Studia 1 2015

STUDIA
UNIVERSITATIS SEPTENTRIONIS
– THEOLOGIA ORTHODOXA –
Anul VII, Nr. 1, Ianuarie-Iunie 2015
EDITORIAL OFFICE: Crisan no. 5-7, Baia Mare ¤ Phone: 004.(0)262.276305.
CUPRINS
I. EDITORIAL
Pr. dr. Florin STAN, Misiunea Parohiei azi................................................ p. 7
II. TEOLOGIE BIBLICĂ

1. Pr. drd. Cătălin VARGA, Expresia „Ceruri noi şi pământ nou”
în teologia Sfântului Apostol Petru ................................................. p. 27
2. Lect. univ. dr. Eusebiu BORCA, Despre Inspiraţia divină
a Sfintei Scripturi în Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur .............. p. 53
III. TEOLOGIE ISTORICĂ

1. Pr. Conf. univ. dr. Adrian Gh. PAUL, Sfântul Ioan Gură de Aur:
Viaţa, personalitatea şi opera........................................................... p. 81
2. Dr. Laurenţiu BATIN, Bisericile din Berbeşti, Maramureş................... p. 111
IV. TEOLOGIE SISTEMATICĂ

1. Pr. lect. univ. dr. Vasile BORCA, Parohia –structură socială ideală
a coeziunii şi comuniunii eclesiale................................................... p. 141
2. Pr. dr. Cristian BOLOŞ, Sfântul Grigorie de Nazianz:
„Dumnezeu Proniatorul”................................................................. p. 153
V. TRADUCERI
1. Dr. G.E.H. Palmer, Saint Symeon Metaphrastis Paraphrase
of the Homilies of Saint Makarios of Egypt în traducere
românească din limba engleză
de masterand Octavian BUTUZA.................................................. p. 177
2. Chromatius de Aquileea, Sermo, în traducere românească
din limba latină de Marius BUDEA............................................... p. 235
STUDIA UNIVERSITATIS SEPTENTRIONIS –THEOLOGIA ORTHODOXA
VI. RECENZII
1. Arhiepiscop Justinian Chira, Trăiţi frumos şi-n bucurie, Editura

Sfânta Mănăstire Putna, 2014, 285 pag. – Arhim. Macarie
MOTOGNA ………………………………………………..……. p. 257
2. Prof. dr. George Remete, Fiinţa şi Credinţa, vol. I, Ideea de
fiinţă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012,
650 pag. – Stelian GOMBOŞ, ………………………………..…. p. 261
3. Ştefan Iloaie, Relativizarea valorilor morale. Tendinţele eticii
postmoderne şi morala creştină, Editura Renaşterea,
Cluj-Napoca, 2009, 178 pag. – Stelian GOMBOŞ ........................ p. 265
LISTA AUTORILOR .......................................................................................... p. 273
2
STUDIA
UNIVERSITATIS SEPTENTRIONIS
– THEOLOGIA ORTHODOXA –
7th year, No. 1, January-Juny 2015
EDITORIAL OFFICE: Crisan no. 5-7, Baia Mare ¤ Phone: 004.(0)262.276305.
TABLE OF CONTENTS
I. EDITORIAL
Dr. PhD. Florin STAN, The Mission of the Parish today.............................. p. 7
II. BIBLICAL THEOLOGY

1. Mast. PhD. Cătălin VARGA, The expression "new heavens and new
earth" in the theology of Saint Peter.................................................. p. 27
2. Senior lecturer PhD. Eusebiu BORCA, About the divine inspiration
of Sacred Scripture in the Homilies of St. John Chrysostom............ p. 53
III. HISTORICAL THEOLOGY

1. Associate Professor, PhD. Adrian Gh. PAUL, St. John Chrysostom:
Life, personality and work................................................................. p. 81
2. PhD. Laurenţiu BATIN, Churches in Berbeşti, Maramureş............... p. 111
IV. SYSTEMATIC THEOLOGY

1. Associate Professor, PhD Vasile BORCA, Parish - ideal social
structure of cohesion and ecclesial communion............................... p. 141
2. Dr. PhD. Cristian BOLOŞ, St. Gregory of Nazianzus:
„The divine providens God”............................................................ p. 153
V. TRANSLATIONS
1. PhD. G.E.H. Palmer, Saint Symeon Metaphrastis Paraphrase

of the Homilies of Saint Makarios of Egypt translation from Eglish
into Romanian by Octavian BUTUZA........................................... p. 177
2. Chromatius de Aquileea, Sermo, translation from Latin into
Romanian by Marius BUDEA........................................................ p. 235
3
VI. REVIEWS
1. Archbishop Justinian Chira, Live your life nicely and

with joy, Publishing House Sfânta Mănăstire Putna (Holy
Monastery of Putna), 2014, 285 pag. – Arhim. Macarie
MOTOGNA ………..........................................…………………. p. 257
2. Associate Professor George Remete, The being and Faith, vol. I,
The ideea of being, Publishing House Academia Româna,
Bucharest, 2012, 650 pag. –Stelian GOMBOŞ ……………....…. p. 261
3. Ştefan Iloaie, Relativization of moral values. The trends
of postmodern ethics and Christian morality, Publishing House
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, 178 pag. – Stelian GOMBOŞ..... p. 265
LIST OF AUTHORS ........................................................................................... p. 273
4
I. EDITORIAL
5
6
Misiunea Parohiei azi1
Pr. dr. Florin STAN

Protopop Târgu Lăpuş
Maramureş, ROMÂNIA
„Poate o Biserică a cărei viaţă e centrată aproape exclusiv pe

Liturghie şi pe Taine, a cărei spiritualitate e, în primul rând, mistică
şi ascetică, poate ea să fie cu adevărat misionară? Şi dacă este,
unde găsim motivaţiile zelului misionar?”2
(Pr. Alexander Schmemann)
Referatul de față nu este altceva decât o încercare de a creiona

fundamentele și motivațiile misionare ale parohiei și ale mănăstirii azi, oferind
un răspuns la interogația Pr. Alexander Schmemann în lucrarea sa Biserică,
misiune, lume, deși sunt convins că majoritatea celor pe care le voi prezenta sunt
lucruri știute.
O scriitoare americană contemporană afirma undeva că „oamenii mari
vorbesc despre idei; oamenii mediocri vorbesc despre evenimente, iar oamenii
mărunți vorbesc despre vin”3. Ținând cont de această remarcă și am considerat de
cuviință să alcătuiesc o conferință preocupată mai degrabă de idei, de principii,
decât de o sumă de „metode misionare practice”. Intenția mea este să provoc la
reflecție, nu să ofer soluții pastoral-misionare pentru anumite situații concrete,
fiindcă fiecare parohie are o identitate, un profil al ei. Ceea ce se potrivește într-
un caz nu se potrivește în altul.
Pe de altă parte, principiile care stau la baza misiunii parohiei și a
mănăstirii sunt identice tuturor comunităților creștine indiferent de specificul
1
Materialul de faţă reprezintă Referatul susţinut de autor în primăvarea anului 2015 în cadrul
Conferinţelor preoţeşti –sesiunea primăvară– a Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi
Sătmarului, cu prilejul Anului 2015 –Anul omagial al misiunii parohiale în Patriarhia Română.
Părintele dr. Florin STAN este actualmente protopop al Protopopiatului Ortodox din Târgu Lăpuş,
jud. Maramureş.
2
Pr. Alexander SCHMEMANN, Biserică, lume, misiune, p. 300.
3
http://www.citatepedia.ro/index.php?id=211773 , la 05.05.2015.
7
geografic, cultural, educațional și pastoral, păstorilor revenindu-le doar rolul de a

transpune aceste principii în strategii misionar-pastorale actuale și profetice
deopotrivă. Din acest motiv, Pr. Ion Bria, cel mai prolific misiolog român,
propunea dezvoltarea unei teologii reflexive capabile să depăşească
constrângerile şi formele cultural-istorice în care a subzistat o vreme (spre
exemplu cea bizantină), dar care astăzi au devenit anacronice, cu scopul de a
evita abordarea reducţionistă a misiunii Bisericii la o sumă de „metode practice”4
transmise din generație în generație, dar fără relevanță pentru creștinii sau
potențialii creștini de astăzi.
„Ce este misiunea şi ce spune Sfânta Scriptură despre ea?”
MISIUNE, APOSTOLAT –semnificații lingvistice și mărturii scripturistice.

Nu de puține ori folosim sau auzim folosindu-se în Biserică cuvintele
misiune5 și apostolat6. Chiar dacă sunt de etimologie diferită - latină și greacă -
ele sunt sinonime și exprimă în esență același lucru: trimitere. De aceea dacă
vorbim despre „misiunea” sau „apostolatul” parohiei, vorbim despre „trimiterea”
parohiei.
Pentru a ne reîmprospăta percepția și convingerile personale asupra
misiunii (a trimiterii, a apostolatului) parohiei și a mănăstirii este absolut necesar
să reflectăm pentru început asupra mărturiilor biblice despre misiunea creștină.
1. În primul rând, Domnul Iisus Hristos este numit de Sf. Scriptură
„Apostolul și Arhiereul” (Evr. 3,1) prin excelență. În calitate de Apostol al
Tatălui este într-o stare de totală dăruire față de lume, iar în calitate de Arhiereu
este într-o stare de dăruire totală față de Tatăl. De aceea vorbim în primul rând
despre o TRIMITERE (o misiune, un apostalat) a FIULUI în lume de către Tatăl,
Fiul fiind Misionarul prin excelență al Bisericii: „Căci n-a trimis (misit,
άπέστειλεν) Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se
mântuiască, prin El, lumea” (In. 3, 16-17), sau „Întru aceasta s-a arătat
4
Pr. Dr. Ion BRIA, Destinul Ortodoxiei, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1989.
5
Cuvântul MISIUNE este de etimologie latină și provine de la cuvântul mitto, -ere, misi, missum
(=vb. a trimite, a arunca; a alunga). Dicţionar Latin-Român, în www.limbalatina.ro
/dictionar.php?cuvant=mitto&limba=lat , la 12.03.2015.
6
Cuvântul APOSTOLAT este de etimologie greacă și provine de la άποστολί (= trimitere)
(Maurice CARREZ, François MOREL, Dicționar grec-român al Noului Testament, Societatea
Biblică Interconfesională din România, București, 199, p. 44).
8
dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis
(misit, άπέσταλκεν) Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem” (I In. 4, 9).
2. Vorbim de o TRIMITERE (o misiune, un apostalat) a DUHULUI
SFÂNT în lume de către Fiul de la Tatăl cu scopul de a desăvârși lucrarea de
mântuire a lumii: „Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce,
Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite (mittam,
πέµψω) la voi” (In. 16, 7). „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi
trimite (mittam, πέµψω) vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl
purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (In. 15, 26).
3. Vorbim de o TRIMITERE (o misiune, un apostalat) a UCENICILOR
lui Iisus Hristos în lume. „A chemat la Sine pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei
doisprezece, pe care i-a numit Apostoli (Trimiși, Misionari)” (Lc. 6, 13). „Iar
după acestea, Domnul a ales alţi şaptezeci (şi doi) şi i-a trimis (misit,
άπέστειλεν) câte doi înaintea feţei Sale, în fiecare cetate şi loc, unde Însuşi avea
să vină” (Lc. 10, 1). „Iisus le-a zis iarăşi: «Pace vouă! Precum M-a trimis
(misit, άπέσταλκέν) pe Mine Tatăl, vă trimit (mitto, πέµπω) şi Eu pe voi». Şi
zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta
păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute»” (In. 20, 21-23).
„Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi
al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată
Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Mt. 28, 19-20).
4. În diverse forme, o CATEGORIE DE CREDINCIOȘI a primit „dar de
la Hristos” și trimitere pentru a sluji la zidirea și desăvârșirea Trupului lui
Hristos (a Bisericii): „Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura
darului lui Hristos… Şi el a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii
evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul
slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei
şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura
vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4: 7, 11-13).
5. În sens larg FIECARE CREȘTIN are trimitere de la Iisus Hristos să-L
mărturisească: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-
voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va
lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui
Meu, Care este în ceruri” (Mt. 10, 32).
Așadar, coroborând toate aceste mărturii, putem concluziona împreună cu
Pr. Prof. Valer Bel că „misiunea creştină este trimiterea Bisericii în lume în
vederea universalizării Evangheliei şi a integrării oamenilor în Împărăţia lui
Dumnezeu, întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, inaugurată
9
ca anticipare a ei în Biserică prin Pogorârea Duhului Sfânt, Împărăţie care se va

manifesta în plenitudinea ei la a doua venire a lui Hristos întru slavă”7 sau, cum
ar spune arhiepiscopul Albanei, Anastasios „misiunea este mărturie a vieţii
Sfintei Triemi care îi cheamă pe toţi la mântuire şi-i uneşte pe toţi oamenii în
Biserică; pe cei care nu i-au aparţinut sau au pierdut legătura cu ea”8.
„Este Biserica Ortodoxă o Biserică misionară?”
Ținând cont de toate cele prezentate mai sus, ne este foarte ușor să
constatăm și să înțelegem, o dată în plus, că BISERICA în ansamblul ei a apărut,
s-a dezvoltat și viețuiește într-o logică stric MISIONARĂ (de trimitere). Biserica
nu este un ONG născut prin asocierea unor membri. Ea este comunitatea celor ce
cred în Iisus Hristos și care viețuiesc sub conducerea și cu trimterea Lui de a
universaliza Evanghelia. De aceea, misiunea (trimiterea, apostolatul) nu este
pentru Biserică o opțiune, ci o dimensiune și o funcție a ființei ei. În Biserică
nimeni nu își ia o slujire sau o cinste de la sine, ci o primește de la altul. Fiul vine
și „lucrează” (In. 5,17) în lume trimis de Tatăl. Duhul Sfânt continuă lucrarea lui
Iisus Hristos trimis de Fiul de la Tatăl. Apostolii propovăduiesc Evanghelia
trimiși de Fiul. Episcopii, preoții și diaconii slujesc Biserica, hirotoniți și trimiși
de apostoli („hirotonindu-le preoți în fiecare biserică” - Fapte 14,23). Preoții și
diaconii slujesc în parohii, în urma hirotonirii și trimiterii lor de către episcopi -
trimitere concretizată într-o Decizie de numire-, iar nu în virtutea unui contract de
muncă; la fel profesorii de religie și cei de teologie și monahii sunt trimiși („au
binecuvântare”) să răspândească Evanghelia potrivit chemării lor. Credincioșii
duc lumina Evangheliei în familiile lor și în lume în urma trimiterii lor de către
preoți la finalul fiecărei Sf. Liturghii când sunt îndemnați: „Cu pace să ieșim!” la
care ei răspund „Întru numele Domnului”.
Sfânta Scriptură spune despre Biserica că este „Trupul lui Hristos” (Efes.
4,12). Un trup este viu în măsura în care inima pulsează - la comanda creierului -
și ajută sângele să transporte substanțele hrănitoare la fiecare celulă a corpului.
La fel și „Biserica este vie în măsura în care este misionară”9 (prof. Vasile
7
Pr. Prof. Dr. Valer BEL, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, vol. 1, p. 15.
8
ANASTASIOUS of Androussa, Orthodox Mission – past, present, future, în Your will be done –
Orthodoxy in mission, CWME Consultation of Eastern Orthodox and Oriental Orthodox
Churchues, Neapolis, Greece, april 16-24, 1988, published for the Commission on World Mission
and Evangelism by WCC Publications, Geneva, Tertios, Katerini, p. 63.
9
Prof. Dr. Vasile Gh. ISPIR, Curs de îndrumări misionare, p. 3–4.
10
Ispir), fiindcă misiunea este pentru Biserică ceea ce este circulația sângelui pentru
un organism. Domnul Iisus Hristos este „Capul Bisericii” (Col. 1,18), Sfântul
Duh este „Inima” Bisericii, iar slujitorii Bisericii (clericii, monahii, profesorii)
sunt „sângele”. Mântuitorul ne trimite și ne ajută prin Sfântul Duh să ajungem la
fiecare credincios pe care îl slujim pentru a-i duce hrana și lumina spirituală pe
care tot El ni le dă.
Totuși, misiunea nu este o doar o obligaţie şi un monopol clerical, ci un
atribut al întregii Biserici. Biserica Ortodoxă nu a cunoscut şi nu trebuie să
cunoască clericalismul, polarizarea preoţi-mireni. Biserica nu lucrează prin
formule exclusiviste (mireneşti, clericale, monastice, etc.), ci într-un mod
organicist, colegial. Toţi participă la misiune potrivit chemării particulare,
episcopul fiind „străjerul” , „supraveghetorul” unei Biserici locale. Preoții care
nu își asumă roluri la care nu au fost chemați și evită monopolul clerical luptă
pentru unitatea Bisericii, pentru „unitatea credinţei” (Ef. 4,13), fiindcă doar acea
misiune este misiune autentică care adună şi uneşte şi care evită şi luptă împotriva
oricăror separatisme şi risipiri10.
Așadar Biserica lui Hristos, Biserica Ortodoxă, nu poate fi decât
misionară și doar o Biserică misionară poate fi Ortodoxă.
„Care este misiunea parohiei?”
Misiunea – dar al lui Dumnezeu pentru oameni

Parohia este celula Bisericii, este expresia concretă și locală a ei și, ca
atare, „comunitatea misionară”11 în care se articulează în mod concret
dimensiunile sacramental-liturgică, cultural-educațională, social-filantropică și
administrativ-gospodărească a vieții bisericești12. De aceea, slujirea liturgică,
propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu în formă catehetic-omiletică sau în
școală, inițierea activităților de sprijinire a celor aflați în diferite nevoi și
dificultăți materiale și chiar lucrarea administrativă și edilitar-gospodărească
trebuie să aibă motivație și scop misionar (deși societatea contemporană ne
obligă tot mai mult să avem o atitudine publicitară). În caz contrar riscăm să
deturnăm lucrarea Bisericii și să o secularizăm, transformând viața liturgică,
10
Pr. Dr. Ion BRIA, Credinţa pe care o mărturisim, p. 319-320
11
Pr. Dr. Ion BRIA, Spiritualitate pentru timpul nostru, în Studii Teologice, (1992), nr.3-4, p. 15.
12
Pr. Prof. Univ. Dr. Gheorghe PETRARU, Parohia, orizont misionar, sacramental, filantropic şi
cultural în viziunea părintelui profesor Ion Bria, în Pr. Conf. Univ. Dr. Nicolae MOŞOIU
(coordonator), Relevanţa operei Pr. Prof. Ion Bria..., pp. 247-255.
11
educațională, filantropică și administrativă în „servicii religioase”, iar slujitorii

Bisericii în „prestatori de servicii religioase la comandă”13.
Slujitorii Bisericii (clericii, monahii, profesorii) sunt trimiși de Domnul
Iisus Hristos SĂ DĂRUIASCĂ și SĂ SE DĂRUIASCĂ, după modelul apostolic:
„Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra
duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice
neputinţă... Mergând, propovăduiţi, zicând: «S-a apropiat împărăţia cerurilor».
Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe
demoni scoateţi-i; ÎN DAR AȚI LUAT, ÎN DAR SĂ DAȚI. Să nu aveţi nici aur,
nici arginţi, nici bani în cingătorile voastre; nici traistă pe drum, nici două haine,
nici încălţăminte, nici toiag; că vrednic este lucrătorul de hrana sa… Cel ce
iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel
ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi
cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Cine ţine la
sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi. Cine
vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe
Cel ce M-a trimis pe Mine»”(Mt. 10: 1, 7-10, 37-40).
Viața pastoral-misionară este o dăruire perpetuă și de aceea preoția nu
este o meserie. Un meseriaș produce bunuri pe care le cuantifică și le valorifică.
Preotul dăruiește lucruri care nu pot fi cuantificate sau valorificate. Cât ar putea
valora iertarea pe care preotul o acordă în Taina Spovedaniei sau Trupul și
Sângele Mântuitorului din cadrul Euharistiei? Cu cât ar trebui să fie preotul plătit
pentru faptul că naște la o nouă viață pe cel ce-l botează, că unește doi tineri în
Taina Cununiei, că salvează un om dintr-o patimă precum beția, desfrânarea sau
chiar de la sinucidere, că ajută soții ce trec prin dificultăți matrimoniale să nu
divorțeze? Nu putem să cuantificăm în bani nici măcar educația laică pe care o
primim de la părinții sau profesorii noștri: vorbirea, mersul în picioare, respectul,
știința etc., cu atât mai mult învățătura care ne conduce spre viața veșnică! Nu
putem să cuantificăm în bani sănătatea și chiar viața biologică pe care un medic o
redă unui pacient, cu atât mai mult Calea, Adevărul și Viața pe care Biserica le
dăruiește lumii! De aceea Mântuitorul zice „în dar ați luat în dar să dați”.
La rândul lor, cei ce primesc cuvântul învățăturii fac parte învățătorilor lor
și Bisericii de toate bunurile - sau cel puțin așa ar trebui să facă - după îndemnul
Sf. Ap. Pavel (Gal. 6, 6), adică răspund cu dar la dar: aduc ofrande de pâine și vin
la altar, aprind lumânări în sfeșnice, aduc ulei pentru candele și tămâie, dăruiesc
13
Prof. dr. Ion BRIA, Liturghia după Liturghie, p. 179.
12
bani pentru cutia milei și pentru susținerea materială a preotului (contribuția de

cult; uneori, în mediul rural, diferite ofrande vegetale sau animale pentru preot),
participă la construirea și înfrumusețarea bisericilor, la susținerea unor activități
educative (pelerinaje, tabere, cateheze etc.) și a unor lucrări filantropice (cantine
sociale, îngrijirea orfanilor, alimente pentru nevoiași etc.).
Niciodată darul credincioșilor nu îl va putea echivala pe cel al preotului,
fiindcă niciodată darurile lumești primite de la credincioși de către preot nu le vor
putea egala pe cele dumnezeiești dăruite de Dumnezeu prin preot credincioșilor.
De aceea misiunea preotului nu trebuie să se diminueze în absența recunoștinței
sau a darurilor credincioșilor, ci trebuie să se accentueze pentru a arăta și mai
mult lumii bunătatea lui Dumnezeu.
Scopul misiunii parohiale
Este important ca nici unul dintre noi să nu uităm că misiunea parohială
are ca scop final MÂNTUIREA oamenilor, adică dăruirea și revelarea
comuniunii Sf. Treimi pentru a-i face pe cei ce primesc Evanghelia „împreună
cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2,19). Acesta a fost și
mesajul de început al propovăduirii Mântuitorului: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat
împărăţia cerurilor” (Mt. 3,2).
Pentru a-i face pe cei ce ne ascultă să primească mărturia noastră și să-și
dorească scopul ei este important să ținem cont de câteva aspecte:
În primul rând, misionarul (preotul, monahul, profesorul) va fi atent ca
întotdeauna mântuirea să fie propovăduită într-o manieră pozitivă. Spre exemplu,
noi ne dorim raiul nu ca o alternativă la iad, ci datorită faptului că viaţa veşnică
este contextul de împlinire umană supremă. Raiul are consistenţă, fiind
comuniunea deplină cu Dumnezeu şi cu semenii, în timp ce iadul este lipsa
acesteia. De aceea raiul şi iadul nu pot fi puse pe acelaşi picior de egalitate, ca
două opţiuni. Opţiunea este doar raiul. Iadul este accidentul.
În al doilea rând, dobândirea vieţii veşnice, comuniunea cu Iisus Hristos,
va fi propovăduită într-o manieră credibilă. Noi nu suntem primii sau singurii
care trebuie să atingem acest scop în viață. Au fost şi sunt mulţi alţii care au făcut
şi fac acest lucru. În acest sens, Sf. Scriptură şi Vieţile sfinţilor sunt izvoare
inegalabile, cum spune Sf. Ap. Pavel: „De aceea şi noi, având împrejurul nostru
atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne
împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte. Cu ochii
aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria
pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a
dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evr. 12, 1-2).
13
Nu în ultimul rând, e foarte important ca mântuirea propovăduită de noi să

reflecte un angajament creştin făcut „acum şi aici”. Scopul nostru nu este ceva ce
ţine de viitorul îndepărtat. El poate fi atins chiar acum şi chiar astăzi, chiar dacă
într-o formă nedeplină. Viaţa creştină are o dimensiune eshatologică pronunţată.
Vorbim despre Sf. Liturghie ca fiind „cerul pe pământ”; spunem „astăzi s-a
născut Hristos”, „astăzi mântuirea a toată lumea s-a făcut”; Domnul Iisus
Hristos Însuşi a spus „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia!” etc. Viaţa
creştină este o pregustare a veşniciei „acum şi aici”. Exemplificatoare în acest
sens poate fi povestioara următoare: „Se spune că, demult, un războinic s-a
întâlnit cu un călugăr şi 1-a întrebat: Cum poate să existe rai şi iad, când nu văd
nimic din toate astea ? Poate cineva să-mi arate raiul şi iadul ?Dar tu, 1-a
întrebat călugărul, cum te poţi numi războinic, când nu văd în faţa mea decât un
caraghios? Soldatul mâniat a scos imediat sabia, dar la fel de calm bătrânul
călugăr i-a spus: Vezi, aşa se deschid porţile iadului! Înţelegând lecţia dată,
războinicul a pus sabia în teacă şi s-a înclinat respectuos. Vezi, i-a mai spus
călugărul, aşa se deschid porţile raiului!” 14.
Aceeași idee de viețuire în termeni de „acum și aici” cu un pronunțat
caracter eshatologic (de pregustare a veșniciei) poate fi desprinsă și din Epistola
către Diognet, una dintre perlele patristice ale secolului al II-lea: „Creştinii nu
trăiesc deosebiţi de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin
limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de
o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. Învăţătura lor nu e descoperită de
gândirea şi cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă; nici nu o
arată, ca unii, ca pe o învăţătură omenească. Locuiesc în oraşe greceşti şi
barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în
îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată
şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar
ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice
ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină. Se căsătoresc ca toţi
oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masă comună, dar nu
şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt
cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viaţă,
biruiesc legile” 15.
14
Leon MAGDAN, Cele mai frumoase pilde ortodoxe şi povestiri cu tâlc, Editura Mateiaş,
Bucureşti, 2006, pp. 48 – 49.
15
EPISTOLA CĂTRE DIOGNET, V,1-10, în Scrierile Părinţilor Apostolici, EIBMBOR, p. 412
– 413.
14
Mântuirea propovăduită de Biserica Ortodoxă nu este însă un act juridic,

ci un act terapeutic, este mântuire prin VINDECARE și dobândirea unei vieți noi,
VIAȚA ÎN HRISTOS: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns
să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să
propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei
apăsaţi” (Lc. 4, 18). „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc,
ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul
lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Gal 2, 20).
Din nefericire, uneori misionarii Bisericii preferă rolul de învățător-
moralist în locul celui de medic spiritual (terapeutic). În acest sens, mitropolitul
Hierotheos Vlachos afirmă: „Toți fac pe învățătorii, dar puțini și împlinesc
învățătura pe care o învață pentru Împărăția lui Dumnezeu. Încă și mai puțini
preoți cunosc esența misiunii noastre, vindecarea noastră și a oamenilor. De
aceea cei mai mulți creștini nu știu că trebuie să se vindece”16.
Atitudinea nonconformistă și necreștină a multor oameni îi provoacă pe
cei implicaţi în misiune să adopte o atitudine moralistă. Abordarea moralistă,
adeseori uşor de accesat şi facil de administrat, rămâne o provocare extrem de
ispititoare pentru mulţi dintre preoți, profesori și chiar credincioși obișnuiți.
Rezultatele sunt însă „pe măsură”: dezastruoase. Atitudinea moralistă nu numai
că nu apropie şi nu schimbă, ci, din contră, produce efect invers: îndepărtează şi
chiar sminteşte, pentru că de multe ori în această atitudine găsim „trâmbiţa
răsunătoare” şi „chimvalul răsunător” cu miros de făţărnicie. Din contră,
atitudinea terapeutică17, care include dimensiunea morală, reprezintă o împlinire a
mandatului misionar încredinţat apostolilor. Propovăduirea Evangheliei la „toată
făptura” este, potrivit Evangheliei după Marcu, nedespărţită de actul terapeutic
care o însoţeşte şi o certifică. Iisus Hristos trimite apostolii „cu putere şi
stăpânire peste toţi demonii... să propovăduiască împărăţia lui Dumnezeu şi să
vindece pe cei bolnavi” (Lc. 9,1), iar după Înviere îşi mandatează apostolii să
16
Gheorghios D. METALLINOS, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p.
67.
17
O seamă de lucrări teologice contemporane subliniază dimensiunea terapeutică a mântuirii
creştine. Între acestea amintim: Nikos MATSOUKAS, Introducere în gnoseologia teologică,
Editura Bizantină, Bucureşti, 1997; Hierotheos VLACHOS, Psihoterapia ortodoxă – ştiinţa
sfinţilor părinţi, Editura Învierea – Arhiepiscopia Timişoarei, 1998; Hierotheos VLACHOS,
Psihoterapia ortodoxă – continuare şi dezbateri, Editura Sophia, Bucureşti, 2001; Gabriel
BUNGE, Mânia, Editura Deisis, Sibiu, 1998; Gabriel BUNGE, Akedia, Editura Deisis, Sibiu,
1998;. Hrisostom de ETNA, Elemente de psihologie pastorală ortodoxă, Editura Biserica
Ortodoxă, Galaţi, 2003.
15
dubleze mesajul evanghelic cu gestul terapeutic al izgonirii demonilor şi al

„punerii mâinilor” prin care bolnavul este întărit şi însănătoşit prin lucrarea și
întărirea Domnului Iisus Hristos (Mc. 16, 17-20).
„Mântuirea pe care o anunţă Ortodoxia este terapie, recuperare,
împlinire şi salvare a întregii creaţii de la anulare. De altfel, universul
moraliştilor şi puritaniştilor este inexistent, plăsmuit, oniric şi fictiv, la un grad
rafinat de idolatrie. Nu se poate face un dialog serios cu moraliştii visători, fie că
sunt credincioşi, fie teologi, fie atei, fie prieteni sau adversari; sunt, mai întâi de
toate, moralişti, în timp ce istoria este mai întâi o ontologie şi apoi o morală...
Membrii comunităţii caută sprijin şi vindecare, iar toate celelalte şi
comportamentul integru vin automat în urma vindecării. Nimeni nu se poate
justifica prin faptele sale, chiar dacă asceza joacă un rol atât de important. Dar
o lucrare şi un mod de viaţă de acest gen este simpla colaborare cu doctorul
sufletelor şi al trupurilor, cu dascălii, cu duhovnicii şi cu sfinţii.”18.
Moralistul împarte oamenii în buni şi răi, terapeutul în sănătoşi şi bolnavi.
Moralistul îndepărtează şi scârbeşte. Terapeutul apropie şi stârneşte admiraţie.
Cel dintâi afişează imaginea mândriei pe care Iisus Hristos a condamnat-o la cei
ce au ridicat piatra împotriva femeii desfrânate. Cel de-al doilea dovedeşte
condescendenţă şi smerenie, prin faptul că nu condamnă şi nu mântuieşte, ci îl
ajută pe cel bolnav „ungându-i rănile cu untdelemn şi vin”.
Taina Euharistiei este mijlocul şi locul în care Biserica experimentează şi
aplică terapia spirituală, iar efectele ei au menirea să includă nu doar persoane
izolate, ci întreaga viaţă socială, socio-economică şi politică a lumii19.
Abateri de la scopul misiunii
Succesul misionar rămâne puternic dependent de atitudinea și de scopul
pe care le adoptă cei însărcinaţi cu „învăţătura”. Sf. Scriptură, exemplul viu al
sfinţilor şi bogata literatura patristică rămân cel mai puternic punct de reper şi un
nesecat izvor pentru atitudinea misionară a Bisericii contemporane.
În practică misiunea parohiei suferă două inflențe negative majore care nu
de puține ori o deturnează de la sensul ei divin: preocuparea prioritară a parohiei
pentru viața materială și prozelitismul. Preocuparea prioritară pentru viața
materială umbrește și îngreunează misiunea parohiei și crește atât nemulțumirea
credincioșilor, care se simt trădați de păstori, cât și nemulțumirea misionarilor,
ale căror rezultate se dovedesc a fi slabe. Relevant în acest sens este un exemplu
din Patericul egiptean: „Avva Ioan Scopitul, mai tânăr fiind, a întrebat pe un
18
Nikos MATSOUKAS, Introducere în gnoseologia teologică, p. 165.
19
Pr. Dr. Ion BRIA, Destinul Ortodoxiei, p. 319.
16
bătrân, zicând : «Cum voi aţi putut sa faceţi lucrul lui Dumnezeu cu odihnă, dar
noi nici cu osteneală nu putem să-l facem?». Şi a răspuns batranul: «Noi am
putut, ţintă având lucrul lui Dumnezeu, iar trebuinţa cea trupeasca, prea mic
lucru. Iar voi ţintă aveţi trebuinţa cea trupească, iar de lucrul lui Dumnezeu nu
mai aveţi nevoie. Pentru aceasta vă osteniţi. Şi pentru aceasta Mântuitorul a zis
ucenicilor: puţin credincioşilor, cautaţi întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi acestea
toate se vor adauga vouă»”20.
Abaterea misionarilor de la scopul și sensul real al misiunii transformă
misiunea în prozelitism. Potrivit unuia dintre cei mai mari misionari
contemporani, arhiepiscopul Anastasios al Albaniei, prozelitismul este o formă de
denaturare majoră a misiunii creștine: „Prozelitismul foloseşte toate mijloacele
posibile (cadouri, alimente, bani şi alte privilegii) pentru a atinge un scop, pentru
a aduce adepţi într-o comunitate religiosă oarecare. Acest lucru contravine
demnităţii persoanei umane şi Evangheliei, şi, în fapt, este lipsă de sinceritate. Şi
ceea ce nu este sincer - sincer atât în scop cât şi în modalităţile de acţiune, nu
poate fi ortodox. Pentru mine prozelitismul începe atunci când, în loc de
Evanghelie, sunt folosite alte mijloace în scopul de a face credincioşi.
Mărturisirea ortodoxă trebuie să fie o mărturie liberă a ceea ce credem şi a ceea
ce avem, o oferire a darului pe care l-am primit. În cazul în care alţii îl acceptă,
bine. Dacă ei nu-l acceptă, este propria lor responsabilitate”21.
Falsa misiune, prozelitismul, este o abatere condamnată de către căutătorii
sinceri care se simt trădaţi şi îndepărtați atunci când descoperă adevărul. Este,
spre exemplu, cazul copiilor care sunt atraşi la biserică şi la slujbe cu ajutorul
bomboanelor, a jucăriilor etc. Nimeni nu trebuie chemat la credinţă cu altceva în
afară de Hristos. Aceasta nu înseamnă să faci teologie înaltă. Aşa cum un copil nu
este integrat într-o familie făcându-i-se „teologia familiei”, „sociologia familiei”
sau altceva de acest gen, ci fiind iubit, preţuit, evidenţiat, ascultat şi „copleşit” de
toată atenţia celorlalţi membri, tot aşa şi într-o comunitate creştină un copil, un
tânăr și chiar un credincios matur nu poate fi integrat în mod deplin şi motivat să
participe activ la viaţa bisericească dacă nu va avea parte de aceeaşi atenţie şi
dragoste, adică de o teologie implicită. A-L dărui pe Hristos oamenilor nu
exclude, însă, darurile materiale pe care misionarii le pot face credincioșilor sau
necredincioșilor, ca forme concrete de manifestare a dragostei, fără însă a eclipsa
sensul și scopul real al misiunii.
20
Ioan SCOPITUL 1, în Patericul egiptean, Episcopia Ortodoxă Română Alba-Iulia, 1990, p. 113
21
Anastasios of TIRANA and all ALBANIA, „Understanding missions”, OCMC Magazine,
Orthodox Christian Mission Center, vol. 18, nr. 1, 2002, p. 5.
17
Care este profilul şi rolul misionarului creştin autentic?
Dacă ar fi să folosim un limbaj profan, am spune că un misionar autentic

trebuie să fie un om competent. Psihologia educațională afirmă că există trei
niveluri ale competenței. Prima treaptă a competenței presupune „a ști, a
cunoaște”, adică a avea cunoștințe vaste într-un domeniu. A doua treaptă a
competenței presupune „a ști și a face”, adică denotă capacitatea persoanei de a
transpune în practică (fapte) multe dintre cunoștințele teoretice asimilate. Cea de-
a treia și ultima treaptă a competenței este cea a lui „a ști și a fi”. Ea se referă la
faptul că știința dobândită teoretic și practic transformă persoana care o deține,
făcând-o să devină un fel de a fi al ei.
Revenind la subiectul nostru putem spune că o cultură teologică vastă ne
este foarte utilă ca misionari creștini, întrucât „mare prăpastie și adâncă groapă
este neștiința Scripturilor”22. Totuși cultura teologică ne plasează doar pe prima
treaptă a competenței creștine. În plus - teologic vorbind - aceasta nu ne ajută
foarte mult, fiindcă, dacă ar fi să facem o comparație, așa cum „credința fără
fapte este moartă” (Iac. 2,26), tot așa și „cultura teologică fără fapte este
moartă”, adică nu aduce roade misionare. Acest lucru îl mărturisește tot Patericul:
„Primejdios lucru este să învețe cel ce nu a trecut prin viața cea lucrătoare. Căci
precum de va avea cineva o casă putredă, primind străini, îi va vătăma cu
căderea casei, așa și aceștia, nezidindu-se pe sine mai înainte și pe cei ce s-au
apropiat de dânșii îi vor prăpădi. Fiindcă cu cuvintele i-au chemat spre
mântuire, iar cu răutatea năravului au făcut strâmbătate celor ce le-au urmat”23.
Nivelul al doilea al competențelor misionare se vădește atunci când
misionarul transpune în fapte o mare parte din cultura sa teologică și mai ales din
valorile propovăduite, după cuvântul Mântuitorului: „Nu oricine Îmi zice:
Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu
Celui din ceruri” (Mt. 7,21).
Misionarul desăvâșit este însă acela care a reușit să fie transfigurat de
cunoașterea și de faptele sale creștinești în așa fel încât ele să fie un fel de a fi al
lui. De aceea Mântuitorul a zis către apostoli: „Voi sunteţi sarea pământului;
22
Patericul egiptean, Epifanie al Ciprului, 10, Editura Episcopiei Ortodoxe Române Alba-Iulia,
1990, p. 66.
23
Patericul egiptean, Maica Singlitichia, 12, p. 227.
18
dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie

aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii; nu
poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă” (Mt. 5, 14-15). Din același
motiv Domnul Iisus Hristos n-a cerut doar cunoaștere și fapte bune de la creștini,
ci le-a impus ca țintă desăvârșirea ontologică: „Fiți desăvârșiți precum și Tatăl
vostru Cel ceresc desăvârșit este!” (Mt. 5,48).
În actul misionar și mărturisitor, viața nouă în Hristos (adică a treia
treaptă a competenței creștin-misionare) este cea mai importantă și mai puternică
armă a misionarului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa
încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din
ceruri” (Mt. 5, 16). Același lucru îl mărturisește Patericul: „Zicea avva Isidor
Pelusiotul că viața fără de cuvânt mai mult folosește decât cuvântul fără viață.
Căci viața și tăcând folosește, iar cuvântul și strigând supără. Dar dacă și
cuvântul și viața se vor întâlni fac o icoană a toată filosofia”24.
Din nefericire există încă păstori pentru care misiunea se rezumă doar la
propovăduirea unui set de valori pe însă nu și l-au asumat. Nu puțini suntem
aceia care ne mulțumim că am atins nivelul de mijloc al competențelor misionare,
atunci când suntem satisfăcuți de varietatea de lucrări administrativ-gospodărești,
social-filantropice, educativ-catehetice și sacramental-liturgice pe care le
desfășurăm în parohiile noastre, de roadele pastoral-misionare ce decurg din ele
și de laudele ierarhilor, ale credincioșilor și ale societății la adresa noastră.
Fără a împuțina efortul și lucrarea pastoral-misionară pe care o
desfășurăm, suntem datori însă să ne luptăm pentru a atinge nivelul maxim de
competență misionară, viața nouă în Hristos: „Zis-a un bătrân: «eu urăsc slava
deșartă a tinerilor, de vreme ce se ostenesc și plată nu au, dorind slava
omenească». Iar alt bătrân mai iscusit i-a zis: «eu le-o iubesc, că mai bine este și
mai de folos, celui tânăr a se slăvi, iar nu a se lenevi. Căci am văzut mărindu-se,
înfrânându-se, gol umblând și dragoste câștigând și necazuri suferind pentru
laudele cele omenești. Dar viețuind așa, îi vine darul lui Dumnezeu și îi zice: «de
ce nu te ostenești pentru tine, ci pentru oameni?». Atunci nu mai râvnește să
caute spre slava omenească, ci spre slava lui Dumnezeu». Și auzind bătrânul cel
dintâi a zis: «așa este, cu adevărat»”25.
Pe lângă competențe morale (credința, nădejdea, dragostea, iertarea,
jertfelnicia, bucuria, mulțumirea, răbdarea, înțelepciunea, cumpătarea,
24
Patericul egiptean, Isidor Pelusiotul, 1, p. 107.
25
Patericul egiptean, Pentru Socotință, 42, p. 430.
19
discernământul etc.) pe care le-am amintit anterior, un misionar are nevoie de cel
puțin încă 2 seturi de competențe: competențe teologic-educaționale (cunoștințe
teologic–biblice, de dogmatică, liturgică, istorie bisericească, misiologie,
pastorație, pedagogic-psihologice, cultură generală etc.) și competențe sociale
(relaționarea socială, altruism, inițierea de interacțiuni cu persoane diverse,
limbaj potrivit situației, rezolvarea de probleme, respectarea regulilor, toleranță la
situații care provoacă frustrare, implicarea activă în viața socială, transmiterea și
receptarea corectă a unui mesaj etc.).
Din nefericire sistemul actual de recrutare a misionarilor parohiali (clerici
și profesori) este reducționist fiindcă se bazează pe un concurs în cadrul căruia
sunt testate doar competențele teologic-educaționale, deși competențele morale și
cele sociale sunt cel puțin la fel de importante, dacă nu mai importante, în
lucrarea pastoral-misionară. De aceea școlile teologice ar trebui să-și conceapă
curriculumul de la setul de competențe utile în misiune (parohie, școală, spital,
penitenciar etc.), iar ierarhii să acorde o pondere mult mai mare și altor seturi de
competențe utile în viața pastoral-misionară atunci când organizează concursurile
pentru ocuparea unor parohii decât cele prevăzute în prezent în metodologie. În
forma lor actuală concursurile pot fi cel mult orientative și doar un punct de
pornire.
Pe de altă parte, este aproape imposibil să testezi competențele morale ale
unui om. Cel mult poți să le constați sau să le intuiești. De aceea trimiterea unui
misionar într-o parohie sau într-o instituție publică trebuie să fie în primul rând
rodul rugăciunii Bisericii și să se facă prin lucrarea și cu inspirația Sf. Duh,
fiindcă „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre căci noi nu ştim să ne rugăm
cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite. Iar
(Dumnezeu) Cel ce cercetează inimile ştie care este dorinţa Duhului, căci după
Dumnezeu El Se roagă pentru sfinţi. Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre
binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după voia Lui”
(Rm. 8, 26-28).
Sugestiv în acest sens este episodul alegerii și trimiterii Sf. Ap. Pavel și a
lui Barnaba în prima călătorie misionară: „Şi pe când slujeau Domnului şi
posteau, Duhul Sfânt a zis: „Osebiţi-mi pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrul la
care i-am chemat». Atunci, postind şi rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei şi i-
au lăsat să plece. Deci, ei, mânaţi de Duhul Sfânt, au coborât la Seleucia şi de
acolo au plecat cu corabia la Cipru” (Fapte 13, 2-4).
Misiune prin sfințenia vieții
20
Așadar, misionarul autentic și cu adevărat competent este acela care își

demonstrează trimiterea prin sfințenia vieții. Totuși, oricât de competenți am fi
noi, misiunea nu este o lucrare pur umană, ci, înainte de toate, o lucrare a Sf.
Duh. În acest sens propun spre reflecție un text al Pr. Dumitru Stăniloae:
„Scriptura nu ne spune dacă ar fi venit cineva la credinţă prin simpla citire a
cuvintelor lui Dumnezeu, cuprinse în ea. Desigur că aceasta s-ar putea explica
din faptul că nu exista o Scriptură despre Hristos în timpul de când avem
mărturiile ei de mai sus. Totuşi, în general, cuvântul Scripturii are putere când e
comunicat de un om credincios altuia, fie prin repetarea lui aşa cum se găseşte în
Scriptură, fie explicat. Căci în credinţa dintre ei lucrează Duhul Sfânt. Credinţa,
ca lucrare a Duhului, vine în cineva prin altul, dar numai când acel altul
comunică cuvântul Scripturii însuşit şi mărturisit cu credinţă, sau cu
sensibilitatea comuniunii în Duhul. Scriptura îşi activează puterea ei în
comuniunea între persoane, în transmiterea cuvântului ei cu credinţă de la o
persoană la alta, de-a lungul generaţiilor. A trebuit să fie de la început persoane
care au crezut, nu citind Scriptura, ci prin contactul cu o persoană care le-a dat
credinţa în conţinutul ei şi, pe baza aceasta, au crezut în acest conţinut: la
început rostit, apoi fixat în scris. Această persoană a fost Hristos. Iar deplina
vedere în adâncimile Lui divine şi sensibilitatea pentru ele le-a dat Duhul lui
Hristos, Care a lucrat în comunicarea acestei vederi şi sensibilităţi. De atunci
cuvintele lui Hristos, sau despre Hristos, fixate sau nu în Scriptură, sunt
mijloacele exterioare de exprimare, de transmitere şi de împrospătare a credinţei
în cadrul Bisericii, sau de la Biserică spre cei din afara ei, concomitent cu
transmiterea şi împrospătarea lor prin Duhul Sfânt”26.
Lucrarea Sf. Duh în viața Bisericii nu justifică însă autosuficența unora și
cramponarea de teza „ex opere operanto” promovată de Sinodul romano-catolic
de la Trident (1545-1565)27 și însușită cu o largă deschidere de teologia școlară
ortodoxă, potrivit căreia eficacitatea Tainelor nu depinde de vrednicia preotului28.
Este adevărat că lucrarea sacramentală este în primul rând o lucrare a Sf. Duh.
Însă conlucrarea preotului cu Dumnezeu este esențială, Dumnezeu lucrând prin
preot și împreună cu preotul. De aceea slujirea iresponsabilă sau imorală a
preotului reduce până la anulare dinamismul misiunii creștine și discreditează
26
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura IBMBOR,
Bucureşti, 1996, p. 41.
27
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, EIBMBOR, București, 1992, p.
466.
28
Acest apel îl face și Pr. Dr. Ion Bria, Liturghia după Liturghie, pp. 176-177.
21
creștinimul în general. Dacă teza tridentină ar fi adevărată în totalitatea ei ar

însemna că în toate parohiile și în toate eparhiile, indiferent de lucrarea și viața
episcopilor și a preoților, viața bisericească ar fi la fel. Or, experiența pastorală
ne demonstrează că episcopiile și parohiile cu păstori vrednici se dezvoltă și
progresează din punct de vedere spiritual, iar cele cu păstori delăsători se distrug
prin îndepărtarea de Biserică sau prin trecerea la alte confesiuni.
În această ordine de idei Sf. Vasile cel Mare zice: „Să binecuvintezi pe
altul când tu trebuie să-ți îngrijești propriile tale răni, e o nepotrivire, căci când
binecuvintezi împărtășești sfințenie. Or, cine n-are sfințenie, pentru că a păcătuit
din neștire, cum s-o dea altuia? Deci el să nu binecuvinteze nici în public, nici în
particular și nici să împartă altora trupul lui Hristos, dar nici să nu săvârșească
nici o altă lucrare sfântă, ci să se mulțumească doar cu întâietatea șederii și să
ceară cu lacrimi Mântuitorului să-i ierte păcatul săvârșit din neștiință”29.
De aceea, misiunea creștină este în primul rând o mărturie prin sfințenia
vieții noastre, care este dovada supremă a credinței noastre și mai ales a lucrării
lui Dumnezeu în viața noastră. Din această perspectivă monahismul are un rol
misionar crucial. Într-o lume profund secularizată, căzută pradă desfrâului,
lăcomiei, opulenței, consumerismului și rebeliunii, monahismul (prin votul
sărăciei, al castității și al ascultării) reprezintă o formă clară de mărturie și
misiune creștină.
Iar în loc de concluzii vom spune că dacă ar fi să dăm un răspuns la
întrebarea cu care am deschis această conferință atunci el nu poate fi decât unul
singur: Biserica Ortodoxă nu numai că poate să fie o Biserică misionară, ci
trebuie să fie misionară pentru a fi cu adevărat Ortodoxă. Este adevărat că „jugul
turcesc, prin izolarea lumii ortodoxe timp de secole şi prin privarea de libertate,
a scos-o într-un fel de supravieţuire non istorică și sentimentul misiunii
universale, al scopului cosmic şi istoric al Bisericii, a relaţiei ei dinamice cu
„această lume", a responsabilităţii ei a dispărut, fiind înlocuit cu un fel de
«tăcere» non istorică ce va fi văzută de ortodocşi şi neortodocşi ca esenţă a or-
todoxiei. Lăsând la o parte schimbările politice şi culturale uriaşe, rapida
transformare a lucrurilor „din lume", ortodocşii au continuat - şi unii o fac chiar
şi acum - să trăiască într-o lume ireală, imaginară, simbolică, într-un imperiu
static, atât de static încât, în realitate, nici nu există.”30.
29
Sf. Vasile cel Mare, Epistola 199, XXVII, în Scrieri, partea a treia, din PSB 12, EIBMBOR,
București, 1988, p. 404.
30
Pr. Alexander SCHMEMANN, Biserică, lume, misiune, p. 76.
22
Acum, însă, într-o vreme de relativă libertate socială, suntem chemați cu

toții – inclusiv prin suita de evenimente prilejuite de declararea anului 2015 ca
„An Omagial al misiunii parohiei și al mănăstirii azi” – să redescoperim slujirea
pastorală în logica misiunii (a trimiterii, a apostolatului) pentru a reda Bisericii
dinamismul originar și a umple pământul de roade duhovnicești spre slava lui
Dumnezeu.
23
24
II. TEOLOGIE BIBLICĂ
25
26
Expresia „Ceruri noi şi pământ nou”
în teologia Sfântului Apostol Petru
Pr. mast. Cătălin VARGA

