Sunteți pe pagina 1din 47

Aceasta sectiune a site-ului este construita in intregime pe baza cartii

" Holocaustul din Romania. Distrugerea evreilor si tiganilor sub regimul Antonescu, 1940-1944" .
Autorul, Radu Ioanid, este directorul departamentului "Benjamin and Vladka Meed Registry of Jewish Holocaust
Survivors" al Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington DC, si un cunoscut cercetator in acest domeniu.
Cartea a fost adaptata pentru web de Dr. Mihai Chioveanu iar dreptul de reproducere a fost acordat de Ivan R. Dee, proprietarul editurii cu acelasi
nume.
http://www.romanianjewish.org/ro/In_Romania.html

SUMAR:

Cuvânt înainte
I. Statutul legal al evreilor în
România 1800-1944
II. Masacrele dinaintea
războiului 1940-1941
III. Masacrele de la
începutul războiului
IV. Lagărele de tranzit,
precum si ghetourile,
deportările si alte forme de
asasinat în masă
V. Transnistria
VI. Deportarea si
exterminarea tiganilor;
persecutarea altor categorii
etnice si religioase
VII. Supravietuirea în rândul
evreilor români
VIII. Antonescu si evreii
IX. Concluzii

Cuvânt înainte

Nationalismul român s-a dezvoltat, în cel de-al 19-lea veac, paralel cu cresterea rolului economic al evreilor
români. În februarie 1866, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost silit sa abdice pentru ca în mai 1866, Carol de
Hohenzollern sa urce pe tron. Doua luni mai târziu, era adoptata o noua Constitutie. Ea includea si articolul 7 care
avea sa interzica pâna dupa sfârsitul primului razboi mondial emanciparea politica a evreilor tarii. Evreii din
România deveneau astfel apatrizi si erau sistematic discriminati din punct de vedere economic si politic.

Desi articolul 44 din Hotarârea Congresului de la Berlin din 1878 conditionase recunoasterea independentei
statului român de acordarea de drepturi civile si politice evreilor în mod egal cu drepturile celorlalti cetateni,
autoritatile române au tergiversat aplicarea prevederii cu numarul 44 a Congresului, înlocuind prin sistemul
naturalizarii individuale emanciparea în bloc a evreilor ceruta de puterile occidentale reunite la Berlin.

În urma primului razboi mondial, Basarabia, Bucovina si Transilvania au revenit României, spre marea satisfactie a
clasei politice a tarii, care vedea reunite sub drapelul patriei vechile teritorii istorice românesti. În acelasi timp, însa,
aceeasi clasa politica opunea o rezistenta puternica ideii de a se acorda drepturi civile minoritatilor. În pofida
puternicelor presiuni din Occident, abia în 1923 evreii din România au primit drepturi civile.

Dupa 1929, datele „problemei evreiesti ” se schimba si antisemitismul dobândeste treptat un caracter de masa pe
fundalul crizelor economice repetate. Diversiunea antisemita nu este doar apanajul organizatiilor de extrema
dreapta. Din motive legate, pe de o parte, de dorinta de a limita capitalul evreiesc, iar – pe de alta parte – de
necesitati electorale, Partidul Liberal si cel National Taranesc adopta unele slogane antisemite. Agitatia antisemita,
sustinuta de diferite partide politice ne-extremiste ca si de organizatii fasciste, viza în principal atragerea micii
burghezii, careia i se întretinuse iluzia promovarii sociale, promovare a carei nerealizare era acum atribuita
concurentei evreiesti. „Anii dictaturii regelui Carol al II-lea, ...au contribuit si mai mult la înveninarea mediului social,
în care mica burghezie, functionarimea, majoritatea liber-profesionistilor duceau o viata de privatiuni.

În fond, dezvoltarea antisemitismului dupa 1929, datorata unor cauze economice, s-a grefat pe ecourile politice si
culturale ale antisemitismului din secolul al XIX-lea. Au existat, însa, si cauze externe, în primul rând influenta unor
teoreticieni ai antisemitismului din alte precum Edouard Drumont, H.S. Chamberlain, Charles Maurras, Alfred
Rosenberg precum si toleranta manifestata de diplomatia occidentala fata de guvernul antisemit Goga-Cuza.

Înaintea celui de-al doilea razboi mondial, evreii din România erau grupati în comunitati locale care se ocupau de
viata religioasa, de educatie si desfasurau activitati filantropice. Legile României îngaduiau existenta Federatiilor
evreiesti. Din punct de vedere religios, fiinta în Vechiul Regat o comunitate Askenaza si o comunitate Sefarda. Cea
mai mare parte a populatiei sefarde se afla la Bucuresti. Comunitatile Askenaze erau împartite între comunitati
conservatoare si comunitati reformate. Existau – mai ales în Maramures (la Sighet) si în Bucovina (la Sadagura) –
comunitati ultra-ortodoxe. Sarbatorile evreiesti precum Ros Hasana, Yom Kipur, Pesah si Sucot erau celebrate cu
mai multa strictete în comunitatile mai mici. În comunitatile mari se celebrau îndeosebi Ros Hasana (Anul nou) si
Yom Kipur (marele post al anului). Toate comunitatile importante dispuneau de o sinagoga, un edificiu cultural si
administrativ, o scoala oraseneasca, un azil pentru orfani si unul pentru vârstnici. La Bucuresti, Iasi si Cernauti
existau importante spitale evreiesti.

În România functionau doua importante organizatii evreiesti: „Uniunea Evreilor Români ” si „Partidul Evreiesc ” .
„Uniunea Evreilor Români ” era condusa de dr. Wilhelm Filderman si milita pentru apararea drepturilor civice ale
evreilor români. „Partidul evreiesc ” era o grupare nationalista condusa. Existau în România si Loji ale Organizatiei
B'NAI BRITH, ca si organizatii sioniste.

Desi nivelul de trai al evreilor români a fost mai ridicat decât al evreilor polonezi, între 1920 si 1930 un mare numar
de evrei români au cunoscut un proces de saracire. În special în Vechiul Regat, procesul de asimilare culturala a
evreilor cu populatia în mijlocul careia traiau a fost destul de accentuat. Cea mai mare parte dintre ei citeau presa
de limba româna desi – în Basarabia si Moldova – cei mai vârstnici continuau sa vorbeasca idis. Limba idis nu
prea era vorbita în Muntenia, în timp ce în Transilvania evreii erau mai apropiati de cultura maghiara.

În anul 1930, din 756.930 de evrei, 318.000 duceau o viata activa. Astfel, 106.000 desfasurau numai în industrie si
mestesuguri; 157.000 activau în comert si asezaminte de credit; 13.000 practicau agricultura, 9.000 se aflau în
profesiile liberale si 8.000 în comunicatii si transporturi. Existau în România si familii evreiesti foarte bogate. Asa
era familia Auschnitt, care era proprietara unor combinate siderurgice si a unor mine de fier. Erau si importante
banci evreiesti, precum „Marmorosch-Blanc et Co ” , „Löbl, Bercowitz and Son ” , „Banca Moldovei ” si „Banca de
Credit Român ” . Cu exceptia ultimei, toate celelalte au dat faliment în anii ‘30.

Drepturile civile atât de greu dobândite de evrei au fost considerabil afectate de legislatia antisemita a guvernului
Goga-Cuza din 1938 (aproximativ 200.000 de evrei si-au pierdut atunci drepturile civile). Ulterior, prin legile
elaborate de guvernele Antonescu în 1940 si 1941, drepturile evreilor au fost în întregime anulate. Razboiul si
politica antisemita nazista în ansamblul ei i-au oferit lui Ion Antonescu prilejul de a încerca sa rezolve radical
„problema evreiasca ” în România.

Raul Hilberg, autor al celei mai cuprinzatoare si analitice istorii a Holocaustului, mentioneaza un numar de 270.000
de evrei morti în România . Aceasta cifra nu-i include pe cei 135.000 de evrei din Ardealul de Nord ucisi dupa ce
fusesera deportati de administratia maghiara a timpului în lagarele naziste de exterminare.

Care a fost soarta evreilor care s-au aflat sub administratia autoritatilor române în Vechiul Regat, în Basarabia,
Bucovina si Transnistria, în timpul celui de-al doilea razboi mondial? Care e numarul victimelor evreiesti sub
administratia româna în al doilea razboi mondial? Ce grad de colaborare a existat între administratia germana si
cea româna în uciderea evreilor români? Si, în sfârsit, cum se explica faptul ca, totusi, o jumatate din numarul
evreilor români supravietuiau la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial?
I. STATUTUL LEGAL AL EVREILOR ÎN ROMÂNIA (1800-1944)

1. Legislatia antisemita prefascista

Primele masuri juridice antisemite au fost adoptate în Principatele Române în secolul al 16-lea. Dar, prin caracterul
lor sporadic, masurile antisemite – rare – nu permit afirmatia ca, în Evul Mediu, ar fi existat un antisemitism de stat
în Principatele române. Cum Poarta otomana era toleranta fata de evrei, domnitorii români acceptau ca «evreii din
Principate sa-si aiba structuri dupa modelul otoman al corporatiilor» . Sa mentionam aici si atitudinea oscilanta a
domnitorilor români din secolul al 18-lea, unii dintre ei adoptând masuri discriminatorii antisemite, iar altii prote-
jându-i pe evrei.

În secolul al XIX-lea, legislatia româna referitoare la evrei se dezvolta sub semnul discriminarii etnice si religioase,
dobândind trasaturi bine definite. Rarele bune intentii ale unor guvernanti români privind ameliorarea situatiei
evreilor, în primul rând acordarea de drepturi civile acestora, ca si anumite insistente în acelasi sens venite din
afara tarii s-au izbit de tenacitatea si forta curentului antisemit autohton.

Adoptarea „Regulamentului Organic” în 1831 a însemnat aparitia primei „Constitutii” românesti. Aceasta prevedea
obligatia ca toti evreii sa fie înregistrati la autoritatile locale, specificându-se ocupatia fiecaruia. «Evreii care nu-si
puteau dovedi utilitatea trebuiau evacuati din localitatile respective».

În pofida faptului ca, atât în Moldova, cât si în Muntenia revolutionarii români de la 1848 cereau emanciparea
evreilor, ca si în pofida bunavointei manifestate fata de evrei de catre domnitorul Alexandru Ioan Cuza, secolul al
XIX-lea a reprezentat o faza noua în dezvoltarea antisemitismului juridic românesc. Numarul legilor, dispozitiilor si
regulamentelor antisemite creste si treptat antisemitismul dobândeste un caracter de stat.

Abdicarea, în 1866, a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza si urcarea pe tronul României a membrilor familiei
Hohenzollern au reprezentat tot atâtea lovituri date curentului favorabil emanciparii evreilor români.

«Ion Bratianu, fostul revolutionar pasoptist, a inaugurat în calitate de Ministru de Interne, începând din primavara
anului 1867, o sistematica politica antievreiasca. Circularele lui Bratianu ordonând izgonirea evreilor din sate si
chiar arbitrara expulzare din tara au fost aplicate cu strasnicie de catre organele subalterne» .

În martie 1868 se depune la Camera Deputatilor un proiect de lege referitor la activitatea evreilor în mediul rural si
prevazând alungarea acestora din sate. În iulie 1869, ca raspuns la protestul guvernului francez în legatura cu
statutul evreilor din România, Mihail Kogalniceanu trimite Parisului o nota în care refuza sa-i considere pe evrei ca
cetateni români.

Tot Mihail Kogalniceanu enumera în Parlament, la 16 decembrie 1869, masurile discriminatorii anti-evreiesti în
vigoare atunci, pentru a raspunde astfel protestului formulat de la tribuna Camerei de catre deputatul de Bârlad, I.
Codreanu, nemultumit de ceea ce acesta numise „comportamentul” evreilor si de asistenta pe care populatia
evreiasca din România o primea din partea „Aliantei Israelite Universale”.

În lunile iunie si iulie 1878 are loc Congresul de la Berlin, care, în schimbul recunoasterii independentei României,
statueaza egalitatea în drepturi a tuturor cetatenilor tarii si acordarea de drepturi civile evreilor. Articolul 44 elaborat
de participantii la Congres prevedea: «În România deosebirile de confesiune sau credinta religioasa nu vor putea fi
invocate nimanui ca motiv de excludere sau de împiedicare de a se bucura de drepturi civile si politice de
interzicere de a practica functii publice si de a obtine onoruri, sau de a exercita orice mestesug sau profesie în nici
un fel de localitate» .

La 17 ianuarie 1879 guvernul depunea mesajul de revizuire a articolului 7 din Constitutia României. Aceasta ar fi
trebuit sa conduca la acordarea cetateniei române evreilor români. Dar, de fapt, guvernul a adoptat un sistem de
tergiversari, paralel cu o sustinuta campanie antievreiasca. Mihail Kogalniceanu si Ion Bratianu îi prezentau pe
evrei atât strainatatii cât si Parlamentului României ca pe dusmani ai tarii. În octombrie 1879 Parlamentul vota
legea de revizuire a articolului 7 din Constitutie. Noua lege avea sa împiedice, practic pâna dupa sfârsitul primului
razboi mondial, naturalizarea evreilor români. Legea votata în 1879 acorda cetatenia româna în bloc doar unui
numar de 888 de evrei care luptasera în Razboiul de Independenta a României din 1877.

În circa 38 de ani, dupa 1866, au fost încetateniti doua mii de evrei, inclusiv fostii combatanti evrei din Razboiul
pentru Independenta.

În domeniul economic, discriminarea antisemita din România secolului al XIX-lea avea sa determine interdictia
impusa evreilor de a detine slujbe la caile ferate, la vami, bursa si la regiile care asigurau monopolul statului de
vânzare a sarii si a tutunului. Multe legi si dispozitii discriminatorii îi împiedicau pe evrei sa obtina licenta de
vânzare în mediul rural a bauturilor alcoolice.

Dar aspectele cele mai dramatice ale persecutarii evreilor români care îsi câstigau existenta la tara o constituiau
expulzarile. În ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea, mii de familii de evrei au fost izgonite din sate. Aceste
masuri au fost mai frecvente în Moldova decât în Muntenia si aveau sa se intensifice dupa 1885. Ele puteau fi
adoptate fie din initiativa autoritatilor centrale, fie a autoritatilor locale. Chiar si Consiliile Comunale aveau
competenta de a dispune alungarea evreilor din raza localitatilor respective. Dar, în general, ele îndeplineau
dispozitiile primite fie de la prefectul judetului, fie direct de la ministrul de Interne, riscând sa fie dizolvate daca nu
executau ordinul. Devenit ministru de Interne, Mihail Kogalniceanu «continua sistemul inaugurat dând noua
circulare succesive în 1869. Evreii au fost alungati, maltratati si jefuiti. Numarul celor izgoniti a depasit 1.200 de
oameni. O noua campanie de izgoniri expeditive i-a lovit pe evreii în 1876: «peste 800 de persoane au trebuit sa-si
abandoneze în 24 de ore caminele.

Uneori izgonirile cu caracter antisemit erau practicate si în mediul urban. La 23 august 1887 cinci sute de evrei din
Moldova, refugiati la Bucuresti, au fost evacuati si de acolo.

În domeniul, sanitar, discriminarea antisemita a fost, de asemenea, puternica. Pentru a obtine dreptul de a avea o
farmacie, farmacistii evrei se puteau prezenta la concurs doar daca nu se prezentau farmacisti români. Numai
românii puteau fi medici primari de judet. Legea sanitara din 3 aprilie 1886 stabilea ca, pentru obtinerea oricarui
post în serviciile sanitare, era obligatorie cetatenia româna. Elevii farmacisti si asistentii farmacisti „straini” nu
puteau fi angajati decât acolo unde exista un elev sau asistent român. Asistenta medicala era gratuita pentru
românii nevoiasi, conform acelorasi legi. Dar articolele 83 si 84 ale legii sanitare prevedeau ca «strainii pot fi
admisi sa urmeze un tratament spitalicesc numai în schimbul unei taxe, iar numarul paturilor ocupate de straini nu
poate depasi 10%. La 25 iunie 1892, „Monitorul oficial” publica un raport din care reiesea ca evreii nu mai erau
acceptati în spitalele din Moldova.

Legea învatamântului primar din 23 mai 1893 si modificarile aduse ei, ca si legea învatamântului secundar si
superior din 24 martie 1893, prevedeau ca învatamântul era gratuit numai pentru copiii de români. „Copiii de
straini” puteau fi admisi în scoli de toate gradele numai în. limita locurilor disponibile si platind taxe. Câteodata
liceele si cel mai adesea universitatile erau puternice nuclee de propaganda antisemita. Universitatile din Iasi si din
Bucuresti au fost pepiniere de cadre pentru primele organizatii antisemite din România si – dupa primul razboi
mondial – au constituit nuclee ale primelor formatiuni fasciste românesti.

Traditia antisemita din armata româna ia nastere înca din secolul al XIX-lea. La 23 iunie 1868, serviciul militar
devine obligatoriu în România, exceptie facând doar strainii. Legea din 5 martie 1876, referitoare la recrutarile
pentru armata, va stabili ca toti locuitorii tarii trebuie sa efectueze serviciul militar, cu exceptia celor care sunt
cetateni ai altui stat. În consecinta, o mare parte dintre evreii din România sunt obligati sa satisfaca serviciul militar,
desi nu au cetatenia româna. Din 1876 evreii sunt încorporati ca „straini care nu apartin unei natiuni straine”. Dupa
recunoasterea României de catre Puterile europene, începând din 1882, evreii au fost obligati sa faca armata ca
„locuitori ai tarii”.

În armata, ostasii evrei sufereau persecutii care – pe unii – îi conduceau spre sinucidere.

În timpul razboiului balcanic din 1913, au fost mobilizati circa 13.000 de evrei. Dar, în pofida luarilor de pozitie în
favoarea drepturilor lor, nu li s-a acordat cetatenia româna.

În 1915, Legea controlului strainilor a fost folosita pentru sicanarea evreilor. Tot în acel an, autoritatile au pus în
practica o politica de alungare a familiilor evreiesti care traiau în zonele din preajma frontierelor. Sute de familii
evreiesti din Moldova au fost atunci alungate spre capitalele de judet .

Din rândul evreilor combatanti în primul razboi mondial, s-au înregistrat 882 de morti, 735 de raniti si 825 de
decorati. Tema antisemitismului în armata a patruns si în literatura. În nuvela „Itic Strul dezertor”, Liviu Rebreanu
prezinta tragedia unui soldat evreu din primul razboi mondial împins de catre superiorul sau la sinucidere. Tot în
cursul primului razboi mondial în urma unor ordine date de Marele Cartier General, s-a declansat o campanie
antisemita care a dus la moartea mai multor soldati evrei suspectati de spionaj.

Un întreg sistem de delatiuni s-a introdus dupa luna septembrie 1916: familii întregi au fost ridicate si duse la
posturi de politie pentru singura vina ca vorbeau limba idis. În Moldova, între 11 mii si 12 mii de evrei au fost
arestati. Cei mai multi au fost eliberati dupa un timp, dupa ce, în cursul detentiei, au fost batuti, maltratati si jefuiti .

Prevederile legii de revizuire a articolului 7 din Constitutie nu au fost abrogate decât dupa primul razboi mondial.
Desi a constituit un important pas înainte pe drumul emanciparii evreilor din România, decretul-lege nr. 3902 din
decembrie 1918. era „de jure” o noua discriminare – pe criterii geografice – împotriva minoritatilor din România
care traiau în alte zone decât Moldova sau Tara Româneasca. La acea data, Transilvania, Basarabia si Bucovina
fusesera reunite cu România si aveau numerosi minoritari maghiari, germani si evrei. Guvernantii români erau
bucurosi sa accepte aceste teritorii, dar în acelasi timp doreau si cel mai mic numar posibil de minoritari.

Articolul 7 al decretului-lege nr. 2085 din 22 mai 1919 privitor la naturalizarea evreilor anula decretul nr. 3902 din
29 decembrie 1918. În esenta, noul decret îl reproducea, pe cel precedent, asigurând din nou dreptul evreilor din
Moldova si Tara Româneasca la cetatenia româna, dar simplifica procedura obtinerii naturalizarii de catre acesti
evrei, prevazând doar o declaratie de optiune.

Prin Tratatul încheiat de puterile aliate cu România la 9 decembrie 1919, aceasta din urma se obliga sa respecte o
serie de prevederi vizând protectia minoritatilor de pe teritoriul ei. Potrivit articolului 7 al tratatului, România se
angaja „sa recunoasca în calitate de cetateni români de drept si fara nici o formalitate, pe evreii din toate teritoriile
României care nu puteau sa se prevaleze de alta nationalitate afara de cea româna” .

Prin adoptarea noii Constitutii din martie 1923, evreii din România primeau cetatenia româna alaturi de toate
celelalte minoritati ale tarii. Articolul 56 al legii din 24 februarie 1924 referitoare la dobândirea si pierderea
cetateniei române prevedea acordarea cetateniei române tuturor locuitorilor Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei,
Banatului, Crisanei, Maramuresului si Satului Mare care îsi aveau domiciliul în aceste regiuni sau se nascusera
acolo din parinti locuind în ele.

Aceasta reglementare juridica a durat pâna în 1938, perioada în care Liga Apararii Nationale Crestine a lui A.C.
Cuza, Legiunea Arhanghelului Mihail si alte formatiuni politice au agitat „problema evreiasca”. La 21 ianuarie 1938,
decretul regal nr. 169 semnat de Carol al 2-lea si de Octavian Goga ca Presedinte al Consiliului de Ministri, a
statuat „revizuirea” atribuirii cetateniei catre evrei. În expunerea de motive a Decretului-lege, Ministrul de Justitie,
Radulescu-Mehedinti, invoca drept temei fundamental al masurii adoptate „invazia evreilor” de dupa Unirea
Principatelor din 1859 .

În interviul acordat în ianuarie 1938 ziarului britanic „Daily Herald”, regele Carol al II-lea si primul ministru Goga
dadeau cifra de 250.000 si respectiv 500.000 de evrei considerati „ilegali”. Daca regele respingea ideea expulzarii
lor, negându-le, în schimb, orice fel de drepturi, Goga vorbea de acesti 500.000 de „vagabonzi” pe care „nu-i
putem considera ca cetateni români” . Octavian Goga propunea deportarea în Madagascar a acestor 500.000 de
evrei, în timp ce Istrate Micescu, ministru de Externe în guvernul Goga-Cuza declara: „Este urgent sa ne maturam
curtea, caci este inutil sa toleram la noi toate aceste gunoaie” .

În ciuda afirmatiilor cu caracter net rasist ale lui Octavian Goga, Decretul nr. 169 nu prevedea discriminarea pe
baza rasiala, ci pe baza locului de nastere si a obligatiei de a prezenta acte care sa confirme posedarea cetateniei
române. Decretul 169 a fost expresia juridica a dorintei lui Carol al II-lea de a combate „Garda de Fier” a lui
Corneliu Zelea Codreanu, adoptând – fie si partial – chiar programul acesteia: «Era limpede ca „Garda de Fier”
trebuia combatuta si ca singurul mijloc era sa i se adopte o parte din program» . În acest fel, dictatura carlista,
începuta în 1938 va dobândi, în vara 1940, o pronuntata orientare fascista. Dar, înca înainte de aceasta ultima
etapa a dictaturii regale au existat si alte indicii juridice si administrative ale recrudescentei persecutiilor antisemite.
Astfel, bunaoara, legea constitutionala de la 27 februarie 1938 proclama la punctul „a” ceea ce numea „legea
sângelui”, iar la punctul „b” facea distinctia juridica si politica între „românii de sânge” si „cetatenii români” .

2. Legislatia antisemita fascista

A. Cine era evreu în România?

La 8 august 1940 Carol al II-lea aproba Decretul-lege nr. 2560 privind statutul juridic al locuitorilor evrei din
România, decret semnat de primul ministru Ion Gigurtu si de ministrul Justitiei Ion V. Gruia. Tot la 8 august 1940,
era emis Decretul-lege nr. 2651 de interzicere a casatoriilor între români de sânge si evrei.

Aceste doua legi preced guvernarea fascista din România si reprezinta indiscutabil primele legi rasiale cu caracter
fascist din România.

Începând din 1940 si pâna în mai 1942, s-au emis un mare numar de legi, decrete, regulamente si decizii
ministeriale cu caracter antisemit . Decretul-lege nr. 2650 din 8 august 1940 privind statutul juridic al evreilor îi
considera ca evrei pe cei intrând în urmatoarele categorii:

a) cei de religie mozaica; b) cei nascuti din parinti de religie mozaica; c) crestinii nascuti din parinti de religie
mozaica nebotezati; d) crestinii nascuti din mama crestina si tata de religie mozaica, nebotezat; e) cei nascuti din
mama de religie mozaica în afara casatoriei; f) femeile intrând în alineatele anterioare, casatorite cu crestini, daca
trecusera la crestinism cel mai târziu la un an de la instaurarea Partidului Natiunii (22 iunie 1939); g) evreii de
sânge, atei. Acestia erau socotiti evrei în sensul decretului de care ne ocupam si care avea putere de lege .

Definirea evreului în România se facea dupa criterii mai severe decât criteriile prevazute de legislatia antisemita
din Germania nazista. Punctele „d ” si „e ” ale legii emise în România în august 1940 o dovedesc în mod clar.
Conform Decretului 2650, evreii din România erau împartiti în trei categorii:

• Categoria I-a , evreii veniti în România dupa 30 decembrie 1918;

• Categoria a II-a era alcatuita din: a) cei ce capatasera naturalizarea prin lege individuala sau dispozitie legala
individuala pâna la 30 decembrie 1918; b) cei ce au dobândit naturalizarea în mod efectiv în temeiul articolului 7
din Constitutia modificata la 1879, servind tara sub drapel în timpul razboiului de independenta; c) cei ce, locuind
în Dobrogea, au dobândit naturalizarea în temeiul legii; d) cei ce au luptat în linia de foc în razboaiele României,
pentru România, cu exceptia celor disparuti sau trecuti în teritoriul ocupat; e) cei raniti, decorati, citati cu ordin
pentru acte de bravura în timpul razboiului; f) urmasii celor morti în razboaiele României si urmasii celor cuprinsi în
alineatele precedente.

• Categoria a III-a era alcatuita din evreii ce nu faceau parte din categoriile I si II.

Decretul-lege nr. 2650 prevedea pentru toti evreii, indiferent de categorie, interdictia de a dobândi nume românesti.
Evreii apartinând oricarei categorii nu puteau dobândi proprietati rurale în România si riscau ridicarea atributului
puterii paterne daca dadeau eventualilor copii crestini o educatie potrivnica principiilor religioase sau nationale.

De asemenea, daca la data promulgarii decretului nu erau functionari publici, evreii din categoria a II-a nu puteau
dobândi în viitor vreo functie publica si nu puteau fi militari de cariera. Evreii din categoriile I si III nu puteau fi
functionari publici, avocati, comercianti, în comunele rurale, nici comercianti de bauturi alcoolice, militari, editori,
membri ai asociatiilor sportive nationale, oameni de serviciu în institutiile publice. Decretul stabilea pedepse de la o
luna la doi ani pentru cei ce încalcau prevederile.

Decretul-lege nr. 2650 îi privilegia în mod evident pe evreii care obtinusera naturalizarea în urma razboiului de la
1877 si pe cei naturalizati individual prin votul parlamentului, ca si pe urmasii acestor categorii. Dar numarul
beneficiarilor era foarte mic (pâna la doua mii de persoane). De asemenea, erau privilegiati combatantii – decorati
sau nu – din razboiul balcanic (1913) si din primul razboi mondial.
Prin prevederile sale, Decretul-lege nr. 2650 reprezenta o reîntoarcere la legislatia antisemita din România
secolului al XIX-lea, legislatie care îi împiedicase pe cei mai multi dintre evreii din tara sa dobândeasca cetatenia
româna. În plus, în expunerea de motive la acest decret-lege, ministrul Justitiei anticipa în mod corect ca
împartirea evreilor în trei categorii «nu este întâmplatoare. Ea are rostul de tranzitie catre un regim care apartine
zilei de mâine» . Într-adevar, dupa numai 27 de zile, statul român avea sa se transforme în stat national-legionar.

În pofida numeroaselor referinte la. „legea sângelui”, la „criteriul moral si juridic al sângelui”, la „criteriile biologice”,
în definirea natiunii, legislatia antisemita din România acelor timpuri definea, în fapt, ca si legislatia din Germania
nazista, evreul pe baze religioase.

Decretul-lege din 5 octombrie 1940 definea ca evrei pe «toti aceia având ambii parinti evrei sau numai unul, fara
distinctie daca ei sau parintii lor sunt sau nu botezati în alta religie decât cea mozaica, daca sunt sau nu cetateni
români sau daca domiciliaza sau nu în cuprinsul tarii» . Aceasta definitie a fost reluata ulterior în multe legi
antisemite elaborate în România, legi privind reglementarea situatiei evreilor în învatamânt, organizarea si
functionarea Colegiului medicilor, statutul militar al evreilor.

Aceste legi ilustreaza elocvent criteriile religioase care au stat la baza legislatiei fasciste, antisemite, elaborata în
România. Dar au existat si oscilatii, în acea perioada, în definirea conceptului de evreu. Astfel, Decretul-lege din 17
decembrie 1941, referitor la recensamântul locuitorilor având „sânge evreiesc”, indiferent de cetatenia lor, preciza
obligatia acestora de a se înregistra la „Centrala Evreilor din România”. Erau obligati sa se declare cei care aveau
amândoi sau unul din parinti, sau unul din bunici «de sânge evreiesc». Cei cu un singur bunic evreu trebuiau sa
faca declaratia respectiva la politie si nu la „Centrala Evreilor” . Un exemplu al oscilatiilor regimului în definirea
notiunii de evreu îl constituia si faptul ca o persoana de origine evreiasca din parinti trecuti la crestinism si ea
însasi botezata, putea intra în categoria „evreu” din punct de vedere fiscal si în categoria „crestin” din punct de
vedere militar.

Legile antisemite adoptate la 8-9 august 1940 de guvernul Gigurtu, sub Carol al II-lea, au ramas criteriu permanent
de referinta pentru legislatorii din regimurile fasciste ulterioare (regimul Antonescu-Sima si – apoi – regimul
Antonescu). O trecere la crestinism era considerata de aceste regimuri ca valabila daca avusese loc înainte de 9
august 1940. În consecinta, se poate afirma ca, în pofida ostilitatii puternice manifestate de Antonescu împotriva lui
Carol al II-1ea, în materie de legislatie antisemita a existat o continuitate de netagaduit între cele doua regimuri
politice.

Antonescu a asimilat ca români, în 1943 în parte sau integral – prin decrete ale Presedentiei Consiliului de Ministri
– pe câtiva evrei considerati ca „integrati” si «cu merite fata de comunitatea româneasca» . Aceste exceptii nu au
îmbunatatit, însa, câtusi de putin soarta marii mase a populatiei evreiesti din România. Viata evreilor români a fost
greu afectata de jurisdictia antisemita. Dar moartea multora dintre ei a fost adeseori cauzata de o „ a doua
discriminare ” – aceasta geografica – si care nu a avut un caracter juridic atât de precis.

B. Legislatia economica fascista

Într-un interviu acordat în septembrie 1940 generalul Ion Antonescu sublinia ca evreii constituie cel mai important
obstacol în calea dezvoltarii economiei românesti. «Voi rezolva problema evreiasca – declara generalul Antonescu
– în cursul reorganizarii statului, înlocuind treptat pe evrei cu români.. » . Acest „program economic” al regimului
Antonescu va fi pus în practica, la început în colaborare cu legionarii si – apoi – fara ei. Procesul de expropriere
fortata a capitalurilor si bunurilor evreiesti a fost numit „românizare”.

Economistul corporatist Mihail Manoilescu, partizan al românizarii, (spunea ca)... prin românizare vom întelege si
operatia trecerii unei întreprinderi cu capital strain în mâinile românilor si pe cea aproape identica a trecerii în
aceleasi mâini a unei întreprinderi cu capital evreiesc; cu alte cuvinte nu vom face nici o deosebire între strainii din
afara si evreii dinauntru” . În abordarea „teoretica” a conceptului, de „românizare”, Manoilescu nu facea, în fapt,
decât sa distinga capitalul evreiesc din România de cel românesc pe criterii etnice . Astfel, „ românizarea ” a fost,
în fapt, expresia economica a antisemitismului de stat . Ideea care a stat la baza „românizarii” a fost crearea unei
„burghezii nationale românesti”, dedicata „neamului românesc” si însanatosirea economiei prin eliminarea
elementelor alogene, în primul rând a evreilor.

În prima etapa a „românizarii”, adica între septembrie 1940 si ianuarie 1941, acest proces „economic” a avut un
caracter haotic, luând adeseori forma deschisa a jafului. Legionarii i-au obligat pe multi proprietari de întreprinderi
sau firme comerciale evreiesti sa-si vânda fortat proprietatile pe sume derizorii sau chiar sa le cedeze fara nici o
plata. Aceasta forma haotica si antieconomica de expropriere a provocat considerabile perturbari în economia tarii,
fapt care l-a nemultumit pe generalul Antonescu, acesta pronuntându-se pentru respectarea cadrului legal în
vigoare.

În orasele României epurarea functionarilor publici evrei a început înainte de instaurarea regimului national-
legionar la 6 septembrie 1940. Astfel, între 9 august 1940 si 30 septembrie 1940, un numar de 609 functionari
evrei din 9 ministere au fost concediati.

Garda de Fier a impus un Decret-lege (la 13 septembrie 1940) prin care comisarii legionari pentru românizare
dobândeau puteri discretionare în întreprinderile industriale. Corupti si incapabili, acestia au provocat în numai
câteva luni pagube considerabile economiei românesti. Drept urmare, la 18 ianuarie 1941, comisarii pentru
românizare au fost destituiti printr-un ordin al lui Ion Antonescu.

