoi, efectele
biologice ale consumului celor două produse este fundamental diferit. Mierea este un produs
viu, natural, care poate fi consumat în mari cantităţi, fără a produce tulburări de sănătate, în
timp ce zahărul este o substanţă de semisinteză, care pe termen lung nu poate fi metabolizată de
organism decât cu nişte costuri considerabile pentru starea de sănătate. De pildă, din momentul
în care a fost înlocuită mierea cu zahărul, numai frecvenţa cariilor dentare a crescut de patruzeci
de ori, iar cea a diabetului, de peste o sută de ori. În 150 de ani, dulciurile au devenit din
delicatesă un aliment de bază pentru societatea de consum, ceea ce şi explică multitudinea de
probleme de sănătate ale omului modern, de la banalele migrene şi sensibilităţi, la infecţii, la
obezitate şi tulburări imunitare grave. Mierea este cel mai bun excipient din lume, pentru că nu
are nici un fel de reacţii adverse, se combină uşor cu orice fel de extract şi, foarte important, face
remediile mai uşor asimilabile. Atunci când administrăm uleiuri volatile din plante, tincturi (de
propolis, răşină, muguri etc.), lăptişor de matcă, sucuri de plante, mierea este un intermediar de
neînlocuit, fiind un vehicul mult mai bun decât apa. Se amestecă oricare din aceste extracte cu 1-
2 linguriţe de miere şi se administrează pe stomacul gol; nu numai că gustul va fi mai bun, dar
efectele vor fi considerabil mai puternice. Există miere de foarte multe tipuri, în funcţie de florile
din care au fost făcute: salcâm, tei, polifloră etc. Mierea este o hrană valoaroasă, care ar trebui
să figureze în alimentaţia noastră în mod regulat, dar şi un produs terapeutic, cu efecte în
tratarea bolilor cardiovasculare şi de stomac, a rănilor cauzate de arsuri sau de obiecte ascutite.
Printre exemplele practice de utilizare a mierii
144

pentru ameliorarea vindecării se numără: stările de răceală, întărirea sistemului imunitar (suc
proaspăt cu miere şi oţet de mere), etc. Mierea ajută de asemenea mecanismele de detoxifiere
ale organismului; mierea conţine multă fructoză (în special mierea de salcâm) care ajută în mod
direct mecanismele energetice ale ficatului. Un excelent mijloc de reglare a tranzitului intestinal
este consumul pe stomacul gol a două-trei linguriţe de miere dimineaţa, imediat după trezire.
Prin enzimele pe care le conţine, mierea este un bun activator al proceselor de eliminare, având
şi un efect de reglare a florei intestinale. Mierea de salcâm, este un calmant împotriva tusei şi
împotriva hiperacidităţii gastrice. Mierea ajută de asemenea la cicatrizare, este vitaminizantă şi
vindecă foarte multe afecţiuni. Se pot consuma două linguri pe zi ca diuretic. Se poate consuma
şi mierea care există în faguri, aruncând ceara. Pentru uzul extern, în cazul plăgilor de orice
natură, se amestecă în părţi egale cu vin roşu natural din struguri şi se aplică o cataplasmă cu rol
cicatrizant foarte eficient şi de refacere epitelială. Polenul Are acţiuni pozitive asupra digestiei
afecţiunilor intestinale şi chiar asupra întregului organism. Scade colesterolul şi este un adjuvant
preţios în tratamentul bolnavilor de cancer, având foarte multe vitamine naturale, minerale şi
aminoacizi. Se vor lua câte două linguriţe de polen pe zi. Una dimineaţa şi una la amiază, cu 15-
20 minute înaintea meselor. Pastura Pastura este poate cel mai valoros produs al stupului, dar şi
cel mai puţin cunoscut. În esenţă, pastura este un polen modificat. Sub influenţa substanţelor
adăugate de albine, a microorganismelor, a temperaturii şi umidităţii ridicate din cuib (stup),
precum şi datorită modului de conservare, polenul suferă o serie de transformări biochimice şi
modificări structurale, transformându-se în pastură. Datorită faptului că transformările suferite
de polen sunt biochimice, produsul rezultat este diferit de polenul iniţial. Transformarea
polenului în pastura comportă mai multe etape: prima etapă constă în dezvoltarea bacteriei
pseudomonas, aerobă, care va consuma întreaga cantitate de oxigen, ceea ce conduce în final la
moartea acestor bacterii, prin autoasfixiere. A doua etapă se produce prin dezvoltarea unei
bacteri anaerobe, lactobacillus, care foloseşte glucidele ca sursa de oxigen, producând în schimb
acid lactic, concentraţia acestuia ajungând la 3,2%; de asemenea creşte concentraţia de vitamine
din grupa B. Pastura este un produs natural, cu însuşiri mai valoroase decât ale polenului datorită
conţinutului mai mare în zaharuri simple, vitamina K, enzime şi aminoacizi, precum şi a acidităţii
sporite ce o face uşor asimilabilă. Faţă de polen valoarea nutritivă şi antibiotică este de 3 ori mai
mare. De asemenea, învelişul extern al polenului, exina, este distrus, determinând asimilarea
mai uşoară de către organism. Datorită cantităţii mari de acid lactic şi proprietăţilor antibiotice,
pastura poate fi păstrată timp îndelungat, fără a se observa modificari majore, cantitative sau
calitative. Se indică mai ales în afecţiunile ficatului, colite, prostată. Se vor lua câte 3 linguriţe pe
zi după mese. Este foarte eficientă în prevenirea cirozei şi a cancerului, stimulând rezistenţa
organismului. Pastura, mierea şi polenul nu pot fi folosite de către diabetici. Tinctura de propolis
Propolisul, cel mai '"medicinal"" produs apicol, cu peste 70 de proprietăţi farmacologice
dovedite, are sute de indicaţii şi a fost folosit în scopuri terapeutice din cele mai vechi timpuri. În
zilele noastre, cercetători şi clinicieni din toată lumea descoperă aproape în fiecare lună noi
proprietăţi şi indicaţii pentru acest produs natural. Se vor lua câte 2 picături de tinctură la fiecare
5 kg corp. Perioada minimă recomandată este de 15 zile, dar se poate lua mult timp fără să
producă efecte negative în organism. Este necesar în prealabil un test care sa depisteze o
eventuala alergie la acest produs. Pentru acest test se vor pune