Facultatea de Teologie Ortodoxă
UBB Cluj-Napoca, ROMÂNIA
Abstract
My research involves exegetical prospects regarding one of the most

encouraging verse of Saint Peter the Apostle: “But according to his promise we
are waiting for new heavens and a new earth in which righteousness dwells” (2
Peter 3, 13). The word keys I thickened, will meet special commentaries during
my study, because those are the main arguments in order to combat false
instructions that still dwells in our contemporary society. Besides hermeneutical
approach, I questioned the ideea of recapitulation theory that suites best in our
verse, the statement above, implies truly dogmatical challenges.
Key words: new heavens; new earth; righteousness; recapitulation theory.
Introducere
Epistola 2 Ptr face parte din corpusul „epistolelor catolice” (ἐπιστολαὶ

καθολικαί) în care mai sunt cuprinse şi cărţile: Iacob, 1 Petru, 1-2-3 Ioan şi Iuda.
Chiar dacă până la sfârşitul sec. al II-lea, termenul de καθολικαί desemna o
epistolă individuală, sau chiar epistolele extracanonice - începând cu secolele
următoare, conceptul dezvoltă delimitarea dintre Biserica universală şi cea locală.
Odată cu sec. al IV-lea, denumirea de „epistole catolice” este aplicată celor şapte
cărţi noutestamentare canonice amintite mai sus, formă în care se regăsesc până
astăzi1. Spre deosebire de corpusul paulin, epistolele catolice (soborniceşti) sunt

destinate unor cercuri mai largi de creştini2.
Epistola 2 Ptr este una testamentară3, o ultimă dorinţă a Sf. Petru, care
simţindu-şi apropiata plecare (ἡ ἀπόθεσις τοῦ σκηνώµατός µου), face din
această scriere o datorie de conştiinţă, cu ajutorul căreia militează spre trezvie şi
păstrarea sfinţeniei, dar şi a nădejdii Parusiei (în ideea iminentei veniri a lui
Hristos, Sf. Petru îşi îndeamnă cititorii să rămână statornici şi să evite falsele
învăţături).
Există numeroase dovezi conform cărora 2 Ptr este foarte asemănătoare
cu Epistola Sobornicească a Sf. Ap. Iuda, ambele dezvăluind corespondenţi: 2 Ptr
2, 1-18 → Iuda 4-16; 2 Ptr 3, 2-3 → Iuda 17-18; 2 Ptr 3, 13-14 → Iuda 24-
25; 2 Ptr 1, 5 → Iuda 3; 2 Ptr 1, 1-2 → Iuda 1-2; 2 Ptr 1, 12 → Iuda 5; 2 Ptr
3, 13-14 → Iuda 24-25, referinţe ce conţin termeni şi expresii neobişnuite, fapt
ce pare să ofere epistolelor o oarecare dependenţă, deşi unii cercetători sunt de
părere că 2 Ptr este o reeditare a lui Iuda4.
Ceea ce ne atrage atenţia la prima lectură este stilul, gramatica şi
conceptele teologice ale epistolei 2 Ptr care nu se regăsesc în 1 Ptr5. Vocabularul
pare pretenţios, iar stilul este caracterizat printr-o retorică exagerată. Problema
stilistică în epistola de faţă este una greu de urmărit, frazele lungi sunt reunite
1
David Noel Freedman, The Anchor Bible Dictionary, vol. 2, Doubleday, New York, 1992, p.
569.
2
Nicolae Crîngaşu, A doua epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Petru, Editura Alma
Mater, Cluj-Napoca, 2005, p. 21.
3
O formă literară destul de răspândită printre evrei, aceştia având în tradiţia lor câteva cărţi
similare: discursurile profetului Moise în Deuteronom sau Testamentul celor 12 Patriarhi – o
scriere mai mult decât uzuală. A se vedea şi E. Cothenet, „La Tradition selon Jude et 2 Pierre”, în
New Testament Studies, XXXV (1989), 3, p. 410: „Datorită formei sale, putem clasa epistola 2 Ptr
în rândul categoriilor testamentare, un gen literar atestat în spaţiul iudaic şi noutestamentar”.
4
Scot McKnight, „2 Peter. Introduction”, în: Eerdmans Commentary on the Bible, James D.G.
Dunn, John W. Rogerson (eds.), William B.Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids,
Michigan, 2003, p. 1504.
5
De altfel, chiar şi prima epistolă petrină a fost privită cu suspiciune de către criticii moderni,
aceştia susţinând că epistola ar fi dezvoltată pe un schelet liturgico-omiletic conţinând similitudini
flagrante cu gândirea patristică de după epoca apostolică. Concluzia lor: Sfântul Apostol Petru nu
este autorul ei. Gundry în schimb, printr-un foarte documentat studiu, analizează epistola prin
lentila Verba Christi – încercând să dovedească astfel că autorul epistolei îşi aminteşte cu precizie
cuvintele lui Hristos, deci el cu siguranţă trebuie să fie unul din martorii oculari ai celor mai
importante evenimente ale mântuirii. Vezi Robert H.Gundry, „Verba Christi” in I Peter: Their
Implications Concerning the Authorship of I Peter and the Authenticity of the Gospel Tradition”,
în New Testament Studies, XIII (1967), 4, pp. 336. 348.
28
tocmai pentru a sublinia deliciul tendinţelor clasice, iar construcţiile elaborate

sunt alese intenţionat în detrimentul celor simple. 2 Ptr a fost fără îndoială
tributară respectării imperativelor culturale ale epocii primului secol creştin6.
Există însă deosebiri mari între 1 Ptr şi 2 Ptr, mai cu seamă în privinţa citărilor
din Scripturile Vechiului Testament (în prima epistolă apar câteva, iar în cea de-a
doua nu avem nici o referire exactă), fără a mai menţiona aici vocabularul, topica
sau preocupările teologice. Aceste aspecte stilistice pot fi trecute în contul celor
doi scribi diferiţi ca pregătire intelectuală, dar apropiaţi ai Sf. Ap. Petru care au
redactat epistolele la dictarea corifeului, şi care nu s-au abătut de la principalele
axiome teologice petrine (în cazul epistolei 1 Ptr suntem îndreptăţiţi să-l
identificăm pe Sila [5, 12], însă în ceea ce priveşte epistola 2 Ptr nu putem şti cu
exactitate cine este redactorul7 ei). Autenticitatea epistolei petrine a fost şi este
încă un subiect destul de dezbătut, însă ea a fost probată în subsidiar, prin
compararea ei cu celelalte aşa numite „literaturi petrine”: Evanghelia lui Petru8,
Predicile lui Petru9, Faptele lui Petru10, Apocalipsa lui Petru11; aceasta (epistola
2 Ptr) fiind net superioară din punct de vedere al paternitaţii cât şi al teologiei ei.
Epistola a fost recunoscută în Biserică încă din primele decenii ale creştinismului
(întocmai ca şi 1 Ptr), mai mult decât atât, a fost citată ca autentică încă din
primul secol în 1 Clement (95 d. Hr.), dar şi înaintea marii distrugeri a templului
din Ierusalim (70 d. Hr.)12. Mai apoi din sec. al II-lea, Origen dă mărturie despre
6
Albert Wifstrand, „Stylistic Problems in the Epistles of James and Peter”, în Studia Theologica,
I (1948), 1-2, pp. 175-177: „Tehnica diatribei în Epictet, care reproduce un discurs înalt
colocvial, nu conţine mai mult de două ocurenţe participiale pe pagină, în timp ce 1 Ptr are mai
mult de şase, iar 2 Ptr în medie de mai bine de zece pe pagină. A se vedea şi Robert L.Webb,
„The Petrine Epistles: Recent Developments and Trends”, în: The Face of New Testament Studies:
A Survey of Recent Research, Scot McKnight, Grant R.Osborne (eds.), Baker Academic, Grand
Rapids, [Michigan], 2004, pp. 373-390.
7
Credem că un anume ucenic (secretar) al Apostolului, care deţinea solide cunoştinţe de limbă
greacă, a redactat epistola la îndemnul lui Petru, păstrând cu stricteţe atât teologia cât şi
imperativele petrine. Cel mai probabil prin dictare, scribul doar şlefuind topica.
8
Theodor Zahn, Das Evangelium des Petrus: Das Kurzlich Gefundene Fragment Seines Textes,
Deichert, Erlangen, 1893. A se vedea şi Paul Foster, „The Disputed Early Fragments of the So-
Called Gospel of Peter – Once Again”, în Novum Testamentum, XLIX (2007), pp. 402-406;
Othmar Perler, „L’Évangile de Pierre et Méliton de Sardes”, în Revue Biblique, LXXI (1964), pp.
584-590.
9
J.K. Elliott, The Apocryphal New Testament. A Collection of Apocryphal Christian Literature in
an English Translation Based on M.R. James, Clarendon Press, Oxford, 1993, pp. 20-24.
10
J.K. Elliott, The Apocryphal New Testament..., pp. 390-431.
11
J.K. Elliott, The Apocryphal New Testament..., pp. 593-616.
12
J.A.T. Robinson, Redating the New Testament, SCM Press, London, 1976, pp. 327-335.
29
autenticitatea ei (Omilii la Iosua 7.1). De amintit faptul că toate Sinoadele

importante ale primelor patru secole creştine (Hippo, Laodiceea, Cartagina) au
recunoscut-o ca fiind canonică, cu toate că au existat şi unele retractări, cum este
cazul Epistolei lui Barnaba, spune N. Hillyer13.
Cu toate că există uşoare diferenţe între cele două epistole petrine cu
privire la vocabular şi structură, cele 3 capitole ale epistolei 2 Ptr dezvoltă trei
mari preocupări ale autorului: excursuri lămuritoare asupra virtuţilor (1, 4-5);
punerea în gardă în faţa tăvălugului falşilor profeţi care produc dezbinarea14(2, 1-
3) interpretând Scripturile după bunul lor plac (1, 20-21); preocuparea întârzierii
Parusiei şi înlăturarea scepticismului creat în jurul ideii revenirii lui Hristos (3, 4-
10). Mesajul petrin poate fi rezumat astfel: cititorii săi să ţină la credinţa
apostolică (1, 12-21; 3, 1-2); să trăiască o viaţă de sfinţenie sporită în iubire şi
dreptate (1, 3-11; 3, 11-18) dar şi să conştientizeze consecinţele imediat
următoare pentru cei ce-au repudiat adevărata cale (2, 1-22)15. Dacă în prima
epistolă Sf. Petru este preocupat de impactul cultural asupra vieţii de zi cu zi a
comunităţii, în epistola secundă pare să-l îngrijoreze puţin faptul că vectorii
culturali ai vremii, ar putea într-un anume mod să influenţeze convingerile de
bază ale Bisericii, scrie S. Ringe16.
Loghionul καινοὺς δὲ οὐρανοὺς καὶ γῆν καινὴν (2 Ptr 3, 1317).

Desăvârșirea creației în lumina recapitulării ei în Hristos
Versetul acesta are legături directe pe de o parte cu răspunsul pe care

Petru îl oferă celor ce contestau realitatea Parusiei (3, 1-7), iar pe de altă parte
vine în continuarea descrierii plastice a ceea ce va constitui realitatea palpabilă a
13
Norman Hillyer, 1 and 2 Peter, Jude, coll. New International Biblical Commentary, W.Ward
Gasque (ed.), vol. 16, Hendrickson Publishers, Peabody, [Massachusetts], 1992, p. 10.
14
În acest sens a se vedea excelentul studiu al lui Einar Molland, „La thèse „La prophétic n’est
jamais venue de la volonté de l’homme” (2 Pierre 1, 21) et les Pseudo-Clementines”, în Studia
Theologica, IX (1956), 2, pp. 67-85.
15
Scot McKnight, 2 Peter. Introduction..., p. 1504.
16
Sharon H. Ringe, „1 and 2 Peter, Jude”, în: Global Bible Commentary, Daniel Patte (ed.),
Abingdon Press, Nashville, 2004, pp. 549-550.
17
Fragmentul 2 Ptr 3, 10-13 în perspectiva genului epistolar noutestamentar, aparţine stilului
apocaliptic, unul destul de răspândit în literatura Vechiului Testament, dar şi în cea
intertestamentară, caracterizat prin revelaţii; viziuni; valenţe profetice; anunţarea Împărăţiei lui
Dumnezeu; întrebuinţarea excesivă a metaforelor etc. Pentru mai multe detalii a se vedea Klaus
Koch, The Rediscovering of Apocalyptic, SCM Press, London, 1972; T. Todorov, Genres in
Discourse, Cambridge University Press, Cambridge, 1978.
30
revenirii Domnului (3, 8-12). Cu aportul acestui text, cât şi datorită celor de la Mt
24, 1-42; 25, 1-46; 1 Co 15, 20-5818; 1 Tes 4, 13-18; 2 Ptr 3, 8-13 şi Ap 21-22
putem să întrezărim un crâmpei din ceea ce va fi şi cum se va produce revenirea
lui Hristos. În gândirea raţională a Sf. Petru, întârzierea Parusiei este rezultatul
hotărârii lui Dumnezeu de a mai acorda tuturor timp de pocăinţă (3, 11; Ap 2, 5,
16, 21; 3, 3, 19). Această idee a Dumnezeului îndelung răbdător se mai poate
întâlni în teologia petrină, în textul din 1 Petru 3, 20, dar întocmai ca şi atunci, El
va restaura19 dreptatea, chiar dacă această acţiune va fi sinonimă cu pedepsirea
nelegiuiţilor20. Această răbdare totuşi va avea un sfârşit, de aceea Petru
accentuează faptul că Parusia se va produce intempestiv, întocmai unui „hoţ în
miezul nopţii” (3, 1021), temă recurentă în arealul literaturii apocaliptice iudaice.
Referinţele primare ale lui kiriaki himera22 sunt mai mereu alăturate cu ideea de
18
Sf. Pavel descrie mântuirea creştinilor în termenii unui conflict iscat între Dumnezeul mântuitor
şi moartea cea distrugătoare, pe suportul discursului despre înviere, accentuând însă izbânda lui
Hristos ca promisiune a izbânzii noastre viitoare: „Unde îţi este moarte, biruinţa ta?” (15, 55).
Deşi mai sunt şi alte referinţe, aceasta este cea mai elocventă. Vezi J.F.Healey, „Death is
Swallowed up in Victory (1 Corinthians 15: 54): Canaanite Mot in Prophecy and Apocalypse”, în:
New Heaven and New Earth Prophecy and the Millennium. Essays in Honour of Anthony Gelston,
P.J. Harland, C.T.R. Hayward (eds.), Brill, Leiden, 1999, p. 211.
19
Petru propovăduind Evanghelia în pridvorul lui Solomon (FA 3, 1-26) şi vorbind despre
lucrarea lui Hristos, îi atribuie termenul de ἀποκαταστάσεως (v. 21) care semnifică restaurarea
unui lucru sau a unei persoane în starea ei iniţială, iar într-un sens medical înseamnă o recuperare
totală a sănătăţii (precum întâlnim la scriitori greci ca Plutarh, Diodore, Polybe etc.). Marele
scriitor evreu Iosif Flaviu, vorbeşte despre reîntoarcerea evreilor din captivitatea babiloniană în
pământul natal, în termeni de restaurare; iar Platon într-un limbaj astronomic, foloseşte
ἀποκαταστάσis pentru a defini mişcarea de rotaţie a unui astru. Pentru mai multe detalii a se
vedea Eugené Jacquier, Les Actes des Apôtres, J.Gabalda Éditeur, Paris, 1926, p. 112.
20
Scot McKnight, „2 Peter. Introduction”, în: Eerdmans Commentary on the Bible..., p. 1510.
21
Conform tuturor ocurenţelor întâlnite în Noul Testament (Mt 24, 43-44; Lc 12, 39-40; 1 Tes 5,
2; Ap 3, 3), această expresie derivă din parabolele lui Iisus, declinând atât stupoare cât şi teamă
pentru cei care nu s-au pocăit de faptele lor. De fapt, după cum cercetătorii afirmă, această
metaforă este uzuală în literatura iudaică. A se vedea D. von Allmen, „L’apocalyptique juive et le
retard de la parousie en II Pierre 3:1–13”, în: Revue de théologie et de philosophie, (XVI) 1966, p.
263.
22
Ziua Domnului apare cu precădere la profeţii Vechiului Testament în perioada decăderii morale
a poporului, când evreii uitau de Legea lui YHWH. Profeţii propun legea morală a dreptăţii,
fiindcă atunci când va veni să judece, Dumnezeu nu va face nici o deosebire între iudei şi
duşmanii lor, ci va judeca după dreptate. Profetul Amos şi Ioil protestează împotriva speranţelor
poporului care nădăjduiau că „ziua Domnului” va fi pentru ei un triumf şi un motiv de sărbătoare,
aceasta fiind mai lesne „o zi de întuneric şi nu de lumină” (Am 5, 18); „zi cu nori şi cu negură
deasă” (Ioil 2,10; 4,14). Cartea lui Sofonie vesteşte şi ea o zi a mâniei şi a judecăţii, prevestire
dată în contextul în care Iuda şi Ierusalim au ajuns să se închine la idolii neamurilor păgâne din
31
înviere23, sintaxă deloc străină Ap. Petru (3, 14). Ziua Domnului va aduce pentru
cei care din pricina ei au „umblat în viaţă sfântă şi-n cucernicie” (3, 11)
împlinirea făgăduinţelor lui Hristos, Care a promis celor credincioşi comuniunea
cu Sfânta Treime într-un pământ nou (3, 13), unde orice lacrimă va fi ştearsă şi
moarte nu va mai fi, nici strigăt, nici durere, fiindcă toate cele ce aparţineau lumii
acesteia păcătoase au trecut (Ap 21, 1-4). Dar să cercetăm îndeaproape textul
nostru:
Kαινοὺς δὲ οὐρανοὺς καὶ γῆν καινὴν24 κατὰ τὸ ἐπάγγελµα25 αὐτοῦ
προσδοκῶµεν, ἐν οἷς δικαιοσύνη κατοικεῖ („Însă potrivit făgăduinţei26 Lui, noi
aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care vieţuieşte27 dreptatea”).
jurul lor. A se vedea Pr. Petre Semen, „Sensul expresiei Iom – Iahve - Ziua Domnului la profeţii
Vechiului Testament”, în: Studii Teologice, (1978), 1-2, p. 150; Horst Dietrich Preuss, Old
Testament Theology, vol. 2, Westminster/John Knox Press, Louisville, [Kentucky], 1996, p. 273;
Bruce C. Birch, Hosea, Joel and Amos, Westminster/John Knox Press, Louisville, [Kentucky],
1997, p. 218; Daniel Stökl Ben Ezra, The Impact of Yom Kippur on Early Christianity, coll.
Wissenschaftliche Untersuchungen zum Neuen Testament, Jörg Frey (Hrg.), vol. 163, Mohr
Siebeck, Tübingen, 2003, pp. 178-179.
23
Kenneth A. Strand, „Another Look at Lord’s Day in the Early Church and in Rev. 1:10”, în:
New Testament Studies, XIII (1967), 2, p. 177.
24
Expresia γῆν καινὴν („pământ nou”) este transpusă de următorii martori: a A Ψ 048. 5. 33. 81.
436. 1735. 1739. 2344 t vg.
25
În martorii C3 syh mss întâlnim construcţia κατα eπaγγελµα (omiţând aşadar articolul definit
τὸ); în a Ψ 5. 1735 t vgcl syh mss bo cvvid avem următoarea variantă: κατα τα eπaγγελµατα (aşadar
varianta propusă este la plural – „făgăduinţelor”); respectiv lecţiunea και τα eπαγγελµατα („şi
făgăduinţelor”) în A vgst.ww sa. A se vedea Barbara and Kurt Aland, Johannes Karavidopoulos,
Carlo M.Martini, Bruce M.Metzger, The Greek-English New Testament..., p. 1428.
26
τὸ ἐπάγγελµα apare în textus receptus – cu excepţia martorilor pomeniţi mai sus, la numărul
singular, caz acuzativ; de aceea traducerea cuvenită ar fi „făgăduinţei” întocmai precum redau şi
ediţiile: Cornilescu 1921; Biblia 1914; Gika 1857; Blaj 1795; Biblia 1688; şi nu „făgăduinţelor”
cum întâlnim în versiunile: †Anania 2009; Sinodală 2005; 1988; 1982; Galaction-Radu 1939;
Nitzulescu 1897.
27
De fapt gr. κατοικέω înseamnă mult mai mult decât acest simplist “a locui”, în sensul lui
metaforic subliniază legătura intimă comunională dintre oameni şi Dumnezeu (Ef 3, 17). Cu atât
mai mult cu cât discursul petrin este dublat de-o perspectivă eshatologică, realităţile despre care el
aminteşte, şi pe care noi le aşteptăm empatici, dezvăluiesc o nouă percepţie, una ce scapă
clişeelor. În lipsa unui corespondent la fel de puternic, am optat pentru această variantă: „a
vieţui”, care mai poate fi înţeleasă prin „a locui cu cineva, a convieţui”, spre deosebirea acestui
tradiţional „a locui”, care mai degrabă surprinde o realitate statică, nicidecum una dinamică. Vezi
Barbara Friberg, Timothy Friberg, Neva F.Miller, Analytical Lexicon of the Greek New
Testament..., nota 15685.
32
Pentru început să privim acest text pe o structură tripartită: promisiune –

recapitulare / răscumpărare – renaştere. Ceea ce leagă textele (1, 4 – 3, 13) este
tocmai acest substantiv ἐπαγγελία („făgăduinţă, promisiune”), în primul caz la
plural, în textul de faţă la singular. Inserarea acestui epaghelma nu este de la sine,
ci are un rol specific: înainte de a le vorbi creştinilor despre „focul” cel necruţător
care va topi lumea aceasta păcătoasă, trebuie mai întâi să-i fereşti de ispita fricii.
De aceea leagă acest cuvânt cu cel din (1, 4) care este unul plin de nădejde, unul
ce inoculează realitatea promisiunilor lui Dumnezeu, Cel Care îi va salva de orice
pericole28. Hristos fiind simultan cauza şi scopul creaţiei, conferă unitate şi
unicitate sensului creaţiei: acela de a fi restaurată (Rm 8, 21), asumându-Şi-o
întreagă pentru a o reînnoi permanent. De aceea Parusia nu înseamnă o anulare a
creaţiei, ci o transfigurare a ei29, fiindcă şi ea a fost grav afectată de păcatul
omului, căzând în imposibilitatea de a îşi mai exercita frumuseţea originală30.
Ideea renaşterii creaţiei este intuită de Sf. Pavel (Rm 8, 19-23), un text
clasic ce vorbeşte despre raportul dintre om şi natură, în care apostolul vede slava
viitoare ca într-o oglindă, timpul de acum este reflecţia începutului relaţiei cu
Hristos. Pavel demonstrează faptul că relaţia dintre om şi natură are caracteristică
unui eveniment viitor prin raportare, de aceea creştinul aşteaptă şi tânjeşte
descoperirea lui ca fiu al lui Dumnezeu în deplinătate, la revenirea lui Hristos.
Renaşterea întru slavă atât a creaţiei cât şi a omului se va produce la Parusie,
transformarea dintr-o materie perisabilă întru una nestricăcioasă şi veşnică
petrecându-se într-o clipă. Acesta va fi momentul în care se va revela deplin
adevărul potrivit căruia, telosul făpturii umane şi al întregii creaţii intră în strânsă
legătură31. Dar pentru a aprofunda intenţia Sf. Petru, recurgem la următoarea
schemă logică:
28
Simon J.Kistemaker, Exposition of Peter and Jude..., p. 339.
29
Adrian Lemeni, Sensul Eshatologic al Creaţiei, Editura ASAB, Bucureşti, 2007, p. 144:
„Oamenii, fiind reali, nu vor pieri, ci vor progresa în fiinţă. Nici substanţa, nici materia creaţiei nu
va dispărea, ci chipul lumii acesteia (1 Co 7, 31), adică elementele în care a avut loc călcarea
poruncii, întrucât omul a îmbătrânit în ele. Când chipul lumii va fi trecut, iar omul se va reînnoi, şi
se va maturiza pentru nestricăciune, ajungând să nu mai îmbătrânească, atunci vor fi un cer nou şi
un pământ nou (Is 45, 17) în care va sălăşlui omul cel nou, vorbind cu Dumnezeu în chip mereu
nou, lucru ce va dura la nesfârşit, după cuvântul Profetului (Is 46, 22)”.
30
Jean-Claude Larchet, La Divinisation de l’Homme selon Saint Maxime le Confesseur, Les
Éditions du Cerf, Paris, 1996, pp. 254-255.
31
Pr. Stelian Tofană, “Suspinul creaţiei şi slava fiilor lui Dumnezeu, după Rom. 8, 19-23”, în:
Studia Universitatis Babeş-Bolyai Theologia Orthodoxa, (2007), 1, pp. 15-17.
33
δὲ32 (Însă) - Conjuncţie

προσδοκῶµεν καινοὺς οὐρανοὺς (aşteptăm ceruri noi) – Verb
indicativ / Adjectiv în acuzativ / Substantiv în acuzativ
καὶ (şi) - Conjuncţie
γῆν καινὴν (pământ nou) – Substantiv în acuzativ / Adjectiv în acuzativ
κατὰ (potrivit) – Prepoziţie
τὸ ἐπάγγελµα αὐτοῦ (făgăduinţei Lui) – Substantiv în acuzativ /

Pronume personal
ἐν οἷς (în care) – Prepoziţie / Pronume relativ în dativ, gen

masculin
δικαιοσύνη κατοικεῖ (vieţuieşte dreptatea) – Substantiv în nominativ /

Verb indicativ la diateza activă
După cum se poate observa, Sf. Petru alege să-şi redacteze textul uzând în
majoritatea cazurilor de substantive şi adjective în acuzativ, respectiv unul în
nominativ. Verbele apar la indicativ, coordonate de două conjuncţii respectiv
două prepoziţii, pe care le-am indentat mai sus prin italic. Acestea arată atât ţinta
clară (pe cine?) vizând complementul direct (desemnând obiectul asupra căruia se
exercită acţiunea – „ceruri şi un pământ” [noi/nou]), dar şi realitatea acţiunii, care
se va desfăşura în viitor („aşteptăm”). Această atitudine nu face altceva decât să
evidenţieze tensiunea aşteptării Parusiei, pe care apostolul o inoculează în
rândurile cititorilor, aşa cum o făcea şi Sf. Pavel cu aproximativ zece ani mai
devreme în (1 Tes 4, 17). De altfel, în Biserica primară, această aşteptare febrilă a
revenirii Domnului, a constituit un aspect cheie în definitivarea dogmei Parusiei,
după cum bine o vedem centralizată şi în finalul simbolului de credinţă apărut
32
Intrând în strânsă legătură cu versetul precedent, această simplă particulă oferă tranziţia
necesară către v. 13 cel care constituie totodată şi concluzia logică a întregului corpus (3, 3-13)
apocaliptic. Vezi Eric Fuchs, Pierre Reymond, La Deuxième Épitre de Saint Pierre..., p. 121.
34
pentru prima dată în bisericile Romei33. Conjuncţia δὲ lansează întreaga

argumentaţie a textului nostru, iar odată cu inserarea verbului la indicativ urmat
de substantivele şi adjectivele în acuzativ, Petru ajunge la miezul problemei la
care făcuse referire până aici doar tipologic. Prepoziţia κατὰ mărturiseşte
realitatea faptică prin plasarea accentului asupra Celui Care S-a oferit garantul
acestei făgăduinţe (ἐπάγγελµα) – Hristos. Ultima prepoziţie ἐν οἷς anticipează la
o anumită scară, atributul excelenţei ce va caracteriza noua realitate (drept,
dreaptă). Alegând forma ei substantivală (δικαιοσύνη) Petru transmite ideea unei
personificări, a unei realităţi întrupate aş îndrăzni să afirm. În genere, textul este
plămădit pe filonul a patru mari constructe: prosdokomen kainous ouranous
secondat de gen kainen, coordonate prepoziţional de to epaghelma autou
respectiv dikaiosunē katoikei. În cele ce urmează le vom analiza pe rând, urmând
ca asupra ultimului substantiv (dikaiosunē) să rezervăm o atenţie mai specială,
datorită profunzimii lui teologice.
Substantivul οὐρανοὺς34 (11 ocurenţe în epistola noastră35) poate fi tradus
prin: „cer, parte a universului, firmament, locul în care locuieşte Dumnezeu,
îngerii şi sfinţii”. Pluralul οἱ οὐρανοί este un concept originar iudeu, întâlnit în
33
Abbé Constant Fouard, Saint Peter and the First Years of Christianity, Longmans Green and
Co., New York, 1893, pp. 232-234; Charles A.Wanamaker, The Epistles to the Thessalonians. A
Commentary on the Greek Text, coll. The New International Greek Testament Commentary, I.
Howard Marshall, W. Ward Gasque (eds.), William B.Eerdmans Publishing Company, Grand
Rapids, [Michigan], 1990, pp. 174-176.
34
În ebraică, (ŝāmayim) este traducerea lui οὐρανοὺς iar din cele aproximativ 420 ocurenţe
întâlnite în Vechiul Testament, doar câteva se referă la ŝāmayim ca fiind un spaţiu în exclusivitate
sacru. Îşi trage originea din arealul limbilor semitice (akkadian-ul ŝamû; ugaritic-ul ŝmm
respectiv arabic-ul samā’), însă etimologia cuvântului nu poate fi stabilită cu precizie, deşi se
crede că ar proveni din akkadian-ul ŝa mê „din apă”. Vezi M. Hutter, M. de Jonge, „Heaven
οὐρανός (-νοί)”, în: Dictionary of Deities and Demons in the Bible, Karel van der Toorn, Bob
Becking, Pieter W. van der Horst (eds.), Brill, Leiden, 21999, p. 388; F. Vigouroux, Dictionnaire
de la Bible, (Contenant tous les Noms de Personnes, de Lieux, de Plantes, d’Animaux,
mentionnés dans les Saintes Écritures...), tome deuxième, première partie, Letouzey et Ané
Éditeurs, Paris, 1912, pp. 750-751.
35
Se întâlneşte în textele: 1, 11, 15, 17, 18; 2, 10, 11; 3, 5, 7, 10, 12, 13. În corpusul
noutestamentar numărăm următoarele: Mt (x 82); Mc (x 18); Lc (x 35); In (x 18); FA (26); Rm (x
2); 1-2 Co (x 5); Ga (x 1); Ef (x 4); Flp (x 1); Col (x 5); 1-2 Tes (x 3); Evr (x 10); Iac (x 2); 1-2
Ptr (x 14) şi Ap (x 52). Statistică preluată din Exegetical Guide: 2 Petrus 3, 13 (NA 27) „Libronix
Digital Library System v. 3.0”. A se vedea şi Thomas Newberry, George Ricker Berry, The
Interlinear Literal Translation of the Greek New Testament, WA: Logos Research Systems, Inc.,
Bellingham, 2004.
35
Septuaginta, unde se exprimă faptul că cerul este împărţit în sfere, Dumnezeu

locuind în sfera cea mai îndepărtată36. Potrivit limbajului biblic, ouranous
cadrează câteva interpretări complementare în Noul Testament: luat într-un sens
fizic, vizează bolta de deasupra pământului, în care norii sunt suspendaţi, unde
ploaia se formează, şi unde atât soarele cât şi luna, stelele sunt plasate în acelaşi
spaţiu celest (Mt 6, 26; Mc 13, 25; Lc 12, 56; Iac 5, 18; Evr 11, 12). Conceptul
este folosit însă pentru a descrie locul unde Dumnezeu locuieşte, numit de
psalmist „cerul cel sfânt al Lui” (Ps 19, 7), răsplătirea celor neprihăniţi (Mt 5, 12;
1 Ptr 1, 4). Cerurile, în Vechiul Testament se referă metonimic la Dumnezeu
Însuşi (Is 37, 16; Dn 4, 28), utilizat însă cu acelaşi sens şi în Noul Testament (Mt
21, 25; Mc 11, 30; In 3, 27), respectiv Împărăţia Cerurilor asemănată cu
Împărăţia lui Dumnezeu (Mt 19, 23-24). În textul de la 2 Co 12, 2, Sf. Pavel a fost
răpit „până la al treilea cer”, adică locul unde cei neprihăniţi vor petrece alături de
Domnul, având cale liberă către pomul vieţii (Ap 2, 7). Nu în ultimul rând,
ouranous având derivatele sale (epouranios – ceresc; ouranothen – ceea ce este
din cer; messouranema – mijlocul cerurilor), poate însemna şi ultimul cer (Evr
11, 16) care se referă la un rai mai adânc, sau la cetatea sfântă, la noul Ierusalim
(Ap 21, 237). Ca valoare adjectivală, οὐράνιος se mai foloseşte în evanghelii
pentru a face referire către Tatăl (Mt 15, 13) sau către sfinţii îngeri (Lc 2, 13), iar
ca adverb, οὐρανόθεν este folosit pentru a sublinia caracterul extramundan al
unui lucru (FA 14, 17; 26, 1338).
Dincolo de toate aceste aplicaţii, pentru a reuşi să înţelegem şi mai bine
acest οὐρανός, devine imperativ să aşezăm în ecuaţie şi dimensiunile lui social
culturale în contextul lumii antice. Aici, ceea ce-l stăpânea pe om, sau ceea ce se
află în spatele tuturor acţiunilor sale, era tocmai această lume cerească. În
schimbul de experienţă cu alte popoare şi culturi, cât şi datorită efectelor
persecuţiei şi a suferinţei îndelungate, ouranous a cunoscut o explozie
etimologică, cadrând o întreagă suită de ocurenţe şi semnificaţii (călătorii
36
Timothy, Barbara Friberg, Neva F.Miller, Analytical Lexicon of the Greek New Testament..., p.
288.
37
Spiros Zodhiates, Warren Baker, George Hadjiantoniou, The Complete Word Study Dictionary.
New Testament, AMG Publishers, Chattanooga, 1993, nota 3772; James Swanson, A Dictionary
of Biblical Languages. Greek New Testament, vol. 5, Logos Research Systems, Inc., 2001, p. 497;
Alfred E.Tuggy, Lexico Grieco-Espaňol del Nuevo Testamento, Editorial Mundo Hispano, El
Paso, Texas, 1996, pp. 699-700; Hermann Cremers, Biblisch Theologisches Wörterbuch des
Neutestamentlichen Griechisch, Verlag Friedrich Andreas Perthes, Stuttgart, 1923, pp. 825-829.
38
W.E. Vine, Vine’s Expository Dictionary of Old and New Testament Words, vol. 2, Fleming
H.Revell, Grand Rapids, [Michigan], 1981, pp. 208-209.
36
vizionare cereşti, experienţe extatice, funcţii soteriologice ale „cerescului” de

dincolo de el, remitologizări, dar însă şi mult scepticism). Dincolo de toate aceste
elemente speculative, episodul Botezului lui Hristos este un element cheie:
cerurile (οἱ οὐρανοί) se deschid deasupra lui Iisus iar Tatăl mărturiseşte despre
El, aici aşteptările profeţilor îşi cunosc sfârşitul (Is 63, 19) – de acum înainte în
persoana lui Iisus Hristos binecuvântarea eshatologică este pusă în mişcare, El nu
mai este doar uşa sau calea către οὐρανοὺς, ci cerul însuşi (In 1, 51 39). Din acest
motiv, experienţa Împărăţiei Cerurilor este posibilă încă de pe acest pământ,
pregustând-o în avans, urmând ca împlinirea ei să aibă loc după Parusie, iar ţinta
către care trimite Sf. Petru este descoperită de adjectivele καινοὺς, καινὴν „noi,
nou” exprimând calitatea a ceea ce va fi ca expresie a înlocuirii celor vechi.
Cerurile şi pământul de acum sunt încă sub blestemul păcatului datorită greşelii
lui Adam, de aceea textul de faţă anunţă un nou început, „ceruri noi şi un pământ
nou” nestricăcioase, dincolo de orice proiecţie imaginativ umană40, unde
Dumnezeu Însuşi va vieţui (κατοικεῖ) cu sfinţii Săi întru neprihănire. Acesta este
sensul prim pe care Petru îl conferă lui οὐρανοὺς – acela de restaurare, de
recreare în Hristos41, aşteptând (προσδοκάω) un sfârşit şi o înnoire radicală,
dincolo de toate celelalte dimensiuni mai mult sau mai puţin speculative pe care
le îmbracă termenul, după cum am văzut.
Pentru a putea înţelege şi mai bine ceea ce va constitui inaugurarea
Parusiei, nu este de ajuns doar să înţelegem inflexiunile literar teologice ale
expresiei καινοὺς οὐρανοὺς, ci trebuie să putem pătrunde şi semnificaţiile lui γῆν
39
U. Schoenborn , „οὐρανός, οῦ, ὁ ouranos Himmel”, în: Exegetisches Wörterbuch zum Neuen
Testament, Horst Balz, Gerhard Schneider (Hrsg.), band 2, Verlag W.Kohlhammer, Stuttgart,
1981, pp. 1329-1334.
40
Kenneth. S. Wuest, „Second Peter in the Greek New Testament”, în: Wuest’s Word Studies in
the Greek New Testament, Kenneth. S. Wuest (ed.), William B.Eerdmans Publishing Company,
Grand Rapids, [Michigan], 1970, p. 74.
41
Primii exegeţi s-au întrebat despre modul în care Dumnezeu va aduce fizic aceste două realităţi
la îndeplinire, astfel au luat naştere întrebări ca: oare Petru învaţă că cerurile şi pământul vor fi
distruse iar în locul lor Dumnezeu va recrea ceva cu totul nou, sau Dumnezeu pur şi simplu doar
va purifica, restaura vechea creaţie? De partea primei opţiuni postulează interpreţi ca Sf. Iustin
Martirul şi Filozoful alături de Minucius Felix; iar în tabăra cealaltă îşi împart contribuţia nume ca
Sf. Irineu de Lyon şi Fer. Origen. A se vedea Thomas R.Schreiner, 1, 2 Peter, Jude, coll. The New
American Commentary, E.Ray Clendenen, Kenneth A.Matthews, David S.Dockery (eds.), vol. 37,
B&H Publishing Group, 2003, p. 392.
37
καινὴν42. Pământul (γῆν) ca locuinţă a Bisericii luptătoare, ca regiune sau ca

teren natal (FA 7, 3), ca suprafaţă terestră (Mt 10, 2943), conform învăţăturii Sf.
Petru, va arde sub impulsul focului curăţitor, după ce Hristos va judeca lumea44.
Cum se va produce exact aceasta nu ştim cu exactitate45, însă un lucru este sigur,
noua creaţie nu va fi caracterizată de promisiunea prosperităţii – precum ne
sugerează Talmudul şi întreaga lume islamică, ci mai degrabă de o dreptate
incoruptibilă, semn al teocraţiei absolute (Mt 5, 646). Scopul acestei conflagraţii
(vv. 10-13), nu este acela de a distruge universul, ci mai degrabă epurarea lumii
păcătoase în care trăim pentru a înlătura tot ceea ce a devenit stricăcios în creaţie,
42
Din grupul celor două cuvinte greceşti ale adjectivului „nou” (neos; kainos) primul se referă la
noutate în relaţie de interdependenţă temporală (tânăr; recent); pe când kainos înseamnă nou în
relaţie cu tipul, cu forma (proaspăt; neuzat). Noul Testament foloseste de cele mai multe ori
kainos pentru a face referire la „noua Lege” (Lc 22, 20); la „noua învăţătură a lui Iisus” (Mc 1,
27); la „limbi noi” (Mc 16, 17); la „noua poruncă a lui Iisus” (In 13, 34); la „noua făptură în
Hristos” (2 Co 5, 17); la noul nume şi la cântarea cea nouă din ceruri (Ap 2, 17; 5, 9); etc. A se
vedea Norman Hillyer, 1 and 2 Peter, Jude..., p. 221; I.Howard Marshall, The Gospel of Luke. A
Commentary on the Greek Text, coll. The New International Greek Testament Commentary, I.
Howard Marshall, W.Ward Gasque (eds.), William B.Eerdmans Publishing Company, Grand
Rapids, [Michigan], 1986, pp. 805-807; Ioannis Karavidopoulos, Evanghelia după Marcu, trad. de
Sabin Preda, Editura Bizantină, Bucureşti, pp. 72. 385; André Scrima, Comentariu Integral la
Evanghelia după Ioan, trad. de Monica Broşteanu, Anca Manolescu, Humanitas, Bucureşti, 2008,
pp. 202-203; Theodor Zahn, Der zweite Brief des Paulus an die Korinther, A. Deichertsche
Verlagsbuchhandlung, Leipzig, 1918, pp. 261-263; Daniel Mihoc, Epistolele Apocalipsei.
Introducere, traducere şi comentariu, Editura Teofania, Sibiu, 2003, pp. 76-79.
43
Frederick William Danker, A Greek-English Lexicon of the New Testament and Other Early
Christian Literature..., p. 196.
44
Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului... p. 145.
45
Kalomiros totuşi afirmă că în icoana Judecăţii de Apoi, putem observa un râu de foc care
ţâşneşte spre noi din tronul lui Hristos, care „curge din Eden ca să ude raiul” (Fc 2, 10), şi care nu
este altceva decât râul harului lui Dumnezeu, revărsarea iubirii Lui către creaturile Sale. Aşadar
iubirea este foc, iubirea este izvorul focului („Scara Raiului”, 30. 18). Însă acest foc îi mistuie pe
toţi care nu sunt foc ei înşişi, dar îi face strălucitori pe cei ce sunt foc în ei înşişi. Conform lui
Kalomiros, expresia focului care de fapt este expresia dumnezeirii, defineşte iubirea lui
Dumnezeu care recrează lumea curăţind-o de orice păcat, tocmai pentru aceasta, nici desfrânaţii,
nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici stricaţii de tot felul, nici sodomiţii, nici hoţii, nici
lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii (1 Co 6, 9-10), nu vor putea moşteni acest γῆν καινὴν,
pentru că nu pot suferi această iubire arzătoare a lui Hristos, şi nicidecum nu pot sta în
proximitatea ei. Vezi Alexandros Kalomiros, Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul omului şi
cosmosului..., pp. 91-92.
46
Ceslas Spicq, Les Épitres de Saint Pierre, coll. Sources Bibliques, M. Morard, J.D. Barthélemy
(eds.), J. Gabalda et Cie Éditeurs, Paris, 1966, p. 260.
38
punând astfel bazele unei noi dimensiuni47. Desigur că această recreaţie trimite
către o perspectivă eshatologică, o simplă privire de ansamblu dezvăluie faptul că
pe durata epistolei, adjectivul aìonios completează substantivul Basileía, de fapt
aìonios fiind un termen cheie al scripturilor: dovedind eternitatea lui Dumnezeu,
şi domeniul ei de aplicabilitate; promiţând arvuna mântuirii eshatologice;
punctând perspectiva veşniciei fără început48. Venerabilul Bede leagă această
proiecţie de concluzia imediat următoare a textului nostru: „în care vieţuieşte
dreptatea”, ca răsplată a efortului depus49.
Expresia κατὰ τὸ ἐπάγγελµα αὐτοῦ (potrivit făgăduinţei Lui) este
mobilul celor exprimate mai sus, este ancora cea tare de care se agaţă toată
nădejdea noastră. Acest ἐπάγγελµα50 este un substantiv folosit doar în această
epistolă (x 2) şi doar de către Sf. Petru, aşadar o licenţă poetică am putea spune,
sau o nuanţă a originalităţii petrine folosind acuzativul51. Cu toate că alţi autori ai
47
Corneliu Constantineanu, Marius Ungur, “The New Heavens and New Earth: Explorations in
Biblical Eschatology”, în: Plēroma, (2010), 2, p. 59.
48
Karin Sonnleitner, Die Eschatologie des 2 Petrusbriefes, Dissertation aus Evangelischer
Theologie zur Erlangung des Doktorgrades an der Fakultät der Evangelischen Theologie der
Universität Wien, Wien, 2008, p. 132.
49
Bede the Venerable, Commentary on the Seven Catholic Epistles, Cistercian Publications,
Kalamazoo, [Michigan], 1985, p. 151.
50
Acest acuzativ ἐπάγγελµα are sensul general de „declaraţie”, precum se poate observa şi în
scrierile lui Homer. Însă în cazul lui Platon, cuvântul (πόλεµον ἐπαγγέλλειν) este folosit pentru a
promite război cuiva. În istoria lui Tucidide (V, 47; VII, 17) termenul este folosit atunci când,
conducătorii statului se adresează la imperativ către supuşii lor, iar în Aeschines, ἐπαγγελία
devine termenul tehnic folosit pentru „lege” (în declararea unei plângeri împotriva cuiva) sau pur
şi simplu pentru a orchestra judecata. Pe lângă aceste succinte exemple, în gândirea elină termenul
se mai referă şi la promisiunile făcute de om către divinitate, însă niciodată invers. În gândirea
iudaică, şi deci în gândirea Vechiului Testament, termenul nu îşi găseşte locul, acesta nu are
rădăcini intinse în istoria poporului iudeu, el este articulat de abia în scrierile Sf. Pavel, care vede
întreaga istorie a Vechiului Testament de pe punctul de promisiune. Iar pe de altă parte,
ἐπαγγελία pentru apostolul neamurilor, este un sinonim fidel al lui εὐαγγέλιον transliterarea
ebraicului ‫ְשׂרה‬
ָ ‫ בּ‬care înseamnă „veşti bune”, sau „răsplată pentru veştile bune” (2 Rg 4, 10; 18,
20). De aceea, intenţia lui Petru trebuie înţeleasă în contextul scrierilor Sfântului Pavel (Rm 4, 21;
Ga 3, 19; Evr 10, 23) din care se inspiră. Schniewind, Friedrich, „ἐπαγγέλλω, ἐπαγγελλία,
ἐπάγγελµα, προεπαγγέλλοµαι”, în: Theological Dictionary of the New Testament..., vol. 2, pp.
576-581.
51
Tot varianta la acuzativ o foloseşte şi Sf. Luca (24, 49) dar şi Sf. Pavel (Ga 3, 14; Rm 4, 16),
însă folosind termenul de ἐπαγγελίαν, respectiv εὐαγγέλιον (Ef 1, 13). Singur Apostolul Ioan,
schimbă registrul narativ, lucrând cu verbul (indicativ aorist) ἐπηγγείλατο (1 In 2, 25) pentru a
lămuri aceaşi realitate.
39
Noului Testament, folosesc fie nominativul ἐπαγγελία (FA 2, 39; Rm 4, 13-14),

fie genitivul ἐπαγγελίας (FA 7, 17; Rm 9, 8; Ef 2, 12; Evr 4, 1). Promisiunea care
ni se aminteşte aici, invocă realitatea cerurilor şi a pământului nou, bazată pe
profeţiile lui Is 65, 17, 22, şi care se mai poate regăsi şi-n literatura apocaliptic
iudaică (Cartea Jubileelor 1: 29; 1 Enoh 45: 4-5; Apocalipsa lui Baruh 32: 6;
Apocalipsa lui Ilie 3: 9852). În toate cele trei instanţe ale termenului (vv. 4, 9, 13),
Sf. Petru alege să insereze contextul Parusiei, iar promisiunea53 este cuprinsă în
datele istoriei mântuirii (de la facerea cerurilor şi a pământului [Fc 1, 1] şi până la
sfârşitul timpurilor, când Dumnezeu va recapitula creaţia în Hristos prin focul
curăţitor54). Ultima promisiune ne este dată în Ap 21, 1, şi este una foarte clară:
vechiul este îndepărtat de intervenţia lui Dumnezeu, iar noul face parte din planul
lui Dumnezeu55.
Pentru cel din urmă pilon al versetului (ἐν οἷς δικαιοσύνη κατοικεῖ - în
care vieţuieşte dreptatea) este necesară o abordare mult mai minuţioasă.
În Vechiul Testament, registrul semantic al lui δίκαιος intră în strânsă
legătură cu rădăcina ‫( צדק‬a face dreptate, a pune lucrurile în ordine56) care în
ediţia „Kittel57” se regăseşte de 504 ori, iar în ediţia „Ralphs LXX58” ocurenţa
termenului este mai scăzută cu zece procente59. Această judecată exercitată de
foruri competente, nu avea ca ultim scop condamnarea, ci mai degrabă
îndreptarea, întocmai precum David cere judecată de la Dumnezeu (Ps. 25, 1),
ceea ce înseamnă că judecata restabileşte echilibrul comunităţii60. În istoria lui
52
Richard J.Bauckham, Jude, 2 Peter..., p. 325.
53
Această promisiune a ţinut în viată de-a lungul istoriei creştinismului multe dintre Bisericile
locale, comunităţi mici păstorite de oameni mai puţin duhovniceşti, înconjurate de violenţă şi de-o
foamete adâncă de Hristos. Vezi Fred B.Craddock, First and Second Peter and Jude, coll.
Westminster Bible Companion, Patrick D.Miller, David L.Bartlett (eds.), Westminster John Knox
Press, Louisville, [Kentucky], 1995, p. 122.
54
Simon J.Kistemaker, Exposition of Peter, and Jude..., p. 339; Matthew Henry, Comentario de la
Biblia. En un Tomo, Editorial Unilit, Miami, 1999, p. 1024.
55
Paul A.Cedar, James, 1,2 Peter, Jude, coll. The Preacher’s Commentary, Lloyd J.Ogilvie (ed.),
vol. 34, Thomas Nelson Publishers, Nashville, 1984, p. 236.
56
Francis Brown, The Brown-Driver-Briggs Hebrew and English Lexicon, Clarendon Press,
Oxford, 1907.
57
Rudolf Kittel, Biblia Hebraica, J.C. Hinrichs, Leipzig, 1909.
58
Alfred Rahlfs, Robert Hanhart, Septuaginta, Deutsche Bibelgesellschaft, 22007.
59
J.A. Ziesler, The Meaning of Righteousness in Paul. A Linguistic and Theological Enquiry, coll.
Society for New Testament Studies Monograph Series, Matthew Black (ed.), vol. 20, Cambridge
University Press, 1972, p. 18.
60
W.F. Lofthouse, “The Righteousness of God”, în: The Expository Times, L (1939), pp. 341-345.
40
Israel, regele era cel investit cu judecarea comportamentelor sociale (2 Rg 14, 1-