La 16 noiembrie 1940 a fost adoptat Decretul-lege nr. 3825 privind «românizarea» personalului din întreprinderi.
Potrivit acestui decret, toate întreprinderile civile sau comerciale, de orice natura, erau obligate sa-i concedieze pe
salariatii evrei. Erau exceptati: a) urmasii directi ai voluntarilor, invalizilor si mortilor din Razboiul pentru
Independenta din 1877, daca la data decretului erau crestini; b) invalizii din primul razboi mondial; c) orfanii celor
cazuti în razboiul pentru întregirea neamului (1916-1918).

Decretul prevedea despagubiri pentru cei concediati variind, în functie de vechimea în functie, între salariul pe 15
zile si salariul pe trei luni . Articolul 3 al legii 3825 prevedea: «salariatii evrei concediati în temeiul prezentului
decret-lege au dreptul de a fi întrebuintati pentru lucrari de utilitate publica, dupa norme ce se vor stabili prin
Jurnalul Consiliului de Ministri” .

Decretul-lege nr. 3758 din 10 noiembrie 1940 interzicea evreilor, indiferent de categorie, vânzarea produselor
monopol de stat (sare, chibrituri, tutun), iar Decizia nr. 64258 din 28 noiembrie 1940 a Ministerului Muncii obliga
magazinele alimentare apartinând evreilor sa tina închis duminica, «având în vedere promovarea comertului
românesc» .

Daca procesul de expropriere a bunurilor evreiesti s-a desfasurat rapid si cu o relativa eficacitate, nu acelasi lucru
se poate spune despre românizarea fortei de munca. Desi – în marea lor majoritate – evreii au fost concediati în
1943, mii de evrei lucrau cu diferite dispense si aprobari în întreprinderi particulare românesti . Economia
româneasca, desi „românizata”, nu se putea dispensa de serviciile lor.

C. Munca obligatorie

O alta componenta a legislatiei economice antisemite aplicata de fascismul românesc a fost munca fortata.
Decretul-lege nr. 3984 din 5 decembrie 1940 stabilea ca evreii din România sunt obligati „de a presta munci în
interes obstesc... în folosul Ministerului Apararii Nationale, ori în folosul celorlalte departamente sau institutiuni
publice de acord cu Ministerul Apararii Nationale care, prin Cercurile de Recrutare, tine controlul evreilor având
aceasta obligatiune” . Acelasi decret-lege stipula ca „pe tot timpul efectuarii muncilor de interes obstesc, evreii sunt
supusi atât regimului, cât si jurisdictiei militare” . Munca obligatorie a evreilor din România s-a desfasurat în orasele
de resedinta (evrei între 18 si 20 ani si 41-50 ani) sau în asa-numitele detasamente exterioare (evrei între 21 si 40
ani). Sanctiuni severe, mergând de la pedeapsa corporala si deportare pâna la pedeapsa cu moartea, amenintau
permanent pe evreii supusi muncii obligatorii:

f. Pentru abaterile de mica importanta (întârziere la apel, atitudine nedisciplinata) efectuate în cadrul
detasamentelor de lucru, comandantii respectivi vor aplica evreilor pedeapsa corporala conform regulamentului.

g. Vor fi sanctionati cu trimiterea în Transnistria la munca grea sau în ghetouri împreuna cu familiile lor (tatal,
mama, sotia si copiii) toti evreii care comit urmatoarele infractiuni: repeta abaterile aratate la punctul f de mai sus;
nu executa constiincios serviciul la munca sau se sustrag de la lucru prin înselaciune, cumparare, interventie,
neprezentare la chemarile facute pentru munca obligatorie, parasire fara voie a lucrului etc.; nu anunta Cercului de
Recrutare schimbarea domiciliului fie în oras, fie dintr-un oras în altul chiar daca au aprobarea Ministerului
Afacerilor Interne; vor avea relatii intime cu româncele .

Munca obligatorie a evreilor din România a fost coordonata si supervizata de Marele Stat Major al Armatei,
conform ordinului nr. 5295 semnat de Ion Antonescu. Corpurile de Armata aveau dreptul de a întrebuinta în cadrul
muncii obligatorii si femei între 18 si 40 de ani. Regulamentele militare precizau ca aceste femei puteau fi utilizate
ca spalatorese, croitorese sau la munci de birou. Teoretic numai evreii între 18 si 50 de ani erau obligati sa
execute munca fortata. În fapt, au fost numeroase cazurile de utilizare la munca fortata a tinerilor sub 18 ani.
Acesti tineri au fost folositi la curatatul zapezii, la diverse munci agricole sau la dezgroparea victimelor
bombardamentelor anglo-americane.

Cazati deseori în conditii improprii (vagoane, baraci, grajduri), suferind de foame, frig, lipsa de îmbracaminte si
îngrijire medicala, evreii supusi muncii obligatorii erau permanent amenintat cu cele mai drastice pedepse ale
jurisdictiei militare. La 18 iulie 1941, ministru subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Interne dispunea ca toti
evreii care se gasesc în lagare de munca sa fie pusi „la munca grea”. Daca fug, se împusca unul din zece. Daca
nu muncesc cum trebuie, „nu li se da mâncare, nici nu li se permite sa primeasca sau sa cumpere” .

Evreii care nu executau constiincios munca obligatorie, cei care încercau sa se sustraga, precum si cei care
paraseau taberele de munca erau pedepsiti cu internarea în lagar sau cu deportarea în Transnistria. Uneori munca
fortata putea fi rascumparata cu bani. Supervizarea evreilor aflati la munca obligatorie a fost facuta si de
Inspectoratul general al taberelor si detasamentelor de munca obligatorie de folos obstesc de pe lânga Ministerul
Muncii.

D. Statutul militar al evreilor

Statutul militar al evreilor din România, în timpul guvernarii fasciste a fost folosit ca o dubla pârghie. Pe de o parte,
acest statut militar a însemnat, practic, organizarea muncii fortate a evreilor sub autoritate si jurisdictie militara. Pe
de alta parte, statutul militar al evreilor a permis impunerea unor taxe fiscale suplimentare. Decretul-lege nr. 3984
din 5 decembrie 1940 prevedea excluderea evreilor de la serviciul militar. Acestia erau obligati, în schimb, sa
„plateasca taxe militare statornicite prin lege, precum si sa presteze munci de interes obstesc potrivit nevoilor
statului” . Erau obligati sa plateasca taxele militare si evreii considerati inapti pentru serviciul militar. Conform
aceleiasi legi, putinii ofiteri si subofiteri evrei aflati în armata în serviciu activ erau pensionati, beneficiind de drept la
pensie, numai daca aveau cel putin 10 ani de activitate.

La 20 ianuarie 1941 Decretul-lege nr. 132 prevedea marirea taxelor militare datorate de fiecare evreu. Erau obligati
sa plateasca aceste taxe si evreii rechizitionati la munca în diverse întreprinderi, fiind scutiti numai evreii folositi la
munca obligatorie, pe timpul acestei munci. Erau scutite de taxe numai cadrele militare pensionate. Medicii,
farmacistii, inginerii si arhitectii evrei rechizitionati si întrebuintati de armata urmau sa primeasca solda în
conformitate cu gradul avut înainte, conform deciziei ministeriale nr. 23325 din 27 ianuarie 1941.

E. Statutul evreilor din domeniul sanitar

Conform Legii nr. 3789 din 15 noiembrie 1940, Colegiul Medicilor îi excludea pe medicii evrei, de religie mozaica
sau crestinati, precum si femeile medici de origine etnica evreiasca, indiferent de religia lor si indiferent de religia si
nationalitatea persoanelor cu care erau casatorite. Se instituiau asociatii profesionale judetene ale medicilor evrei,
care aveau dreptul de a îngriji numai bolnavi evrei. Chiar si pentru a fi înscris în asociatia profesionala a medicilor
evrei se cerea acestora sa fie cetateni români, stabiliti în România înainte de 1 iunie 1919. Medicii evrei aveau
obligatia de a purta o insigna si o parafa cu mentiunea „medic evreu ” . Medicii evrei nu aveau dreptul de a
colabora la revistele stiintifice de specialitate si nu puteau fi membri ai societatilor stiintifice.

Membrii Colegiului Medicilor (crestini) puteau îngriji «numai bolnavi crestini de origine etnica româna sau ariana si
bolnavi turci, putând, în mod exceptional, da îngrijiri bolnavilor evrei numai în caz de urgenta» .

Prin Legea nr. 3294 din 3 octombrie 1940 se interzicea evreilor dreptul de a concesiona altora farmacii, iar prin
Legea 1309 din 29 noiembrie 1941 se interzicea evreilor de a lua în concesiune farmacii. Evreii nu aveau, de
asemenea, dreptul de a detine autorizatii pentru drogherii, depozite de medicamente sau laboratoare de produse
medicale. Legislatia în domeniul medical a fost adoptata în numele «mentinerii, dezvoltarii si ameliorarii sanatatii
elementelor etnice românesti».

F. Discriminarea în domeniul învatamântului

La 29 august 1940, în timpul ultimelor zile de domnie a lui Carol al II-lea, a fost adoptata decizia Ministerului
Educatiei Nationale cu numarul 153377, privitoare la elevii si studentii evrei. În învatamântul primar se prevedea
ca, în cadrul scolilor evreiesti, limba româna, istoria si geografia sa fie predate de învatatori români numiti de
Ministerul Învatamântului. În învatamântul secundar se aplica fara echivoc „numerus clausus”. Procentul evreilor
nu putea depasi 6% din numarul total al elevilor dintr-o clasa, fiind privilegiati la admitere elevii evrei din categoria
a II-a. Elevii evrei de categoria I si a III-a, admisi în limita locurilor ramase disponibile, urmau sa achite taxe
speciale fixate de comitetul scolar. Acelasi procent de 6% se aplica si în învatamântul profesional. Potrivit aceleiasi
reguli si cu acelasi procent, erau admisi si studentii evrei în învatamântul superior. Foarte curând, însa, „numerus
clausus” s-a transformat în „numerus nulus”. Tinerii evrei nu erau admisi în colegii sau universitati. A fost permisa
crearea unor scoli si licee evreiesti, complet segregate, atât din punctul de vedere al elevilor cât si din acel al
cadrelor didactice. A fost, de asemenea, interzisa consultarea si utilizarea în bibliotecile publice a cartilor având
autori evrei, întocmindu-se în acest scop un tabel cu autori evrei care a fost afisat în biblioteci si librarii .

G. Alte masuri juridice si administrative cu caracter antisemit

În toamna anului 1940, zeci de asociatii profesionale, sportive sau de alta natura au exclus din rândurile lor pe toti
membrii evrei. Între aceste asociatii se aflau barourile, federatiile sportive, uniunea si sindicatul ziaristilor, diverse
asociatii medicale, Societatea Scriitorilor, Opera Româna, Societatea Arhitectilor, precum si asociatia surdo-
mutilor. Începând din toamna lui 1940, printr-o serie de decizii ministeriale si decrete-lege cultul mozaic capata un
statut discriminat în raport cu celelalte culte religioase din România.

Decizia cu nr. 4235 din 9 septembrie 1940 a Ministerului Cultelor si Artelor preciza ca toate sinagogile pot
functiona numai pe baza unei aprobari speciale a ministerului în cauza. De asemenea, la începutul anului 1941
generalul Radu Rosetti, Ministrul Instructiunii, Educatiei, Cultelor si Artelor propunea sa se interzica prin lege
evreilor de a trece la alta religie. Iata argumentul adus în sprijinul acestei propuneri: „fiinta etnica a neamului nostru
trebuie ferita de amestecul cu sânge evreiesc” .

Prin Decizia 42181 din 8 septembrie 1940 a Ministerului Cultelor si Artelor, tot personalul evreiesc al teatrelor si
operelor din România era concediat. Erau înfiintate teatre si trupe de teatru evreiesti care erau autorizate a
prezenta piese în limba româna, dar nu si piese apartinând unor autori români. Prin Decretul-lege 3850 din 20
noiembrie 1940, erau „românizate” casele de filme, cinematografele si birourile de voiaj si turism.

Evreilor le era interzisa, prin unele decizii administrative locale, detinerea de biciclete si motociclete, iar o hotarâre
a Ministrului Subsecretar de Stat la Ministerul Afacerilor Interne, din 26 august 1941, interzicea accesul evreilor la
stranduri .

Prin Decretul-lege nr. 1253 din 7 mai 1941 se interzicea evreilor sa posede aparate de radio-receptie, ei fiind
obligati sa depuna în termen de 15 zile aparatele respective la sectia de politie în raza careia domiciliau. În raportul
ministrului de Interne catre Ion Antonescu se specifica referitor la acest decret-lege: „... evreii posesori de aparate
de radio receptioneaza stiri de propaganda contra intereselor generale ale tarii pe care apoi le raspândesc
alarmând permanent populatia” .

Evreii din România au fost supusi unor masuri de impunere fiscala discriminatorie în obiecte sau bani. Prin Legea
nr. 936 din 21 octombrie 1941 evreii erau obligati, în functie de venitul anual, sa predea Armatei Române o
anumita cantitate de îmbracaminte si încaltaminte noua si de buna calitate. De asemenea, legea privea
obligativitatea predarii de paturi, saltele si lenjerie de pat. Cei care se sustrageau de la aplicarea acestei legi erau
pedepsiti cu închisoare corectionala de la 5 la 10 ani si cu amenda de la 100.000 la 500.000 lei . La 1 mai 1942
Decretul-lege nr. 1257 suspenda decretele-legi privind interzicerea folosirii de catre evrei a aparatelor de radio si
obligativitatea constituirii si predarii de stocuri de îmbracaminte în cazul „cetatenilor români care, având sânge
evreiesc, au unul din parinti de alta origine decât aceea evreiasca, sunt crestini si au trecut la crestinism înainte de
9 august 1940” .

Evreii din România au fost supusi si la restrictii privind aprovizionarea cu alimente: aveau posibilitatea de a
cumpara numai pâine, fiindu-le interzisa cumpararea de chifle. Pretul pâinii era mai ridicat pentru evrei, lor
eliberându-li-se pentru pâine cartele distincte barate . Au existat si o serie de masuri locale, discriminatorii luate
împotriva evreilor români. Astfel la 25 martie 1942, prin ordonanta cu nr. 7881, prefectul militar al judetului
Botosani interzicea accesul cu marfa taranilor în locuintele evreiesti. Evreii aveau voie sa se aprovizioneze în piete
si în magazine numai între orele 10 si 12 dimineata . Primarul orasului Roman interzicea complet vânzarea de
pâine evreilor . Acelasi tip de restrictii a fost adoptat si de prefectul militar al judetului Tecuci: în afara interdictiei de
a cumpara de la sateni si în afara obligatiei de a se aproviziona numai în piete între orele 10 si 12, se mai
interzicea accesul evreilor în piete în zilele de joi si duminica .

Si recensamântul populatiei evreiesti din România s-a facut separat. Conform Decretului-lege din 17 decembrie
1940, erau socotiti evrei si cei având un singur bunic evreu, dar acestia nu trebuiau sa se înregistreze la „Centrala
Evreilor din România”, ci la sectiile locale de politie. Prin Decretul nr. 1257 din 30 aprilie 1942, erau exceptati de la
recensamântul populatiei evreiesti evreii crestinati înainte de 9 august 1940 si având unul din parinti de alta origine
decât cea evreiasca .

Steaua galbena (sau neagra) nu a fost impusa populatiei evreiesti din România în mod sistematic. Au fost obligati
sa poarte acest semn distinctiv evreii din unele judete din Moldova precum si evreii din Bucovina. Se parea însa ca
în vara si toamna anului 1941 nici un evreu român nu va putea evita steaua galbena.

În orice caz, imediat dupa declansarea razboiului contra U.R.S.S. si a marelui pogrom de la Iasi, într-o serie de
localitati din Moldova a fost introdus portul obligatoriu al stelei galbene de catre evrei. Erau exceptati evreii
îmbracati în uniforme militare.

Într-un memoriu adresat la 15 iulie 1941, lui Mihai Antonescu, vicepresedintele Consiliului de Ministri, dr. Wilhelm
Filderman, presedintele Uniunii Comunitatilor Evreiesti, cerea anularea acestei masuri aratând ca ea nu are nici o
justificare legala. Primit în audienta la 2 august 1941 de catre ministrul Afacerilor Interne, Filderman obtinea
promisiunea anularii obligatiei de a se purta steaua galbena în nordul Moldovei. Totusi, masura a ramas în vigoare
. Doctorul Filderman a continuat sa ceara anularea masurii.

La 6 septembrie 1941, Filderman si Seful Rabin Alexandru Safran adreseaza un memoriu Patriarhului Nicodim al
bisericii ortodoxe române, solicitându-i sa nu permita profanarea Stelei lui David , iar la 8 septembrie 1941,
Filderman obtine o audienta la Ion Antonescu. Bine dispus, acesta îl primeste pe Filderman împreuna cu doctorul
Nicolae Lupu si da dispozitie lui Mihai Antonescu „sa se suprime semnul în toata tara” . La 10 septembrie 1941,
prefectul politiei capitalei N. Radu, comunica în scris Presedintelui Comunitatii Evreilor Spanioli ca, în urma
hotarârii maresalului Ion Antonescu, evreii nu vor purta nici un semn distinctiv . Ordinul anulat a fost totusi aplicat
temporar la Pitesti la 12 septembrie 1941 pentru cei 350 de evrei care locuiau în acel oras .

Anularea ordinului de purtare a stelei galbene (sau negre) nu a scapat neobservata de autoritatile germane. În
publicatia „Bukarester Tageblatt” din 22 decembrie 1941 se sublinia necesitatea purtarii stelei ca o componenta de
baza a „Noii Ordini” .

La 26 februarie 1943, generalul Corneliu Caloteanu, guvernatorul militar al Bucovinei, a introdus prin ordonanta cu
nr. 15 obligativitatea pentru evreii din Bucovina de a purta steaua galbena. Nerespectarea ordinului se sanctiona
cu internarea într-un lagar de munca. Erau exceptati de la prevederile acestui ordin evreii botezati, femeile evreice
casatorite cu crestini sau femeile evreice având copii în urma casatoriei cu un crestin chiar daca divortasera .

La 18 august 1943 ziarul «Porunca Vremii» continua sa ceara introducerea pe întreg cuprinsul tarii a „Stelei lui
David”, ca semn distinctiv pentru evrei, dând exemplu masura luata înainte în Bucovina .

Insistentele lui Wilhelm Filderman aveau sa constituie unul dintre factorii care au dus la dizolvarea Uniunii
Comunitatilor Evreiesti si la înfiintarea „Centralei Evreilor”. Prin Decizia nr. 49 din 30 octombrie 1941, Mihai
Antonescu, vicepresedinte al Consiliului de Ministri, l-a însarcinat pe Radu Lecca, director la presedintia Consiliului
de Ministri sa se ocupe de «reglementarea regimului evreilor» .

Radu Lecca a functionat ca împuternicit al Guvernului în problemele evreiesti conform deciziei amintite pâna în
1943, când s-a înfiintat Comisariatul General pentru Problemele Evreiesti de pe lânga Subsecretariatul de Stat al
Muncii. Radu Lecca era deci functionarul superior prin care era controlata si coordonata Centrala Evreilor din
România. Instrument administrativ si economic al autoritatilor române, „Centrala Evreilor” avea urmatoarele
atributii:

„• Reprezentarea exclusiva a intereselor evreilor din România si administrarea bunurilor fostei Uniuni a
Comunitatilor Evreiesti din tara;
• Organizarea evreilor în conformitate cu dispozitiunile Guvernului Român;
• Reeducarea si organizarea evreilor pentru munci si meserii;
• Pregatirea emigrarii evreilor;
• Organizarea activitatii culturale si a scolilor evreilor;
• Organizarea asistentei evreiesti;
• Organizarea participarii evreilor la munci, conform legii pentru organizarea muncii nationale;
• Organizarea exercitarii profesiunilor evreilor în conditiile stabilite de guvern;
• Editarea unui ziar al Centralei Evreilor din România;
• Furnizarea tuturor datelor si informatiunilor cerute de autoritati în legatura cu problemele de românizare;
• Înfiintarea si tinerea la curent a fisierului si a foilor matricole ale tuturor evreilor din România;
• Primirea cererilor pe care evreii le adreseaza diverselor autoritati si înaintarea lor cu referinte autoritatilor
competente;
• Emiterea carnetelor de identitate speciale evreilor, fiecare evreu fiind obligat a avea un carnet de identitate
prevazut cu fotografie;
• Executarea tuturor dispozitiunilor primite din partea guvernului, prin împuternicitul Guvernului pentru
reglementarea regimului evreilor” .

Centrala Evreilor din România a fost înfiintata prin legea nr. 1090 semnata la 16 decembrie 1941 de maresalul
Antonescu.

Viata evreilor din România, în timpul celui de-al doilea razboi mondial, a fost marcata de o serie de masuri
administrative si juridice care au permis: deportari si evacuari, expulzari, organizari de ghetouri. În acelasi timp, a
fost permisa teoretic si într-o mica masura, a fost posibila practic, emigrarea evreilor români.

«În comparatie cu ceea ce s-a întâmplat în cadrul altor natiuni din occidentul si centrul Europei, în care
emanciparea a fost rodul unui lung proces de reconciliere mutuala între evrei si crestini, emanciparea celor mai
multi dintre evreii români a avut loc în urma unor interventii din afara tarii» si împotriva guvernantilor români. Asa s-
a întâmplat la Conferinta de pace de la Paris (1856), la Congresul de la Berlin (1878), la încheierea tratatelor de
pace de la Saint Germain (1919). În momentul în care fragilul echilibru european, nascut dupa primul razboi
mondial, a fost distrus de Germania, guvernantii din România s-au simtit liberi sa anuleze legile privind
emanciparea evreilor.

II. MASACRELE DINAINTEA RAZBOIULUI


IULIE 1940 – FEBRUARIE 1941

1. Masacrele din cursul verii 1940

Vara anului 1940 a fost o perioada de fascizare accelerata în România. Regele Carol al II-lea spera sa-si salveze
astfel tronul si sa atenueze efectul gravelor insuccese ale politicii sale externe. La 1 iunie 1940 a fost creat
„Partidul Natiunii” si România s-a transformat, potrivit terminologiei oficiale, dintr-un „stat corporativ” în „stat
totalitar”. Membrii „Garzii de fier” si liderul lor, Horia Sima, urmau sa joace un rol important în noul partid. La
sfârsitul lunii iunie, în momentul în care ultimatumul Uniunii Sovietice, impunând cedarea Basarabiei si a Bucovinei
de nord era remis guvernului român, industriasul pro-hitlerist Ion Gigurtu (Gigurtu), prieten al lui Göring, era numit
prim-ministru, iar teoreticianul corporatist Mihail Manoilescu primea portofoliul ministerului Afacerilor Externe.
Cedarea celor doua provincii si a câtorva localitati din judetul Dorohoi (tinutul Hertei) a determinat retragerea
armatei si a administratiei române din zonele respective. Pierderea acestor teritorii a însemnat o grea lovitura data
prestigiului national român. Termenul acordat pentru retragere a fost de trei zile, timp în care au avut loc unele
incidente între militarii români si cei sovietici. Retragerea fortelor si administratiei române a suscitat „galagioase
izbucniri de entuziasm printre câtiva ucraineni si printre evrei”, primii salutând sfârsitul dominatiei României, iar
ceilalti plecarea exponentilor unui regim tot mai antisemit. Dar nu toti evreii erau satisfacuti de aceasta schimbare
de regim. În marea lor majoritate, evreii erau îngrijorati. Exceptie faceau comunistii si adeptii ideologiilor de stânga,
care erau prosovietici.

Presiunea exercitata de catre sovietici asupra românilor era foarte mare. Iar „nevoia partii române de a gasi un tap
ispasitor era servita de existenta în numar mare a celor ce jucau, în mod traditional acest rol, anume evreii” .

Faptul ca anumiti evrei, alaturându-se românilor, ucrainenilor, rusilor si altora, au întâmpinat armatele sovietice ca
pe niste forte eliberatoare nu îndreptatea câtusi de putin prezentarea întregii populatii evreiesti ca vrajmasa a
statului român si ca adunatura de tradatori, spioni si agenti comunisti. Jacques Truelle, reprezentantul diplomatic la
Bucuresti al guvernului de la Vichy, nota în acest sens, într-un raport al sau: „Daca, în 1940, în timpul evacuarii
Basarabiei si Bucovinei, sau produs numeroase incidente, este un fapt stabilit ca evreii n-au fost singurii
participanti la ele, ci toata drojdia societatii românesti, din acele provincii, ca si minoritatile ucraineana, rusa si
altele care s-au alaturat evreilor pentru a insulta regimentele românesti ce se retrageau fara sa lupte” .

Teza evreului tradator, spion, agent sabotor si dusman al poporului român trebuie pusa în relief, întrucât ea a fost
folosita copios de propaganda oficiala româna începând din vara anului 1940.

În iulie 1940, nu existau trupe germane în România si – deci – în masacrele din acea perioada n-a fost implicat nici
un soldat sau ofiter german. Asasinatele au fost faptuite de catre soldati si ofiteri ai armatei române sau –
câteodata – de catre civilii din populatia româna sau ucraineana. Cele mai multe crime au fost faptuite mai ales de
trupele române în cursul retragerii lor din Bucovina.

Primul masacru are loc în comuna Mihoreni (judetul Dorohoi). Din ordinul maiorului Goilav «sunt arestati si torturati
de catre soldati Sloime Weiner, fiul sau User Weiner, fiicele sale Roza Weiner si Fani Zekler (aceasta tinând în
brate un copil de doi ani). Au fost toti condusi în padurea Tureatca, unde a mai fost gasit cizmarul schiop
Moscovici, cu sotia si doi copii, precum si sotia unui Isac Moscovici, cu doua fetite.

Toti au fost aliniati în fata unei gropi si împuscati. Arestat mai târziu, Isac Moscovici a fost batut cu atâta cruzime
încât, trimis la spitalul din Dorohoi, a murit pe drum . La 30 iunie 1940, niste militari din regimentul 16 Dorobanti,
comandati de maiorul Valeriu Carp, împusca în satul Ciudei din nordul Bucovinei opt persoane: Moise Sächter, dr.
Conrad Kreis, fratii Hessman, Herman Gross cu sotia, fiica si un nepotel. Dr. Kreis a fost torturat cu deosebita
salbaticie, trupul sau fiind literalmente taiat în bucati” .

Referindu-se la acest asasinat, scriitorul Marius Mircu relateaza: «când, în iunie 1940, rusii au intrat în nordul
Bucovinei, la Ciudei, le-au iesit înainte conducatorii organizatiei comuniste din localitate si anume: avocatul Conrad
Kreis, studentul Knoll Udelsman si alti doi intelectuali, cu un steag rosu. Dar la hotarul satului, acestia au dat de
batalionul regimentului 16 Dorobanti, comandat de maiorul Carp, care a dat ordin ca cei patru sa fie legati. Dupa
care li s-au rupt picioarele, li s-au sfarâmat craniile si au fost taiati în bucati cu baionetele» .

Tot la sfârsitul lui iunie 1940 «un grup de 18 soldati comandati de un locotenent navaleste în casa evreului Suhar
Lax din Costina (judetul Suceava) pe care, dupa ce îl chinuiesc, îl leaga de coada unui cal si îl târasc aproape trei
kilometri pâna la marginea satului. Cadavrul sau, ciuruit de 20 de gloante, a fost gasit în padurea din apropiere» .

La 1 iulie trupele comandate de maiorul Valeriu Carp ajung la Zaharesti (judetul Suceava). Cum în comuna nu se
afla decât un singur evreu, sunt adusi 36 de evrei din Vorniceni, Ilisesti, Vicov si Banila. Se cunosc urmatoarele
nume: Leon Hamer, Leib Stekel, Ira Lupovici, Nuta Druckman, Moise Haller, Bartfeld, Herer, Edelstein (mama si
fiica), dr. Gingold din Vicov. Toii au fost torturati îngrozitor. Unora li s-au taiat urechile, limba sau degetele. În cele
din urma, au fost aliniati în fata unei gropi, împuscati si aruncati în acea groapa, atât cei morti cât si cei ce nu
fusesera nimeriti de gloante. Maiorul a ordonat ca din plutonul de executie sa faca parte si cei doi evrei pe care îi
avea în detasament, unul din Burdujeni si altul, pe nume Fredi Dermer, din Suceava. În ianuarie 1941, cadavrele
au fost exhumate din groapa comuna si îngropate în cimitirul evreiesc din Suceava .

Tot la 1 iulie, la Serbauti (judetul Suceava), seful postului de jandarmi, adjutantul Bujica, însotit de sateanul
Hapinciu, l-a asasinat cu focuri de revolver pe Smil Gheller, pe sotia acestuia, Sally Gheller si pe Leib Ellenbogen,
aruncând apoi cadavrele într-un pârâu. Si aceste victime aveau sa fie înhumate în ianuarie 1941 în cimitirul
evreiesc din Suceava . „Cartea neagra” a lui Matatias Carp mentioneaza si alte crime comise între 3 si 5 iulie 1940.

Numeroase asasinate au fost comise în cursul lunii iulie, în trenuri, cu deosebire pe liniile ferate din Moldova.
Calatori evrei, dar, mai ales, soldati evrei au fost împuscati, cadavrele lor fiind lasate în câmp. Foarte multi au fost
aruncati din tren în timpul mersului. Unii au murit în grele chinuri, iar altii au ramas infirmi .

Aruncarea de evrei din tren, în timpul mersului, devenise curenta ca practica în Moldova a perioadei de care ne
ocupam. Faptul a fost cunoscut în întreaga tara. Adesea, victimele erau îngropate chiar lânga linia ferata, fara ca
locul sa fie indicat de vreo tablita. Bunaoara, la 2 iulie 1940, frizerul Leon Cohn din Bucuresti, chemat sub drapel la
regimentul 29 infanterie, a plecat spre Dorohoi. La Vaculesti, el a fost aruncat din tren împreuna cu alti trei
camarazi. A fost îngropat de tarani români lânga linia ferata. Primaria din Vaculesti a întocmit actul de deces nr. 59
din 29 iulie 1940 .

Totusi cele mai mari masacre au avut loc în orasele Galati si Dorohoi. În dupa-amiaza zilei de 30 iunie 1940 cel
putin patru sute de evrei care încercau sa paraseasca România pentru a pleca în U.R.S.S. au fost masacrati de o
unitate militara româna lânga gara orasului Galati . Un alt incident antisemit soldat cu un numar de morti si raniti
evrei ce n-a putut fi confirmat a avut loc tot la Galati de asemenea la 30 iunie 1940 .

În timpul retragerii, militarii regimentului 29 infanterie au avut un schimb de focuri cu militari sovietici, în urma
caruia capitanul român Boros si soldatul evreu Iancu Solomon, din acelasi regiment si-au pierdut viata . Funeraliile
ostasului evreu trebuiau sa aiba loc la 1 iulie 1940 în orasul Dorohoi. La cimitir a fost trimisa o garda de onoare
alcatuita din zece soldati evrei, printre care si sergentul T.R. Bercovici, sub comanda unui adjutant crestin . Dar, în
momentul când sicriul era coborât în groapa, s-au auzit focuri de arma. Adjutantul a ordonat soldatilor sa
paraseasca cimitirul. Civilii evrei care venisera la înmormântare s-au refugiat în capela mortuara. La poarta de
intrare a cimitirului, soldatii evrei au fost dezarmati de un pluton de ostasi crestini comandati de un ofiter, dupa care
au fost împuscati. Trupul sergentului Bercovici a fost întins lânga o mitraliera, dupa care au fost chemati diversi
oameni carora li s-a explicat ca evreii au tras focuri de mitraliera asupra militarilor armatei române. Apoi, în afara
de cei zece soldati evrei ucisi, au mai fost împuscate în cimitir înca 40 de persoane. Toate cadavrele, cu exceptia
unui batrân de 94 de ani, lovit cu putere la baza craniului, au fost împuscate în cap, în torace si în abdomen.
Pogromul s-a prelungit apoi în oras. Un evreu, scapat din cimitir – omul se numea Sulimovici – a fost salvat de la
moarte de catre un plutonier de jandarmi. Dus la spital, el a gasit acolo înca 30 de raniti evrei. Casele crestinilor
fusesera însemnate cu cruci, aceasta permitând pogromistilor sa aleaga doar casele evreilor unde violau, jefuiau si
apoi împuscau. Numerosi evrei au fost salvati de la moarte de locotenentul Isacescu, de capitanul Stino, de
locotenent-colonelul Marino, de colonelul Ilasievici si de generalul Sanatescu .

Potrivit mai multor surse, numarul mortilor în pogromul din Dorohoi se ridica la aproape doua sute . În 109 din
cazuri autorii au fost ofiteri si soldati, în opt dintre cazuri au fost soldati si tarani, iar în trei cazuri jandarmi si civili.
În celelalte cazuri nu s-au putut stabili autorii.

Pogromul din judetul Dorohoi nu pare sa fi fost rezultatul unor dispozitii date de autoritatile militare sau civile
centrale. Ele au fost urmarea unor initiative locale, în general necoordonate si consecinta logica a isteriei
propagandei antisemite. Dezordinea si haosul ambiant au facut posibila reizbucnirea spontana a antisemitismului
cultivat cu insistenta ani si ani de zile.

În iulie si august 1940 a continuat izgonirea familiilor evreiesti din satele Moldovei. În acea perioada, toti evreii capi
de familie, din comunele Drânceni si Raducaneni au fost evacuati la Husi, oras în care 120 de evrei au fost arestati
pentru a fi apoi internati în lagare.

2. Viata si moartea evreilor români în timpul regimului legionar (6 septembrie 1940 – 21 ianuarie 1941)

În urma abdicarii regelui Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940, statul român era proclamat „Stat National Legionar”.
Regele Mihai I dobândea un rol simbolic. Generalul Ion Antonescu devenea conducatorul statului si presedintele
Consiliului de Ministri. Horia Sima, comandantul miscarii legionare, devenea vicepresedintele Consiliului de
Ministri, al doilea om ca putere în statul român dupa generalul Antonescu. Prin decretul prin care generalul Ion
Antonescu era proclamat „Conducator”, statul român devenea „Stat national legionar”.