145

3-5 picături de tinctură pe o bucată de pâine şi se mestecă bine în gură, după care se înghit. Se
face acest lucru seara. Propolisul se poate folosi sub diferite alte forme şi este util în afecţiuni
foarte diverse: afeciuni ORL, boli interne, urologie, afecţiuni digestive, dermatologie. Lăptişorul
de matcă Datorită concentraţiei mari de substanţe hrănitoare care intră în compoziţia sa,
lăptişorul de matcă este un energizant natural, fiind de un real ajutor în tratarea multor boli. În
plus, o cură cu acest remediu natural alungă oboseala şi combate efectele stresului. Substanţă
produsă de albinele tinere, lăptişorul de matcă este bogat în nutrienţi indispensabili
organismului. Printre aceştia se numără acidul pantotenic (combate efectele stresului şi
revigorează organismul), piridoxină (combate anemia), vitaminele A, C, D şi E, minerale (calciu,
fier, cupru, fosfor, potasiu, siliciu, sulf), enzime şi 18 aminoacizi. Stimulează imunitatea,
revitalizează şi întăreşte organismul. Se poate folosi sub forma de drajeuri: 2-6 pe zi timp de 3-5
săptămâni, apoi o pauză de 7 zile şi după aceea se va repeta. Există şi sub alte forme: cu miere,
fiole etc. În toate cazurile, se vor respecta indicaţiile producătorului. Terapia cu venin de albine şi
propolis Importante remedii naturale imunostimulatoare sunt şi produsele apicole proteice, în
special veninul de albine şi propolisul. Veninul de albine stimulează răspunsul imun mai ales prin
conţinutul său în amine şi poliamine, cu funcţii proinflamatorii, iritaţia provocată de tratamentul
cu această otravă benefică determinând accelerarea procesului de producere şi transport în
interiorul zonelor neoplazice a anticorpilor şi citokinelor. Să nu uităm ce spunea Hipocrate, în
urmă cu 2.500 de ani: "Daţi-mi febră şi voi vindeca toate bolile", febra fiind, după cum se ştie,
rezultatul unui proces inflamator. Dintre metodele de aplicare a terapiei cu venin de albine,
specialiştii o recomandă pe cea a înţepăturilor directe, deoarece substanţa binefăcătoare provine
nemijlocit de la sursă, nefiind afectată de oxidare şi nici de procese de conservare şi prelucrare
pentru a fi administrată. Cât priveşte propolisul, acesta stimulează răspunsul imun îndeosebi prin
polipeptidele din compoziţia sa, care, pe lângă inflamaţia septică, stimulează şi producerea de
citokine. Forma cea mai eficientă de administrare a propolisului este tinctura (extractul
hidroalcoolic), deoarece asigură o bună absorbţie a substanţelor conţinute şi o concentraţie
maximă a acestora pe unitatea de timp şi de volum tisular. 7.2 Cura cu struguri Strugurii conţin
quercitina, care impiedică înmulţirea celulelor canceroase. Cercetătorii de la Universitatea din
Illinois, SUA au descoperit recent în struguri aproximativ 10 flavonoide noi, care conferă
boabelor de strugure o activitate anticancerigenă mult mai marcantă decât li se atribuia în
prezent. Trebuie să se consume 200 gr struguri zilnic, împreună cu coji şi cu sâmburii bine
mărunţiţi în gură. Se poate face şi suc de struguri, din care se beau 200 ml zilnic. Cojile şi
seminţele de struguri sunt indicate în special cele de la strugurii negrii sau roşii. Strugurele negru
conţine un colorant, enocianina, care este tonic. Cojile şi seminţele de struguri sunt bogate în
flavonoide, antociani şi vitaminele A, B1, B2, B3, B5, B6, B9, C,E. Acestea au un efect antioxidant
foarte puternic, care ajută la tratarea cancerului şi previn multe alte boli grave. Mai mult, s-a
dovedit că inhibă multiplicarea anumitor viruşi, reglează diferite dereglări în organism, chiar şi
cele hormonale. Este unul dintre cele mai puternice anticancerigene, cunoscute şi pentru
proprietatea de a reface celula hepatică. De asemenea, contribuie la încetinirea procesului de
îmbătrânire şi curăţă arterele.

146

Toamna, când se culeg strugurii, se stoarce cu ajutorul teascurilor mustul, şi se păstrează cojile şi
seminţele, care de obicei se aruncă. Se spală cu apă, apoi se aleg boabele şi se pun deoparte
codiţele de la ciorchini. Apoi se pun în strat subţire la uscat. Trebuie să fie intoarse de mai multe
ori pentru a nu mucegăi. După ce s-au uscat bine, se pun separat boabele şi seminţele într-o
parte, iar codiţele în altă parte. Se păstrează în hârtie. Se pun în râşniţa de cafea boabele şi
seminţele şi se transformă în praf fin. Se poate face o cură de 30 zile, apoi se face o pauză de 7
zile. În rândul mijloacelor naturale de combatere a cancerului, conform terapeutul Fănică Voinea
Ene, se situează, îndeosebi, "plantele medicinale care stimulează producerea de citokine,
plantele care conţin acetilcolină, cele care au în compoziţie saponine, vasodilatatoare sau
vasoconstrictoare, după caz, precum şi cele care activează secreţia hormonilor cu afinităţi
leucocitare". Plantele sunt ajutate de tratamentele cu argilă, produse apicole proteice, petrol
dublu rafinat, tincturi sau pulberi din organe animaliere cu rol imunitar, uleiuri vegetale, calciu
sintetizat pe cale naturală şi alimente care conţin vitaminele A şi D. Pentru stimularea citokinelor
hematopoetice, dl Ene recomandă saschiul mic, scaiul măgăresc, busuiocul sălbatic, ţintaura,
dumbăţul, ghinţura, schinelul, pufuliţa, ştirul roşu, loboda roşie, sfecla roşie, varza roşie. Pentru
stimularea citokinelor citotoxice, utile sunt mărul lupului, spânzul, arnica, ricinul, vetricea,
pochivnicul şi cucuta. Pentru producere de citokine de interferare (interleukine şi interferoni),
utile sunt echinacea, ghiara mâţei, hidrastisul şi arginţica de pădure. În rândul plantelor care
conţin acetilcolină se situează traista ciobanului, vâscul şi teiul: "Acetilcolina participă la controlul
pe care terminaţiile sistemului nervos le exercită asupra mecanismului imunităţii. Se ştie că,
acest sistem are rol conducător în răspunsul imun, ca de altfel în coordonarea funcţiilor
întregului organism". Nu mai puţin implicate în procesul de apărare sunt saponinele: "Acestea
sporesc capacitatea de răspuns a limfocitelor la agenţii patogeni, în special prin "biciuirea"
acestor agenţi, amplificând reacţiile locale celulare şi vasculare. Plantele care conţin saponine
sunt săpunariţa, ghimpele, lumânărica, rotungioara, feciorica, scânteiuţa, ipcărigea, ciuboţica
cucului, trifoiul roşu şi lemnul dulce". Referitor la plantele vasodilatatoare şi vasoconstrictoare,
opţiunea pentru fiecare dintre ele depinde de scopul propus în tratament: "Dacă se urmăreşte
lizarea şi desfiinţarea ţesutului neoplazic, fenomen posibil în cazul tumorilor mici, atunci
stimularea lor vasculară şi energetică este mai mult decât necesară. Se va opta pentru plantele
vasodilatatoare - hrişca, salcâmul japonez, isopul, dentiţa, dumbravnicul, ghimpele, crăiţele şi
castanul sălbatic, deoarece determină creşterea fluxului sanguin în zonele afectate şi mărirea
permeabilităţii ţesuturilor, facilitînd în felul acesta răspunsul imun. În cazul tumorilor mari,
lizarea lor nu este posibilă decât în situaţii excepţionale. Aici trebuie urmărită devascularizarea,
dezenergizarea şi încapsularea ţesutului neoplazic. În această situaţie sunt utile plantele
vasoconstrictoare - stejarul, dreţele, cornul, cerenţelul, murul, pecetea lui Solomon, cătina roşie,
piperul broaştei şi sclipeţii". O importanţă deosebită în fitoterapia imunitară a cancerului o au şi
plantele care stimulează secreţia de hormoni cu afinităţi leucocitare: "Rolul acestora în activarea
răspunsului imun a fost demonstrat de cercetători, mai ales în ceea ce priveşte controlul nervos
al fenomenului. Plantele care stimulează acest proces sunt: muguri de alun, ginkgo, salcâm
japonez, bambus, pin, brad, arin, plop negru, boboci florali de bănuţei, păpădie, vetrice, nalbă,
lăstari de curpen, hamei, iarba şarpelui, osul iepurelui, brânca ursului (pentru hormoni de
creştere), drăgaică, drobiţă, aloe, schinduf şi brânca ursului (pentru hormoni tireotropi), zârnă,
talpa gâştei, cânepă, mac (pentru endorfine), urzică, vâsc, coada şoricelului şi cicoare (pentru
arginin-vasopresină)". 7.3 Argila vânătă Argila vânătă are efecte anticancerigene. Alături de
plante, un alt mijloc natural important de activare a reacţiilor de apărare ale organismului este
argila. O confirmă şi practica îndelungată a argiloterapiei în tratarea unor boli infecţioase, în care,
indubitabil, este implicată şi activarea imunitară. Rolul hotărâtor în acest proces îl au
imunoadjuvanţii de natură minerală din compoziţia