20; 15, 1-6; 2 Par 19, 5-7; Ps 71, 1-261), în toate celelalte situaţii iudeii îşi
îndreptau deprecaţiile spre YHWY - ultima bornă în materie de judecată62.
Derivatele verbului ‫ צדק‬sunt: Hiph’il, Qal, Pi’el, Niph’al, Hithpa’el. Hiph’il este
sinonimul lui δίκαιουν iar sensul lui de bază este accentuarea nevinovăţiei, a
dreptăţii, în ambele cazuri omul este declarat a fi drept din pricina faptelor sale
(Iov 27, 5; Is 53, 11; Dn 12, 3). Aşadar, hiph’il reprezintă restaurarea comunităţii
sau a relaţiilor din perspectiva Legământului, îmbrăcând astfel o dimensiune
etică. Qal se traduce prin „a fi drept” în logică civică sau juridică, sau în ambele
sensuri. Pi’el numără patru instanţe (Ir 3, 11; Iz 16, 51-52; Iov 32, 2, 32-33), toate
demonstrând existenţa reală a dreptăţii. Niph’al se regăseşte doar în (Dn 8, 14)
însemnând fără îndoială acţiunea prin care se restabileşte ordinea, întocmită de
Dumnezeu Însuşi. În cele din urmă hithpa’el (Fc 44, 16) este sinonim cazului
pi’el arătând împlinirea dreptăţii din perspective etice şi juridice63. În concordanţă
cu verbele de mai sus intră şi substantivul sedeq, sedāqāh (dreptate, justeţe)
purtând în esenţă aceeaşi semnificaţie64. Prin urmare, conceptul „dreptate” sau
„îndreptare” în Vechiul Testament, este concentrat în termeni ca: obiecte; om;
Dumnezeu, luând valoare hotărâtoare în iconomia faptelor noastre. Astfel că,
61
Cătălin Varga, „Teologia şi Exegeza episodului „Schimbarea la Faţă” (varianta lucanică)”..., p.
84.
62
Henri Cazelles, „A Propos de quelques textes difficiles relatifs à la justice de Dieu dans
l’Ancien Testament”, în: Revue biblique, (1951), 2, p. 169. Ca Rege al poporului ales, YHWH
este Cel care guvernează istoria, intervenind în momentele de cotitură (Ios 1, 9; 2, 24; 3, 7; 6, 20
etc.) prin profeţii şi mesagerii Săi (Is 1, 18; 25, 6-7; 40, 4-5; Ir 6, 16-19; 15, 19; Iz 33, 2-20; 37, 9;
Mal 3,1). Ca Judecător (Ps 95, 10-13), YHWH inspiră scrierile vechiului legământ de
responsabilitatea distribuirii unei dreptăţi sociale echivalente cu patologia faptei. Vezi Leo
G.Perdue, The Blackwell Companion to the Hebrew Bible, Blackwell Publishers, Oxford, 2001, p.
243; Aubrey Johnson, Sacral Kingship in Ancient Israel, University of Wales Press, Cardiff,
1967, pp. 6-7; Gerhard Von Rad, Old Testament Theology, vol.1, SCM Press Ltd, London, 1975,
p. 372; Edmond Jacob, Théologie de L’Ancien Testament, Delachaux&Niestle, Neuchatel, Paris,
1955, pp. 75-82.
63
J.A. Ziesler, The Meaning of Righteousness in Paul..., pp. 18-21; R. Laird Harris, Gleason L.
Archer, Bruce K. Waltke, Theological Wordbook of the Old Testament, Moody Press, Chicago,
1980, pp. 947-949; Martin H. Manser, Alister E. McGrath, Donald J. Wiseman, Zondervan
Dictionary of Bible Themes, Zondervan Publishing House, Grand Rapids, [Michigan], 1999, (nota
1270); James Swanson, A Dictionary of Biblical Language. Hebrew Old Testament, Logos
Research Systems, second edition, 2001, (nota 9149-9151).
64
James Hardy Ropes, „Righteousness” and „The Righteousness of God” in the Old Testament
and in St.Paul”, în: Journal of Biblical Literature, XXII (1903), 2, p. 215.
41
omul îndreptat este acela care se supune legii (Lv 19, 3665), este acela care
împlineşte Legământul, pentru că noţiunile de conştiinţă, închinare, justiţie, lege,
relaţii sociale, naţionalitate, toate se cuprind în acest concept66.
În Noul Testament, δικαιοσύνη se referă în general la judecata lui
Dumnezeu exercitată prin Iisus Hristos la Parusie (FA 17, 31; Ap 19, 11),
respectiv la domnia lui Dumnezeu în mijlocul Bisericii (2 Ptr 1, 1). În textul din
Mt 3, 1567 el indică faptul că Iisus se gândeşte mai degrabă la ceva specific numai
Lui şi Sf. Ioan, decât la un principiu general de genul: Dumnezeu are nevoie ca El
să fie botezat de Ioan. În toate celelalte cazuri ale evangheliei, δικαιοσύνη indică
o înţelegere de bază a conduitei pe care Dumnezeu o aşteaptă de la poporul Său68.
În episodul Botezului Său, Iisus, prin utilizarea lui δικαιοσύνη, este prezentat de
evanghelist ca îndeplinind conduita necesară prin care devine plăcut în faţa
Tatălui. Sf. Luca în FA 10, 3569 vorbeşte despre faptele bune săvârşite de
neamurile devenite plăcute înaintea lui Dumnezeu, în termeni ca δικαιοσύνην,
deşi acest ἐργάζεσθαι δικαιοσύνην („lucrează ceea ce este drept”) nu este
nicidecum suficient pentru mântuire70. Construcţie care, în ideea ei de apartenenţă
65
Norman H. Snaith, The Distinctive Ideas of the Old Testament, The Westminster Press,
Philadelphia, 1946, p. 73; C.H. Dodd, The Bible and the Greeks, Hodder&Stoughton, London,
1954, pp. 44-45.
66
J.A. Ziesler, The Meaning of Righteousness in Paul..., p. 38-43. Lynonnett în schimb vine cu o
contribuţie importantă, arătând că dikaiosune este o traducere a cuvântului ebraic „tsedaká” care
înseamnă lucrarea lui Dumnezeu prin intermediul căreia se împlineşte sau se statorniceşte
mântuirea omului. Vezi Stanislao Lynonnett, „La soteriologie paulienne”, în: Introduction à la
Bible 2, Desclée de Brouwer, Bílbao, p. 840.
67
“Şi răspunzând Iisus, i-a zis: Lasă acum, că astfel se cuvine ca noi să-mplinim toată dreptatea.
Atunci L-a lăsat: ἀποκριθεὶς δὲ ὁ Ἰησοῦς εἶπεν πρὸς αὐτόν· ἄφες ἄρτι, οὕτως γὰρ πρέπον ἐστὶν
ἡµῖν πληρῶσαι πᾶσαν δικαιοσύνην. τότε ἀφίησιν αὐτόν” (†Anania 2009; NA27).
68
R.T. France, The Gospel of Matthew, coll. The New International Commentary on the New
Testament, Ned B.Stonehouse, F.F. Bruce, Gordon D.Fee (eds.), William B.Eerdmans Publishing
Company, Grand Rapids, [Michigan], 2007, pp. 117-118; Eduard Schweizer, Das Evangelium
nach Matthäus, coll. Das Neue Testament Deutsch, Gerhard Friedrich (Hrsg.), Evangelische
Verlagsanstalt, Berlin, 1977, pp. 28-29. U. Luz pune o întrebare fundamentală aici: dreptatea
mateiană înseamnă o datorie de conştiinţă pe care fiecare om trebuie să o îndeplinească, sau doar
acea jurisdicţie veterotestamentară instrumentată în baza sfinţeniei Legii? Vezi Ulrich Luz, El
Evangelio Segun San Mateo. Mt 1-7, vol. 1, Ediciones Sigueme, Salamanca, 1993, p. 208.
69
“Ci, în orice neam, cel ce se teme de El şi face ceea ce este drept este primit de El: ἀλλ᾽ ἐν
παντὶ ἔθνει ὁ φοβούµενος αὐτὸν καὶ ἐργαζόµενος δικαιοσύνην δεκτὸς αὐτῷ ἐστιν”.
70
Gottlob Schrenk, Gottfried Quell, „δίκη, δίκαιος, δικαιοσύνη, δικαιόω, δικαίωµα, δικαίωσις,
δικαιοκρισία”, in Theological Dictionary of the New Testament, vol. 2..., p. 199; Horatio
42
Dumnezeului Celui imparţial, seamănă izbitor cu cea din Rm 2, 10-1171. Aici Sf.
Petru îşi începe discursul lăsând să se înţeleagă faptul că în ultimele zile
Dumnezeu i-a descoperit un adevăr mai vechi: în faţa Creatorului, omul interior
primează în faţa celui exterior, găsindu-şi astfel îndreptarea în Hristos. Adică,
dacă cineva primeşte drept călăuză voia lui Dumnezeu şi ascultă de poruncile
Sale, îndreptăţirea sa nu mai ţine cont de origini72. Prin urmare, din ceea ce
autorul ne prezintă în acest text, două sunt cerinţele de bază pentru ca un om să
fie îndreptat în Hristos: să se teamă de Dumnezeu şi să practice dreptatea de tot
felul73. Apostolul Ioan, spre deosebire de ceilalţi, vorbeşte despre un dikaiosunē
nedespărţit de dreptatea lui Hristos, şi de fiecare dată oferind substantivului
implicaţii hristologice. Conform textului din In 16, 874 termenul nostru este
intercalat între păcat şi judecată, formând o triadă, cu centrul ei într-un plan
eshatologic, când Iisus va reveni pentru a judeca lumea atât pentru păcatele ei cât
şi pentru că nu a recunoscut dreptatea lui Iisus de a Se fi declarat pe Sine Fiul lui
Dumnezeu75. Dreptatea este menţionată doar aici şi intră-n strânsă legătură cu
promisiunea din 16, 10, iar celelalte ocurenţe din 1 Ioan 2, 29; 3, 7 se referă
simplu la o conduită dreaptă şi morală implicând îndreptarea întru Hristos
respectiv justificarea76. Sf. Iacov vorbeşte în textul său din 1, 2077 despre omul
B.Hackett, A Commentary on the Original Text of the Acts of the Apostles, Gould and Lincoln,
Boston, 1867, p. 183.
71
Luke Timothy Johnson, The Acts of the Apostles, coll. Sacra Pagina Series, Daniel J.Harrington
(ed.), vol. 5, The Liturgical Press, Collegeville, [Minnesota], 1992, p. 191; I.Howard Marshall,
Faptele Apostolilor, trad. de Lăcrămioara Novac, Editura Scriptum, Oradea, 2009, p. 202.
72
Alfred Wikenhauser, Los Hechos de los Apóstoles, coll. Biblioteca Herder. Sección de Sagrada
Escritura, Alfred Wikenhauser, Otto Kuss, Karl Staab (eds.), vol. 96, Editorial Herder, Barcelona,
1973, p. 179.
73
C.K. Barrett, The Acts of the Apostles, coll. The International Critical Commentary on the Holy
Scriptures of the Old and New Testaments, J.A. Emerton, C.E.B. Cranfield, G.N. Stanton (eds.),
T&T Clark, Edinburgh, 1994, p. 519.
74
„Şi El, odată venit, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată: καὶ ἐλθὼν ἐκεῖνος
ἐλέγξει τὸν κόσµον περὶ ἁµαρτίας καὶ περὶ δικαιοσύνης καὶ περὶ κρίσεως”.
75
†Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia sau Sfânta Scriptură..., p. 1576, nota c.
76
J.Ramsey Michaels, The Gospel of John, coll. The New International Commentary on the New
Company, Grand Rapids, [Michigan], 2007, pp. 833-834. Textul din 1 Ioan 2, 29 începe cu o
lungă expunere a conexiunii fundamentale dintre cunoaşterea lui Dumnezeu şi săvârşirea dreptăţii
(2, 29-3,10) oferind astfel bazele diferenţierii fiilor lui Dumnezeu de fiii diavolului. Diferenţierea
se bazează exclusiv pe această condiţională: „Dacă ştiţi că este drept, cunoaşteţi că oricine face
dreptate, este născut din El”. Vezi Colin G.Kruse, The Letters of John, coll. The Pillar New
Testament Commentary, D.A. Carson (ed.), William B.Eerdmans Publishing Company, Grand
43
care săvârşeşte dreptatea, ca fiind parte activă a dreptăţii lui Dumnezeu, în cazul
acesta dikaiosunē trebuie înţeles ca sinonim al lui tó díkaion („acţiune dreaptă”).
Reversul este èrgazestai ámartían („lucrează pacatul”) iar întreaga frază
condamnă mânia ca fiind o piedică în calea dreptăţii şi a lucrării ei78. Autorul
epistolei către Evrei, vorbeşte despre ungerea lui Hristos de către Tatăl ca
recompensă pentru viaţa lui cea dreaptă (1, 979). Ungerea de fapt, spune Pr.
Tofană80, sugerează o transformare interioară, servind ca acţiune a Duhului Sfânt,
sugerându-ni-se astfel îndumnezeirea Fiului. Aici dikaiosunē este direct
intercorelat cu problema credinţei (11, 7), în afara acestui spectru, nu prezintă alte
conotaţii teologice81.
În teologia paulină, termenul cunoaşte diverse nuanţări82. În predica sa
despre dreptate şi îndreptarea adusă de Hristos, Apostolul Pavel enumeră în
acelaşi timp referinţe vechitestamentare însă mai presus de acestea, aduce în
discuţie pe cele noutestamentare. Pentru Pavel, dreptatea lui Dumnezeu este
mijlocul prin care El se comunică oamenilor, făcându-i pe aceştia părtaşi firii Sale
Rapids, [Michigan], 2000, p. 113; Brooke Foss Westcott, The Epistles of St. John: The Greek Text
with Notes and Essays, Macmillan and Co., Cambridge, 1892, pp. 82-84.
77
„...căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu: ὀργὴ γὰρ ἀνδρὸς δικαιοσύνην θεοῦ
οὐκ ἐργάζεται”.
78
James Hardy Ropes, A Critical and Exegetical Commentary on the Epistle of St. James, coll.
The International Critical Commentary, Alfred Plummer, Francis Brown (eds.), T.&T. Clark,
Edinburgh, 1916, pp. 169-170; Mark Edward Taylor, A Text-Linguistic Investigation into the
Discourse Structure of James, coll. Library of New Testament Studies, Mark Goodacre (ed.), vol.
311, T&T Clark International, London, 2006, pp. 50-51; Sophie Laws, The Epistle of James, coll.
Black’s New Testament Commentaries, Henry Chadwick (ed.), Adam&Charles Black, London,
1980, p. 81.
79
„Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea; de aceea Te-a uns pe Tine Dumnezeu, Dumnezeul
Tău, cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe partenerii Tăi: ἠγάπησας δικαιοσύνην καὶ
ἐµίσησας ἀνοµίαν· διὰ τοῦτο ἔχρισέν σε ὁ θεὸς ὁ θεός σου ἔλαιον ἀγαλλιάσεως παρὰ τοὺς
µετόχους σου”.
80
Pr. Stelian Tofană, Iisus Hristos Arhiereu Veşnic după Epistola către Evrei, Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 22000, pp. 134-135.
81
Paul Ellingworth, The Epistle to the Hebrews. A Commentary on the Greek Text, coll. The New
International Greek Testament Commentary, I.Howard Marshall, W.Ward Gasque (eds.), William
B.Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, [Michigan], 1993, p. 124.
82
Ţinând cont că Sf. Pavel foloseşte frecvent versiunea LXX a Bibliei ebraice în scrierile sale,
trebuie să aşezăm în ecuaţie şi importanţa conceptelor corespondente. Spre exemplu, în engleză
dikaiosunē este tradus fie prin „justificare”, fie prin „dreptate”, uneori aceste etimoane pot avea
aceleaşi conotaţii, însă alteori nu, de aceea în efortul interpretării se nasc unele probleme
filologice. Vezi Daniel G.Reid, Dicţionarul Noului Testament. Un compendiu de învăţătură
biblică contemporană într-un singur volum, Editura Casa Cărţii, Oradea, 2008, p. 313.
44
divine, iar prin credinţă statornicind comuniunea cu aceştia83. Un înteles deosebit

al substantivului este identificat atunci când Sf. Pavel afirmă că dreptatea este
rezultatul unei afirmaţii a lui Dumnezeu. În Rm 4, 9-1284 îndreptarea lui Avraam
apare într-o nouă lumină, în virtutea credinţei sale el nu este doar tatăl copiilor
săi, ci este tatăl tuturor credincioşilor85. Credinţa care i-a fost atribuită lui prin
intermediul dreptăţii este în esenţă aceeaşi cu credinţa tuturor creştinilor, acesta
îndreptându-se în faţa lui Dumnezeu nu prin faptele legii mozaice, ci exclusiv
prin tăria credinţei sale. Tot acestui subiect, apostolul Pavel rezervă şi textul din
Ga 3, 686, unde accentuează iarăşi doar credinţa patriarhului, fiindcă dacă Avraam
n-ar fi ascultat de cuvântul Domnului şi ar fi rămas în Ur, în pământul său natal,
nu s-ar mai numi acum părintele celor credincioşi87.
83
H. Seebass, “Justicia”, în: Diccionario Teologico del Nuevo Testamento, vol. 2..., p. 408.
84
„Acum, fericirea aceasta este ea numai pentru cei tăiaţi împrejur, sau şi pentru cei netăiaţi
împrejur? Căci zicem: I s-a socotit lui Avraam credinţa ca dreptate. Cum însă i s-a socotit?: când
era tăiat împrejur, sau când era netăiat împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat
împrejur. Iar semnul tăierii-mprejur l-a primit ca pe o pecete a dreptăţii pentru credinţa lui din
vremea netăierii-mprejur, ca să fie el părinte al tuturor celor ce cred pe durata netăierii-mprejur,
pentru ca şi acestora să le fie socotită ca dreptate, şi părinte al celor tăiaţi împrejur; dar nu numai
al celor ce doar sunt tăiaţi împrejur, ci şi al celor ce umblă pe urmele credinţei pe care o avea
părintele nostru Avraam la vremea când era netăiat împrejur: Ὁ µακαρισµὸς οὖν οὗτος ἐπὶ τὴν
περιτοµὴν ἢ καὶ ἐπὶ τὴν ἀκροβυστίαν; λέγοµεν γάρ· ἐλογίσθη τῷ Ἀβραὰµ ἡ πίστις εἰς
δικαιοσύνην. Pῶς οὖν ἐλογίσθη; ἐν περιτοµῇ ὄντι ἢ ἐν ἀκροβυστίᾳ; οὐκ ἐν περιτοµῇ ἀλλ᾽ ἐν
ἀκροβυστίᾳ καὶ σηµεῖον ἔλαβεν περιτοµῆς σφραγῖδα τῆς δικαιοσύνης τῆς πίστεως τῆς ἐν τῇ
ἀκροβυστίᾳ, εἰς τὸ εἶναι αὐτὸν πατέρα πάντων τῶν πιστευόντων δι᾽ ἀκροβυστίας, εἰς τὸ
λογισθῆναι [καὶ] αὐτοῖς [τὴν] δικαιοσύνην, καὶ πατέρα περιτοµῆς τοῖς οὐκ ἐκ περιτοµῆς µόνον
ἀλλὰ καὶ τοῖς στοιχοῦσιν τοῖς ἴχνεσιν τῆς ἐν ἀκροβυστίᾳ πίστεως τοῦ πατρὸς ἡµῶν Ἀβραάµ”.
85
W. Robertson Nicoll, The Expositor’s Greek Testament, vol. 2, George H.Doran Company,
New York, 1910, pp. 616-617; George Arthur Buttrick, Nolan B.Harmon, The Interpreter’s Bible,
vol. 9, Abingdon Cokesbury Press, New York, 1954, pp. 442-444; Otto Michel, Der Brief an die
Römer, coll. Kritisch-Exegetischer Kommentar über das Neue Testament, H.A.W. Meyer,
Ferdinand Hahn (Hrsg.), band 4, Vandenhoeck&Ruprecht, Göttingen, 1978, p. 166: „Pavel a avut
în minte formularea Ps 32: 1f însă fără să respingă nici o dovadă a luminosului Israel, el atacând
în realitate doar pe exemplul lui Avraam, construind în subsidiar, pentru atingerea scopului său,
pe seama textului din Fc 15: 6, căruia îi oferă o reinterpretare rabinică”.
86
“...aşa cum Avraam a crezut în Dumnezeu şi i s-a socotit lui aceasta ca dreptate: Καθὼς
Ἀβραὰµ ἐπίστευσεν τῷ θεῷ, καὶ ἐλογίσθη αὐτῷ εἰς δικαιοσύνην”.
87
Don Earl Boatman, Guidance from Galatians, coll. Bible Study Textbook Series, College Press,
Joplin, [Missouri], 1987, p. 100; James D.G.Dunn, The Epistle to the Galatians, coll. Black’s New
Testament Commentaries, Henry Chadwick (ed.), A&C Black, London, 1993, p. 160: „Nu se
ascunde nimic artificial în spatele acestei referinţe către Avraam. El era considerat de către toţi ca
45
Tot în teologia paulină, dikaiosunē este văzut ca dar al lui Dumnezeu

aşezat în credinciosul Său, iar textul din Rm 5, 1788 este grăitor în acest sens. De
fapt acest verset aşează în discuţie contrastul divizării subiectului uman, care în
logica paulină se rezumă strict la σαρκικός ἄνθρωπος (omul trupesc) respectiv
πνευµατικός ἄνθρωπος (omul duhovnicesc89). Ţelul nu este acela de-a prezenta o
imagine fatalistă prin analogia Adam/moarte, ci din contră, vrea să arate că numai
printr-unul Singur, Iisus Hristos, dreptatea şi harul trec ca moştenire celui
credincios şi drept, aceasta fiind darul lui Dumnezeu. Datorită acestei redactări
pauline, coroborată cu mărturia universală din v. 15f, nu mai există nici o limită,
harul dăruindu-se tuturor (pantas). Acel πάντας din v. 18, trebuie obligatoriu
înţeles ca fiind şansa revenirii (reîntoarcerii) fiecărui om90. Datorită prezenţei
numelui lui Hristos în interiorul acestui text, Pavel nu prezintă aici o simplă
comparaţie între Adam şi Hristos, ci semnalează o creştere infinită: πολλῷ
µᾶλλον tocmai această nuanţă subliniind91.
Dreptatea credinţei este o altă extensie paulină, îndreptarea fiind dăruită
de Dumnezeu prin intermediul credinţei, convingere afirmată de Pavel în contrast
cu experienţa lui anterioară, unde exclusiv pe baza Legii el se vedea pe sine ca
fiind tatăl poporului evreu, fondatorul naţiei. Poporul israelitean însăşi se considera ca fiind
sămânţa lui Avraam, iar această descendenţă era înţeleasă ca simbol al mândriei”.
88
„Că dacă prin greşeala unuia moartea a domnit printr-unul, cu mult mai mult cei ce primesc
prisosinţa harului şi a darului dreptăţii vor domni în viaţă prin unul Iisus Hristos: εἰ γὰρ τῷ τοῦ
ἑνὸς παραπτώµατι ὁ θάνατος ἐβασίλευσεν διὰ τοῦ ἑνός, πολλῷ µᾶλλον οἱ τὴν περισσείαν τῆς
χάριτος καὶ τῆς δωρεᾶς τῆς δικαιοσύνης λαµβάνοντες ἐν ζωῇ βασιλεύσουσιν διὰ τοῦ ἑνὸς
Ἰησοῦ Χριστοῦ”.
89
Grigorie T.Marcu, Antropologia paulină, coll. Seria Teologică, nr. 20, Sibiu, 1941, pp. 102-
103.
90
Ulrich Wilckens, Der Brief an die Römer, coll. Evangelisch-Katholischer Kommentar zum
Neuen Testament, Josef Blank, Rudolf Schnackenburg, Ulrich Wilckens (Hrsg.), band VI/1,
Benziger Verlag, Zürich, 1978, p. 325.
91
Douglas Moo, The Epistle to the Romans, coll. The New International Commentary on the New
Company, Grand Rapids, [Michigan], 1996, p. 339; Leon Morris, The Epistle to the Romans, coll.
The Pillar New Testament Commentary, D.A. Carson (ed.), William B.Eerdmans Publishing
Company, Grand Rapids, [Michigan], 1988, p. 236: „Din nou avem o clauză condiţională, dar
care implică faptul că ea a fost împlinită... Apoi Pavel mută atenţia asupra acestei construcţii: cu
mult mai mult, condamnarea a fost dată cu justeţe, păcatul a primit ceea ce merita – moartea.
Însă nu aşa stau lucrurile şi în privinţa harului. Nu poţi măsura harul în termeni de echivalenţă
sau în termeni strict juridici. Harul este cu mult mai generos. Harul abundă din belşug”.
46
fiind „fără prihană92”. În textul din Flp 3, 693 îşi prezintă fosta sa viaţă sinonimă
cu a fariseilor, care în puritanismul lor exacerbat, se separau de cei păcătoşi,
căutând să aplice preceptele legii în viaţa lor de zi cu zi, considerându-se drepţi în
faţa lui Dumnezeu94. Prin urmare, dikaiosunē în acest context, înseamnă calitatea
superioară a unui suflet fără pată, însă toată îndreptarea care vine în urma
împlinirii legii, Pavel o socoteşte ca fiind o nimica în comparaţie cu îndreptarea
care vine prin harul Jertfei lui Hristos. Mai mult decât atât, el consideră toată
această „neprihănire” dobândită prin lege, ca fiind o pagubă, şi aceasta doar de
dragul lui Hristos (v. 7)95. În Ef 4: 2496 Pavel asociază sfinţeniei substantivul
nostru, aşezându-l totodată în opoziţie cu faptele omului cel vechi. Omul cel nou,
sau omul cel dinlăuntru (2 Co 4, 16) se înnoieşte zilnic, spune Sf. Ioan Gură de
Aur97, exersându-şi virtuţile şi înfruntând relele, chinuindu-şi trupul său pentru ca
sufletul să devină aur lămurit în foc. Această expresie καινὸν ἄνθρωπον („omul
92
Daniel G.Reid, Dicţionarul Noului Testament..., p. 316.
93
„...după râvnă, prigonitor al Bisericii; după dreptatea cea din lege, fără prihană: κατὰ ζῆλος
διώκων τὴν ἐκκλησίαν, κατὰ δικαιοσύνην τὴν ἐν νόµῳ γενόµενος ἄµεµπτος”.
94
John Reumann, Philippians. A New Translation with Introduction and Commentary, coll. The
Anchor Yale Bible, John J.Collins (ed.), vol. 33b, Yale University Press, New Haven, 2008, p.
484. Această realitate opozabilă dintre iudeul împlinitor al legii şi creştinul îndreptăţit prin harul
lui Hristos, reconfigurează accente dramatice în textul de la Rm 7, 17, subliniind totodată drama
care se consumă în forul lăuntric al omului încă nebotezat, nenăscut la o viaţă nouă, dar care după
„omul cel lăuntric” se bucură de Lege (v. 22) şi tânjeşte să o împlinească, însă datorită faptului că
„omul cel dinafară” (al mădularelor sale, al trupului său) nu-i oferă concursul, acesta sucombă.
Toate acestea datorită faptului că omul trupesc îşi are propria lege, una a păcatului, care intră în
contradicţie evidentă cu Legea lui Dumnezeu. A se vedea Claudia Baracchi, Aristotle`s Ethical as
First Philosophy, Cambridge University Press, 2008; Ernst Käsemann, Essays on New Testament
Themes, coll. Studies in Biblical Theology, vol. 41, SCM Press, London, 1964, p. 119; Emma
Wasserman, „The Death of the Soul in Romans 7: Revisiting Paul’s Anthropology in Light of
Hellenistic Moral Psychology”, în: Journal of Biblical Literature, CXXVI (2007), 4, pp. 795-800.
95
G.Walter Hansen, The Letter to the Philippians, coll. The Pillar New Testament Commentary,
D.A. Carson (ed.), William B.Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, [Michigan], 2009,
pp. 228-229; Chas J.Ellicott, St. Paul’s Epistles to the Philippians, Colossians and to Philemon,
Gould&Lincoln, Boston, New York, 1865, p. 82; Bernhard Weiss, Der Philipper Brief, Verlag
von Wilhelm Herss, Berlin, 1859, pp. 236-237.
96
„şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu în dreptatea şi sfinţenia
adevărului: καὶ ἐνδύσασθαι τὸν καινὸν ἄνθρωπον τὸν κατὰ θεὸν κτισθέντα ἐν δικαιοσύνῃ καὶ
ὁσιότητι τῆς ἀληθείας”.
97
Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, trad. de Theodosie
Athanasiu, Editura Sofia, Bucureşti, 2007, p. 95.
47
cel nou98”) mai apare o singură dată în Ef 2, 15, şi intră în strânsă legătură cu
antiteza ei ὁ παλαιὸς ἡµῶν (Rm 6, 6), în afara acestui cadru ea cu greu poate fi
explicată99. Această expresie este o creaţie pur paulină, ea neputându-se urmări
nici în scrierile antice, nici în LXX, şi nici în vreo altă carte a Noului Testament.
Ea trimite către omul cel vechi, omul carnal100, omul supus încă stricăciunii,
concupiscenţei şi a pornirilor firii egolatre, legea păcatului locuind în mădularele
sale (Rm 7,23 101). În gândirea paulină, omul păcatului este sclavul (douloi)
plăcerilor (Rm 6,17), este omul vândut sub păcat (pepramenos hypo tēn
haamartian – Rm 7,14102), fiindcă toţi sunt sub blestemul păcatului (Rm 3,9103).
98
George H. van Kooten, „The Two Types of Man in Philo of Alexandria and Paul of Tarsus. The
Anthropological Trichotomy of Spirit, Soul and Body”, în: Philosophische Anthropologie in der
Antike, Ludger Jansen, Christoph Jedan (Hrsg.), Ontos Verlag, Frankfurt, 2010, p. 298: „Darul
duhului este dovada unei eshatologii realizate. Restaurarea duhului omului este rezultatul darului
eshatologic al Sfântului Duh, care îşi face deja simţită lucrarea (1 Tes 4, 8; 2 Co 1, 22; Rm 5, 5; 8,
15, 23). În contextul textului din 1 Co 15, Pavel este de părere că deşi Duhul Sfânt este lucrător,
totuşi nu este experiat în totalitate. Numai la sfârşitul timpurilor, Duhul va transforma trupurile
fizice în trupuri spiritualizate (1 Co 15, 44-49)”.
99
Sf. Maxim Mărturisitorul afirmă că sufletul şi trupul nu pot exista separat, fiindcă între ele se
creează o legătură organică, folosind pentru a fi mai bine înţeles expresia „natură compusă”,
aspect ce implică atât independenţa reciprocă a celor două elemente cât şi relaţia lor indisolubilă.
Unirea lor petrecându-se încă de la început, astfel respingându-se concepţia origenistă despre
preexistenţa sufletelor, dar şi ideea potrivit căreia trupurile au fost create ca o consecinţă firească a
căderii în păcat. A se vedea Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim
Mărturisitorul. Microcosmos şi Mediator, trad. de Anca Popescu, Editura Sofia, Bucureşti, 2005,
pp. 112-116.
100
Termenul σὰρξ împreună cu derivatele lui, este mult mai folosit în Epistola către Romani
decât oricare alte referinţe antropologice (aprox. 26 ocurenţe), însă el nu intră în strânsă legătură
cu situaţia Bisericii din Roma. Este folosit cel mai adesea într-un context parenetic (Rm 13-14), o
singură dată în contextul strângerii ajutoarelor pentru Biserica de la Ierusalim (Rm 15, 27), şi
iarăşi o singură dată în prolog (Rm 1, 3). Marea masă a ocurenţelor termenului se regăsesc între
capitolele 6-8 (17 dintr-un total de 26). Vezi Robert Jewett, Paul’s Anthropological Terms. A
Study of their use in Conflict Settings, E.J. Brill, Leiden, 1971, p. 135.
101
Grigorie T.Marcu, Antropologia paulină..., pp. 106-107; Robert H.Gundry, Sōma in Biblical
Theology with Emphasis on Pauline Anthropology, coll. Society for New Testament Studies
Monograph Series, Matthew Black, R.M. Wilson (eds.), vol. 29, Cambridge University Press,
Cambridge, 1976, p. 206; Ulrich Volp, Die Würde des Menschen. Ein Beitrag zur Anthropologie
in der Alten Kirche, coll. Supplements to Vigiliae Christianae, J. den Boeft, D.T. Runia, J.C.M.
van Winden (eds.), vol. 81, Brill, Leiden, Boston, 2006, pp. 120-121.
102
Brice L.Martin, Christ and the Law in Paul, coll. Supplements to Novum Testamentum, C.K.
Barrett, A.F.J. Klijn, J. Smit Sibinga (eds.), vol. 62, Brill, Leiden, 1989, pp. 69-70.
48
Însă odată cu Învierea lui Hristos, omul devine liber păcatului trăind sub
auspiciile harului, tocmai de aceea apostolul insistă pe reînnoirea vieţii în baza
unui proces continuu (Tit 2, 12). Astfel ia naştere noul om, sau omul duhovnicesc,
schimbarea aceasta are loc prin credinţa şi prin lucrarea Sfântului Duh, Hristos
devenind îndreptarea noastră ca noi să putem în sfinţenie să ne asemănăm firii
divine104. Creştinii reînnoiţi în duhul minţii lor fac deja parte din noua creaţie a
lui Dumnezeu (Ef 2, 10), tocmai de aceea comportamentul lor trebuie să se
ghideze conform principiilor lui dikaiosunē, aceştia trebuie să fie drepţi fiindcă şi
Hristos este drept, sfinţi deoarece şi El este sfânt105.
Sf. Ap. Petru prezintă în mare parte aceaşi situaţie, textul din 1 Ptr 2,
106
24 ne sugerează un dikaiosunē folosit drept ca un dativ al reverenţei. Atât în
acest context cât şi în cel din 1 Petru 3, 14, poartă sensul de „comportament
drept, adecvat” cât şi cel de „a trăi întru dreptate, a face doar ceea ce este drept”.
Fie că ne referim la Israelul antic, fie la cercurile creştineşti timpurii, dikaiosunē
denotă împlinirea voii lui Dumnezeu de către om (Iov 27, 6; Ps 45, 7; Mt 3,
15107). Înţelegându-l astfel pe Sf. Ap. Petru, ţinând cont şi de valenţele lui
δικαιοσύνη în toate celelalte ocurenţe noutestamentare, putem spune că marele
pescar, foloseşte acest termen în intenţia de-a oferi o imagine a ceea ce constituie
această lume nouă recapitulată în Hristos, mobilul ei fiind prin excelenţă
dreptatea, neprihănirea, în contrast evident cu lumea cea veche supusă stricăciunii
şi nedreptăţii de tot felul. În pământul cel nou, în pământul eshatologic, va domni
prin excelenţă dreptatea, orice fel de nelegiuire nemaiavându-şi locul. După cum
103
Heikki Räisänen, Paul and the Law, coll. Wissenschaftliche Untersuchungen zum Neuen
Testament, Jörg Frey, Markus Bockmuehl, Hans-Josef Klauck (Hrsg.), band 29, J.C.B. Mohr,
Tübingen, 1987, p. 97.
104
Wilbur Fields, The Glorious Church. A Study of Ephesians, College Press, Joplin, [Missouri],
1992, pp. 138-139; Helge Stadelmann, Epistola către Efeseni, Editura Lumina Lumii, Sibiu, 2001,
pp. 168-169.
105
Peter T. O’Brien, The Letters to the Ephesians, coll. The Pillar New Testament Comentary,
D.A. Carson (ed.), William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, [Michigan], 1999,
p. 332; Martin Kitchen, Ephesians, coll. New Testament Readings, John Court (ed.), Routledge,
London, 1994, p. 123: „Îndreptarea respectiv dreptatea, au împreună o dimensiune corporativă,
trăgându-şi seva din Învierea lui Iisus, prin care Trupul Său a fost slăvit atunci când a înviat
pentru îndreptarea noastră (Rm 4, 25)”.
106
“El, Cel ce pe lemn a purtat în trupul Său păcatele noastre, pentru ca noi, morţi fiind păcatelor,
să-i vieţuim dreptăţii; El, cu a Cărui rană v-aţi vindecat: ὃς τὰς ἁµαρτίας ἡµῶν αὐτὸς ἀνήνεγκεν
ἐν τῷ σώµατι αὐτοῦ ἐπὶ τὸ ξύλον, ἵνα ταῖς ἁµαρτίαις ἀπογενόµενοι τῇ δικαιοσύνῃ ζήσωµεν, οὗ
τῷ µώλωπι ἰάθητε”.
107
John H.Elliott, I Peter..., p. 535.
49
observăm, în gândirea petrină dikaiosunē declină aceleaşi direcţii ca ale

predecesorilor săi, oferind o imagine complementară, cu atât cu cât el alege să
plaseze acţiunea într-o perspectivă eshatologică.
Conform perspectivei intertextuale108, acest dikayosunē trebuia să apară în
textul din 2 Ptr. 3, 13, fiindcă nu poţi vorbi despre o creaţie nouă, incoruptibilă,
fără să o treci sub zodia unui alt substantiv, unul al dreptăţii şi-al neprihănirii
absolute.
Concluzii
Mulţi dintre profeţii mincinoşi apăruţi în sânul comunităţii negau

perspectiva venirii Domnului, tocmai de aceea Sf. Petru reia ideea asigurându-i
pe credincioşi de iminenţa celei de a doua veniri a lui Hristos, vorbind în acest
context despre ideea de „ceruri noi” şi „pământ nou” în care vieţuieşte (locuieşte)
dreptatea. Pământul (γῆν) va arde sub impulsul focului curăţitor după ce Hristos
va judeca lumea, pentru a înlătura tot ceea ce a devenit stricăcios în creaţie,
punând astfel bazele unei noi ordini. Pluralul οἱ οὐρανοί este un concept originar
iudeu, întâlnit în Septuaginta, unde se exprimă faptul că cerul este împărţit în
sfere, Dumnezeu locuind în sfera cea mai îndepărtată. Conceptul este folosit însă
pentru a descrie locul unde Dumnezeu locuieşte, numit de psalmist „cerul cel
sfânt al Lui” (Ps 19, 7), răsplătirea celor neprihăniţi (Mt 5, 12; 1 Ptr 1, 4).
Noţiunea de δικαιοσύνη în limbajul biblic comportă mai multe
dimensiuni. Ca dreptate, Hristos este paradigma prin excelenţă a lui δικαιοσύνη
întru Care cei păcătoşi îşi găsesc îndreptarea. Pentru om în general, δικαιοσύνη
ţine de dimensiunea lui firească, sau de cunoştinţele obţinute printr-o filozofie
înaltă, respectiv prin intermediul Legii, îndreptare dobândită prin har cu ajutorul
credinţei, cum este cazul lui Avraam. Sau de efectele botezului, sau de teama faţă
de Dumnezeu, sau de iniţierea convertirii inimii şi a minţii. Creştinii fiind
îndreptaţi în baza slujirii ispăşitoare a lui Hristos şi prin lucrarea harului lui
Dumezeu. Pentru Sfântul Pavel, dreptatea lui Dumnezeu este mijlocul prin care
El se comunică oamenilor, făcându-i pe aceştia părtaşi firii Sale divine, iar prin
credinţă, statornicind comuniunea cu aceştia.
108
Dumitru-Mitruţ Popoiu, “Metoda Istorico-Critică şi cea Semiotico-Critică în Cercetarea
Biblică Germană Contemporană”, în: Studii Teologice, (2012), 2, p. 174.
50
Bibliografie
1. BARRET, C.K., The Acts of the Apostles, coll. The International Critical
Commentary on the Holy Scriptures of the Old and New Testaments, J.A.
Emerton, C.E.B. Cranfield, G.N. Stanton (eds.), T&T Clark, Edinburgh, 1994.
2. CAZELLES, Henri, „A Propos de quelques textes difficiles relatifs à la justice
de Dieu dans l’Ancien Testament”, în: Revue biblique, (1951), 2.
3. CRÎNGAŞU, Nicolaeu, A doua epistolă sobornicească a Sfântului Apostol
Petru, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2005.
4. DODD, C.H., The Bible and the Greeks, Hodder&Stoughton, London, 1954.
5. DUNN, James D.G., The Epistle to the Galatians, coll. Black’s New Testament
Commentaries, Henry Chadwick (ed.), A&C Black, London, 1993.
6. ELLINGWORTH, Paul, The Epistle to the Hebrews. A Commentary on the
Greek Text, coll. The New International Greek Testament Commentary,
I.Howard Marshall, W.Ward Gasque (eds.), William B.Eerdmans Publishing
Company, Grand Rapids, [Michigan], 1993.
7. ELLIONT, J.K., The Apocryphal New Testament. A Collection of Apocryphal
Christian Literature in an English Translation Based on M.R. James, Clarendon
Press, Oxford, 1993, pp. 20-24.
8. FREEDMAN, David Noel, The Anchor Bible Dictionary, vol. 2, Doubleday,
New York.
9. IOAN, Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, trad.
de Theodosie Athanasiu, Editura Sofia, Bucureşti, 2007.
10. JACOB, Edmond, Théologie de L’Ancien Testament, Delachaux&Niestle,
Neuchatel, Paris, 1955, pp. 75-82.
11. JOHNSON, Luke Timothy, The Acts of the Apostles, coll. Sacra Pagina Series,
Daniel J.Harrington (ed.), vol. 5, The Liturgical Press, Collegeville, [Minnesota],
1992;
12. KOOTEN, George H., „The Two Types of Man in Philo of Alexandria and Paul
of Tarsus. The Anthropological Trichotomy of Spirit, Soul and Body”, în:
Philosophische Anthropologie in der Antike, Ludger Jansen, Christoph Jedan
(Hrsg.), Ontos Verlag, Frankfurt, 2010.
13. LEMENI, Adrian, Sensul Eshatologic al Creaţiei, Editura ASAB, Bucureşti,
2007.
14. LARCHET, Jean-Claude, La Divinisation de l’Homme selon Saint Maxime le
Confesseur, Les Éditions du Cerf, Paris, 1996.
15. MARCU, Grigorie T., Antropologia paulină, coll. Seria Teologică, nr. 20, Sibiu,
1941.
16. MARSHALL, I. Howard, Faptele Apostolilor, trad. de Lăcrămioara Novac,
Editura Scriptum, Oradea, 2009.
51
17. MARTIN, Brice L., Christ and the Law in Paul, coll. Supplements to Novum
Testamentum, C.K. Barrett, A.F.J. Klijn, J. Smit Sibinga (eds.), vol. 62, Brill,
Leiden, 1989.
18. McKINGHT, Scot, „2 Peter. Introduction”, în: Eerdmans Commentary on the
Bible, James D.G. Dunn, John W. Rogerson (eds.), William B.Eerdmans
Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 2003.
19. MIHOC, Daniel, Epistolele Apocalipsei. Introducere, traducere şi comentariu,
Editura Teofania, Sibiu, 2003.
20. POPOIU, Dumitru-Mitruţ, “Metoda Istorico-Critică şi cea Semiotico-Critică în
Cercetarea Biblică Germană Contemporană”, în: Studii Teologice, (2012), 2.
21. REID, Daniel G., Dicţionarul Noului Testament. Un compendiu de învăţătură
biblică contemporană într-un singur volum, Editura Casa Cărţii, Oradea, 2008.
22. RINGE, Sharon H., „1 and 2 Peter, Jude”, în: Global Bible Commentary, Daniel
Patte (ed.), Abingdon Press, Nashville, 2004, pp. 549-550.
23. ROBINSON, J.A.T., Redating the New Testament, SCM Press, London, 1976,
pp. 327-335.
24. SCRIMA, André, Comentariu Integral la Evanghelia după Ioan, trad. de Monica
Broşteanu, Anca Manolescu, Humanitas, Bucureşti, 2008.
25. STADELMANN, Helge, Epistola către Efeseni, Editura Lumina Lumii, Sibiu,
2001.
26. STRAND, Kenneth A., „Another Look at Lord’s Day in the Early Church and in
Rev. 1:10”, în: New Testament Studies, XIII (1967), nr. 2.
27. THUNBERG, Lars, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul.
Microcosmos şi Mediator, trad. de Anca Popescu, Editura Sofia, Bucureşti,
2005.
28. TOFANĂ, Pr. Stelian, “Suspinul creaţiei şi slava fiilor lui Dumnezeu, după Rom.
8, 19-23”, în: Studia Universitatis Babeş-Bolyai Theologia Orthodoxa, (2007), 1.
29. IDEM, Iisus Hristos Arhiereu Veşnic după Epistola către Evrei, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 22000.
30. WIFSTRAND, Albert, „Stylistic Problems in the Epistles of James and Peter”,
în Studia Theologica, I (1948), 1-2, pp. 175-177.
52
Despre Inspiraţia divină a Sfintei Scripturi

în Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur
Lect. univ. dr. Eusebiu BORCA