Imediat dupa 6 septembrie 1940 s-a pornit un nou val de persecutii antisemite. S-a început prin excluderea evreilor
din diverse asociatii profesionale; iar pe diferite magazine evreiesti din provincie legionarii au afisat inscriptia
„Magazin jidovesc”. La 14 septembrie 1940, ziua în care Antonescu i-a numit pe membrii guvernului legionar el l-a
primit în audienta pe Wilhelm Filderman, Presedintele Uniunii Comunitatilor Evreiesti din România. Antonescu va
califica actiunile legionare drept „manifestari romantice ale unui tineret oprimat” si va „ordona suspendarea unor
masuri abuzive precum decizia de desfiintare a cultului mozaic si placardarea inscriptiilor «Magazin jidovesc»” .
Ulterior, Antonescu va scrie Uniunii Comunitatilor Evreiesti: „Asigur pe dl. Filderman ca în cazul în care
coreligionarii d-sale nu vor sabota pe fata sau din culise regimul, nici pe planul politic, nici pe planul economic,
populatia evreiasca nu va avea nimic de suferit. Cuvântul Generalului Antonescu este cuvânt” . Audienta nu a
ramas singurul contact între Antonescu si liderul comunitatilor evreiesti. Ea va fi urmata de alte audiente si de
trimiterea de catre Filderman a mai multor memorii privind situatia evreilor români, memorii la care va primi direct
sau indirect raspuns de la Antonescu. Aceasta relatie personala dar si institutionala constituie unul din paradoxurile
antisemitismului din România. Este într-adevar de neconceput ca un Hitler sa-i primeasca în audienta pe
reprezentantii evreilor germani si sa justifice (sau sa anuleze) masurile luate împotriva acestora.

Între 26 si 30 septembrie 1940 la Buzau, Arad si Iasi sute de evrei sunt arestati pentru câteva zile, timp în care
sunt torturati si jefuiti de catre politia legionara. De asemenea, în aceeasi perioada începe boicotul magazinelor
evreiesti si sunt închise o serie de sinagogi din Bucuresti si din provincie.

În luna octombrie a anului 1940 au continuat persecutiile violente împotriva populatiei evreiesti. Astfel, la 11
octombrie, prefectul judetului Câmpulung, ordona închiderea magazinelor evreiesti. O zi mai târziu, acelasi prefect,
împreuna cu comandantul legionar si cu comandantul garnizoanei militare, , organizeaza jefuirea bunurilor
evreiesti, executata de legionari si functionari ai politiei, sub ocrotirea soldatilor din garnizoana locala. Rabinul
Moses Iosif Rubin „dupa ce a fost chinuit în templu pentru a i se smulge o declaratie prin care sa recunoasca ca a
ascuns în sinagoga dinamita pregatita pentru atentate – a fost târât prin tot orasul între sentinele cu revolverele
îndreptate spre capul lui, iar apoi a fost înhamat împreuna cu fiul sau la una din carutele care transportau bunurile
ce i se furasera din casa” . În diverse localitati din tara, negustorii evrei sunt jefuiti si uneori batuti si chiar
schingiuiti. De asemenea, continua jefuirea si placardarea magazinelor evreiesti cu afisul „Magazin jidovesc”. La
21 octombrie 1940 sunt arestati la Vaslui 10 evrei dintre care noua sunt torturati timp de câteva zile, ceea ce va
duce la o tentativa de sinucidere din partea unuia dintre ei.

În unele localitati, evreii sunt evacuati din locuintele lor sau sunt jefuiti de fondul lor comercial indiferent de
valoarea lui. Sunt preluate fara forme legale deopotriva întreprinderi industriale, ca si marfurile unor mici negustori
ambulanti.

În octombrie 1940, dr. Wilhelm Filderman înainteaza generalului Ion Antonescu mai multe memorii privind perse-
cutiile antisemite din România . Tot în acea perioada el prezinta memorii pe aceeasi tema ministrului Afacerilor
Interne, ministrului Justitiei, directorului general al Sigurantei Statului, ministrului Muncii si Sanatatii, primarului
Bucurestiului si presedintelui Curtii de Casatie . Aceste interventii nu vor avea efect, caci Antonescu nu va proteja
nici bunurile, nici viata locuitorilor de origine evreiasca, în acel sfârsit al anului 1940. Luna noiembrie va consemna
si primele victime evreiesti ale regimului national legionar.

La 2 noiembrie 1940, politia legionara aresteaza în Bucuresti pe Lucian Rosen, în vârsta de 15 ani. Dus la
prefectura politiei, el este batut violent cu un corp metalic, strangulat, împuscat si aruncat de la etajul V. La 22
noiembrie, Solomon Klein, comerciant, domiciliat în Calea Vacaresti nr. 82 este arestat de politia legionara, având
asupra sa 1.500.000 lei. A doua zi, cadavrul sau este restituit familiei cu precizarea ca s-a sinucis, aruncându-se
de la etajul III al prefecturii politiei . La 23 noiembrie 1940 Teodor Gerber, în vârsta de 16 ani, este arestat a doua
oara în decurs de câteva zile de politia legionara. La 25 noiembrie, cadavrul adolescentului este predat parintilor .

La 10 noiembrie 1940, la Ploiesti, politia legionara aresteaza în sinagoga din strada Municipala nr. 4 saizeci de
evrei aflati în rugaciune, sub acuzatia ca ar fi tinut o întrunire comunista. Dusi la chestura politiei, ei sunt batuti si
torturati. La 14 noiembrie, Horia Sima, vicepresedinte al Consiliului de Ministri, da ordin ca cei arestati sa fie
eliberati. Politia legionara a orasului Ploiesti refuza însa sa execute ordinul, iar la 27 noiembrie, când se dispune
din nou eliberarea celor arestati, 11 dintre ei sunt ridicati si dusi în directii necunoscute. La 28 noiembrie, ei vor fi
gasiti împuscati în santurile de la marginea orasului .

La 27 noiembrie 1940, un numar de 63 de oameni politici, ofiteri superiori, politisti si jandarmi, acuzati de a fi fost
implicati în arestarea si executarea lui Corneliu Zelea Codreanu în timpul domniei lui Carol al II-lea, sunt executati
de un grup de legionari în închisoarea Jilava de lânga Bucuresti. Printre victime se aflau Mihail Moruzov, fost sef al
Serviciului Secret de Informatii, Gabriel Marinescu, fost prefect al politiei capitalei, generalii Gheorghe Argeseanu
si Ion Bengliu. Tot la 27 noiembrie 1940 au fost asasinati istoricul Nicolae Iorga, fost prim ministru si om politic de
dreapta si economistul Virgil Madgearu, lider national-taranist.

Putin a lipsit ca aceeasi soarta s-o aiba fostii prim-ministrii Constantin Argetoianu si Gheorghe Tatarescu (salvati
de Alexandru Riosanu, subsecretar de stat la Interne), Ion Gigurtu (salvat de Horia Sima) si fostii ministri Mihail
Ghelmegeanu si Nicolae Marinescu. Aceste asasinate au socat clasa politica româneasca. Nimeni nu mai era la
adapost; oricine putea fi executat arbitrar . Miscarea legionara primea aprecieri pozitive din partea SS-ului în
legatura cu aceste crime, asa cum reiese dintr-o scrisoare a lui Himmler catre Horia Sima:

„Mult stimate camarad Horia Sima,

«În aceasta prima perioada a preluarii puterii au fost trasi la raspundere si împuscati de catre miscare, în afara
justitiei de stat, adversarii nostri; cum au procedat legionarii care au razbunat moartea stimatului si iubitului lor
capitan, ca si moartea a nenumarati camarazi. O asemenea masura este justa pentru ca ea nu poate fi adusa la
îndeplinire niciodata de justitia ordinara care se împiedica în paragrafe si va depinde întotdeauna de formalismul
lor. Va transmit cele mai sincere urari dv. Si miscarii legionare care a facut sacrificii atât de mari Patriei.»

Asupra celor ucisi la Jilava s-a tras cu arme de foc în mai multe rânduri, ceea ce explica cele 587 de gloante gasite
în trupurile a 13 victime. Unele dintre acestea aveau si craniul zdrobit prin lovituri date cu corpuri grele si taioase
(probabil topoare); altele erau înjunghiate .

Aflând despre aceste asasinate pline de ferocitate, generalul Antonescu avea sa declare generalului Petrovicescu:
«Nu-mi pare rau de nici unul dintre ei, pentru ca au facut prea mult rau tarii» .

Desi nu era un mare admirator al lui Nicolae Iorga, care fusese prea apropiat de dusmanul sau de moarte, Carol al
II-lea, Ion Antonescu a înteles imediat ca asasinarea profesorului discredita miscarea legionara si ar fi putut fi
folosita împotriva ei, ceea ce, de altfel, s-a si întâmplat dupa rebeliune.

Asasinatele de la Jilava au constituit pentru legionari o noua tentatie de a comite crime de masa, întrucât, în acel
moment, ei aveau senzatia impunitatii (ucigasii vor fi judecati în iulie 1941, dupa înfrângerea rebeliunii legionare).

Între 6 septembrie 1940 si 22 ianuarie 1941 au fost asasinati în tara 15 evrei: 11 la Ploiesti, 3 la Bucuresti si unul la
Hârsova.

În aceasta perioada, legionarii s-au dedat la torturi si jafuri. Torturile erau foarte des un mijloc eficient de a jefui mai
usor. Uneori, însa, torturile erau un scop în sine. Iata exemple care se încadreaza în ambele categorii. La 6
noiembrie 1940 legionarii din Bucuresti retin în strada Traian nr. 1, 100 de evrei care sunt batuti. Încolonati, acestia
sunt escortati la sediul legionar din strada Roma unde sunt crunt maltratati între 12 si 24 de ore, fiind apoi eliberati.
În aceeasi zi, un grup de 30 de evrei este dus la Prefectura politiei unde sunt salbatic batuti . Acelasi tip de
pedeapsa va fi aplicat la sute de evrei din Bucuresti pe 10 noiembrie 1940.

La 12 decembrie 1940, la Târgoviste, «toti evreii din oras, fara deosebire de vârsta, pozitie sociala sau intelectuala
au fost scosi la munca si pusi sa curete noroiul si sa mature strazile» , din ordinul chestorului de politie Vatasescu.
Asemenea munci fortate au fost organizate si la Braila, Buzau, Constanta si Petrosani . La fel s-a petrecut si în
comuna Pungesti din judetul Vaslui unde «toti locuitorii evrei, indiferent de sex si vârsta (barbati, femei, batrâni,
copii) au fost scosi la maturatul strazilor, curatatul planseelor, construirea unui drum etc.» .

În sedinta Consiliului de Ministri din 11 ianuarie 1941, Ion Antonescu si-a manifestat indignarea fata de aceasta
masura , dar în iarna urmatoare va da el însusi un ordin în acelasi sens aplicabil la o scara mult mai larga.
Câteodata, printre diferitele torturi aplicate evreilor, li se tundea parul astfel încât dungile provocate sa le traseze în
crestet semnul Garzii de Fier . Deseori, cazurile de expropriere fortata erau urmate de alungarea tuturor evreilor
din oras.

Exproprierile fortate si jafurile au avut si un efect paradoxal, neasteptat. În afara de distrugerea unui important fond
de comert, ceea ce a afectat bunul mers al economiei nationale, aceste exproprieri au condus uneori la întarirea
capitalului german din România. Fenomenul a fost semnalat si de liderul liberal Constantin (Dinu) Bratianu, care,
într-o scrisoare adresata la 18 decembrie 1940 lui Ion Antonescu, nota: «Închiderea întreprinderilor evreiesti pe
care românii nu le pot cumpara, teroarea creata de tinerii neraspunzatori (legionarii – nota autorului ) silesc pe
multi comercianti si industriasi, doritori sa-si puna averea la adapost, sa o vânda pe preturi mici la minoritari
subventionati din afara sau chiar direct la organizatii straine.

În loc de nationalizare se face o deznationalizare mult mai periculoasa decât starea de azi... Zilnic aflu ca firme
evreiesti sau altele au trecut în mâinile Germaniei sau sasilor» .

Obiectul exproprierilor fortate sau al jafurilor a fost foarte divers: au fost expropriate scoli, sinagogi, cimitire si mai
ales întreprinderi comerciale sau industriale. Au fost „cumparate” sau „pradate” cu predilectie magazinele,
hotelurile si restaurantele. Au fost „confiscati” bani (românesti sau valuta), bijuterii, blanuri, au fost „evacuate” sau
„românizate” multe locuinte. S-au „cumparat”, „confiscat”, „preluat” vite, oi, cai, cherestea, lemne de foc, stofe,
aparate de radio, cereale.

La 9 decembrie 1940 Uniunea Comunitatilor Evreiesti înainteaza generalului Antonescu un memoriu de 26 de


pagini în care sunt descrise succint asasinatele, jafurile, exproprierile, devastarile, arestarile, maltratarile si
schingiuirile la care fusese supusa populatia evreiasca, în ultimele luni, în 39 de localitati. Câteva zile mai târziu,
Antonescu va raspunde ordonând o ancheta condusa de... ministrul de Interne legionar. Din textul semnat de Ion
Antonescu rezulta relatia încordata a acestuia cu Garda de Fier.

Un nou memoriu înaintat de Uniunea Comunitatilor Evreiesti si semnat de Wilhelm Filderman la 9 ianuarie 1941,
preciza ca ancheta ordonata în decembrie de Ion Antonescu a fost efectuata uneori chiar de cei vinovati
(legionarii), victimele fiind silite sub amenintari sa declare ca nu li s-a întâmplat nimic. Memoriul contine o lunga
lista de arestari, confiscari, maltratari din peste 30 de localitati care se petrecusera dupa 9 decembrie 1940 sau nu
fusesera aduse pâna la data respectiva la cunostinta Uniunii Comunitatilor Evreiesti. Erau mentionate peste o suta
de cazuri de arestari, peste 120 de cazuri de maltratari si aproximativ 300 de confiscari de magazine sau de sume
de bani . Aceste cifre nu reprezinta numarul real al victimelor, deoarece multi evrei au refuzat sa faca reclamatii la
autoritati sau sa relateze Uniunii Comunitatilor prin ce au trecut, de teama represaliilor.

3. Rebeliunea legionara – Pogromul de la Bucuresti 21 - 23 ianuarie 1944

La 10 ianuarie 1941, în sedinta Consiliului de Ministri, Antonescu reprosa ministrului de Interne, legionarul Mircea
Petrovicescu ca nu a internat în lagare, conform unui ordin prealabil, pe evreii intrati clandestin în România . O zi
mai târziu, în ultimul Consiliu de Ministri al Guvernului legionar, Antonescu se arata vadit îngrijorat de dezastrul
economic provocat de membrii Garzii de Fier. Principalul motiv de îngrijorare al lui Antonescu era starea de
dezastru economic pe care o introdusesera legionarii. Acestia s-au folosit de puterea pe care o aveau în cadrul
aparatului de stat, în general, si în cadrul celui politienesc, în special, pentru a jefui. Întreg procesul de
„românizare” nu a fost pentru cele mai multe dintre cadrele legiunii decât un pretext de jaf. Marea majoritate a
fondului de comert „preluat” de legionari a fost distrus în scurt timp, el nemaiavând deci nici un rol economic. Acest
fenomen, accentuat la scara nationala, a afectat serios economia româneasca. Si aici, interesele lui Antonescu,
militar antisemit, care urmarea lichidarea economica si numerica a evreilor în mod treptat si cu respectarea
cadrului legal coincideau cu interesele Germaniei care, în perspectiva apropiata a razboiului contra U.R.S.S., avea
nevoie de o economie româneasca în stare de functionare si nu de haos economic. În plus, pentru Germania,
România reprezenta o importanta sursa de petrol.

Relatiile încordate dintre legionari si Antonescu nu au scapat Berlinului. E limpede ca, în sprijinul acordat de Berlin
lui Antonescu împotriva Garzii de Fier, au prevalat considerentele economice si militare asupra celor ideologice. La
18 ianuarie 1941 Ion Antonescu a desfiintat posturile de „comisari de românizare” de pe lânga întreprinderile
comerciale si industriale. El aprecia ca, prin aceste posturi, o „idee exceptionala” fusese tradusa în practica în mod
„dezastruos”.

Evident, masura de desfiintare a „comisarilor de românizare” a fost considerata de conducerea „Garzii de fier” ca
un atac direct si fatis împotriva puterii ei. Dupa întoarcerea generalului Antonescu din Germania, tensiunea dintre
acesta si Garda de Fier se accentueaza, legionarii cerând deschis demiterea lui Antonescu si crearea unui guvern
legionar „pur”, condus de Horia Sima. Împuscarea la Bucuresti a maiorului german de aviatie Döring, posibil de
catre un agent al Intelligence-Service-ului britanic, a fost folosita de ambele parti ca pretext pentru declansarea
ostilitatilor. La 20 ianuarie 1941, Ion Antonescu demite pe titularul Ministerului de Interne, generalul Petrovicescu,
omul de încredere al Legiunii si membru al acesteia, pentru incapacitatea de a fi asigurat protectia maiorului
german. De asemenea Antonescu demite si pe Al. Ghica, directorul general al politiilor ca si pe Constantin
Mamuica, director în Ministerul de Interne. Legionarii resping aceste demiteri si-si înarmeaza masiv partizanii. Ei
se baricadeaza înarmati în localul Sigurantei, în sediul Prefecturii politiei capitalei, în sediul lor central din str.
Roma ca si în Cazarma gardienilor publici. În seara zilei de 21 ianuarie, rebeliunea legionara era generalizata în
tara. Prin Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei la Bucuresti, Berlinul încearca sa medieze între beligeranti,
preferând ca legiunea sa recunoasca autoritatea generalului Antonescu. În acest timp, din ordinul personal al lui
Hitler, trupele germane stationate în România se aflau la dispozitia lui Antonescu.

În seara zilei de 22 ianuarie 1941, armata româna lichideaza rebeliunea legionara. «În cursul acestei operatiuni, si-
au pierdut viata 21 de ofiteri, subofiteri si soldati, iar 53 de militari au fost raniti» . În întreaga tara au fost asasinate
374 de persoane si au fost ranite 380, existând posibilitatea ca aceste cifre sa fie minime . La Bucuresti, în cursul
rebeliunii, au fost ucisi 120 de evrei.

Evident, propaganda legionara i-a desemnat pe evrei ca adversari ai legiunii si ca autori ai conflictului dintre
aceasta si generalul Antonescu. Într-un manifest semnat de Viorel Trifa, presedintele studentilor legionari, se
spunea: «protectorii si aparatorii acestui asasin de origine greaca sunt: Eugen Cristescu, seful serviciului secret si
fost om de încredere al lui Armand Calinescu si Alexandru Riosianu, omul jidovilor si al grecilor... Cerem înlocuirea
tuturor persoanelor jidovite din guvern» .

Un articol publicat în organul miscarii legionare, „Cuvântul” afirma: „Astazi, ca si ieri, avem în fata noastra pe toti
jidanii si tâlharii tarii” . Alte manifeste legionare, ca cel semnat de Dumitru Grozea, seful corpului muncitoresc
legionar, desemna ca adversar „blestemata hidra masonica (ce) îsi arata coltii prin rânjetul sinistru al jidovitului
Alex. Riosianu” . Alt manifest legionar publicat în ziarul „Cuvântul” se intitula „Cum a fost organizat complotul
iudeo-masonic” si preciza, cerând unirea dintre armata si legiune: „Daca e vorba de tras cu arma sa nu facem tinta
unii din altii; avem, stiti bine, în cine sa tragem” .

Întreaga propaganda si practica politico-economica a guvernarii legionare nu au fost decât o imensa incitare la
pogrom. In conditiile de haos create de lupta armata pentru putere între legiune si Antonescu, multi legionari au
crezut ca sosise momentul „marelui pogrom”.

În timpul rebeliunii legionare, au fost ucisi la Bucuresti cel putin 120 de evrei. În cursul unei întrevederi între Ray
Atherton, seful Diviziei pentru Europa, a Departamentului de Stat al S.U.A. si Brutus Coste, însarcinatul cu afaceri
al României la Washington, acesta din urma indica cifra de 118 evrei morti la Bucuresti, afirmând ca aceste crime
s-au datorat unor elemente „iresponsabile” si „marginale”. Aceasta sursa documentara privind si numarul de
victime ale pogromului de la Bucuresti este citata de Raul Hilberg care mentioneaza, de asemenea, si surse
germane si americane cu un numar de 630 de morti si 400 de disparuti . Totusi, este cert ca aceste cifre sa fie
exagerat de mari. Comunitatea Evreilor din Bucuresti avea posibilitatea sa tina o evidenta stricta a numarului de
victime. Faptul ca, în 1946-1947, la publicarea „Cartii Negre” se reia cifra de 120 de evrei ucisi la Bucuresti în
cursul rebeliunii legionare este un argument în favoarea acestei afirmatii.

Majoritatea asasinatelor din timpul celor trei zile ale rebeliunii legionare au avut loc în padurea Jilava. Au mai avut
loc asasinate la Abator, pe soselele Fundeni si Pantelimon, în cartierul Bucurestii Noi, pe diverse strazi sau în case
particulare. În ziua de 21 ianuarie 1941, la sediul legionar „Ing. Gheorghe Clime” din Calea Calarasi nr. 37 au fost
adusi aproximativ 200 de evrei, care au fost închisi în podul si pivnita casei. Întâi au fost jefuiti de toate obiectele
de valoare si apoi obligati sa circule pe scari între pod si pivnita sub o ploaie de lovituri, pe fiecare treapta aflându-
se câte un legionar care lovea cu bâta sau cu ranga de fier. De asemenea, erau loviti si într-o camera speciala, cu
vâna de bou si cu vergi metalice; loviturile se aplicau pe fata, pe fese, pe palme si pe talpi. Arestatilor li s-a dat sa
bea apa dintr-o oala în care rabinul Gutman, unul dintre cei torturati, se spalase de sângele provenit dintr-o lovitura
la cap. În dimineata zilei de 22 ianuarie cei arestati au fost împartiti în doua grupuri, la întâmplare. Primul grup a
fost dus la Straulesti, o periferie a Bucurestiului, unde au fost batuti înca doua zile. S-au tras gloante deasupra
capului lor dupa care, jefuiti de haine si încaltari, au fost eliberati. Al doilea grup, compus din aproximativ 90 de
evrei, a fost încarcat în autocamioane si dus pe soseaua Giurgiului, unde, în padurea Jilava, au fost toti împuscati
cu 1-3 gloante, trase mai ales în cap. Câteva dintre victime, aflate în primul camion au fost împuscate lânga podul
peste râul Sabar. Li s-au furat îmbracamintea, încaltamintea si dintii de aur din gura. Au fost gasite în padurea
Jilava 86 de cadavre . Câteva victime, doar ranite, au reusit sa scape. Printre ele si rabinul Gutman, salvat ca prin
minune, desi se afla lânga fiii sai Iancu si Iosef Gutman care au fost împuscati. Dupa plecarea asasinilor, rabinul
Gutman a pornit spre Bucuresti pe sosea. A întâlnit doi jandarmi români care l-au lasat sa-si continue drumul. Dar
a fost apoi arestat de santinele germane care l-au condus la primaria comunei Jilava, unde se mai aflau sapte
evrei, unii raniti. Seara, toti au fost dusi din nou în padure, unde au fost împuscati. Dar rabinul a supravietuit si de
data aceasta. Doi legionari care jefuiau cadavrele de haine au cerut sa-l împuste, dar s-au razgândit. Ajuns din nou
la primaria Jilava, a fost crunt batut, i s-a smuls parul din cap si din barba si i s-a spus ca va fi împuscat. Totusi, a
fost eliberat de catre jandarmi. Însotit de unul dintre ei, s-a reîntors în padure, unde, cautând trupurile fiilor sai
morti, a scris pe ele cu un creion chimic numele lor, pentru a putea fi identificati mai târziu .

La abatorul orasului Bucuresti au fost gasiti asasinati 13 evrei; alti doi, grav raniti, au supravietuit masacrului.
Dintre cei asasinati Millo Beiler si fratii Rauch au fost gasiti cu pântecele spintecate si intestinele legate la gât în
chip de cravata . Celelalte cadavre de la abator ar fi fost agatate în cârligele de macelarie. Se pare ca deasupra lor
se afla o inscriptie pe care se putea citi „carne kaser” .
Alti evrei au fost asasinati la domiciliile lor. Astfel, au fost masacrati sotii Frânghieru din Intrarea Colentina nr. 15 si
patru dintre copiii lor între 14 si 28 de ani. Doi copii aflati în pat, Aron si Haia, au scapat ca prin minune, desi s-au
tras câteva gloante si asupra lor . Cele mai multe dintre aceste victime au fost împuscate dupa ce fusesera salbatic
batute.

În timpul rebeliunii legionare evreii au mai fost torturati la Prefectura Politiei Capitalei, la Sinagoga Malbim
(aproximativ 300 de evrei), la sediul Uniunii Comunitatilor Evreiesti si la circumscriptia XV de Politie. Majoritatea
femeilor torturate au fost eliberate, aceasta explicând prezenta printre morti a unui numar mic de persoane de sex
feminin. Tipic privind torturile a fost tratamentul la care au fost supusi evreii la circumscriptia XV de Politie din
strada Matei Basarab. Torturile au fost conduse de doi comisari de politie legionara ajutati de 40 de muncitori
legionari. Au fost simulate si executii în masa si redactate, sub amenintare, false confesiuni de dorinta de
sinucidere.

În timpul rebeliunii legionare au fost, devastate si jefuite 6 temple si sinagogi din Bucuresti: Templul evreilor de rit
Spaniol din strada Negru Voda, Sinagoga Beyth Homidras Vechiu din Calea Mosilor, Templul „Podul Mogosoaia"
din str. Atena, Templul Coral din str. Sf. Vineri, Templul „Fraterna" din str. Mamulari si „Sinagoga Mare" din str.
Vasile Adamachi. Patru dintre aceste edificii au fost si incendiate, iar doua au ars complet. Numarul familiilor
evreiesti lovite de jafuri si devastari a fost de cel putin 1.360 .

Cele 5 luni care s-au scurs între rebeliunea legionara si intrarea României în razboi alaturi de Germania au
reprezentat o perioada de relativa securitate, din punct de vedere fizic, pentru evreii români. Totusi, si în aceasta
perioada au existat evrei care si-au platit cu viata originea etnica. Când, în vara anului 1940, Basarabia si
Bucovina au fost cedate U.R.S.S., conventia încheiata stabilea posibilitatea celor originari din aceste teritorii de a
se întoarce acolo. În acest scop, au functionat comisii mixte de repatriere româno-sovietice. Pentru Bucovina, o
astfel de comisie a functionat la Burdujeni pâna în ianuarie 1941, când frontiera a fost închisa. Un numar de 137
de persoane au fost surprinse la Burdujeni de acest eveniment. Dintre aceste 137 de persoane, 110 erau evrei si
27 români crestini. Acestia din urma au fost trimisi în localitatile de unde venisera, iar cei, 110 evrei au fost retinuti
în doua încaperi ale garii Burdujeni. «Din când în când, noaptea se scoteau grupuri de cate 20-30 de evrei
escortati de graniceri pâna la frontiera si împinsi, sub amenintarea armelor, sa treaca în mod clandestin în
U.R.S.S. Frontiera fiind minata, multi evrei au cazut victime ale exploziilor. Altii au fost nimeriti de focurile de arma
ale granicerilor sovietici, alarmati de încercarile de trecere clandestina. Altii, în sfârsit, au fost împuscati de
granicerii români când au încercat sa se reîntoarca. În felul acesta, din 110 au ramas doar 58 de evrei în februarie.
Ei s-au mai chinuit acolo pâna în luna mai, când au obtinut, în sfârsit, eliberarea din acel iad de la Burdujeni, fiind
internati în lagarul de la Târgu-Jiu . Cei fortati sa treaca frontiera clandestin «între care se aflau femei si copii
începând cu 6 ani, au trebuit sa faca marsuri lungi si grele de 30-40 km, în zapada, fara hrana si fara odihna».

Între 29 iunie 1940 si sfârsitul lui mai 1941, peste 600 de evrei au fost asasinati în România. Dintre acestia, cel
putin 450 au fost omorâti la Galati si Dorohoi, în vara anului 1940, cazând – majoritatea – sub gloantele militarilor.
La sfârsitul anului 1940 si la începutul anului 1941, politia legionara si membrii Garzii de Fier au asasinat 136 de
evrei la Bucuresti, dintre care trei înainte de rebeliune, 120 în timpul rebeliunii si unul dupa rebeliune. Înainte de
rebeliune, legionarii au mai omorât 11 evrei la Ploiesti si unul la Hârsova.

Cifra de 600 de victime evreiesti este minima pentru perioada iunie 1940 – mai 1941. Aceasta apreciere are la
baza urmatoarele considerente: cifra include numarul citat oficial si minim al victimelor pogromului din Dorohoi (50
de persoane). Or, exista surse care mentioneaza 200 de morti în acel pogrom. Pe de alta parte, nu sunt inclusi
zecile de evrei care si-au pierdut viata fiind aruncati din trenuri în mers si care n-au putut fi numarati. În sfârsit, cifra
nu cuprinde pe evreii morti la Burdujeni, unde se citeaza 52 de „disparuti”.

În perioada dictaturii regale cele mai multe crime carora le-au cazut victime evrei-români au fost faptuite de
elemente din armata. Mai târziu, sub guvernare legionara, raspunderea pentru asasinate a revenit politiei legionare
si membrilor „Garzii de Fier”. În sfârsit, în perioada „trecerii” fortate a frontierei de la Burdujeni, raspunderea pentru
pierderile de vieti apartine din nou unor graniceri din acea zona.
III. MASACRELE DE LA ÎNCEPUTUL RAZBOIULUI

1. Pogromul de la Iasi

Pregatirile . La sfârsitul lunii iunie a anului 1941 mii de evrei români au fost asasinati într-unul din cele mai
salbatice pogromuri din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Pogromul de la Iasi este probabil cel mai cunoscut
eveniment din toata istoria asasinatelor antievreiesti din România. A fost o izbucnire antisemita violenta, de mari
proportii, dar nu izolata si nici întâmplatoare, înscriindu-se într-o serie lunga de omoruri în masa faptuite de unii
români.
Asa cum scria Matatias Carp, pogromul de la Iasi a fost continuarea fireasca a zeci de ani de antisemitism din
România.

Pogromul de la Iasi a fost pregatit si de alti doi factori. Primul era si el de ordin istoric. Iasiul avea o veche si
puternica traditie antisemita, bine conturata înca din secolul îl XIX-lea. Capitala Moldovei era orasul în care se
nascusera Liga Apararii National Crestine, precum si „Legiunea Arhanghelului Mihail”. Al doilea factor a fost
oarecum conjunctural, fiind reprezentat de intrarea României în al II-lea razboi mondial. În lunile dinaintea
deschiderii ostilitatilor împotriva U.R.S.S, propaganda oficiala antisemita a continuat a fi difuzata. Supusi unor
puternice masuri discriminatorii, evreii erau prezentati în continuare ca „straini de neam”, „agenti bolsevici” ori
„factori dizolvanti” si „parazitari” ai societatii românesti.

La data declansarii razboiului, Iasiul avea o populatie care însuma cu putin peste 100.000 de locuitori. Dintre ei,
aproximativ 50.000 erau evrei; orasul se afla aproape de granita cu U.R.S.S.

Înca înainte de 22 iunie 1941, au fost luate în România o serie de noi masuri cu caracter antisemit. Astfel, prin
ordinul nr. 4147 din 21 iunie 1941, generalul Antonescu dispunea „evacuarea tuturor evreilor între 18 si 60 ani din
satele dintre Siret si Prut în lagarul de la Târgu Jiu. Tot cu câteva zile înainte de declansarea razboiului, la
conferinta legiunilor de jandarmi din România, generalul C.Z. Vasiliu, inspector general al jandarmeriei, dadea
ordin, de „curatire a terenului”, ceea ce presupunea masuri de lichidare sau deportare a evreilor .

O parte din acesti jandarmi au tranzitat prin Iasi în timpul pogromului si au actionat direct împotriva populatiei
evreiesti a orasului, în asteptarea ocuparii posturilor ce le fusesera rezervate în Basarabia si Bucovina. La procesul
sau din 1946, Ion Antonescu avea sa spuna: „Este un principiu militar ca în apropierea frontului populatia trebuie
sa fie deplasata” . El avea sa mentioneze totodata: „germanii au cerut ca (pe) toti evreii din Moldova sa-i adunam
în ghetouri” .

Este evident ca existenta unei masive populatii evreiesti în imediata apropiere a liniei frontului nemultumea atât
autoritatile militare românesti, cât si pe cele germane.

Înainte de intrarea în razboi împotriva U.R.S.S., conform ordinelor Presedintiei Consiliului de Ministri si ale Marelui
Stat Major, a fost constituit esalonul unu operativ al S.S.I. cu misiunea oficiala de a apara spatele frontului de
actiuni de sabotaj, spionaj si teroare. Esalonul numara aproximativ 160 de oameni.

La 18 iunie 1941, esalonul a plecat cu automobile spre Moldova . Locotenent-colonelul Traian Borcescu avea sa
declare (la proces) ca «unul dintre obiectivele secrete ale acestui esalon operational era de a înlatura pe cale de
deportare sau exterminare pe evreii din Moldova. De la Iasi, esalonul s-a deplasat la Chisinau, unde s-au reeditat
masacrele antievreiesti, cu ajutorul acelorasi echipe din S.S.I., care operasera si la Iasi. Esalonul a ajuns, de
asemenea, si la Tighina, ca si la Tiraspol, unde a organizat jafuri, iar apoi la Odesa, unde a participat la
masacrarea evreilor» . Fractiuni ale Esalonului unu operativ au comis si alte jafuri si crime în Basarabia si
Transnistria.