147

argilei, în special hidroxidul de aluminiu şi bioxidul de siliciu: "Specialiştii din cadrul Fundaţiei
"Terapia Naturistă" au căutat cel mai eficient tip de argilă, din marea ei varietate, în activarea
imunitară. S-a ajuns la concluzia că argila vânătă are cel mai puternic impact în acest proces, mai
ales asupra secreţiei de limfocite şi citokine. Aceasta pentru că argila vânătă are cea mai mare
cantitate dintre componenţii amintiţi: hidroxid de aluminiu - 21 la sută faţă de 15 la sută în alte
genuri de argilă şi bioxid de siliciu - 59 la sută faţă de 49 la sută în alte genuri". 7.4 Tinctura de
organe prelevate de la porci Cu totul surprinzător dar cu efecte excelente în terapia
imunostimulatoare anticancerigenă apar şi remediile din organe animaliere cu rol imunitar, în
special timusul, măduva hematogenă şi ganglionii limfatici. S-au facut experimente pe extractele
hidroalcoolice ale acestor organe prelevate de la porcine. De ce de la porci, s-ar întreba unii?!
Pentru simplul motiv că aceste pe nedrept hulite animale fac parte din aceeaşi grupă de animale
omnivore în care ne înscriem şi noi, oamenii. Iar cercetătorii au stabilit că fenomenul de tropism
terapeutic este cel mai accentuat la indivizi din aceeaşi specie. S-au folosit extractele amintite în
special pentru tratarea unor carcinoame uterine şi vezicale papilomiare. După 6 luni de cură,
rezultatele au fost spectaculoase: tumorile au dispărut, în ciuda dimensiunilor foarte mari ale
unora dintre ele. Acest lucru s-a datorat efectelor de dinamizare a răspunsului imun îndeosebi de
către leucocitele şi hormonii timici obţinuţi prin procedeul amintit. 7.5 Cura cu petrol dublu
rafinat Un alt produs natural inedit pentru stimularea răspunsului imun la bolnavii de cancer este
petrolul dublu rafinat, numit în terapeutică şi micogenil sau ulei de piatră (Oleum petrae). Deşi
contestat, remediul este folosit în medicina populară de aproape 3 secole, îndeosebi în tratarea
unor afecţiuni în care este implicată şi imunitatea, mai ales a cancerului şi a bolilor infecţioase.
Samuel Hahneman, părintele homeopatiei, îl prescria intern, în doze infinitezimale, în tratarea
bolnavilor de cancer. Un alt promotor al curei cu petrol, naturistul Otto Englisch, are meritul de a
fi întrebuinţat pentru prima oară în cumplita luptă cu cancerul, petrolul în amestec cu uleiuri
volatile din plante medicinale, în scopul de a-i potenţa efectul terapeutic. Chiar şi specialiştii
români au utilizat şi încă mai utilizează petrolul în tratarea diferitelor forme de cancer: "Am avut
pacienţi care s-au vindecat de adenocarcinom de prostată şi de cancer pulmonar folosind în
tratament numai curele cu petrol. Ne-am întrebat, fireşte, care ar putea fi explicaţia unor
asemenea efecte? Am ajuns la concluzia pe baza studiilor comparative şi mai puţin a probelor de
laborator - că este vorba de activarea de către acest remediu, în prezenţa unor enzime, a unor
factori inflamatori şi a unor citokine sensibile la hidrocarburi. Dar, oricât de misterioasă ar părea
acţiunea terapeutică a petrolului, realitatea este că el are certe calităţi imunostimulatoare, ceea
ce îl face o armă foarte utilă în lupta cu celulele canceroase," spune terapeutul Fănică Voinea
Ene. 7.6 Uleiuri vegetale şi vitamine O categorie aparte de remedii imunitare antineoplazice sunt
uleiurile vegetale, în special cele presate la rece, din seminţe de soia, rapiţă, luminiţa nopţii,
floarea soarelui, susan, miez de nucă, alune fistic şi germeni de porumb. Aceste uleiuri conţin o
mare cantitate de coenzimă Q10, în special cele de soia, rapiţă, alune, nuci şi germeni de
porumb. Pe lângă acţiunile sale curative în bolile cardio- şi cerebrovasculare, coenzima Q10 are şi
importante efecte imunitare anticancerigene, manifestate prin activarea secreţiei de citokine.
Strâns legate de efectele imunitare ale uleiurilor vegetale sunt şi cele ale calciului sintetizat pe
cale naturală, în special a celui obţinut din cojile de ouă şi din cochilii sau organisme de animale
marine. Calciul natural determină în interiorul citoplasmei dinamizarea enzimelor care
metamorfozează acizii graşi nesaturaţi în substanţe active imunitar.

148

7.7 Terapia mentală Chiar dacă nu vă vine să credeţi, “suntem ceea ce vrem să fim”. Chiar dacă
nu sunteţi conştienţi de anumite stări ale gândirii voastre care apar în subconştient, ele se vor
reflecta pe plan real mai devreme sau mai târziu în viaţa voastră. Armonia lăuntrică pe care o
dorim pentru întreg corpul nostru (fizic, emoţional, mental şi spiritual) se poate obţine prin
echilibru şi folosirea zilnică a meditaţiei, a rugăciunii, folosind afirmaţiile pozitive. Convingerea
pune gândul în mişcare, deoarece planul minţii este şi planul convingerii. Trebuie să ţinem minte
că întotdeauna corpul este în serviciul minţii şi mintea în serviciul spiritului. Vindecarea se poate
face prin rugăciune. Terapia prin rugăciune presupune o activitate mentală bine definită cu un
scop clar precizat. Este necesar sa deveniţi pe deplin conştienţi de faptul că vă veţi putea vindeca
dacă credeţi cu toată fiinţa voastră în Divinitate, şi nu aveţi nici o urmă de îndoială. În cartea
“Puterea extraordinară a subconştientului tău”, Josehp Murphy pune accent pe subconştientul
omului. El ne vorbeşte în cartea sa despre credinţa subiectivă. “Credinţa care produce vindecarea
este o credinţă pur subiectivă şi se manifestă când mentalul conştient încetează să se mai
opună” 17 . Pentru aceasta este necesară armonizarea perfectă dintre conştient şi subconştient.
Subconştientul se supune oricărei comenzi date de către conştient, el îndeplineşte orice dorinţă.
Unii vindecători folosesc incantaţiile, alţii recurg la alte procedee. Acestea sunt în realitate
metode de a câştiga încrederea bolnavilor. Orice procedeu care vă poate alunga neîncrederea şi
îngrijorarea este la fel de eficient. Este benefică şi metoda lui Emile Coue devenit celebru tocmai
datorită acestei metode: “din zi în zi mă simt din ce în ce mai bine din toate punctele de vedere”.
Practic facem o reprogramare încercând să schimbăm tipare vechi de gândire din memoria
celulară. Afirmaţiile în autotratament trebuie să fie făcute cu convingere, întotdeauna la timpul
prezent şi să evităm folosirea negaţiei. Cuvintele noastre au o forţă mai mare sau mai mică în
funcţie de nivelul conştiinţei noastre şi de trăirea acestor cuvinte prin emoţia şi sentimentul pe
care-l avem în momentul pronunţării. Repetarea constantă a afirmaţiilor pozitive şi a meditaţiei
dezvoltă de asemenea puterea voinţei. Dacă veţi fi perseverent în acest exerciţiu veţi vedea
roadele în viitor. Este un antrenament psihic eficient şi benefic care va pune în mişcare acele
resurse interne cu rezultate benefice ce vor restabili echilibrul optim atât de necesar pentru o
viaţă sănătoasă. “În urmă cu două decenii, un psiholog hawaian surprindea lumea ştiinţifică cu
ceea ce am putea numi, pe bună dreptate, un miracol. Spitalul de Stat din Hawaii se confrunta în
acel moment cu probleme deosebit de grave în secţia bolnavilor psihici care comiseseră crime
abominabile. Violenţa acestora era atât de mare încât, deşi purtau cătuşe la mâini şi la picioare,
personalul medical se simţea serios ameninţat de aceştia, iar cei mai multi psihologi clinicieni
obişnuiau să-şi dea demisia după aproximativ o lună de lucru cu acest gen de pacienţi. În ciuda
avertismentelor colegilor bine intenţionaţi, care încercau să-l convingă să nu lucreze într-un astfel
de loc, fiindca asta echivala cu o sinucidere în plan profesional, dr. Haleakala Lew Len a acceptat
totuşi postul. Şi atunci au început să apară miracole. După numai câteva luni, s-a dovedit ca în
cazul multora dintre aceşti pacienţi nu mai era nevoie de cătuşe. Dozele medicaţiei au scăzut
simţitor la majoritatea pacienţilor şi chiar s-au sistat în cazul unora. După patru ani, pavilionul a
trebuit să fie închis din lipsa de pacienţi violenţi. Partea cea mai interesantă este că în aceşti
patru ani dr. Len nu a vorbit cu nici unul dintre temuţii săi pacienţi. Mai mult, nici măcar nu i-a
văzut! Cerinţele sale la ocuparea postului de psiholog clinician au fost de a i se oferi un birou şi
acces la dosarele criminalilor spitalizaţi. Tot ce a trebuit să fac a fost să lucrez asupra propriei
mele persoane, a declarat ulterior dr. Len. Dacă vrei să vindeci pe cineva, inclusiv pe un criminal
bolnav psihic, o poţi face vindecându-