Domeniul Teologie Ortodoxă
Centrul Universitar Nord, Baia Mare
ROMÂNIA
Abstract
The year 2015 was declared by the Romanian Patriarchy the tribute
year of the outstanding personality of St. John Chrysostom (Chrysostom),
which is why, in this study, I have highlighted the power of divine inspiration
on the homiletic writings of Father John of Antioch. I have emphasized how St.
John understood the revealed word of God found in the pages of the Holy
Scripture, as he himself regularly read the Holy Scripture, and especially the
extraordinary way in which the Holy Father was able to describe so literal and
simple the mysterious character of the simple text explained for all those who
seek to know God. This is why, in the history of Christianity he is recognized
as "Chrysostom of the Church," the writer of homiletic writings from the Holy
Scriptures par excellence, the absolute interpreter of sacred text, both in word
and in life.
Keywords: St. John of Antioch, Chrysostom of the Church, divine inspiration,

homiletic writings, the Holy Scripture, interpreter of sacred text.
1. Date biobibliografice
Sfântul Ioan Gură de Aur este o personalitate multilaterală a Bisericii, care

s-a făcut resimţită în toate laturile vieţii creştine, prin munca stăruitoare şi plină
de abnegaţie, pentru consolidarea şi afirmarea dreptei învăţături de credinţă.
53
Întreaga sa lucrare (pastorală, misionară şi socială) a fost pusă în slujba propăşirii

necontenite a vieţii Bisericii1.
Pentru că orice om, care-şi doreşte, poate să devină sfânt (ajutat de harul
divin, invocat), Ioan Hrisostom a şi reuşit pentru că l-a iubit pe Hristos şi l-a
imitat pe Sfântul Apostol Pavel, „om de aceeaşi natură ca şi a noastră”. Nu există
nici o restricţie pentru cel ce vrea să devină sfânt, însă nici un om nu vine pe
lume, nici nu se naşte sfânt, ci devine sfânt, pentru că sfinţenia se cucereşte.
Pentru aceasta, pretendentul la sfinţenie trebuie să fie pregătit nu numai să ducă
mari bătălii ci şi să le câştige, iar Sfântul Ioan Gură de Aur a câştigat toate
luptele. Ioan Hrisostom se deosebeşte de ceilalţi „colegi de calendar pentru că a
luptat pe două fronturi”2.
1.1. Sfântul Ioan – o viaţă trăită după învăţăturile Sfintei Scripturi
A vorbi despre viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur, pare o activitate

redundantă, căci un om care şi-a câştigat supra-numele: „Gură de Aur” şi care
este recunoscut în istoria Bisericii drept una dintre cele mai semnificative imagini
ale omului care l-a urmat pe Hristos şi învăţăturile Sale, nu numai prin cuvinte ci
şi prin fapte3.
Deşi Sfântul Ioan are mai mulţi biografi decât orice alt sfânt, data naşterii
sale rămâne necunoscută, cercetătorii reuşind să stabilească, în acest sens, doar un
interval de ani (344-354). Cei mai mulţi patrologi şi după cele mai recente
cercetări în domeniu, acceptă ca dată a naşterii sale, anul 3494. Ioan Hrisostom s-a
născut într-o familie înstărită, tatăl său, Secund, fiind funcţionar civil în
administraţia guvernatorului militar al provinciei siriene. Mama sa, Antuza, deşi
rămâne văduvă la vârsta de douăzeci de ani, refuză să se recăsătorească şi îşi
dedică întreaga viaţă educaţiei copilului, având totodată grijă să nu-i împuţineze
acestuia moştenirea rămasă de la tatăl său decedat.
Tânărul Ioan îşi începe educaţia potrivit standardelor poziţiei sale sociale
şi a timpului respectiv. În jurul vârstei de 14-15 ani, îl găsim studiind retorica cu
1
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Cuvânt înainte”, în col. P.S.B., vol. 21, p. I.
2
Ioan a luptat întâi pentru dobândirea sfinţeniei individuale, apoi, pentru a ridica Biserica lui
Hristos. Cf. Virgil Gheorghiu, „Gură de Aur Atletul lui Hristos”, trad. Maria-Cornelia Ică jr., Ed.
Deisis, Sibiu, 2004, pp. 6-9.
3
Seumas J. Macdonald, „Pro-Nicene Hermeneutical Techniques in the preaching of John
Chrysostom: A case study of the homilies on John”, Moore Theological College, Newtown, 2010,
p. 13.
4
John Norman Davidson Kelly, „Golden mouth: the story of John Chrysostom, ascetic, preacher,
bishop”, Cornell University Press, New York, 1995, p. 4.
54
Libanius, cel mai mare sofist al vremii, care deşi păgân, întrebat pe patul de
moarte pe cine ar lăsa urmaş, a răspuns: „pe Ioan, dacă nu mi l-ar fi furat
creştinii5. În anul 367 îşi finalizează studiile de retorică, şi pare că îşi va asigura
viitorul urmând o carieră strălucitoare în serviciul civil al Imperiului, însă, în
urma unei conversaţii cu prietenul său, Vasile, se decid să se dedice studiului
Scripturii. Tot în această perioadă, Ioan devine ucenicul arhiepiscopului Meletie
al Antiohiei, care îl botează în anul 368, de sărbătoarea Paştilor.
Se dedică apoi unui mod de viaţă ascetic, cercetându-l pe stareţul Diodor
(viitorul episcop de Tars) împreună cu Maximus (al Seleuciei), Teodor (de
Mopsuestia) şi Vasile (probabil viitorul episcop de Rafaneea).
În anul 371 este numit citeţ (îndatorire minoră, care avea ca
responsabilitate citirea Scripturii în cadrul cultului), dar nu după mult timp este
consemnată „fuga sa de preoţie”, îşi „abandonează” prietenul şi se retrage în
Munţii Silpios, unde va duce un regim strict ascetic, mai întâi în comunitate, apoi
în singurătate. Aceasta perioadă este una în care, pe lângă practicarea ascezei,
Ioan îşi va dedica timpul studiului şi meditării Sfintei Scripturi6.
În anul 378 se întoarce în Antiohia, forţat fiind, în mare măsură, de
deteriorarea sănătăţii, asceza severă la care s-a supus, afectându-i stomacul, boală
de care nu va scăpa toată viaţa.
În anul 381 este hirotonit diacon de către patriarhul Meletie, iar în 386
preot de către episcopul Flavian. Ca preot, Ioan se face remarcat prin numărul şi
calitatea omiliilor pe care le-a rost de la amvonul bisericii dar şi prin felul în care
a salvat Antiohia şi locuitorii ei de la moarte, în timpul revoltei împotriva deciziei
împăratului de a mări impozitele, când antiohienii au distrus statuile împărăteşti.
Când poporul ştia că Ioan trebuie să predice, toate cele pământeşti le
lepădau şi „toţi alergau, cu bucurie, în biserică” pentru a asculta învăţătura, căci
se sârguiau „să nu se păgubească de nici un cuvânt care ieşea din gura lui”,
pentru că cel ce nu auzea învăţăturile „cele curgătoare de miere se socotea
păgubit”. Datorită acestora, lui Ioan i se dădeau multe numiri de laudă: „gura lui
Dumnezeu”, „gura lui Hristos”, „dulce vorbitor”, „izvorâtor de miere”. În această
perioadă de început a preoţiei, Ioan „scotea cuvinte din adâncul înţelepciunii”,
alcătuind uneori cuvinte de învăţătură neînţelese de oamenii neînvăţaţi, drept
pentru care, într-o astfel de ocazie, o femeie, ascultând şi neînţelegând a zis:
„Învăţătorule duhovnicesc sau mai bine să-ţi zic, Ioane Gură de Aur, adâncit-ai
fântâna sfintelor tale învăţături, iar funia minţii noastre este scurtă şi nu poate să
5
Pr. D. Fecioru, „Introducere”, în col. P.S.B., vol. 21, p. 7.
6
Seumas J. Macdonald, op. cit., p. 14.
55
o ajungă”. Cu toţii au considerat că Dumnezeu a grăit prin acea voce, că El „i-a

dat acest nume7”, însă supranumele: „Hrisostom” se va încetăţeni abia după 150
de ani de la moartea sa8.
În luna octombrie a anului 397, preotul Ioan este „răpit”9 de un funcţionar
imperial şi dus la Constantinopol, unde a fost hirotonit episcop. Ca episcop, Ioan
a fost activ şi viguros, ceea ce i-au adus multe aprecieri, dar şi mulţi duşmani.
Acuzat uneori de lipsă de tact, multe din neplăcerile pe care a fost nevoit să le
suporte s-au datorat caracterului său dârz şi de neclintit împotriva păcatului
precum şi refuzul de a se schimba, de a căuta a fi pe placul oamenilor, în loc să
fie pe placul lui Dumnezeu. Ajungerea la Constantinopol, în anul 401, a „Fraţilor
Lungi”10, a declanşat un rând de evenimente care au dat posibilitatea duşmanilor
săi să organizeze un sinod (la Stejar, lângă Calcedon, în anul 403), să-l depună
din scaun şi să-l trimită în primul său exil, însă doar pentru scurt timp.
Prin „grija” episcopului Teofil al Alexandriei, Ioan este trimis într-un al
doilea exil, la 20 iunie 404. Acesta va fi unul definitiv, va fi mutat la Niceea, apoi
la Cucuz, ca apoi, călătoria ultimă pe acest pământ, începută la jumătatea lunii
iunie, să se sfârşească, datorită slăbiciunilor şi a bolilor pe care Ioan le avea şi
care s-au agravat odată cu trecerea anilor, în biserica Sfântului mucenic Vasilisc,
lângă Comana, la 14 septembrie, acelaşi an, 407.
Deşi a murit în exil şi în dizgraţia oficialităţilor civile şi bisericeşti ale
Imperiului de Răsărit, ucenicii săi i-au dus mai departe renumele, nu şi-au uitat
modelul, şi după un timp au reuşit să-i reabiliteze reputaţia, acţiune care s-a
împlinit prin aducerea moaştelor sale la Constantinopol, în anul 438.
1.2. Opera Sfântului Ioan Gură de Aur
Lucrările sale sunt atât de preţuite de către Biserică, încât sunt considerate
adevărate paradigme ale omileticii. Prin scrierile sale, care reprezentau şcoala
antiohiană, aflată la apogeu, el va modera polarităţile care apoi vor declanşa
controversele hristologice (sec. V)11.
7
„Viaţa celui între sfinţi Părintele nostru Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului”, pp.
24-25.
8
Kevin Dale Miller, „John Chrysostom: Did You Know?”, în „Christian History Magazine”, nr.
44/1994, p. 1.
9
S-a recurs la această strategie pentru că s-au temut de reacţia negativă a populaţiei din Antiohia
sau de un posibil refuz din partea lui Ioan.
10
Monahi din pustiul egiptean al Nitriei, alungaţi de episcopul Teofil al Alexandiei.
11
Pr. John Anthony McGuckin, „Ioan Hrisostom”, în „Dicţionar de teologie patristică”, trad. din
lb. engleză Dragoş Dâscă şi Alin-Bogdan Mihăileanu, Ed. Doxologia, Iaşi, 2014, p. 258.
56
Primele sale opere datează încă din perioada sa primară de monah,

petrecând în aspră vieţuire, meditaţie, rugăciune, anonimat, respectând regulile
monastice, dar şi făcând o elaborioasă muncă intelectuală, prin scrierile şi
meditaţiile sale. În această perioadă, experimentând viaţa autentic monahală, a
scris, la superlativ, tratatul „astral” despre feciorie12.
În perioada de retragere în pustiu, „slujirea Domnului, ziua şi noaptea, în
multe osteneli şi nevoinţe” este dublată de scrierea unor „cărţi pentru preoţie şi
pentru smerenia inimii, precum şi o epistolă către Teodor, monahul cel căzut”.
Odată cu hirotonia, sfântul Ioan a început a se îngriji şi mai mult de mântuirea
sufletelor, drept pentru care învăţa pe popor în biserică. Până atunci nu se mai
întâmpla ca cineva să propovăduiască Scriptura „pe de rost, fără carte sau
scrisoare”, fiind „cel dintâi şi cel mai vestit propovăduitor”. Datorită cuvintelor
care ieşeau din gura lui, cei ce-l ascultau nu se puteau sătura de vorbele „cele
dulci” şi cei care „scriau repede, însemna cuvintele ce le vorbea”. Pentru că
acestea erau apoi transmise de la unii la alţii, se citeau la mese, prin târguri, alţii
învăţau aceste cuvinte pe de rost („căci aşa era de plăcut la vorbă”), pentru că
toată cetatea dorea să le asculte13.
Din această perioadă, datează cele mai însemnate cuvântări: omiliile
despre statui” şi tot acum comentează de la amvon: Facerea, Evangheliile după
Ioan şi Matei precum şi unele Epistole ale Sfântului Apostol Pavel.
La Constantinopol continuă să-şi scrie predicile şi comentariile, termină
comentariile la Epistolele pauline (Coloseni, Tesaloniceni, Evrei) şi scrie pe cele
la Psalmi şi la Faptele Apostolilor. Pe lângă aceste lucrări exegetice, atunci când
evenimentele istorico-sociale i-o cereau episcopul a scris şi lucrări ocazionale:
„Despre umilinţă”, „Către Eutropiu” etc.
Operele exegetice ale Sfântului cuprind omilii şi comentarii la aproape
toate cărţile Scripturii, dovedind marea sa admiraţie pentru Cuvântul sfânt. Până
în ziua de azi ni s-au păstrat omilii la cărţile: Facere, Psalmi, Regi, Isaia, Osea; iar
la cărţile Noului Testament: omilii la Evangheliile după Matei, Luca şi Ioan, la
Faptele Apostolilor şi la aproape toate epistolele Sfântului Apostol Pavel14
(Romani, 1 şi 2 Corinteni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1 şi 2 Tesaloniceni, 1 şi 2
Timotei, Tit, Filimon, Evrei). Demne de amintit sunt şi comentariile sale biblice
12
Protos. dr. Macarie Motogna, „Sfântul Ioan Gură de Aur şi înclinaţia vieţii monahale”, în
„Sfântul Ioan Gură de Aur – 1600 de ani de la trecerea la Domnul” (în continuare SIGdA-1600),
Ed. Universităţii de Nord, Baia Mare, 2007, p. 46.
13
„Viaţa celui între sfinţi Părintele nostru Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului”, pp.
12-13,24.
14
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Cuvânt înainte”, în col. P.S.B., vol. 22, p. III.
57
(Regi, Iov, Proverbe, Isaia, Ieremia, Daniel, Galateni, Iacov, 1 şi 2 Petru, 1 Ioan,
dar şi comentarii la Cronici. Indicaţii referitoare la concepţia Sfântului Ioan
despre canonul Vechiului Testament pot fi desprinse din lucrarea „Sinopsa Sfintei
Scripturi”15, care deşi este publicată în colecţia Migne (P.G., vol. 56, col. 313-
386), nu este socotită autentică de către cei mai mulţi cercetători16.
Aceste perle ale literaturii creştine din primele veacuri n-au fost ocolite
nici de cei care locuiau în părţile noastre, care înfruptându-se din bogăţia lor, s-au
socotit datori să le traducă şi în limba română: În mânăstirile din ţinuturile valahe,
moldovene şi transilvănene, scrierile hrisostomice s-au bucurat de o atenţie
deosebită, căci numeroşi caligrafi anonimi, culminând cu Gavriil Uric (care în
1443 copia lucrarea Sfântului Ioan Gură de Aur „Mărgăritare, sau colecţiune de
cuvinte alese”, tradusă de Şerban şi Radu Greceanu şi tipărită în 1691), au copiat
lucrările „neîntrecutului cuvântător şi al lumii luminător”17.
Primul traducător în limba română al Omiliilor Sfântului Ioan a fost Isaac
Dascălul, care în anul 1795 a tradus Omiliile la Matei („Tâlcuire la Matei
Evanghelistul”) alături de „Arătare de Scripturile lui Ioan Gură de Aur” şi
„Tîlcuire la Psalm 140”18.
Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi, între anii 1806-1819, a tradus
Omiliile Sfântului Ioan la Faptele Apostolilor şi la câteva Epistole pauline (1 şi 2
Tesaloniceni, 1 şi 2 Timotei, Tit, Filimon şi Evrei). Nici Mitropolitul Ţării
Româneşti, Grigorie Dascălul, nu se lasă mai prejos şi, dovedindu-se şi el un
admirator al sfântului Ioan, traduce câteva omilii, tratatul despre preoţie şi
lucrarea „Puţul şi Împărţirea de grâu”. Samuil Micu Clain s-a aplecat şi el asupra
operei hrisostomice traducând câteva omilii la Evangheliile după Matei, Ioan,
„Introducere în Proorocii cei mici şi în unele cărţi ale Noului Testament” şi „De
preoţie cărţi şase”.
Arhimandritul Teodor Atanasiu, viitorul episcop Teodosie al Romanului,
traduce din limba greacă (ediţia de la Oxonia, 1848) comentariile Sfântului Ioan
la epistolele pauline, pe care apoi le editează între 1901 (Galateni) şi 1923
(„Ebrei”).
Printre cei mai neobosiţi traducători în limba română ai Sfântului Ioan a
fost părintele profesor Dumitru Fecioru, care pe lângă traducerea celor trei
15
Pr. D. Fecioru, „Introducere”, în col. P.S.B., vol. 21, pp. 21-22.
16
Patriarhul Iustin, „Sfânta Scriptură şi interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom”,
Episcopia Argeşului şi Muscelului/Ed. Anastasia, Buc., 2003, nota 109, p. 44
17
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Cuvânt înainte”, în col. P.S.B., vol. 21, p. III.
18
Pr. D. Fecioru, „Un catalog vechi de manuscrise şi cărţi ale Bibliotecii Mînăstirii Neamţului”,
în rev. B.O.R., nr. 7-9/1941, pp. 414-443.
58
volume publicate în colecţia PSB (vol. 21-23) a mai publicat şi alte traduceri în
cărţi şi reviste de specialitate.
Operele literare ale acestui sfânt se impun printr-o varietate largă de
material didactic, o atitudine neclintită în problemele pe care le studiază, o
metodă psihologică de o rară abilitate şi elasticitate, alcătuind totodată şi o
comoară preţioasă pentru istoria culturii timpului. El a căutat să zidească integral
fiinţa umană nu numai prin ideile lui superioare, ci şi prin exemplul vieţii sale19.
Prin viaţa sa pilduitoare şi prin opera sa teologică, Sfântul Ioan Gură de
Aur devine un simbol al epocii patristice, un nume vrednic de aleasă cinstire
pentru întreaga creştinătate20.
2. Sfântul Ioan Gură de Aur – despre Sfânta Scriptură
Înainte de a vorbi despre Sfânta Scriptură, Ioan a memorat, mai întâi,

întinse pasaje scripturistice, ca apoi să poată să le recite, din memorie, în
cuvântările sale. Adesea îşi încuraja credincioşii să nu se mulţumească doar cu
participarea regulată la cultul divin, ci să se „hrănească din Cuvântul scris al
Domnului” 21.
Citirea Scripturii este o măsură excelentă de securitate, pentru a nu
păcătui, în schimb, necunoaşterea Cuvântului divin este un mare hău (obstacol) şi
o prăpastie adâncă; neştiinţa şi necunoaşterea legilor divine duc la neputinţa
mântuirii22.
Mesajul Sfintei Scripturi îi oferă lui Ioan modele viaţa, căci în situaţiile în
care evenimentele istorice îl pun în faţa unor decizii, el nu face altceva decât să
19
Pr. lect. univ. dr. Adrian Ghe. Paul, „Eveniment omagial”, în SIGdA-1600, …, p. 24.
20
Moştenirea lăsată întregii creştinătăţi depăşeşte ca întindere, ca profunzime şi ca realizare
literară opera celorlalţi Sfinţi Părinţi. Prin plinătatea operei sale şi prin pulsul tainic al evlaviei pe
care o cuprinde, Ioan se situează pe „piscurile de aur ale teologiei Bisericii”. Cuceriţi de măiestria
şi adâncimea cuvântărilor sale, nici un alt Părinte bisericesc nu s-a bucurat de o mai mare
popularitate şi cinstire în rândurile credincioşilor, care erau îndemnaţi să „transpună în propria lor
viaţă bogăţia de har desprinsă din îndemnurile şi cugetările de Dumnezeu dăruitului grăitor”.
Cinstea deosebită care i-a fost acordată operei sale poate fi observată în copierea şi răspândirea ei
neîncetată. Cf. Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Cuvânt înainte”, în col. P.S.B.,
vol. 21, pp. I-II.
21
Robert A. Krupp, „Golden Tongue and Iron Will”, în „Christian History Magazine”, nr.
44/1994, pp. 4-5.
22
„… mare trădare a mântuirii e a nu şti nimic din legile dumnezeieşti”. Cf. Sfântul Ioan Gură de
Aur, „Omilii la parabola despre săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv” (III,3), trad. şi note Adrian
Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Buc., 2002, p. 28.
59
imite acţiunile persoanelor drepte, descrise în Scriptură, care poartă totodată şi

încuviinţarea divină. În acest sens, când înaintea lui Ioan Hrisostom, tocmai ajuns
la Constantinopol pentru a fi hirotonit episcop, se înfăţişează împăratul cu cei mai
de seamă reprezentanţi ai administraţiei imperiale, viitorul episcop găseşte de
cuviinţă pe lângă o rugăciune şi o povăţuire, să-şi dezvăluie modelul după care îşi
va îndeplini îndatoririle. Modelul ales este unul biblic, profetul Natan, care nu s-a
ruşinat să-l mustre pe David atunci când a greşit, la fel va face şi el cu împăratul,
când va fi trebuinţă de învăţătură şi de mustrare, pentru folosul sufletesc23.
Până astăzi, nici o altă personalitate a lumii eclesiastice n-a manifestat
atâta dragoste şi interes şi n-a depus atâta râvnă pentru Cuvântul lui Dumnezeu.
Acestea s-au datorat faptului că Sfântul identifica Scriptura cu însăşi prezenţa şi
vorbirea directă a lui Dumnezeu. Izvor principal al credinţei, al cugetării, al
predicii şi vieţii sale, Ioan are Scriptura la mare preţ şi veneraţie. De asemenea
consideră că Scripturii trebuie să-i acordăm o atenţie deosebită pentru că,
bucurându-se de o autoritate divină, bogăţia Cuvântului lui Dumnezeu este
inepuizabilă. Apoi, consideră că unitatea, acordul şi armonia Scripturilor este
perfectă, ele funcţionând într-o relaţie desăvârşită, asemenea unui organism viu24.
Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, mare admirator al Sfintei Scripturi,
aceasta este o comoară cu pietre de mare preţ, cu pavăză împotriva păcatelor şi o
poartă prin care se intră în împărăţia cerurilor25.
Pentru că Ioan găseşte în Sfânta Scriptură nenumărate leacuri pentru
tămăduirea neputinţelor şi bolilor duhovniceşti, şi-a sporit mereu râvna de a
familiariza pe credincioşi cu citirea, cercetarea şi înţelegerea scrierilor sfinte. Din
această cauză, el insistă adesea asupra faptului că citirea Scripturii poate fi uneori
produsul întâmplării, însă trăirea învăţăturilor ei este ceea ce face ca sufletul
credinciosului să se înalţe spre cele veşnice, curăţind păcatele şi împodobind pe
credincios cu florile alese ale virtuţilor26.
Ioan Gură de Aur îşi provoacă auditorii să-i „spună un psalm sau un text
din dumnezeieştile Scripturi”. Întristat pentru că nimeni nu poate reproduce, din
memorie, cuvântul sacru, îi dojeneşte părinteşte: „Şi nu-i numai asta grozăvia …
23
„Viaţa celui între sfinţi Părintele nostru Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului”, p.
32.
24
Pr. lect. univ. dr. Vasile Borca, „Sfântul Ioan Gură de Aur – Interpretul prin excelenţă al Sfintei
Scripturi”, în SIGdA-1600, …, pp. 73,75-76.
25
Pr. lect. Constantin Corniţescu, „Sfinţii Trei Ierarhi interpreţi al Sfintei Scripturi”, în S.T., nr. 1-
2/1976, p. 83.
26
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Cuvânt înainte”, în col. P.S.B., vol. 22, pp.
III-IV.
60
suntem atât de nepăsători faţă de cele duhovniceşti … De v-aş întreba dacă ştiţi
cântece de lume, … de dragoste, … desfrânate aş vedea că mulţi le ştiu pe de rost
şi le cântă cu multă plăcere. Dar ce scuză găsiţi că nu ştiţi un text din Scriptură?
Nu-s călugăr, mi se răspunde! Am femeie şi copii şi trebuie să mă îngrijesc de
casa mea! … socotiţi că numai călugărilor li se cuvine să citească dumnezeieştile
Scripturi, când de fapt voi aveţi cu mult mai multă nevoie de ele decât călugării,
pentru că voi trăiţi în lume, voi vă răniţi în fiecare zi; şi de aceea voi aveţi mai cu
seamă nevoie de leacul Sfintelor Scripturi. Prin urmare, a socoti de prisos citirea
Sfintelor Scripturi este cu mult mai rău decât a nu le citi. Astfel de gânduri sunt
… drăceşti”27.
Ioan compară frumuseţea Scripturii cu o admirabilă grădină de flori.
Sfântul admite că o câmpie de flori este „plăcută”, este un „paradis”, „dar mult
mai plăcut este a citi Sfintele Scripturi”. Dacă într-o grădină pământească sunt
flori care se veştejesc, „un zefir care suflă”, „spini care o împrejmuiesc” şi
„greierii cântă”, în Scriptură „sunt idei care înfloresc”, suflă „adierea Duhului
Sfânt”, „pronia lui Dumnezeu şade la temelie” şi „profeţii glăsuiesc”. Dacă o
grădină de flori îţi oferă „plăcere de privire”, Sfânta Scriptură oferă „folos de
citire”, dacă aceasta este într-un singur loc, „Scripturile sunt pretutindeni în
lume”. Scriptura nu este supusă schimbărilor vremii, căci „atât vara cât şi iarna
sunt împodobite de frunze şi pline de roade”. Suntem îndemnaţi să nu fim
delăsători în cercetarea Cuvântului divin, căci, după cum „substanţele aromatelor,
cu cât sunt mai frecate între degete, cu atât mai mare cantitate de parfum
răspândesc, tot astfel se poate constata că se întâmplă şi cu Scripturile: cu cât
cineva se străduieşte să le cerceteze mai mult, cu atât mai mare comoară
descoperă în ele şi poate să obţină de acolo bogăţie multă şi de negrăit”28.
Fiind o operă inspirată, de o autoritate divină, Scriptura este lipsită de
contradicţii: deşi „persoanele care scriu sunt diferite, harul Duhului…, care pune
în mişcare sufletul fiecăruia, este unul: şi unde este harul Duhului …
controversă, dispută şi ceartă nu există”29.
Deci, cunoaşterea Scripturii este indispensabilă trăirii unei vieţi
echilibrate, trăită în rânduială şi vrednică de mântuire. Adevărata ştiinţă şi
27
Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilii la Matei” (în continuare Om.Mt.) (II,5), trad., introducere,
indici şi note Pr. D. Fecioru, în col. P.S.B., vol. 23, E.I.B.M.B.O.R., Buc., 1994, p. 35.
28
St. John Chrysostom, „Two Homilies on Eutropius” (I,4), in „Nicene and Post-Nicene Fathers”,
Series I, Volume 9, Christian Classics Ethereal Library, Grand Rapids, p 342.
29
Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilie la (vindecarea) slăbănogul(ui) coborât prin acoperiş” (3),
trad. şi note pr. prof. Dumitru Fecioru, în „Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi providenţă.
Despre rugăciune. Despre vieţuirea după Dumnezeu”, E.I.B.M.B.O.R., Buc., 2005, p. 116.
61
cunoaşterea care duce la mântuire poate fi descoperită prin citirea şi cunoaşterea

Scripturii30.
Când se îndeletniceşte cu citirea Scripturii, sufletul omului părăseşte
vizuina cugetului şi intră în „livada cea duhovnicească şi rai de desfătare … mai
bun decât raiul de altădată”. Scriptura este raiul sădit de Dumnezeu nu pe
pământ ci în sufletele credincioşilor, este raiul întins pe tot pământul, până la
marginile lumii, nu doar în Eden. Acest rai nu mai are şarpe, ci este întărită cu
harul Duhului Sfânt; din izvorul acestui rai nu izvorăsc patru fluvii, ci mulţime de
râuri de apă vie, nu-s scurgeri de apă, ci harismele Duhului. Sfânta Scriptură este
un izvor dumnezeiesc inepuizabil, care se „împarte în sufletul fiecărui credincios,
şi nu se împuţinează; se împarte şi nu se termină; se îmbucătăţeşte şi nu se
micşorează; în toţi întreg, în fiecare întreg”31.
Sfânta Scriptură este o bogăţie duhovnicească, care „nu se împarte, nici
nu se micşorează când intră în suflete, … căci bogăţia niciodată nu poate pieri”.
Deşi mulţi dintre înaintaşi „s-au aplecat asupra acestei comori” şi toţi au luat din
ea după putere, şi cu toate că i-a îmbogăţit pe mulţi, bogăţia ei duhovnicească a
rămas întreagă32.
Sfântul insistă asupra necesităţii unui contact permanent cu Sfânta
Scriptură (hrănirea constantă cu pâinea cuvântului inspirat), aceasta fiind singura
modalitate prin care evlavia autentică subzistă şi se poate dezvolta33.
În toate activităţile sale, Sfântul Ioan folosea cu măiestrie Scriptura, pe
care o cunoştea în amănunt, căci, pe parcursul celor şase ani de retragere şi
ascetism, s-a dedicat studiului Cuvântului Sacru.
Sfântul Ioan Hrisostom arată că efectul benefic al cunoaşteri Scripturii se
vădeşte în aceea că se „întăreşte duhul, curăţă conştiinţa, smulge patimile
înrobitoare, seamănă virtutea, ne ridică deasupra săgeţilor diavolului, ne face să
30
Dacă vom căuta în Scriptură, vom găsi soluţii şi leacuri pentru toate stările (psihice, morale şi
sociale), şi compartimentele vieţii umane (la nivel de persoană dar şi de societate). Cf. Pr. lect.
univ. dr. Vasile Borca, op. cit. p. 79.
31
Asemenea celor care stau lângă izvor şi se pot răcori „pe timp de zăduf … alungă năduşeala şi
sting repede setea care-i chinuia”, şi cei ce stau lângă izvorul dumnezeieştilor Scripturi, au leacul
pentru a alunga flacăra păcătoasă a poftei şi-şi udă sufletul cu apă duhovnicească. Citirea
Scripturii ne smulge sufletul „din toate gândurile rele, ca din mijlocul văpăii„ păcatelor. Cf.
Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvânt despre folosul citirii Sfintei Scripturi (La începutul Faptelor
Apostolilor - III)” (1), trad. şi note pr. prof. Dumitru Fecioru, în „Omilii la săracul Lazăr …”, …,
p. 138-139.
32
Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilie la (vindecarea) slăbănogul(ui) coborât prin acoperiş” (1),
…, p. 113.
33
Pr. lect. univ. dr. Vasile Borca, op. cit., p. 86.
62
locuim aproape de cer, eliberează sufletul de legăturile trupului, dându-i aripi

uşoare şi face să intre în sufletul cititorilor tot ceea ce s-a putut spune vreodată
mai bine”34.
Deprins aşadar cu citirea Sfintelor Scripturi din vremea când a trăit în
asceză în munţii din jurul Antiohiei, în urma confruntării între rămânerea în
monahism (evitarea problematicii sociale şi păstrarea unui ataşament pur faţă de
Evanghelie) sau „întoarcerea între oameni”, va avea câştig de cauză cea de-a
doua, căci dorea să le transmită acestora cuvântul şi dragostea lui Hristos, ca
prieten şi păstor al acestora. Fără a lepăda ascetismul sau citirea Scripturii,
Sfântul s-a întors în societate ca propovăduitor al Evangheliei şi ca tâlcuitor al
Sfintei Scripturi35.
Adesea îşi provoca auditorii: „Spuneţi-mi, vă rog, care din cei de faţă ar
putea, dacă i-aş cere, să-mi spună un psalm sau un text din dumnezeieştile
Scripturi? Nici unul! Şi nu-i numai asta grozăvia. Grozăvia este alta, că suntem
atât de nepăsători faţă de cele duhovniceşti, pe cât suntem de iuţi, ba mai iuţi
decât focul, faţă de cele satanice. De v-aş întreba de ştiţi cântece de lume,
cântece de dragoste, cântece desfrânate, aş vedea că mulţi le ştiu pe de rost şi că
le cântă cu multă plăcere. Dar ce scuză găsiţi că nu ştiţi un text din Scriptură?
Nu-s călugăr, mi se răspunde! Am femeie şi copii şi trebuie să mă îngrijesc de
casa mea! Ei bine, scuza asta vă pierde, că socotiţi că numai călugărilor li se
cuvine să citească dumnezeieştile Scripturi, când de fapt voi aveţi cu mult mai
multă nevoie de ele decât călugării, pentru că voi trăiţi în lume, voi vă răniţi în
fiecare zi; şi de aceea voi aveţi mai cu seamă nevoie de leacul Sfintelor Scripturi.
Prin armare, a socoti de prisos citirea Sfintelor Scripturi este cu mult mai rău
decât a nu le citi. Astfel de gânduri sunt drăceşti”36.
3. Despre inspiraţia divină în Omiliile la cartea Facerii
La cartea Facerii, Ioan Gură de Aur a alcătuit două serii de omilii: o primă
serie este compusă din 9 omilii/cuvântări, rostite de la amvonul din Antiohia, în
Postul Mare, în anul 38537.
34
Apud Preot lector dr. Vasile Gordon, „Introducere în Omiletică”, Ed. Universităţii din Buc.,
Buc., 2001, p. 56.
35
Pr. Arhim. dr. Emanuil Rus, „Sfântul Ioan Gură de Aur – teolog şi arhiereu”, în SIGdA-1600,
…, p. 96.
36
Om. Mt. (II,VI), p. 35.
37
Patriarhul Iustin, op. cit., p. 13.
63
A doua serie de omilii (67) au fost rostite tot în perioada Postului Mare
(omiliile II-XXXII) şi în cea imediat următoare (omiliile XXXIII-LXVII), anul
însă este greu de precizat. Unii consideră că au fost rostite când Ioan era preot în
Antiohia, alţii susţin că aparţin perioadei arhiereşti de la Constantinopol.
Sfântul Ioan Hrisostom realizează cea mai amplă şi pătrunzătoare exegeză
la Cartea Facerii. Omiliile despre zilele creaţiei sunt mai pătrunzătoare la suflet,
mai calde şi mai atractive decât Hexaemeronul Sfântului Vasile cel Mare, iar
învăţăturile sale despre antropogeneză şi antropologie îl recomandă (alături de
Sfântul Grigore de Nyssa) drept antropologul desăvârşit al patristicii. Omiliile
sale răspund cu competenţă şi autoritate logică şi ştiinţifică tuturor obiecţiilor şi
„pălăvrăgelilor” biblice, care au trecut peste veacuri şi persistă în minţile
necredincioşilor până azi38.
3.1. Sfânta Scriptură nu trebuie nesocotită pentru că este inspirată
Deşi în Sfânta Scriptură nici un cuvânt nu-i pus în zadar şi fără rost39,
Sfântul Ioan ne îndeamnă să „lăsăm la o parte tot ce-i de prisos”40, pentru că ea
cuprinde numai adevăruri necesare pentru mântuirea oamenilor41.
Atunci când în cuvântările sale, adesea pomenea un text scripturistic,
Sfântul Hrisostom atrăgea atenţia: „Că nu sunt ale mele cuvintele ce le spun, nici
nu rostesc de la mine cele ce grăiesc, ci de la Duhul … pentru folosul vostru şi
pentru zidirea Bisericii lui Dumnezeu”42.
Voind să semene în sufletul credincioşilor ideile dumnezeieştilor
Scripturi, Ioan Gură de Aur le arată şi învăţăturile care pot vătăma această
sămânţă duhovnicească. Ioan Hrisostom coboară pentru credincioşii săi în
38
39
Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilii la Facere” (în continuare Om. Fc.I) (XXI,III), trad.,
introducere, indici şi note Pr. D. Fecioru, în „Omilii la Facere (I)”, în col. P.S.B., vol. 21,
E.I.B.M.B.O.R., Buc., 1987, p. 247, Om.Fc.I (XXXIII,I), p. 429; Sfântul Ioan Gură de Aur,
„Omilii la Facere” (în continuare Om. Fc.II) (XXXV,III), trad., introducere, indici şi note Pr. D.
Fecioru, în „Omilii la Facere (II)”, în col. P.S.B., vol. 22, E.I.B.M.B.O.R., Buc., 1989, pp. 19-20.
„…chiar şi cel mai neînsemnat cuvânt are în el mare comoară”. Cf. Om. Fc.I (X,III), p. 110. „Nu
se găseşte nimic scris la întâmplare şi fără rost în Dumnezeiasca Scriptură”. Cf. Om. Fc.I
(XXIX,VI), p. 373.
40
Om. Fc.I (XX,I), p. 234.
41
Om. Fc.I (XXIX,I), p. 362; „Cu evlavie şi cu frică mare să ascultăm, iubiţilor, cele scrise în
Dumnezeieştile Scripturi. Nu sunt scrise la întâmplare şi fără rost, ci toate spre binele şi folosul
nostru, chiar dacă folosul unora nu-l ştim … ”. Cf. Om. Fc.II (XLIV,IV), p. 123.
42
Om. Fc.II (XLIV,I), p. 118.
64
adâncimea ideilor Sfintei Scripturi dar le cere şi acestora să-şi încordeze mintea,
cu atât mai mult cu cât, în momentul acelui cuvânt, se aflau într-o perioadă de
post, când mădularele sunt mai uşoare iar privirea minţii mai pătrunzătoare.
Asemenea celor care vor să găsească pietrele preţioase din mare, care nu stau sus
pe ţărm să numere valurile, ci se coboară în adânc după ele, expunându-se unor
mari primejdii, la fel se întâmplă şi cu cei care cercetează dumnezeieştile
Scripturi. Scripturile sunt pietre preţioase şi duhovniceşti, însă, dacă le cercetăm
„cu tragere de inimă”, suntem feriţi de primejdii, oboseala nu este aşa de mare,
însă câştigul este nespus43.
Sfântul nu exclude în întregime contribuţia umană44, a autorilor inspiraţi,
în compunerea Scripturii, însă accentuează acţiunea Sfântului Duh asupra
aghiografilor, într-o aşa mare măsură încât, uneori, aceştia apar ca simple organe
pasive ale divinităţii (Dumnezeu conduce limba profetului). În acest sens, toate
cele cuprinse în Scriptură sunt „cuvinte ale Duhului”, căci prin gura „fericitului
Moise”, ne învaţă Duhul cel Sfânt45.
Sfântul afirmă că Moise, călăuzit de dreapta lui Dumnezeu, a scris numai
ceea ce i-a poruncit Duhul Sfânt. Această acţiune a Duhului Sfânt a fost atât de
puternică, încât partea lui Moise din această contribuţie, scrierea Pentateuhului,
„apare foarte neînsemnată”46.
Ioan Gură de Aur afirmă că, nu numai învăţăturile dogmatice şi morale,
ci, în general, tot ceea ce există în cuprinsul Sfintei Scripturi a fost scris sub
inspiraţia Duhului Sfântului47. Din această cauză, chiar particulele mici trebuie
cercetate cu mare atenţie, căci şi ele au fost spuse de Duhul Sfânt48.
În omiliile sale la cartea Facerii, Sfântul afirmă că Scriptura are în
întregime un cuprins religios. Adevărurile religioase, cuprinse în Scriptură sunt
cele care au importanţă pentru mântuirea sufletelor credincioşilor. În
propovăduirea adevărurilor divine, pot fi recunoscute, din cărţile scrise, atât
43
Om.Fc.I (IX,I-II), pp. 107-108.
44
După cum în alcătuirea Scripturii, contribuţia umană este una secundară, şi în interpretare, omul
trebuie să ceară ajutor divin pentru a putea pătrunde sensurile duhovniceşti. Cu toate acestea,
contribuţia omului nu este anulată, ci, asemenea celor care pentru a scoate „din pământ firişoarele
de aur îndură orice obstacol şi se supun la tot felul de munci numai ca să poată despărţi aurul de
pământ”, „cu mult mai mult”, cei ce interpretează Scriptura se cuvine să caute cuvintele Duhului
şi să culeagă „tot folosul lor”. Cf. Om.Fc.II (LIX,I), pp. 255-256.
45
Om.Fc.I (VII,III-IV), pp. 90-91.
46
Om.Fc.I (XX,I), p. 232.
47
„Că Moise n-a nu ne-a spus de la el cuvintele acestea, ci insuflat de Sfântul Duh”. Cf. Om.Fc.II
(XLIX,I), p. 167.
48
Om.Fc.I (XV,I), p. 167.
65
temperamentul cât şi cunoştinţele aghiografilor dar şi ale cititorilor, însă acestea

nu constituie decât cadrul material al Scripturii şi aparţin în întregime autorului
inspirat. Autorii sfinţi au putut alege faptele istorice, cunoştinţele geografice,
datele cronologice sau formele gramaticale pe care le socoteau mai potrivite
(chiar şi pentru cititori) pentru a putea propovădui adevărurile religioase, la a
căror justă precizare în aceste forme externe veghează Duhul Sfânt. Cu toate
acestea, autorul deşi inspirat, a putut săvârşi unele greşeli gramaticale,
cronologice, geografice (greşeli de formă), care însă nu au periclitat sensul
adevărurilor divine49.
Aşadar, Sfântul are convingerea că toate adevărurile religioase, cuprinse
în Scriptură, indiferent de persoana care le-a scris sau pronunţat, pentru că aparţin
lui Dumnezeu (autorul principal al Scripturii este Duhul Sfânt care învaţă prin
gura lui Moise), sunt adevărate şi necesare pentru mântuirea oamenilor50.
Ca primă consecinţă a faptului că Scriptura este inspirată, Ioan susţine că
tot ceea ce se găseşte în cuprinsul acestei cărţi dumnezeieşti este adevărat. O a
doua consecinţă a caracterului inspirat al Scripturii ar fi, în concepţia
hrisostomică, lipsa contradicţiilor biblice, aşa numitele antilogii biblice. Deşi
libertatea aghiografilor nu este contestată, ei istorisind fapte diferite, în mod
deosebit unul de altul, potrivit scopului urmărit de fiecare51.
Nu poate fi vorba de contraziceri, în Scriptură, deoarece toţi scriitorii
inspiraţi au acţionat sub influenţa aceluiaşi Duh Sfânt. Sfântul arată că în
Scriptură întâlnim adevăruri care depăşesc orice minte omenească52.
Cărţile Sfintei Scripturi trebuie cercetate „cu deosebită luare aminte53. În
ciuda faptului că sunt scurte (mici asemenea unor pietre preţioase54), „să nu
trecem c uşurinţă pe lângă cele scrise în Dumnezeieştile Scripturi, nici să le citim
fără multă luare aminte, ci coborându-ne în adâncul lor” să cunoaştem „bogăţia
aflată în ele” şi „să slăvim pe Stăpânul nostru, Cel Ce cu atâta înţelepciune a
49
Sfântul Ioan arată că nu trebuie să ne mire aparentele contraziceri din Scriptură, acestea trebuie
înţelese din perspectiva modului respectiv de exprimare, sau din dorinţa de a se revela adevăruri
duhovniceşti: „Să nu te minunezi, iubite, de aşezarea de aici a cuvintelor. Este o însuşire a
Scripturii să aşeze de multe ori, fără nici o deosebire, cuvintele …”. Cf. Om.Fc.II (XLIII,VI), p.
116.
50
Dumnezeu se îngrijeşte pe mântuirea oamenilor, şi, conducând limba profetului Moise, primim
adevărul Sfintei Scripturi pentru a ne putea apăra în faţa rătăcirilor eretice. Cf. Om.Fc.I (VII,III-
IV), pp. 90-91.
51
52
Om.Fc.I (IV,III), pp. 59-60, Om.Fc. (XXXI,III), p. 398.
53
Om.Fc.II (XXXVII,I), p. 40.
54
Om.Fc.I (IX,I), pp. 107-108.
66
rânduit totul”55. Avem mult de câştigat din această caracteristică a cuvintelor

sfinte, a căror bogăţie „nu stă în mulţimea de cuvinte, ci în conciziunea lor”56.
Citirea Sfintei Scripturi este asemănată de Ioan Hrisostom cu căutarea
unei comori, căci, „după cum, dacă cineva izbuteşte să obţină o mică parte din
această comoară, îşi face o mare bogăţie, tot astfel şi cu Sfânta Scriptură; într-o
vorbă scurtă se poate găsi o mare mulţime de idei şi o bogăţie de negrăit …
cuvintele dumnezeieşti sunt asemenea unui izvor care dă la iveală apă din
abundenţă”. Apa care izvorăşte din Scriptură nu se va termina căci natura ei este
una de natură spirituală: „cu cât cineva caută să scoată apă din abundenţă, cu
atât izvorăşte mai multă şi harul spiritual o măreşte”57.
Chiar şi numele proprii pe care le întâlnim în Scriptură, trebuie citite cu o
atenţie deosebită, căci, uneori, au o foarte mare importanţă58. Chiar şi o simplă
frază cu conţinut istoric trebuie bine cercetată pentru că poate ascunde un mare
adevăr doctrinal59. Nu doar un simplu cuvânt, ci chiar şi o silabă sau o particulă
de legătură obişnuită nu este spusă la întâmplare şi nu trebuie lăsate la o parte, ci
sunt cuvinte ale Duhului60.
Peste cele istorisite de Sfânta Scriptură nu trebuie „să trecem uşor”, nu
trebuie să le nesocotim, chiar dacă, de exemplu, relatează, cu precizie, despre
nişte barbari (Fc. XIV,4-7). Sfântul Ioan susţine că „Nu la întâmplare, nici în
zadar nu a introdus în istorisire acestea şi, nici fără rost, … ci ca, progresând în
învăţătură, să aflaţi marea putere a lui Dumnezeu …”61.
Suntem îndemnaţi să luăm aminte la precizia Scripturii, căci nici o silabă
nu este pusă la întâmplare. Tot ceea ce este scris în Scriptură, istorisiri, fraze
separate, cuvinte, particule mici sau simple litere, au importanţă numai întrucât
ele servesc aghiografului pentru a exprima adevărurile descoperite de Dumnezeu
pentru mântuirea oamenilor. Cele scrise în Scriptură dau credincioşilor prilej de
înţelegere: „Dă prilej înţeleptului şi mai înţelept va fi62” (Pr. IX,9)63.
55
Om.Fc.II (LXII,III), p. 284.
56
Om.Fc.II (XLVII,I), p. 146.
57
Om.Fc.I (III,1), p. 46.
58
Om.Fc.I (XXIV,I), p. 285.
59
Comentând textul din cartea Facerii (XXV,20), Sfântul Ioan atrage atenţia că textul, în afară de
adevărul istoric, mai cuprinde şi o altă învăţătură. Faptele patriarhului „seamănă a enigmă”, cu
toate că porunca divină pare potrivnică făgăduinţei, Avraam săvârşeşte „totul prin credinţă”.
Trebuie deci să luăm „lecţie”, să ne însuşim aspectul duhovnicesc al evenimentelor istorice
relatate în Scriptură. Cf. Om.Fc.II (XLIX,I), p. 168.
60
Om.Fc.I (XV,I), p. 167.
61
Om.Fc.II (XXXV,III), pp. 19-20.
62
Om.Fc.I (XXIII,II), pp. 274-275.
67
3.2. Scriptura – mijloc al Revelaţiei divine
Atunci când învăţa poporul, folosindu-se de cuvintele Sfintei Scripturi,