La 22 iunie 1941 s-au declansat operatiile militare germano-române contra U.R.S.S. În aceeasi zi, mii de evrei din
zonele rurale din nordul Moldovei au fost transportati cu trenuri si internati în lagarele de la Târgu Jiu, Craiova,
Caracal, Turnu Severin. Tot la 22 iunie 1941, un raport al chestorului Politiei Iasi, colonelul Constantin Chirilovici,
arata ca un numar de 25-30 tineri legionari «faceau un fel de scoala sub conducerea a 2 maiori în uniforma, a unui
capitan si a unui sublocotenent» .

La 24 iunie 1941 a avut loc un prim bombardament al aviatiei sovietice asupra Iasilor care a provocat pagube
reduse si câteva victime. Imediat s-a nascut o puternica psihoza antisemita de masa. Cadrele armatei, legionarii si
cuzistii au raspândit zvonul conform caruia întreaga populatie evreiasca a Iasiului s-ar afla în slujba Armatei Rosii;
semnalizând aviatiei sovietice locurile unde aceasta trebuie sa-si arunce bombele. «În ziua de 25 iunie, politisti
ieseni au cutreierat casele, invitând populatia crestina sa-si puna la ferestre si la intrare semnul crucii” . La 26 iunie
1941 a avut loc un al doilea bombardament sovietic asupra Iasiului. Efectele acestuia au fost devastatoare. Au fost
atinse cladirea Comandamentului diviziei a 14-a, Palatul Telefoanelor; Spitalul Sf. Spiridon. Au murit aproximativ
600 de oameni dintre care 38 de evrei. Alte surse mentioneaza 111 morti si sute de raniti . Ca urmare a acestui
bombardament, psihoza antisemita s-a întetit. Rapoarte militare românesti mentionau prezenta unor evrei din Iasi
în rândul echipajelor avioanelor sovietice doborâte. De asemenea se vorbea despre prezenta în oras a unor
parasutisti si sabotori sovietici. La aceasta data se aflau în Iasi soldati ai diviziei 14 de infanterie, o companie a
Regimentului 13 compusa din 100 de militari, un batalion de jandarmi compus din 300 de militari, un batalion de
jandarmi compus din 300 de militari (unitati românesti) . Se mai aflau în Iasi 450 de politisti ai orasului si alti 330 de
politisti care urmau sa ocupe posturi în Basarabia si Bucovina. Totodata, se aflau în oras trupe germane ale
Corpului 30 de Armata, ale diviziei 198, precum si ale organizatiei Todt .

Ziua de 26 iunie 1941 a înregistrat si primele victime ale pogromului din Iasi. În aceeasi zi, cinci evrei, ramasi
neidentificati, sunt trimisi sa marcheze cu var locul bombelor ramase neexplodate în curtea regimentului 13
Dorobanti. În aceeasi seara, între orele 17 si 21, se fac perchezitii în numeroase case de evrei, ca si razii. Sunt
ridicati si dusi la chestura politiei 317 evrei dintre care sunt retinuti 207, întrucât posedau lanterne sau obiecte din
pânza rosie .

Vineri 27 iunie 1941, încep sa se auda în Iasi focuri de arma izolate. În aceeasi seara, cinci evrei retinuti la
regimentul 13 Dorobanti sub acuzatia de spionaj sunt împuscati.

Desfasurarea pogromului .

Sâmbata 28 iunie, în cursul diminetii, un grup de 30 de soldati din Regimentul 13 si din Regimentul 24 Artilerie
maltrateaza si jefuiesc pe mai multi evrei sub pretextul cautarii unui post de radioemisie. Maltratarile, la care
participa, pentru prima data în timpul pogromului de la Iasi si soldati germani, au loc în cartierul Tatarasi, strada
Rachitii si în cartierul Abatorului, strazile Aurel Vlaicu si Vasile Lupu. Au sosit la fata locului chestorul politiei,
comandantul garnizoanei, primul procuror al orasului, pretorul diviziei 14 si un pluton de jandarmi. În acelasi timp,
apar pe zidurile Iasiului afise tiparite prin care se cheama deschis la asasinate în masa: „Români! Cu fiecare jidan
ucis ati ucis un comunist. A sosit momentul razbunarii!” . Nu este de mirare ca în aceste conditii la abuzurile celor
în uniforma s-au asociat si elemente ale populatiei civile. În plus, în seara zilei de 28 iunie, chestorul Gheorghe
Leahu ordona politistilor din Iasi «sa nu se amestece în ceea ce va face armata prin oras, fie ca va face bine sau
rau» .

În seara zilei de 28 iunie la ora noua, un avion lanseaza semnale luminoase. Imediat dupa aceasta, se aud pe tot
cuprinsul orasului focuri de arma de cele mai diferite calibre. Se creeaza panica în rândul trupelor care strabateau
orasul în drum spre front. Unitatile militare în drum spre front s-au desfasurat în pozitie de lupta si au ripostat. În
urma acestor schimburi de focuri nu s-au înregistrat morti sau raniti în rândul trupelor germane sau române, dupa
cum nu s-au gasit urme de gloante pe zidurile caselor. În schimb, s-au gasit camasi de cartuse, trase din arme de
salon.

În oras s-a raspândit zvonul ca au intrat în actiune parasutisti sovietici. Drept urmare, grupuri de soldati, jandarmi si
premilitari români si germani, însotiti de populatie civila au jefuit si masacrat toata noaptea. Starea de spirit a
reprezentantilor autoritatilor române însarcinate cu pastrarea ordinii era aceea de crunt antisemitism.

În dimineata zilei de duminica, 29 iunie 1941, se aud la Iasi din nou focuri de arma. De aceasta data, se trage în
plin: sunt împuscati evreii. Cei care sunt crutati sunt încolonati si escortati din cartierele Tatarasi, Pacurari, Sararie,
Nicolina la Chestura Politiei. Unele coloane sunt oprite la Liceul National, la Regimentul 13 Dorobanti, la Scoala
Wachtel si la Inspectoratul Regional de Siguranta, fiind ulterior si ele dirijate la Chestura. În majoritate, cei escortati
erau barbati, dar între ei se aflau si femei, copii si oameni foarte în vârsta: unii erau îmbracati, altii numai în
pijamale. Batuti, cu vânatai sau rani deschise, erau obligati sa mearga în cadenta si cu mâinile deasupra capului.
Sunt scuipati, loviti cu pietre si cioburi de sticla, bâte, rangi de fier sau paturi de arma de catre populatia civila si de
catre militarii si jandarmii români si germani, care escorteaza sau asista la „spectacol”. Cei care nu puteau merge
din cauza loviturilor primite sau a infirmitatilor fizice erau împuscati, astfel ca strazile erau presarate cu cadavre” .
Unele din aceste crime au avut ca mobil jaful. Escortarea evreilor la chestura politiei era însotita deseori de jafuri.
Adeseori, cei ce îi scoteau pe evrei din case, alaturi de politisti si militari, erau civili. Ei erau înarmati cu revolvere
ca si gardienii ce-i însoteau . Unii evrei erau omorâti pe loc.

Cei din coloanele duse spre Chestura Politiei întâlneau deseori cadavre pe strazi. Astfel, o coloana care a parasit
circumscriptia a V-a de politie la ora 5 dupa-amiaza, a trecut pe lânga cadavrul unui batrân pe strada Apeduct. La
câtiva pasi de acolo, a fost vazut cadavrul copilului tinichigiului Suchar, iar pe strada Cuza Voda, în dreptul
Camerei de Comert, si în fata magazinului „Ghemul Verde” erau doua stive cu cadavre printre care se distingeau si
cele de femei si copii. Un alt grup de evrei a fost încolonat pe strada Smârdan si a fost escortat de militari si
gardieni. Pe drum a iesit în cale un evreu care avea un bilet cu mentiunea «liber», eliberat la chestura. Evreul a
fost împuscat de un soldat german.

Au fost si coloane cu evrei salvati în ultimul moment. A fost cazul coloanei din care facea parte Sulemer Izidor. Doi
ofiteri întâlniti în drum au ordonat eliberarea evreilor din acea coloana . Au existat si evrei care s-au salvat
cumparând bunavointa celor ce efectuau raziile. Nu toti au fost, însa, îngaduitori. Alte masacre au fost evitate în
ultima clipa: asa au scapat membrii unui convoi compus din circa 800-1.000 de evrei (cu femei si copii). Toti
membrii convoiului au fost siliti sa se întinda cu fata în jos pe malul Bahluiului, lânga Podul Ros si în apropierea a
câtorva mari gropi. Au fost apoi batuti de carutasul Costache Panait, de Costica Damian, de ceferistii Gâdea Petru
si Cazacu Cassian si de Petrescu, fabricant de cazane de rachiu. Acestia au ucis pe un rabin din Buhusi,
înecându-l în râu. Scena a fost vazuta de soferul colonelului Chirilovici, chestorul Politiei Iasi. Sesizat, acesta din
urma a sosit imediat la fata locului, însotit de înca un ofiter – sergentul care se pregatea sa-i mitralieze pe evrei a
primit ordin sa-i elibereze .

Au fost chiar cazuri când neevrei, încercând sa salveze de la moarte pe niste evrei, au fost ucisi împreuna cu cei
pe care dorisera sa-i apere. Astfel, inginerul Naum, crestin, cunoscut printre intimi pentru vederile sale de stânga,
intervenind în apararea unui evreu care urma sa fie ucis pe strada Pacurari în dreptul Fundatiei Ferdinand, a fost
împuscat mortal de un ofiter care i-a strigat: «Mori, câine, împreuna cu jidanul pe care-l aperi». Au existat si situatii
fericite ca cea a directorului morii «Dacia», Grigore Porfir, care, desi amenintat cu împuscarea de niste soldati
români, a salvat circa o suta de evrei care se aflau în întreprindere . Farmacistul Beceanu, riscându-si viata, a
salvat si el zeci de evrei , iar comisarul de politie Suvei, de la circumscriptia a doua, a eliberat o coloana de 350 de
evrei pe care trebuia sa-i duca la chestura. La rândul lor, comisarul Mircescu si gardianul Sava au salvat numerosi
evrei, sfatuindu-i sa nu iasa din casa, sau tinându-i arestati .

Mii de evrei au fost înghesuiti în curtea Chesturii Politiei. Un raport telefonic din 29 iunie 1940, dat la orele 9,30
dimineata, preciza «Pâna în prezent, sunt 1.000 de arestati aproape exclusiv evrei... Detalii nu se cunosc,
operatiunea fiind în curs.» . Un alt raport oficial semnat de chestorul politiei Iasi Chirilovici mentiona existenta în
curtea Chesturii, la ora 9 dimineata a aproape 1.800 de persoane . Raportul prefectului judetului Dumitru Captaru
catre ministrul Afacerilor Interne mentiona ca pâna la ora 13 se aflau la chestura „circa 3.500 suspecti în cea mai
mare parte evrei” , iar un alt raport al locotenent-colonelului Chirilovici, destinat ministrului de Interne mentiona
existenta a 1.000 de arestati la ora 9 dimineata, iar la caderea serii existenta a 5.000 de arestati evrei .

Generalul Stavrescu, comandantul diviziei 14 infanterie a venit de câteva ori în curtea chesturii. La ora 11
dimineata, dupa plecarea sa, o comisie compusa din comisarii de politie Dumitru Iancu si Titus Rahoveanu a
procedat la o triere a celor arestati, eliberând pe baza de acte de identitate sau pe baza de bunavointa o parte
dintre cei arestati. Cei eliberati au primit bilete pe care scria „liber” si era aplicata stampila prefecturii. Dar unii
dintre cei eliberati au fost împuscati pe strada în timp ce se îndreptau spre casa, altii au fost readusi la Chestura, în
pofida biletelor pe care le primisera. Numarul celor eliberati variaza între doua sute si doua mii, potrivit diferitelor
surse. În timp ce unii evrei paraseau chestura, alte coloane soseau acolo. Multi evrei veneau de bunavoie pentru a
obtine biletul cu mentiunea „liber”.

Catre amiaza, soldati germani din SS si din organizatia TODT au format un culoar viu prin care trebuiau sa treaca
evreii încolonati care intrau în curtea Chesturii. Germanilor li s-au alaturat jandarmi, politisti români si civili . Toti
erau înarmati cu drugi de fier sau maciuci de lemn cu care îi loveau pe evrei cu toata forta, mai ales în cap. Catre
orele unu si jumatate dupa-amiaza, jandarmi si soldati româna, civili români precum si militari germani au
înconjurat Chestura Politiei au si format un perimetru alcatuit din strazile Vasile Alecsandri, Cuza Voda, Bratianu si
Piata Unirii. Dupa unele marturii, a fost unul din momentele când situatia parea sa scape de sub controlul
autoritatilor române. Catre orele doua dupa-amiaza, a început sa se traga în plin în evreii aflati în curtea Chesturii.
Se tragea cu mitraliere, arme automate, pusti de vânatoare în acelasi timp de catre soldati germani, politisti si
jandarmi români, precum si de catre civili ca Dumitru Dumitriu, proprietarul unui atelier mecanic din vecinatate .

Înnebuniti de panica, unii evrei au rupt gardul Chesturii si s-au refugiat în preajma cinematografului Sidoli, în
casele sau pe strazile din jur. Au fost, însa, si ei lichidati fara mila.

Cadavrele erau jefuite de ceasuri si stilouri. Masacrul a continuat pâna la ora 6 seara, cu unele întreruperi, una la
ora 4 si jumatate, determinata de venirea generalului Stavrescu. Potrivit declaratiei lui Gheorghe Leahu, comisar
de politie iesean, în momentul de început al masacrului se constituise deja o coloana cu 2.500 de evrei care urmau
sa plece spre gara .

Numarul victimelor din curtea Chesturii politiei e greu de stabilit. Scriitorul Marius Mircu mentioneaza 900 de morti .
Cel putin 254 de cadavre au fost imediat aruncate în gropile comune ale cimitirului israelit. Cadavrele au fost
transportate cu patru camioane si 24 de carute. Transportul cu carutele a durat doua zile. Au fost duse cadavre si
la gropile de gunoi din comuna Copou. Cadavrele au fost jefuite de haine si multi muribunzi au fost îngropati
împreuna cu cei morti. Înainte de a fi transportati, mortii si muribunzii au fost asezati în stive .

Un raport al Prefecturii de politie Iasi, datat 30 iunie 1941, indica trei sute de evrei morti în curtea Chesturii. În fata
Curtii de Justitie din Bucuresti, maiorul Constantin Darie avea sa estimeze la 3-4.000 de persoane pe cei morti sau
raniti în curtea Chesturii . Alti evrei au fost masacrati în masa la uzina de apa si la uzina electrica .

În dupa-amiaza zilei de 29 iunie s-a luat hotarârea „evacuarii” din Iasi a evreilor retinuti ca suspecti la Chestura de
politie. Transportul spre gara a aproximativ 2.500 de evrei supravietuitori din curtea chesturii a început la 9 seara.
Au fost însarcinati cu aceasta operatie: un subinspector de politie, doi ofiteri de politie, doi sefi de sectie de politie
si douazeci de gardieni. Convoiul a fost escortat de un grup de ofiteri si soldati germani dotati cu doua tancuri si
doua motociclete . Sositi la gara, dupa o lunga numaratoare, timp în care au fost obligati sa stea întinsi cu fata
lipita de caldarâm, arestatii au fost îmbarcati într-un tren cu vagoane de marfa. Soldati si muncitori CFR au
înghesuit cel mai mare numar de evrei în fiecare vagon. Trenul a parasit gara Iasi în ziua de luni 30 iunie 1941, în
zori. În aceeasi dimineata, la orele patru, s-a format la chestura un nou convoi alcatuit din 1.900 de evrei, care au
fost escortati la gara si îmbarcati într-un al doilea tren care si el a parasit gara Iasi foarte devreme dimineata.
Potrivit unui raport al colonelului Dumitru Captaru, prefectul de Iasi, transmis la 30 iunie 1941 ora 9,20 dimineata,
Mihai Antonescu, vicepresedintele Consiliului de Ministri, ar fi aprobat „evacuarea” evreilor ieseni. Tot în cursul
diminetii de luni 30 iunie au fost înhumati de-a valma, în gropile sapate înainte la cimitirul evreiesc, mortii si
muribunzii zilei precedente.

„Totusi, nu toate cadavrele din Iasi au fost îngropate. Blum Leizer ca si alti evrei au fost siliti de germani sa arunce
cadavre în apa Bahluiului. Au aruncat si muribunzi si chiar oameni în viata” . În cursul acelei zile de luni au disparut
fara urma cei o suta de evrei care faceau munca obligatorie la Uzinele electrice . Masacrul a continuat în tot cursul
zilei de luni 30 iunie în diverse puncte ale orasului, dar în proportii mult mai reduse: în total 50 de morti.

În zilele care au urmat, nu s-au mai semnalat victime evreiesti în orasul Iasi, dar, ca o consecinta directa a
pogromului, evreii deportati în cele doua trenuri au continuat sa moara.

Trenurile mortii

Doua trenuri ale mortii au plecat din Iasi. Primul avea între 33 si 39 de vagoane si între 2.430 si 2.590 de
„pasageri”. Vagoanele erau marfare si ermetic închise. În fiecare vagon au fost înghesuiti prin lovituri cu patul
armei sau cu baioneta între 80 si 150 de evrei, dintre care unii grav raniti sau muribunzi. Pe vagoane era scris
„jidani comunisti” sau „ucigasi ai ostasilor germani si români”. Primul tren avea destinatia finala Calarasi si a parasit
Iasiul duminica 30 iunie 1941. Din cauza unor dispozitii si ordine contradictorii date de Ministerul de Interne, Marele
Stat Major si prefectura judetului Iasi, trenul a avut, în prima zi, un traseu aberant. La ora 7 dimineata a trecut prin
Târgu Frumos oras aflat la aproximativ 40 de kilometri de Iasi. Fara a se opri, trenul si-a continuat drumul spre
Pascani, de unde a ajuns la Lespezi, apoi din nou la Pascani si de aici la Roman, unde a sosit la 11,45 dimineata,
parasind orasul la ora 16 dupa-amiaza cu destinatia Târgu Frumos, unde a sosit la ora 21,30. Trenul a ajuns, deci,
din nou la 40 de km de Iasi, dupa o „calatorie” de cel putin 17 ore. De la Iasi la Târgu Frumos nu s-a permis
deschiderea usilor vagoanelor pentru aerisire si nici ca detinutii sa bea apa. Caldura era torida si oamenii nu se
puteau misca din cauza înghesuielii. Au avut loc scene de isterie de masa. Oamenii îsi beau urina sau sângele din
rani. Multi au înnebunit înainte de a muri. Sunt mentionati în acest sens Carol Drimer, activist socialist, Haim
Gheller, talmudist, Solomon Kahane, negustor si fiul inginerului Ghetl Buchman . Unii detinuti s-au sinucis. Foarte
multi au lesinat si au pierdut notiunea timpului.

La Târgu Frumos, dupa oprirea trenului, au fost deschise patru vagoane. Erau cele ocupate de ultimii detinuti,
îmbarcati la Iasi. În fiecare vagon erau 40-50 de oameni în viata, dar într-o stare deplorabila, abia tinându-se pe
picioare de ameteala. În al doilea si al treilea vagon erau aproximativ tot cam atâtea persoane. Dar, în al treilea
vagon era si un mort: un batrân cu barba alba . Cei doua sute de evrei care s-au gasit în cele patru vagoane au
fost escortati pâna la sinagoga orasului . În acel moment doi capitani, unul german si altul român, acesta cu
numele de Danubiu Marinescu si comandant al batalionului de cai ferate, au interzis deschiderea altor usi si
debarcarea din vagoane. A urmat un schimb de convorbiri telefonice între capitanul Marinescu, doritor sa-i execute
pe supravietuitorii din tren si prefectul judetului care ezita sa coboare din tren cadavre, întrucât nu avea în acest
sens ordin de la Ministerul de Interne .

În zorii zilei de 1 iulie 1941, la gara din Târgu Frumos, a sosit de la Iasi un camion cu jandarmi sub comanda
sublocotenentului Aurel Triandaf, care a preluat comanda trenului si a ordonat deschiderea usilor vagoanelor si
coborârea cadavrelor. «Portile vagonului au fost deschise si din departare se striga sa aruncam cadavrele. Cei din
afara nu se puteau apropia de vagon din cauza mirosului oribil. Cei ce se apropiau umblau cu batistele la nas...
Taranii din împrejurimi au fost adunati sa vada, pe comunistii care au tras în trupele române si germane» . Iata
cum descrie aceeasi scena primarul orasului Târgu Frumos: «Am încercat sa debarcam cadavrele cu ajutorul celor
ramasi în viata, dar aceasta a fost imposibil, din cauza slabiciunii lor si din cauza starii în care erau cadavrele. Am
dat ordin politiei ca sa aduca tigani pentru a face aceasta operatie. Acestia, tentati de posibilitatea de a umfla o
gheata sau o haina, au acceptat sa faca operatia si aceasta a ajutat la salvarea celor care ramasesera în viata.
Cadavrele erau în numar foarte mare. În unele vagoane stiva cu morti se înalta pâna la jumatatea vagonului, astfel
încât era foarte greu sa rezolve operatia scoaterii cadavrelor în circa doua ore cum fusese programat... Unele
vagoane aveau 140-145 de oameni din care 80-90 erau morti» . Un numar de 650 sau 654 de cadavre au fost
încarcate în camioane sau carute si transportate la cimitirul evreiesc din localitate unde au fost îngropate .

Sub comanda sublocotenentului Triandaf, pe data de 1 iulie, dupa-amiaza, trenul mortii a plecat de la Târgu
Frumos spre Calarasi. Trenul a ajuns a doua zi dimineata la Mircesti, aflat la aproximativ 40 de km de Târgu
Frumos. Au fost descarcate din tren 327 de cadavre, care au fost înmormântate la marginea satului Iugani.
Vagoanele au fost deschise numai pentru coborârea cadavrelor . Un grup de evrei, înnebuniti de sete, au sarit din
tren pentru a bea apa din niste baltoace de lânga linia ferata. Au fost imediat împuscati din ordinul
sublocotenentului Aurel Triandaf, care a tras si el cu revolverul în ei . Pe data de 3 iulie 1941, trenul a ajuns la
Sabaoani, aflat la 10 km distanta de Mircesti. De aici el si-a continuat drumul la Roman, aflat la alti aproximativ 10
km de Sabaoani, unde nu a fost însa lasat sa intre în gara, din cauza mirosului pe care îl exhala. Din ordinul
Marelui Cartier General, instalat la Roman, trenul a fost reîntors la Sabaoani unde au fost coborâte alte 300 de
cadavre . Pâna în statia Roman, detinutii nu au primit apa, datorita ordinelor severe date de sublocotenentul Aurel
Triandaf. Aici au fost descarcate 53 de cadavre si o parte din detinuti au fost îmbaiati si deparazitati, ramânând cu
acest prilej complet fara îmbracaminte. În ziua urmatoare, evreii au fost îmbarcati în alte vagoane si trenul a parasit
orasul Roman având si o încarcatura de 50 kg zahar destinata detinutilor. În noaptea de 4 spre 5 iulie, trenul se
afla la Marasesti (aproximativ 120 km de Roman), unde au fost debarcate alte 10 cadavre. În noaptea de 5 spre 6
iulie trenul s-a oprit la Inotesti, aflat la aproximativ 100 km de Marasesti, unde au mai fost scoase 40 de cadavre.
La Ploiesti, detinutii au primit de baut si 600 de pâini. În dupa-amiaza zilei de 6 iulie, trenul a sosit la Calarasi,
unde, la evacuarea vagoanelor au fost gasiti 1.076 de supravietuitori din care 69 de muribunzi. S-au mai gasit si 25
de cadavre.

În primul tren au fost asasinati peste 1.400 de evrei. Supravietuitorii acestui tren au fost internati într-un lagar
improvizat, la Calarasi, unde au fost detinuti pâna la 30 august 1941. La sfârsitul lunii august 1941 s-a decis
eliberarea evreilor din lagarul de la Calarasi. Ei au fost încredintati unei escorte militare românesti care i-a aparat
pe tot parcursul traseului pâna la Iasi, de elementele huliganice din diverse gari . Nu se cunoaste numele locote-
nentului care, conform multor marturii, s-a purtat exemplar cu fostii detinuti simplificând formalitatile si salvându-i
de violente.

Al doilea tren al mortii are o istorie mai scurta, dar tot atât de cutremuratoare. La 30 iunie 1941, în jurul orei 6
dimineata, au fost îmbarcati în acel tren format din 18 vagoane, 1.902 de evrei. În ultimul vagon au fost încarcate
optzeci de cadavre ridicate din gara Iasi, oameni împuscati, înjunghiati cu baioneta sau zdrobiti cu ciocane utilizate
la caile ferate. Trenul era pazit de sase gardieni comandati de Constantin Ciuhat . De la plecarea trenului pâna în
momentul sosirii la Podul Iloaiei, aflat la 20 de km de Iasi, au trecut opt ore. Uneori, trenul mergea atât de încet,
încât escorta îl urma pe jos. Au fost gasite vagoane cu o suta de morti si 3-4 supravietuitori, muribunzi. Au existat
vagoane în care, la fiecare 2-3 minute, murea un om. Si în acest tren disperarea, setea, caldura au sporit numarul
victimelor.

Numarul victimelor pogromului de la Iasi nu a putut fi stabilit cu exactitate. În functie de diverse surse, acest numar
oscileaza între 3.200 si 12.000.

Cu privire la vinovati, dupa cât se pare, rolul SSI-ului român a fost doar acela de a pregati masacrul de la Iasi. Este
limpede ca legionarii, care au incitat la pogrom, au fost înarmati si instruiti de agenti ai SSI. În afara de SSI,
autoritatile militare locale au avut si ele o grea responsabilitate.

În sfârsit, complicitatea si initiativele armatei germane sunt evidente în tot ce s-a petrecut în cursul pogromului, pe
strazile orasului Iasi, ca si în curtea Chesturii .

2. Masacrele din Basarabia si Bucovina în cursul primelor saptamâni de razboi

În 1941, generalul Ion Antonescu dadea, cu privire la evrei, un ordin în care se putea citi între altele: «Circulatia
evreilor pe strazi va fi oprita de la ora 18 si pâna dimineata la ora 7. În acest interval de timp, evreii vor fi grupati pe
cartiere si adunati în anumite cladiri mai mari, sub paza, pentru a se putea supraveghea si sanctiona imediat orice
încercare de tulburare...se vor lua ostateci dintre conducatorii cunoscuti ai evreilor, comunistilor... care vor fi
împuscati imediat ce se va produce un act de rebeliune sau terorism» .

Acest ordin a fost retransmis la 30 iunie 1941 de catre Armata a 4-a si de catre Ministerul Afacerilor Interne, catre
prefecturile de politie. La 17 si 18 iunie 1941 a avut loc la Galati conferinta legiunilor de jandarmi Chilia, Ismail si
Cetatea Alba si la Roman conferinta legiunilor Orhei, Lapusna si Balti. La aceste conferinte generalul C.Z. (Piki)
Vasiliu, inspector general al jandarmeriei, a dat ordin de „curatare a terenului”. El întelegea prin aceasta expresie
„exterminarea pe loc a tuturor evreilor din mediu rural, includerea în ghetouri a celor din mediu urban si arestarea
tuturor suspectilor, a membrilor Partidului Comunist si a celor ce detinusera functii înalte sub administratie
sovietica” .

Acest ordin a fost retransmis oral sau în scris de catre toti comandantii de jandarmi . Un alt ordin al lui Piki Vasiliu
preciza: «Minoritatea evreiasca... va fi urmarita cu ultima energie, cunoscut fiind ca evreii, aproape în totalitatea
lor, au pactizat frateste cu comunismul si s-au dedat la cele mai mari acte de ostilitate contra armatei, autoritatilor
si populatiei românesti...» .

La 3 iulie 1941, Mihai Antonescu, vicepresedinte al Consiliului de Ministri, care asuma si raspunderea conducerii
statului atunci când Ion Antonescu se afla pe front, organiza o conferinta cu inspectorii administrativi si pretorii care
urmau sa fie trimisi în Basarabia si Bucovina.

În ordinul telegrafic din 12 iulie 1941 transmis administratiei Basarabiei si Bucovinei, Mihai Antonescu dispunea:
«Actiunile imediate de realizat sunt, conform instructiunilor si principiilor stabilite la Bucuresti: se va asigura
curatirea terenului de comunisti: înlaturarea bolsevicilor, a elementelor nesigure si a evreilor provocatori din
teritoriu; înlaturarea evreilor de la sate» .

Aceste ordine, emise de la cel mai înalt nivel aveau sa fie urmate de altele provenind de la subalternii marilor sefi
din cadrul birocratiei: «Toti ucrainenii si românii care au fost de partea comunistilor sa fie trecuti peste Nistru, iar
toti minoritarii (adica evreii – nota autorului ) din aceeasi categorie sa fie exterminati» ; «Se vor identifica si aresta
toti evreii de orice vârsta si sex ce s-ar mai gasi pe teritoriul rural» . La 9 iulie 1941 se raporta generalului
Voiculescu, guvernatorul Basarabiei, ca «jandarmii au început actiunea de curatire a terenului» . Din ziua de 9 iulie
crt., s-a si trecut la executare.

Misiunea acestor echipe este de a crea în sate o atmosfera defavorabila elementelor iudaice, în asa fel încât
populatia singura sa caute a le înlatura prin mijloacele ce vor gasi mai indicate si adaptabile împrejurarilor. La
sosirea trupelor române, atmosfera trebuie sa fie deja creata si chiar sa se fi trecut la fapte” .

La 17 iulie 1941, generalul Topor, comandant al jandarmeriei militare, afirma într-un decret în care cerea
deportarea evreilor dincolo de Nistru: „Tara nu are nevoie de evrei si trebuie curatata de evrei” .

Multi evrei din Basarabia sau din Bucovina au fost executati ca „ostatici”. Pentru aceste executii n-au fost necesare
justificari post-factum. Sistemul care consta în a-i lua pe evrei ostatici era generalizat, mai ales în Moldova,
Basarabia si Bucovina . Teoretic, pentru fiecare soldat român sau german împuscat erau lichidati 50 de evrei. În
realitate, câteva împuscaturi izolate si fara nici un efect sau anumite ordine date de ofiteri români sau germani
provocau executii în masa ale ostaticilor evrei.

Aceasta decizie, ca si ordinele de a „curata terenul”, luarile de ostatici, sau executarea acestora dovedesc faptul
ca, atât în Moldova, cât si în Basarabia si în Bucovina responsabilitatea pentru asasinarea evreilor români le revine
în mod limpede autoritatilor centrale române.

Dupa 1 iulie 1941 au început masacrele sistematice ale populatiei evreiesti, efectuate de jandarmeria româna, care
avea misiunea permanenta, prioritara „de a curata terenul”, adica de a împusca elementele comuniste si evreiesti.

Masacrele din Basarabia si Bucovina au fost precedate de executii de evrei în vestul râului Prut. La 27 iunie 1941,
în satul Sculeni, situat la frontiera româno-sovietica...trupele române din regimentul de vânatori nr. 6, au cerut si au
obtinut de la comandantul german pe lânga care erau afectati sa li se repartizeze un sector de lupta la Sculeni, cu
intentia de a se razbuna pe evrei.

În cursul luptelor mentionate, ofiteri din al 6-lea regiment de vânatori au pretins ca fusesera atacati de populatia
evreiasca locala cu împuscaturi si cu grenade. Dupa ocuparea localitatii Sculeni, comandantul sectorului de lupta a
ordonat evacuarea populatiei civile, care a fost dusa la Stânca Roznovanu, la vest de Prut. Aici, sub
supravegherea capitanului Ion Stihi si a sublocotenentului Eugen Mihailescu si cu participarea activa a fostului
primar legionar din Sculeni, Gheorghe Cimpoesu, se efectueaza o triere a populatiei locale, împartind-o în evrei si
crestini. Crestinii sunt condusi în satele Cârlig si Copou, iar evreii ramân pe loc. Sublocotenentul Eugen
Mihailescu, student în teologie, fost legionar, fiu al notarului din Sculeni, si capitanul Stihi silesc 40 de evrei sa-si
sape gropile si apoi aduna într-o pânza de cort aurul, bijuteriile si alte obiecte de valoare pe care evreii le aveau la
ei . Dupa aceea, ei executa cel putin 311 evrei, prin împuscarea lor cu mitraliera si cu alte arme automate. Acest
masacru a fost confirmat de depozitiile ofiterilor români din regimentul 6 de vânatoare.

La 3 iulie 1941, trupele Regimentului al 16-lea de Infanterie au ocupat satul Ciudei din Bucovina. Aceleasi trupe,
comandate de comandantul Valeriu Carp, asasinasera în timpul retragerii lor, cu un an înainte, zeci de evrei, dintre
care patru din Ciudei, în Bucovina. Sub conducerea aceluiasi comandant, fusese asasinata aproape întreaga
populatie evreiasca din localitate. Numarul victimelor variaza între 450 si 572 de persoane. Printre altele, au fost
asasinate familiile: Babat, Grünberg, Schächter, Moses, Rosenblatt, Kula, Hartman . Nathan Schuller, proprietarul
morii, care avea mâinile fracturate, a fost pus în lanturi de tarani si „plimbat” prin sat. Învatatorul scolii, Sumer
Saltinger, a fost împuscat de un taran în fata casei lui. „Nevasta a fost silita sa-l încarce într-o roaba, sa-l duca la
cimitir si sa-l îngroape” .

La 8 km de Ciudei, în satul Crâsnisoara Noua, familia lui Smil Katz a fost ucisa de tarani cu ajutorul topoarelor,
furcilor, coaselor si sapelor. La 4 km de Ciudei, în satul Crasna, evreii au fost acuzati de a fi aruncat podul în aer,
pod care, în realitate, fusese distrus de trupele sovietice. Au fost împuscati 50 de evrei în padurea Crasna.