17

Joseph Murphy, Puterea extraordinara a subconstientului tau, Editura Deceneu, Bucuresti 2010,
pag.64-65

149

te pe tine." 18 Concluzia pe care o tragem de aici este că un rol important în procesul de

vindecare îl are credinţa fermă ca acest lucru este posbili. Terapia prin muzică Anumite tipuri de
muzică creează o frecvenţă în corp care, combinată cu voinţă de vindecare, are capacitatea
extraordinară de a da rezultatele dorite. Efectele pozitive care apar în fiinţa noastră au fost
revelate de către mulţi înţelepţi (Aristotel, Platon). Se obţine linişte şi armonie interioară.
Tensiunile nervoase sunt dezintegrate fulgerător. Cercetările ştiinţifice au confirmat rezultate
excepţionale. Pulsul se normalizează, inima se relaxează, obţinând calm lăuntric. Într-o audiţie
profundă apar stări de conştiinţă foarte înalte. Toate gândurile şi agitaţia mentală dispar în
armonia muzicii. Cum ne influenţează gândurile? Prin puterea gândului ne putem vindeca de
boli, susţin specialiştii în terapie alternativă. Opinia medicală tradiţională este în mod remarcabil
încrezătoare asupra puterii gândului de a vindeca. De câţiva zeci de ani, doctorii au crezut că,
“efectul placebo” sub forma pastilelor de zahăr şi a injectţilor cu apă poate ameliora orice tip de
afecţiune medicală. Ceea ce trebuie să ştim este că placebo funcţionează doar dacă suntem
convinşi că funcţionează, aşa încât convingerea medicală în puterea efectului placebo a furnizat
legitimitate ştiinţifică teoriei populare despre putere de vindecare cu ajutorul gândului.
Gândurile noastre sunt de multe ori negative, dar avem şi gânduri pozitive (gânduri de iubire,
iertare, etc), încercând să fim solidari cu prietenii, să fim alături de ei când au nevoie. Aceste
gânduri le simţim în interiorul noastru, prin păreri de rău, compasiune, sau resimţite ca o uşurare
când cineva care ne este drag are o realizare în viaţă. Gândul uman este liber, asta înseamnă că,
odată produs, el are repercusiuni asupra acţiunilor sau activităţilor noastre, asupra relaţiilor
interpersonale şi asupra stării noastre de sănătate. S-a demonstrat ştiinţific faptul că ne putem
îmbunătăţi starea de sănătate folosindu-ne puterea minţii. Creierul deţine controlul asupra
întregului organism. El ne ajută să facem acţiunile conştiente, dar în acelaşi timp el veghează şi
coodonează programele noastre inconştiente. Pe de-o parte ne ajută să ne mişcăm conştient, să
vorbim, să mergem, etc, iar pe de altă parte reglează procesele din organism de care nu suntem
conştienţi (reglează componenţa sângelui, reglează bătăile inimii, etc). Toate aceste acţiuni
inconştiente sunt coordonate cu mare precizie de către creier. Vizualizarea prin imagini mentale
Vizualizarea prin imagini mentale constă în formarea unor imagini mentale care descriu
sănătatea, aşa cum ţi-o doreşti şi să simţi emoţiile asociate cu imaginea. Trebuie să simţi cum
emoţiile circulă prin fiecare celulă a corpului tău, să simţi bucuria şi extazul şi să crezi cu toată
fiinţa ta în faptul că eşti complet sănătos, excluzând cu desăvârşire boala din viaţa ta! Kahuna În
hawaiiană, hahuna se traduce prin secret, iar kahuna prin pastrator al tainei, cunoscător al
secretului, expert, maestru. Kahuna reprezintă echivalentul meşterului în sistemul de bresle
medieval. Orice meserie, artă sau meşteşug avea proprii săi kahuna. Termenul a devenit însă
cunoscut ca echivalent al samanului, vraciului, preotului. Legendele abundă în descrierea
puterilor acestor kahuna, capabili să realizeze vindecări miraculoase, să influenţeze vremea, să
meargă pe cărbuni încinşi, să-şi atragă prosperitatea etc. Huna vine din timpuri străvechi, şi este
una dintre ştiinţele şi artele primordiale de vindecare şi de dezvoltare spirituală. Acest sistem
poate avea o vechime de peste

18

http://www.aum.ro/articole/articole/terapia-iertarii.html

150

35.000 ani şi reprezintă o parte din învăţăturile originare ale popoarelor de pe Terra, care au avut
centrul în Hawaii, o rămăşiţă dintr-un continent care acum, nu mai există (Mu, Lemuria).
Morrnah Nalamaku Simeona este unul dintre ultimii kahuna veritabili din Hawaii, fiind numită
oficial în 1983 de către autorităţi drept o comoară vie a Hawaii-ului (living treasure of Hawaii). El
a înfiinţat Foundation of I, o organizaţie non-profit, menită să răspândească filozofia şi practicile
psihologice ale vechilor kahuna, înainte ca acestea să se piardă. Metoda tradiţonală învăţată de
dr. Len de la Morrnah Simeona şi aplicată cu succes la Spitalul de Stat din Hawaii şi nu numai,
poartă denumirea de ho'oponopono, care s-ar putea traduce prin a îndrepta lucrurile, a corecta
o eroare. Metoda este foarte simpla, atât de simplă încât mintea noastră fiind obişnuită să
complice lucrurile, are impulsul de a o respinge imediat. Pe de alta parte, în ciuda simplităţii ei,
metoda are la bază principiile huna, care nu sunt uşor de acceptat de noi. Lumea este o
reflectare a gândurilor noastre. Asemeni lui Buddha, vechii kahuna considerau că noi creăm
lumea prin gândurile noastre. Tot ceea ce suntem, tot ceea ce se petrece în viaţa noastră
reprezintă o consecinţă a gândurilor noastre. În cuvintele lui Morrnah Simeona, lumea este o
reflectare a ceea ce se petrece în interiorul nostru. Dacă ne confruntăm cu o problemă, trebuie
să căutăm cauza în noi înşine, nu în factorii exteriori.19 Dacă o persoană ne agresează, este util
să ne amintim că ceilalţi sunt o oglindă pentru noi şi că agresivitatea respectivei persoane nu
este decât proiecţia în exterior a propriei noastre agresivităţi refulate. Dacă o persoană ne spune
ca nu suntem suficient de buni, atunci vorbele acelei persoane reflectă ceea ce noi înşine gândim
în sinea noastră despre noi. Dacă ne îmbolnăvim, este bine de ştiut că, pentru kahuna, trupul
este o casă pentru gânduri: cauza îmbolnăvirii rezidă în negativitatea unui gând, într-o eroare de
judecată. În viziunea unui kahuna, mintea este asemenea unei grădini, iar gândurile asemenea
unor seminţe. Ele încolţesc şi dau roade. Trebuie să avem grijă ce gânduri plantăm în mintea
noastră, căci, inevitabil, vom culege ceea ce am semănat. Vestea bună este că orice stres,
dezechilibru sau boală pot fi corectate, lucrând asupra ta. Nu este nevoie să cauţi răspunsuri sau
ajutor în afara ta. Şi nimeni nu îţi poate oferi informaţii mai relevante decât cele pe care le poţi
obţine singur, căutând în tine însuţi, susţine Morrnah Simeona. Pentru kahuna, circumstanţele
exterioare sunt un barometru al nivelului nostru de conştiinţă. Starea de sănătate sau de boală,
prosperitatea sau pauperitatea, succesul sau eşecul nostru ori al celor din jurul nostru reflectă
nivelul de conştiinţă la care am ajuns. Dacă nivelul nostru de conştiinţă se modifică,
circumstanţele exterioare se schimbă rapid, iar nivelul de conştiinţă poate creşte semnificativ,
dacă ne asumăm responsabilitatea pentru tot ce se petrece în viaţa noastră, pentru tot ce se
petrece în jurul nostru. Vindecarea ori schimbarea începe cu asumarea responsabilităţii.
Responsabilitatea înseamnă să accepţi faptul că tu însuţi şi nimeni altcineva eşti creatorul a tot
ceea ce experimentezi, al tuturor evenimentelor pe care le trăieşti, afirmă dr. Len, conştient că
declaraţia sa poate fi şocantă sau chiar revoltătoare pentru majoritatea oamenilor. Accesul la
miracol şi, implicit, la supraconştient nu este posibil decât atunci când reîncepem să privim
lumea prin ochii unui copil. E vorba despre redescoperirea inocenţei, nu despre cultivarea
infantilităţii. Problema adulţilor este că şi-au pierdut inocenţa, dar şi-au accentuat infantilitatea,
prin evitarea sistematică a asumării responsabilităţii. Kahuna afirmă că, reinstaurând inocenţa şi
starea în care nu judecăm, nu punem etichete, nu suntem obsedaţi de câştigul personal, viaţa
noastră se poate schimba radical. “Întreaga lume este creaţia ta şi acest lucru trebuie luat ad
litteram,” afirmă dr. Len.
19