Sfântul atrăgea atenţia: „nu vă grăiesc gânduri ale minţii mele, ci învăţăturile
dăruite mie de Stăpânul prin dumnezeieştile Scripturi; pe acestea vi le pun în faţă
şi cu ele vă adap necontenit”64.
Înainte de a avea o lege scrisă, omul a putut duce o viaţă plină de virtute,
urmând glasul lăuntric al conştiinţei lui, pe care o avea ca singur învăţător65.
Dacă înainte de apariţia primelor scrieri ale Vechiului Testament, oamenii
au izbutit să se ridice la un nivel moral înalt, practicând virtutea, evitând păcatul
şi îndeplinind prescripţiile legii naturale, sădite de Dumnezeu în fiinţa omenească,
pentru creştini, prin întruparea lui Hristos, nu mai există nici „o piedică în calea
care duce la virtute. Sfântul ne îndeamnă să nu citim superficial cuvintele
Scripturii66.
Deoarece comunicarea directă a lui Dumnezeu cu oamenii este superioară
celei prin mijlocirea scrierilor, cu oamenii drepţi (Adam, Noe, Avraam etc.),
Dumnezeu a grăit în mod direct, coborându-se însă la puterea creaturii de a-L
înţelege67. Intenţia de a da oamenilor o lege scrisă nu a existat dintru început, în
planul iconomiei divine68, legile scrise ale celor două Testamente fiind rânduite
de Dumnezeu numai din cauza neputinţei şi a slăbiciunii oamenilor69, incapabili
de a se menţine în proximitatea Domnului, prin legea morală naturală şi prin
63
O altă traducere, mai recentă: „Deschide-i înţeleptului o cale (dă-i o şansă), şi el va fi mai
înţelept; învaţă-l pe cel drept să cunoască, şi el mai multă cunoaştere îşi va dobândi”. Cf. „Biblia
sau Sfânta Scriptură”, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu
Valeriu Anania, E.I.B.M.B.O.R., Buc., 2001, p. 802.
64
Om.Fc.I (XI,III), p. 132.
65
„…o dată cu facerea omului, Dumnezeu a şi pus în sufletul lui conştiinţa de cele ce trebuie să
facă”. Cf. Om.Fc.II (LIV,I), p. 203.
66
Citită cu grijă, putem culege din Scriptură folosul ce-l are în ea, ca apoi să putem merge pe
calea virtuţii. Cf. Om.Fc.I (XXI,VI), pp. 254-255.
67
Om.Fc.I (XIII,I-II), pp. 148-149; „La început, Dumnezeu vorbea El Însuşi cu oamenii, pe cât le
sta oamenilor în putinţă să-L audă”. Cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cele dintâi omilii la Facere”
(Cuvânt întâi,2), trad. Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Biserica Ortodoxă, Buc., 2004, p. 11.
68
„…nu a fost de la început voia lui Dumnezeu să rânduiască acestea (se referă la cărţile
Vechiului Testament care indică rânduielile minuţioase pentru aducerea jertfelor), ci de la
slăbiciunea lor şi-a luat început legiuirea cu privire la jertfe”. Cf. Sfântul Ioan Gură de Aur,
„Comentariu la Isaia” (I,12), trad. din lb. gr. veche şi note de Laura Enache, Ed. Doxologia, Iaşi,
2013, p. 40.
69
Ioan Chrisostom, „Comentariile sau Explicarea Epistolei I către Corinteni” (II), trad. Arhim.
Theodosie Athanasiu, Atelierele grafice SOCED & Co., Buc., 1908, p. 20.
68
cunoştinţele despre divinitate70. Datorită înclinării noastre spre rău, a îndepărtării

firii noastre de divin, „oamenii au ajuns nevrednici de a mai vorbi cu Dumnezeu”,
însă, iubindu-ne, Domnul a vrut să „reînnoiască prietenia cu ei” şi a început să ne
trimită cuvântul Său prin scrisori ca unora care „stau departe”71.
Astfel, Dumnezeu a alcătuit „carte de îndreptăţire”, primele scrieri, şi Le-a
trimis oamenilor pentru a ne învăţa cum să scăpăm de osândă, pentru că vrea să
ne cruţe. Prin Scriptură, Dumnezeu trimite „cărţi ca unor plecaţi departe”,
reînnoieşte „ca printr-o epistolă” prietenia cea veche dintre El şi oameni. Deşi
Dumnezeu le-a trimis, primele Scripturi au fost aduse de Moise72.
4. Despre inspiraţia divină în Omiliile la Evanghelia după Matei
Alcătuind cel mai vechi comentariu complet al Evangheliei după Matei

care datează din perioada patristică, lucrarea reprezintă un capitol de referinţă al
întregii literaturi creştine. Genul aporeic, familiar tradiţiei de gândire elene, este
forma literară de expunere aleasă de Sfântul Ioan pentru aceste omilii73.
Cele 90 de omilii la Matei au fost rostite în Antiohia pe când Ioan era doar
preot, în jurul anului 39074.
Primele două omilii constituie o introducere edificatoare dar şi inedită în
studiul biblic, în care sfântul reaprinde dragostea şi veneraţia ascultătorilor faţă de
Sfintele Scripturi prin nişte cuvinte care ar putea şi astăzi să zguduie „multe
conştiinţe creştine mai puţin veghetoare”75.
Prin tonul grav prin care Ioan îşi mustră credincioşii îl putem descoperi pe
părintele duhovnicesc care se cutremură de lipsa de maturitate duhovnicească şi
de ignoranţa spirituală în care se complac mulţi. Însă, când discută despre
raporturile dintre Vechiul Testament şi Noul Testament, despre veridicitatea şi
armonia tuturor celor patru redactări ale Sfintei Evanghelii, când comentează
Evanghelia după Matei, îl recunoaştem pe gânditorul convins că propovăduirea
Adevărului nu poate niciodată nesocoti exigenţele logice ale minţii omeneşti76.
70
71
Scripturile sunt nişte „scrieri” trimise de Dumnezeu, pe care însă „le-a primit Moise”. Cf.
Om.Fc.I (II,II), p. 40.
72
Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cele dintâi omilii la Facere” (Cuvântul întâi,1-2), …, pp. 10-11.
73
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Cuvânt înainte”, în col. P.S.B., vol. 23, p. 5.
74
Pr. Dumitru Fecioru, “Introducere”, în col. P.S.B., vol. 23, pp. 11,14.
75
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Cuvânt înainte”, în col. P.S.B., vol. 23, p. 6.
76
Ibidem, p. 7.
69
Omiliile la Matei constituie o „iniţiere în practica vieţii creştine, a

virtuţilor, prin pătrunderea, sub călăuzirea Sfântului Ioan Gură de Aur, a
tainelor credinţei celei dreptmăritoare”77.
Pentru Toma d’Aquino, frumuseţile arhitectonice ale Parisului păleau în
faţa frumuseţilor cu care Ioan Gură de Aur a împodobit textul Evangheliei după
Matei, căci în cadrul unei plimbări prin Paris împreună cu studenţii săi, „doctorul
angelic”, provocat să aleagă între acestea, a răspuns: „Aş dori să am, în locul
tuturor acestor frumuseţi, Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur la Evanghelia
după Matei” (Denys Gorce) 78.
În vederea consolidării credinţei în adevărul şi autoritatea dumnezeiască a
Scripturii, Ioan îşi foloseşte mare parte din energiile sale, în schimb, referirile la
scrierile profane sunt adesea depreciative. Această atitudine intransigentă faţă de
orice cultură profană, care îşi propune să anihileze certitudinile fundamentale ale
creştinismului, supunându-le unor critici acerbe şi oarbe sau unor perfide
încercări de alterare, chiar sfântul o explică printr-o evaluare după criterii
evanghelice, în urma căreia, aceste creaţii ale culturii profane devin criticabile din
pricina nocivităţii lor morale79.
În scrierile omeneşti, unele inspirate de un duh rău, multe lucruri sunt
amestecate şi răsturnate, chiar legile firii sunt călcate în picioare. „Nici în vis nu s-
au gândit filosofii aceia la feciorie, şi nici la numele ei, la sărăcia de bună voie,
la post sau la ceva asemănător”80.
Sfântul Ioan observă la credincioşii săi că aceştia posedă o sumedenie de
cunoştinţe profane („Cunoşti … cu de-amănuntul istoria lumii … poţi enumera
stăpânitorii …, pe arbitrii luptelor atletice, pe învingătorii în lupte, …),
„cunoştinţe … de nici un folos”. Îşi îndeamnă ascultătorii să manifeste o râvnă
mai mare faţă de învăţăturile duhovniceşti care sunt cuprinse în Scripturi („nici în
vis nu te-ai gândit cine este Stăpân în cetatea cea cerească sau să ştii cine este
primul … sau să ştii câtă vreme este fiecare acolo sau să ştii ce-a lucrat şi ce-a
făcut fiecare. Nu vrei să te interesezi de legiuirile acestei cetăţi şi nici nu vrei să
le asculţi de ţi le spune altul. Spune-mi, te rog, cum te mai aştepţi să dobândeşti
bunătăţile făgăduite, când nici nu asculţi cele ce ţi se spun”)81.
77
Ibidem, p. 8.
78
Apud Pr. Dumitru Fecioru, “Introducere”, în col. P.S.B., vol. 23, p. 9.
79
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Cuvânt înainte”, în col. P.S.B., vol. 23, pp. 7-
8.
80
Om.Mt. (I,V), p. 21.
81
Om.Mt. (I,VIII), p. 26.
70
Aghiografii n-au grăit nimic de la ei, ci, în compunerea cărţilor sfinte, au

spus numai ceea ce au auzit de la Dumnezeu82, fiind călăuziţi de harul divin83. De
exemplu, tot ceea ce a scris sfântul evanghelist Matei (care n-a fost un om instruit
sau înţelept, ci un simplu vameş) Ioan Gură de Aur consideră că aparţine
Domnului Iisus Hristos, vădind totodată cât de mare a fost harul de care s-a
învrednicit84.
Ca o consecinţă a faptului că textul Scripturii este inspirat, Ioan Gură de
Aur arată că tot ceea ce se află în Scriptură este adevărat, motivând că este cu
neputinţă ca un profet, un apostol, un bărbat care acţionează, în scris ori prin viu
grai, sub influenţa Duhului Sfânt, să propovăduiască învăţături potrivnice
adevărului85.
Cea de a doua consecinţă o constituie aşa numita problemă a antilogiile
biblice, pe care o explică arătând că în Sfânta Scriptură nu poate fi vorba despre
contraziceri, căci toţi aghiografii au fost inspiraţi şi au scris sub influenţa
aceluiaşi Duh Sfânt86.
Sprijinindu-se pe acordul desăvârşit care există în Scriptură, acolo unde
este necesar, Sfântul explică deosebirile dintre diferitele istorisiri sau afirmaţii
doctrinare87. În acest sens, arată că, deşi între Evanghelii (Matei şi Luca), atunci
când se vorbeşte despre genealogia Mântuitorului, aceasta este prezentată în două
forme diferite, este greşit să socotim că există contraziceri.
82
„… ar fi fost cu neputinţă să cunoaştem scopul lui Hristos, dacă nu ni l-ar fi descoperit Duhul”.
Cf. Om.Mt. (XL,II), p. 485.
83
„Plin de Duhul Sfânt a scris şi Matei (vameşul) Evanghelia sa”. Cf. Omilii la Matei (I,I), p. 17.
84
Prin cercetarea Sfintelor Scripturi, atragem „asupra inimilor noastre” şi „dobândim harul
Duhului” cf. Om.Mt. (I,I), p. 16. Scripturile sunt „cu mult superioare” celorlalte scrieri omeneşti,
iar nişte pescari n-ar fi putut întrece filosofia păgână dacă n-ar fi Dumnezeu Cel care i-a inspirat.
Cf. Om.Mt. (I,V), p. 21.
85
„Atât de mare este precizia profeţilor … că au profeţit şi drumurile Lui şi trecerile Lui de la un
loc la altul şi scopul cu care făcea aceste călătorii, … ca să cunoşti că toate profeţiile s-au rostit
de Duhul Sfânt”. Cf. Om.Mt. (XL,II), pp. 484-485.
86
Evangheliştii n-au scris la întâmplare, ci Hristos i-a „mişcat” pe fiecare îndemnându-i să scrie şi
ferindu-i de greşeală. Toate Evangheliile au fost insuflate de acelaşi Autor, iar „în fiecare parte
din ele iese la iveală înrudirea cu întregul”. Cf. Cf. Om.Mt. (I,III), pp. 19-20.
87
Alt exemplu, când Hristos este întrebat de farisei, care este cea mai mare poruncă, Mântuitorul
procedează după modelul în care le-a răspuns saducheilor, când a fost întrebat despre Înviere
(învăţându-i mai mult decât ceruseră). În Evanghelia după Matei, se relatează că legiuitorul L-a
întrebat pe Mântuitorul pentru a-L ispiti, însă evanghelistul Marcu consemnează că Hristos a
considerat că „a răspuns înţelept” şi că nu este „departe de împărăţia lui Dumnezeu” (Mc. XII,34).
Ioan consideră că „nu este nici o contrazicere între un evanghelist şi altul, ci chiar deplin acord.
La început, legiuitorul L-a întrebat pe Hristos pentru a-L ispiti; dar, folosindu-se de pe urma
răspunsului, a fost lăudat”. Om.Mt. (LXXI,I), p. 812.
71
Dacă Sfântul Luca, enumerând strămoşii Mântuitorului, prezintă înaintaşii

Sfintei Fecioare, în Evanghelia după Matei (scrisă pentru evrei), genealogia
Mântuitorului este relatată conform obiceiului iudaic, pe linie paternă. Aşadar, cei
doi evanghelişti nu se contrazic, şi deşi genealogia prezentată în Evanghelia după
Matei este cea reală, nici Evanghelia după Luca nu se depărtează de adevărul
iudaic88. Sfântul Ioan consideră că Evanghelistul Matei a avut un motiv „mai
ascuns” pentru care a ales să prezinte astfel genealogia, a enumerat strămoşii lui
Iosif şi nu ai Fecioarei pentru că n-a voit să arate iudeilor, dintru început, că
Hristos s-a născut dintr-o fecioară89.
În istorisirea Schimbării la Faţă a Mântuitorului pare a exista o
contradicţiei evidentă. Deşi Evanghelistul Matei spune că „după şase zile” (Mt.
XVII,1) Mântuitorul, împreună cu apostolii urcă la munte, în singurătate, iar
Evanghelistul Luca vorbeşte despre „opt zile” (Lc. IX,28), Sfântul Ioan consideră
că între cele două texte există un acord desăvârşit90.
Nu există contradicţie nici atunci când Evanghelia după Matei (VIII,28)
istoriseşte vindecarea celor doi demonizaţi, iar Evanghelia după Luca (VIII,27)
aminteşte doar de unul. Sfântul Ioan arată că vorbirea unui evanghelist doar
despre un demonizat, nu exclude vindecarea celuilalt, iar faptul că alt evanghelist
îi aminteşte pe amândoi, nu înseamnă că există dezacord între cele două
evanghelii, ci doar relatarea deosebită a aceluiaşi fapt91.
Minunea vindecării slugii sutaşului din Capernaum este şi ea relatată cu
unele diferenţe de Matei (VIII,5-13) şi Luca (VII,2-10), dar cercetând cu atenţie
cele două texte, Sfântul Ioan constată că nu există dezacord între cele două
istorisiri, ci acord desăvârşit, autorii celor două Evanghelii îşi completează
reciproc descrierea aceluiaşi fapt92.
88
Om.Mt. (II,IV), pp. 32-33.
89
Om.Mt. (III,I), p. 37.
90
Diferenţa de două zile poate fi explicată prin modalitatea Evanghelistului Luca de a număra şi
zilele în care au avut loc cele două evenimente istorisite. Cf. Om.Mt. (LVI,I), p. 654.
91
Evanghelistul Matei istoriseşte minunea în întregime, iar Luca aminteşte numai pe demonizatul
care era mai mult chinuit de duhul necurat. Cf. Om.Mt. (XXVIII,II), p. 355.
92
Pentru că în Evanghelia după Luca se istoriseşte că sutaşul a trimis la Iisus pe bătrânii iudeilor
să-L roage să vină (Lc. VII,3), iar în Evanghelia după Matei se istoriseşte că însuşi sutaşul s-a dus
la Iisus mărturisindu-I nevrednicia (Mt. VIII,5-8), unii cercetători susţin că, deşi sunt multe
asemănări între istorisirile celor doi evanghelişti, este vorba despre doi sutaşi deosebiţi. Sfântul
Ioan consideră însă că, în amândouă istorisirile evanghelice, este vorba despre aceeaşi persoană,
relatările sunt diferite, pentru că, de exemplu, evanghelistul Luca „ne descoperă linguşeala
iudeilor”, care, din pricina invidiei,, n-au voit să-i descopere credinţa sutaşului, prin venirea lor la
Mântuitorul, ci „au voit mai bine să-i umbrească virtutea”. În cealaltă relatare găsim Cuvântul
72
O modalitate asemănătoare poate fi întâlnită şi în cazul relatărilor din

Evanghelia după Matei (VIII,14), pe de o parte, şi relatările Evangheliilor după
Marcu (I,31) şi după Luca (IV,38), pe de altă parte. Aceasta nu înseamnă, pentru
Sfântul Ioan, că evangheliştii se contrazic, ci că: prima istoriseşte minunea mai pe
scurt, iar celelalte două mai precis, aceleaşi evenimente93.
În schimb atrage atenţia la o cercetare amănunţită a Scripturii, pentru că
unele evenimente asemănătoare („istorisite în cuvinte similare”), pot fi complet
deosebite. De exemplu evangheliştii Matei (IX,1-7) şi Ioan (V,5-9) relatează
despre vindecarea unui paralitic, însă este vorba despre două persoane diferite
(primul este „paraliticul din Capernaum”, al doilea este „slăbănogul de la
scăldătoarea Betesda, din Ierusalim”)94. Alt caz asemănător este despre alungarea
vânzătorilor din Templu, când relatarea evanghelistului Ioan (II,13-16) este
diferită faţă de cea de la Matei (XXI,12-13) dar şi faţă de a celorlalţi sinoptici
(Mc. XI,15-17, Lc. XIX,45-46). Şi aici avem de-a face cu două evenimente
diferite, relatate în termeni similari95.
Sfântul Ioan reuşeşte astfel să dovedească şi să arate faptul că, în
asemenea condiţii, nu poate fi vorba despre existenţa antilogiilor în cuprinsul
Sfintei Scripturi96.
În cuvântările sale, Sfântul folosea masiv şi cita intensiv Scriptura datorită
efectelor pozitive pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl are asupra omului: „cuvântul
scos din dumnezeieştile Scripturi înmoaie mai bine decât focul un suflet
învârtoşat şi-l face să săvârşească orice lucru bun”97.
5. Despre inspiraţia divină în Omiliile la Epistola către Romani
Sfântul Ioan Gură de Aur era aşa de pasionat de epistolele Sfântului

Apostol Pavel, încât le citea şi de două, trei ori pe săptămână98.
Domnului, „Care cunoaşte cele ascunse, împotriva voinţei bătrânilor iudeilor, l-a lăudat pe
sutaş”. Cf. Om.Mt. (XXVI,II), pp. 331-332.
93
Om.Mt. (XXVII,I), p. 343.
94
Om.Mt. (XXIX,I), p. 362.
95
Om.Mt. (LXVII,I), p. 769.
96
97
Om.Mt. (II,VI), p. 36.
98
Diac. drd. Liviu Petcu, „Folosul citirii Sfintei Scripturi în viziunea Sfântului Ioan Hrisostom”,
în vol. „Sfânta Scriptură şi Sfânta Liturghie – izvoare ale vieţii veşnice”, Ed. Trinitas, Iaşi, 2008,
p. 273.
73
Noaptea târziu, când grijile scaunului episcopal nu-l mai tulburau, Sfântul
se închidea în camera sa (care avea ca mobilier: un pat modest, o masă şi un
scaun, iar ca podoabă: sfintele icoane, între care icoana Sfântului Apostol Pavel,
către care îşi îndrepta privirile când zăbovea asupra înţelesului dumnezeieştilor
cuvinte) de lucru şi tâlcuia epistolele Sfântului Apostol Pavel. După ce a tâlcuit o
parte din epistolele pauline, a fost cuprins de o oarecare îndoială, care l-a făcut să
se întrebe: Va fi plăcută înaintea lui Dumnezeu această tâlcuire? A înţeles bine
cuvintele marelui apostol? Rugându-se stăruitor lui Dumnezeu să-i arate dacă-I
sunt bineplăcute explicările sale, s-a înfăptuit o minune. Într-o seară, voind
Proclu, ucenicul arhiepiscopului, să anunţe venirea unui curtean, s-a uitat printr-o
crăpătură în camera în care lucra sfântul şi a văzut că acesta nu era singur, ci în
spatele lui stătea un bărbat aplecat spre el, cu gura la urechea lui. Pentru că scena
s-a repetat de mai multe ori acel curtean n-a putut să intre la arhiepiscop, şi pentru
că era aşteptat, Ioan l-a chestionat pe Proclu despre aceasta. Când ucenicul i-a
povestit pricina şi a văzut icoana Sfântului Apostol Pavel, l-a recunoscut pe
bărbatul care-i vorbea la urechea arhiepiscopului, care astfel a aflat că Dumnezei
i-a ascultat cererea şi I-a trimis pe însuşi autorul epistolelor să-i dicteze
tâlcuirea99.
Pentru că Sfântul Ioan îl purta mereu în suflet pe Sfântul Pavel şi căuta să-
l imite întru totul, a şi fost numit „Pavel al secolului al IV-lea”100.
Cele 32 Omilii la Epistola către Romani sunt „poate cele mai frumoase101”
dedicate Sfântului Apostol Pavel şi „constituie un adevărat monument de
referinţă al literaturii exegetice creştine”102.
Dacă Sfântul Apostol Pavel ar fi vorbit atica, n-ar fi tălmăcit mai frumos
epistolele sale decât sfântul Ioan Gură de Aur (Sf. Isidor Pelusiotul)103.
Lecturând Cuvântul divin, auzim glasul aghiografilor, dar ideile şi
învăţăturile sunt ale Mântuitorului, încât El este Cel care glăsuieşte în Scriptură.
Ioan Gură de Aur susţine acţiunea puternică a Duhului Sfânt asupra Apostolului
Pavel, arătând că prin „limba” apostolului Pavel a vorbit Însuşi Hristos104.
Nimic nu este de prisos în Sfânta Scriptură, chiar şi „o singură iotă ori
virgulă … cea mai sărăcăcioasă adresare ne deschide un ocean de înţelesuri”.
99
Pr. D. Fecioru, „Introducere”, în col. P.S.B., vol. 21, pp. 5-6.
100
Preot lector dr. Vasile Gordon, op. cit., p. 55.
101
Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, „Patrologie”, Sfânta Mănăstire Dervent, 2000, p. 135.
102
Cezar Păvălaşcu şi Cristina Untea, „Notă asupra ediţiei”, în Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilii
la Epistola către Romani”, trad. P.S. Teodosie Atanasiu, Ed. Christiana, Buc., 2005, p. 9.
103
Apud Pr. D. Fecioru, „Introducere”, în col. P.S.B., vol. 21, p. 6.
104
Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilii la Epistola către Romani” (XXX), …, p. 530.
74
Epistolele pauline sunt nişte scrisori, în cuprinsul cărora descoperim şi dispoziţia

sufletească a celui care le-a scris. Sfântul Ioan consideră că „cel ce vorbeşte prin
epistolă (este vorba despre epistola către Romani) întregului oraş şi la atâta popor,
şi prin aceia, lumii întregi” nu este Sfântul Apostol Pavel, ci „mai degrabă harul
Duhului Sfânt”105.
Concluzii
Sfântul Ioan a fost admirat de toţi pentru vieţuirea neîntreruptă cu

cuvântul lui Dumnezeu, pe care l-a iubit, l-a preţuit şi s-a înflăcărat să-l
propovăduiască şi să-l interpreteze cu un zel nemaiîntâlnit. Prin moştenirea
imensă lăsată în domeniul literaturii biblico-exegetice, Sfântul ocupă un loc
fruntaş prin frumuseţea lucrărilor sale, dar mai ales pentru principiile pe care se
bazează metodele sale de interpretare biblică106.
Prin viaţa sa, Ioan Gură de Aur este un model de teolog, unul care reuşeşte
să fie şi practician. Teologul ortoprax nu-şi arată evlavia în erudiţia şi cuvântul
său, ci în faptă, căci, trebuie să-şi rânduiască viaţa după îndemnurile
scripturistice: „cel ce aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le plineşte, i se va
asemăna bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip” (Mt. VII,26). În
demersul său de a deveni sfânt, Ioan este conştient că, pe lângă preocupările
personale, ascetice, sfântul nu părăseşte decât aparent comunitatea, ci o poartă
permanent în rugăciune, şi apoi intervine pentru mântuirea ei, ori de câte ori este
nevoie. Tot din dragoste faţă de ceilalţi şi-a luat sarcina de a-i învăţa pe alţii, de a
le arăta calea care duce la mântuire. A excelat astfel şi ca propovăduitor al
Cuvântului divin, prin numeroasele sale predici/omilii reuşind totodată şi
popularizarea şi familiarizarea maselor (din primele veacuri creştine) cu mesajul
şi cuprinsul Sfintei Scripturi.
Interpretând Cuvântul sacru cu o pătrundere, cu un tact şi o claritate
excepţională, Sfântul Ioan Hrisostom este cel mai mare şi cel mai ortodox exeget
al Sfintei Scripturi107. Prin operele sale, Sfântul a lăsat creştinătăţii un bogat
tezaur care nu şi-a pierdut valoare odată cu trecerea anilor, iar actualitatea
operelor sale a răspuns nevoilor Bisericii de a-i cunoaşte, populariza şi imita
personalitatea.
105
Sf. Ioan Gură de aur, „Îmbrăţişaţi pe Priscilla şi Aquila”(I,1), în „Cateheze maritale. Omilii la
căsătorie”, traducere Pr. Marcel Hanchiş, Ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 2004, p. 69.
106
107
Ioan G. Coman, „Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur”, în S.T., nr. 9-10/1957, pp. 606-
607.
75
Idealul Sfântului Ioan era să poată spune asemenea Sfântului Apostol

Pavel: „în trupul meu împlinesc lipsurile necazurilor lui Hristos pentru trupul
Său, adică Biserica, al cărei slujitor am devenit în virtutea iconomiei lui
Dumnezeu ce mi-a fost dată pentru voi, aceea de a plini108 cuvântul lui
Dumnezeu” (Col. I, 24-25). Acest ideal, această intenţie, acest gând, de a împlini
în el ceea ce lipseşte patimii lui Hristos arată curajul Sfântului Ioan.
Curajul de a spune totul, până la sfârşit, oricui (παρρησία), care se
regăseşte în viaţa, cuvântările şi operele sale a fost dublat de acţiunile sale, ceea
ce l-a făcut să cuteze să adauge ceva la patima lui Hristos, la jertfa supremă, unui
apogeu căruia nu se mai poate adăuga nimic. Alături de Apostolul Pavel, Sfântul
Ioan Hrisostom a înţeles că trebuie să convertească la creştinism cât mai mulţi
oameni pentru ca Jertfa lui Hristos să nu fie ineficace.
Aşadar, pentru trupul Mântuitorului, care este Biserica (deci în cadrul
comunităţii şi comuniunii eclesiale), pe parcursul vieţii, Sfântul Ioan a împlinit
ceea ce a lipsit suferinţelor lui Hristos. Înarmat cu mesajul Sfintei Scripturi şi cu
puterea exemplului propriu, având ca ţel mântuirea şi ştiind că pe această cale
spre Împărăţia Cerurilor nu trebuie să-şi uite semenii, Sfântul, „atletul” şi
„campionul” lui Hristos, dovedeşte că Scriptura, după ce este citită, înţeleasă,
comentată şi propovăduită, ea trebuie trăită. Cuvântul divin al Scripturii rodeşte
în suflet abia atunci când reuşeşte să-l înduhovnicească pe om, să-l facă să
vieţuiască şi să acţioneze după cum Dumnezeu Însuşi o cere.
Iată câte lucruri extraordinare pot fi însumate într-un singur om, care a
înţeles că trebuie să trăiască după cum a învăţat şi să înveţe după cum a trăit,
adică creştineşte; sau, a vorbit şi a scris după cum a trăit şi a trăit aşa cum a scris
şi a vorbit109, adică precum a slujit, devenind un „etalon al ortodoxiei”,
recunoscut „pretutindeni, întotdeauna şi de către toţi”110.
Bibliografie
1. „BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ”, versiune diortosită după Septuaginta,

redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, E.I.B.M.B.O.R., Buc.,
2001.
108
Verbul „a plini” are sensul de „a traduce în fapt”, „a converti în real”, cf. Bartolomeu Valeriu
Anania, nota a, în „Biblia …”, …, p. 1689.
109
Prof. drd. Theodor Ardelean, „Cuvântare”, în SIGdA-1600, …, p. 18.
110
Pr. lect. univ. dr. Adrian Ghe. Paul, op. cit., pp. 26-27.
76
2. ARDELEAN Theodor, prof. drd., „Cuvântare”, în „Sfântul Ioan Gură de Aur

– 1600 de ani de la trecerea la Domnul”, Ed. Universităţii de Nord, Baia
Mare, 2007.
3. BORCA Vasile, pr. lect. univ. dr., „Sfântul Ioan Gură de Aur – Interpretul
prin excelenţă al Sfintei Scripturi”, în „Sfântul Ioan Gură de Aur – 1600 de
ani de la trecerea la Domnul”, Ed. Universităţii de Nord, Baia Mare, 2007.
4. CHRISOSTOM Ioan, „Comentariile sau Explicarea Epistolei I către
Corinteni”, trad. Arhim. Theodosie Athanasiu, Atelierele grafice SOCED &
Co., Buc., 1908.
5. CHRYSOSTOM John, St., „Two Homilies on Eutropius”, in „Nicene and
Post-Nicene Fathers”, Series I, Volume 9, Christian Classics Ethereal
Library, Grand Rapids.
6. COMAN Ioan G., preot prof. dr. „Patrologie”, Sfânta Mănăstire Dervent,
2000.
7. IDEM, „Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur”, în S.T., nr. 9-10/1957,
pp. 606-607.
8. CORNIŢESCU Constantin, pr. lect., „Sfinţii Trei Ierarhi interpreţi al Sfintei
Scripturi”, în S.T., nr. 1-2/1976.
9. FECIORU D., Pr., „Un catalog vechi de manuscrise şi cărţi ale Bibliotecii
Mînăstirii Neamţului”, în rev. B.O.R., nr. 7-9/1941.
10. GHEORGHIU Virgil, „Gură de Aur Atletul lui Hristos”, trad. Maria-Cornelia
Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2004.
11. GORDON Vasile, preot lector dr. „Introducere în Omiletică”, Ed. Universităţii
din Buc., Buc., 2001.
12. IOAN GURĂ DE AUR, Sfântul, „Omilii la Facere”, trad., introducere, indici
şi note Pr. D. Fecioru, în „Omilii la Facere (I)”, în col. P.S.B., vol. 21,
E.I.B.M.B.O.R., Buc., 1987.
13. IDEM, „Omilii la Facere”, trad., introducere, indici şi note Pr. D. Fecioru, în
„Omilii la Facere (II)”, în col. P.S.B., vol. 22, E.I.B.M.B.O.R., Buc., 1989.
14. IDEM, „Omilii la Matei”, trad., introducere, indici şi note Pr. D. Fecioru, în
col. P.S.B., vol. 23, E.I.B.M.B.O.R., Buc., 1994.
15. IDEM, „Omilii la parabola despre săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv”, trad.
şi note Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Buc., 2002.
16. IDEM, „Cele dintâi omilii la Facere”, trad. Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed.
Biserica Ortodoxă, Buc., 2004.
17. IDEM, „Îmbrăţişaţi pe Priscilla şi Aquila”, în „Cateheze maritale. Omilii la
căsătorie”, traducere Pr. Marcel Hanchiş, Ed. „Oastea Domnului”, Sibiu,
2004.
18. IDEM, „Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi providenţă. Despre
rugăciune. Despre vieţuirea după Dumnezeu”, trad. şi note pr. prof. Dumitru
Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Buc., 2005.
77
19. IDEM, „Omilii la Epistola către Romani”, trad. P.S. Teodosie Atanasiu,
revizuită şi îngrijită de Cezar Păvălaşcu şi Cristina Untea, Ed. Christiana,
Buc., 2005.
20. IDEM, „Comentariu la Isaia”, trad. din lb. gr. veche şi note de Laura Enache,
Ed. Doxologia, Iaşi, 2013.
21. IUSTIN, patriarhul, „Sfânta Scriptură şi interpretarea ei în opera Sfântului
Ioan Hrisostom”, Episcopia Argeşului şi Muscelului/Ed. Anastasia, Buc.,
2003.
22. KELLY John Norman Davidson, „Golden mouth: the story of John
Chrysostom, ascetic, preacher, bishop”, Cornell University Press, New
York, 1995.
23. KRUPP Robert A., „Golden Tongue and Iron Will”, in „Christian History
Magazine”, nr. 44/1994.
24. MACDONALD Seumas J., „Pro-Nicene Hermeneutical Techniques in the
preaching of John Chrysostom: A case study of the homilies on John”,
Moore Theological College, Newtown, 2010.
25. McGUCKIN John Anthony, Pr., „Dicţionar de teologie patristică”, trad. din
lb. engleză Dragoş Dâscă şi Alin-Bogdan Mihăileanu, Ed. Doxologia, Iaşi,
2014.
26. MILLER Kevin Dale, „John Chrysostom: Did You Know?”, in „Christian
History Magazine”, nr. 44/1994.
27. MOTOGNA Macarie, protos. dr., „Sfântul Ioan Gură de Aur şi înclinaţia vieţii
monahale”, în „Sfântul Ioan Gură de Aur – 1600 de ani de la trecerea la
Domnul”, Ed. Universităţii de Nord, Baia Mare, 2007.
28. PAUL Adrian Ghe., pr. lect. univ. dr., „Eveniment omagial”, în „Sfântul Ioan
Gură de Aur – 1600 de ani de la trecerea la Domnul”, Ed. Universităţii de
Nord, Baia Mare, 2007.
29. PETCU Liviu, diac. drd., „Folosul citirii Sfintei Scripturi în viziunea Sfântului
Ioan Hrisostom”, în vol. „Sfânta Scriptură şi Sfânta Liturghie – izvoare ale
vieţii veşnice”, Ed. Trinitas, Iaşi, 2008.
30. RUS Emanuil, pr. arhim. dr., „Sfântul Ioan Gură de Aur – teolog şi arhiereu”,
în „Sfântul Ioan Gură de Aur – 1600 de ani de la trecerea la Domnul”, Ed.
Universităţii de Nord, Baia Mare, 2007.
31. ___ „Viaţa celui între sfinţi Părintele nostru Ioan Gură de Aur, Patriarhul
Constantinopolului”.
78
III. TEOLOGIE ISTORICĂ
79
80
Sfântul Ioan Gură de Aur: viaţa, personalitatea şi opera
Pr. Conf. univ. dr. Adrian Gh. PAUL

Domeniul Teologie Ortodoxă
ROMÂNIA
Abstract
The fourth Century AD is generally called the golden century of

the Christian Church, because the most important fathers and teachers of
the world, of which Christianity is proud, shined in this century. St. John
Chrysostom belonging to this host of superior men, whose works, virtues
and geniuses significantly influenced the destiny of Christianity, brings
to this century an incomparable brilliance. This study presents the life,
work and especially the outstanding personality of St. John, who
decisively influenced Christianity with the example of his remarkable
life, by working hard on the interpretation of the revealed texts of the
Holy Scripture and by bequeathing the remarkable work to the Church of
Christ for eternity.
Keywords: St. John Chrysostom, superior men, the life, work,

personality, the interpretation, the Holy Scripture,
Church of Christ.
De peste veacuri, vocea Sfântului Ioan Gură de Aur ajunge până la

noi, chemându-ne spre „un creştinism deplin, în care credinţa şi dragostea
sunt organic legate între ele, printr-o ascultare fără margini a omului faţă
de bogata iubire de oameni a lui Dumnezeu şi printr-o încredere fără
margini în mila Sa”.
Pr. Gheorghe Florovski
1. Viaţa
Secolul al IV-lea după Hristos se numeşte în general Secolul de aur

al Bisericii creştine, din cauză că cei mai însemnaţi părinţi şi dascăli ai
lumii cu care creştinătatea se mândreşte au strălucit în acest secol. Sfântul
Ioan Gură de Aur, aparţinând acestei pleiade de oameni superiori, ale căror
lucrări, virtuţi şi ale căror genii au exersat atâta influenţă asupra destinului
Creştinismului, umple cu strălucire incomparabilă acest secol1. Alături de el
întâlnim şi alte personalităţi remarcabile, precum Sfinţii Vasile cel Mare,
Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Athanasie al Alexandriei,
Ambrosie al Mediolanului, sau Fericitul Augustin şi Fericitul Ieronim, ori
alţii mulţi, care toţi, sunt negreşit asemenea unor luceferi strălucitori pe
orizontul intelectual al bisericii creştine, care vor străluci în veci în decursul
secolelor spre slava Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Bisericii
întemeiate de El. Parcă totuşi în fruntea tuturor acestora locul de onoare se
cuvine Sfântului Ioan, Arhiepiscopul Constantinopolului, pe care
creştinătatea întreagă, imediat după încetarea lui din viaţă, l-a proclamat cel
mai mare luminător al lumii, dascăl ecumenic, stâlpul bisericii, lumina
adevărului, trâmbiţa lui Hristos, prooroc şi vorbitor al tainelor lui
Dumnezeu, Theoforul Ioan, Hrisostomul Ioan, voind prin toate acestea a
dovedi în mod clar marele lui talent oratoric2.
Cu adevărat, Sfântul Ioan Hrisostomul este unul dintre cei mai mari
oratori ai Bisericii creştine, un profund teolog, un mare ierarh şi în aceeaşi
măsură şi un foarte mare păstor de suflete. Multe din culmile sfinţeniei, ale
desăvârşirii duhovniceşti, ale artei oratorice bisericeşti, ale ştiinţei de
Dumnezeu, ale tratamentului şi conducerii pastorale atinse de această uriaşă
personalitate creştină au rămas până în zilele noastre neegalate de nici o altă
persoană. De aceea Sfântul Părinte este şi rămâne în sânul Bisericii lui
Hristos un izvor nesecat de apă vie, un far dătător de lumină cerească, un
model de luptător neînfricat împotriva răului şi a imoralităţii, un păstor ideal
de suflete3.
Sfântul Ioan Gură de Aur, care cu gândirea sa acoperă tot cerul
teologiei ortodoxe, s-a născut în Antiohia, în jurul anul 347. Nu se cunoaşte
exact anul naşterii sale, iar patrologii stabilesc că acest eveniment s-a
petrecut între 344-354. Cel mai probabil ar fi anul 347, dacă nu 352.
Numele oraşului Antiohia nu mai există astăzi pe nici o hartă, însă în timpul
Sfântului Ioan acesta era nu numai un mare oraş al Asiei Mici, ci un mare
1
Diacon Gheorghe Băbuţ, Istoria SfântuluiIoan Gură de Aur, Editura Pelerinul Român,
Oradea, 2003, p. 3.
2
P.S.Theodosie Athanasiu, Viaţa şi activitatea Sfântului Chrisostom, Tipografia Cărţilor
Bisericeşti, Bucureşti, 1923, p. 19.
3
Pr. prof. Spiridon Cândea, Sfântul Ioan Gură de Aur ca păstor de suflete, în BOR, nr.
10/1957, p. 922.
82
oraş al Europei, chiar unul din cele mai reprezentative, un oraş de aur cu o
iluminaţie feerică şi o populaţie de jumătate de milion de locuitori, cu
amfiteatre nenumărate, băi, edificii grandioase, astfel încât contemporanii
numeau acest frumos oraş Perla Orientului sau Voluptoasa Antiohie.
Desigur, faptul că Sfântul Ioan s-a născut în acest mare oraş european a avut
o profundă influenţă asupra vieţii sale4.
Tatăl său, Secundus, era unul din generalii Orientului, ofiţer în
armata orientală, iar mama sa, Antusa, făcea parte din cele mai nobile
familii din Antiohia. Copilul lor Ioan, a avut nefericirea să-şi piardă tatăl la
puţin timp după naşterea sa. Mama sa, rămasă văduvă la doar 20 de ani, a
renunţat pentru totdeauna la o altă căsătorie şi s-a consacrat educaţiei şi
instrucţiei fiului ei5. Sfântul Ioan a vădit încă din timpul copilăriei
admirabile predispoziţii psihice, care au fost dezvoltate şi cultivate pe
parcurs prin educaţia temeinică primită în familie şi mai ales prin
autoeducaţie6. Provenind dintr-o familie totuşi înstărită, Iaon a putut primi
din partea mamei sale o vastă cultură.
Instrucţia creştină a primit-o întâi în casa părintească, sub
îndrumările neobosite ale mamei sale, apoi de la oameni înduhovniciţi ai
timpului său: Meletie, episcopul Antiohiei, care l-a şi botezat, Diodor,
stareţul unei mănăstiri din Antiohia şi profesor la şcoala teologică din
Antiohia, unul din cei mai de seamă exegeţi ai Sfintei Scripturi din epoca
sa, precum şi ascetul Carterie; la aceştia trebuind să adăugăm lectura
neobosită a tuturor lucrărilor scriitorilor creştini de până la el şi în special a
marilor teologi alexandrini7. Chiar Sfântul Ioan va recunoaşte mai târziu că
influenţa hotărâtoare asupra dezvoltării sale spirituale a avut-o mai ales
mama sa, Antusa, o fiinţă model, împodobită de virtuţi, numele ei fiind
sinonim cu virtutea, cea care i-a oferit model de viaţă aleasă şi lucrând
pentru umaninate întocmai ca aceia care se văd chemaţi să răstoarne legi.
Cu adevărat, mama sa Antusa a făcut o operă nemuritoare: „…a format un
om mare, un sfânt a cărui voce şi exemplu vor fi amintite creştinătăţii
4
Virgil Gheorghiu, Gură de Aur atletul lui Hristos, Editura Deisis, Sibiu, p. 13.
5
De altfel, Sfântul Ioan şi-a arătat recunoştinţa pentru toate acestea în Cuvânt către o
văduvă tânără (Vezi Patrologiae Greacae, ediţia lui Jean Paul Migne, vol. 48, col. 599).
6
David C. Ford, Bărbatul şi femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, în traducere
românească de Luminiţa I. Niculescu, Editura Sophia, Bucureşti, p. 16.
7
Pr. prof. dr. Dumitru Fecioru, Introducere şi note la Omilii la Facere I, în PSB 21, Edit.
IMB al BOR, Bucureşti, p. 7.
83
întregi în orice timp, a modelat sufletul unei perle a vieţii creştine,

dăltuindu-l cu măiestria artistului”8.
Instrucţia clasică a făcut-o sub îndrumarea vestitului retor Libanius
şi a filozofului Andragatios, Ioan devenind unul din cei mai buni prieteni ai
lui Libanius9, de la care a învăţat tainele retoricii, şi care l-a apreciat foarte
tare ca orator10. A făcut studii enciclopedice şi universitare, iar după
terminarea lor se înscrie între avocaţii Antiohiei profesând avocatura. Cu
toate că avea succes, marea înrâurire a mamei sale, precum şi citirea
regulată a Sfintei Scripturi şi caracterul blând al episcopului Meletie, au
contribuit decisiv în a-l atrage pe tânărul Ioan în servirea lui Dumnezeu şi a
Bisericii creştine11. Aşa se face că ajuns la vârsta maturităţii, însetat de
cunoaşterea cea vie, deşi a studiat cultura şi civilizaţia greacă, nu s-a lăsat
prea mult influenţat de ea, ci s-a ataşat de creştinism. Ştim că la un moment
dat chiar s-a revoltat împotriva sofiştilor, care se arătau a fi nişte
comercianţi de cuvinte12. A început să-l viziteze tot mai frecvent pe marele
Diodor, viitorul episcop în Tars13, unul din numeroşii monahi care locuiau
în peşterile din munţii cei înalţi nu departe de oraş, acesta devenindu-i
povăţuitor duhovnicesc şi învăţător teologic14. Diodor era cu adevărat un
erudit al vremii care interpreta Scripturile potrivit tradiţiei şcolii din
Antiohia, adică într-un sens predominant istoric şi literal, această metodă
teologică fiind foarte utilă pentru Sfântul Părinte mai târziu, care a învăţat
pe toţi să citească cu răbdare fiecare cuvânt, fiecare literă din Scriptură, fără
să omită nimic, această obişnuinţă de a citi făcându-l unul din cei mai buni
cunoscători ai Bibliei15. Cât timp a fost elevul lui Diodor, Sfântul Ioan şi-a
8
Pr. prof, Constantin Corniţescu, Chipul mamei Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Studii
Teologice”, nr. 9-10/1977, p. 615.
9
Libanius a trăit între anii 314-394, fiind un renumit profesor de retorică în Antiohia.
Avea o vastă cultură profană, chiar păgână, studiind la Atena şi Constantinopol, dar şi
creştină, simpatizându-i pe creştini, chiar primind de la împăratul apostat Iulian o oarecare
toleranţă religioasă. Aşa se explică faptul că i-a acceptat drept discipoli pe Sfântul Ioan
cum şi pe Teodor de Mopsuestia.
10
Pr. prof. dr. Dumitru Fecioru, op. cit., în PSB vol. 21, p. 8.
11
P.S. Theodosie Athanasiu, op. cit., p. 15.
12
David C. Ford, op. cit., p. 18.
13
Diodor, a fost preot şi mai apoi episcop în Tars. S-a născut în Antiohia şi a fost instruit
de către Silvanus din Tars şi de Eusebiu de Emesa. L-a povăţuit bine şi pe Sfântul Ioan,
deşi respingând învăţăturile greşite ale lui Apolinarie, a căzut într-o altă extremă exagerând
importanţa umanităţii lui Hristos. (A se vedea I. G. Coman, Patrologie, Bucureşti, 1956).
14
David C. Ford, p. 19.
15
Virgil Gheorghiu, op. cit., p. 34.
84
ales calea, aceea „de a deveni un sfânt ca Pavel”, pentru care admiraţia sa
era fără limită şi pe care s-a străduit toată viaţa să-l egaleze prin toate
eforturile sale, Sfântul Ioan hotărând să sacrifice totul trăind doar pentru a-şi
realiza idealul16.
La scurt timp devine, după Meletie, cel mai celebru din slujitorii
Bisericii, celebru şi prin virtute şi ca orator, un idol al auditorilor, deşi
Sfântul socotea mai mereu această glorie ca pe un obstacol în calea lui spre
sfinţenie; cunoscând extraordinarele eforturi ale Părinţilor deşertului se
hotărăşte să-şi părăsească oraşul natal şi să îmbrăţişeze viaţa de pustnic,
care era după părerea sa treapta cea mai înaltă pe care putea urca un om17.
La insistenţele mamei sale însă renunţă, deocamdată, la această hotărâre,
rămânând acasă şi ducând o viaţă semimonastică, în primii trei ani de
asceză asistându-l pe arhiepiscopul Meletie, care l-a şi numit citeţ
bisericesc18.
După mutarea mamei sale Antusa la cele veşnice, pe la anul 374,
arhiepiscopul Meletie i-a îngăduit lui Ioan să devină anahoret şi să
pustnicească sub ascultarea unui stareţ sirian cu numele de Isihie. La
început, Ioan a dus o viaţă ascetică moderată alături de un grup de monahi,
adică o viaţă monahală de tip eremitic, după care s-a izolat de aceştia,
vieţuind mai bine de doi ani într-o peşteră în condiţii de riguroasă asceză,
citind fără întrerupere Sfânta Scriptură şi fără să-şi îngăduie odihnă mai
deloc. Din cauza frigului şi a posturilor foarte severe sănătatea i s-a şubrezit
mult, contractând o boală digestivă şi renală care îl va chinui tot restul
vieţii19, deşi iubea mult acest mod de viaţă ascetică. Agravându-i-se boala,
este nevoit să se întoarcă în Antiohia în jurul anului 380.
La începutul anului 381 este hirotonit diacon de Sfântul Meletie, iar
în anul 386 a fost hirotonit preot de episcopul Flavian al Antiohiei, care l-a
însărcinat de a catehiza şi predica cuvântul lui Dumnezeu în biserica din
Antiohia20. Angajat pe această nouă cale, Gură de Aur s-a consacrat
începând din anul 381 Societăţii creştine, un fel de asistenţă socială de
cruce roşie pe lângă biserica din Antiohia. El s-a dăruit acestei lucrări cu
întreaga sa pasiune de atlet a lui Hristos pe o perioadă de cinci ani, timp în
16
Ibidem, p. 35.
17
Pr. prof. dr. Dumitru Fecioru, op. cit., în PSB vol. 21, p.10.
18
David C. Ford, op. cit., p. 19. Acest episod are loc pe la anul 369 sau 370, după ce mai
întâi Ioan este botezat de către episcopul Meletie.
19
Ibidem, p. 20.
20
P.S.Theodosie Athanasiu, op. cit., p. 16.
85
care n-a cruţat nici o osteneală, n-a ocolit nici o jertfă, n-a pregetat nici o
clipă, ci ziua şi noaptea se găsea mereu în slujba ajutorării aproapelui său, în
slujba alinării durerilor şi suferinţelor fraţilor săi, în slujba povăţuirii tuturor
credincioşilor pe căile mântuirii creştine21.
Încă din perioada diaconatului său, el a trasat în pagini neuitate din
tratatul său Despre preoţie, calităţile care trebuie să împodobească pe un
adevărat păstor sufletesc: vocaţie, sfinţenie, evlavie, cultură multilaterală,
râvnă pentru bine, dragoste de Hristos şi de oameni, tact în opera pastorală,
dovedindu-se plin de grijă şi dragoste pentru credincioşi şi pentru Biserică,
susţinând prin faptele sale principiile şi obligaţiile adevăratei preoţii22. Mai
bine de 12 ani Sfântul Ioan a predicat în biserica din Antiohia, reuşind prin
predicile sale minunate să-i capteze pe credincioşi într-un mod cu totul
deosebit. Se pare că în acest răstimp Sfântul Ioan a rostit cele mai însemnate
cuvântări cu caracter omiletic. În predicile sale s-a ridicat împotriva
ereticilor şi s-a ocupat de formarea morală a credincioşilor. Aşa se face că în
timpul celor 12 ani de preoţie la Antiohia, Sfântul Ioan a desfăşurat şi o
prodigioasă activitate misionară: a combătut pe eretici, în deosebi pe
anomei şi pe iudeo-creştini, şi s-a străduit să-i formeze din punct de vedere
moral pe credincioşii săi. Acum comentează, de la amvon, Geneza,
Evangheliile după Ioan şi Matei şi Epistolele Sfântului Apostol Pavel.
În anul 397 moare arhiepiscopul Nectarie al Constantinopolului (cel
ce a fost ales în timpul Sinodului II Ecumenic). Împăratul şi poporul doresc
ca Ioan din Antiohia să ocupe postul de patriarh al Constantinopolului.
Eunucul curţii imperiale, Eutropios, om de temut şi influent la curtea
imperială a lui Arcadius, l-a dorit pe Ioan. Teofil al Alexandriei l-ar fi dorit
ca arhiepiscop al capitalei pe un amume Isidor23. Până la urmă împăratul şi
poporul îl aleg, la 17 decembrie 397 şi îl înscăunează pe 26 februarie 398,
ca arhiepiscop al Constantinopolului pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Tocmai
Teofil al Alexandriei, care nu a văzut cu ochi buni această alegere şi care
21
Pr. prof. Sp. Cândea, art.cit., p. 922.
22
Pr. prof. Ioan G. Coman, Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Studii
Teologice”, nr. 7-8/1955, p. 406.
23
Pr. Dumitru Fecioru, Introducere, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol 21,
Sfântul Ioan Gură de Aur, Edit. IBM al B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 12.
86
dorea sprijinirea candidaturii lui Isidor, a fost cel ce l-a hirotonit şi