La 4 iulie 1941, trupele române au ocupat orasul Storojinet. Masacrul a început imediat. În timp de doua zile au
fost împuscati aproximativ 200 de evrei: femei, barbati, batrâni, copii . ...Cei 4 000 de evrei care scapasera cu viata
au fost cazati în doua scoli, unde au ramas trei zile fara hrana si fara apa. Ei aveau totusi permisiunea sa bea apa
din mlastini. Primarul orasului, recent numit în aceasta functie, avocatul Petru Bruja, avusese intentia de a-i trimite
pe evrei înapoi la casele lor, însa colonelul Alexandrescu, comandantul cercului de recrutare, s-a opus acestui
proiect. Primarul si-a prezentat demisia, si în locul sau a fost numit un oarecare Dimitrie Rusu. S-a organizat un
ghetou pe urmatoarele strazi: Gradiniti, Ieronim, Malcinschi, Lumea Noua. Casele evreilor au fost jefuite. La ordinul
lui Stefan Tomovici, ajutorul primarului, fost senator liberal, evreii erau mobilizati zilnic pentru a matura strazile.
Comandantul legiunii de jandarmi, comandantul Bârzescu si secretarul primariei, Isidor Palade, au avut o atitudine
omeneasca fata de evrei. Mai multi supravietuitori au declarat ulterior ca Serban Elandol, mare proprietar de
terenuri agricole, a încercat sa-i ajute si cu unele cazuri a reusit. În fiecare zi, în ordine alfabetica, evreii erau trimisi
în lagarul de tranzit de la Edineti, districtul Hotin. Cu exceptia unui numar de 11 familii, toti evreii din Storojinet au
fost deportati în Transnistria. S-au facut exceptii pentru medici, pentru specialisti în fabricarea alcoolului si a
lemnului pentru constructii .

Tot la 4 iulie 1941, în satele învecinate orasului Storojinet (Ropcea, Iordanesti, Patrauti, Panca, Broscauti), trupele
de ocupatie jefuiesc si ucid populatia evreiasca, tot cu aceeasi salbaticie.

Unul dintre masacrele cele mai oribile a avut loc la Banila pe Siret „unde localnicii, sub conducerea primarului
Moscaliu si a unui oarecare Burbaza, ucid 15 evrei, dintre care faceau parte, batrânul M. Satran, un orb în vârsta
de 80 de ani, Jacob Fleischer si Jacob Brecher împreuna cu fiica sa. Corpul lui Brecher a fost taiat în bucati, iar cu
sângele Iui s-au uns osiile carutelor. Vazând asemenea salbaticii, preotul Stefanovici al parohiei din Banila a
refuzat a doua zi (duminica) sa intre în biserica . El a declarat enoriasilor sai: „Mi-e rusine sa intru în biserica, când
coreligionarii mei s-au dedat la crime... Rusine” . Tot la Banila, doctorul Salzberg a fost silit sa paraseasca locul în
care era detinut pentru a da ajutor la o nastere foarte grea. „Drept rasplata, tatal lehuzei, Ciornei, l-a maltratat
groaznic, apoi un locotenent a tras asupra lui focuri de revolver. Totusi, a scapat cu viata. A încercat apoi –
reîntors în lagar – sa se sinucida, însa n-a reusit” . La Banila pe Ceremus (Storojinet), 170 de evrei au fost
executati de un grup de tarani condus de Ioan Colodelo si de Alexe Mateias .

La 5 iulie 1941 au avut loc masacre în toate satele locuite de evrei din districtul Storojinet. În satul Stanestii de Jos
au fost ucisi, prin lovituri cu patul pustilor sau prin „simple” lovituri, un numar de 80 pâna la 88 de evrei de catre
locuitorii ucraineni, ruteni si de armata. În satul Stanestii de Sus au mai fost ucisi alti 40 de evrei . În cartea sa
„Pogromurile din Bucovina si din Dorohoi”, publicata în 1945, Marius Mircu mentioneaza numele unui numar 47 de
evrei ucisi la Stanestii de Jos si Stanestii de Sus.

Tot în districtul Storojinet, la Jodova Veche, Rabinul Ghinsberg a scapat numai cu barba smulsa, cu rani la cap si
cu trupul întepat de baionete, dar au fost împuscati Eli Schnitter cu sotia si Bubi Engel. Multe fete au fost violate si
tuturor batrânilor li s-au taiat barbile. Nu se va sti niciodata câti evrei au fost omorâti în ziua aceea si câti mai
târziu. Se stie numai ca din cei 543 de locuitori evrei ai celor doua Jadove, au supravietuit masacrelor de acasa, a
celor din convoaie, a celor din lagarul Edineti si a celor din Transnistria, numai 80 de suflete” . La Costesti
(districtul Storojinet), localnici, ucraineni, fosti membri ai L.A.N.C., i-au adunat pe evrei, si au chemat apoi armata
româna, care i-a executat într-un câmp, în apropierea casei unui oarecare Honceruc. Au fost ucisi atunci un numar
de 360 pâna la 420 de evrei. Marius Mircu mentioneaza numele a 33 de familii totalizând 105 persoane care au
fost asasinate la Costesti . „La Budinet, din 8 locuitori evrei, au fost ucisi 6, printre care Isidor Berghof, secretarul
Comunitatii din Storojinet, care a fost împuscat dupa ce i s-au scos ochii” .

La 5 iulie 1941, trupele române au intrat în orasul Herta. Printre aceste trupe au fost unitati ale diviziei a 7-a de
infanterie, dintre care facea parte compania a VII-a de politie, comandata de comandantul Gheorghe Vartic. La
ordinul comandantului Vartic a fost constituita o „gazda civica”, alcatuita din locuitorii Hertei, apoi a fost adunata
populatia evreiasca si retinuta pe loc. Aproximativ 1.500 de evrei au fost îngramaditi în cele patru sinagogi ale
orasului si într-o pivnita. Dintre acestia, au fost împuscati aproximativ 100 în moara Kislinger si 32 în gradina
situata în spatele prefecturii. În aceasta gradina, evreii au fost siliti sa-si sape singuri groapa, dupa care a urmat
executarea lor la orele 4 dupa-amiaza. În moara lui Kislinger o gramada de cadavre ce nu fusesera îngropate înca
era pazita de un soldat care-i împusca, din timp în timp, pe cei ce se mai miscau. S-au produs si numeroase
violuri. Listele evreilor care urmau sa fie executati fusesera alcatuite de: Panait Chifu, Mihai Stefanescu, Ilie
Steclaru si de Iancu Alexandrescu, membri ai garzii civice. O fetita, în vârsta de 5 ani, Mina Rotaru, care mai
respira înca dupa ce fusese împuscata, a fost aruncata de vie în groapa; o femeie care tinea un sugar în brate a
fost, de asemenea, împuscata; au mai fost împuscati doi batrâni în vârsta de 90 de ani . Tot la Herta, la ordinul
comandantului Vartic, sergentul major Motrici a executat 35 de evrei . În cursul acelorasi zile, evreul Sulim
Leibovici, al carui tata fusese împuscat la Herta, a fost înhamat la o caruta, în care se aflau cadavrele unor soldati
sovietici morti si silit sa traga aceasta caruta plina prin oras. În timpul acesta, Iganat Costica, locuitor din Herta, îl
batea si-l numea „Stalin” .

În cursul noptii dintre 5 si 6 iulie 1941, în localitatea Sadagura, Victor Rusu, învatator, s-a proclamat comandant al
„garzii civice”, formata din initiativa lui. El a asasinat, împreuna cu banda sa de tarani, mai mult de 100 de evrei la
Sadagura, Jucica Noua si Rohozna. Victimele au fost, în prealabil, jefuite; tinerele fete, violate înainte de
executarea lor, care a avut loc într-o padure. Câtiva evrei au reusit sa supravietuiasca masacrului fugind sau
zacând nemiscati printre cadavre. Marius Mircu mentioneaza 32 de nume de victime, apartinând unui numar de 13
familii. Se pare ca s-au auzit multa vreme hohotele de plâns ale unui sugar, care proveneau din groapa comuna .
Peste câteva zile, la Jucica Noua, o patrula de soldati români, însotita de primarul Novac, a arestat 4 evrei. Ei au
fost legati unul de altul, executati, jefuiti si aruncati într-o groapa deschisa, unde au ramas legati, asa cum fusesera
timp de mai mult de o luna, dupa care s-a dat aprobarea de a-i înhuma .

În aceeasi zi, la Cernauti, capitala Bucovinei, „în mai putin de 24 de ore au fost ucisi mai mult de 2.000 de evrei” .
Autorii masacrelor au fost, din nou, trupele române, patrule germane, localnicii sau jandarmii români. La cimitirul
evreiesc s-au sapat doua gropi comune, continând, fiecare, 250 de morti, si o a treia groapa, care cuprindea un
numar mai mic de morti . La 9 iulie 1941, tot la Cernauti, trupele germane au executat 400 de evrei si au incendiat
cu ajutorul grenadelor marea Sinagoga din Cernauti .

Începând din 9 iulie pâna la 12 iulie au avut loc asasinate colective de evrei în districtele Cernauti, Hotin si Soroca.
La 9 iulie, la Zornachie (Cernauti) si Rapujinet (Cernauti), trupele SS si trupele române executa 162 de evrei si la
Cotmani sunt ucisi alti 27 de evrei .

Aproape de Marculesti, aceeasi unitate aflata sub comanda colonelului Ermil Mateias a executat evreii din Stânca
Roznovanu si, la ordinul sau si al capitanului Ion Stihi, au mai fost executati 400-500 de evrei la Gura Cainari,
dintre care multi erau sugari .

În prealabil, s-au jefuit toate bunurile acestor victime. Un alt masacru de amploare a avut loc chiar la Marculesti .
Un colonel de intendenta declara: „În interiorul comunei Marculesti m-am dus sa adun faina si subzistenta
necesara alimentarii trupelor noastre, si aici am gasit cadavre de evrei, civili, barbati si femei, printre care unii cu
abdomenul spintecat, iar femeile având bucati de surcele în organul lor genital”. Conform actului de acuzare din
procesul Antonescu si conform depozitiei colonelului Romulus Muresanu, la Marculesti si la Gura Cainari au fost
împuscati mai mult de 1.000 de evrei ...

Iata cum a avut loc operatiunea de „curatare a terenului” în departamentul Orhei. Legiunea de jandarmi din Orhei,
instruita de generalul C.Z. Vasiliu, inspector general al jandarmeriei, se îndreapta cu trenul spre Ungheni, înca de
la declansarea razboiului. Aici, la ordinul comandantului legiunii, comandantul Filip Bechi si sub supravegherea
capitanului Iulian Adamovici, adjunct al comandantului, ordinele de a „curata terenul” sunt înmultite. La Cornava, în
departamentul Orhei, jandarmii sunt din nou îndoctrinati în aceasta privinta de catre al doilea adjunct al
comandantului Legiunii de jandarmi din Orhei, Constantin Popoiu, locotenent de jandarmi si fost deputat si prefect
de Orhei în timpul guvernului Goga-Cuza . La 16 iulie 1941, comandantul de jandarmi Filip Bechi si locotenentul
Popoiu decid sa execute mai mult de 100 de evrei care se aflau în lagarul ghetoului din Telenesti. La aceasta
executie care a avut loc în zorii zilei de 17 iulie au participat locotenentul Constantin Popoiu si aproximativ 50 de
jandarmi. Sunt, de asemenea, executati la ordinul adjutantului Mincu Filip douazeci de femei si un numar
nespecificat de copii la 18 iulie, la Telenesti . Dupa 18 iulie au fost asasinati tot la Telenesti înca alti 5 evrei, dintre
care 4 fusesera transferati la alte posturi de jandarmi .

În seara lui 19 iulie 1941, comandantul Legiunii de jandarmi din Orhei se instalase în orasul Orhei. S-a luat imediat
decizia de a-i extermina pe evreii internati în oras în trei locuri: în scoala industriala (600 de detinuti), în sinagoga si
într-o casa particulara (alti 2-300 de detinuti). În curtea politiei mai fusesera retinuti înca alti 500 de evrei. Primul
masacru s-a exercitat asupra evreilor detinuti în sinagoga. Cei 2-300 de evrei care se aflau, o parte în sinagoga, o
parte în casa particulara, fusesera asasinati de un grup de 36 de jandarmi români . Acest asasinat avusese loc în
dupa-amiaza din 21 iulie la Silistea. În seara aceleiasi zile, un al doilea lot de evrei, care se aflau în curtea scolii
industriale si care cuprindea aproximativ 600 de persoane, este escortat spre periferia Slobozia Doamna, catre un
punct numit Vararie. Alaturi de jandarmi se afla si un pluton de soldati germani care, pe drum, împusca aproximativ
60-70 de evrei, majoritatea dintre ei fiind niste batrâni. Un alt grup de evrei fusesera ucisi prin lovituri cu patul
pustilor pe podul de la Raut de jandarmii români. La Slobozia Doamna, cei aproximativ 500 de evrei au fost
executati . Dupa masacrele din Orhei, sergentul major Andrei Croiala fusese vazut deschizând cu baioneta gura
unui cadavru pentru a-i scoate dintii de aur si taind degetul altuia spre a-i lua inelul .

....În ciuda colaborarii ocazionale dintre armatele române si armatele germane la asasinarea evreilor români,
întelegerea nu a fost perfecta. În urma asasinarii celor 48 de evrei împuscati într-o mlastina dintre satele Taura
Noua si Taura Veche, armata a XI-a germana a protestat pe lânga Marele Cartier General al Armatei Române,
considerând ca asemenea „incidente” afecteaza prestigiul armatelor române si germane. Acest protest pare ciudat,
daca tinem seama de masacrele înfaptuite de germani în Basarabia si Bucovina .

Un document al Einsatzgruppe D ne ofera o clarificare importanta referitoare la nemultumirea germanilor: „Românii


actioneaza împotriva evreilor fara nici un plan preconceput. Nimeni n-ar avea nimic de spus în privinta executiilor
foarte numeroase de evrei, daca pregatirea lor tehnica, precum si modalitatea de a le efectua n-ar fi insuficiente.
Românii lasa persoanele executate acolo unde se prabusesc, fara a le îngropa. Einsatzkommando a îndemnat
politia româna sa procedeze cu mai multa ordine din acest punct de vedere.”

De fapt, problema pusa de germani nu era problema executiilor în sine, ci aceea a modului dezordonat, lipsit de
„planificare” si de „tehnicitate” al acestor executii înfaptuite de trupele române si de jandarmii români.
IV. LAGARELE DE TRANZIT, GHETOURILE, DEPORTARILE SI ALTE FORME DE ASASINAT ÎN MASA

1. Moldova si Muntenia

La 21 iunie 1941, Ion Antonescu a ordonat ca toti evreii valizi de la 18 la 60 de ani, care se aflau în satele dintre
Siret si Prut, sa fie evacuati în Oltenia, în lagarul de la Târgu Jiu si în satele din împrejurimi. Membrii familiilor
acestor evrei si toate celelalte familii evreiesti din alte sate ale Moldovei au fost evacuate în comunele urbane din
departamentele implicate. Aceeasi masura a fost luata pentru întreaga populatie evreiasca din România care
domicilia în zonele rurale . În afara de lagarul de la Târgu Jiu, au mai existat si alte lagare la Craiova, la Caracal,
Turnu Severin si la Lugoj .

În întreaga Moldova si într-o mare parte a tarii au fost internati sute de evrei, care raspundeau cu viata pentru
faptele coreligionarilor lor. Internarile de ostatici au durat de la 30 iunie 1941 pâna la 23 ianuarie 1942 , dar în
Regat nu au avut loc executii de ostateci. Organizarea lagarelor s-a efectuat la ordinul Ministerului Afacerilor
Interne sau al Marilor Unitati Militare si a fost executata de unitati ale armatei si de jandarmerie .

O adresa a colonelului Captaru, prefect al departamentului Iasi, trimisa Ministerului de Interne în iulie 1941 este
semnificativa în privinta deportarilor evreilor din Moldova spre sudul tarii. În adresa se mentioneaza deportarea din
Moldova a 829 de evrei (275 barbati, 377 femei, 98 baieti, 79 fete) în 24 vagoane (12 vagoane de calatori pentru
femei si copii si 12 vagoane de marfa pentru barbati).

La 12 noiembrie 1941, la ordinul Maresalului Antonescu, Marele Cartier General al Armatei prezenta o statistica
din care, iata, rezulta ca în România 47.345 de evrei erau folositi la „munca de utilitate civica” (munca obligatorie) .

Unii evrei efectuau munca obligatorie în localitatile unde domiciliau. Altii, însa, munceau în asa-zisele
„detasamente exterioare de munca”, trimise uneori la sute de kilometri distanta. O lista a Marelui Stat Major
(nedatata) indica faptul ca în detasamentele exterioare de munca se aflau mai mult de 17.000 de evrei, raspânditi
în 21 de judete ale tarii . Adeseori situatia acestor evrei era dramatica. Folositi la munci extrem de grele (spart
pietre, reparat drumuri), ei se aflau într-o stare de extenuare fizica accentuata .

La 11 iulie 1942, Marele Stat Major a ordonat organizarea unor deportari ca pedeapsa pentru abaterile comise în
timpul muncii obligatorii . La 24 iulie 1942, Presedintia Consiliului de Ministri a ordonat Ministerului Afacerilor
Interne, prin ordinul nr. 9283 sa-i deporteze în Transnistria pe toti evreii comunisti sau simpatizanti comunisti. La
13 iulie 1942, Ministerul Afacerilor Interne a ordonat executarea acestui ordin în urma caruia 1.045 evrei au fost
deportati în Transnistria . La 3 septembrie 1940, „Prefectura Politiei Capitalei aresteaza în Bucuresti 395 de evrei,
dintre care o parte suspecti de comunism, iar alta parte – cea mai numeroasa – formata din cei care, în luna
decembrie 1940, au facut cereri de plecare în Basarabia, cereri gasite în arhivele legatiei U.R.S.S. din Bucuresti .
La 8 septembrie 1942, evreii arestati în ziua de 3 septembrie sunt deportati în Transnistria. De-a lungul drumului,
numarul lor va creste pâna la 578, caci se vor adauga prin statii evrei din aceeasi categorie, arestati în orasele de
provincie.

Odata cu acestia, evreii comunisti sau suspectati de comunism, internati în lagarul de la Tg. Jiu, în numar de 407,
sunt îmbarcati în vagoane de marfa, cu destinatia Transnistria.

Cu acelasi tren sunt expediati în Transnistria 554 de evrei suspectati de comunism, aflati în libertate în diferite
orase ale tarii, în special în Bucuresti, Timisoara; Arad, Galati, Roman, Botosani si Iasi, si 85 de evrei condamnati
pentru activitate comunista, care la aceasta data se aflau în penitenciare, în curs de executare a pedepselor” .

La 22 septembrie 1942, un nou lot de 148 evrei sunt trimisi împreuna cu familiile lor în Transnistria pe baza
rapoartelor facute de generalul Cepleanu , iar un alt lot de evrei arestati la 2 octombrie 1942, va fi eliberat 11 zile
mai târziu si nu a fost trimis în Transnistria .

La 13 mai 1943, un detasament de 250 evrei din Bucuresti a plecat la Balta, în Transnistria, la munca obligatorie .
Acesta a fost unul dintre ultimele transporturi de evrei din Moldova si din Muntenia spre Transnistria.

2. Basarabia si Bucovina

a. Alte asasinate în masa . La 25 iulie 1941, un convoi de 25.000 evrei români a fost condus de trupele române
dincolo de Nistru, în Ucraina. Însa autoritatile germane au decis sa-i întoarca pe acesti 25.000 evrei români în
Basarabia. Condusi la Scazinet, „se face o triere, batrânii, bolnavii si indivizii istoviti, aproximativ 1.000 de suflete,
fiind îngramaditi separat, li se spune ca vor fi internati într-un azil de batrâni. Toti au fost împuscati si apoi îngropati
într-un sant antitanc”, la 6 august 1941 . Acest masacru a fost efectuat de trupele germane. La 13 august 1941,
convoiul format din 24.000 evrei români se afla între Scazinet si Iampol. Circa 150 de persoane s-au oprit pentru a
se odihni într-o padure. Ele au fost împuscate pe malul fluviului de trupele germane. „Chiar si în ultimul moment, la
trecerea Nistrului, nemtii au mai împuscat 800 de evrei, care nu trecusera apa la ora ce se fixase pentru
terminarea operatiunii” . Dintre acesti 25.000 de evrei din Basarabia, izgoniti dincolo de Nistru de armatele române,
la 25 iulie 1941, s-au întors doar 16.500 de persoane, la 17 august 1941. Mai mult de 8.000 de evrei si-au pierdut
viata într-un interval de timp de trei saptamâni.

La 1 august 1941, „din ordinul Gestapoului sunt ridicati din ghetoul Chisinau 450 evrei, în special intelectuali si
femei frumoase. Condusi afara din oras, la Visterniceni, au fost împuscati 411 dintre ei. Ceilalti 39 au fost readusi
în ghetou spre a povesti ce s-a petrecut” . Un alt masacru, aproape de Nistru, a avut loc la 6 august 1941.
„Jandarmii din Compania 23 Politie executa prin împuscare 200 evrei, pe care îi arunca în Nistru. Faptul este
raportat laconic de Inspectoratul de Jandarmi Chisinau (raport nr. 80 din 13 august). Nu se indica nici împrejurarile,
nici localitatea în care s-a savârsit macelul.

b. Lagarele de tranzit. Deportarea evreilor din Basarabia si Bucovina a constituit un proces amplu si sistematic
stabilit de generalul Antonescu si de colaboratorii sai apropiati. Acest proces a fost implementat de Marele Stat
Major al Armatei cu violenta si brutalitate. O nota a Secretariatului General al Consiliului de Ministri din 24 ianuarie
1944, privind diversele interventii ale anumitor oameni politici în favoarea evreilor români, dadea urmatoarea
explicatie oficiala referitoare la cauzele ce determinau deportarile evreilor din România.

„Deportarea masiva a evreilor din Bucovina în Transnistria a început în august 1941. A urmat apoi deportarea celor
din Chisinau si din Basarabia. Mai târziu, masura deportarilor s-a extins si la evreii din Ardeal si Banat, în proportie,
însa, mult mai mica, deportarea facându-se din motive precise. Astfel, pe când deportarea evreilor din Bucovina si
Basarabia s-a facut pentru a da o satisfactie simtului de onoare al poporului român, ultragiat prin:

• atitudinea evreilor fata de armata româna la retragerea acesteia din teritoriile cedate în iunie 1940 si prin:

• atitudinea lor fata de populatia româna în timpul ocupatiei U.R.S.S.; celelalte deportari de evrei din vechiul
Regat, Ardeal si Banat s-au facut pe baza dispozitiilor domnului maresal Antonescu care a ordonat, la 17 iulie
1942, ca toti evreii gasiti ca au înfrânat legile si dispozitiunile actuale sa fie deportati pe Bug. Aceasta masura, ca
si altele ordonate de domnul maresal, cu privire la trimiterile evreilor pe Bug – evreii comunisti, evreii trecuti la alte
religii, evreii care se sustrag de la munca obligatorie – au avut ca scop combaterea nerespectarii legilor si
degajarea centrelor aglomerate de elementele iudaice parazitare, care traiesc din înfrângerea legilor de economie
si ordine interna” .

Rezulta în mod limpede din aceasta explicatie oficiala ca motivul principal al deportarii evreilor din Basarabia si
Bucovina a fost „sa dea satisfactie simtului onoarei al poporului român”, cu alte cuvinte din motive de propaganda.
Antonescu, personal, s-a implicat în aceasta propaganda atunci când, într-un ordin dat armatei române la 6 iulie
1941, prin intermediul Ministerului Afacerilor Interne, „neamul evreiesc a supt (sic) pâinea saracilor, a speculat si a
oprit dezvoltarea neamului românesc timp de câteva secole” si vorbea despre „nevoia de a ne scapa de aceasta
plaga a românismului”, prin „masurile ce se afla în curs de aplicare si care vor fi continuate dupa normele ce voi
hotarî” .

La 8 iulie 1941, în cadrul unei sedinte a Consiliului de Ministri, Mihai Antonescu afirma fara echivoc, referindu-se la
deportarile evreilor: „nu exista în istoria noastra un moment mai favorabil” .

Doua zile mai târziu, Mihai Antonescu, vicepresedinte al guvernului, explica inspectorilor administrativi si pretorilor
trimisi în Basarabia si Bucovina: „Actiunea de purificare etnica se va desfasura prin îndepartarea sau izolarea în
tabere de munca, în locuri unde nu-si vor putea exercita influentele nefaste , a tuturor evreilor, cât si a celorlalti
straini de neam a caror atitudine este îndoielnica..”.

La sfârsitul lunii iulie 1941, autoritatile militare românesti începeau deportarea masiva a evreilor din Basarabia si
Bucovina dincolo de Nistru. Evreii fusesera adunati în coloane si împinsi spre Nistru. În cursul actiunii, trupele
românesti de jandarmerie s-au lovit de rezistenta autoritatilor militare germane care considerau ca actiunea
respectiva era prea grabita. Lagarele de tranzit din Basarabia si Bucovina au luat nastere tocmai datorita opozitiei
autoritatilor militare germane, care nu permiteau, în prima jumatate a lunii august (1941), deportarea masiva,
dincolo de Nistru, a populatiei evreiesti din Bucovina si Basarabia. Nici nu se punea problema eliberarii lor. S-a
recurs deci la solutia provizorie a lagarelor de tranzit.

La 5 august 1941, un prim convoi de evrei români, compus din 3.000 de persoane, este împins îndarat, dincolo de
Nistru, la Atachi, de catre germani . La 6 august 1941 conflictul româno-german referitor la deportarile evreilor
dincolo de Nistru devine evident. Germanii nu permit trecerea spre Ucraina a evreilor, care sunt condusi înapoi –
sub escorta – la Secureni .

Germanii au fost foarte îngrijorati si la 12 august 1941, Berlinul primea un raport: maresalul Antonescu ordonase
ca 60.000 de evrei din Vechiul Regat sa fie transferati în Basarabia pentru a fi repartizati la „construirea
drumurilor”. De asta data germanii s-au alarmat. Ei au întrezarit spectrul a mai mult de jumatate de milion de evrei,
ba chiar mai mult, de evrei trecând Nistrul, în spatele unei Einsatzgruppe D foarte slabita si, oricum, coplesita de
misiunea istovitoare pe care o reprezenta exterminarea evreilor din sudul Ucrainei. Cei 600 de oameni ai
Einsatzgruppe-i aveau sa se prabuseasca sub greutatea evreilor din zonele avansate precum si din cele din spate.

Reactia germana a fost rapida. La mai putin de o saptamâna dupa ordonarea mobilizarii în vederea muncii, legatia
germana îl sfatuia pe primul ministru adjunct, Mihai Antonescu, sa nu procedeze la eliminarea elementului evreiesc
decât „într-un mod lent si sistematic”.

La 30 august 1941, seful misiunii militare germane din România, generalul-maior Hauffe si generalul-maior
Tataranu, care reprezenta Marele Stat Major, au încheiat la Tighina Conventia Hauffe-Tataranu pentru
Transnistria. Conventia stipula ca administratia si exploatarea economica reveneau autoritatilor române. În ceea
ce-i privea pe evrei, se stabileau urmatoarele: „Evacuarea evreilor peste Bug nu este posibila în prezent. Ei
trebuiesc, deci, concentrati în tabere de munca si întrebuintati la lucru, pâna când, dupa terminarea operatiunilor,
evacuarea lor spre est va fi posibila” .

În linii mari, se pot distinge doua etape în cadrul procesului de deportare a evreilor din Basarabia si din Bucovina.
Prima etapa se situeaza în timpul lunilor august si septembrie 1941, atunci când evreii din zonele rurale sunt
concentrati în lagare de tranzit (Secureni, Edineti, Vertujeni Marculesti si alte lagare mai mici) si când evreii din
zonele urbane sunt închisi în ghetouri. A doua etapa se va situa în timpul lunilor septembrie-noiembrie 1941, atunci
când se va efectua deportarea sistematica a evreilor din Basarabia în Transnistria, în urma unui ordin dat în acest
sens de Antonescu, la începutul lunii septembrie 1941 . Pentru punerea în practica, în mod eficient a deportarilor,
Mihai Antonescu cerea în sedinta Consiliului de Ministri din 29 iulie 1941: „Tot în legatura cu Basarabia si
Bucovina, v-as ruga sa trimiteti pe cine aveti mai bun si mai aspru în politie” .

Masura de a-i deporta pe evreii din Basarabia si Bucovina a dat nastere unei intense campanii de presa în ziarele
românesti. Directorul ziarului „Porunca Vremii" scria despre aceasta chestiune: „Zarurile au fost
aruncate... Lichidarea iudaismului a intrat în faza ei finala si decisiva în România: exodul, eliminarea evreilor din
comunitatea natiunii se transforma într-o realitate ...

La bucuria dezrobirii se adauga si mândria de a fi pionieri si deschizatori de drumuri în rezolvarea problemelor


iudaice în Europa.

Din satisfactia cu care presa germana înregistreaza cuvintele si hotarârile maresalului Antonescu, întelegem
limpede ca România prefateaza azi deciziile istorice ale Europei de mâine în chestiunea jidoveasca” .

Evreii din Basarabia si Bucovina au fost adunati în lagarele de tranzit de la Secureni, Edineti, Marculesti, Vertujeni,
precum si în alte lagare mai mici. Dar pentru a ajunge în aceste lagare de tranzit populatia evreiasca a fost târâta
de jandarmeria româna de colo-colo, pe drumurile desfundate ale Basarabiei si Bucovinei, cel mai adesea fara apa
si fara hrana. Au murit cel putin 17.000 de evrei numai în luna august a anului 1941 în timpul acestor marsuri
fortate .

Din rapoartele jandarmeriei militare române, adresate în aceasta perioada Marelui Cartier General, reiese ca în
ceea ce privea deportarea evreilor sau crearea lagarelor de tranzit situatia era haotica...

Care era situatia în lagarele de tranzit? La 17 iulie 1941, autoritatile române din Balti creeaza aproape de oras, în
padurea Rautel, un lagar unde sunt masati evrei din ghetoul orasului. Lagarul de la Rautel se afla la 12 km de Balti
si era compus din câteva cocioabe cazute în ruina si înconjurate cu sârma ghimpata . În acest lagar au fost
internati 2.600-2.800 de evrei. Capacitatea celor 6 cocioabe existente era de, cel mult, 100 de persoane, iar restul
„locuia” în santuri antitanc acoperite de ramuri .

Lagarul de tranzit de la Secureni a fost creat la sfârsitul lunii iulie 1941. Au fost internati în acest lagar în primul
rând evreii din judetul Hotin, evreii din Noua Sulita si din alte târgusoare din Basarabia. Conform unui raport, din
cauza alimentatiei cu cereale crude, mortalitatea a fost în primele zile de 30-40%, iar mai târziu de 3-4%. Din punct
de vedere, financiar evreii din Secureni se aflau într-o situatie mai buna deoarece proveneau din judetul Hotin, pe
când evreii din Edineti care venisera din Cernauti, Storojinet, Noua Sulita si Radauti erau totalmente lipsiti de bani
în urma jefuirii lor în timpul deportarii lor prealabile dincolo de Nistru. Acesti evrei lihniti de foame au sosit în lagarul
de la Edineti, care era organizat pe 5 strazi ale acestei comune . La Edineti, „mortalitatea era foarte ridicata si, în
octombrie 1941, 85% din copii murisera” .

La 1 septembrie 1941, Inspectoratul de Jandarmi din Cernauti raporta Serviciului Marelui Pretor urmatoarele:
„cazarea” (la Edineti si Vertujeni) „s-a facut în conditiuni bune”. S-a mai constatat si ca evreii nu prea aveau bani.
La Edineti s-au ivit cazuri de scarlatina, de rujeola, dizenterie si febra tifoida, iar la Secureni erau internati si 1.698
de evrei din Lipcani într-o stare „deplorabila”. Ei „erau nemâncati de patru zile, rupti si plini de paraziti” .

Marile ghetouri: Chisinau si Cernauti .

Ghetourile de la Chisinau si Cernauti au fost cele mai mari ghetouri din Basarabia, respectiv, din Bucovina. Primul
a durat câteva luni, din iulie pâna-n noiembrie 1941. Dupa noiembrie 1941, au ramas în ghetoul din Chisinau
numai câteva sute de evrei. Ghetoul din Chisinau a fost creat la 24 iulie 1941 prin ordinul nr. 61 al generalului
Voiculescu, guvernatorul Basarabiei. Au fost internati în cartierul sudic al orasului, la Visterniceni, 11.000 de evrei .
La Chisinau, ca si în alte lagare unde evreii aveau bunuri cu ajutorul carora puteau cumpara bunavointa paznicilor,
acestia „închideau ochii”. Ba unii chiar faceau mici servicii evreilor, procurându-le alimente sau facilitând schimbul
de scrisori. Aceasta situatie este descrisa de seful Inspectoratului de Jandarmi din Chisinau si de generalul
Voiculescu, guvernatorul militar al Basarabiei, care nota: „Personal, ducându-ma la aerodrom, am facut
constatarea ca paza este iluzorie. Trebuie luate masuri, altfel ne vom pomeni cu toti jidanii peste noi sau fugiti.
Unitatile de garda nu vor sta mai mult de 10 zile în ghetou” .