http://reikiroman.altervista.org/spiritualitate/terapiaiertarii

151

Actele violente ale acelor criminali bolnavi psihic din Spitalul de Stat din Hawaii erau
responsabilitatea lui, doar pentru faptul că aceştia apăruseră în viaţa sa. Problemele lor erau
creaţia sa şi, de aceea, tot ce a trebuit să facă pentru a-i vindeca a fost să lucreze asupra lui
însuşi, să şteargă el însuşi gândurile care le-au generat. Exagerare dusă la extrem, am putea
spune, chiar dacă descoperirile recente din fizica cuantică par a conduce la aceleaşi concluzii.
Asta înseamnă că dacă prietenul ne înşeală, noi am facut ca acel lucru sa se petreacă, etc. Aceste
lucruri par iraţionale. Totuşi, evenimentele din viaţa noastră actualizează amintiri, tipare de
acţiune trecute şi reacţii ciudate. La urma urmei, toţi am experimentat reacţii care ne-au surprins
şi pe noi, şi pe cei care ne cunoşteau foarte bine, reacţii în care parcă nu eram noi înşine, nu-i
aţa? Dacă te confrunţi cu o problemă, o situaţie limită, un necaz, o suferinţă, întrebarea pe care
trebuie să ţi-o pui automat este: ce anume din ceea ce se petrece în mine a generat sau a atras
această problemă? Apoi trebuie să ştergi gândurile care au produs respectiva problemă. Dar cum
putem şti care gânduri au creat-o? Nu vă faceţi probleme, spune dr. Len. O parte din voi ştie.
Trebuie doar să-i daţi permisiunea să o facă. "Când judec o persoană, acea persoană devine un
"prizonier al gândurilor mele". Creăm lumea prin gândurile noastre, iar pentru kahuna aceasta
nu este o metaforă. Este o realitate. În viziunea lor care este comună cu cea a tuturor religiilor,
Dumnezeu a creat fiinţe perfecte, dar noi nu mai putem să vedem acest lucru, fiindcă între ceea
ce există în realitate şi ceea ce vedem se interpune gândul. Noi nu mai vedem ce există în
realitate, noi nu ne vedem decât propriile gânduri. Lumea este ceea ce credem că este, afirmă
Serge Kahili King, doctor în psihologie şi o autoritate internaţională în materie de hună.20
Psihologia modernă tinde să ajungă la aceleaşi concluzii, de vreme ce afirmă că oamenii nu
reacţionează la evenimentele în sine, ci la propria lor percepţie asupra evenimentelor. Mai mult,
studiile arată că oamenii tind să se conformeze percepţiilor altor oameni. Altfel spus, dacă
spunem în mod repetat unui copil că este rau, el va ajunge să se comporte ca atare. Dacă unui
angajat i se laudă în mod repetat performanţele, chiar dacă acestea nu sunt tocmai grozave, el va
ajunge să lucreze din ce în ce mai bine. În limbajul unui kahuna, acest fenomen se exprimă în
felul următor: dacă eu gândesc întrun anumit fel despre o persoană, acea persoană devine un
prizonier al gândurilor mele. Aceasta înseamnă că el tinde să se conformeze percepţiei mele şi,
mai devreme sau mai târziu, se va comporta în aşa fel încât să-mi confirme percepţia despre el.
Prin urmare, actele unei persoane sunt o consecinţă a ceea ce gândesc despre ea şi trebuie să-mi
asum responsabilitatea pentru acest lucru. De aceea, a nu judeca este singura atitudine corecta
vizavi de o altă persoană. Dacă este ceva de corectat, spun kahuna, atunci acest ceva reprezintă
erorile noastre de gândire. Dr. Len şi-a vindecat pacienţii, lucrând doar asupra lui însuşi. El spune
că oamenii, în special vesticii, gândesc prea mult. Mai exact, sunt prinşi în rutina unor programe
care ruleaza inconştient. Contrar a ceea ce gândim noi, el susţine cu tărie că intelectul nu poate
rezolva problemele. Cred că Einstein ar fi fost de acord cu el, din moment ce a declarat că "o
problemă nu poate fi rezolvată la nivelul de gândire care a generat-o". De aceea, nu trebuie
decât să conştientizezi problema pe care o resimţi la nivel fizic, emoţional, mental etc., apoi să
începi să îţi purifici gândirea care a atras-o, printr-un proces de căinţă şi iertare. Te rog, iartă-mă
că te-am facut prizonierul gândurilor mele şi fiindcă, prin negativismul gândurilor mele, ţi-am
influenţat în mod distructiv comportamentul . Aşa este în crestinism: ruga trebuie precedată de
căinţă şi de cererea iertării. Asta este ceea ce poate face conştientul: să se căiască şi să ceară
iertare. Restul este treaba supraconştientului, el este armonizatorul, vindecatorul. Suntem
prizonierii propriei minţi şi nu putem evada folosindu-ne tocmai de minte temnicerul însuşi.
Acest proces poate fi folosit în cele mai diverse situaţii: când suntem bolnavi, când cineva
apropiat este bolnav, când ne confruntăm cu probleme profesionale, financiare, sentimentale
etc. 20

http://psihologic.blogspot.com/2008/06/lumea-oglinda-gandurilor-noastre.html

152

Dacă problema ţine de sănătate, atunci trebuie să ne cerem iertare trupului, pentru că i-am facut
rău prin gândurile noastre negative. Trebuie să facem acest lucru cu convingere şi sinceritate.
Accesul la miracol, şi implicit, la supraconştient nu este posibil, decât atunci când reîncepem să
privim lumea prin ochii unui copil. Kahuna afirmă că, reinstaurând inocenţa “starea în care nu
judecăm, nu punem etichete, nu suntem obsedaţi de câştigul personal”, viaţa noastră se poate
schimba radical: renunţăm la a ne complica viaţa inutil şi ne redobândim bucuria de a trăi,
devenim mai creativi, ne adaptăm mai suplu şi mai eficient schimbărilor; iar calitatea relaţiilor
noastre se îmbunătăţeşte semnificativ. Un medic din Statele Unite ale Americii, dr. Ira Byock, a
lucrat foarte mult cu bolnavi în faza terminală şi a descris experienţele şi concluziile sale în două
cărţi devenite best-seller-uri. Una dintre ele se numeşte The Four Things that Matter Most. (Cele
patru lucruri, care conteaza cel mai mult) şi se referă la cele mai frecvente declaraţii pe care
bolnavii le fac celor apropiaţi pe patul de moarte. Acestea sunt: IARTĂ-MĂ - TE IERT -
MULŢUMESC - TE IUBESC. Dr. Ira Bylock consideră că nu trebuie să ajungem pe patul de moarte,
pentru a folosi aceste declaraţii care, în opinia sa, au un potenţial imens în a ne vindeca relaţiile
şi în a ne transforma profund viaţa. Legătura dintre minte şi trup În secolul XVIII, cercetătorul
John Hunter (1728-1793) a observat şi a experimentat apoi direct efectele pe care le poate
genera mintea asupra trupului, în anumite condiţii. El chiar "a profeţit" că dacă mintea unui om
este agitată şi nestăpânită, viaţa lui putea fi în mâinile oricărui răuvoitor care îl poate enerva sau
îl poate supăra. Hunter a făcut această afirmaţie, deoarece a observat că atacurile sale de angină
pectorală apăreau aproape de fiecare dată când mintea sa era agitată. În 1884 William James, un
psiholog de la Harvard, a sugerat ca anumiţi stimuli din mediu produc răspunsuri organice şi că
aceste răspunsuri viscerale, de la organele interne, de la inimă, stomac, plămâni sau intestine,
determină mintea să reacţioneze prin emoţii specifice. James a rezumat teoria sa în afirmaţia
celebră şi surprinzătoare totodată: "Ne este frică pentru că fugim, nu fugim pentru că ne este
frică". În aceeaşi perioadă un om de ştiinţă danez, Carl Lange, a avansat o idee similară cu privire
la apariţia emoţiilor. Cele două teorii au fost unificate şi cunoscute ca teoria James-Lange.
Această teorie a fost un reper în înţelegerea naturii şi influenţei emoţiilor. Aproape imediat
această teorie a devenit ştiinţa unui criticism vehement. Cel mai critic a fost Walter Cannon, care
susţinea că emoţia este o stare de excitaţie crescută a organismului, şi că aceasta este o parte a
unui sistem de activare. El consideră că activarea se extindea de la starea de somn la starea de
panică. Împreună cu P. Bard, Cannon a formulat o teorie a activării care susţine că emoţiile sunt o
parte a unui sistem specific de alarmă pentru activarea corpului. Teoria Cannon-Bard era opusă
teoriei James-Lange. Conform teoriei Cannon-Bard, locul emoţiilor era creierul, respectiv
talamusul. La talamus ajunge stimularea externă, iar acesta trimite impulsuri specifice, atât către
cortexul cerebral, cât şi către viscere, pregătind astfel corpul pentru acţiune. Cei doi considerau
că emoţia era rezultatul unei stări de excitaţie cerebrală. În general, oamenii care se confruntă cu
o boală, dar au încredere în propriile rezerve şi au o mentalitate încrezătoare în vindecare va
determina organismul să se mobilizeze în vederea însănătoşirii rapide. Dorinţa de vindecare duce
la însănătoşire prin determinarea subconştientului să se mobilizeze în acest sens, ceea ce în final
determină creierul să acţioneze după informaţiile stocate în celule de acizii nucleici ADN şi ARN,
pentru orice afecţiune. Subconştientul ne poate îndeplini orice dorinţă, în funcţie de forţa
credinţei noastre! În planul subconştient al mentalului nu există limitări impuse de timp şi spaţiu.
Putem trimite gânduri de sănătate unei alte persone, indiferent de distanta la care se află de noi,
iar gândurile noastre, ajungând la bolnav, îl vor ajuta în procesul de vindecare.