înscăunat pe Sfântul Ioan24.
Ajungând arhiepiscop al Constantinopolului, Sfântul Părinte este
pătruns de datoriile acestei înalte demnităţi, punând un deosebit interes în
creştinarea goţilor, în îngrijirea celor bolnavi şi săraci, în moralizarea
clerului şi a poporului, şase ani neîntrerupţi vocea Sfântului a răsunat cu
putere în biserica Constantinopolului, îndemnând, sfătuind, rugând şi
câteodată chiar poruncind ca fiecare creştin să devină adevărat urmaş al
Mântuitorului Iisus Hristos25. Măsurile administrative, reformele introduse
în viaţa clerului şi predicile sale care biciuiau pe faţă viciile, au creat
duşmănii şi nemulţumiri; nemulţumind în primul rând pe oamenii palatului
arhiepiscopal care s-au văzut lipsiţi dintr-o dată de luxul şi banchetele cu
care-i obişnuise fostul arhiepiscop Nectarie, Sfântul Ioan introducând în
palat vieţuirea ascetică, el însuşi mâncând o singură dată în zi, şi atunci
mâncăruri simple şi fără vin26. Biciuind fără nici o cruţare răul ori din ce
parte ar fi venit, cei nemulţumiţi în frunte cu Teofil al Alexandriei, cu
împărăteasa Eudoxia şi cu Eutropius au început a urzi fel de fel de intrigi
împotriva arhipăstorului Ioan, interpretând cu totul greşit predicile sale,
precum şi viaţa lui ascetică, la aceştia adăugându-se treptat şi alţi câţiva
episcopi nemulţumiţi; intriga şi minciuna triumfând, spre necinstea celor ce
au făcut uz de ele, a dus din nefericire la căderea Sfântului Hrisostom din
tronul patriarhal, precum şi la exilarea lui27. Prin urmare, Sfântul Ioan a fost
condamnat şi exilat pentru că a înţeles să trăiască după cum a învăţat şi să
înveţe după cum a trăit28, adică creştineşte.
Datorită unui semn divin (Constantinopolul a fost zguduit de un
cutremur29), poporul a văzut în aceast eveniment mânia lui Dumnezeu ce a
24
Datorită acestui fapt, atât Teofil, cât şi urmaşul său, nu l-au recunocsut pe Sfântul Ioan ca
arhiepiscop legitim al Constantinopolului. Teofil a murit cu ura în suflet, iar Chiril, doar
spre sfârşitul vieţii l-a reaşezat pe Sfântul Ioan în dipticele patriarhale.
25
P.S. Theodosie Athanasiu, op. cit., p. 17.
26
Pr. prof. Ioan G. Coman, art.cit.,p. 407.
27
P.S.Theodosie Athanasiu, op.cit. p. 18.
28
Ioan G. Coman, Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice”, nr. 9-
10/1957, p. 52.
29
Părintele D. Dani ţine să precizeze că este interesantă istoria acestui „cutremur”. Se
presupune că s-a produs un „cutremur” în iatacul imperial, întrucît împărăteasa a dat
naştere unui copil mort. Acest lucru a fost interpretat de popor ca un semn divin pentru
nedreptăţile care i s-au făcut Sfântului Ioan. (Vezi Pr. lect. univ. dr. Dorinel Dani, Sfântul
87
venit asupra lor (lucru sesizat şi de împărăteasa Eudoxia) şi Ioan este

rechemat în oraş fiind aşezat cu mare fast de popor, din nou, pe scaunul
arhiepiscopal. Exilat din ordinul împăratului, aflându-se deja în Bitinia,
Sfântul Ioan a fost rechemat aşadar din cauza răscoalei poporului, care-şi
cerea păstorul30. El a fost primit în triumf, dar împăcarea n-a durat decât
două luni.
Spre sfîrşitul anului 403, Ioan a criticat aspru neorânduielile care s-
au produs cu ocazia inaugurării unei statui a Eudoxiei31 aproape de biserica
Sfânta Sofia, unde slujea el. Eudoxia, după sfatul lui Teofil, a convocat un
sinod în care l-a depus a doua oară pe Ioan, pentru că nu a fost reintegrat de
un sinod după prima depunere32. Acestea se petreceau în postul Paştelui din
anul 404 când Sfântul Ioan tocmai se pregătea (în Sâmbăta Mare) să boteze
o mulţime de catehumeni. Soldaţii au intrat în baptisteriu şi cu forţa au
încercat să împrăştie mulţimea adunată. Apa din baptisteriu s-a înroşit de
sângele vărsat. Ioan a fost arestat în palatul arhiepiscopal şi exilat, după
Rusalii, la 24 iunie 404.
Exilul al doilea, şi cel final, al Sfântului Ioan ne este cunoscut din
scrisorile sale numeroase adresate prietenilor devotaţi. În ele se plânge de
suferinţele şi necazurile lui pe drumul lung şi silnic al deportării, dar spune
că este mereu preocupat de scumpa sa Biserică şi de răspândirea
Evangheliei. După o oprire scurtă la Niceea, Sfântul Ioan a ajuns, după 70
de zile, la Cucuz sau Arabissos, în Armenia Mică. El a suferit aici mai mult
din cauza climei, a lipsurilor şi a primejdiilor din partea tâlharilor decât din
cauza plecării din capitală. Intervenţia partizanilor săi de la Constantinopol,
numiţi “ioaniţi”, şi moartea Eudoxiei, spre sfârşitul anului 404, nu i-au
schimbat situaţia33.
Din cauza legăturilor sale frecvente (prin scrisori) cu prietenii de la
Constantinopol şi Antiohia, autorităţile au primit ordin să-l deporteze la
Pityus, un orăşel pe malul răsăritean al Mării Negre. El a murit în drum spre
Ioan Gură de Aur, în volumul Sfântul Ioan Gură de Aur -1600 de ani de la trecerea la
Domnul, Edit. Universităţii de Nord, Baia Mare, 2007, p. 37).
30
Cf. Pr. lect. univ. dr. Dorinel Dani, Sfântul Ioan Gură de Aur, în volumul Sfântul Ioan
Gură de Aur -1600 de ani de la trecerea la Domnul, p. 37.
31
Se pare că omilia despre Ioan Botezătorul, în care arhiepiscopul ar fi comparat-o pe
Eudoxia cu Irodiada, este o piesă falsă, plăsmuită de adversarii săi.
32
Această prevedere a fost adoptată la un sinod arian ţinut în Antiohia în anul 341.
33
Pr. lect. univ. dr. Dorinel Dani, op. cit., p. 38.
88
această localitate34, lângă Comana, în Pont, în ziua de 14 septembrie 407. A

fost înmormântat în biserica Sfântului Basilisc în Comana35, iar ultimele
sale cuvinte au fost: „Slavă lui Dumnezeu care a făcut toate”36.
Propovăduind despre bunătate, omenie şi caritate, Sfântul Ioan a
înţeles s-o facă sprijinindu-şi totdeauna cuvântul pe temelia de diamant a
pildei personale. A luat apărarea celor năpăstuiţi, a luat atitudine împotriva
împăratului când acesta urmărea să pună mâna pe bunurile altora, a mustrat
fără menajamente pe ambiţioasa, lacoma şi trufaşa Eudoxia, pentru lipsa ei
de respect faţă de drepturile lui Dumnezeu37. De aceea, putem spune că
Sfântul Ioan Hrisostom a trăit într-o epocă de mari prefaceri şi de zbucium
general, de convulsiuni politice şi religioase, de conflicte şi răsturnări de
oameni şi de situaţii care au clătinat imperiul şi biserica. Ierarhul cu suflet
de apostol, cu viaţă de ascet, cu energie morală de profet, se găsea şi lucra
într-o societate căreia îi aparţinea şi de care totuşi se deosebea: îi aparţinea
prin părinţi, prin profesori, prin clerici, monahii şi credincioşii timpului,
prin prietenii şi adversarii săi; se deosebea însă de ea prin idealul său moral,
pe care îl voia realizat integral de toţi la locul şi în chemarea lor38.
Ca orice om mare, Sfântul Ioan Gură de Aur depăşeşte pe cei din
jurul său şi vremea vieţii sale, însemnând nu doar cât un om de frunte, un
ales, un ierarh mare, o instituţie, un principiu, ci o mare idee întrupată ca o
chemare sfântă39. Ceea ce a impus şi impune pe Sfântul Ioan Bisericii lui
Hristos a fost şi este ortodoxia, adâncimea şi frumuseţea învăţăturii sale,
viaţa sa exemplară şi excepţionalul său talent de predicator40. Numele lui
sinonim cu iubirea ca şi cu elocvenţa, străluceşte în istoria Creştinismului
cu cea mai curată strălucire. Părintele profesor Teodor M. Popescu a ţinut să
sublinieze următoarele: „Cerului i-a plăcut să reunească peste această
existenţă privilegiată toate aceste daruri ale harului şi ale naturii pe care el
le împarte de obicei celor mai mulţi din favoriţii săi: strălucirea talentului,
34
Soldaţii care-l însoţeau nu au ţinut cont de sănătatea şubredă a Sfântului Ioan, forţându-l
să mărşăluiască spre localitatea de destinaţie. Epuizat de boală, a căzut în drum şi astfel s-
au oprit la Comana. (Pr. D. Fecioru, art. cit. p. 19).
35
David C. Ford, op.cit., p. 31.
36
37
Prof. Dumitru I. Belu, Cu privire la predică în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur, în
„Mitropolia Ardealului”, nr. 3-4/1958, p. 286.
38
Prof. Teodor M. Popescu, Epoca Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Ortodoxia”, nr. 4/1957,
p. 532.
39
Ibidem, p. 532.
40
Pr. prof. Ioan G. Coman, art. cit., p. 403.
89
măreţia şi împărăţia cuvântului, un suflet întreprinzător şi mare,

entuziasmul credinţei, patima binelui, iubirea sublimă a sufletelor care-i
face apostoli, ştiinţa şi sentimentul cel mai profund al Evangheliei, o iubire
roditoare în minuni; şi se poate zice că aureola Sfinţilor rar a încununat
capul unui om mai mare”41.
2. Activitatea literară şi pastorală
Este de netăgăduit faptul că Sfântul Ioan Hrisostom ocupă primul

loc în literatura noastră bisericească, mai ales ca hermeneut neîntrecut al
Sfintei Scripturi, el fiind acela care a luat Sfânta Scriptură şi din scoarţă în
scoarţă a explicat-o înaintea credincioşilor adunaţi în biserică, făcând-o
accesibilă la gradul de inteligenţă al fiecăruia42.
Prin alegerea cuvintelor, morfologie, sintaxă, limba Sfântului Ioan
este de o desăvârşită corectitudine şi puritate. La fel, stilul care prin
imaginile, figurile, comparaţiile şi patetismul său neafectat, se înscrie
printre cele mai fermecătoare podoabe ale limbii greceşti, deşi oratorul scrie
la aproape 800 de ani după perioada clasicismului elen propriu-zis. Ritmul
transformă adesea textul în pagini de poezie, ţinuta generală a formei e
aceea învăţată în şcoala lui Libanius, deşi puterea talentului său domină
formulele tradiţionale sau sfărâmă uneori schematismul şcolii43.
După Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost cel mai prolific
scriitor, în colecţia lui J.P. Migne, operele sale cuprinzând 18 volume din
colecţia Patrologiae Greacae44. O parte din lucrări le-a scris personal, altele
le-a dictat, iar a treia categorie ar fi cea a operelor atribuite Sfântului Ioan45.
Multe din scrierile Sfântului Ioan s-au pierdut46.
Scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, după structura lor, se pot
împărţi în:
*Tratate: pastorale, cu privire la viaţa monahală, la căsătorie, pedagogice şi
morale, apologetice şi dogmatice;
*Cateheze: I-II, I-VIII ;
41
Diacon Gheorghe Băbuţ, op .cit., p. 17.
42
P.S. Theodosie Athanasiu, op.cit., p. 33.
43
Magistr. Simion S. Caplat, Problema formei în predica Sfântului Ioan Gură de Aur, în
„BOR.”, nr.7- 8/1965, p. 711.
44
Volumele XLVII-LXIV, respectiv coloanele de la 277 la 1068.
45
46
O listă completă a operelor lui vezi la Pr. Dumitru Fecioru, art. cit., pp. 19-26.
90
*Scrieri despre Sfânta Scriptură: Sinopsa Sfintei Scripturi;

*Comentarii la Sfânta Scriptură: la Cărţile Împăraţilor, la Iov, la Proverbe,
la profetul Isaia, la profetul Ieremia, la profetul Daniel, la Epistola către
Galateni, la Epistola lui Iacov, la Epistola I a lui Petru, la Epistola II a lui
Petru, la Epistola I a lui Ioan;
*Omilii: la cărţi şi texte din Vechiul şi Noul Testament;
* Cuvântări la: praznice Împărăteşti, la sfinţi, la diferite împrejurări,
morale;
*Ecloge pe diferite teme: dragoste, rugăciune, pocăinţă, smerenie, fericire,
nefericire, bogăţie, suflet, creşterea copiilor, păcat şi mărturisire, pocăinţă şi
altele;
*Scrisori: către persoane oficiale, către alte persoane, către Olimpiada;
*Cărţi de cult: Slujba Sfintei Liturghii, Rugăciuni.
Omiliile, reprezintă cea mai întinsă parte a operei literare a Sântului
Părinte antiohian, care a fost mai presus de orice un predicator, şi nu
oricum, ci unul care a ridicat oratoria bisericească la cea mai înaltă treaptă.
Cele mai multe omilii sunt exegetice, ele interpretând textul Sfintei
Scripturi, indiferent de conţinutul lor, ele fiind în ansamblu gloria lui Ioan
Gură de Aur, glorie oratorică despre care elinişti ca Wilamowitz şi Puech
afirmau că: „…face o serioasă concurenţă gloriei oratorice a lui
Demostene şi a lui Cicero, glorie neatinsă până astăzi de dintele vremii şi
care a adus autorului supranumele de Gură de Aur”47.
Idealurile biblice care l-au fascinat au făcut din Sfântul Ioan un
tribun inegalabil, iar iubirea care i-a condus viaţa l-a transformat într-un
învăţător al dragostei şi un apostol al lui Dumnezeu, flacăra divină a iubirii
respiră din toate operele sale, ea fiind pusă mereu în slujba adevărului şi a
dreptăţii48.
Sfânta Liturghie, care-i poartă numele, îi aparţine în elementele ei
esenţiale, şi Sfântul Ioan este unul dintre neîntrecuţii tâlcuitori ai Sfintei
Liturghii, un adevărat teoretician al doctrinei despre Jertfa euharistică.
Scrisorile, în număr de 236, toate din perioada celui de al doilea
exil, sunt o colecţie de adevărate mărgăritare literare, mai lungi sau mai
scurte, vorbind despre autorul lor sau cerând informaţii despre alţii, ele fiind
cele mai pure expresii ale măiestriei literare hristostomice.
47
Pr. prof. Ioan G. Coman, Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Studii
Teologice”, nr. 9-10/1957, p.611.
48
Diacon Gheorghe Băbuţ, op. cit., p. 20.
91
Operele literare ale Sfântului Ioan Gură de Aur se impun printr-un

fond bogat, serios şi realist, cu o varietate de material din Sfânta Scriptură şi
din toate domeniile vieţii omeneşti49, o comoară preţioasă pentru istoria
culturii timpului, zidind nu numai prin ideile lor superioare, ci şi prin
atitudinea neclintită în problemele pe care le studiază, dar în acelaşi timp şi
printr-o metodă psihologică de o rară abilitate şi elasticitate.
Sfântul Ioan a scris şi a vorbit mult, a vorbit pe înţelesul tuturor, de
aceea credincioşii l-au botezat „gură de aur” – hrisostomos – iar Biserica îl
laudă: „din gura ta ca o lumină de foc strălucind harul, toată lumea a
luminat”50. Prin scrierile, predicile, omiliile sale notate şi publicate de
tahigrafi51, Sfântul Ioan s-a făcut lumină a lumii pentru toate categoriile
sociale, până la sfârşitul veacurilor. Pentru toate acestea Sfântul Părinte este
unul dintre cei mai mari şi mai gustaţi scriitori ai Bisericii creştine, fondul
şi forma scrierilor sale prezintă şi azi un viu interes nu numai istoric şi
cultural, ci şi unul de continuă actualitate, morală, socială şi literală.
Prin viaţa sa, prin Liturghia pe care ne-a lăsat-o şi prin toate scrierile
sale, Sfântul Ioan Gură de Aur, chiar după şaisprezece veacuri de la trecerea
sa la Hristos Domnul, rămâne o făclie vie după care trebuie să se ghideze
oricine vesteşte cuvântul lui Dumnezeu în Biserica lui Hristos sau doreşte
să intre în ierarhia bisericească.
3. Sfântul Ioan ca predicator
Sfântul Ioan Gură de Aur s-a distins între ceilalţi predicatori creştini
sociali, atât prin geniul său oratoric, cât şi prin numărul impresionant de
predici lăsate moştenire Bisericii creştine cu tematică moral-socială. Marele
cunoscător al operei Sfântului Ioan, Chrysostomus Baur spune că: „Sfântul
Ioan întrece pe toţi predicatorii creştini, datorită scopului moral-social al
cuvântărilor sale”52, iar datorită eforturilor sale de transformare a societăţii
49
Pr. prof. Ioan G. Coman, Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 612.
50
Tropar, 13 noiembrie, ziua pomenirii Sfântului Ioan Gură de Aur.
51
Stenografii acelei vremi, tahigrafii trăiau din această meserie: ei notau predicile sau
marile discursuri, le multiplicau şi le vindeau, desigur de multe ori fără acordul autorului.
52
Arhimandrit Veniamin Micle, Trepte spre amvon, Studii Omiletice, Imprimeria Coresi
92
a dobândit nemuritoarea denumire de Sociolog al epocii patristice alături de

Sfântul Vasile cel Mare53.
Tainica putere a predicii hrisostomice îşi are originea în faptul că
Sfântul Ioan s-a identificat mai mereu cu Iisus Hristos şi şi-a angajat
destinul vieţii pe linia propovăduirii adevărului revelat de Acesta, predica
lui degajând o potenţialitate divină ce convertea la mari înălţimi
duhovniceşti54. Cuvântările sale şi-au luat seva din cele două surse
fundamentale specifice propovăduirii creştine: Revelaţia divină şi viaţa
reală a credincioşilor, procedeu care l-a ajutat să transmită cu succes
mesajul divin şi să contribuie în acelaşi timp, la ameliorarea vieţii
religioase, morale şi sociale a epocii sale55. Tema predilectă a predicilor sale
este combaterea cu toată puterea a patimilor omeneşti, dar găsim în ele şi
îngăduinţa faţă de cel căzut în păcat: încurajare, mângâiere şi susţinere în
lupta lui. De pildă „De vei greşi din nou -zice Sfântul Părinte către cel
păcătos- din nou pocăieşte-te, şi ori de câte ori vei greşi, vino la mine şi eu
te voi vindeca”56 În predicile sale făcea teologie explicând şi demonstrând
cu inepuizabile dovezi scripturistice taina de răscruce a creştinismului,
Sfânta Treime, dogmă fundamentală despre care polemiza cu ereticii de
toate nuanţele ai vremii sale, fie ei manihei, marcioniţi, valentinieni, arieni
sau anomei, iar pentru evreii din Antiohia era un nou Pavel, demonstrându-
le că adevăratul Dumnezeu este Cel propovăduit de noua credinţă.
Deşi, acel pasaj citat anterior, De vei greşi din nou, pocăieşte-te... a
fost unul din punctele de acuzaţie ale Sinodului din Dris aduse împotriva
Sfântului Hrisostom, este totuşi de necontestat că nimeni după Mântuitorul
Hristos n-a mângâiat şi încurajat în aşa mod pe cel păcătos, ca Sfântul
Hrisostom, şi nimeni nu a vindecat atât de bine ca Sfântul Părinte rana
sufletului celui căzut în păcat, şi aceasta, fiindcă el este predicatorul
dragostei creştine, întreaga sa viaţă şi activitate pastorală fiind afierosite
acestei iubiri; este vorba despre dragostea care face sufletul mai încăpător
ca cerul57.
Sfântul Ioan a fost cel mai mare predicator al epocii patristice,
continuând să inspire pe toţi predicatorii creştini, predica sa fiind una vie,
53
Ibidem, p. 107.
54
Diac. prof. Nicolae Bâlcă, Câteva trăsături ale Sfântului Ioan Gură de Aur ca
Predicator, în „Studii Teologice”, nr. 7-8/1968, p. 507.
55
Arh.Veniamin Micle, op.cit., p. 251.
56
P.S. Theodosie Athanasiu, op.cit., p. 38.
57
Cf. ibidem, p. 39.
93
simplă, mişcătoare, populară, plină de îndemnuri şi învăţături morale, în ea

putând regăsi un suflet incandescent de dragoste şi jertfă dumnezeiască58.
Predicile sale şi în general scrierile sale emană o putere morală neînvinsă,
subjugând pe cel ce citeşte; vorbind despre morală, Sfântul Părinte nu caută
a proba că virtutea este virtute, sau că răul este rău, ci toată atenţia lui este
îndreptată în a descoperi virtutea şi a o înfăţişa în toată strălucirea şi
aureola ei interioară, iar răutatea prezentând-o în toată deşertăciunea şi
urâcinea ei. Potrivit concepţiei hrisostomice, responsabilitatea
predicatorială are două aspecte: unul referitor la tezaurul învăţăturii de
credinţă încredinţat predicatorului de Biserică, iar altul referitor la sufletele
încredinţate lui de Dumnezeu, spre a le conduce la adevăr, lumină şi viaţă59.
Sfântul Părinte n-a criticat numai relele sociale încercând înlăturarea
lor definitivă din viaţa comunităţii creştine, ci a şi promovat o serie de
factori constructivi necesari prosperităţii, progresului şi susţinerii umane,
ca: pacea, munca, asistenţa socială, caritatea sau milostenia, familia creştină
cu toate valorile ei60.
4. Omul hrisostomic
Omul este, pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, o valoare unică în cer
şi pe pământ, atitudinea sa faţă de el este aceea a dragostei calde şi
neîncetate, a philanthropiei, pe care o dăruieşte tuturor începând cu
Dumnezeu şi sfârşind cu ultima fiinţă din lume. Puţini sunt Părinţii Bisericii
care să fi consacrat problemei omului atâtea gânduri, frământări şi soluţii ca
Sfântul Ioan Gură de Aur, el fiind unul din cei mai mari antropologi
patristici, preocupându-l omul trăitor în carne şi oase, omul -membru al
societăţii, element viu şi activ în care odată cu sângele pulsează viaţa,
instinctele, frământările, năzuinţele, înălţările şi pogorămintele. Fiinţa
omului alcătuită din trup şi suflet, reprezintă un interes deosebit pentru
Sfântul Părinte, însă grija specială pentru sufletul acestuia revine ca un leit-
motiv în toate operele sale, urmărind omul cu atenţie şi căldură în toate
situaţiile, pe toate treptele şi în toate momentele vieţii61.
58
Pr. prof. Ioan G. Coman, Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 614.
59
Arh.Veniamin Micle, op.cit., p. 252.
60
Ibidem, p. 81
61
Pr. prof. Ioan G. Coman, Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 604
94
Bazată pe Evanghelie, dragostea hrisostomică nu ţine seama de

clasele sociale, nefăcând discriminări între oameni, umanismul hrisostomic
fiind unul cu precădere religios, neputând fi conceput decât ca având de
stăpân pe Dumnezeu, susţinând împreună cu clasicii poeziei şi filozofiei
elene că una din marile nenorociri ale omului este depăşirea limitelor
proprii prin aventurarea în spaţii care nu-i aparţin62. Fiecare om reprezintă,
o forţă, o valoare şi putinţa unui pas înainte, nici un om neputând fi exclus
de pe câmpul de onoare al vieţii, al strădaniei şi al bucuriei.
Spre a înţelege şi mai bine aceasta Sfântul Părinte acordă o
importanţă excepţională educaţiei, susţinând redresarea omului din
îndărătnicie şi din rău prin acest proces al educaţiei, care se poate face
omului la toate vârstele şi în toate situaţiile. Este susţinută importanţa
educaţiei de la vârstă fragedă, neglijarea acesteia însemnând după Sfântul
Părinte, neglijarea mântuirii copiilor, cum s-a întâmplat marelui preot Eli
fiindcă nu s-a îngrijit de ajuns de educaţia fiilor săi. Scopul educaţiei
înseamnă promovarea inteligenţei, insuflarea fricii celei sfinte de
Dumnezeu, a capacităţii de pătrundere a lucrurilor, dispreţul banilor, a
slavei omeneşti, a puterii, a morţii şi a vieţii prezente, una din coordonatele
umanismului hrisostomic fiind prietenia şi sora ei, dragostea63.
Concepţia despre om, este o dragoste fierbinte pentru acesta,
asemănată cu dragostea Creatorului pentru creatura Sa, cu situaţia
privilegiată de fiinţă raţională şi stăpânitoare a lumii, datorată tocmai
dragostei de oameni a lui Dumnezeu. Inima concepţiei hrisostomice despre
om este dragostea pentru acesta, fără dragoste toate calităţile şi creaţiile
omului neavând valoare pentru că nu promovează viaţa şi fericirea;
dragostea este viaţă, este mers înainte, este lumină, zbor spre înălţimi,
biruinţă asupra întunericului şi asupra morţii64. De aceea este promovată
ideea iubirii aproapelui, motivată de faptul că omul este cel mai preţios
lucru din câte există în lume, şi totodată promovată imitarea iubirii pe care
Dumnezeu, neavând faţă de nimeni duşmănie, o dăruieşte tuturor oamenilor
în aceeaşi măsură, o înaltă concepţie creştină pe care Sfântul Părinte o
cultivă şi din care izvorăsc toate faptele bune ale vieţii sale: adăpostirea,
hrănirea, îmbrăcarea, mângâierea şi povăţuirea miilor de credincioşi săraci
şi necăjiţi din Antiohia.
62
Idem, Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 41.
63
Idem, Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 605.
64
Pr. prof. Sp. Cândea, art.cit., p. 923.
95
Omul, în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur, este înălţat până la

rangul de Hristos, un Hristos uman, real, care trăieşte şi lucrează după pilda
Fiului lui Dumnezeu, este un om care gândeşte şi se osteneşte pentru slava
lui Dumnezeu şi fericirea semenilor săi65. Pentru Sfântul Ioan dragostea
nemărginită pentru om, ce înflăcăra inima marelui predicator, cuprindea atât
pe păstoriţii săi, cât şi pe cei îndepărtaţi de credinţa ortodoxă, şi chiar pe
păgâni, dornic să-i câştige pe toţi pentru Biserica lui Hristos. Pentru aceasta
deseori Sfântul Părinte spunea: dacă reuşiţi să câştigaţi pe cel care nu vă
voieşte, veţi avea o răsplată mai mare66.
5. Admiraţia Sfântului Ioan Gură de Aur

pentru Sfântul Apostol Pavel
Sfântul Părinte este considerat ca cel mai autorizat comentator al

scripturilor pauline cărora le dedică Omiliile cele mai frumoase şi cele mai
adânc meditate, reuşind să pătrundă tâlcuirea sensului adevărat al gândirii
acestuia - nimeni altul nu a trăit mai aproape de sufletul marelui Apostol ca
Sfântul Ioan Hristosom67.
Sfântul Apostol Pavel era pentru Sfântul Ioan un imitator al lui
Hristos, un ideal pe urmele căruia a umblat, având veşnic în minte icoana
vieţii sale, aşa se explică pătrunderea atât de fidelă în cugetarea Apostolului
şi totodată vestitele sale Omilii la Epistolele pauline. Comentând Epistolele
pauline, Sfântul Ioan Gură de Aur şi-a dat seama de comoara de idei ce
există în ele; maturitatea sa predicatorială, forţa geniului său exegetic
rămânând Omiliile la aceste epistole68. În aceste epistole, Sfântul Părinte
găseşte inima unui om ce a trăit aievea preceptele aduse de Fiul lui
Dumnezeu, de aici dorinţa de a căuta să-l imite şi de a invita şi pe alţii la
aceasta, Omiliile sale la aceste epistole nefiind altceva decât o dorinţă
continuă de actualizare a etosului hristic.
Admiraţia pentru Apostolul neamului a fost mereu aceeaşi de-a
lungul vieţii, Sfântul Părinte privind la sufletul lui ca la un prototip, elogiind
65
Pr. prof. Ioan G. Coman, Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 415.
66
Cf. Arhim. Veniamin Micle, op.cit. p. 72.
67
Prof. dr. Iustin Moisescu, Sfânta Scriptură şi înterpretarea ei în opera Sfântului Ioan
Hrisostom, în revista „Candela”, 1939-1941, Cernăuţi 1942, p. 238.
68
Pr. prof. Grigorie Marcu, Mens Divinior, o comparaţie între Sfântul Apostol Pavel şi
Sfântul Ioan Gură de Aur, în revista „Studii Teologice”, nr. 9-10/1957, p. 62.
96
lipsa de patimi, mărimea vitejiei în propovăduirea dreptei credinţe,

fierbinţeala dragostei către Dumnezeu, mulţimea suferinţelor suferite,
voinţa faptelor bune prin care s-a învrednicit de primirea darului de sus, un
model pentru cei care doresc repere de urmat pe calea desăvârşirii69.
Chiar şi biografic există o identitate de fond între aceşti mari bărbaţi, în
felul cum şi-au conservat frăgezimea tinereţii, vieţuirea neîntinată în medii
atât de corupte, amândoi misionari citadini, propovăduind viaţa pilduitoare
de asceţi, adevăraţi maeştri ai înfrânării, îmbrăţişând fără rezerve exigenţa
moralei evanghelice, amândoi pătimind maltratări, exil şi moarte
mucenicească.
Sfântul Ioan Gură de Aur n-a hărăzit nici unei alte personalităţi
creştine atâta belşug de atenţie admirativă ca maestrului său preferat,
Sfântul Apostol Pavel; în minunatele sale panegirice, în număr de şapte,
rostite în strălucita perioadă a activităţii predicatoriale desfăşurate la
Antiohia Siriei, preotul Ioan găsindu-şi modelul şi aspirând la imitarea
Apostolului, aprofundându-i opera printr-un studiu intens, elogierea
acestuia fiind o preocupare predilectă şi permanentă pentru Sfântul Ioan
Gură de Aur, întâlnită de-a lungul întregii sale opere scrise70.
Cele şapte panegirice ale sale impresionează prin monumentala
prezentare a personalităţii Sfântului Apostol Pavel, acesta fiind zugrăvit cât
mai exact, conform adevărului istoric, ca o întruchipare a tot ceea ce este
bun şi mare în oameni şi în îngeri, cumulând virtuţile patriarhilor,
proorocilor şi ale altor oameni a lui Dumnezeu din Vechiul Testament;
înţelepciunea acestuia fiindu-ne prezentată la nivelul harului revărsat
asupra lui de Dumnezeu; un purtător al virtuţilor de maxim nivel, a
dragostei neţărmurite faţă de toţi oamenii; a fidelităţii cu care a răspuns
chemării dumnezeieşti, curajului dovedit în propovăduirea Evangheliei;
elogierii metodei misionare, şi îndemnul Sfântului Părinte în panegiricul al
VII-lea de a ne ridica cu toţii la nivelul de virtute al Sfântului Apostol
Pavel71.
Sfântul Ioan a comentat pe larg epistolele pauline, îndeosebi epistola
către Romani, o afinitate sufletească îl atrăgea mereu spre acest Apostol,
avându-l ca model în lucrarea de duhovnic, slujitor al Sfântului Altar şi
conducător în Biserica lui Hristos. Putem afirma că nimeni nu s-a apropiat
69
Sfântul Ioan Gură de Aur, Puţul, în traducere românească de ÎPS. Kir Grigorie Dascălul,
Edit. Anastasia, Bucureşti, 2001, p. 487.
70
Pr. prof. Grigorie Marcu, art.cit., p. 621.
71
Cf. ibidem, p. 623.
97
atât de mult de Sfântul Apostol Pavel în ce priveşte râvna duhovnicească, ca

Sfântul Ioan Gură de Aur72. În Omiliile sale, referirea la Sfântul Apostol
Pavel are caracterul unui argument central, dragostea deosebită cu care
pomeneşte aproape la fiecare pas numele Apostolului, aceasta fiind posibilă
numai prin imitarea vieţii acestuia.
6. Preoţia este preţul iubirii sublime
Sensul preoţiei creştine este semnul iubirii lui Hristos, dragostea faţă
de comunitatea pe care El a încredinţat-o păstorului, este semnul şi lucrarea
dragostei, lucrarea transformării oamenilor în roade şi făclii ale dragostei
între fraţi, este o slujire ce are în vedere sufletul şi dorinţa de transfigurare a
acestuia prin adevărata iubire73.
În Tratatul său Despre Preoţie, Sfântul Părinte Ioan vorbeşte de
sublimitatea preoţiei, despre măreţia şi puterea preotului în faţa Sfântului
Altar utilizând o frumoasă comparaţie cu Moise, dar un Moise al Legii celei
noi urcat pe piscul cel mai înalt al slujirii preoţeşti, dar şi de acel sentiment
al nimicniciei preotului în faţa Dumnezeirii de pe Sfântul Altar74. Preoţia
hrisostomică a fost una din cele mai înalte preoţii care s-au realizat în istoria
creştinismului, principiile acesteia fiind prezentate cu mână de maestru în
această lucrare de către cel care a trăit la intensitate mare viaţa sacerdotală.
Vorbind de responsabilitatea păstorului pentru turma sa în faţa lui
Dumnezeu, Sfântul Ioan afirmă că slujirea preoţiei este mai mare decât
orice slujire, o luptă continuă cu stăpânitorii întunericului...cu duhurile
răutăţii din văzduhuri, dar şi cu alţi duşmani menţionaţi de însuşi Apostolul
Pavel ca: desfrânarea, adulterul, necurăţia, neînfrânarea, închinarea la
idoli, vrăjitoria, vrajba, gelozia, mânia, clevetirea75.
Preoţia Sfântului Ioan s-a realizat, istoriceşte vorbind, la maximum
pentru că el a iubit cu cea mai mare putere pe om şi pe Dumnezeu, lucrarea
sa de slujitor, păstor şi predicator al Bisericii s-a desfăşurat cu cea mai mare
72
Diac prof. Orest Bucevschi, Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile Despre pocăinţă, în
„Studii Teologice”, nr. 9-10/1957, p. 629.
73
Drd. Simion S. Caplat, Profilul predicatorului creştin după Sfântul Ioan Gură de Aur, în
„Studii Teologice”, nr. 7-8/1966, p. 490.
74
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoţie, traducere românească şi Introducere, Pr. dr.
Dumitru Fecioru, Edit. Sophia, Bucureşti, 2004, p. 19.
75
Ibidem, p. 56.
98
râvnă, pricepere, adâncime şi cunoaştere a oamenilor şi a situaţiilor, lăsând

urme neşterse în sufletele contemporanilor şi transmiţându-se veacurilor
următoare ca model clasic pentru preoţii creştini de pretutindenea.
Conducându-se după principiul că omul este nu numai chipul lui Dumnezeu
ci Însuşi Hristos, Sfântul Părinte n-a pus condiţii în dragostea sa, ci a ajutat
pe toţi oamenii deopotrivă cu cuvântul şi fapta. A fost unul dintre episcopii
cei mai iubiţi de credincioşi care apreciau în el dreapta măsură a dragostei76.
Sfântul Părinte prezintă sublimitatea preoţiei -iubirea- condiţia
esenţială a acesteia: preoţia se naşte din iubire, se exercită prin iubire,
devine preţul iubirii, doar iubirea singură poate s-o călăuzească şi s-o
susţină în cariera ei cea grea, de responsabilitate asupra sufletelor77. Preoţia
este pentru Dumnezeu, pe care-L slăveşte prin jertfă, şi pentru oameni, pe
care-i sfinţeşte prin iertarea ei, ea se săvârşeşte pe pământ dar are rânduiala
cetelor cereşti, fiind rânduită de Însuşi Duhul Sfânt, preotul aducând lui
Dumnezeu aceeaşi slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri, de aceea el
trebuie să fie sfânt pentru suflete şi pentru Dumnezeu, fiind mijlocitor celor
vinovaţi, alergând neîncetat la picioarele tronului ceresc pentru a cere har78.
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte de marea şi înfricoşata taină a
jertfei, pe care preotul o săvârşeşte pe masa Sfântului Altar, când se apropie
de Dumnezeu, Acesta lăsându-se ţinut de mâinile omeneşti ale preotului;
despre harul lui Dumnezeu care sălăşluieşte în preoţi, care n-a fost dat nici
îngerilor, nici arhanghelilor, şi despre îndumnezeirea credincioşilor prin
puterea harului preotului79. Totodată, Sfântul Părinte pune accent şi pe
datoria mirenilor de a respecta şi iubi preoţii, chiar şi pe aceia care nu se
învrednicesc de aceasta, justificându-şi motivaţia pe faptul că preoţii
reprezintă o instituţie demnă de preţuirea noastră –de vreme ce Dumnezeu
Însuşi a întemeiat-o80. Preotul vorbeşte în numele lui Dumnezeu
descoperindu-ne adevărurile şi voinţele Sale, iar a-l iubi pe preot este o
datorie pentru că el este un trimis a lui Dumnezeu căruia îi dăruim iubire
pentru bunurile imense pe care ni le procură81. Şi pentru munca lor să-i
socotiţi pe ei vrednici de prisoselnică dragoste spune Sfântul Ioan; căci prin
76
Pr. prof. Ioan G. Coman, Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 421.
77
Sfântul Ioan Gură de Aur, Bogăţiile Oratorice, în traducere românească de Diacon
Gheorghe Băbuţ, Edit. Pelerinul Român, Oradea, 2002, p. 203.
78
Ibidem, p. 211.
79
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, p. 21.
80
81
Sfântul Ioan Gură de Aur, Bogăţiile oratorice, pg.223.
99
ei ne naştem la viaţa cea veşnică, prin mâinile lor se fac toate, prin ei
dobândim Împărăţia şi ni se deschid porţile cerului, prin ei dobândim
Tainele cele înfricoşate, şi dacă iubim pe Hristos şi Împărăţia cerurilor
trebuie să recunoaştem prin cine avem toate acestea82.
Iată ce mai spune Sfântul Ioan despre preot şi preoţie: „Cel care-l
cinsteşte pe preot îl va cinsti şi pe Dumnezeu; şi cel care se deprinde să-l
dispreţuiască pe preot Îl va supăra pe Dumnezeu în cele din urmă ...Şi
chiar dacă preotul este rău, văzând Dumnezeu că din veneraţie pentru El
cinsteşti pe acest preot care este nevrednic de a fi cinstit, El Însuşi te va
răsplăti”83. Iar în alt loc spune că prin preot se dobândesc înfricoşatele
Taine ale lui Dumnezeu, şi „tot ce are preotul în puterea sa este un dar care
nu-i aparţine decât lui Dumnezeu singur, şi oricât de mare şi de înaltă ar fi
înţelepciunea omului, ea va fi totdeauna mai prejos de har”84.
Sfântă şi sublimă este misiunea preotului şi lucrarea lui în Sfânta
Liturghie, unde de fiecare dată când o săvârşeşte coboară cerul pe pământ
şi-l uneşte pe om cu Dumnezeu. Cuvântătorul de Dumnezeu Ioan
Hrisostomul mai zice: „Cu mâinile lui de tină şi cu glasul lui de om aduce
pe Dumnezeu pe Sfânta Masă de pe tronul slavei din ceruri, când rosteşte
cuvintele: <<Şi fă adică pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău, iar
ceea ce este-n potirul acesta cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le
cu Duhul Tău cel Sfânt>>, preotul are în faţa sa infinitul, are în faţa sa
Dumnezeirea; are în faţa sa pe Domnul Hristos, pe Domnul Acela iubitor de
oameni, Care a dat lumină orbilor, a dat grai muţilor, a deschis auzul
surzilor, a înzdrăvenit mădularele slăbănogilor, a curăţit trupurile
leproşilor, a slobozit pe cei îndrăciţi de demoni, a tămăduit pe cei bolnavi, a
înviat pe cei morţi. Preotul are atunci în faţa sa pe Domnul Care la Cina
cea de Taină, la ultima Cină cu ucenicii Săi a spus: <<Luaţi, mâncaţi,
acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor.
Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, care
pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor>>. Preotul are
atunci pe Domnul pironit pe cruce, încununat cu cunună de spini, străpuns
în coastă cu suliţa. Preotul are atunci în faţa sa pe Domnul care a rostit pe
cruce cuvintele <<Săvârşitu-s-a!>>. Mântuirea lumii s-a făcut! Preotul are
atunci în faţa sa dragostea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de lume.
82
Idem, Puţul, Omilie, p. 761.
83
84
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, în traducere românească
de Diacon Gheorghe Băbuţ, Edit. Pelerinul Român, Oradea, 1998, Omilia 86, p. 462.
100
<<Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său, Cel Unul
Născut, L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică>>. Preotul are atunci în faţa sa pe Sfântul Altar, dragostea de
Dumnezeu, jertfa lui Dumnezeu, pe Însuşi Dumnezeu”. Înfricoşătoare şi cu
totul cutremurătoare erau şi preoţia şi slujba adusă lui Dumnezeu în timpul
legii vechi, înainte de venirea harului, cu toate formele de manifestare a
cultului, dar cu mult mai cutremurătoare şi înfricoşătoare este slujba adusă
lui Dumnezeu în legea cea nouă, în legea harului. Iată ce mai spune Sfântul
Ioan Hrisostomul: „Mai socoteşti, oare, că mai eşti printre oameni şi că mai
stai pe pământ, când vezi că Domnul stă jertfit pe sfânta masă, iar pe preot
stând lângă jertfă rugându-se? Mai socoteşti oare că eşti printre oameni şi
că stai pe pământ? Nu socoteşti oare că te-ai mutat dintr-o dată în cer, că ai
scos din suflet orice gând trupesc şi că priveşti numai cu sufletul gol şi cu
mintea curată cele din ceruri?” 85
Privind la jertfele sângeroase aduse în legea veche, la jertfa adusă de
proorocul Ilie, la rugăciunile căruia s-a pogorât foc din cer şi a mistuit jertfa
(cf. III Regi, 18, 18-38) ne minunăm şi ne înfricoşăm. “Minunate sunt
acestea toate şi pline de uimire”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur “dar mută-
te acum cu mintea de la cele ce se săvârşesc de Ilie la cele ce se săvârşesc
de preot pe sfânta masă. Vei vedea nu numai fapte minunate, ci fapte care
depăşesc orice uimire. Preotul stă în faţa sfintei mese, nu pogoară foc din
cer, ci pe Duhul cel Sfânt, se roagă vreme îndelungată nu ca să se pogoare
o flacără de sus spre a mistui cele puse înainte, ci ca să se pogoare harul
peste jertfă, spre a aprinde cu ea sufletele tuturor şi a le face mai
strălucitoare decât argintul înroşit în foc”.
Sfântul Ioan a avut o activitate pastorală de profunzimi şi proporţii
covârşitoare, preoţia sacerdotală fiind în concepţia sa, o slujire unică care
ţine de fiinţa Bisericii, experienţa altarului fiind pentru Sfântul Părinte, un
eveniment unic, dumnezeiesc, plin de sfinţenie şi măreţie86. Sfântul Ioan
Gură de Aur a fost şi a rămas modelul neîntrecut al preotului şi episcopului
creştin: credinţă caldă, viaţă sfântă, putere de a învăţa, dragoste nesfârşită
faţă de sufletele oamenilor, entuziasm pentru bine şi progres, curaj
neînfrânt împotriva răului. Preotul sau episcopul în concepţia Sfântului
Părinte trebuie să fie nu numai învăţători, sfinţitori şi conducători de suflete,
ci cu deosebire modele de viaţă creştină îndumnezeită fiindcă toată credinţa
85
86
101
şi teologia nu valorează nimic fără o viaţă corespunzătoare: sfinţenia,

munca, smerenia şi dragostea fiind cele patru cununi ale preoţiei.
În legea veche, când Dumnezeu se arată lui Moise în rugul „ce ardea
şi nu se mistuia” şi îi porunceşte „dezleagă cureaua încălţămintelor căci
locul pe care stai este sfânt” (Ieşire 3,5), Moise se înfricoşează la auzul
glasului dumnezeiesc, dându-şi seama de micimea şi nevrednicia sa de a
auzi cu urechile lui glasul dumnezeirii: „Şi-a acoperit faţa sa căci se temea
să privească pe Dumnezeu” (cf. Ieşire 3,6). Cu atât mai înfricoşător trebuie
să fie preotul liturghisitor despre care Sfântul Ioan Gură de Aur spune:
„Spune-mi, te rog, unde-l vom pune pe preot când cheamă Duhul cel Sfânt
când săvârşeşte preaînfricoşătoarea jertfă şi când atinge necontenit pe
Stăpânul obştesc al tuturora? Cât de mare curăţie, cât de mare evlavie îi
vom cere? Gândeşte-te ce fel trebuie să fie mâinile acelea care slujesc, ce
fel trebuie să fie limba aceea care rosteşte acele cuvinte? Nu trebuie să fie
oare mai curat şi mai sfânt decât oricine altul sufletul care a primit atâta
duh? Atunci şi îngerii stau împrejurul preotului, tot altarul şi locul din jurul
jertfelnicului se umple de puterile cereşti în cinstea Celui ce Se află pe
jertfelnic. Cele ce se săvârşesc atunci pe sfântul altar sunt îndestulătoare să
ne încredinţeze de toate acestea”. Iar în alt loc mai zice: „Sufletul preotului
trebuie să fie mai curat decât însăşi razele soarelui pentru ca Duhul cel
Sfânt să nu-l părăsească niciodată şi ca el să poată spune: <<Iar de acum
nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine>>”87.
Pentru a înţelege şi mai deplin însemnătatea preoţiei sacramentale,
sublima misiune şi lucrare a preotului, să luăm aminte la ceea ce mai
îndeamnă atât de părinteşte Sfântul Ioan când spune: „...Săvârşeşte preotule
sfânta slujbă a Sfintei Liturghii cu toată curăţia trupească şi sufletească.
Fă-ţi pravila cerută de rânduielile bisericeşti, citeşte rugăciunile pentru
sfânta Împărtăşanie. Nu le citi numai ca să le citeşti, ci pentru ca să-ţi înalţi
sufletul către Dumnezeu ca să te pocăieşti. Împacă-te cu toată lumea;
împacă-te cu cel care slujeşti la acelaşi altar. Mărturiseşte duhovnicului
păcatele săvârşite. Nu săvârşi păcate de moarte, nu fi trufaş, nu fi iubitor de
argint, nu curvi, nu te mânia, nu fi lacom, nu pizmui, nu cleveti, nu te lenevi
spre fapte bune. Fereşte-te de beţie şi de îmbuibare. Posteşte, roagă-te, fă
milostenie. Dar posteşte, roagă-te, fă milostenie, fără făţărnicie. Aşa curăţit
trupeşte şi sufleteşte şi împăcat cu toată lumea, apropie-te de sfânta masă,
pe piscul cel mai înalt al slujirii preoţeşti, pentru a primi în mâinile tale
87
102
Trupul Dumnezeului Celui viu, Trupul Dumnezeului Care ţine universul în

palmă... Ia aminte, dar! Harul lui Dumnezeu te-a suit pe piscul cel mai înalt
al slujirii preoţeşti. Eşti puternic. Poţi lega şi dezlega sufletele. Poţi scoate
din iad sufletele şi le poţi băga în rai. Ai o putere pe care Dumnezeu n-a
dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Ţie ţi-a dat, cât eşti pe pământ,
puterea aceasta de a ierta păcatele credincioşilor tăi. Eşti puternic. Poţi, cu
fărâma ta de trup, în care pâlpâie sufletul, poţi pogorî pe Dumnezeu din
ceruri, ca să te sfinţească şi să te mântuie şi ca şi tu la rândul tău să
sfinţeşti şi să mântui pe credincioşii tăi. Sfinţeşte-te, îndumnezeieşte-te, cu
trupul lui Dumnezeu cât mai des. Sfinţeşte-te şi îndumnezeieşte la fel şi pe
credincioşii tăi. O, poţi! Toată puterea aceasta este în mâna ta. Ţi-a dat-o
Dumnezeu…spre slava Lui în veci. Amin”.
7. Locul Sfântului Ioan Gură de Aur

între sfinţii ierarhi ai Bisericii
Sfinţii Părinţi, ”mari dascăli ai lumii creştine şi ierarhi”, Vasile cel

Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, Grigorie de Nazianz şi Ioan Gură
de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, au strălucit ca trei luceferi
luminoşi ai unei constelaţii, pe cerul aceleaşi epoci, trăind în mult
frământatul secol al IV-lea şi activând în locuri diferite şi cu metode
diferite, dar lăsând Bisericii o zestre de o valoare inestimabilă reprezentând
agonisita de mult preţ a geniului şi a minţii lor luminate, a vieţii lor
pilduitoare prin sfinţenie şi a muncii lor neistovite şi creatoare88. Biserica s-
a oprit cu admiraţie asupra activităţii lor de mari cugetători şi interpreţi ai
Sfintei Scripturi, de permanenţi apărători ai dreptei credinţe, de inegalabili
propovăduitori ai Evangheliei, de neîntrecuţi trăitori ai dreptei credinţe, de
adevăraţi păstori sufleteşti care s-au îngrijit pentru desăvârşirea păstoriţilor
lor, pentru bunăstarea şi ajutorarea lor, pentru instaurarea păcii, a dreptăţii şi
a iubirii creştine în lume. Virtutea evlaviei le-a adus Sfinţilor Trei Ierarhi
aureola sfinţeniei şi cinstire din partea credincioşilor.
Secolul al IV-lea în care au trăit Sfinţii Trei Ierarhi a constituit cu
adevărat o epocă de o importanţă decisivă pentru dezvoltarea şi evoluţia
cultului creştin, cei trei Sfinţi Ierarhi punându-şi cultura lor profundă şi
88
Pr. prof. Ene Branişte, Sfinţii Trei Ierarhi în cultul creştin, în revista „BOR”, nr. 1-
2/1958, p. 171.
103
multilaterală, talentele lor orale şi oratorice, întreaga lor experienţă

duhovnicească, în serviciul acestuia89. Activitatea predicatorială desfăşurată
de Sfinţii Trei Ierarhi, îmbrăţişează toate aspectele vieţii creştine, reflectând
problemele teologice, morale şi sociale specifice Bisericii răsăritene din
secolul al IV-lea. Apostolatul misionar, desfăşurat cu zel inegalabil de
Sfinţii Trei Ierarhi, este dominat de grija faţă de om, fiinţă creată de
Dumnezeu să trăiască pe pământ pentru a-şi pregăti viaţa viitoare, această
grijă fiind privită sub ambele aspecte; psiho-fizic şi creştin-social. În lumina
acestor principii, aceşti sfinţi părinţi au dorit să transforme omul într-o fiinţă
nouă, superioară, demnă de chemarea şi misiunea sa.
Un mare ascet şi monah, Sfântul Vasile cel Mare, a creat un nou stil
de viaţă monastică şi anume acela după modelul unei familii, fiind totodată
un înflăcărat predicator social combătând în cuvântările sale manifestări
decadente, păcate şi vicii care descompuneau viaţa omului şi a societăţii, un
ierarh plin de umanitate şi cu un simţ practic deosebit, care a deschis
Biserica sa faţă de nevoile sociale ale epocii. Sfântul Grigorie Teologul, a
pus bazele concepţiei trinitare despre Dumnezeu, a fost predicatorul
preocupat de grija pentru păstrarea nealterată a ortodoxiei credinţei creştine,
predicile sale având caracter teologic, dogmatic, speculativ, mai detaşate de
problemele sociale. Sfântul Ioan Gură de Aur s-a distins între ceilalţi
predicatori creştini sociali, atât prin geniul său oratoric, cât şi prin numărul
impresionant de predici cu tematică moral-socială. Înzestrat cu înalte calităţi
psihologice, cunoscător al patologiei sufleteşti a păstoriţilor precum şi a
carenţelor vieţii morale a depus uriaşe eforturi de transformare a societăţii,
dobândind nemuritoarea denumire de „Sociolog al epocii patristice” alături
de Sfântul Vasile cel Mare.
Mari cunoscători ai deficienţelor moral sociale, cu efecte
dezastruoase pentru viitorul întregii omeniri, Sfinţii Trei Ierarhi nu au
limitat activitatea predicatorială numai la combaterea lor, ci conştienţi de
uriaşa datorie ce le revine în făurirea lumii întemeiate pe spiritualitatea
creştină, pentru salvarea societăţii intrate în descompunere, ei au accentuat
energic factorii pozitivi de reînnoire a întregului sistem social. În lumina
acestor principii, ei abordează teme ca: pacea, munca, milostenia sau
caritatea, familia creştină, problema sclaviei, spectacolele şi literatura
decadentă90. Tematica moral-socială ocupă un loc important în activitatea
89
Pr. prof. dr. Liviu Streza, Sfinţii Trei Ierarhi în cultul ortodox, în „Revista Teologică”,
nr. 1/1994, p. 5.
90
Arhim.Veniamin Micle, op.cit., p. 107.
104
predicatorială a Sfinţilor Trei Ierarhi, fiind consecinţa firească a concepţiei

lor despre adevăratul sens al învăţăturii Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
pentru ei învăţătura creştină se constituie ca o forţă divină capabilă să
transforme omul vechi într-unul nou (cf. Efes. 4, 22-24).
Folosind metoda negativă şi metoda pozitivă în predicile lor, Sfinţii
Trei Ierarhi au demonstrat eficacitatea lor, prin cea negativă urmărind
depistarea, criticarea şi combaterea vehementă a tuturor relelelor sociale,
cum erau sclavia, bogăţia nedreaptă, sărăcia, luxul, banchetele şi teatrele
decadente, iar cea de-a doua constând în promovarea factorilor reînnoitori
ai vieţii, ca: pacea, munca, milostenia şi familia91. De aceea Sfinţii
Trei Ierarhi au fost personalităţi harismatice, înzestraţi cu harisma
cunoaşterii lui Dumnezeu, ierarhi cu o vastă cultură creştină şi experienţă
pastorală, asceţi şi filozofi92.
Între ei, Sfântul Ioan Gură de Aur se prezintă ca fiind una dintre cele
mai proeminente personalităţi ale Bisericii creştine din toate timpurile,
viaţa, faptele şi scrierile sale impunându-ni-l ca o columnă a duhului care a
vrut să unească şi să contopească cât mai deplin cerul cu pământul, şi
totodată o apariţie excepţională pentru vremea şi mediul său, încercând să
reînvie prin viaţa şi opera sa ethosul perioadei apostolice, îndeosebi acela al
Sfântului Pavel şi al comunităţii primilor creştini din Ierusalim93.
Predispoziţiile şi darurile sale naturale: imaginaţie aprinsă şi creatoare,
inteligenţă tăioasă, gândire clară şi perspicace, un curaj sfânt susţinut de o
voinţă tenace toate cultivate cu trudă şi hărnicie şi binecuvântate de harul
divin, au făcut ca Sfântul Ioan să se poată adânci în tainele şi dumnezeieştile
învăţături ale Evangheliei, şi să-şi pună întreaga sa personalitate, toată
ştiinţa şi cultura sa, experienţa sa bogată precum şi imaginaţia sa în slujirea
legii, iubirii de oameni şi de Dumnezeu94.
Tema importantă pe care a dezbătut-o aproape de fiecare dată sub
diferite forme a fost mântuirea sufletelor credincioşilor săi din ghearele
păcatului, combătând cu toată energia păcatele de care suferea omul
secolului al IV-lea: slava deşartă, luxul, superstiţiile şi toate viciile unei
lumi în descompunere. Convins că bunurile materiale, deşi necesare vieţii,
91
Ibidem, p. 116.
92
Diac. asist. Ion Bria, Teologie şi Biserică la Sfinţii Trei Ierarhi, în „Studii Teologice”, nr.
1-2/1971, p. 80.
93
Ibidem, p. 613.
94
Diacon prof. Nicolae Bâlcă, Câteva trăsături ale Sfântului Ioan Hristosom ca predicator,
în „Studii Teologice”, nr. 7-8/1968, p. 501.
105
nu măresc valoarea internă a sufletului, el s-a arătat ostil proprietăţii

individuale, a apărat demnitatea umană a celor săraci şi lipsiţi, a servitorilor,
a muncitorilor manuali şi a sclavilor, subliniind drepturile acestora
împotriva încălcărilor brutale ale celor bogaţi şi puternici95. Sfântul Ioan a
fost şi un profet al optimismului creştin, al acelui optimism care să trezească
în sufletul credincioşilor conştiinţa clară că în comuniune cu Hristos:
neliniştea, micimile, păcătoşia vieţii pot fi depăşite atingând idealul suprem
creştin prin desăvârşire.
Predica hrisostomică este o dăruire neprecupeţită a înălţării vieţii
creştine, fiecare pagină din opera omiletică a Sfântului Ioan cuprinzând o
temeinică invitaţie la iubire, la acea iubire ce descoperă motive noi de-a iubi
pe oameni şi pe Dumnezeu, cuvântările Sfântului delectând sufletele şi
rămânând un tezaur de nepreţuit în sanctuarul literaturii Bisericii creştine96.
Apoi lupta împotriva păcatului a fost construită de Sfântul Părinte pe o
concepţie realistă despre sfinţenie, prezentând adevărul şi virtutea creştină
nu ca pe ceva utopic, ci ca ceva realizabil în realitatea vieţii. De aceea
predica hrisostomică s-a realizat în perspectiva eternităţii, orientată
permanent spre Dumnezeu –theotropică dar în acelaşi timp şi
antropocentrică, având în vedere transfigurarea şi salvarea omului97.
Istoria Sfântului Ioan Gură de Aur rezumă şi ilustrează în chip
concludent societatea şi epoca în care a trăit, persoana şi viaţa lui făcând
parte integrantă din istoria imperiului, a lumii şi a Bisericii de atunci,
aparţinându-i ca tot ce a avut epoca lui mai mare şi mai bun, destinul lui
oglindind fidel şi expresiv vremea, în ceea ce a avut şi nobil şi meschin98.
Sfântul Părinte a adus timpului său o credinţă şi o evlavie de mare putere şi
căldură, o puritate morală rară, în care austeritatea şi bunătatea se completau
în chip fericit, un temperament sensibil, o bună credinţă în toate, un
idealism total, sinceritate, pasiunea binelui, un talent excepţional de
predicator, muncă, devotament, sacrificiul oricărui interes personal, o viaţă
simplă în toate, un exemplu de creştin, de preot şi de episcop armonizat în
chip exemplar cu principiile Evangheliei99.
Sfântul Ioan Gură de Aur este de o actualitate continuă în Bisericile
creştine mai ales prin calitatea sa de predicator, şi prin marele număr de
95
Ibidem, p. 505.
96
Magistrat Simion S. Caplat, art.cit. p. 714.
97
Diacon prof. Nicolae Bâlcă, art.cit., p. 506.
98
Prof. Teodor M. Popescu, art.cit., p. 552.
99
Ibidem, p. 553.
106
predici ce ni s-au păstrat de la el, fiind cel mai mare predicator al

creştinismului patristic şi unul din cei mai mari ai lumii creştine, un orator
înnăscut cu o deosebită bogăţie de idei şi originalitate de imagini în
conţinutul predicilor sale precum şi un măreţ scop moral100. Sfântul Ioan şi-
a format la şcoala lui Libanius o adâncă şi întinsă cultură clasică, instrument
principal pentru pregătirea în arta vorbirii, dar natura însăşi a pus în el o
mulţime de daruri: putere rapidă de pătrundere, memorie puternică, spirit
de observaţie, mare capacitate de a lega ideile şi noţiunile înrudite şi o
imaginaţie vie. La toate acestea adăugându-se o întinsă ştiinţă teologică, un
temperament de foc, o inimă extrem de sensibilă şi un zel apostolic care nu
l-a părăsit niciodată în lucrarea de desăvârşire şi sfinţire a semenilor săi101.
Ceea ce dă actualitate operei sale este clasicismul şi realismul
umanist al acestora, regăsind evidenta armonie dintre fond şi formă precum
şi suflul de viaţă şi adevăr care transpiră din toate producţiile sale literare
oratorice sau neoratorice. Cultul formei l-a învăţat din studiul marilor clasici
ai Greciei, convingerea sa fiind că forma trebuie să îmbrace idei, atitudini,
probleme şi soluţii folositoare iar cuvântul să fie încărcat de puterea vieţii, a
virtuţii, a înălţării şi a folosului oamenilor. Astfel, concepţia umanistă a
Sfântului Ioan Gură de Aur este profund realistă deosebindu-se de
umanismul păgân, omul hrisostomic fiind văzut în zbuciumul şi lupta vieţii,
zugrăvit pe toate treptele existenţei, privit în toate situaţiile posibile,
realizând crearea unui om nou, a unui creştin după modelul Mântuitorului
Iisus Hristos, al Sfinţilor Apostoli, al martirilor, al desăvârşiţilor102.
Sfântul Ioan a fost şi a rămas modelul neîntrecut al tuturor
creştinilor de pretutindeni şi din toate timpurile însemnând pregnant istoria
Bisericii creştine cu pecetea harului lui Dumnezeu care a rodit însutit în el,
dovedindu-se prin cuvânt şi fapte a fi un adevărat „etalon al ortodoxiei”
prin ceea ce s-a crezut „pretutindeni, întotdeauna şi de către toţi”.
Bibliografie
1. ATHANASIU, P.S. Theodosie, Viaţa şi activitatea Sfântului
Chrisostom, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1923;
2. BĂBUŢ, Diac. Gheorghe, Istoria Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura
Pelerinul Român, Oradea, 2003;
100
Prof. Ioan G. Coman, Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 409.
101
Ibidem, p. 409.
102
Idem, Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 614
107
3. BÂLCĂ, Diac. prof. Nicolae, Câteva trăsături ale Sfântului Ioan

Hrisostom ca predicator, în „Studii Teologice”, nr. 7-8 / 1968;
4. BELU, Prof. Dumitru I., Cu privire la predică în concepţia Sfântului
Ioan Gură de Aur, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 3-4/1958;
5. BRANIŞTE, Pr. prof. Ene, Sfinţii Trei Ierarhi în cultul creştin, în BOR,
nr. 1-2/1958;
6. BRIA, Diac. asist. Ion, Teologie şi Biserică la Sfinţii Trei Ierarhi, în
„Studii Teologice”, nr. 1-2/1971;
7. CAPLAT, Magistr. Simion S., Problema formei în predica Sfântului
Ioan Gură de Aur, în BOR, nr. 7- 8 / 1965;
8. CÂNDEA, Pr. prof. Spiridon, Sfântul Ioan Gură de Aur ca păstor de
suflete, în BOR, nr. 10 / 1957;
9. COMAN, Pr. prof. Ioan G., Patrologia, Editura Mănăstirii Dervand,
1999;
10. Idem, Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice”,
nr. 7-8/1955;
11. Idem, Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice”,
nr. 9-10/1957
12. CORNIŢESCU, Pr. prof, Constantin, Chipul mamei Sfântului Ioan Gură
de Aur, în „Studii Teologice”, nr. 9-10/1977;
13. FECIORU, Pr. prof. dr. Dumitru, Introducere şi note la Omilii la Facere
I, în PSB 21, Editura IMB al BOR, Bucureşti;
14. FORD, David C., Bărbatul şi femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de
Aur, în traducere românească de Luminiţa I. Niculescu, Editura
Sophia, Bucureşti;
15. GHEORGHIU, Virgil, Gură de Aur atletul lui Hristos, Editura Deisis,
Sibiu;
16. IOAN, Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratat despre preoţie, în traducere
românească de Pr. Dumitru Fecioru, Edit. IBM al BOR, Bucureşti,
1998;
17. IDEM, Comentar la Evanghelia de la Ioan, în traducere românească de
Diacon Gheorghe Băbuţ, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1998;
18. IDE, Bogăţiile Oratorice, în traducere românească de Diacon Gheorghe
Băbuţ, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2002;
19. MICLE, Arhim. Veniamin, Trepte spre amvon, Studii Omiletice,
Imprimeria Coresi Bucureşti, 1993.
20. MOISESCU, Prof. dr. Iustin, Sfânta Scriptură şi înterpretarea ei în
opera Sfântului Ioan Hrisostom, în revista „Candela”, Cernăuţi 1942;
21. POPESCU, Teodor M., Epoca Sfântului Ioan Gură de Aur, în Revista
„Ortodoxia”, nr. 4 / 1957;
108
22. STREZA, Pr. prof. dr. Liviu, Sfinţii Trei Ierarhi în cultul ortodox, în
„Revista Teologică”, nr. 1/1994.
109
110
Bisericile din Berbeşti, Maramureş
Dr. Laurenţiu BATIN
Sighetu Marmaţiei, Maramureş
ROMÂNIA
Abstract
From all the studies performed until now by specialists in the field,
results with full certitude the fact that in Maramures and also in Berbesti
there was an clerical organisation still in the first part of the 12th century.
Tit Bud makes two mentions that in prove the existe of a wodden church in
Berbesti before 1758. So at page 25 from the mentioned work, the author
tells us that “the old church (in Berbesti) before 1758 was given to the
believers from Vad”, and at the page 76 it is mentioned that” the priest
from Vad, Vasiliu Ioodi wrote to me that the old church was given by the
believers from Berbesti, and they gave them for the church wood in order
for them to built another church, which in present day is still in Berbesti”.
The second wodden church was built in Berbesti in 1758. After a
thorough investigation done by Atanasie Pops, in 15 July 1932 it is
received an demolition authorisation with the request that the following
object to be mentioned in the church CH or at the museum in Sighet: the
entrance gate,a portion of a painting with the women's place and the
Wedding in Cana Galilei, two windows from the altar-the one in the East
and the one in the South-Est and the iconostasis. The stone church started
to be built in 1889 and was finished in 1914.
Key words: Berbesti, Maramures county, bishop, bell, Iosif Stoica.
Maramureşul a fost şi este un spaţiu binecuvântat, încărcat de

sacralitate şi împodobit cu frumuseţi naturale unice. El este locuit de
oameni care îşi poartă cu multă demnitate, dârzenie, cuminţenie şi smerenie,
peste veacuri, destinul şi viţa voievodală.
Ţinutul Maramureşului este format din sate foarte întinse, aşezate pe
malurile râurilor importante (Iza, Vişeu, Mara, Cosău), pe văi şi dealuri, pe
distanţe de mai mulţi kilometri. Frumuseţea naturală a aşezărilor
maramureşene este sporită de prezenţa caselor de lemn şi a porţilor ce
străjuiesc intrarea în gospodăria fiecărei familii de oameni credincioşi şi

harnici, primitori şi darnici.
Desăvârşita expresie a artei construcţiilor în lemn este fără îndoială,
biserica maramureşeană, poziţionată în centrul satului, de obicei şi
conform tradiţiei, pe un loc înalt, de unde domină, veghează şi
binecuvântează oamenii şi natura. În ciuda faptului că nu este opera unor
arhitecţi specializaţi în biserici de lemn, biserica maramureşeană, creaţie a
meşterilor populari, de geniu, este o capodoperă. Meşterii populari au dat
dovadă de o măiestrie atât de mare, încât, fără să urmărească acest lucru, au
creat şi au construit adevărate bijuterii reprezentative ale Maramureşului.
Rivalizând cu cele mai înalte construcţii de lemn din Europa, bisericile
maramureşene au constituit de-a lungul secolelor regăsirea limbajului de
dialog cu Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care ele se înalţă spre cer,
cu modestie smerită şi căldura graiului lemnului, dar şi cu măreţia şi
grandoarea catedralelor1.
Bisericuţele de lemn maramureşene par nişte făclii ridicate spre
ceruri, gata întotdeauna să se aprindă şi să ardă, fără să se mistuie, luminând
şi încălzind inimile celor ce le cercetează şi le preţuiesc. În silueta lor nu
găseşti nimic aspru, rece, lipsit de viaţă, ci totul e linişte, lumină şi căldură,
încât atunci când te apropii de ele parcă simţi căldura poporului
dreptcredincios, care le-a înălţat şi le-a păstrat de-a lungul veacurilor ca pe
cele mai scumpe comori ale sale. Mărturii în timp ale iscusinţei unor
meşteri anonimi, ele au fost un minunat mijloc de înălţare sufletească, de
întărire spirituală întru credinţă şi de afirmare a conştiinţei naţionale, spre
zările senine ale binelui, adevărului şi frumosului2.
1. Primele Biserici de lemn din Berbeşti
Din toate studiile şi cercetările efectuate până în prezent de către

specialiştii în domeniu rezultă cu certitudine faptul că în Maramureş şi
implicit în Berbeşti, a existat organizare bisericească încă din prima parte a
secolului al XII-lea. Această mărturie se bazează în primul rând pe
vecinătatea noastră geografică cu episcopia şi apoi mitropolia de Halici,
1
P.S. dr. Justin Hodea Sigheteanul, Bisericile de lemn din Maramureş, Catedrale ale
credinţei, demnităţii şi dăinuirii neamului românesc, în revista „Familia română”, an 10,
nr. 2-3, septembrie2009, Baia Mare, p. 6.
2
Grigore Man, Î.P.S. Justinian Chira Maramureşeanul, în „Biserici de lemn din
Maramureş”, Ed. Proema, Baia Mare, 2005, p. 3-4.
112
care a reprezentat cel mai apropiat centru bisericesc ortodox. Ne mai vine în
sprijin răspunsul papei Inocenţiu al III-lea (1198-1216) dat printr-o
scrisoare regelui maghiar Emeric, referitor la „unele biserici ale monahilor
greci, deci ortodocşi, aflătoare în regatul Ungariei care se ruinează de tot
prin lipsa de grijă a acelor greci (adică ortodocşi)...”. Acelaşi papă scria că
are cunoştinţă despre existenţa unui episcop răsăritean „în terra filiorum
Bele knese”, fapt ce denotă existenţa unor structuri ecleziastice bine
conturate în acel ţinut ce putea fi Cnezatul Cosău, acolo unde în sec. al
XIV-lea a fost stăpân Stan-Feyr zis Băl. Acest cneaz îşi avea reşedinţa în
Berbeşti numit pe atunci Belafalva3.
Acelaşi autor ne precizează într-o altă lucrare că unele izvoare
vorbesc explicit sau indirect despre existenţa bisericii de la Berbeşti din anii
1204-1205 precum şi din alte localităţi învecinate cum sunt Giuleştiul
(1340-1360) sau Bârsana (1390)4. Un alt argument definitoriu îl întâlnim de
această dată la 1391 când Patriarhia Constantinopolului acordă
Drăgoşeştilor un drept de patronat asupra bisericii haliciene, constând în
desemnarea unui succesor al episcopului, în caz de vacanţă, până la numirea
unui nou arhireu5. Tot în acest cadru trebuie amintită diploma donativă din
13 mai 1361, dată în favoarea fiilor lui Locovoi prin care le este dăruit
Cnezatul Cosău cu cele şapte sate ale sale printre care şi Berbeştiul.
Apoi, înfiinţarea mănăstirii de la Peri în anul 1391 cu reşedinţă de
Episcopat, arată, aşa cum spune şi Tit Bud, că în Maramureş a fost
organizată biserica răsăriteană, pentru că „în caz contrar n-ar fi avut lipsă
de Episcopie”6. Mai trebuie amintit faptul că locuitorii din Berbeşti au avut
statutul social de nobili până la mijlocul secolului al XIX-lea, condiţie
socială care le-a permis să ctitorească biserici în concordanţă cu creşterile
demografice din acele veacuri.
În acest cadru pe care l-am creat cu ajutorul unor date statistice, ne
este foarte clar că în satul Berbeşti a existat o organizare bisericească încă
din cele mai vechi timpuri. Deci au existat şi biserici care la momentul
respectiv nu puteau fi construite decât din lemn.
Despre aceste biserici dorim să ne ocupăm în continuare, încercând
să le localizăm pe cât este posibil, să le descoperim structura, să le descriem
3
Marian Nicolae Tomi, Maramureşul istoric în date, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2005, p.12.
4
Ibidem, p. 59.
5
Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Ed. Academiei RSR, 1970, p. 216.
6
Tit Bud, Date istorice despre protopopiatele, parohiile şi mănăstirile române din
Maramureş, Gherla, 1911, p. 4.
113
pictura sau alte detalii de arhitectură. Nu avem date şi imagini cu primele

biserici ale satului. Nu era posibil acest lucru în timpurile respective, dar ne
putem imagina, fără ca să greşim prea mult, că ele se asemănau, cu
siguranţă, cu cele care le-au urmat şi că au fost construite în vechea şi
strămoşeasca vatră a satului nostru.
Vom începe cu prima biserică de lemn despre care am adunat câteva
date destul de importante, considerăm noi.
a). Prima Biserică de lemn cunoscută din Berbeşti
În lucrarea sa „Date istorice despre protopopiate...”, Tit Bud face

două menţiuni care dovedesc că în Berbeşti a existat o biserică din lemn
înainte de 1758. Astfel, la pagina 25 din amintita lucrare, autorul precizează
că „biserica cea veche (din Berbeşti) dinainte de 1758 s-a dăruit
credincioşilor din Vad”, iar la pagina 76, se menţionează faptul că
„repausatul preot (din Vad) Vasiliu Ioodi mi-a scris cum că pre biserica
aceea veche au căpătat-o de la credincioşii din Berbeşti, cărora dânşii le-
au dat pentru acea biserică lemne de zidit altă biserică, cari este şi azi în
Berbeşti”7.
Vechimea reală a acestei biserici nu este cunoscută. Capacitatea ei
era aproximată în anul 1751 la 200 de enoriaşi, iar la sfârşitul secolului al
XIII-lea, după mutarea în Vad, la 300 de credincioşi, însă dimensiunile ei de
numai 3 orgii (stânjeni) lăţime şi 5 orgii lungime, surprinse în inventarele
bisericii din 1857 şi 1866, indică o capacitate maximă de numai 200-230 de
credincioşi8.
Această cifră ni se pare absolut credibilă având în vedere numărul
locuitorilor din sat, în secolul al XVII-lea, precum şi faptul că biserica a fost
înlocuită la mijlocul secolului al XVIII-lea, probabil din cauză că a devenit
neîncăpătoare, fiind dăruită satului mai sărac, Vadu Izei, aşa cum se
obişnuia în Maramureş.
În acest sat, biserica a fost folosită peste 100 de ani, până la 1884,
când s-a construit biserica de piatră din Vadu Izei, cea veche fiind păstrată
un timp în cimitirul vechi.
7
Ibidem, p. 25 şi 76.
8
Baboş 2004, 141, fig. 120, poziţia 108.
114
Cea mai veche biserică cunoscută a fost descrisă minimal în anul

1751, cu ocazia vizitei canonice a episcopului de Muncaci, Manuel Mihail
Olsavszky9.
Prin mijloace specifice muncii de cercetare, am reuşit să procurăm
acel document cu descrierea vizitei respective. Deşi redactat într-o latină
foarte veche, scrisă de mână, prin intermediul unor traducători specializaţi
în astfel de texte, am descoperit conţinutul acestui document. Astfel, am
obţinut informaţii inedite atât despre biserică, cât şi despre satul Berbeşti.
Mai întâi le redăm pe cele referitoare la sat, dar în directă legătură cu
religia. Aflăm că în anul 1751, în Berbeşti se aflau „cei 80 de oaspeţi care
nu plăteau nimic cu excepţia unei zile de muncă sau 4 polture”. Cine puteau
fi acei oaspeţi? Despre evrei nu poate fi vorba pentru că în acei ani, în sat,
exista doar o familie cu 6 membri. Nu ne rămâne decât varianta populării
satelor româneşti, din ordinul autorităţilor imperiale, cu populaţie de origine
germană în vederea catolicizării forţate a populaţie. Mai trebuie să amintim
şi faptul că habsburgii au impulsionat activitatea minieră din zonele cu
potenţial, aducând colonişti specializaţi în acest domeniu. Berbeştiul se afla
în vecinătatea ocnelor de sare de la Ocna Şugatag şi este posibil ca, în
localităţile învecinate acestui centru economic, să fi fost aduşi aceşti mineri.
Atunci au ajuns în zone cu activitate extractivă germani, polonezi şi slovaci,
mai întâi în cele cu saline, de unde denumirea „şugăi".
În document se mai arată că în sat „încă au venit femei nemăritate
din curea? (probabil iobăgie), din care una a rămas nemăritată, iar alta s-a
măritat. Nu era învăţător, nici izvor de botez, nici moaşă cu jurământ. Este
un cantor fără fundus (avere), care a dat de curând situaţia copiilor
botezaţi”. După cum putem observa, această informaţie se referă, în mare
măsură la taina botezului. Nu avem o certitudine a ceea ce ar putea însemna
„izvor de botez”, dar nu este exclus să fie vorba despre vasul pentru
botezaţi, adică despre cristelniţă. Observăm că nu exista nici învăţământ
confesional.
De o importanţă majoră pentru ortodoxie şi pentru aşezarea noastră,
sunt datele exclusive despre biserică, pe care le redăm în totalitate, în
continuare: „Biserică construită din bârne de lemn, acoperită cu draniţă, cu
o clopotniţă, în stare bună, cu excepţia unor reparaţii ale tencuielii, care
lipseşte în parte. Erau foarte multe picturi, puţin îngrijite şi făcute în
9
La Muncaciu, episcopul rutean, de rit bizantin, Manuel Mihail Olsavsky, i-a hirotonit
episcopi de Alba Iulia şi Făgăraş pe Petru Pavel Aron şi apoi pe Atanasie Rednic.
115
dezordine. Biserica a fost binecuvântată de episcopul Dosoftei, antimisul i-

a fost dat de episcopul Stoica şi a fost supravegheată cu întrerupere de
vicarul (al Maramureşului?). Se păstrează cupe de cositor; una de aur,
cupele de cositor cu vase defecte, linguri de cositor, prapori de mătase, nu
există purificatori trupeşti. Erau 3 rânduri de veşminte, din care una nouă
de mătase, aurie, cu cele ce ţineau de ea, un rând nou de lână albă
curăţată, ştergători murdare, 2 candelabre, din care unul de alamă, altul de
lemn; mai multe cărţi de ceremonie, împreună cu Evanghelia explicate.
Biserica avea hramul Naşterea Fecioarei Maria. Nu exista nicio recoltă
(culturi ale bisericii). Închizătoarea era de lemn, erau 2 clopote, nu se ştie
de cine au fost binecuvântate. Exista un cimitir înconjurat cu gard de
scânduri. Nu exista pământ al bisericii (fundus parochial). Mai exista un
patrafir cu cingătoare... Pentru spovedanie se dădeau 200 de capace”.
Din această notă aflăm că biserica din Berbeşti a fost binecuvântată
de episcopul Maramureşului Dositei Teodorovici (1718-1735)10, iar
antimisul i-a fost dat şi sfinţit de episcopul Iosif Stoica de
Maramureş (1690-1711) despre care mitropolitul Transilvaniei Nicolae
Bălan spunea că „toiagul său de păstorire n-a însemnat putere de stăpânire
feudală, ci steag sfânt al credinţei, în jurul căruia s-a strâns în şiraguri de
dârză rezistenţă un popor întreg...”
Ne mai rămâne un aspect foarte important cu privire la preoţi, pe
care îl vom clarifica după ce vom citi traducerea documentului: „Preoţii: 2
(preoţi) bigami, numiţi de Stoica, unul, Vasile Kodrea, care şi-a luat soţiile
în preoţie, a plătit 1 aureu ca să nu-şi repudieze o soţie şi să rămână cu una
şi de aceea acela este liber să boteze şi să practice religia cu excepţia mesei
şi spovedaniei. Acest bigam, în acest timp, a plătit amenzi stabilite
consecutiv, odată a plătit 10, altădată 6, a treia oară 4 florini. Alt (preot)
care înainte de a fi numit preot a avut două neveste, Nicolae Popeni, făcea
totul, cu excepţia mesei. Acesta a dat 4 florini, când a venit mai târziu în
faţa Congregaţiei. Al treilea, Theodor Kodre a fost văduv când a fost numit
preot de către Varlaam, aprobat de episcopul de pioasă amintire Blosovsky
în acel loc. Când a apărut mai târziu în faţa Congregaţiei (nobiliare a
comitatului) a plătit 4 florini”11.(vezi Anexa - document inedit).
10
Prof. dr. Nuţu Roşca i-a identificat mormântul la Mănăstirea Uglea. Pe cruce are
următoarea inscripţie „Aici odihnesc rămăşiţele pământeşti ale...episcopului ortodox
Dosoftei ucis în 1735”.
11
D.A.Z.O. (Arhivele de Stat ale regiunii Transcarpatia, Beregovo, Ucraina), Fond 151,
opis 1, 839/1745, ds. 1290, f.1.
116
Pentru a extinde plaja comentariului, revenim la Tit Bud care, în

aceeaşi lucrare, menţionează că, la biserica din Berbeşti, în 1751, sunt
preoţi, Ladislau Codra Loci parochus şi Nicolaus Pop parochus. Numele
celor doi coincid cu cele din textul tradus. Tit Bud nu-l menţionează la acea
dată, ca al treilea preot, pe Teodor Codrea. O face însă mai târziu, în dreptul
anului 1758, deci la şapte ani după vizită. Acest lucru nu înseamnă că
Teodor Codrea nu a fost preot şi în 1751, deoarece nu se face o încadrare a
lui într-o perioadă anume, ci doar se arată că a fost preot şi în 1758.
Chiar de la începutul documentului, pentru că începe cu prezentare
preoţilor, putem constata că avem de-a face cu anumite inexactităţi,
intenţionat introduse. Se arată că cei doi preoţi bigami au fost numiţi de
către episcopul Iosif Stoica, lucru total neadevărat. În primul rând, Stoica se
stinge din viaţă în 1711, deci cu 40 de ani mai devreme de menţionarea
preoţilor respectivi. Ca atare, el nu putea să-i numească, pentru că, anterior
acestora, şirul preoţilor din sat mai cuprindea, în ordine cronologică pe Pop
Lupu12 în1700, pe popa Nicolae în anul 1714 şi pe popa Filip în 1750. În
consecinţă, episcopul Iosif Stoica ar fi putut să-l numească, şi probabil aşa
s-a şi întâmplat, doar pe contemporanul său, preotul Pop Lupu. Cei doi
preoţi bigami, dacă au fost astfel, pentru că documentul poate fi pus pe
alocuri sub semnul întrebării, înseamnă că au fost numiţi de altcineva, iar la
data respectivă nu puteau fi numiţi decât de Muncaci. Oricum, undeva în
contextul întregului document al acestor conscripţii dicale, mai apare o
menţiune clarificatoare: „Berbestiensis cum doubus bigamis nihil svicit”, în
traducere: „cei doi preoţi bigami din Berbeşti au fost examinaţi şi nu aveau
cunoştinţe de dogmă”.
În concluzie, după părerea noastră, singurul preot cu drepturi depline
de la acea dată, din satul nostru, a fost Theodor Kodre, numit preot de
Varlaam şi aprobat de episcopul Blosovsky în acel loc. Nu trebuie să uităm
nici ardoarea cu care episcopul Iosif Stoica a fost duşmănit şi persecutat în
timpul campaniei catolice duse împotriva Bisericii româneşti. I s-au adus
cele mai înjositoare acuze, a fost dus la Viena, unde timp de câteva luni de
zile, sub teroare şi ameninţări, i s-au cerut trădarea neamului şi dezbinarea
bisericii, dar n-a fost învins nici măcar în perioada întemniţării din Cetatea
Hustului 13.
12
Apare menţionat la Soborul Mare ţinut la Sighet în 17 aprilie 1698.
13
Prof. dr. Nuţu Roşca, op. cit., p.136 şi p. 138 .
117
La sfârşitul documentului ce cuprinde întreaga vizită episcopală în

Maramureş, există o însemnare a arhivarului episcopiei de Muncaci -
„annus circiter 1745”. Chiar dacă această consemnare cu privire la
localitatea noastră ar fi avut loc în anul respectiv, lucrurile nu schimbă cu
nimic cele demonstrate mai sus. Cu toate acestea, credem că documentul
reprezintă totuşi o parte a vizitei pe care episcopul Olsavszky a întreprins-o
în Maramureş în anul 1751.
Acesta a fost, pe scurt, comentariul nostru cu privire la conţinutul
documentului pe care-l publicăm ca inedit alături de traducerea lui, cu
excepţia unor cuvinte ce n-au putut fi interpretate.
La biserica din Berbeşti a mai slujit şi preotul Pop Toader14 care este
menţionat în anul 1754.
Pe lângă preoţii de mai sus, la această biserică au mai activat şi alţii
care nu sunt amintiţi în lucrarea lui Tit Bud, şi pe care i-am identificat din
studiul altor documente arhivistice. Astfel, la 1640 este audiat ca martor
pentru punerea în aplicare a unui testament, Pop Ioan, preotul satului
Berbeşti, care îndeplinea şi funcţia de jurat asesor al Plăşii Cosău, şi care la
acea dată avea vârsta de 82 de ani. Dintr-un calcul simplu, putem deduce că
acesta a slujit în Berbeşti şi înainte de 1600, ceea ce ar însemna să venim cu
şirul preoţilor din sat cu mai bine de un secol faţă de Tit Bud15.
Fără a ne preciza numele, Conscripţia populaţiei comitatului
Maramureş întocmită cu ocazia strângerii impozitului din localitate,
menţionează faptul că în 1530, în Berbeşti exista un preot nobil16.
La 6 aprilie 1664 a avut loc o cercetare nobiliară făcută de ductorul
nobililor la Sighet, pentru a se verifica situaţia unor nobili din sat. Cu
această ocazie sunt menţionaţi preoţii Griga Pop şi Paul Pop din Berbeşti17.
De asemenea, la 1697 sunt menţionaţi preoţi în sat, popa Lupu care avea de
plătit un impozit de 10 florini şi Pop Ilie care a plătit un impozit de 20 de
florini18.
Referitor la perioada secolului al XVII-lea în care a funcţionat şi
această primă biserică de lemn cunoscută nouă, dorim să mai prezentăm
14
Tit Bud, op. cit., p. 25 .
15
S.J.A.N. Maramureş, Fondul familial Rednic de Giuleşti, nr. 26.
16
Conscripţia se află la Arhivele Naţionale Maghiare (M.O.L.), Dica-jegyzekek. Raksi. A.
2642. Tom XXI.
17
S.J.A.N. Cluj, Fond familial Teleki de Dumbrăvioara.
18
S.J.A.N. Maramureş, Fond Prefectura judeţului Maramureş, pachet III, nr. 8,
Conscripţia nobililor de la sfârşitul secolului al XVII-lea.
118
câteva aspecte privitoare la cler şi enoriaşi: „În anul 1698 parohia Berbeşti
făcea parte din protopopiatul Cosău. Episcopul maramureşenilor era la
acea dată Iosif Stoica, iar sediul ortodoxiei maramureşene a fost la
Mănăstirea Hruşevo, adică Perii Maramureşului.
Vlădica proceda la judecarea unor pricini, procese în urma cărora
întocmea şi porunci de punere în aplicare a dispoziţiilor. Judele plasei
Cosău, împreună cu adjunctul său, duceau la îndeplinire hotărârea
episcopului. Ei erau trimişi prin teritoriul plasei să încheie divorţuri,
împreună cu protopopul şi asesorul. Acest lucru ne este dovedit de mărturia
unui jude adjunct din plasa Cosău, acuzat la 25 august 1651, în
congregaţia nobiliară că ar fi încheiat un divorţ ilegitim în satul Berbeşti.
Protopopul, pe lângă sarcina adunării în sobor pentru rezolvarea
unor probleme importante din biserică, îndeplinea şi un rol de judecător,
făcând parte, împreună cu alţi cojudecători şi mireni din Scaunele de
judecată bisericeşti unde se judecau pricinile de natură bisericească,
cazurile matrimoniale speciale care încălcau rânduielile şi tainele bisericii.
Astfel de scaune de judecată au avut loc în Maramureşşi sub formă
de Soboare Parţiale sau Soboare Mari la care participau alături de
episcopi, protopopi şi mireni nobili, precum şi asesorii Scaunului de
Judecată şi ai comitatului.
În Soborul Mare ţinut la Sighet la 17 aprilie 1698, vlădica Iosif
Stoica a judecat pricina ivită pentru locul din biserică, între jupânul Şteţ
Lupul şi jupâneasa Codrea Axenia din satul Berbeşti, care în ziua de Paşti
au avut o ceartă, în timpul căreia a tras-o de păr şi a izbit-o la pământ pe
fata lui Şteţ Lupul, pe nume Măriuţa. Această acţiune nu a rămas
nepedepsită. Soborul a decis amendarea jupânesei Axenia cu 24 florini şi
trei florini cheltuială reprezentând partea judecătorilor. La acest Sobor a
participat, pe lângă vlădică şi alţi protopopi, preoţi şi persoane nobile,
protopopul Cosăului, Ştefan din Budeşti şi popa Lupu din Berbeşti”19.
Alături de discutarea problemelor legate de divorţuri în Scaunele de
judecată bisericeşti, protopopul, împreună cu pretorii plăşilor, acordau
divorţuri ce erau uneori controversate aşa cum reiese din Hotărârea
congregaţiei nobiliare din 1 februarie 1650. La această adunare,
vicecomitele comitatului a acuzat un nobil maramureşean din Berbeşti, care
în 1648 ar fi răpit pe femeia lui Andrei Moiş din această localitate, acuzaţie
pe care cel în cauză a respins-o. El a precizat că cei doi soţi au fost
19
Ştefan Meteş, Istoria Bisericii româneşti din Transilvania, volumul I, p. 237.
119
despărţiţi de către protopopul şi preotul plăşii Cosău. Această congregaţie a

decis că divorţul pronunţat anterior de către protopop şi pretor a fost
ilegal20. Preoţii erau obligaţi să participe, împreună cu protopopii şi juzii
plăşilor la împăcările dintre soţi prin readucerea soţilor infideli şi prin
convingerea acestora să se întoarcă acasă, la familie.
Un alt aspect al vieţii religioase a maramureşenilor din această
perioadă a constat în condamnarea vieţii imorale a unora dintre credincioşii
care nu ţineau sărbătorile şi aveau obiceiul de a înjura. Se pare că în secolul
al XVII-lea înjurăturile au cunoscut o răspândire foarte mare. Dieta din
1659 a vorbit despre ele ca despre un lucru „nemaipomenit” ce s-a lăţit „nu
demult în această ţară”, iar încercările grele prin care ţara trecea erau
socotite ca fiind trimise de către Dumnezeu ca o pedeapsă pentru
„păcătoşenia oamenilor ce înjurau şi nu ţineau sărbătorile”21.
b). Ultima Biserică de lemn din Berbeşti
Această biserică de lemn a fost ridicată în anul 1758, după ce cea

anterioară a fost dăruită credincioşilor din Vad.
Materialul folosit a fost lemnul primit de la vădeni în schimbul
primei biserici. Biserica de lemn din Berbeşti a fost una dintre primele care
au fost remarcate în Maramureş. Lucrurile au stat în felul următor: în 1850
împăratul Franz Iosif a dat consimţământul pentru crearea „Comisiei pentru
Studiul şi conservarea monumentelor de arhitectură” de la Viena, ceea ce a
însemnat o iniţiativă promiţătoare pentru cercetarea monumentelor istorice
din Imperiul Habsburgic, în care Maramureşul a format un judeţ.
Preşedintele Comisiei Centrale a făcut, în 26 ianuarie 1857 un apel
la liderii bisericii, să provoace preoţii care slujesc în biserici istorice de
valoare, pentru a trimite rapoarte Comisiei Centrale în vederea conservării
acestora22. Astfel, într-o primă etapă, valoarea istorică a unui monument a
fost lăsată la aprecierea şi implicarea clericilor locali. Nu se ştie dacă unele
răspunsuri din Maramureş au ajuns la Viena sau nu. În schimb, Biserica şi-a
asumat apoi rolul de a menţine la zi un inventar al parohilor vechi, cu foarte
20
Livia Ardelean, Istoria economică şi socială a Maramureşului între 1600-1700, Ed.
Ethnologica, Baia Mare, 2012, p. 224.
21
Petru Suciu, Câteva legi împotriva înjurăturilor, aduse de dietele ardelene în veacul
XVII, în „Cultura Creştină”, 119, nr.7/1914, pp. 223-225.
22
ASC, 149, 463/1857. Cererea a fost comunicată preotului din Eparhia Gherla în data de 5
martie, 1857.
120
scurte istorisiri ce conţineau date despre vechimea şi materialele din care

acestea au fost construite.
Unii dintre cei care au studiat monumentele antice din Maramureş
au fost savanţii Imre Henszlmann, Ferencz Schulcz şi Florian Romer, care
au călătorit în echipă prin toată Ungaria de Nord, în 186223.
Printre altele, ei au vizitat biserica parohială de lemn din Berbeşti.
Desenele şi măsurătorile făcute rapid 24 nu au fost niciodată publicate şi
biserica de lemn din Berbeşti a fost menţionată pe scurt ca fiind
reprezentativă pentru Maramureş într-un studiu efectuat de Imre
Henszlmannla 1864. În schimb, în publicările Jurnalului anual al Comisiei
Centrale de la 1866 apar mai multe desene la diferite dimensiuni de scară,
ce descriu o biserică, de lemn, din Seini, situată în judeţul vecin al
Sătmarului, identică cu cea din Berbeşti 25. Aceasta a produs ecouri în
Europa, fiind comparată cu deja celebrele biserici din lemn din Norvegia.
23
Au vizitat diferite locaţii între Satu Mare şi Sighet în nordul Ungariei. În Maramureş au
vizitat Hust, Vişc, Teceu, Câmpulung, Sighet şi Giuleşti, Bárdfalva (Berbeşti).
24
Henszlmann 1864, 140.
25
Schulcz 1866, 7-14, taf. 1, fig. 1- 25. fig. 20, se pare că descrie o parte din pridvorul de la
Berbeşti.
121
1. Berbeşti. Schiţă efectuată de Ferencz Schulcz în 1862

reprezentând o secţiune a unei cruci prin naos, o secţiune parţială
longitudinală prin sanctuar şi naos, planul şi frontul de vest. Valoarea
acestor schiţe a crescut după demolarea bisericii în vara anului 1932. Koh,
Tervtár, K 2001.
2. Bisericile de la Berbeşti. Artistul maghiar Cserna Karóly a făcut

acest desen remarcabil al acestei biserici de lemn din Maramureş pentru
122
volumul ilustrat despre Ungaria de Nord, publicat în 1898 într-o serie

dedicată monarhiei Austro-Ungară (Az Osztrák-Magyar Monarchiairásban
és képben, I rész, Felsö-Magyarország, 111, Budapest 1898).
3. Berbeşti. Fotografie efectuată de Atanasie Popa, în iulie 1932,

chiar înainte de demolare (MIT, Arhiva CMIT, C3: 4778). Poza a fost
făcută din interiorul naosului cu vedere la altar. Lumina de pe iconostas
indică faptul că acoperişul era într-o stare proastă şi că bolta a căzut.
123
Dimensiunea acoperişului a fost dată de lungimea perechilor de

căpriori. Aceşti căpriori au fost adesea determinaţi de distanţa dintre
streaşina în care au fost stabiliţi. La rândul său, această distanţă rezultată din
lăţimea de pornire a bisericii, redusă sau nu de console interioare, pe de o
parte, şi prelungită cu console întinse care sprijină streaşina, pe de altă
parte. Aceasta poate părea complicat dar, în practică, a oferit panta
corespunzătoare pentru a o menţine departe de zăpadă. Procedura a fost
explicată de către bătrânii din Berbeşti, la mijlocul secolului al XX-lea26. La
casele lor bătrâneşti, un stâlp lung a fost dimensionat după distanţa dintre
streaşină şi utilizat ca standard pentru toţi căpriorii.
Această biserică de la Berbeşti (1758) a fost construită intenţionat la
o scară mai mare decât cea de la pornire, probabil, pentru a impresiona sau
pentru a permite mai târziu extinderi eficiente. În acest sens vom evidenţia
câteva date: în 1767 biserica avea 467 enoriaşi, iar în 1786 avea 851
enoriaşi.
La unele biserici din Maramureş, părţile laterale au fost prevăzute cu
turnare întreruptă de medalioane. La biserica din Berbeşti a existat o turnare
mai sofisticată, biserica fiind împodobită cu numeroase medalioane, ceea ce
a inspirat mai târziu proiectarea crucilor de lemn din cimitirele din zonă27.
Locurile din interiorul bisericilor au fost împărţite între enoriaşi, în
funcţie de contribuţia lor şi, probabil, în funcţie şi de rang. Erau
inscripţionate jos, pe litere,şi utilizate în orice conflict de moştenire în
conformitate cu reguli stricte. Începând cu secolul al XVII-leaşi începutul
celui de al XVIII-lea, există mai multe rapoarte cu privire la acţiuni în
justiţie între familiile de nobili care concurau pentru locuri în biserică.
În biserica parohială din Berbeşti a existat o inscripţie pe portalul de
intrare cu următorul cuprins: „SAM Andreas fecit Eclesia. Anno Domini
1758” (foto 4).
26
Focşa 1992, 139.
27
Alexandru Baboş, Tracing a Sacred Buiding Tradition. Wooden Churces, Carpenters and
Founders in Maramures until the Turn of the 18th Century, ediţie online, 2004, p. 140-141.
124
4. Berbeşti. Intrarea în biserică cu inscripţia de la 1758. În golul uşii

este desenat un lumânărar cu heruvimi ce obişnuieşte să fie atârnat în faţa
iconostasului. Schiţa a fost făcută în 1862 de Franz Schulz.
Biserica din Berbeşti a fost construită cu cele mai rafinate detalii

profesionale. Am putea avea unul sau doi nobili fondatori diferiţi, cu
numele de Andreas sau Andras.
La un deceniu după ridicarea noii biserici din Berbeşti, în 1769,
„liderul nobililor locali, Ştefan Potacu, magistratul satului Gheorghie
Avremescu şi toţi nobilii din sat, în timp ce au încheiat contractul cu
pictorul Alexa, au înfrumuseţat Sfânta Biserică pentru slava lui Dumnezeu,
şi pentru iertarea păcatelor strămoşilor lor"28.
Un alt donator important în Berbeşti a fost nobilul preot Toader
Codrea, care împreună cu soţia sa, Nastasie, au oferit picturi murale pentru
interiorul altarului29.
28
Aceasta a fost o scrisoare - dedicaţie de-a lungul iconostasului. Vezi şi Ioan Bârlea,
Însemnări din bisericile Maramureşului, Bucureşti, 1909, p. 19- 20 .
29
Ioan Bârlea, Însemnări din bisericile Maramureşului, Bucureşti, 1909, p. 19 .
125
Ultimele date despre biserică, când aceasta încă se afla în picioare,