La 19 august, ghetoul din Chisinau avea de la 9.984 pâna la 10.578 de evrei, dintre care 2.200 pâna la 2.300 de
copii si 5.200 pâna la 6.200 femei . Într-un raport trimis Presedintiei Consiliului de Ministri, generalul Voiculescu
raporta la 31 august 1941 ca în ghetoul din Chisinau exista o minoritate de evrei care traiau din vânzarea bunurilor
lor, o alta minoritate de 800 care lucra si ca majoritatea nu aveau nici o posibilitate de subzistenta, acestia fiind
ajutati de comitetul local al ghetoului constituit ad-hoc. Generalul Voiculescu propunea ca autoritatile în drept sa se
adreseze organizatiei HIAS pentru ca evreii saraci sa fie ajutati de confratii lor din America .

Iesirea evreilor din ghetoul de la Chisinau era posibila doar în teorie, cu permise eliberate de comandantul militar al
orasului. De fapt, multi soldati si civili români au folosit ghetoul si pe locuitorii lui ca pe o sursa de îmbogatire
rapida.

Un raport al SSI din 20-31 august 1941 mentiona ca situatia sanitara a evreilor din lagare si ghetouri se înrautatea
din zi în zi, ca urmare a lipsei de sapun si de rufarie de corp si prevedea o epidemie de tifos. O alta nota
informativa mentiona ca în ghetoul din Chisinau, evreii nu aveau haine si nici rufarie de pat si ca mureau 10-15 pe
zi dintre ei. Numarul evreilor din Chisinau era în septembrie 1941 de 5.377 de familii, adica un total de 11.380 de
indivizi .

La 4 decembrie 1941, într-o sedinta a Consiliului de Ministri, Ion Antonescu a decis sa constituie o comisie de
ancheta pentru a cerceta situatia ghetoului si conditiile în care fusesera deportati evreii. Raportul trimis lui Ion
Antonescu de aceasta comisie mentiona existenta în ghetou a unui numar de 11.525 de evrei, dintre care circa
3.000 foarte saraci. Conform acestui raport, 441 evrei murisera în ghetou, dintre care 20 sinucisi, înainte de
deportare . Marea majoritate a evreilor morti din cauze „naturale” în ghetoul din Chisinau erau batrâni si copii foarte
mici.

Toti evreii din ghetoul de la Chisinau au fost deportati în toamna lui 1941. A fost amânata deportarea unui numar
de aproximativ 150 de evrei bolnavi.

Cernauti . Ghetoul din Cernauti a avut o populatie de aproximativ 55.000 de evrei. 30.000 de evrei au fost deportati
în toamna lui 1941 si 5.000 au fost deportati în timpul verii lui 1942 . Guvernamântul Basarabiei a avut trei
guvernatori: colonelul Alexandru Riosanu, mort la 30 august 1941, generalul Cornel Calotescu, unul dintre
responsabilii deportarilor din 1941 si 1942 si generalul C.I. Dragalina, care a devenit guvernator în 1943.

Dupa ce a primit ordin de la autoritatile centrale, guvernatorul Riosanu a semnat o ordonanta prin care devenea
obligatorie pentru evreii din Cernauti purtarea stelei galbene. Sub Calotescu, si stelele galbene au devenit o sursa
de bani pentru administratia locala. Sute de evrei din Cernauti au fost condamnati la scurte pedepse de transferare
în lagare de concentrare (Edineti), deoarece fusesera surprinsi fara steaua galbena . În timpul retragerii din 1944,
generalul Dragalina a suspendat masura portului stelei galbene pentru evreii din Cernauti, deoarece se temea de
eventualele executii efectuate de germani. Printre evreii care n-au fost deportati, numai posesorii unor autorizatii
speciale aveau dreptul de a munci. În perioada 1943-1944, dintre cei 15.000 de locuitori evrei ai ghetoului numai
1.000 aveau autorizatii de munca .

Regulamentul functionarii ghetoului de la Cernauti, din 11 octombrie 1941 (purtând semnatura guvernatorului
Calotescu), preciza ca evreii se aflau sub jurisdictie militara, ca portul stelei lui David era obligatoriu în ghetou si ca
nesupunerea sau instigarea la nesupunere erau pasibile de pedeapsa cu moartea. Se mai stabileau, de
asemenea, norme referitoare la aprovizionarea evreilor si interdictia ca acestia sa paraseasca ghetoul . Întreaga
populatie evreiasca din Cernauti a fost închisa în ghetou la 11 octombrie 1941. Pentru aceasta operatiune au fost
necesare numai 9 ore .

d. Deportarile din Basarabia si Bucovina . La 6 octombrie 1941, Ion Antonescu declara într-o sedinta a Consiliului
de Ministri: „În ceea ce-i priveste pe evrei, am luat masura ca sa-i scot definitiv si total din aceste regiuni. Masura
este în curs. Mai am în Basarabia aproximativ 10.000 de evrei, care în câteva zile vor fi trecuti peste Nistru, iar
daca circumstantele vor permite, vor fi trecuti dincolo de Urali” . Evreii din Basarabia au fost deportati din ghetoul
de la Chisinau, din lagarul de la Vertujeni, unde erau internati evreii din judetul Soroca; din lagarul de la Marculesti
au fost deportati evreii din judetul Balti care, în prealabil, fusesera internati în lagarele de la Rascani, Limbeni,
Rautel. Au fost, de asemenea, deportati evreii din ghetourile de la Orhei, Cahul, Ismail, Vâlcov, Chilia Noua,
Belgrad .

Marele Cartier General a fost, totusi, organismul central care a organizat si supervizat deportarea evreilor din
Basarabia si din Bucovina.

La 2 septembrie 1941, „Marele Pretor al armatei, generalul Ion Topor, ordona Inspectoratului de Jandarmi
Transnistria sa pregateasca lucrarile în vederea deportarii peste Nistru a tuturor evreilor din lagare. Deportarea
urmeaza a începe la 6 sept., în grupuri de câte 1.000 de oameni, prin punctele Griuleni-Karantin si Rezina-
Râbnita. (nr. 73)”

La 3 septembrie 1941, legiunea de jandarmi din Transnistria raspunde ca, conform ordinului generalului
Antonescu, deportarea va începe la 15 septembrie . Desi Comandamentul II Teritorial al Armatei a ordonat Uniunii
Comunitatilor Evreiesti sa colecteze pentru evreii din Basarabia „5.000 asortimente complete de efecte de corp
civile (costum, palton, ghete sau pantofi, palarie, camase, izmene, ciorapi)” si, desi ordinul a fost executat, aceste
efecte n-au ajuns niciodata la evreii basarabeni .

La 23 decembrie 1941 , locotenentul Augustin Rosca, însarcinat cu deportarea evreilor internati în lagarele de
tranzit de la Edineti si Secureni, a primit de la Marele Cartier general, ordinul urmator:

„Evreii din lagarele Edineti si Secureni sa fie evacuati peste Nistru. S-au transmis si detalii cum sa se execute
operatia; sa se formeze grupuri de 100 de persoane pe zi, sa se aibe grije de hrana lor, sa se ceara câte o caruta
pentru 100 de persoane si, în ce priveste consemnul special, ca acei care nu se pot tine de convoi, fie din
neputinta, fie din boala, sa fie executati . Asupra modului de executie, mi-a ordonat sa trimit cu 2-3 zile înainte de
plecarea convoaielor un (spatiu alb în text) ce trebuie sa se prezinte la sefii de posturi din localitati si sa ceara
militari si unelte (lopeti si târnacoape), care sa faca din timp gropi pentru circa 100 persoane la locuri potrivite, si
anume, departe de sate, pentru a nu se auzi tipete si focuri de arme, si sa nu fie în vale, pentru a nu spala apele
groapa. Gropile sa fie la distanta din 10 în 10 metri, unde se vor aduna cei ramasi de coloana. Pentru acei, însa,
care nu se puteau aduce pâna la gropi, consemnul conventional de executare pe loc era „Alexianu” .

Evreii din Basarabia, deportati în Transnistria, au fost sistematic jefuiti, si nu numai de taranii din satele pe care le
traversau. La Chisinau, o comisie a Bancii Nationale Române a fost însarcinata de generalul Voiculescu sa
confiste aurul si celelalte valori pe care le posedau evreii . Toate mobilele ce apartineau evreilor din Chisinau au
fost confiscate si distribuite functionarilor locali, civili si militari . O comisie asemanatoare a BNR actioneaza la
Atachi unde, conform declaratiilor generalului Tataranu, seful Statului Major al armatei, în complicitate cu ofiteri si
subofiteri din campania 60 de politie îi jefuiau pe evrei . Un raport al generalului de jandarmerie Tobescu, datat din
20 noiembrie 1941, mentiona: „atunci când trenurile cu deportati au ajuns la Nistru, mari cantitati de bagaje
ramasesera, prin gari sau pe câmpuri. Autoritatile locale au luat masura de a stoca aceste bagaje în case si în
depozite, însa masurile luate pentru a le pazi sunt insuficiente. Astazi a început inventarul bagajelor acestora si se
va stabili distribuirea lor catre armata, spitale, Crucea Rosie sau Societatea de Patronaj. Pâna-n prezent,
Comandamentul 4 Teritorial din Marculesti a luat 10 vagoane si Ministerul Apararii Nationale alte 3 vagoane.”

Deportarea evreilor din Bucovina si Basarabia a însemnat înca de la început, pentru multi dintre ei, moartea.
Drumurile care duceau de la lagarele de tranzit spre Nistru erau, literalmente, acoperite de cadavre. Uneori
paznicii convoaielor i-au împuscat pe evreii cei mai bine îmbracati, la cererea taranilor aflati pe sosea, care
cumparau cu 1.200 sau 1.500 lei oameni înca vii si pe care soldatii îi predau dupa ce-i ucisesera, ca sa-i jefuiasca
de haine . Raportul de ancheta nr. 2 al comisiei constituite conform ordinului maresalului Antonescu, la sfârsitul lui
1941, pentru a cerceta nereguli comise în ghetoul de la Chisinau, cuprinde precizari privitoare la directivele primite
de jandarmii care escortau convoaiele si la modul în care aceste directive fusesera executate. Locotenentul Rosca
executase scrupulos dispozitiile, care au avut drept rezultat 500 de evrei ucisi, dintre cei ce fusesera evacuati din
lagarul de la Secureni, pe drumul Secureni-Cosauti...

La 18 noiembrie, generalul Voiculescu trimitea Presedintiei Consiliului de Ministri un raport în care mentiona:

„În Basarabia, problema evreiasca este rezolvata.Se mai gasesc numai 118 evrei în ghetoul Chisinau, din care 53
bolnavi in spitale. În curând, vor fi trecuti peste Nistru si acestia.”

La 30 iunie 1942, Guvernamântul Basarabiei raporta Presedintiei Consiliului de Ministri (numarul 1817/C) ca
existenta ghetoului din Chisinau luase sfârsit, ultimul lot de evrei fiind deportat la 25 iunie 1941 la Vradievca, în
Transnistria . Membri ai unor secte religioase, precum Martorii lui Iehova, baptistii si inochentistii au fost si ei,
persecutati în Basarabia din pricina credintei lor. În decembrie 1941, 38 de membri ai sectei mileniste au fost
internati la Onestii Noi. În 1943 se aflau în lagarul de la Onestii Noi numerosi Martori ai lui Iehova. În decursul
aceluiasi an, 74 de baptisti au fost internati la Onestii Noi .

La 9 octombrie 1941, Guvernamântul Bucovinei a ordonat autoritatilor militare de la Cernauti sa supravegheze


atent împrejurimile Cernautilor, pentru a împiedica, astfel, iesirea evreilor din oras . La 13 octombrie 1941, a
început deportarea evreilor de la Cernauti . Chiar si înaintea datei respective, casele evreilor fusesera jefuite de
populatia ucraineana si româneasca din Cernauti, dupa cum reiese dintr-o nota informativa a Sigurantei Române .
Evreii din Cernauti au fost deportati între 14 si 24 octombrie cu 20 de trenuri. Primul tren a plecat de la Sadagura
transportând 400 de familii evreiesti care fusesera internate în lagarul ce purta acelasi nume. Celelalte trenuri au
pornit de la Cernauti. Jumatate din aceste trenuri, care plecasera la orele 21,5, aveau ca destinatie lagarul de la
Marculesti. Iar a doua jumatate, ce pornisera la orele 14,5, au avut ca destinatie Atachi . Evreii care nu primisera
autorizatia de a ramâne la Cernauti au fost ridicati din ghetoul cernautean care, din cauza lipsei de apa potabila si
a densitatii foarte mari a populatiei, mirosea a „sudoare înacrita, urina, fecale, umezeala igrasioasa” , si escortati
pâna la gara. „Populatiunea sortita deportarii era, mai întâi, adunata în grupe de 2.000 si apoi, prin noroi si mocirla,
împinsa spre rampele de încarcare din gara principala. Aici, înghesuita în vagoane, câte 40-50 de vagon
(vagoanele sub paza militara, iar trenul sub comanda unui ofiter) si convoiul se pune în miscare spre Nistru, spre
punctele de concentrare Atachi si Marculesti, de unde peste râu erau trecuti de Charon în împaratia infernului.
Scene sfâsietoare se petreceau pe rampa de îmbarcare si la plecarea trenurilor. Despartirea de membrii aceleiasi
familii, plecând copiii si ramânând parintii, sau invers, despartirea de frati si surori, ba chiar dintre soti, umpleau de
vaiet vazduhul si miscau si inimile cele mai împietrite. Era despartirea pentru totdeauna, plecarea unora la
suferinta si moarte, ramânerea celorlalti în sclavie si durere.

Exodul evreilor din Cernauti constituie un tragic capitol din istoria omenirii si va înregistra de-a pururi stirbirea cea
mai grava adusa notiunei de civilizatie si cultura.”

La 7 noiembrie 1941 a început deportarea evreilor din zona Dorohoi, evrei care-au fost, în prealabil, jefuiti de bani
si de bijuterii. Locuiau în acel moment la Dorohoi 12.238 de evrei, din care jumatate fusesera deportati din zonele
rurale în orasel. Un raport al politiei din Dorohoi, din luna octombrie 1941, descrie conditiile lor de viata. „Cazati în
case insalubre, barbati, femei si copii, cu hrana mizerabila si insuficienta, care se compune dintr-o supa incolora si
nimic altceva, dorm câte 15, 20 în camere întunecate, goi si în zdrente” .

La 7 noiembrie au fost deportati evreii din Darabani. „Nu s-a permis ramânerea nici celor batrâni de 80-90 ani, a
bolnavilor, copiilor mici, a infirmilor, dementilor, decoratii de razboi, invalizii si vaduvele de razboi, ofiterii de
rezerva, medici, avocati, farmacisti, dentisti” . Toti deportatii au fost din nou jefuiti la gara, înainte de a fi îmbarcati
în trenuri. „ La gara, înainte de îmbarcare, au fost perchezitionati si li s-a luat tot ce mai aveau asupra lor, dupa
cum s-a descris mai sus, si bagati în vagoane de marfa, 50-60 la un loc si apoi încuiati. Acestia fiind evacuati din
oraselele lor înca din luna iunie, nu aveau, majoritatea din ei, decât o camasa pe dânsii, desculti si în haine rupte
de vara, copiii mici si batrânii înghetati de frig, a prilejuit un spectacol care facea lumea sa plânga când îi vedea” .

La 8 noiembrie 1941 au fost „evacuati” în aceleasi conditii evreii din Saveni si din Mihaileni, iar la 12 noiembrie
1941 a. început deportarea evreilor de la Dorohoi, care a continuat si a doua zi, 13 noiembrie. Au fost deportati, de
asemenea, din Dorohoi 1.200 de evrei care mai fusesera, anterior, deportati în sudul tarii, la munca obligatorie în
timpul verii lui 1941. La 14 noiembrie 1941 s-a suspendat deportarea evreilor din Dorohoi. Conform raportului
avocatului Musat, trimis la Dorohoi de Uniunea Comunitatilor Evreiesti din România, au fost deportati din Dorohoi,
doar în aceste câteva zile, aproximativ 10.000 de evrei, în orasel ramânând numai 2.500. Unii evrei din Dorohoi au
murit de frig în vagoanele ce-i duceau la Atachi. Cei care au supravietuit au fost aici din nou jefuiti. Ordinul de
deportare a evreilor din Dorohoi fusese dat de Guvernamântul Bucovinei în colaborare cu autoritatile militare .

La 28 mai 1942, într-o sedinta a Consiliului de Ministri, guvernatorul Bucovinei, generalul Calotescu a anuntat ca
decisese, dupa ce-l consultase în prealabil pe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, sa deporteze 4-5.000 de evrei
din Cernauti . În luna iunie 1942 un nou val de deportari s-a abatut asupra populatiei evreiesti din Bucovina. Au
fost deportati aproximativ 4.000 de evrei din Cernauti si câteva sute din Dorohoi. La 7 iunie 1942, „ din ordinul
Guvernatorului Bucovinei, general Corneliu Calotescu si sub directa supraveghere a sefului sau de cabinet, maior
Stere Marinescu, se procedeaza la o noua serie de deportari din Cernauti. Se pare ca proiectul prevedea
deportarea celor 4.000 de oameni care, cu prilejul triajului din noiembrie 1941, capatasera autorizatii de ramânere
în oras, semnate de fostul primar, dr. Traian Popovici, acum cazut în dizgratie.” Mii de evrei au fost adusi pe
terenul sportiv „Macabi”, pe baza listelor pregatite în prealabil. Dupa o perchezitie severa (inclusiv controlul
ginecologic al femeilor), cei ce fusesera retinuti pe terenul „ Macabi” au fost deportati în vagoane închise în
Transnistria.

Cifra aproximativa a evreilor asasinati de armatele românesti si germane în Basarabia si Bucovina este greu de
stabilit, deoarece din statistici si documente nu reiese în mod clar câti evrei din cele doua provincii fusesera
deportati din iulie 1940 pâna-n iunie 1941 de catre autoritatile sovietice si câti dintre ei se retrasesera cu Armata
Rosie si cu autoritatile civile. Ultimul recensamânt românesc dinaintea celui de-al doilea razboi mondial stabilea
cifra de 756.930 pentru populatia evreiasca din România, populatie care constituia în acel moment a 3-a
comunitate evreiasca din Europa în ceea ce privea numarul membrilor ei.

Dintre acesti 756.930 evrei, 205.958 traiau în Basarabia, ceea ce reprezenta 7,2% din populatia provinciei
acesteia, si 107.975 locuiau în Bucovina, reprezentând 10% din populatia acestei provincii. În Basarabia si
Bucovina traiau, deci, în 1930, 315.000 de evrei. Conform evaluarilor Institutului Central de Statistica, 278.943
evrei au fost inclusi în populatia U.R.S.S., în timpul ocupatiei de catre U.R.S.S. a Basarabiei si a Bucovinei de nord
. Diferenta dintre 279.000 si 315.000, respectiv 36.000 de evrei, reprezinta în mare numarul evreilor care traiau în
sudul Bucovinei (ramas românesc), precum si rezultatul anumitor modificari demografice (migrari, diferente dintre
nasteri si decese). În judetul Dorohoi, încorporat ulterior Bucovinei, mai locuiau înca alti 15.000 evrei. Zeci de mii
de evrei din Basarabia si Bucovina au fost ucisi în timpul lunilor iulie si august 1941. La 1 septembrie 1941 a avut
loc o numaratoare oficiala a locuitorilor din Basarabia si din nordul Bucovinei. A rezultat – pentru ambele provincii –
cifra de 126.634 evrei . Conform evaluarilor lui Matatias Carp si ale lui Jean Ancel, în perioada iulie-august 1941
aproximativ 150.000 de evrei români au fost ucisi în Basarabia, Bucovina, Herta si Dorohoi .
V. Transnistria

Masacrele din Transnistria

Făcând parte din Ucraina, Transnistria a fost un teritoriu administrat de România după cucerirea lui. Acest teritoriu
n-a fost, pur şi simplu, anexat, ci era condus de un guvernator, responsabil faţă de Antonescu, iar Nistrul a
constituit o reală graniţă.

La 19 august 1941, s-a decretat că în Transnistria opera administraţia română. Gheorghe Alexianu a fost numit
guvernator al Transnistriei. Într-un interval foarte scurt de timp, Transnistria se transformase în ceea ce Alexander
Dallin a numit „groapa
zastru careetnică
a durat
a României”
o veşnicie.. Raul
„Transnistria
Hilberg
consideră că
Nici o ţară, cu excepţia Germaniei, n-a participat într-un mod atât de masiv la masacrarea evreilor . ”

Dintre evreii deportaţi din Basarabia şi Bucovina în Transnistria, au reuşit să supravieţuiască până la sfârşitul
războiului doar 50.000. Ceea ce înseamnă că minimum un sfert de milion de evrei muriseră în Transnistria. Nu toţi,
însă, au fost asasinaţi. O mare parte dintre ei au decedat din cauza maladiilor endemice, a foametei, frigului şi a
mizeriei cumplite. În mărturia sa scrisă după război, un supravieţuitor din Transnistria, Mehr Berura, a declarat
următoarele: „Laefectiv,
-un Obodovca
de 1.500
am rămas
de deportaţi
doi ani au
şi jumătate.
rămas în Dintr
viaţă
10%. ”

Dar în Transnistria au avut loc masacre de mare amploare. Primul s-a desfăşurat la Odessa, în luna octombrie a
anului 1941. Acesta a fost unul dintre cele mai mari măceluri ale populaţiei civile din întreaga istorie a celui de-al
doilea război mondial. La 16 octombrie 1941, trupele germane şi româneşti au ocupat oraşul Odessa. Conform
evaluărilor Dorei Litani, în momentul ocupării oraşului Odessa locuiau acolo aproximativ 80-90.000 de evrei şi
de evrei, mai ales intelectuali, au fost ucişi în primele 24 de ore ”
Grossman menţionează un număr de 3-4.000 de evrei împuşcaţi în primele zile ale ocupării oraşului Odessa.

La 23 octombrie 1941, o explozie provocată de o mină a aruncat în aer clădirea în care se afla, comandamentul
militar român de la Odessa. În urma exploziei acesteia, au fost ucişi generalul Glogojanu, 16 ofiţeri, 9 subofiţeri şi
35 de soldaţi.

Este foarte probabil ca la Odessa să fi fost ucişi cel puţin 25.000 şi poate până la 40.000 de evrei, în oraş şi la
Dalnic.

Un alt masacru de mari dimensiuni, în care au fost implicate în mod direct autorităţile române din Transnistria, a
avut loc în judeţul Golta, la o lună după masacrul de la Odessa.

Conform actului de acuzare din procesul primului lot de criminali de război, ordinul de exterminare a deţinuţilor din
Golta (Bogdanovca, Dumanovca, Acmecetca) fusese dat de Modest Isopescu, prefectul judeţului Golta, iar
execuţiile fuseseră efectuate de poliţiştii ucraineni şi de jandarmii români care se aflau în serviciul său. Majoritatea
victimelor era compusă din evrei din Ucraina, dar printre cei ucişi s-au numărat şi mii de evrei din Basarabia.

Masacrul a început în dimineaţa zilei de 21 decembrie 1941. Internaţii au fost astfel împărţiţi: în câteva grajduri au
fost înghesuiţi internaţii bolnavi şi infirmi, ce nu se puteau deplasa în afara lagărului, în pădurea unde urma să se
facă execuţia, iar cei valizi în restul grajdurilor. Primul lot masacrat a fost cel al bolnavilor şi infirmilor. Peste
grajdurile în care se aflau ei s-a turnat petrol, după ce mai înainte se aşternuse un strat de paie peste acoperişul
grajdurilor şi la intrări. S-a dat ordin „aprind
-5.000
de internaţi ardeau ca două torţe, sub supravegherea poliţiei trimisă de Isopescu Modest, ca să-i desăvârşească
opera criminală.

Nu-i greu de imaginat prin ce frământări chinuitoare au trecut cei 43.000 de evrei care erau închişi în celelalte
grajduri, aşteptând să le vină rândul. Dar pentru ei, acuzatul alesese un alt loc de masacrare, şi anume, râpa de
lângă o pădurice din apropierea lagărului. Fiecare avea un rol de îndeplinit. Pădurea era locul unde cei destinaţi
execuţiei erau jefuiţi de tot ce mai aveau de preţ asupra lor, iar râpa era destinată locului propriu-zis de execuţie şi
de ardere.

În timp ce ardeau cele două grajduri, internaţii valizi erau scoşi şi mânaţi spre locurile de execuţie. Scene
îngrozitoare se petreceau în acele momente, când mamele îşi luau copiii în braţe şi cereau cerului scăpare, când
părinţii îşi încurajau copiii şi soţia, când disperarea pusese stăpânire peste toţi cei 46.000 de internaţi. Se mai
auzeau încă ţipetele deznădăjduite din grajdurile care ardeau şi se prăbuşeau peste cadavre.

Aduşi în pădure, erau mai întâi jefuiţi şi dezbrăcaţi astfel încât, complet goi, erau îngenunchiaţi la marginea râpei,
unde apoi au fost împuşcaţi în grupe de câte 300-400 cu cartuşe explozive. Masacrul a continuat în acelaşi ritm şi
în zilele de 22 şi 23 decembrie 1941. În ziua de 24 decembrie a fost suspendat până la 28 decembrie 1941. Dat
fiind numărul mare –
– credea el – a dat ordin să fie arse cadavrele. Arderea cadavrelor a durat timp de două luni de zile: ianuarie şi
februarie 1942.

La Acmecetca au fost omorâţi prin înfometare 4.000-5.000 de internaţi, după cum spun martorii. Dar nu numai
evreii au fost supuşi acestui tratament, ci şi ţiganii, ţiganii lui Antonescu, care au fost aduşi aici, deportaţi şi ei din
ţară, spunându-li-se: Voi vă veţi lua, fiindcă nu sunteţi evrei, căruţele, caii şi avutul, pentru că veţi fi colonizaţi acolo
şi vi se va da pământ.

Au fost duşi, şi ei au ajuns în imperiul lui Isopescu. Acolo li s-au luat întâi căruţele şi caii, şi cum ţiganii aveau şi ei
asupra lor valori, ceva averi, aur, au fost supuşi şi ei jafului, o jefuire totală. Erau şi ei internaţi în simple cocine de
porci; nu li se dădea nici o posibilitate să muncească, să-şi câştige existenţa. De aceea mureau ca muştele, spun
martorii. Aceşti ţigani au avut aceeaşi soartă, fie că au fost împuşcaţi, fie c㠖m
de frig. ”

Un document, mărturie postbelică, confirmă cifrele dezvăluite în cursul procesului primului lot de criminali de
război, şi îndeosebi: 48.000 de morţi la Bogdanovca, 14.000 de morţi la Dumanovca şi 14.000 de morţi la
Acmecetca . Din cele două surse rezultă faptul că cel puţin 70.000 de persoane au fost exterminate în cele trei
localităţi numite mai sus, începând din 21 decembrie 1941 până la sfârşitul lui februarie 1942. Se pare că ar fi
existat şi unele complicităţi germane în organizarea masacrului acestuia. Mai exact, germanii care se aflau în
apropiere, pe celălalt mal al Bugului, se temeau de o epidemie de tifos şi au făcut presiuni asupra lui Isopescu
pentru ca acesta să-i execute pe internaţi.

Anul 1942 a început în Transnistria prin acţiuni menite să termine exterminarea evreilor din judeţul Golta, precum
şi prin deportarea evreilor de la Odessa.

În Transnistria a acţionat în prealabil Einsatzgruppe D sub comanda lui Otto Ohlendorf. Aceeaşi unitate
„special㔠îşi desfăşurase, în prealabil, activitatea şi în Bucovina şi era ataşată Armatei a XI-a germană, aflată
sub comanda generalului von Schobert (iar mai târziu, sub cea a generalului von Manstein). Din 9 august până la
15 august 1941, Einsatzgruppe D a acţionat în regiunile Nicolaev şi Cherson, iar după 1 octombrie 1941, la est de
Nipru . Einsatzgruppe D şi-a desfăşurat activitatea şi la Simferopol. Zona ei de acţiune: „or
nord era Cernăuţi, la sud zona sa se întindea până la Moghilev-Podolsk, Iampol, iar la est, Crimeea ” . Din
nie
1941, până în iunie 1942, Einsatzgruppe D a lichidat a aproximativ 90.000 de persoane: evrei, ţigani, ucraineni,
partizani, intelectuali, bolnavi mintali
Mostovoi a fost cel mai mare centru de exterminare a evreilor din Berezovca. Conform evaluărilor supravieţuitorilor
şi ale jandarmilor români, cel puţin 30.000 de evrei au fost exterminaţi în împrejurimile Mostovoiului. Alte execuţii în
masă au avut loc la Balaiciuc (2.000 de victime), Zaharovca (1.500 de victime), Rastadt (600 de victime) . În mai
1942, jandarmii români şi poliţiştii germani ucid la Vasilinova, Berezovca, 40 de evrei . Aproximativ 31.000 de evrei
internaţi în districtul Berezovca au fost predaţi germanilor de comandantul de jandarmi Adam Popescu. Aceşti
deportaţi nu s-au întors niciodată . „Au sosit la B
supravieţuiseră asasinatelor comise de armata română în 1941. Gara oraşului, situată la vreo sută de kilometri
nord-est de Odessa, era înconjurată de sate populate de ucraineni şi de „et
nici germani
evreii erau duşi pe câmp şi împuşcaţi de etnicii germani aparţinând organizaţiei Selbstschutz, cantonată în
apropiere. La aceste victime se adăugau şi cele ce veneau din orăşelele şi târguşoarele mai puţin importante. În
luna mai, un membru al serviciului diplomatic german indica o cifră totală. Conform evaluării lui, fuseseră
transferaţi în satele germane din Transnistria aproximativ 28.000 de evrei. Un raport ”al jand
Berezovca menţionează în aprilie 1942 că 85% din evreii din judeţul Berezovca au şi fost executaţi de formaţiunile
SS . Un alt raport al jandarmeriei de la Berezovca, datat din mai 1942, menţionează că în cursul lunii aprilie, toţi
evreii din Odessa cazaţi la Mostovoi, au fost împuşcaţi într-un câmp de către formaţiunile SS, care au ars apoi
cadavrele . Jandarmii români au executat, şi ei, 300 de evrei transferaţi de la Vapniarca la Berezovca în primăvara
lui 1942 . La începutul lunii iunie 1942, trupe ale poliţiei SS care aparţineau coloniei germane Lichtenfeld au
împuşcat la Suha Verba 1.200 de evrei. Acest asasinat în masă a fost raportat Guvernământului Transnistriei de
Inspectoratul de Jandarmi din Transnistria . La 3 iulie 1942 autorităţile române predau germanilor la Brailov
(Bratslav?) localitate situată la 10 km N-E de Smerinka, 247 de evrei care se refugiaseră pe teritoriul românesc.
Germanii îi execută imediat .

La 19 august 1942, „la ce


număr de 3.000 de evrei, dintre cei deportaţi în iunie din Cernăuţi, sunt predaţi germanilor şi trecuţi dincolo de
Bug ”Din
(...)aceşti
„ 3.000 de oameni nu s-a mai întors aproape nimeni . Bătrânii, o parte din femei, o parte din
copii şi neputincioşii au fost împuşcaţi chiar în primele zile. Ceilalţi au fost omorâţi cu încetul, pe măsură ce nu mai
puteau fi folosiţi la muncă. ”
de la Moghilev la Trihati pentru construirea unui pod peste Bug. Soarta acestor evrei a rămas necunoscută.

Câţi evrei au pierit, oare, în Transnistria? Un număr de 146.000 de evrei români trecuseră în 1941 (şi câteva mii în
1942) peste Nistru. În 1943 se mai aflau încă în viaţă numai 50.741 din aceşti evrei. Deci 100.000 de evrei români
au pierit în Transnistria. Trebuie să mai adăugăm la această cifră şi pe cei aproximativ 25-30.000 de evrei (marea
majoritate localnici) masacraţi la Odessa, pe cei cel puţin 28.000 de evrei omorâţi de germani la Berezovca (în
mare majoritate localnici), pe cei 75.000 de evrei ucişi la Golta (din nou în marea majoritate localnici), precum şi pe
cei 10.15.000 de evrei trimişi peste Bug de autorităţile române şi care vor muri exterminaţi de germani. La aceste
victime trebuie adăugaţi cel puţin 11.000 de ţigani români, care au murit în Transnistria, parte a celor 25.673 de
ţigani deportaţi în 1942 în Transnistria. Jean Ancel estimează că 180.000 evrei localnici au căzut victima
autorităţilor române în Transnistria . Julius Fischer considera că 87.000 de evrei români au murit în Transnistria şi
că 130.000 de evrei localnici au fost ucişi în această regiune . Marcu Rozen estimează numărul evreilor morţi în
administraţia românească la 270.000, din care 155.000 evrei români şi 115.000 evrei localnici ucraineni .

Viaţa în Transnistria

După cum scriau Raul Hilberg şi Julius Fischer, „Transn


geografic ” . Transnistria
-nceput de autorităţile
nu fusese
româneşti
considerată
ca fiind
la locul de deportare a
evreilor. Antonescu vorbea despre un spaţiu de dincolo de munţii Urali, destinat evreilor. Ideea de bază a
administraţiei româneşti era să-i împingă pe evreii ce izbutiseră să scape cât mai departe posibil, cât mai departe
de graniţele României sau ale teritoriilor pe care ea le ocupa. Lucrul acesta se petrecea, evident, în vara lui 1941,
atunci când deportările rapide dincolo de Nistru nu le conveneau deloc germanilor şi atunci când, în consecinţă,
germanii îi împingeau înapoi pe deportaţi. Aceste operaţiuni s-au repetat în februarie 1942, dar cu o intensitate mai
mică.

La 4 octombrie 1941, Secţia a II-a a Marelui Cartier General al armatei române trimitea, în numele mareşalului
Antonescu, armatei a IV-a române ordinul de a-i deporta pe toţi evreii din Transnistria în lagăre situate pe Bug .

Conform referatului generalului C.Z. Vasiliu, inspector general al Jandarmeriei şi ministru secretar de stat la
Ministerul Afacerilor Interne, referat cu data de 19 noiembrie 1943, fuseseră deportaţi în Transnistria din
Basarabia, Bucovina şi Dorohoi 110.033 de evrei. Referatul menţiona că la data respectivă se mai aflau încă în
viaţă 50.741 evrei, care se găseau mai ales în judeţele Moghilev, Golta şi Tulcin .