153

Oare gândul nostru e mai puternic decât medicina cu toate tehnicile şi leacurile ei? Oare mintea
noastră poate declanşa schimbări radicale în trupul nostru? “Fără îndoială”, raspunde Darian
Leader, un celebru cercetător britanic, care, în cartea sa “Why Do People Get Ill” (scrisă
împreună cu academicianul David Coperfield) demonstrează legătura uluitoare dintre minte şi
trup. “Nu există nicio boală fără o rădăcină psihologică. Nu există boli, ci bolnavi. Iată, un om se
poate vindeca de o răceală banală în 5 zile, în vreme ce altul se poate chinui câteva luni bune. De
unde vine diferenţa? Din mintea pacientului, fără îndoială.” Psihanalist de profesie, Leaders şi-a
început cercetările cu interpretarea simptomelor anumitor boli în funcţie de gândurile şi
declaraţiile pacienţilor. Pe măsură ce a avansat în studiu, a capatat convingerea că, deşi bolile se
manifestă printr-o stare de rău fizic, în fond scot la iveală dorinţe, frustrări, emoţii de care nici
măcar pacientul respectiv nu era conştient. În susţinerea acestei teorii el aminteşte o mulţime de
boli declanşate pe fond psihic (de la diabet şi ulcer, până la afecţiuni dermatologice).
Conţinuturile psihice respinse în inconştient încep să afecteze corpul, exprimându-se prin el.
Nevoile care sunt sistematic nesatisfacute şi dorinţele nerealizate sau interzise sunt surse de
tensiune pentru organism. Datorită resentimentelor intense şi urii neexprimate o persoana se
poate îmbolnăvi de cancer. Frustrările, anxietăţile şi durerea nu pot fi reprimate la nesfârşit în
subconştient. Ideologiile, morala, educaţia, nu pot schimba fundamental interiorul unui om. Îl
oprimă, îl izolează, îl sperie, îl adorm, dar nu-l schimbă. Transformarea trece obligatoriu prin
actul conştientizării. Fără conştientizare, lăcomia, furia, invidia, ura, nu dispar, ci prind rădăcini
mai adânci. Constrângerile, pedepsele, ameninţările fac aceste şabloane de reacţie, moştenirea
trecutului nostru, să se retragă în abisurile inconştientului, în aşteptarea unor momente
favorabile. Iar viaţa este atât de schimbătoare încât astfel de momente apar întotdeauna. “Boala
are şi ea beneficiile sale”, spune Freud. “Uneori absenţa simptomatologiei nu înseamnă în mod
obligatoriu sănătate, ci depresie, autism, moarte fizică.” Cu alte cuvinte, dacă mintea este cea
care ne face vulnerabili în faţa bolilor, tot ea este responsabilă de felul în care luptăm cu boala şi
reuşim să ne vindecăm. S-a observat în nenumărate studii că bolnavii de cancer care primesc
susţinerea şi afecţiunea familiei au o speranţa de viaţă crescută, iar şansele de vindecare (acolo
unde se poate vorbi de aşa ceva) cresc considerabil. De asemenea, un studiu de dată recentă a
demonstrat că numai câteva cuvinte de încurajare spuse de medicul anestezist înainte de
operaţie au un efect postoperator pozitiv uluitor (şi măsurabil) asupra pacientului, în ceea ce
priveşte suportarea durerii şi perioada de timp petrecută în spital pentru recuperare. Iată de ce
Leader crede că un medic bun trebuie să fie un impecabil om de ştiintă şi un umanist desăvârşit.
7.8 Cum să avem moralul ridicat Descurajarea şi gândirea negativă referitoare la suferinţă trebuie
eliminate indiferent de circumstanţe oricât de greu ne-ar fi să gândim pozitiv la momentul
respectiv. Acestea trebuie înlocuite cu o gândire pozitivă şi cu bună dispoziţie. Putem obţine
aceste lucruri printr-o muncă utilă, interesantă şi o petrecere placută a timpului liber. De multe
ori toate informaţiile pe care le citim despre boli şi, în acest caz, despre cancer ne fac să gândim
pesimist. Ar trebui să căutăm şi să ne concentrăm asupra infromaţiilor care ne-ar ajuta să
depăşim faza de depresie şi de blocaj în faţa bolii. Statisticile se pare că sunt cele mai
periculoase. De aceea, trebuie să reţineţi un lucru extrem de important susţinut şi de marele
biolog Stephen Jay Gould, şi anume că “statistica este informaţie, nu condamnare.” Ce vrea să ne
spună marele om de ştiinţă este că ar trebui să ne folosim de informaţii pentru a combate boala,
nu pentru a ne preda ei. Ar trebui să priviţi la acele exemple de persoane care, chiar şi după o
intervenţie chirurgicală, au primit doar câteva luni de viaţă şi care au supravieţuit totuşi ani la
rând, chiar şi zeci de ani la rând şi să adoptaţi acel mod de a gândi pozitiv care să vă ajute să
creşteţi aceste statistici.

154

Un moral ridicat este o condiţie esenţială pentru o stare bună de sănătate De multe ori suntem
tentaţi să gândim că nu vom reuşi în ceea ce ne-am propus, că este prea greu şi că nici nu are
rost să încercăm pentru că ar fi în zadar. Obişnuindu-ne cu o astfel de gândire, ne este greu să
gândim altfel. Este necesar să ne autogestionăm mereu, că suntem sănătoşi şi că nimic nu este
greu. Este preferabil să includem exerciţiile fizice regulate în programul nostru zilnic şi să fim
pozitivi şi entuziaşti în tot ceea ce facem.

Terapia prin râs “Râsul este cel mai sigur examen al sufletului omenesc. Niciodată firea omului nu
se dezvăluie pe deplin ca atunci când râde. Uneori e foarte greu să dibuieşti caracterul unui om,
dar e de ajuns să-l surprinzi o singură dată râzând sincer şi brusc, şi atunci caracterul lui apare ca
lumina zilei”, spunea unul dintre cei mai fini psihologi ai firii umane Feodor Mihailovici
Dostoievski. Psihoterapia prin râs este indicată oriunde şi oricând este posibil. Printre efectele
râsului pot fi enumerate: -apropie oamenii, destinde spiritul, stimulează creativitatea şi elimină
stările de stress create; - atenuează durerea şi are un efect benefic pentru psihic; - creşte libidoul
şi are efect asupra sistemului imunitar. David Servan-Schreiber, autorul bestsellerului
„Anticancer", vândut într-un milion de exemplare şi tradus în 40 de limbi, inclusiv în română,
care a avut un cancer la creier, povesteşte cum a supravieţuit şi scrie că aproximativ 40% din
cancere sunt evitabile dacă ne schimbăm modul de viaţă şi dacă înlăturăm stresul. „Nu există
medicament mai puternic decât prietenia şi dragostea". Terapia prin rugăciune “Pentru a ne ruga
trebuie doar să facem efortul de a tinde către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, nu
intelectual. De exemplu, o meditaţie asupra măreţiei lui Dumnezeu este o rugăciune numai dacă
ea este în acelaşi timp o expresie a dragostei şi a credinţei.” 21 Rugăciunea este calea deschisă
spre Dumnezeu. Prin rugăciune, omul se poate cunoaşte mai bine şi poate vedea clar cauzele
îmbolnăvirii. Aceasta îi dă omului un sentiment de protecţie şi de curaj în faţa bolii, scăpând de
suferinţa cauzată de sesizarea fără înţelepciune a răului în lume. 7.9 Legea oglindirii: ”exteriorul
reflectă interiorul”22 “Lumea în care trăim este un fel de oglindă gigantică, oglindă care reflectă
mereu aspecte sau părţi din noi înşine. … Şi mai înseamnă că toţi oamenii pe care îi atragem în
vieţile noastre sau de care suntem atraşi, oglindesc aspecte necunoscute, negate sau neasumate
de noi înşine… Este perfect adevărat că pentru a înţelege şi accepta asta e nevoie de o
intensificare a nivelului de conştiinţă la care funcţionezi, de o minte capabilă de conexiuni şi de
ceva curaj. Legea oglindirii este, tehnic vorbind, o lege a rezonanţei, deoarece creează situaţii şi
pune în legătură persoane între care există afinităţi. Altfel spus, persoanele care vibrează pe
aceeaşi lungime de undă, indiferent dacă sunt conştiente sau nu, se atrag una pe cealaltă. Uneori
atracţia inconştientă este repolarizată în conştient ca respingere, dar asta nu trebuie să ne
inducă în eroare. Respingerea nu există fără atracţie! Poţi fi atras de o persoană foarte creativă
deoarece ea dinamizează în tine propria ta creativitate, dar la fel de bine poţi fi atras inconştient
de o persoană ce-şi manifestă tendinţele depresive, respingând-o la nivel conştient, adică
încercând zadarnic să te 21 22

Rugaciunea dr. Alexis Carrel scrib, pag.2 http://cameliachicomban.blogspot.com/2011/07/legea-

oglindirii

155

descotoroseşti de ea. Dacă vei reuşi să o îndepărtezi cu forţa, în scurt timp în viaţa ta va apărea o
altă persoană, cu aceeaşi caracteristică. "Parcă e un făcut", vei spune şi să ştii că nu greşeşti.
Inconştientul tău, în colaborare cu inconştientul celeilalte persoane, "aranjează" această
întâlnire. Funcţionarea acestei legi exclude întâmplarea! În câteva tradiţii spirituale care au
intuit-o se repetă aproape obsesiv că nimic nu este întâmplator. Accidentele, coincidenţele,
evenimentele neaşteptate apar astfel numai datorită ignoranţei noastre. Mai exact, datorită
incapacităţii notorii a minţilor noastre de a subîntinde ansamblul tuturor factorilor, fizici şi
nonfizici, care concură la naşterea unui eveniment, la producerea unui fenomen sau a unei
întâlniri. Lumea pare a fi dominată de hazard când, în realitate, este expresia unei armonii
incredibile a tot ceea ce se mişcă, fie particule sau unde de energie. Universul ne dirijează
întotdeauna spre acele medii şi persoane sau creează exact acele circumstanţe în care putem
experimenta ceea ce încă nu acceptăm în noi înşine, dar a sosit timpul să o facem. Este ca şi cum
inteligenţa cosmică ar fi tot timpul cu ochii pe noi, punându-ne constant în faţa sarcinilor noastre
de dezvoltare. Dacă eşti cineva care nu acceptă eroarea sau imperfecţiunea, vei atrage spre tine
persoane sau întâmplări care te vor scoate din minţi, deoarece numitorul lor comun va fi
greşeala, uneori chiar greşeala flagrantă. Este felul în care Universul te obligă să trăieşti
experienţa acestui aspect neasumat din tine însuţi, anume propria ta tendinţă de a confunda
ceva, de a te încurca, a fi inexact sau a o da în bară. Tendinţa pe care o blochezi inconştient se
activează puternic în afara ta, facându-te conştient de ea, doar că ia cei din jur. Dacă încerci din
răsputeri să fii o persoană educată şi politicoasă, care nu înjură niciodată, te vei pomeni lucrând
într-un mediu populat de persoane care înjură. Se pare că singura dorinţa a Universului este ca
noi să fim întregi, iar asta îl face neobosit în a ne trimite persoane care să manifeste puternic
aspectele pe care noi le negăm sau refuzăm să le recunoaştem. Se pare că scopul ultim al
spiritului nostru este să devină întreg, motiv pentru care atrage în vieţile noastre tot ce e necesar
pentru a trezi sau activa acele par si adormite sau sechestrate prin adâncimile inconştientului.
Ceea ce faci în exterior este precedat de ceea ce faci în interior. Acţiunile externe sunt un fel de
fotografie/reflecţie a acţiunilor interne. Nu poti fotografia/reflecta ceea ce nu există. Este exclus
să fii blând în exterior, dacă esti crud în interior. Blândetea ta va fi doar o mască, o poveste de
adormit copiii. Nu îi poţi respecta pe cei din jur dacă pe tine te dispreţuieşti. Respectul tău va fi o
simulare. Nu vei iubi pe nimeni dacă nu ştii să te iubeşti pe tine însuţi. Iubirea ta va fi ipocrită. Un
om care îşi iubeşte Sinele este imposibil să nu iubească şi Sinele semenilor săi. Poate că acţiunile
lui nu sunt spectaculoase sau sunt greu de înţeles, dar natura lor nu poate fi decât binefăcătoare.
Scindările şi conflictele interne se reflectă în relaţii dificile, încărcate de trăiri ambivalente.
Separarea de aspectele din tine însuţi se reproduce în separarea de aceleaşi aspecte din ceilalţi.
Felul cum te raportezi la ceilalţi oglindeşte felul cum te raportezi la aspectele corespondente din
tine însuţi. Aceste raporturi pot fi percepute şi interpretate greşit, prin filtrul aşteptărilor şi
nevoilor personale. Tot ce se întâmplă e ţesut în laboratoarele inconştientului şi are un sens pe
care îl numesc spiritual: să ne cunoaştem, să ne asumăm pe deplin şi să ne manifestăm
potenţialul creator. Nu cred că există vreun suflet care să nu tânjească după această împlinire,
singura diferenţă fiind aceea că, în cazul unora, acest dor este încă plăpând sau imperceptibil.
Exteriorul reflectă interiorul. Exteriorul reflectă şi ceea ce îţi faci ţie însuţi, reflectă atitudinile şi
paternurile de interacţiune dintre diferite părţi ale fiinţei tale. Astfel, vulnerabilitatea pe care nu
ţi-o accepţi, nu o vei accepta nici în exterior. Blândeţea pe care ţi-o reprimi, o vei respinge şi în
afara ta. Nevoile pe care le condamni la tine, le vei condamna şi la alţii.
156