La 9 septembrie 1942 se aflau în Transnistria 82.921 evrei, menţiona raportul 9.318 al inspectorului Jandarmeriei
din Transnistria. Acelaşi raport menţiona ca dispăruţi 65.000 evrei din Odessa, 4.000 evrei din Moghilev şi pe toţi
evreii din Berezovca, Ananiev, Ovidopol şi Oceacov .

Situat aproape de Nistru, judeţul Moghilev a dat posibilitatea de a supravieţui celui mai mare număr de evrei.
Incursiunile germane erau aici mai rare, astfel încât comunitatea evreiască a izbutit să se organizeze mai bine,
îndeosebi la Moghilev. Nici autorităţile româneşti n-au acţionat cu aceeaşi cruzime pe care o manifestaseră la
Golta şi la Odessa. Au existat localităţi în care se găseau de la 1 la 6 deportaţi, dar şi altele, ca de exemplu,
Moghilev, unde se aflau mai mult de 15.000 deportaţi. Cifrele referitoare la deportarea evreilor din Basarabia şi
rata lor de supravieţuire sunt confirmate de Alexandru Dallin. ”

În luna octombrie 1941 convoaiele de deportaţi din Basarabia şi Bucovina treceau Nistrul prin punctele Moghilev,
Râbniţa, Iampol. La 10 octombrie 1941 imele convoaie plecate din Vertujeni în direcţia Rezina au trecut Nistrul
„pr
la Râbuiţa, au fost mânate mai departe la Birzula, unde au poposit în grajduri şi apoi au fost gonite până la
Grozdovca. Ghetoul înfiinţat acolo este comandat de un caporal. El ia în primire primul convoi numărând oameni
prin lovituri de drug în spinarea fiecăruia. ”

La 16 noiembrie 1941, „
malul Bugului. Oamenii sunt în asemenea hal de mizerie, încât ţărăncile ucrainene, venite la bazar, le dăruiesc
toate alimentele aduse spre vânzare, îngenunchează în faţa Preturii şi, plângând, solicită pretorului Dindelegan
aprobarea ca acest convoi să rămână în orăşel. Cu greutate şi sacrificii, conducătorii ghetoului local au obţinut
această aprobare provizoriu, până la primăvară. ”

La 30 noiembrie 1941 s-au efectuat la Moghilev razii, în urma cărora evreii fără autorizaţia de a rămâne pe loc au
fost deportaţi spre interiorul Transnistriei. Iar în urma deportărilor acestora din Moghilev mulţi copii au rămas fără
părinţi . La 1 decembrie 1941 sunt semnalate cazuri de tifos exantematic la Bersad (judeţul Balta), Şargorod
(judeţul Moghilev) şi în oraşul Moghilev îşi face apariţia febra tifoidă .

La 10 decembrie 1941, Ion Antonescu dă Centralei Evreilor autorizaţia de a trimite medicamente evreilor deportaţi
în Transnistria .

La 10 decembrie, la ordinul Guvernământului Transnistriei, în această regiune rublele sunt schimbate contra mărci
germane. Ţăranii nu au încredere în această monedă şi nu-şi vând alimentele decât în schimbul unor obiecte,
ceea ce înrăutăţeşte şi mai mult situaţia evreilor . Autorităţile române nu erau dispuse să-i primească pe evrei la
Moghilev, Râbniţa şi Iampol decât în tranzit. La 20 decembrie 1941, peste 500 de evrei deportaţi la Moghilev sunt
din nou deportaţi în interiorul Transnistriei; cinci zile mai târziu, în aceeaşi localitate izbucneşte o epidemie de tifos
exantematic .

Situaţia acestor evrei era înfricoşătoare. 15.000 de evrei români au fost predaţi – di
care i-au executat. Populaţia evreiască locală a fost executată în masă la Odessa şi în judeţul Golta. Majoritatea
deportaţilor evrei din Basarabia şi Bucovina au murit din pricina tifosului exantematic, a foametei, mizeriei şi
frigului. N-a existat nici un fel de distribuire ritmică de alimente. Mulţi evrei trăiau din cerşit şi-şi vindeau
îmbrăcămintea pentru a cumpăra hrană, ajungând, în cele din urmă, aproape goi. În anumite lagăre, evreii au fost
hrăniţi cu mazăre furajeră şi, în consecinţă, au fost loviţi de paralizie. Deportaţii se hrăneau cu frunzele copacilor,
cu iarbă, coji de cartofi. Evreii locuiau deseori în grajduri sau în cocine, unde nu aveau nici măcar paie. Cu
excepţia a trei lagăre (Peciora, Vopniorka şi Scazineţi) şi a închisorii din Râbniţa, evreii deportati trăiau în ghetouri
închise sau deschise, în localităţile în care li se ordonase să locuiască, fiind siliţi să presteze muncă obligatorie,
mai mult sau mai puţin organizată şi, totodată, fiind supuşi procedeului „
Acest procedeu „
faţă de evreii deportaţi a început să se schimbe.

În luna ianuarie 1942 epidemia de tifos exantematic. a luat proporţii. La 5 ianuarie 1942, „la O
exantematic atinge o intensitate dezarmantă şi nu mai poate fi combătut. Lagărul este declarat contaminat,
înconjurat cu sârmă ghimpată şi păzit de sentinele. Internaţii nu au voie să iasă nici pentru a se aproviziona, astfel
că, în afară de boală, mulţi mor de foame. ”

Dintr-o statistică întocmită de Centrala Evreilor din România, la 22 martie 1943, după vizita făcută de o delegaţie a
Comisiunii de Ajutorare, în toată provincia, de la Odessa la Moghilev, rezultă că la acea dată se mai aflau în
Transnistria de sud următorii evrei:

Oraşul Odessa – 60

Jud. Berezovca – 425.


Din totalul de 485, numai o parte erau evrei localnici, iar cealaltă era formată din rămăşiţe supravieţuitoare de evrei
deportaţi din România. ”

La 11 februarie 1942, Inspectoratul de Jandarmi din Transnistria cerea Guvernământului Transnistriei să


autorizeze deportarea evreilor din judeţul Moghilev în judeţul Balta, la est de calea ferată Smerinca-Odessa.
Această măsură ar fi avut ca scop: „re
dintre evreii din regiunea Moghilev şi cei care rămăseseră pe teritoriul României. ” „La 16
prefectul judeţului Moghilev a dat ordinul de evacuare a 4.000 de evrei ce urmau să fie trimişi în localitatea
Scazineţ, şi a însărcinat Comitetul Evreiesc din Moghilev să redacteze un referat privitor la deportarea proiectată.
La 25 aprilie 1942, Comitetul Evreiesc din Moghilev este informat că, excepţie făcând un număr de 3.000 de evrei,
toţi evreii din Moghilev vor fi deportaţi la Smerinca. Prefectura din Moghilev renunţă la executarea acestei măsuri la
29 aprilie 1942 . La 19 mai 1942, Guvernământul Transnistriei a ordonat „evacuarea”
00 de evrei dina 4.0
Moghilev la Scazineţ. Ordinul este preluat de Inspectoratul de Jandarmi din Transnistria la 22 mai 1942. Planul
concret al deportării este elaborat la 25 mai 1942 de Inspectorul General administrativ Dimitrie Ştefănescu şi de
Prefectul Năsturaş . Memoriul, adresat cu acest prilej de Comitetul Evreiesc comandantului legiunii de jandarmi, a
constituit un pretext pentru a nu executa ordinul . De altfel, la 14 iunie 1943, Comitetul Evreiesc din Moghilev a fost
demis . La 29 şi 30 mai 1943, exact ca la 2 iunie 1942, 3.000 de evrei din Moghilev precum şi alţii din Chindiceni,
Iaruga, Ozarineţ, Cresna sunt trimişi, încolonaţi în patru coloane, spre localitatea Scazineţ, parcurgând tot drumul
pe jos. Aici lagărul fusese instalat în două clădiri dărăpănate care aparţinuseră unei şcoli militare.

Când, în toamna anului 1942, Alexianu a hotărât dizolvarea lagărului Scazineţ, restul de evrei rămaşi în viaţă au
fost mânaţi pe jos spre Bug, în satele Voroşilovca, Tivriv şi Crasna. În Voroşilovca, mai mult de jumătate au murit
de foame şi de boli. ” Lagărul de la Scazineţ a fost s

La 20 mai 1942 Radu Lecca, împuternicitul Guvernului pentru reglementarea regimului evreilor din România, a
autorizat Centrala Evreilor din România să trimită bani şi alimente evreilor din Transnistria . În prealabil, la 33
martie 1942, sosise la Moghilev un prim transport de medicamente destinate deportaţilor şi trimise de evreii din
România . S-au semnalat încă alte multe transporturi de evrei în interiorul Transnistriei. La 7 iulie 1942, 90 de evrei
internaţi la Tiraspol sunt deportaţi la Berezovca . Un număr de 400 evrei au fost trimişi de la Berşad la Tulcin în
august l943; 1.387 evrei au fost, şi ei, trimişi de la Balta la Nicolaev pentru a construi un pod în timpul verii lui 1943
.

În Transnistria creştea şi numărul orfanilor. La Moghilev, unde au existat condiţii pentru a efectua statistici, s-au
stabilit cifrele următoare privitoare la această problemă: la 30 iulie 1942 se aflau copii la Moghilev, într-un orfelinat
supraaglomerat, 450 de copii. În acelaşi oraş, la 20 august 1942, se amenajează un al doilea orfelinat pentru alţi
două sute de copii; la 28 noiembrie 1942, celei trei orfelinate din Moghilev adăposteau 800 de copii orfani. Între
lunile aprilie 1942 şi mai 1943, adică în decurs de 14 luni, au murit în orfelinatele din Moghilev 356 de copii.
Mortalitatea. orfanilor din Moghilev a crescut mai ales în timpul ultimelor trei luni ale anului 1942.

În lunile martie, aprilie şi mai ale anului 1943 au continuat deplasările populaţiei evreieşti spre interiorul
Transnistriei. La 15 martie, de exemplu, 220 evrei din lagărul de la Peciora sunt trimişi la ferma Rahni, iar în aprilie
aproximativ 100 evrei din ghetoul de la Tulcin sunt expediaţi la fermele din judeţ. În mai, încă 1.000 evrei au fost
trimişi la Trihati, dincolo de Bug, pentru a construi un pod. Aici, muncitorii evrei erau în permanenţă chinuiţi de
supraveghetorii germani care-i împuşcau pentru cea mai măruntă abatere . În luna iunie 1943, 1.560 deportaţi
evrei au fost transportaţi de autorităţile militare germane de la Obodovca la Nicolaev, dincolo de Bug. Până la
Balta, situată la o distanţă de 80 de kilometri, ei au mers pe jos, apoi şi-au continuat drumul cu trenul. Pe drum nu
li s-a dat nici un fel de hrană. În schimb, se putea înregistra ca un aspect pozitiv îmbunătăţirea situaţiei sanitare a
copiilor orfani de la Moghilev . La 27 iulie 1943 prefectul judeţului Tulcin i-a expediat pe cei 2.696 evrei de la
Moghilev la muncă obligatorie la Tulcin. Dintre aceşti evrei, 280 erau inapţi de muncă, iar 259 au încercat să
evadeze, fiind ulterior pedepsiţi, conform Decretului nr. 23. La 9 septembrie 1943 sunt aduşi la Trihoti 220 evrei din
judeţul Golta şi încă alţi 70 de la Vapniarca. „Regimul
din ce în ce
este
mai mizerabil. Oameni sunt sleiţi de puteri
şi de rezerve. Îmbrăcămintea este zdrenţuită. Mulţi sunt numai înveliţi în hârtie de ziare. Ajutoarele din afară nu
ajung să folosească, din cauza lăcomiei nemţilor. Un transport cu îmbrăcăminte, sosit de la Centrala Evreilor, a
încăput pe mâna nemţilor, care au vândut lucrurile în piaţă. ”

În timpul toamnei lui 1943, mulţi evrei deportaţi din ghetourile Transnistriei, îşi „câştig
riscând astfel, în fiecare clipă, să fie surprinşi şi împuşcaţi. La 16 noiembrie 1943, o comisie condusă de colonelul
Rădulescu, secretar la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, vizitează ghetourile din Transnistria pentru a pregăti
vizita unei comisii a Crucii Roşii Internaţionale . Şi, într-adevăr, comisiune a Crucii Roşii Internaţionale sub
„o
conducerea d-lui Charles Kolb, însoţită de reprezentanta Crucii Roşii a României, d-na Ioan şi delegaţi ai
Preşedinţiei Consiliului şi ai Guvernământului, vizitează diferite colonii evreieşti din Transnistria. Au fost conduşi
numai acolo unde au voit autorităţile, care au ordonat cu o zi înainte să se împodobească casele şi instituţiunile cu
cearşafuri şi lenjerie curată şi să se înlăture din birouri graficele şi statisticile. Comisiunea nu a avut voie să
fotografieze nimic. Conducătorii coloniilor au îngrijit, însă, ca delegaţiunea să fie informată şi documentată asupra
situaţiunei adevărate. ”
Transnistria a încetat să mai existe la 20 martie 1944, atunci când Armata Roşie a ajuns la Nistru. „Ultim
săptămâni de ocupaţie fascistă au trecut fără suferinţele pe care evreii se obişnuiseră să le îndure vreme de
aproape trei ani. Nici ofiţerii, nici soldaţii, nici pretorii, nici farmaciştii, nici inginerii silvicultori nu mai băteau... Jidanii
deveniseră Ťdomnii evreiť. ”
pentru evreii din Transnistria, care au fost înregimentaţi cu forţa în batalioane de muncă şi care au avut de
întâmpinat greutăţi uriaşe la întoarcerea lor în România. Conform datelor din
în afară de aproximativ 300.000 de evrei deportaţi din Odessa, mai mult de 25 000 de evrei fuseseră deportaţi în
interiorul Transnistriei, de la o localitate la alta. Un raport al guvernatorului Alexianu din 9 martie 1942 dă cifra de
65.252 de evrei deportaţi în Transnistria dintr-un loc într-altul, dintre care 32.819 de la Odessa, 25.436 de la
Râbniţa şi 5.479 din Tulcin, restul fiind reprezentat de celelalte judeţe ale Transnistriei .
VI. Deportarea si exterminarea tiganilor; persecutarea altor categorii etnice si religioase

PERSECUTAREA ALTOR CATEGORII.


ETNICE ŞI RELIGIOASE

O altă categorie de cetăţeni români deportaţi din Regat în Transnistria au fost ţiganii. Tragedia ţiganilor români era
cu atât mai mare cu cât, pe când erau deportaţi, foarte multe dintre rudele lor cele mai apropiate, soţi, copii, fraţi,
luptau pe frontul de Est în armata română, pentru România . Au fost deportaţi şi ţigani invalizi din primul război
mondial, precum şi români luaţi, din eroare, drept ţigani. Ba chiar au fost uneori arestaţi pentru a fi deportaţi şi
ţigani îmbrăcaţi în uniforme militare româneşti . Un număr de 24.617 (11.441 nomazi şi 13.176 sedentari) de ţigani
au fost deportaţi în urma ordinului nr. 70S/1942 al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri . În prealabil, la 17 mai 1942,
prin ordinul nr. 33911, subsecretarul de stat la Ministerul de Interne, generalul C.Z. Vasiliu, a ordonat recenzarea
ţiganilor nomazi şi sedentari . În urma ordinului acestuia, prefecturile de poliţie au alcătuit liste de ţigani. Astfel, la
25 mai 1942, a fost organizată la Bacău o razie de ţigani, la care au participat cei 45 de poliţişti ce alcătuiseră
listele şi care au blocat ieşirile din oraş . Conform raportului nr. 43249/942 al Inspectoratului General al
Jandarmeriei au fost deportaţi toţi ţiganii nomazi din România, precum şi ţiganii consideraţi primejdioşi pentru
ordinea publică. Deportarea primei categorii a fost încheiată la 15 august 1942, iar deportarea celei de-a doua
categorii a luat sfârşit la 16 septembrie 1942 .

Întrebat în legătură cu deportările, Ion Antonescu a confirmat că ele fuseseră efectuate la ordinul său:

„Problema ţiganilor: Din cauza camuflajului din Bucureşti şi celelalte oraşe, se întâmplau furturi şi omoruri, şi
atunci opinia publică mi-a cerut să o apăr, fiindcă aceştia intrau noaptea în case. După multe investigaţiuni s-a
constatat că era vorba de ţigani înarmaţi, mulţi cu arme de război, care făceau aceste atacuri. Toţi ţiganii aceştia
au fost deplasaţi. Cum domnul Alexianu avea nevoie de braţe în Transnistria, am spus: deplasaţi-i în Transnistria,
este hotărârea mea. ” Deportarea
-a efectuat cu a
trenul
25.000
şi ade
creat
ţigani
multe
s probleme birocraţiei
militare româneşti. Mulţi soldaţi ţigani înarmaţi au plecat în Transnistria pentru a-i elibera pe semenii lor. Ca urmare
a nemulţumirii, soldaţilor ţigani li s-a îngăduit să se ducă în Transnistria spre a-şi recupera familiile. În acelaşi timp,
soldaţii ţigani provenind din familiile nomade au fost demobilizaţi şi trimişi în Transnistria. Marele Stat Major a cerut
unităţilor militare să explice soldaţilor ţigani care anume sunt categoriile de ţigani deportaţi şi că familiile lor nu vor
fi deportate. La 31 octombrie 1942 Ministerul Afacerilor Externe a oprit deportarea riganilor români .

Clasa politică românească a rămas indiferentă faţă de soarta tragică a acestor ţigani români. Cu o singură
excepţie: Constantin I.C. Brătianu, lider al partidului liberal, redacta un memoriu în care făcea apel la clemenţa
mareşalului Antonescu.

Ţiganii au fost trimişi iniţial în zonele Alexandrovca (Oceacov), Karanica şi Covaliova (Berezovca), Mancovca,
Voitovca şi Stunovca (Balta) . Unii dintre aceşti ţigani au ajuns în Transnistria cu caii şi căruţele lor, după cum
reiese din rechizitoriul acuzatorului public A. Bunaciu, în procesul criminalilor de la Odessa şi din judeţul Golta.

În judeţul Golta se aflau la 28 noiembrie 1943, 9.567 ţigani şi anume în localităţile Golta, Crivoi Ozero, Vradievca,
Liubaşevca şi Dumanovca . Ordinul de a se confisca toţi caii şi toate căruţele ţiganilor a fost dat de Alexianu,
guvernatorul Transnistriei, la 29 iulie 1942 . La 21 martie 1943, în judeţul Berezovca, la Covaliova, se aflau 3.423
de ţigani, împărţiţi în patru colonii de muncă . Conform afirmaţiilor martorului Mihail Hausner, situaţia ţiganilor din
judeţul Berezovca era asemănătoare cu cea a ţiganilor din judeţul Golta. După executarea masivă a unora dintre ei
la Trei Dube sau la Trihati, supravieţuitorii au fost internaţi în lagărul de la Covaliova, unde li s-au confiscat caii şi
căruţele. Închişi cu sârmă ghimpată, fără hrană, ei au fost siliţi să-şi vândă îmbrăcămintea pentru a supravieţui.
Tifosul şi lipsa de hrană au omorât majoritatea supravieţuitorilor. Din cei deportaţi de la Berezovca, alte mii au fost
împuşcaţi de SS, mii au murit de foame şi ca urmare a tifosului şi 1.500 au rămas în viaţă. De la Covaliovca ei au
fost transferaţi la Suha Balca şi la Mostovoi, unde au primit îmbrăcăminte deoarece erau complet goi . Într-adevăr,
la 24 septembrie 1943, prefectul judeţului Berezovca, colonelul Leonida Pop informa direcţiunea muncii a
guvernământului Transnistriei că ţiganii de la Suha Balca precum şi toţi ţiganii din judeţul său sunt goi, fără
veşminte, fără cămăşi şi în picioarele goale. Prefectul ataşa de raportul său
Balca, Ion Stan zis Natule, în care acesta cerea îmbrăcăminte pentru 499 de ţigani deportaţi de la Ţăndărei, judeţul
Ialomiţa şi care munceau la Suha Balca. Ion Stan mai cerea şi îmbunătăţirea condiţiilor în care locuiau ţiganii în
timpul verii, menţionând că printre ei se aflau familii ai căror fii luptau pe front. La 21 octombrie 1943 se trimiteau
pentru ţiganii de la Suha-Balca două vagoane de scânduri spre a se construi colibe în care să se adăpostească
iarna. La 3 octombrie s-au mai trimis ţiganilor de la Suha-Balca 51 de costume de haine, preţul unui costum fiind
de 150 R.K.K.S.

La 4 octombrie 1943, direcţia muncii din guvernământul Transnistriei aproba vânzarea către ţiganii „m
munc㠔
perechi de pantofi trimis ţiganilor din judeţul său este insuficient pentru cei 2.620 de ţigani din Berezovca. Prefectul
mai informa şi că majoritatea acestor ţigani erau complet goi şi că, în această situaţie, iarna avea să însemne
moarte sigură pentru ei. La 10 februarie 1944 se aflau în regiunea Berezovca aproximativ 3.700 de supravieţuitori
ţigani.

Rezultatul practic al deportării ţiganilor în Transnistria a fost un uriaş eşec, atât material cât şi moral. În Rusia
Sovietică se spunea că românii sunt un popor de ţigani. Iar deportarea celor 15.000 de ţigani la Oceacov a întărit
convingerea că respectiva afirmaţie corespunde adevărului. Rezultatul material a fost resimţit în România, unde
lipsa braţelor de muncă s-a constatat imediat. La Oceacov au fost distruse sate întregi, au fost arse livezi, s-a
produs moartea a 4.000 de ţigani, precum şi a altor câteva sute de localnici, jandarmi, soldaţi. În plus, dificultăţile
pentru administraţia civilă a judeţului, legate de sistemul transporturilor pe calea ferată şi de detenţia ţiganilor de
către posturile de poliţie sau de jandarmi. ”

Conform rechizitoriului din procesul Antonescu, 6-8.000 de ţigani fuseseră ucişi la Golta, din ordinul lui Modest
Isopescu, prefectul judeţului . O mărturie din anii '60 a lui Mihail Hausner, un supravieţuitor evreu, menţiona că
11.500 de ţigani fuseseră ridicaţi de SS şi împuşcaţi în gara Trihatca (Trihati) . Tot conform acestui document,
numai 1.500 de ţigani români deportaţi în Transnistria supravieţuiseră. Viorel Achim estimează că din cei peste
25.000 de ţigani deportaţi în Transnistria, 11.000 au murit şi 14.000 au supravieţuit .

Antonescu a dat şi ordinul să fie deportaţi în Transnistria inochentiştii, precum şi membrii altor secte religioase care
refuzau să se lase înrolaţi sub drapel. Mai precis, în vara lui 1942, 2.000 de inochentişti au fost internaţi în lagăre,
iar această măsură a fost luată ulterior şi pentru alte secte religioase .

Ucrainenii au constituit o altă categorie etnică sortită să fie deportată. Bineînţeles, în Transnistria autorităţile
româneşti nu aveau posibilitatea s㠄rezolve”
eastă problemă.
ac Ucrainenii erau prea numeroşi. A existat totuşi
intenţia autorităţilor româneşti de a găsi o soluţie „p
Transnistria. Ion Antonescu se pronunţa pentru „migraţiunea
ului forţată a întreg
element ucrainean ”.A
intenţie s-a izbit de rezistenţa autorităţilor germane, care voiau să utilizeze elementele naţionaliste ucrainene în
propriile lor scopuri. Această atitudine a nemulţumit în mod cert autorităţile româneşti. Referitor la întrevederea de
la Berlin dintre Hitler şi Mihai Antonescu din 27 noiembrie 1941, demnitarul român relata: „L
-am rugat apoi pe
Führer să-mi precizeze punctul său de vedere în problema ucraineană, întrucât în Bucovina sunt unele elemente
ale armatei germane care-i favorizează pe ucraineni, iar Guvernul Român va trebui, în scurtă vreme, să ia o
atitudine faţă de problema ucraineană în. România.

Şi spun deschis, această atitudine nu poate să fie decât potrivnică elementului ucrainean. ”(
primitivă, masa slavă constituie pentru Europa nu o problemă politică sau spirituală, ci o gravă problemă biologică
faţă (sic) de natalitatea europeană. ”

Hitler ar fi dat un răspuns favorabil, dar acţiunea românească antiucraineană n-a fost realizată cu amploarea
prevăzută.
VII. SUPRAVIETUIREA EVREILOR ROMÂNI

TENTATIVA ESUATA DE DEPORTARE A EVREILOR DIN MOLDOVA SI MUNTENIA, DIN BANAT SI


TRANSILVANIA ÎN LAGARELE DE DEPORTARE NAZISTE

În ciuda pogromului de la Iasi, a deportarilor din Basarabia si Bucovina, a masacrelor repetate din aceste provincii,
cu tot dezastrul din Transnistria, o mare parte a populatiei evreiesti din România era, cursul anului 1942, înca
viata. Este vorba, mai ales, de populatia evreiasca din Moldova si din Muntenia, precum si din Transilvania (partea
neocupata de Ungaria) care, cu exceptia pogromului de la Iasi si deportarilor din Dorohoi si sudul Bucovinei
(actiuni ce au afectat aproximativ 25.000 de persoane), n-a fost supusa unui proces masiv de exterminare sau de
deportare. Acest aspect nu putea scapa atentiei birocratiei naziste, care avea sa manifeste în „problema” evreilor
români aceeasi tenacitate si perseverenta metodica pe care o dovedise în cazul evreilor din alte tari europene.
Începând chiar din anul 1941, atunci când masacrele românesti si germane din Basarabia si Bucovina se aflau la
apogeu, unele documente germane afirmau ca „problema” evreilor români nu putea fi rezolvata decât cadrul
„solutiei finale”. La 14 august 1941, unul dintre rapoartele referitoare la operatiunile de pe frontul de Est, adunate si
trimise Statului Major al RSHA, raport bazat pe dari de seama redactate pe teren, mentiona ca „problema evreilor
români ar putea fi doar partial rezolvata pâna la Solutia Finala aplicata întregului continent” .

Detaliile birocratice ale aplicarii „solutiei finale” au fost puse la punct la conferinta de la Wannsee, care a avut loc
sub conducerea lui Heydrich, la 20 ianuarie 1942. La conferinta au participat 15 înalti functionari, reprezentând
principalele institutii germane. „Martin Luther, care reprezenta Ministerul Afacerilor Externe, a facut observatia ca
deportarea evreilor din tarile nordului (Scandinavia), unde acestia erau, în orice caz, foarte putin numerosi, va avea
de întâmpinat destule dificultati, însa ca el nu vedea ivindu-se nici un fel de greutati în calea deportarii evreilor din
tarile Europei de Sud si de Vest” .

Aceasta anticipare a lui Luther urma sa se dovedeasca a fi corecta, în general, cu exceptia remarcabila a
României si Bulgariei. Înainte chiar de 1942, relatiile româno-germane, privite prin prisma „problemei evreiesti”, nu
erau prea armonioase. Fortele S.S., ca si unitatile regulate militare germane, protestasera în cursul verii lui 1941
împotriva modului în care fusesera ucisi evreii de unitatile militare române. Daca pentru fortele S.S. „tehnica”
folosita era improprie, pentru celelalte unitati germane „stirbirea prestigiului armatei germane” era considerata o
primejdie.

Deportarile dincolo de Nistru (august 1941) si, mai târziu, peste Bug (primavara lui 1942), hotarâte de autoritatile
române, au întâmpinat rezistenta germana. Totusi, în august 1941, în ciuda „problemelor de pe teren”, colaborarea
româno-germana în ceea ce privea „problema evreiasca” parea sa se desfasoare, la nivelul cel mai înalt, sub
semnul acordului deplin.

La 26 octombrie 1941, relatiile româno-germane referitoare la problema evreiasca nu mai erau tot atât de euforice.
În timpul verii si toamnei 1941, relatiile economice si politice româno-germane s-au deteriorat. Ulterior, cooperarea
privitoare la rezolvarea „problemei evreiesti” a devenit foarte fluctuanta.

La 26 iulie 1942, referatul lui Eichmann de la RSHA raporta ca reprezentantul sau la Bucuresti, Hauptsturmfürer-ul
Richter repurtase o victorie totala. „Pregatirile politice si tehnice în vederea solutionarii problemei evreiesti din
România, raporta Eichmann, au fost atât de plenar efectuate de reprezentantul Oficiului central de securitate al
Reich-ului, încât transporturile celor evacuati vor putea pleca la drum în foarte scurt timp. Se are în vedere
deplasarea evreilor din România printr-o serie de transporturi, care vor porni cam spre 10 septembrie 1942 în
directia regiunii Lublin, unde cei în masura sa fie folositi vor fi repartizati sectorului de utilizare a mâinii de lucru, pe
când toti ceilalti vor fi supusi unui tratament special. Fusesera luate masuri pentru ca evreii români sa-si piarda
nationalitatea în clipa în care vor trece frontiera. Negocierile cu Reichsbahn referitoare la orarele trenurilor erau
foarte avansate si Hauptsturmführer-ul Richter „avea în buzunar” o scrisoare personala a lui Mihai Antonescu,
scrisoare care confirma ca toate dispozitiunile vor fi luate.”

Faptul ca Richter se aflase în posesia unui acord scris al lui Mihai Antonescu referitor la deportarea evreilor din
Moldova, Muntenia si din Transilvania de sud a fost confirmat si de Adolf Eichmann în cursul interogatoriului sau .
În plus, cu vreo câteva zile înainte de 23 iulie 1942, un acord verbal în acest sens i-a fost dat si de Ion Antonescu
lui Manfred von Killinger .

Conform recensamântului populatiei evreiesti din România efectuat în primavara lui 1942, la data respectiva traiau
în România aproximativ 300.000 de evrei. La 8 august 1942, ziarul „Bukarester Tageblatt”, care prezenta punctul
de vedere al ambasadei germane din Bucuresti, publica un articol cu titlul „Rumänien wird judenrein” (România va
fi curatata de evrei). În aceeasi zi, ziarul „Donauzeitung”, care aparea la Belgrad, publica un articol intitulat
„Judenaussiedlung in Romänien”. Doua zile mai târziu, un alt articol, similar, a aparut în „Völkischer Beobachter”,
la Berlin.

Articolul publicat în „Bukarester Tageblatt” facea elogiul „demersurilor energice pe terenul problemei evreiesti cu
scopul unei solutii definitive aplicate în România din dispozitia Maresalului Antonescu. Era, de asemenea, elogiata
activitatea „exemplara” a lui Lecca Radu care „supraveghea” Centrala evreilor, respectiv „misiunea” acesteia „de a
pregati toate lucrarile în vederea curatirii definitive a României de evrei.”

Totusi, presa româneasca n-a anuntat nici o stire de acest fel, întrucât i se daduse cenzurii un ordin în acest sens .
La 15 august 1942, zvonurile referitoare la deportarea evreilor din orasele Transilvaniei si Banatului (Timisoara,
Arad, Beius, Turda, Sighisoara, Brasov) devin foarte insistente, provenind, pe de o parte, din Timisoara, iar pe de
alta parte, din biroul lui Radu Lecca, Împuternicitul Guvernului pentru problema evreiasca .

Conducatorii comunitatilor evreiesti au încercat, prin diverse interventii, sa evite deportarea. Se pare ca o prima
interventie ar fi fost facuta de dr. Stroescu. „Prima bunavointa întâmpinata este cea a doctorului Stroescu, medicul
personal al lui Ion Antonescu si director al recent înfiintatei institutiuni «Palatul Invalizilor». Într-o declaratie facuta
dupa razboi de baronul Mocsoni-Stârcea, un apropiat al Casei Regale române, acesta afirma ca baronul von
Neumann si Max Auschnitt au varsat în trei zile Comisiei de Patronaj, condusa de Maria Antonescu, suma de 4
miliarde lei (50 milioane de franci elvetieni) . Rabinul Alexandru Safran a intervenit pe lânga Mitropolitul Balan, ale
carui opinii antisemite erau, de altfel, binecunoscute , rugându-l sa intervina, la rândul sau, pe lânga Antonescu,
cerând anularea deportarilor. Mitropolitul venise în mod special de la Paltinis (Sibiu) pentru a-l întâlni pe rabinul
Alexandru Safran. Se pare ca interventia Mitropolitului Balan pe lânga Antonescu ar fi fost sustinuta de Regina-
Mama Elena, în timpul unui mic-dejun la Palat .

Au intervenit, de asemenea, pe lânga Antonescu, pentru anularea deportarilor, Nuntiul Apostolic Andreea Cassulo
si reprezentantul diplomatic al Elvetiei la Bucuresti, René de Weck . Antonescu a decis sa amâne ordinul în
vederea deportarilor, dar aceasta masura n-a fost decât provizorie. În timpul acesta, negocierile româno-germane
referitoare la deportarea evreilor români în lagarele naziste continuau.

La 17 august 1942, Luther i-a informat pe Wormann, Weizsächer si Ribbentrop ca Mihai Antonescu accepta ca
evreii sa fie deportati si ca primele transporturi vor pleca din zonele Arad, Timisoara si Turda. „Ministerialdirektor-
ul” român Radu Lecca dorea sa plece la Berlin, pentru a reglementa toate amanuntele cu ministrul Afacerilor
Externe si cu R.S.H.A.... Si Lecca a plecat la Berlin. Se pare ca la Abteilung Deutschland sosirea lui a fost
considerata o simpla formalitate. Cei doi Antonescu îsi anuntasera acordul, iar Lecca nu era privit ca o
personalitate importanta a regimului. În consecinta, la Berlin, Lecca a fost tratat într-un mod cam grosolan. A fost o
eroare. Când s-a reîntors în România, aproximativ în jurul datei de 27 august, dupa cum se pare, diplomatii
germani presimtisera ca „lucrurile nu se petrecusera prea bine” .

Dupa cum scria Raul Hilberg, „în august 1942, românii începeau sa fie dezamagiti. Îsi epuizasera exuberanta
initiala si erau epuizati de ea. Graba voioasa cu care subscrisesera la actiunile distrugatoare pretinse de la ei de
germani disparuse.” Aceasta stare de lucruri a fost accentuata de divergentele româno-germane referitoare la
problemele economice si etnice, care au reiesit în mod limpede din întrevederile privitoare la Transnistria, dintre
Mihai Antonescu si generalul Rotkirchen, la 28 august 1942, sau din discutia lui Mihai Antonescu cu Seltzer,
consilierul Legatiei germane, din septembrie 1942 .

La 11 septembrie 1942, Radu Lecca i-a prezentat lui Mihai Antonescu planul românesc de deportare a evreilor din
Banat si din Transilvania . Planul lui Lecca prevedea „evacuarea întregii populatii evreiesti”, cu exceptia „evreilor
care au dovedit prin faptele lor ca participa la spiritul natiunii române, precum si a celor ce sunt folositori economiei
si comertului” . Planul lui Lecca mai prevedea sa se permita emigrarea în Palestina „a unui grup de 3.000 de evrei,
dintre cei alesi spre a fi deportati în Polonia, contra sumei de 2.000.000 de lei” .

Prin exceptiile pe care le stabilea, cel putin în scris, planul lui Lecca era mai clement decât modul în care fusesera
efectuate, cu un an înainte, deportarile din Basarabia si din Bucovina, atunci când, cu exceptia unei parti din evreii
de la Cernauti, nu se facuse nici o alta exceptie. Planul de deportare german, elaborat si redactat de Richter,
semana în linii generale cu planul românesc. Existau, totusi, între ele câteva diferente esentiale. Anumite categorii
de evrei erau exceptate de deportare „pentru moment”. Si, bineînteles, planul german nu prevedea nimic referitor
la emigrarea a 3.000 de evrei în Palestina, ba chiar, dimpotriva, prezenta numeroase amanunte privitoare la
transporturile spre Polonia. Fiecare transport trebuia sa fie compus din 2.000 de evrei, stabilindu-se ca toate Caile
Ferate germane sa furnizeze vagoane de marfa acoperite si locomotive. Finantarea deportarilor urma sa fie
asigurata de Centrala Evreilor din România .

Se pare ca la 13 septembrie 1942, Cordell Hull, secretar de stat al S.U.A., a transmis prin radio, cu prilejul Anului
Nou evreiesc, un mesaj de solidaritate a poporului american cu evreii amenintati de exterminare. Conform unei
note informative trimise de Richter lui Killinger la 24 septembrie 1942, nota bazata pe surse provenind de la S.S.I.,
legatia Elvetiei din Bucuresti trimisese, tot aproximativ spre 13 septembrie, un mesaj al guvernului american, în
care se protesta împotriva deportarii evreilor în Transnistria, si se ameninta guvernul român cu represalii împotriva
românilor din Statele Unite (Statele Unite, aflându-se în razboi cu România, erau reprezentate de legatia Elvetiei).
Aceasta interventie a guvernului american a avut un anumit impact în România.

La 23 septembrie 1942, Administratia generala a Cailor Ferate Române îi comunica lui Radu Lecca, Comisarul
guvernului pentru problemele evreiesti, ca la Berlin urma sa aiba loc o conferinta, de la 26 pâna la 28 septembrie
1942, privitoare la orarul trenurilor speciale pentru transportul evreilor din România în Polonia. În ziua conferintei,
Societatea Cailor Ferate Române a telegrafiat la Berlin ca nu putea participa la conferinta si cerea amânarea
acesteia. Totusi, conferinta a avut loc si în cadrul ei s-a discutat evacuarea a 600.000 de evrei din Guvernamântul
General (Polonia) si transferul a 280.000 de evrei din România în Guvernamântul General. Se stabilise Adjudul ca
statie de plecare a trenurilor din România si Belzec ca statie de destinatie, dupa oprirea la frontiera, la Sniatin. S-a
luat si decizia ca un tren de marfa, compus din 50 de vagoane si având o capacitate de 2.000 de persoane, sa
circule la fiecare doua zile, îndreptându-se în respectiva directie .
La 10 octombrie 1942, Presedintia Consiliului de Ministri transmitea Ministerului Afacerilor Interne ordinul de
deportare a tuturor evreilor din Transilvania si din Banat . Populatia amenintata de deportare era de aproximativ
40.000 de persoane si se stabilise ca deportarea urma sa înceapa a doua zi. Totusi, a doua zi Ion Antonescu a
anulat ordinul referitor la deportare.

Evident, germanii au fost foarte nemultumiti si au încercat sa reia discutia referitoare la deportarea evreilor din
Moldova si din Muntenia, acuzându-i, totodata, pe români de lipsa de consecventa.

O alta discutie pe aceasta tema a avut loc la 11 noiembrie 1942, tot între Mihai Antonescu si Richter. Schimbarea
de atitudine a lui Mihai Antonescu fata de „problema evreiasca” era limpede. Vice-presedintele guvernului român i-
a declarat functionarului nazist însarcinat cu problemele evreiesti din România: „Eu prefer sa lovesc în activitatea
economica a celor bogati, decât sa fac masacre si acte împotriva saracilor sau sa îngadui ca, prin masuri
administrative neregulate sau prin frauda, sa fie izbit de imoralitate întregul sistem de tratament al evreilor. (...)

Excesele nu apartin guvernului si eu am intervenit de trei ori pâna azi pentru a pune ordine în tratamentul acesta al
evreilor.

Unele organe periferice au facut greseli si abuzuri care trebuiesc curmate. În acelasi spirit am dat aprobarea ca sa
se trimita evreilor din Transnistria haine.

Chiar daca as fi judecat din nou ca francmason sau, desi am facut legile de expropriere, s-ar crede ca dau înapoi.

Asupra regimului evreiesc, eu nu dau nici înainte, nu dau nici înapoi.

Înteleg sa iau masuri economice pentru înstarirea neamului românesc, dar nu masuri salbatice de lupta împotriva
unor persoane fizice prin acte de barbarii inutile. (...) Am folosit acest prilej pentru a discuta cu dl. Richter problema
evreilor care au fost supusi unui regim grav si i-am atras atentia ca purtam totusi o raspundere a soartei acelora
care pleaca de pe teritoriul românesc.” Mihai Antonescu. se afla la numai 16 luni dupa ordinele si declaratiile sale
antisemite emise în cursul verii lui 1941.

În afara interventiilor Nuntiului Apostolic, Legatiei elvetiene, Secretarului de Stat american, în afara interventiilor
conducatorilor Comunitatii Evreiesti din Bucuresti pentru anularea deportarilor, mai multe personalitati politice
românesti au intervenit în favoarea evreilor. Printre acestea se aflau conducatorul partidului taranist Nicolae Lupu,
Iuliu Maniu, Dinu Bratianu, precum si Ion Mihalache. Au existat si intelectuali care au protestat împotriva
deportarilor: Eugen Lovinescu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu si Oskar Walter Cisek .

Dupa cum scria Aureliu Weiss: „opozitia Maresalului la exigentele germane – în fata carora capitulase totusi la
finele lunii iulie 1942 – se explica mai putin printr-un act de vointa si de reflectie, cât prin independenta orgolioasa
si absolutismul caracterului lui. Nu-i placea sa primeasca ordine, ci sa le dea si, cu atât mai putin, sa le primeasca
din afara. Cred ca în forul lui intim era jignit si iritat de exigentele germane privitoare la evreii «lui».

Orgoliul lui Antonescu, faptul ca Hitler îl respecta si ca era dispus sa faca unele concesii în anumite limite,
caracterul sovaitor al birocratiei românesti, interventiile interne si externe exercitate, cotitura favorabila a razboiului
au constituit tot atâtia factori care au determinat anularea deciziei referitoare la deportarea evreilor din Moldova si
din Muntenia si salvarea a aproape 300.000 de vieti omenesti. Cursul luat de politica antisemita româneasca în
directia moderatiei avea sa fie curând confirmat si de alte evenimente.

Întoarcerea din Transnistria a supravietuitorilor evrei .

Repatrierea selectiva a evreilor deportati în Transnistria a început practic la sfârsitul lui 1943. Vârfurile birocratiei
românesti au manifestat unele semne de bunavointa fata de soarta anumitor deportati evrei înca din primavara lui
1942.

La 22 mai 1942, guvernatorii Basarabiei, Bucovinei si Transnistriei primeau, printr-o nota secreta, lista categoriilor
de evrei care puteau fi eliberati din ghetouri (continuând, totusi, sa ramâna în Transnistria), cu aprobarea
guvernatorilor implicati si a ministrilor Afacerilor Interne si Justitiei.

Au fost, deci, repatriati din Transnistria în mod oficial si detinând aprobari valabile 10.744 evrei, dintre care 1.846
copii orfani de ambii parinti. Numarul repatriatilor reprezenta aproximativ 20% din evreii români aflati în Transnistria
care supravietuisera iernii lui 1943. În haosul provocat de retragerea germano-româna si de recuperarea
Transnistriei de trupele sovietice, alti deportati au reusit sa ajunga în România.

Destinul evreilor români aflati în strainatate

Oscilatiile politicii oficiale antisemite a guvernantilor fascisti români s-au reflectat cu fidelitate în politica externa a
României în ceea ce-i privea pe cetatenii români de origine evreiasca aflati în strainatate. În cursul anilor 1938–
1939, în timpul guvernului Goga-Cuza si al dictaturii regale, România a lansat o intensa ofensiva diplomatica
pentru a sugera ca singurul mod de a solutiona „problema evreiasca” era emigrarea, ca raspuns la protestele
provocate pe plan international fata de politica ei oficiala antisemita. Instaurarea, la 6 septembrie 1940, a regimului
legionar a determinat o accentuare a politicii oficiale antisemite, chiar si în ceea ce-i privea pe evreii români din
strainatate. „Reînnoirea pasapoartelor cetatenilor români de origine evreiasca era refuzata sub cele mai diverse
motive (de exemplu, neplata taxelor militare), iar reîntoarcerea lor în tara a devenit tot mai dificila, mergându-se
pâna acolo încât, chiar atunci când acestia au fost expulzati legal din unele state, ei nu au primit dreptul de a se
înapoia în tara, ceea ce a dus la proteste din partea multor guverne.” La 7 martie 1941, circulara nr. 17.157 a
Ministerului Afacerilor Externe ordona consulatelor românesti de a trece pe pasapoartele evreilor români
mentiunea „Evreu” . La sfârsitul lunii martie aceluiasi an, s-a renuntat la masura respectiva, mentiunea „Evreu” fiind
înlocuita de un semn anumit, pentru a menaja opinia publica americana si anglo-saxona, precum si pe cea a
grupurilor de influenta evreiesti din Statele Unite si din Marea Britanie.

În luna mai 1941 a fost retrasa protectia evreilor români a caror nationalitate fusese revizuita (care-si pierdusera
nationalitatea în urma legislatiei Goga-Cuza, sau a celei legionare, sau a lui Antonescu), procedându-se exact la
fel cum se procedase si cu evreii originari din Basarabia si din Bucovina de nord (teritorii aflate în acea perioada
sub dominatia U.R.S.S.). Un an dupa recuperarea acestor teritorii de catre România, în timpul verii lui 1942,
autoritatile române au revenit asupra acestei legislatii, considerând-i din nou pe evreii nascuti în Basarabia si
Bucovina, drept cetateni români .

În cursul unei discutii care a avut loc la 10 august 1942 între Mihai Antonescu, Richter, consilierul Legatiei
germane însarcinat cu problemele evreiesti si Radu Lecca, Richter mentionase acordul dat de Ion Antonescu lui
Killinger. Concluziile lui Mihai Antonescu au fost urmatoarele: „ trebuieste avut în vedere faptul ca România nu are
nici un interes ca evreii români stabiliti în strainatate sa se întoarca în tara .

În aceste conditiuni, procedarea ar fi urmatoarea:

I. În ceea ce priveste pe evreii germani de la noi, pasapoartele germane ar trebui retrase si înlocuite cu certificate
provizorii. În ce priveste averea imobila a acestora, ar trebui instituita obligatiunea ca imobilele sa fie declarate si
tinute într-o evidenta speciala.

II. În ceea ce priveste pe evreii români din Germania, din Protectorat, din Guvernamântul polon si din tarile
ocupate, urmeaza a se comunica Legatiunei Berlin si Oficiilor Consulare interesate ca masurile ce se iau sunt
stabilite de acord cu Guvernul român .

Chestiunea ce ne intereseaza în mod deosebit este aceea a averii imobile a acestor supusi români în strainatate, a
regimului ce se stabileste, precum si a mijloacelor eventuale de lichidare. Rugam Legatiunea Berlin si Consulatele
în subordine sa dreseze un registru inventar al persoanelor susmentionate.”

O saptamâna mai târziu, la 17 august 1942, o nota a subsecretarului de stat din Ministerul german al Afacerilor
Externe, Luther, cuprinzând acordul lui Mihai Antonescu privitor la deportarea evreilor din Moldova si din Muntenia
în lagarele de concentrare din Polonia, mentiona si acordul oficialitatilor române în privinta includerii evreilor
români din strainatate în cadrul masurilor antievreiesti initiate de Germania .

În 1939 se aflau cel putin 1.760 de evrei români pe teritoriul celui de al III-lea Reich, dintre care 1.142 în Germania
si 618 în Austria . Consecintele directe ale acordului dat de Ion Antonescu lui Killinger, ale întrevederii Mihai
Antonescu-Richter din 10 august 1941 au constat în urmatoarele: aproximativ 1.600 de evrei cetateni români care
locuiau în Germania si în Austria, un numar necunoscut de evrei români din Cehoslovacia ocupata, din Polonia,
din Olanda, precum si 3.000 de evrei români ce traiau în Franta au fost deportati si aproape toti omorâti în lagarele
de concentrare naziste . Conform evaluarii lui M. Stanescu, însarcinat cu afaceri la Berlin, în septembrie 1942
majoritatea evreilor români din Germania fusesera deportati . La 15 octombrie 1942, toti evreii români din Praga
erau arestati . Deportarea masiva a evreilor români care locuiau în Franta a început la finele lunii septembrie 1942.
Deportari de evrei români avusesera, însa, loc si înainte de aceasta data.

Sfârsitul anului 1942 si începutul lui 1943 au marcat o racire a relatiilor româno-germane. Aceasta racire a
intervenit într-o perioada în care Hitler continua sa-l considere pe Antonescu un interlocutor si un aliat privilegiat,
atât din motive militare, cât si din motive personale. Iar acest punct de vedere al lui Hitler a inhibat, în anumita
masura, ministerul german al Afacerilor Externe în clipele sale de dezacord cu românii. La 11 noiembrie 1942, în
cursul unei convorbiri cu Richter, Mihai Antonescu, subliniindu-si antisemitismul economic, i-a atras, totodata,
atentia functionarului german ca el (vicepresedinte al guvernului si ministru de Externe al României) dezaproba
faptul ca evreii de pe Bug, aflati în mâinile germanilor, îndurau „un regim grav”, dupa cum dezaproba si „masurile
salbatice de lupta împotriva unor persoane fizice prin acte de barbarie inutile” . Ceea ce-l nelinistea, de fapt, pe
Antonescu era imaginea României în strainatate.

La 20 iulie 1943, Ion Antonescu îsi dadea acordul ca evreii repatriati din teritoriile ocupate de Germania sa nu mai
fie deportati în Transnistria . La 15 noiembrie 1943, generalul C.Z. Vasiliu anunta Ministerul Afacerilor Externe ca
Consiliul pentru Ordine a decis sa nu permita întoarcerea evreilor români din Germania si din Franta în România.
Într-o nota trimisa lui Mihai Antonescu, la 18 noiembrie 1943, Karadja protesta împotriva acestei decizii,
prezentând-o ca o imixtiune în prerogativele Ministerului Român de Externe .

Interventiile consulare românesti în vederea eliberarii evreilor cetateni români care fusesera arestati s-au lovit de
refuzul net al autoritatilor germane. Pe de o parte, eliberarile din lagarele germane de concentrare erau extrem de
rare, iar pe de alta parte, la data interventiilor respective, majoritatea deportatilor în chestiune murisera de mult.

Si, în plus, argumentul german (formulat în cadrul problemei discutate cu ambasadorul român la Berlin, generalul
Ion Gheorghe) era urmatorul: „internarea persoanelor în chestiune a avut loc la o data la care guvernul român era
de acord cu aceste masuri luate de autoritatile germane, internarea evreilor pe aceasta baza putând fi considerata
definitiva” .

Demersurile diplomatice ale autoritatilor române în vederea eliberarii evreilor români internati în lagarele naziste de
concentrare aveau sa continue. Astfel, la 27 aprilie 1944, Radu Lecca trimitea un raport Ministerului Afacerilor
Externe, cerând repatrierea evreilor români internati la Bleichauer si Auschwitz.
VIII. ANTONESCU SI EVREII

La 16 mai 1946, în cursul procesului sau, Antonescu declara: „Daca evreii din Tara Româneasca mai traiesc,
traiesc datorita maresalului Antonescu” . Aceasta afirmatie cuprinde un adevar partial. Supravietuirea evreilor din
Muntenia, Moldova si din Transilvania de sud se datoreaza deciziei lui Antonescu de a amâna deportarile evreilor
români în Polonia, din toamna lui 1942. Totusi responsabilitatea lui Antonescu este zdrobitoare în ceea ce priveste
moartea evreilor din Basarabia si din Bucovina, moartea deportatilor din Transnistria. Evreii din România
datoreaza lui Antonescu atât viata, cât si moartea.

În ciuda intentiilor sale pogromiste si a faptului ca a ordonat deportarea tuturor evreilor din Iasi, Ion Antonescu a
condamnat initiativele particulare din cadrul pogromurilor. La 4 iulie 1941, dupa pogromul de la Iasi, Ion Antonescu
afirma ca evreii erau o„plaga a românismului” care „a supt pâinea saracilor”, dar, totodata, îi condamna (verbal) pe
soldatii care participasera la pogrom din proprie initiativa . Ion Antonescu mai afirma: „Neamul evreiesc (...) a
speculat si oprit dezvoltarea neamului românesc timp de câteva secole. Nevoia de a ne scapa de aceasta plaga a
românismului este indiscutabila.” La 6 septembrie 1941, într-o scrisoare catre Mihai Antonescu, Ion Antonescu
scria:

„Toti evreii sa fie readusi în lagare, preferabil în cele din Basarabia, fiindca de acolo îi voi împinge în Transnistria,
imediat ce ma voi degaja de actualele griji.

Trebuie sa se înteleaga de toti ca nu este lupta cu slavii, ci cu evreii. Este o lupta pe viata si pe moarte. Ori
învingem noi si lumea se va purifica, ori înving ei si devenim sclavii lor.

Si razboiul, în general, si luptele de la Odessa, în special, au facut cu prisosinta dovada ca Satana este evreul.”

La 6 octombrie 1941, într-o sedinta a Consiliului de Ministri, Ion Antonescu si-a declarat intentia de a-i deporta
„definitiv si total” pe evreii din Basarabia si Bucovina .

La 14 noiembrie 1941, într-o alta sedinta a Presedintiei Consiliului de Ministri, Ion Antonescu s-a exprimat la modul
urmator: „Deocamdata au plecat jidanii de la Iasi. Am destule greutati cu acei pe care i-am dus pe Bug. Numai eu
stiu câti au murit pe drum.” În cadrul aceleiasi sedinte a avut loc dialogul (care urmeaza) dintre conducatorul
statului Ion Antonescu si generalul Voiculescu, guvernatorul Basarabiei:
„D. Maresal Antonescu, Conducatorul Statului: Si jidanii ?

D. general C. Voiculescu, guvernatorul Basarabiei: Nu mai exista . Sunt 100 de evrei bolnavi în ghetou, în punctul
de trecere pentru evacuatii din Bucovina.

D. Maresal Antonescu, Conducatorul Statului: Daca nu s-a ordonat evacuarea lor din Bucovina, pe vremea
aceasta nu-i mai evacuez.”

La 13 noiembrie 1941, într-o sedinta a Consiliului de Ministri, Ion Antonescu s-a interesat de represiunea de la
Odessa:

„ D. Maresal Ion Antonescu, Conducatorul Statului : Cu evreii de la Odessa, ceea ce s-a-ntâmplat, s-a-ntâmplat; de
acum înainte, sa se puna regula. Represiunea a fost destul de severa?

D. Prof. Gh. Alexianu, Guvernatorul Transnistriei : A fost, domnule Maresal.

D. Maresal Ion Antonescu, Conducatorul Statului : Ce întelegi prin „destul de severa”? Dv. sunteti cam milosi cu
altii, nu cu neamul românesc.

D. Prof. Gh. Alexianu, Guvernatorul Transnistriei : A fost foarte severa, domnule Maresal.

D. Maresal Ion Antonescu, Conducatorul Satului : Am spus sa se împuste câte 200 de evrei pentru fiecare mort si
100 de evrei pentru fiecare ranit. S-a facut asa?

D. Prof. Gh. Alexianu, Guvernatorul Transnistriei : Au fost si împuscati si spânzurati pe strazile Odessei.

D. Maresal Antonescu, Conducatorul Statului : Sa faceti asa, pentru ca raspund în fata tarii si a istoriei. Sa vina
evrei din America sa ma traga la raspundere!” În aceeasi sedinta, Ion Antonescu a decis ca evreii deportati, fosti
pensionari de stat, sa-si piarda pensiile .

Unul dintre documentele cele mai revelatoare despre convingerile antisemite ale lui Ion Antonescu este probabil
scrisoarea pe care i-a trimis-o liderului liberal C.I.C. Bratianu, la putin timp dupa ce conducatorul statului român îsi
anulase propria decizie de a-i deporta, în Polonia ocupata, pe evreii din Ardealul de sus, din Muntenia si din
Moldova. Scrisoarea e cu atât mai semnificativa cu cât ea nu se ocupa în mod direct, prin subiectele abordate, de
„problema evreiasca”. Foarte adesea sunt exprimate, în aceasta lunga scrisoare, puternice „accente” xenofobe si
violente diatribe antisemite. Asemenea antisemitilor români nefascisti din secolele al 19-lea si al 20-lea, precum si
ideologilor legionari si cuzisti, Antonescu era obsedat de interventiile puterilor straine în vederea acordarii de
drepturi minoritatilor din România si se lauda pentru faptul ca el le anulase efectele.

În atitudinea lui Ion Antonescu fata de evrei, starile de maxima intoleranta, de ura violenta alternau cu momente de
generozitate. În toamna lui 1941, Antonescu a declarat foarte clar într-o sedinta a Consiliului de Ministri ca „noi n-
avem interes ca sa formam o Ucraina mare. Scopul nostru trebuie sa fie ca sa se întemeieze Statul Galitiei, care
sa faca trasatura de unire între noi si germani, iar aceasta Galitie sa fie curatata de jidani si de slavi, asa cum lupt
eu acum sa curat de jidani si de slavi Basarabia si Bucovina. În felul acesta se va trage o linie de despartire de la
Marea Baltica pâna la Marea Neagra, între noi si masa slava.” La 8 septembrie 1941, în prezenta dr. N. Lupu, lider
national-taranist si a lui Mihai Antonescu, Ion Antonescu acorda o audienta lui Wilhelm Filderman. Acesta a pledat
în favoarea evreilor persecutati si a obtinut anularea stelei lui David în toata România, aprobarea emigrarii evreilor
spre Spania si Portugalia si declaratia ca intentioneaza sa-i ocroteasca pe evreii din Muntenia si Moldova . La 9
septembrie, într-o sedinta a Consiliului de Ministri, Ion Antonescu da ordinul de a se anula obligativitatea portului
stelei galbene de catre evreii din Vechiul Regat si cere guvernului sa-i diferentieze pe evreii „folositori” de cei inutili
din punct de vedere economic . Iar peste o luna, celor doua memorii trimise de Filderman, în care acesta facea
apel la clementa lui în favoarea evreilor din Basarabia si Bucovina, deportati în Transnistria, „conducatorul” le
raspunde cu violenta, acuzându-i pe evrei de a fi fost si de a fi dusmanii poporului român si subliniind ca
deportarea lor în Transnistria era justificata .

În 1943, salturile de umoare ale lui Antonescu s-au manifestat în continuare. Pe de o parte, el afirma ca era
tolerant cu evreii si ca acestia vor fi partial protejati de statul român. Iar, pe de alta parte, cerea subordonatilor sai
sa aiba o atitudine dura, „purificatoare” fata de evrei.

La începutul razboiului, Conducatorul considerase ca va reusi sa rezolve o data pentru totdeauna „problema
evreiasca” si pe cele ale celorlalte minoritati (în special a ucrainenilor). A fost un antisemit dur si violent. Si totusi,
aceste trasaturi au avut anumite limite. Sa-l comparam cu Hitler, pe care-l admira si care-l admira. Un dialog direct
sau indirect între dictatorul german si liderul Comunitatii evreiesti din Germania era de neconceput. În ciuda
aparentei lui inflexibilitati, Ion Antonescu a tolerat, daca nu a încurajat propriu-zis, diversele contacte cu aliatii la
Cairo sau la Stockholm, ceea ce denota o abordare mai realista a evaluarii sanselor de a câstiga razboiul. Si el, ca
si alti politicieni români (care l-au precedat sau l-au urmat), îi considerase la un moment dat (la sfârsitul lui 1942)
pe evreii români o posibila moneda de schimb, utilizabila pentru ameliorarea pozitiei României fata de Statele
Unite si de Anglia. Ceea ce nu înseamna ca decizia de a nu-i deporta pe evreii din Ardealul de sud, din Muntenia si
din Moldova ar fi fost luata exclusiv din motive oportuniste. Dupa toate probabilitatile, diversele interventii, printre
care cea a Mitropolitului Balan, cea a Casei Regale si cele ale Corpului Diplomatic au jucat un rol important în
luarea deciziei acesteia. Recunoscând faptul ca în timpul razboiului, sub autoritatea româneasca se efectuasera
„represiuni sângeroase” , Ion Antonescu afirma totodata ca sub aceeasi autoritate n-ar fi avut loc masacre.

Dar, mai mult decât orice interventie, orgoliul lui Antonescu a fost cel care a jucat rolul determinant. Nu germanii
erau cei ce trebuiau sa decida când si ce anume trebuia facut cu evreii „lui”. Si apoi Antonescu era sensibil la
imaginea României în strainatate. Rapoartele Ministerului Afacerilor Externe în care se releva faptul ca România
era discriminata în comparatie cu Ungaria, din cauza politicii ei concentrationiste naziste, îl iritau probabil pe
Antonescu, iar pozitia lui de relativa egalitate (în raporturile personale) cu Hitler impusese celorlalti demnitari
nazisti si ambasadei germane de la Bucuresti un anume respect pentru el. Însusi Himmler ameninta ca-si va
retrage din Bucuresti, în 1943, echipa de birocrati-asasini (condusa de Richter), deoarece pierduse orice nadejde
de a colabora cu autoritatile românesti în vederea exterminarii evreilor români. Desi a avut multe puncte de vedere
comune cu legionarii, Antonescu nu a fost un aventurier din punct de vedere economic. Situându-se, pe plan
politic, între Goga si Codreanu, el avea un cult fervent al statului si obsesia unei Românii purificate de minoritati,
care constituiau un asa-zis pericol pentru statul însusi, îndeosebi în teritoriile reintegrate României dupa primul
razboi mondial.

Antisemitismul lui Ion Antonescu era economic, politic si social, dar nu avea accente religioase si mistice ale
antisemitismului legionar. Ura lui nu era cea a plebeului cu bâta în mâna, ci aceea a unui birocrat care pretindea sa
rezolve o problema în mod fundamental, rational si nuantat. Este foarte probabil ca soarta evreilor din România sa
fi fost alta în cazul unei guvernari legionare de lunga durata, caz în care România ar fi urmat mult mai îndeaproape
modelul Germaniei. Spre deosebire de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, o ruda îndepartata a maresalului, era un
oportunist în sensul cel mai exact si mai concret al cuvântului.

Procesele criminalilor de razboi români au început în 1945 si s-au încheiat în 1951-1952. La 21 ianuarie 1945,
legea nr. 50 referitoare la pedepsele criminalilor de razboi, elaborata de Lucretiu Patrascanu, ministrul comunist al
Justitiei, era semnata de Regele Mihai.

Patru acuzati au fost executati în România: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C.Z. Vasiliu si Gheorghe Alexianu. În
zeci de cazuri ale functionarilor si ofiterilor superiori pedeapsa capitala a fost comutata. De exemplu, la 1 iunie
1945, Lucretiu Patrascanu i-a cerut regelui sa comute pedepsele capitale unui numar de 29 de inculpati în primul
proces al criminalilor de razboi . Sute de ofiteri si functionari superiori au fost condamnati pe viata sau pedepsiti cu
multi ani de închisoare. Sute de subofiteri de jandarmi si de politisti au fost si ei condamnati la detentie sau la
munca silnica. Majoritatea condamnatilor în aceste procese care n-au murit în închisoare, au fost eliberati la
începutul anilor '50. Primele procese au fost însotite de multa publicitate, procese care au fost folosite de partidul
comunist ca pretexte de propaganda îndreptata împotriva adversarilor lor politici. Pe masura ce Partidul Comunist
Român îsi consolida puterea, în aceeasi masura publicitatea din jurul proceselor acestora scadea pâna la
disparitie.
IX. CONCLUZII

La sfârsitul celui de-al doilea Razboi Mondial supravietuisera aproximativ 375.000 de evrei români. În 1930 traisera
în România 756.000 de evrei. Dintre acestia, 150.000 fusesera deportati de autoritatile maghiare, în complicitate
cu autoritatile germane, în anul 1944, în lagarele de exterminare din Polonia si din Germania. Iar dintre acesti
evrei, 130.000 au fost asasinati. Din anul 1940 si pâna în 1944 au mai fost asasinati în Transilvania si cca 1.000 de
români, iar alti zeci de mii au fost siliti sa se refugieze dincolo de granite. Tot în 1944, trupele unguresti care
ocupasera temporar localitatea Sarmas, din Transilvania de sud (localitate ce fusese inclusa în teritoriul României),
au asasinat 126 evrei .

Conform unor evaluari diverse, aproximativ 100.000 de evrei din Basarabia si din Bucovina s-au retras cu
autoritatile sovietice în 1941, sau au fost deportati de ele. Aproximativ 50.000 de evrei au supravietuit deportarilor
din Transnistria. Aproximativ 55.000 de evrei au fost ucisi în Basarabia si în Bucovina de trupele române si
germane în 1941. Au mai fost omorâti în Transnistria si, cel putin, 130.000 de evrei localnici (mai ales la Odessa si
în judetele Golta si Berezovca) si cel putin 75.000 de evrei români deportati au fost ucisi sau au murit. Aproximativ
270.000 de-evrei si-au gasit moartea, sub jurisdictia româneasca, asasinati din ordinul autoritatilor (centrale sau
locale) românesti, uneori în colaborare cu germanii, deseori fara concursul acestora. În cursul procesului
criminalilor de razboi români, Wilhelm Filderman a declarat ca cel putin 150.000 de evrei din Basarabia si Bucovina
au murit sub regimul lui Antonescu. În cursul aceluiasi proces, conducatorul sionist Misu Benvenisti a declarat ca
270.000 de evrei murisera sub aceeasi administratie . Exact acelasi numar de morti este mentionat si de Raul
Hilberg. Se adauga la aceasta cifra si 25.000, cel putin, de tigani deportati, dintre care s-au întors maximum
jumatate.

Istoria exterminarii si supravietuirii evreilor români în timpul celui de-al doilea razboi mondial este plina de
contradictii si de paradoxuri. Victimele pogromurilor legionare din ianuarie au fost, din punct de vedere numeric,
putine, în raport cu asasinatele în masa comise ulterior de armata si de jandarmeria româna, imediat dupa
începutul razboiului. Asasinatele în masa au constituit si o victorie ideologica a legiunii, fiind rezultatul direct al unor
ani multi de propaganda legionara si reprezentând, în consecinta, materializarea directa a ideologiei antisemite a
Garzii de Fier. Ironia istoriei consta în faptul ca în acea perioada Legiunea era interzisa. Dupa cum scrie Raul
Hilberg, ,,nici o tara, cu exceptia Germaniei, n-a participat atât de masiv la masacrarea evreilor” .

Trei elemente au cântarit foarte mult în balanta mortii si supravietuirii evreilor români: violenta incontrolabila,
coruptia si oportunismul.

,,Oportunismul era practicat nu numai în politica nationala, ci si în relatiile personale. Coruptia domnea
pretutindeni. România a fost singura tara din Axa în care personalitati ce ocupau posturi atât de importante, ca
acela de ministru si de primar al capitalei, au trebuit sa fie demise din cauza unor tranzactii «obscure» cu bunuri
evreiesti. Dorinta de câstig era atât de apriga în România, încât ea ar fi trebuit sa permita multor evrei sa-si
cumpere linistea... La o cercetare atenta, aparatul birocratic românesc ne apare ca o masina putin fiabila care nu
reactiona corect, facând, uneori, marsarier iar, alteori, pornind cu excesiva viteza înainte. Acest fel de a functiona,
dezordonat spontan, iregular, împrastiat si putintel detracat era rezultatul unui oportunism amestecat cu spiritul
distrugator al unei letargii periodic întrerupte de explozii de violenta.”

Politica statului român fata de evrei în timpul guvernarii Antonescu s-a concretizat în aruncarea lor în afara
societatii, în munca lor fortata si în asasinarea masiva a celor din nordul tarii: Basarabia, Bucovina si Iasi. Aceasta
crima de proportii va ramâne o parte din istoria nationala a României.