La celălalt pol, dragostea plină de grija pe care o oferi părţilor mai copilăreşti şi fragile din tine
însuţi, o vei manifesta şi în afara ta. Respectul pe care ţi-l porţi se va regăsi în respectul pentru
cei din jur. Capacitatea de a te ierta va fi reflectată de puterea de a-i ierta pe cei care greşesc.
Ceea ce faci în exterior este PRECEDAT de ceea ce faci în interior. Pentru cei conştienţi orientaşi
spre evoluţie, legea oglindirii este un prieten nepreţuit. De fiecare dată când în viaşa ta apare o
persoană sau o situaţie nouă, fără să fie vorba de ceva pasager sau nesemnificativ, ai ocazia să
meditezi pentru a afla ce atitudine este oglindită. Pur şi simplu nu ai timp să te plictiseşti, în cazul
în care ai învăţat să-ţi ţii conştiinţa trează. Tendinţa pe care o blochezi inconştient se activează
puternic în afara ta, făcându-te conştient de ea doar la cei din jur… Dacă nu eşti conştient de
propria tendinţă de a-i judeca pe alţii, vei constata stupefiat că asta pare a fi singura ocupaţie a
celor din jurul tău. Îi vei admonesta, probabil, numai pentru a te descoperi citind articole sau
urmărind emisiuni TV a căror preocupare centrală este să analizeze şi să judece viaţa
contemporanilor tăi. Nu se pune problema să scapi de ea, întrucât aceasta performanţă este
imposibilă. Se pune problema să ţii cont de ea şi să o foloseşti în avantajul tău, şi din clipa în care
începi să-ţi asumi aspectele neconştientizate, se întâmplă ceva miraculos: Universul nu mai
trimite acel aspect către tine. În conformitate cu Legea oglindirii, transformările din interiorul tău
sunt reflectate de schimbările din afara ta (nu întotdeauna imediat, deoarece principiul inerţiei
funcţionează şi el!), iar persoanele care reflectau acele caracteristici ale tale, fie că dispar pe
neaşteptate din viaţa ta, fie nu le mai manifestă în relaţiile cu tine. Orice schimbare pe care o faci
în interiorul tău schimbă ceva în afara ta, creând astfel condiţii pentru a debloca sau îmbogăţi o
relaţie. Este imposibil ca tu să te transformi, iar relaţia cu celălalt să rămână identică. Dacă el sau
ea nu sunt capabili să perceapă această schimbare, viaţa îl/o va îndepărta pur şi simplu din calea
ta … Sau invers, tu vei ieşi gradat din viaţa lor, fără nici un sentiment de vinovăţie şi fără
resentimente… Legea oglindirii este, tehnic vorbind, o lege a rezonanţei, deoarece crează situaţii
şi pune în legătură persoane între care există afinităţi… Altfel spus, persoanele care vibrează pe
aceeaşi lungime de undă, indiferent dacă sunt conştiente sau nu, se atrag una pe cealaltă.
Uneori, atracţia subconştientă este repolarizată în conştient ca respingere, dar asta nu trebuie să
ne inducă în eroare… Respingerea nu există fără atracţie!!!” În cartea “Frecventa geniu” scrisă de
John J. Falone, ne arată că fiinţa noastră este un biocomputer, transmiţător-receptor, ce
funcţionează ca un panou de circuite, conţinând modelul sacru al lui Dumnezeu, al Creatorului
Unic, iar înţelegerea funcţiilor sale este cheia pentru eliberarea Frecvenţei Geniu. Cartea explică,
atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi spiritual, funcţionarea şi semnificaţia centrilor importanţi
din organismul nostru – glandele şi chakrele care le corespund – şi ne ajută să înţelegem cum
funcţionăm, atât ca mecanism biologic, cât şi ca fiinţe unice, făcute după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu. Fiecare dintre sistemele voastre de conştiinţă ce acţionează ca receptor/emiţător
(corp, minte, suflet) este precum pântecele unei mame, adică fixează o formă-gând în solul fertil
al Procesului Divin şi o incubează, adăugându-i alte forme-gând şi forţa, transferând-o unei alte
persoane/incubator – care, la rândul său face la fel, până forma-gând ajunge să se manifeste
undeva în lumea fizică. Astfel, este atrasă electromagnetic de alte entităţi de frecvenţă
asemănătoare, ce se identifică cu această formă-gând prin intermediul eu-ului fals, filtrând
puterea lor să ţâşnească în acţiune. Aceasta este o explicaţie pentru indivizii care, fără o
predilecţie anterioară, fac dintr-o dată un gest de dragoste sau violenţă, pe care nu l-ar face în
mod obişnuit. Pentru a rămâne sănătoşi, trebuie să fim atenţi mereu la ceea ce mâncăm, la
relaţiile pe care le avem cu persoanele cu care socializăm, şi la gândurile noastre. Ştim că una din
legile Universului este legea cauzei şi a efectului. Dacă noi ne alimentăm cu gânduri negative, ne
hrănim nesănătos, trăim într-un spaţiu energetic poluat cu energii negative, să nu ne mire că ne
îmbolnăvim. Este o vorba... ”ce semeni, aduni.”

157

TERMINOLOGIE Benign - termen utilizat pentru a descrie o tumoare ce nu e canceroasă

Carcinomul – este cancerul provenit din celulele de origine epitelială, adică cele care căptuşesc
suprafeţe interne ale organismului. Cele mai frecvente apariţii: colon, plămâni, sâni. Sarcomul –
este cancerul care cuprinde celulele stratului din mijloc, care au rolul de susţinere în organism:
oasele, ţesutul adipos (gras), ţesutul conjuctiv, muscular etc. Limfomul - este vorba de cancerul
care atinge ţesutul limfatic al sistemului imunitar. Este unul din cele mai grave forme, mai greu
de tratat şi cu extindere rapidă. Leucemia – este cancerul măduvei osoase, al sângelui etc. La
aceste denumiri se pot adăuga o serie de prefixe care definesc localizarea bolii. Adeno- glande
(adenocarcinom) = carcinomul care cuprinde glandele Condro – cartilaj Eritro – globule roşii
Hemangio – vas sanguin Hepato – ficat Lipo – ţesut adipos Limfo – limfocit (globule albe) Malign
- termen utilizat pentru a descrie o tumoare canceroasă Melano – celula pigmentară Metastaza -
extinderea celulelor canceroase de la locul tumorii iniţiale în alte părţi ale organismului Mielo –
măduva osoasă Nefro – rinichi Osteo – ţesut osos Tumoră - dezvoltare anormală a celulelor sau
ţesuturilor. Tumorile pot fi benigne - necanceroase sau maligne – canceroase Tratament paliativ -
tratament folosit pentru a ameliora, nu neapărat de a vindeca, simptomele cauzate de cancer;
ajută pacienţii să trăiască mai confortabil

158

ÎNCHEIERE Tristeţea profundă, secretele care apasă conştiinţa, stresul, situaţiile în care persoana
afectată nu se mai bucură şi nu mai găseşte plăcere în viaţă, închiderea emoţională, durerea în
suflet, depresia, pot fi generatoare de cancer, dacă sunt foarte puternice şi se menţin pe o
perioadă mai îndelungată. Nu stresul în sine ne ucide, ci felul în care răspundem stresului şi
sentimentelor de neputinţă, de dezechilibru interior şi de abandon care ne invadează. În ultimă
instanţă, acest mecanism este unul emoţional, generat de sentimentul lipsei de iubire. A iubi şi a
fi iubit este un reper absolut, un sprijin care împiedică dezechilibrul psihologic. Nu există “reţete-
miracol” şi de asemenea nu există medicamente “minune”. Viaţa este în asa fel creată încât
nimeni nu este scutit de conflicte, de tensiune sau de complexe. Trebuie să acţionaţi pe toate
planurile, în ceea ce priveşte alimentaţia, mişcarea, psihicul şi mediul în care trăieşti. Medicina
convenţională are rolul ei. Nu trebuie să renunţaţi la ea, dar nici nu trebuie să vă bazaţi exclusiv
pe ea, aşteptând vindecarea. Se poate, prin mijloace foarte simple, care ţin în primul rând de
voinţa voastră şi de încrederea în puterile propriului vostru corp de a se vindeca. Este necesar să
ajutăm corpul să se menţină sănătos. Corpul are nevoie de mângâiere şi de mişcare. Faceţi
masaj, faceţi sport. De asemenea, aveţi grijă de sufletul Dvs.! Foarte puţini oameni pun accent
pe suflet. Este foarte important să avem grija de sufletul nostru, pentru că nu poate exista
echilibru fizic fără cel sufletesc. Trebuie să ne iubim corpul şi să-i acordăm atenţia cuvenită. În
felul acesta, corpul nostru va fi mai pregătit şi mai puternic să lupte cu orice boală. Nu e nevoie
să faceţi complicaţii grave în organism pentru a avea grijă de voi înşivă. Este necesar să trăiţi
mereu în Armonie cu voi înşivă şi cu cei din jur!