sunt culese de Atanasie Popa, în pragul demolării ei. Din ieşirile lui în teren
se păstrează trei fotografii şi corespondenţa în arhiva Comisiei
Monumentelor Istorice30. Materialul despre biserică, dispersat în multe
arhive, completat cu interviurile câtorva localnici, a fost adunat în două
lucrări dedicate bisericilor de lemn din Maramureş, în 2000 şi 2004.
La 31 decembrie 1931, preotul satului, Lazăr Gherman, împreună cu
consiliul parohial s-au adresat Ministrului Cultelor, cu rugămintea de a
aproba demolarea bisericii de lemn, motivând că este într-o stare
deplorabilă, iar turnul este pe punctul de a se prăbuşi, punând în pericol atât
biserica nouă, cât şi viaţa credincioşilor.
După cercetarea amănunţită a acestei biserici efectuată de către
Atanasie Popa, la 15 iulie 1932 se primeşte autorizaţia de demolare cu
menţiunea ca următoarele obiecte să fie păstrate în biserică sau la muzeul
judeţean din Sighet: poarta de intrare, o porţiune de pictură din tinda
femeilor, respectiv Nunta din Cana Galileei, două ferestre din altar - cea
dinspre est şi cea dinspre sud-est - precum şi iconostasul31.
Biserica demolată a fost vândută în data de 28 august 1932 sătenilor
din Vad, care au construit din lemnele rezultate o şcoală în cartierul Şugău.
Iniţiativa cumpărării acestor lemne şi a construirii şcolii respective i-a
aparţinut lui Codrea Petru zis Berbeşteanul (tatăl fostului director al şcolii
din Berbeşti, profesorul Eugen Codrea), care a fost primul învăţător al
acestei şcoli. Lemnele au fost transportate peste dealul Căietar cu căruţele.
La această biserică au slujit următorii preoţi:
în 1758 - Toader Codrea;
în 1759 -Nobilul Pop Nicolae;
în 1774 -Popa Chifor;
în 1775 - Nichifor Méhes născut la 1726 şi decedat în 23 noiembrie 1776;
în 1779 - Todor Codran (Codrea);
în 1785 - este amintit Ioan Stanca teolog de anul al III-lea;
în 1797 - Vasile Hainea, posibil Hanea care a fost nobil;
în 1801 - Mihail Dragoş;
în 1802 - Vasile Oniş;
între 1802-1836 - Petru Opriş senior, născut în 1780 şi decedat în 1836;
30
În arhiva CMIT din Cluj, Muzeul de Istorie al Transilvaniei.
31
Datele au fost obţinute din corespondenţa purtată de parohie cu Ministerul Cultelor şi
Secţiunea Monumentelor Istorice din Cluj.
126
între 1837 şi 1865 - Ioan Opriş. În timpul păstoririi sale, în anul 1838, în
Berbeşti erau înregistraţi 1015 credincioşi şi 146 de evrei, limbile vorbite în
sat fiind româna, maghiara şi germana32.
În anul următor numărul creştinilor din sat a crescut la 1139 suflete
păstorite, iar limba vorbită de către aceştia era limba română33.
între 1865 şi 1882 - Petru Opriş. A administrat oficiul protopopesc al Marei
între 1880-1882, dar a fost numit interimar la acest oficiu încă din
noiembrie 1872, când îl înlocuieşte pe predecesorul său Ion Pop, numit în
funcţia de vicar. „A fost un oficial zelos şi bărbat cu vază, descendent al
protopopilor din familia Opriş din Călineşti”34. În timpul păstoririi sale, în
Berbeşti „s-a zidit şcoala cea frumoasă de piatră”35.
Trebuie amintit faptul că Petru Opriş şi-a înmormântat părinţii în
Berbeşti: mai întâi a murit tatăl său, Ştefan Opriş, din cauza tuberculozei, la
22 aprilie 1867. A fost parohul Ocnei Şugatag şi protopopul Cosăului între
anii 1865-1867. Este înmormântat lângă altarul bisericii vechi de lemn sau
chiar în acesta (nu se cunoaşte exact locul) în ziua de 25 aprilie, de către un
sobor de preoţi format din Michail Pavel-vicarul Maramureşului şi alţi 56
de preoţi36.
Preoteasa, văduvă Maria Opriş, născută Radu în Călineşti, s-a stins
din viaţă la 18 septembrie 1873, la vârsta de 70 de ani, din cauza holerei.
Este înmormântată la 20 septembrie 1873 de către vicarul Ion Pop împreună
cu toţi preoţii ieraşelor Mara şi Cosău în cimitirul bisericii37.
De la 1882 la 1914 a slujit protopopul Petru Bârlea38, după care va
oficia în biserica de zid. Mai trebuie să arătăm faptul că, în timpul păstoririi
sale, mai este menţionat în satul nostru, în jurul anilor 1890, George Bârlea
care împrumută de la biserică diferite sume de bani, în diferiţi ani, şi apare
cu mai multe titulaturi: cleric, preot şi teolog. Este posibil să fie vorba
despre un preot mai în vârstă, care să-l fi ajutat în problemele bisericii pe
părintele protopop39.
32
Şematismul veneratului cler al Diocezei Satu Mare, 1838, p. 52, 53.
33
Şematismul diecezei Muncaci/1839.
34
Tit Bud, op. cit., p. 18-19.
35
Ibidem, p.26.
36
S.J.A.N. Maramureş, Fond Oficiul parohial Berbeşti, ds. 1095,f. 54.
37
Ibidem, f. 97.
38
Tit Bud, op. cit., p. 25-26.
39
S.J.A.N. Maramureş, Fond Oficiul parohial Berbeşti, Ziuariul Percepţiunei şi erogaţiunei
Bisericii din Berbeşti, anul 1867-1908, f.22 v.
127
2. Biserica de zid din Berbeşti
Biserica din piatră a început să se clădească în anul 1889, în timpul

păstoririi protopopului Petru Bârlea. Când s-a săpat fundamentul bisericii
celei noi s-a aflat o bortă de stejar scobită, în care erau aşezate osemintele
unui prunc. Coşciugul era închis la două capete cu scânduri de stejar. Bietul
român a cugetat că în borta de stejar se va odihni mai bine pruncuţul lui şi e
drept că se odihneşte şi azi, îngropat în mijlocul bisericii celei noi. Cine ştie
din ce veac a putut fi acel coşciug40. La punerea pietrei fundamentale a
participat tot satul, fiind mare sărbătoare. Costurile aproximative s-au
ridicat la sume exorbitante pentru un sat cum era Berbeştiul în acele
timpuri. De aceea s-a ridicat zidul la un metru înălţime şi apoi, timp de 12
ani a stat în părăsire; zidul era acoperit cu pământ în două ape. Nu era o
problemă foarte stringentă, deoarece la acea vreme exista biserica ridicată în
1758, situată doar la câţiva metri în spatele noului zid ridicat, ceea ce a
permis ca rânduiala creştină să se desfăşoare în mod normal.
În toţi aceşti ani s-au adunat fonduri băneşti rezultate în primul rând
din vânzarea pădurii de stejar zisă „Dumbrava” de lângă satele Onceşti şi
Fereşti, iar partea lemnoasă de trebuinţă a fost asigurată de brazii din
pădurea „Valea Hotarului”, vecină cu proprietatea Eriului din Sighet.
Materialul obţinut a stat câţiva ani sub un şopron acoperit, unde s-a uscat şi
la timpul potrivit a fost folosit la scheletul acoperişului bisericii.
Construcţia bisericii a condus-o inginerul Graf din Virişmort, iar de
partea lemnoasă s-a ocupat morarul din Corneşti zis „Fînăitul”.
Pietrele au fost scoase din malul râului Mara, din hotarul vădenilor,
iar cele de var-calcar au fost arse în cuptoare şi topite în gropi mari.
Proprietarii cu vehicule au transportat lemnele, pietrele şi varul. Fiecare
avea stânjenul său de clădit piatra, iar pălmaşii care nu aveau vehicule au
fost împărţiţi în 6 echipe, pe 6 zile din săptămână şi cărau pietrele, varul şi
cărămizile.
După 1905 când a terminat academia teologică, Ion Bârlea, fiul
protopopului, a contribuit din plin la administrarea lucrărilor.
La punerea Crucii a asistat mai tot satul, cu tineri, cu bătrâni şi
foarte mulţi copii. După ce crucea a fost bine aşezată, acolo sus, în vârful
bisericii, s-a băut câte un pahar de vin după care sticla şi paharul au fost
aruncate jos, rămânând intacte. Copiilor li s-au aruncat sute de covrigi din
40
Ibidem.
128
vârful bisericii, ca să ţină minte când vor îmbătrâni şi să le povestească

urmaşilor.
Singura dovadă că biserica aceasta a fost sfinţită este relatarea lui
Ion Bârlea care, într-o scrisoare, menţionează faptul că „la fundamentul
bisericii s-a pus sub piatra fundamentală numele autorităţilor civile şi
bisericeşti închise într-un vas de metal”.
Au fost cumpărate cele trei clopote pentru biserică. Pe clopotul cel
mare se poate citi următoarea inscripţie: „Acest clopot s-au cumpărat supt
M.O.D. Petru Bârlea protopop. Curatori Petru Pop a Onciului şi Vasile
Codrea a Georgie. Şi Petru Ardelean cantore şi Ioan Hotea l-au procurat
din Bucureşti în anul 1923 la 22 faur. Pentru Bis. Com. Berbeşti jud.
Sighetu Marmaţiei”. Pe clopotul mijlociu există următoarea însemnare: „Dl.
Petru Pop comuna Berbeşti, Codra Ioan l-au cumpărat”. Pe clopotul cel
mic nu se evidenţiază nici o însemnare fiind posibil să fi fost cumpărat mult
mai târziu.
Actualul diac, Codrea Petru a Stângului, ne relatează cum au fost

aduse clopotele în sat. Aflăm astfel că, după ce au fost cumpărate din
Bucureşti, ele au fost transportate pe calea ferată pe ruta Oradea-Hust-
Sighet. În gara din Oradea mai trebuiau plătite unele taxe de transport. Cei
care le-au însoţit, respectiv Codrea Gheorghe a Lupului şi cineva din
familia Onciului, nu aveau banii necesari şi s-au întors în sat fără clopote. Şi
visteria bisericii era goală. Soluţia a venit din partea lui Codrea Vasile a
Stângului, care a fost încorporat anterior la o unitate militară din Oradea,
fiind ordonanţa generalului comandant. Cu ajutorul acestuia au fost
129
transportate clopotele până la Sighet, cu un vagon special pus la dispoziţie

de către acel general, cu însoţitor.
Din Sighet, clopotele au fost aduse cu două căruţe trase de boi. La
intrare în sat s-a adunat toată populaţia comunei şi a însoţit transportul până
la biserică, unde clopotele au fost montate pe un postament de lemn
improvizat. Din acest loc ele au fost trase pentru prima dată la 1 aprilie
1923 când a murit, din cauza pneumoniei, Moiş Palagia, de fată Şteţ, în
vârstă de 60 de ani, soţia morarului Moiş Alexa şi bunica Ioanei Morăriţei,
care este în viaţă.
Biserica a fost acoperită cu tablă cumpărată pe cheltuială proprie de
curatorul Codrea George a Olexi lui Grigaci, un om înstărit, căsătorit cu
Anna Petrovai. Cei doi nu aveau copii. Se spune că în dimineaţa unei zile de
târg, bătrânul Grigaci s-a aflat în centrul satului şi fuma pipă. S-a întâmplat
să treacă spre Sighet o căruţă cu giuleşteni în care s-a aflat şi un anume
Pârja. Trecând prin sat şi privind spre biserică, s-au distrat afirmând că
„berbeştenii nu mai au bani să-şi acopere biserica... o să şi-o acopere cu
vejii”. Aceste cuvinte l-au marcat profund pe bătrânul Grigaci care s-a decis
să-şi vândă imediat patru boi. Cu banii obţinuţi a cumpărat tabla pentru
acoperişul bisericii, pe care a adus-o din Sighet cu şase care. De asemenea,
familia acestuia a mai donat bisericii două suprafeţe de teren. Atât el, cât şi
soţia sa, (decedată la 5 februarie 1922 şi înmormântată cu un sobor de patru
preoţi) sunt înmormântaţi în partea stângă a bisericii, iar pe crucea lui, din
lemn, sunt inscripţionate următoarele cuvinte: „împreună cu Petru Bârlea
protopop şi preot au ajutat la ridicarea bisericii de piatră din Berbeşti
1893-1914” (a se vedea matricola morţilor unde apare înmormântarea sa şi
soborul de preoţi care a participat).
Această biserică de piatră a fost finalizată în anul 1914, dată de la
care a început să se slujească în ea. De atunci şi până în prezent a fost
vizitată de mai multe înalte feţe bisericeşti printre care amintim: P.S.
Alexandru Rusu în 5 septembrie 1931; P.S. Valerian Zaharia, Episcop al
Eparhiei Ortodoxe Române a Oradiei, în ziua de 31 oct. 1954; P.S. Justinian
Chira, pe atunci episcop vicar la Cluj; I.P.S. Teofil Herineanu, arhiepiscop
al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului si Clujului, şi nu în cele din urmă P.S.
Justin Sigheteanul, Episcop al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, în
ziua de 7 octombrie 2012, când a târnosit această biserică în urma amplelor
lucrări de restaurare ce s-au efectuat în ultimii ani sub păstorirea vrednicului
părinte Şimon Ştefan, actualul paroh.
130
Odată cu refacerea altarului a fost descoperit şi hrisovul actualei

biserici, târnosită, din motive nu prea clare, abia la 31 octombrie 1954, de
către P.S. Episcop Valerian Zaharia al Oradiei, înconjurat de un sobor de
preoţi. Preot al parohiei Berbeşti la acea dată a fost Cornic Ananie-Dionisie.
Redăm în continuare textul hrisovului respectiv:
„Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului, cu Darul Sfîntului Duh,
îmbrăcatu-sà în haină nouă această Sfântă biserică ortodoxă romînă cu
hramul „Naşterea Maicii Domnului”, în anul mîntuirii 1954.
…în anii 1908-1913; s-au făcut reparaţii de exterior în anul... În
anul 1954 s-a făcut iconostas pictat, zidirea Sf. Prestol, două altare,
reparaţia generală a uşilor, ferestrelor, precum şi împodobirea bisericii cu
tot ce este necesar unui sfînt locaş de închinare. Toate acestea s-au făcut de
către Prea Cucernic Ananie-Dionisie - parohul acestei Sf. Biserici
împreună cu credincioşii parohiei Berbeşti: dintre care ţinem să amintim pe
credincioasa Ioana Radu –nănaşe - care a plătit jumătate din costul
iconostasului.
Amintim de asemenea numele principalilor ostenitori ai acestor
lucrări care au sprijinit zi de zi pe P.C. Sa Părintele paroh Cornic Ananie-
Dionisie: Pop Mihai, Codrea Ştefan Piciorog, Codrea Ioan a Moaşei,
epitropi precum şi pe donatorii: Feier Vasile Giuleşteanul, Bulbuc Vasile,
Moga Ileană şi alţii.
Sfinţitu-sà după toată rânduiala canonică de către P.S. Sa D.D.
Valerian Zaharia, Episcop al de Dumnezeu păzite eparhii ortodoxe Române
a Orăzii, în ziua de 31 oct. 1954.
Preşedinte al Marii Adunări Naţionale fiind dl. dr. Petru Groza;
preşedinte al Consiliului de Miniştri, dl. Gh. Gheorghiu Dej; ministru al
Cultelor dl. prof. Constantinescu Iaşi.
Soborul preoţilor care a înconjurat pe P.S. Sa a avut în frunte pe
Î.P.C. Sa păr. Iosif Ciorbea protopop al raionului Sighet şi pe P.C. Sa păr.
Cornic Ananie-Dionisie-parohul acestei Sf. Biserici.
Bine cuvântează Doamne pe cei ce iubesc podoaba Casei Tale.
Valerian al Orădiei
Gh. Holdiş, Împuternicit al Ministerului Cultelor
Pr. Pacurean, Giuleşti
Pr. Salviu, Cupcea
D.A. Cornic; Visarion Sapânţa; Codrea Ştefan -curator;
Codrea Ioan - curator; Pop Mihai; Pavel Mihai; Şteţ Ion;
131
Marina Ştefan; Codrea Ştefan; Suciu Ioan; Şteţi Ştefan;

Codrea Vasile; Bârlia Iacob-curator”
ANEXE
Biserica din Berbeşti - Fotografie realizată în 1921
132
Casa Parohială veche din Berbeşti - Fotografie realizată în 1945
133
Document inedit: descrierea satului Berbeşti şi a bisericii de lemn

cu ocazia vizitei episcopului de Muncaci, Manuel Mihail Olsavsky -
D.A.Z.O. (Arhivele de Stat ale regiunii Transcarpatica, Beregovo,
Ucraina), fond 151, opis 1, 839/1745, dosar 1290, f. 1.
134
Traducerea Documentului
În comitatul Maramureş, satul Berbeşti (Barbest)
1745, de fapt 1751, din Protocolul vizitaţiei canonice a episcopului de

Muncaci în Maramureş,
„Preoţii: 2 (preoţi), numiţi de Stoica, unul, Vasile Kodrea, care şi-a

luat soţiile în preoţie, a plătit 1 aureu ca să nu-şi repudieze o soţie şi să
rămână cu una şi de aceea acela este liber să boteze şi să practice religia
cu excepţia mesei şi spovedaniei. Acest bigam, în acest timp, a plătit amenzi
stabilite consecutiv, odată a plătit 10, altădată 6, a treia oară 4 florini.
Alt (preot), care înainte de a fi numit preot a avut 2 neveste, Nicolae
Popeni, făcea totul, cu excepţia mesei; acesta a dat 4 florini, când a venit
mai târziu în faţa Congregaţiei.
Al treilea, Theodor Kodre a fost văduv când a fost numit preot de
către Varlaam, aprobat de episcopul de pioasă amintire Blosovsky în acel
loc. Când a apărut mai târziu în faţa Congregaţiei (nobiliare a comitatului)
a plătit 4 florini.
Nu exista pământ al bisericii (funduş parochial), în afara bigamilor
care locuiau în sesiile lor nobiliare.
Pentru spovedanie se dădeau 200 capace.
Cei 80 de oaspeţi nu plăteau nimic cu excepţia unei zile de muncă
sau 4 polture.
Încă au venit femei nemăritate din curea? (din iobăgie probabil),
din care una a rămas nemăritată, alta s-a măritat.
Nu era învăţător, nici izvor de botez rău, nici moaşă cu jurământ.
Este un cantor fără fundus, care a dat de curând situaţia copiilor botezaţi.
Biserica
Construită din bârne de lemn, acoperită cu draniţă, cu o clopotniţă
în stare bună, cu excepţia unor reparaţii ale tencuielii, care lipseşte în
parte. Erau foarte multe picturi, puţin îngrijite şi făcute în dezordine.
Biserica a fost binecuvântată de episcopul Dosoftei, antimisul i-a fost dat
de episcopul Stoica şi a fost supravegheată cu întrerupere de vicarul (al
Maramureşului).
Se păstrează cupe de cositor; unul din aur, cupele de cositor cu vase
defecte, linguri de cositor, prapori de mătase, nu există purificatori
135
trupeşti, erau 3 rânduri de veşminte, din care una nouă de mătase, aurie, cu
cele ce ţineau de ea, un rând nou de lână albă curăţată, ştergători murdare,
2 candelabre, din care unul de alamă, altul de lemn.
Existau mai multe cărţi de ceremonie, împreună cu Evanghelia
explicate.
Biserica avea hramul Naşterea Fecioarei Maria.
Nu exista nici o recoltă (culturi ale bisericii).
Închizătoarea era de lemn, erau 2 clopote, nu se ştie de cine au fost
binecuvântate.
Exista un cimitir înconjurat de gard de scânduri. Exista un patrafir
cu cingătoare”.
Bibliografie
1. Izvoare arhivistice
S.J.A.N. Maramureş, Fondul familial Rednic de Giuleşti, ds. 26.

S.J.A.N. Maramureş, Fond Prefectura judeţului Maramureş, pachet III, nr.
8, Conscripţia nobililor de la sfârşitul secolului al XVII-lea.
S.J.A.N. Maramureş, Fond Oficiul parohial Berbeşti, ds. 1095.
S.J.A.N. Maramureş, Fond Oficiul parohial Berbeşti, Ziuariul Percepţiunei
şi erogaţiunei Bisericii din Berbeşti, anul 1867-1908.
S.J.A.N. Cluj, Fond familial Teleki de Dumbrăvioara.
Arhivele Naţionale Maghiare (M.O.L.), Dica-jegyzekek. Raksi. A. 2642.
Tom XXI.
D.A.Z.O. (Arhivele de Stat ale regiunii Transcarpatia,Beregovo, Ucraina),
Fond 151, opis 1, 839/1745, ds. 1290.
Articole dietale, ds. 63.
2. Şematisme
Şematismul diecezei Muncaci/1839.
Şematismul veneratului cler al Diocezei Satu Mare, 1838.
Schematismus venerabilis Cleri, Graeci ritus catholicorum, Diecensis,
Munkacsiensis, MDCCCXLI.
3. Lucrări generale
1. Ardelean Livia, Istoria economică şi socială a Maramureşului
136
între 1600-1700, Ed. Ethnologica, Baia Mare, 2012.

2. Baboş Alexandru, Tracing a Sacred Buiding Tradition. Wooden
Churces, Carpenters and Founders in Maramures until the Turn
of the 18th Century, ediţie online, 2004, p. 140-141.
3. Bârlea Ioan, Însemnări din bisericile Maramureşului, Bucureşti,
1909.
4. Bud Tit, Date istorice despre protopopiatele, parohiile şi
mănăstirile române din Maramureş, Gherla, 1911.
5. Meteş Ştefan, Istoria Bisericii româneşti din Transilvania,
volumul I.
6. Popa Radu, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Ed.
Academiei R.S.R., 1970.
7. Roşca Nuţu, prof. dr., Ortodoxie şi Pseudouniaţie, Editura
Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, Baia
Mare, 2006.
8. Roşca Nuţu, prof. dr., Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din
Maramureş, Tipografia Marinex, Baia Mare, 2000.
9. Tomi Marian Nicolae, Maramureşul istoric în date, Ed. Grinta,
Cluj-Napoca, 2005.
4. Lucrări speciale
1.P.S. dr. Justin Hodea Sigheteanul, Bisericile de lemn din

Maramureş, Catedrale ale credinţei, demnităţii şi dăinuirii
neamului românesc, în „Familia română”, an 10, nr. 2-3,
septembrie 2009, Baia Mare.
2.Ardelean Livia, Câteva contribuţii la studiul populaţiei
Maramureşului în secolul al XVII-lea, în „Revista Arhivei
Maramureşene”, anul II, nr. 2, Baia Mare, 2009.
3.Grigore Man, Î.P.S. Justinian Chira Maramureşeanul, în „Biserici
de lemn din Maramureş”, Ed. Proema, Baia Mare, 2005.
4.Suciu Petru, Câteva legi împotriva înjurăturilor, aduse de dietele
ardelene în veacul XVII, în „Cultura Creştină”, 119, nr.7/1914.
137
138
IV. TEOLOGIE
SISTEMATICĂ
139
140
Parohia – structura socială ideală
a coeziunii şi comuniunii ecclesiale
Pr. lect. univ. dr. Vasile BORCA

Domeniul de Teologie Ortodoxă
ROMÂNIA
Abstract
The smallest cell or subdivision of the Christian church is the parish. It is a

spiritual unit, an enlarged family of believers united through faith’s identity,
grouped around other parishes or a church.
The centre of life, cohesion and ecclesial communion of the parish resides
in the Holy Mass, because the Eucharist is the Sacrament of absolute union and
communion of man with Christ. In the Eucharistic communion of the church,
Christ gathers and embosoms us all; therefore the parish community, or the local
church, represents the ideal human society in Christ.
Under the dome of the church was achieved the twinning of all walks of
life. The framework offered by the parish church is the most favourable and
beneficial for all the components of life – private or social. Therefore the church
represents the settlement and the parish represents the ecclesiastical unit
indispensible to our life and happiness. Here people feel freer, coequal, and
twinned with each other.
Keywords: parish, spiritual unit, family of believers, centre of ecclesial life,

Holy Mass, Eucharist, ideal human society.
1. Premise istorico-sociale
A vorbi şi a învăţa despre parohie este, pe de o parte, o chestiune

elementară, iar, pe de altă parte, indispensabilă cunoaşterii şi trăirii vieţii creştine
autentice pentru orice creştin şi, cu atât mai mult, pentru cei ce se pregătesc să fie
slujitori în ogorul Bisericii şi al Patriei, fie în calitate de preoţi, fie de dascăli.
Abordăm cu prioritate această temă mai ales în acest an care a fost declarat de
Sfântul Sinod al B.O.R. Anul omagial al Parohiei şi Mănăstirii.
Termenul parohie este preluat din limba greacă, fiind compus din două
elemente: prepoziţia παρά (lângă, pe lângă, de lângă) şi substantivul comun οǐκος,
-ου casă, locuinţă, cu înţelesul de cei ce locuiesc împreună sau în acelaşi loc, în
sensul de cei ce se adună în acelaşi loc. La început, expresia a fost folosită mai
ales cu privire la evreii ce locuiau înafara graniţelor Ţării Sfinte, pentru cei din
diaspora, cei răspândiţi printre păgâni. Odată cu pătrunderea şi răspândirea
creştinismului în spaţiun greco-roman, termenul a fost însuşit şi la adresa
comunităţilor creştine, care preponderent erau de origine iudaică. În primele
veacuri ale creştinismului, totalitatea celor ce aderaseră la această credinţă, dintr-
un oraş sau sat, se defineau ca parohie. Începând cu secolele V-VI, aceste
comunităţi se constituie ca un fel de entităţi distincte, având o oarecare autonomie
administrativă, atât în mediul urban, cât şi în cel rural, fiind puse sub coordonarea
unui preot1. Un termen sinonim cu cel de parohie a fost cel de enorie, indicând în
prima fază comunităţile rurale, adică acelea care aveau hotarul sau limitele bine
stabilite (εν – în şi őριον, -ου - hotar)2, de altfel cuvânt existent şi în lexicul
creştin actual, mai ales sub forma de enoriaş, adică membru al unei comunităţi
bisericeşti sau parohiale.
Primele comunităţi creştine s-au constituit în jurul episcopului ce rezida
într-o cetate şi, eventual, satele ce aparţineau respectivei cetăţi, ori în jurul
prezbiterului delegat al episcopului, formate din credincioşii unei localităţi3. După
acordarea libertăţii creştinismului prin Constantin cel Mare, unităţile teritoriale
bisericeşti se constituie treptat în limitele teritoriale ale provinciilor Imperiului
roman, începând de la unităţile locale până la cele superioare, adică prefecturile.
Pe aceste elemente organizatorice administrative sociale s-au constituit şi
elementele organismului Bisericii universale, începând cu parohiile,
protopopiatele, eparhiile, mitropoliile şi patriarhiile. Aceste unităţi administrative
1
Maurice Carrez şi Francoi Morel, Dicţionar grec-român al Noului Testament, trad. de Gheorghe
Badea, Bucureşti, Societatea Biblică interconfesională din România, 1999, p. 214, 200, 220; pr.
prof. dr. Ene Branişte şi prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase,
Ed. Diecezană, Caransebeş, 2001, p. 350.
2
Dicţionar grec-român al Noului Testament, p. 101, 206; Ene Branişte, op. cit., p. 350.
3
Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească,
vol. I, Bucureşti, Ed. I.B.M. al B.O.R., 1990, p. 174.
142
alcătuiesc până astăzi trunchiul sau Trupul Bisericii creştine, într-o armonie şi
legătură indisolubilă4.
Sub aspect administrativ, aşadar, „parohia este celula sau unitatea cea mai
mică a Bisericii creştine”5. În acest sens, Statutul de organizare şi funcţionare a
Bisericii Ortodoxe Române defineşte parohia ca fiind „comunitatea creştinilor
ortodocşi, clerici şi mireni, situată pe un anume teritoriu şi subordonată centrului
eparhial din punct de vedere canonic, juridic, administrativ şi patrimonial,
condusă de un preot paroh numit de chiriarhul eparhiei respective” (artic. 43)6.
Parohia, însă, nu se reduce la o simplă unitate administrativă cu etichetă
creştină, ea trebuie să fie şi este, în primul rând, o unitate spirituală, o familie
lărgită de credincioşi uniţi prin identitatea credinţei, prin rugăciune şi dragoste, ca
principii esenţiale ale vieţii creştine, grupaţi în jurul unui altar sau biserici şi sub
ascultarea sau păstorirea aceluiaşi preot ori aceloraşi preoţi7.
Aşadar, „creştinul prin parohie se integrează în eparhia respectivă,
condusă de un episcop, iar prin aceasta se încorporează în Trupul tainic al
Mântuitorului, care este Biserica universală, devenind membru al ei”8.
2. Premise eclesiologice
Parohia, fiind elementul constitutiv de bază al Bisericii, nu o putem

aborda eficient decât încadrată în viziunea şi spaţiul eclesial. De aceea, e nevoie,
mai întâi, să definim ce este Biserica. Potrivit învăţăturii noastre de credinţă,
„Biserica este comuniunea şi comunitatea sacramentală a oamenilor cu
Dumnezeu, întemeiată de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, plină de
viaţa şi lucrarea Duhului Sfânt, spre sfinţirea şi mântuirea oamenilor”9.
Sub aspect ontologic sau fiinţial, Biserica a fost întemeiată prin jertfa de
pe Cruce (F.A. 20, 28) şi Învierea din morţi a Domnului Iisus Hristos şi a devenit
societate sau comunitate văzută la prima Cincizecime creştină, după pogorîrea
4
Andreiu Şaguna, Compediu de Dreptulu Canonicu alu unei Sfântei Soborniceşti şi apostoleşci
Biserici, Sibiu, Tipografia archidiecezana, 1868, p. 90, 185; prof. I. Floca, op. cit., vol. I, p. 175-
176.
5
Ene Branişte, op. cit., p. 350.
6
Statutul pentru organizarea şi funcţionarea B.O.R., Bucureşti, Ed. I.B.M. la B.O.R., 2008, p. 37.
7
Pr. prof. Ene Branişte şi pr. prof. D. Radu, Parohia – cadul normal de trăire a vieţii creştine, în
vol. Îndrumări misionare, Bucureşti, Ed. I.B.M. al B.O.R., 1986, p. 752; I. Floca, op. cit., p. 155-
159.
8
Pr. prof. Ene Branişte şi pr. prof. D. Radu, op. cit., p. 754.
9
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, Ed. I.B.M. al B.O.R., 1992, p. 128.
143
Duhului Sfânt peste Apostoli şi după convertirea şi botezarea a trei mii de suflete
şi, apoi, încă două mii (F.A. 2, 1-5, 41-47; 4,4).
Biserica sau Ecclesia, în înţelesul Noului Testament, este noul popor ales,
„noul Israel”, chemat dintre neamuri şi pecetluit cu sângele jertfei de pe cruce a
lui Hristos, este poporul lui Dumnezeu adunat la „frângerea pâinii şi
binecuvântarea potirului” (F.A. 2, 44-46), în cadrul căruia se realizează
comuniunea frăţească şi în acelaşi timp cu Dumnezeu10.
Biserica are menirea de a uni în sine tot ceea ce există, Dumnezeu şi
creaţia. De aceea, Biserica este concepută de Sfântul Apostol Pavel ca însuşi
Trupului lui Hristos (Ef. 1, 23; 5, 23), în cadrul căruia există mai multe mădulare
(I Co. 12, 12-14). Fiecare membru al Bisericii îşi are identitatea şi importanţa
proprie bine definită şi inconfundabilă, fără să se substituie trupului întreg (I Co.
12,18), precum nici trupul nu poate fi conceput fără componente. Numai în
această legătură de unitate şi interdependenţă se poate asigura funcţionarea
propice a organismului. Nu există, aşadar, componente la care putem renunţa sau
de care ne putem dispensa, chiar dacă unele sunt considerate „mai de cinste decât
altele”, de aceea „dacă un mădular suferă, toate celelalte suferă împreună... iar
dacă este cinstit, toate se bucură împreună” (I Co. 12,26). Biserica este trupul
tainic sau organismul care activează toate mădularele sau componentele, le afirmă
reciproc. În acest context, Sfântul Pavel afirmă evident: „Iar voi sunteţi trupul lui
Hristos şi mădulare fiecare în parte” (I Co. 12,27)11. Taina aceasta a trupului
tainic, a organismului viu, a faptului că între Hristos şi credincioşii Săi există o
unitate organică inseparabilă a învăţat-o apostolul în momentul convertirii din
preajma porţilor Damascului, unde Mântuitorul îi reproşează: „Saule, Saule, de ce
mă prigoneşti?” (F.A. 9,4). Prin aceste cuvinte, el a înţeles că între Iisus şi
ucenicii Săi există o legătură personală, profundă, de comuniune reală, că Hristos
se identifică cu credincioşii Săi şi, de aceea, persecutându-i pe ei îl persecută
chiar pe El, pe Hristos. Aici, şi în acest context, viitorul apostol al neamurilor îşi
va însuşi profunda învăţătură tainică despre Biserică ca trupul viu al lui Iisus
Hristos pe care o va dezvolta ca o concepţie creştină specifică, îndeosebi în
epistolele I Corinteni şi Efeseni.
Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi a venit în lume ca să restabilească
armonia primordială, să refacă legătura dintre cer şi pământ, între om şi
Dumnezeu, care a fost deteriorată prin păcat. De aceea, Hristos devine „vârful şi
10
Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, Bucureşti, Ed. Bizantină, 1996, p. 152-153.
11
Pr. prof. D. Radu, Învăţătura despre Biserică, în vol. Îndrumări misionare, Bucureşti, 1986, p.
386-387.
144
piramida întregii existenţe, Capul care domină şi dă plenitudine la toate cele din
ceruri şi cele de pe pământ”12.
„Biserica este comunitatea care trăieşte din cea dintâi comuniune: Sfânta
Treime. Ea este chemată să reconstituie în viaţa oamenilor această comuniune
unitară şi trinitară proprie lui Dumnezeu” (In. 17,21, 23; Ef. 2,18). Biserica este
lumea întrupării Cuvântului sau o „prelungire a întrupării”13.
Caracterul social al Bisericii nu se reduce doar la convieţuirea membrilor
ei în baza unui statut, aşa cum sunt celelalte societăţi omeneşti, ci din faptul că în
sânul ei se petrece o transformare, o mutaţie interioară profundă, de-a dreptul
existenţială, „ca urmare a împărtăşirii de efectele lucrării mântuitoare a lui
Hristos”, lucrare care produce şi instituie o comuniune unică între credincioşi14.
3. Parohia, locul ideal al realizării unităţii şi comuniunii
Biserica, alias parohia, a fost în tradiţia europeană şi, îndeosebi, în cea

românească un axis mundi, pentru că în jurul ei şi prin ea „pivotizează întreaga
viaţă spirituală a comunităţii”, după cum se exprimă şi Mircea Eliade. Astfel că,
neglijând biserica sau evacuându-o din atenţia preocuparea lui, omul îşi distruge
sufletul, se diluează şi dezintegrează din firescul existenţial15.
Centrul vieţii, coeziunii şi comuniunii ecleziale din parohie îl constituie
Sfânta Liturghie. Aici creştinii simt că trăiesc în Hristos, că se apropie mai mult
de Dumnezeu şi sunt mai înfrăţiţi. Comunitatea, unitatea şi coeziunea oamenilor
cu Hristos şi întreolaltă, în cadrul Sfintei Liturghii, este exprimată în chip
simbolic prin însăşi elementele euharistice, adică pâinea şi vinul. Aşa precum
pâinea este formată din numeroase boabe de grâu, care, măcinate, dau o făină
singură, şi precum vinul este rodul mai multor boabe de struguri, care dau o
12
Diac. H. Rovenţa, Epistola către Efeseni, introducere şi comentar, Bucureşti, 1929, p. 27; Mg.
Leon Arion, Concepţia despre Biserică în Epistola către Efeseni, în rev. S.T., nr. 7-8/1965, p.
407.
13
Pr. prof. Ion Bria, Credinţa pe care o mărturisim, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 119-
120.
14
Prof. dr. Christos Voulgaris, Studii de Teologie biblică, vol. I, trad. şi cuvânt înainte de pr. prof.
Ion Buga, Ed. Sfântu Gheorghe-Vechi, Bucureşti, 2000, p. 305.
15
Boris Buzilă, Spaţiul eclezial ca expresie a tradiţiei – «Bisericile de la noi sunt chivoturi nu
hale», convorbire cu Sorin Dumitrescu în urma Simpozionului „Spaţiul eclezial ca expresie a
tradiţiei”, care a avut loc la Brăila sub auspiciile Patriarhiei Române, Ministerului Culturii,
Primăriei municipiului, Episcopiei Dunării de Jos, consemnată în rubrica „Lumea creştină”, nr. 38
din „România Liberă”, nr. 252, 1990, p. 4.
145
singură băutură, tot aşa şi între creştinii participanţi trebuie să se realizeze o

unitate deplină. Această unitate, coeziune şi comuniune o realizează Euharistia.
Conştiinţa aceasta o întâlnim încă în Biserică primară, fiind consemnată în
Didahia şi a străbătut Tradiţia şi întreaga viaţă creştină până în zilele noastre.
«Precum această pâine a fost răspândită pe dealuri şi pe şesuri şi, adunată, a
devenit una, astfel să fie adunată şi Biserica Ta de la marginile pământului în
împărăţia Ta... » (Învăţătura celor 12 Apostoli, cap. IX şi X). De aceea,
„Euharistia este taina unirii şi comuniunii depline a omului cu Hristos, ca
mădular al Bisericii, precum şi Taina constituirii însăşi a Bisericii. Prin
Euharistie se realizează, aşadar, o comuniune a credincioşilor între ei în acelaşi
Hristos. Toţi se întâlnesc în acelaşi trup al lui Hristos, toţi formează împreună
extinderea trupului lui Hristos în lume. În acest sens, Euharistia este prin
excelenţa Taina unităţii şi comunităţii ecleziale”16. De aceea Sfântul Ignatie
Teoforul îndeamnă stăruitor «Veniţi la Biserică, veniţi la Liturghie. Nu lipsiţi
trupul lui Hristos de unul din mădularele Sale, nu îl lipsiţi de ceva care îi
aparţine Lui. Absenţa ta este o lipsă din trupului Lui», pentru că Biserica este
trupului lui Hristos, iar noi toţi componente ale Lui17. În acelaşi context al
unităţii, Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă şi el: «Să ajungem la un singur trup,
nu amestecând trupurile unele cu altele, ci unind sufletele unele cu altele prin
legătura dragostei»18.
Locaşul bisericii, ca centru al parohiei, este locul în care Dumnezeu
coboară pentru a-l întâlni pe om şi unde omul, prin efortul său personal şi cu
ajutorul harului dumnezeiesc, se ridică, se înalţă, întâlnindu-L pe Dumnezeu19. În
comuniunea euharistică a bisericii, Hristos ne cuprinde şi ne adună pe toţi,
întrucât, îndumnezeindu-şi firea omenească şi jertfindu-se pentru noi, suntem
cuprinşi în El, în chip tainic aduşi jertfă şi îndumnezeiţi întru El20. De aceea,
„Biserica, afirmă părintele Stăniloae, e taina ultimă, căci e forma unităţii
supreme a lui Dumnezeu cu toate cele create. Ea va fi în deplina ei desăvârşire
din viaţa viitoare modul de a fi al lui Dumnezeu «totul în toate»”21.
16
Pr. prof. D. Radu, Învăţătura despre Biserică, p. 392-394.
17
Apud Alexander Reinhardt, Poveţele Maicii Sofronia, Ed. L.V.B., Bucureşti, 1998, p. 8.
18
Omilia a II-a la Cina de taină, apud Magistr. Constantin I. Corniţescu, Idei dogmatice în
cuvântările Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. S.T., nr. 7-8/1965, p. 446.
19
Pr. prof. Ene Branişte, Biserică şi Liturghie în opera «Mistagogia» a Sfântului Maxim
Mărturisitorul, în rev. Ortodoxia, nr. 1/1981, p. 21.
20
Pr. prof. univ. dr. Isidor Todoran, Simbolul credinţei, o sinteză dogmatică, Ed. Renaşterea, Cluj-
Napoca, 2008, p. 79.
21
Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
146
Iată cum, din cele expuse mai sus, reiese cu claritate şi evidenţă faptul că
Biserica sau comunitatea parohială se dovedeşte a fi „cea mai ideală societate
umană în Hristos”, în care se experimentează comunitatea şi comuniunea
sfinţilor, adică a credincioşilor întrucât în cadrul ei „se zidesc unul pe altul” (I
Tes. 5, 11), în calitate de „pietre vii”, ajungând „casă duhovnicească” (I Pt.
2,5)22. Prin aceasta se realizează tocmai scopul Bisericii şi anume ca membrii ei
să ajungă la „desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui
Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui
Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii vârstei
lui Hristos” (Ef. 4, 12-13).
Lucrul acesta este posibil întrucât Biserica este condusă de Hristos, El este
capul Bisericii (Ef. 1,22), dar în chip văzut prin reprezentanţii Săi pe care i-a
învestit cu această responsabilitate (In. 20,21), de aceea autoritatea lor se spijină
pe Hristos pentru că „cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, iar cel ce se
leapădă de voi, se leapădă de Mine şi de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Lc. 10,16).
Aşadar, Biserica este o societate teocratică, având o organizarea şi structură
teocratică. Prin această organizare şi administrare completă funcţionează unitatea
şi comuniunea Bisericii şi în mod văzut, făcând şi sub acest aspect din ea o
societate omenească ideală, „în care elementul generic şi arhetipal este
comuniunea tuturor membrilor ei cu Hristos şi întreolaltă”23. Fără autoritatea
Hristică sau divino-umană a Bisericii (Mt. 16,18), aceasta ar fi lipsită de o bază
solidă şi indestructibilă, compromiţându-se şi destabilizându-se întregul edificiu
creştin, precum şi misiunea acestuia24. De aici rezultă însuşirea sau caracterul
unicităţii şi universalităţii Bisericii, adică «Biserica este una în esenţă şi
universală în destinaţia sau menirea ei», aşa precum există un singur Dumnezeu
(Ef. 4, 5-6) şi omenirea întreagă este destinată să formeze o singură familie sub
sceptrul unei împărăţii sau teocraţii unitare (Ef. 2, 14-22)25.
22
Christos Voulgaris, op. cit., p. 318.
23
Ibidem, p. 329-330; D. Radu, op. cit., p. 409-414.
24
Hr. Andrutsos, Simbolica, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955, p. 108, 111.
25
Drd. Viezuianul V. Dumitru, Sensul noţiunii de Biserică după epistolele pauline, în rev. G.B.,
nr. 11-12/1975, p. 1262; Magistr. Grigoraş Aurel, Unitatea în Hristos şi unitatea în Biserică, în
rev. S.T., nr. 3-4/1965, p. 19.
147
Biserica locală sau parohia nu se reduce la o simplă Asociaţie de femei, de

vârstnici sau chiar tineri, la un club, la un ONG, care serbează nişte evenimente,
Biserica nu este un SRL. Dacă parohia se limitează doar la atâta, înseamnă că şi-a
denaturat şi înstrăinat caracterul sacramental şi eclesiastic.
Parohia sau biserica nu se poate substitui nici chiar unei Asociaţii de
filantropie, pentru că Biserica trebuie să înveţe lumea cum să trăiască, „nu doar
să dea de mâncare şi adăpost celor nevoiaşi. Fiindcă aceasta creează
dependenţă socială. Nu trebuie să încurajăm dependenţa. Trebuie să cultivăm
hărnicia, care a fost trăsătura de bază a acestui popor” (prof. univ. dr. Aurel
Romilă). Biserica trebuie să fie un factor de echilibru, de sănătate mentală, care să
promoveze normalitatea şi să combată anomaliile particulare şi sociale26.
Biserica „nu este din lumea aceasta” (In. 15,19), dar misiunea sau
lucrarea ei este „în această lume” (In. 17,11), pentru că lumea poartă amprenta
celui rău (I In. 2,16). Între Biserică şi lume nu există un dualism ontologic, după
cum nu există nici între sacru şi profan, pentru că acestea se interferează reciproc
(In. 10,10). În această relaţie cu lumea, Biserica trebuie să evite extremismele;
nu-i permis să aibă nici o atitudine triumfalistă, adică de dominare a lumii, nici
una de negare a lumii, dar nici de rezervă sau resemnare, cu atât mai puţin de
capitulare în faţa lumii27. Biserica este prezentă în lume şi pentru lume – latura ei
imanentă, istorică –, dar ea nu este din lume, ci străină de lume – latura ei
transcedentală sau harismatică. Aceste două dimensiuni fundamentale sunt, însă,
într-un raport de reciprocitate sau, cu alte cuvinte, între Biserică şi lume există o
relaţie complementară28. Biserica readuce lumea pe calea firescului, reaşează
omul în cadrele autentice sau fireşti ale umanului. Faptul acesta este evident în
decursul istoriei, Biserica manifestându-se ca un învăţător suprem al valorilor
morale, în special, şi a celor umane, în general29.
*
26
Augustin Păunoiu, Biserica, factor de sănătate în societatea românească, dialog cu prof. univ.
dr. Aurel Romilă, o somitate în lumea psihiatriei, prof. la Univ. de Medicină şi Farmacie „Carol
Davila” din Bucureşti, în „Lumina de Duminică”, nr. 33 (455), anul X, 24 aug. 2014, p. 6-7.
27
Pr. prof. D. Radu, op. cit., p. 427.
28
Corneliu Sîrbu, Biserica în contemporaneitate, în rev. Ortodoxia, nr. 4/1975, p. 706; Pr. prof.
dr. Ion Bria, Tratat de Teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. România Creştină, Bucureşti, 1999,
p. 61.
29
Ierom. Rafael Noica, Cultura duhului, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 41; Pr. George
Florovski, Biserica, Scriptura, Tradiţia – Trupul viu al lui Hristos –, Ed. Platytera, Bucureşti,
2005, p. 397-398.
148
Coloana vertebrală a vieţii parohiale, care realizează şi întreţine

comunitatea şi comuniunea este spiritul euharistic şi liturgic care-i uneşte cu
adevărat pe oameni. Parohia, ca unitate administrativ-bisericească, reprezintă în
primul rând o unitate spirituală, o familie lărgită de credincioşi, uniţi prin
identitatea credinţei şi a vieţii lor religioase, fiind grupaţi în jurul unui altar sau al
unei biserici, având de conducător sau păstor sufletesc un preot. Prin parohie,
creştinul se integrează în eparhie (episcopie), iar prin aceasta se încorporează în
marele Trup tainic al lui Hristos, care este Biserica universală, devenind membru
al ei. Însemnătatea sau vitalitea unei parohii constă, mai ales, în nivelul vieţii
duhovniceşti a membrilor ei, în tăria şi claritatea conştiinţei lor de enoriaşi activi
în solidaritatea şi comuniunea, în înfrăţirea ce o realizează întreolaltă şi cu
păstorul lor şi, în acelaşi timp, cu Hristos, prin intermediul bisericii, în jurul
căreia îşi concentrează întreaga lor viaţă spirituală şi socială. Biserica sau parohia
a fost în istoria creştinismului şi a mai rămas încă societatea sau comunitatea
ideală. Cel puţin aşa a fost o bună parte pentru Europa creştină până în zorii
modernităţii, când valorile şi principiile creştine au fost zdruncinate şi abandonate
de noul om secularizat, ahtiat după libertinismul şi nonconformismul modern30.
Biserica (parohia) a ocupat un loc central şi în viaţa poporului român. Ea a
fost marea şcoală care a imprimat în sufletele enoriaşilor simţul binelui,
adevărului şi frumosului. Biserica a coborît în sufletele credincioşilor lumina şi
pacea cerească, curăţându-le de balastul fărădelegilor. Sub cupola bisericii s-a
realizat înfrăţirea dintre toate categoriile sociale. Biserica a fost pentru neamul
nostru corabia mântuirii şi împlinirii rostului lui în istorie. Ea ne-a menţinut
credinţa şi conştiinţa fiinţării noastre, ea ne-a dat tărie şi curaj pentru a trece peste
toate obstacolele vieţii şi istoriei. Nimic n-a putut exercita o influenţă mai
determinantă şi mai durabilă în viaţa unui popor decât religia creştină, decât
Biserica (parohia) ca unitate administrativă ancorată în viaţa şi realitatea unui
localităţi. Puterea internă activă, efectul profund pe care l-a exercitat Biserica
(parohia), mai ales în structurile administrativ-teritoriale (în satele) româneşti, nu
se poate asemăna cu forţa nici unui factor extern. Cadrul pe care l-a ocupat
Biserica (parohia) în viaţa societăţii europene şi, mai ales, a celei româneşti, a fost
major şi benefic în toate comparmentele vieţii31.
30
Pr. lect. univ. Vasile Borca, Biserica (Comunitatea) parohială, factorul primordial al formării
şi cultivării conştiinţei ecologice, în vol. Ecologie şi religie, Baia Mare, 1996, p. 12-13.
31
Ibidem, p. 13-14.
149
Viaţa bisericească a parohiei nu se poate detaşa totalmente de pământ, nu

poate pluti doar în sferele cereşti, ci ea trebuie să fie realistă, să ţină seama de
situaţiile concrete ale vieţii, de momentul istoric în care se află societatea32.
Biserica parohială, de care aparţinem ca enoriaşi, ne oferă cadrul cel mai
prielnic unde ne simţim mai înălţaţi, mai împăcaţi sufleteşte, unde simţim
atmosfera de duh sfânt, care are darul de a ne sfinţi viaţa prin rugăciunile şi cultul
ei. De aceea, biserica este aşezământul indispensabil vieţii şi fericirii noastre, el
ne satisface dorul sufletului după sfinţenie, după Dumnezeu. Aici, în locaşul
bisericii parohiale, unde se realizează un cadru al familiei lărgite, aici este locul
ideal unde se înfrăţesc idealurile noastre de libertate, egalitate şi fraternitate; aici,
în faţa sfântului altar, mai mult ca oriunde, sunt oamenii mai înfrăţiţi întreolaltă şi
cu Dumnezeu, aici se simt mai liberi şi mai egali unii cu alţii33.
În acest spirit euharistic şi liturgic ce-l oferă parohia, prin locaşul sfintei
biserici, trebuie să ne integrăm fiecare dintre noi, în calitate de membri ai
comunităţii parohiale, să dobândim şi să menţinem cu o conştiinţă trează faptul
acesta, cu atât mai mult în calitate de teologi şi slujitori ai Bisericii, în armonie şi
conlucrare reciprocă, după îndemnul Sfântului Apostol Petru: „Pe preoţii cei
dintre voi îi rog care unul ce sunt împreună-preot şi martor al patimilor lui
Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere: Păstoriţi turma lui
Dumnezeu dată în paza voastră, cercetând-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după
Dumnezeu, nu pentru câştig urît, ci din dragoste; nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste
biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-
vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că
Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Pt. 5, 1-
5).
Astfel, biserica parohială, ca locăş de adunare a comunităţii, cum
sublinează şi părintele Stăniloae, are o mare importanţă; această biserică locală
„este comunitatea celor ce înaintează prin puterea Duhului lui Hristos spre
învierea şi plenitudinea negrăită a comuniunii desăvârşite cu Hristos şi cu toţi
cei ce cred”34.
32
Nicolae Mladin, Morala creştină şi progresul social, în vol. Studii de Teologie Morală, Sibiu,
1969, p. 154; O. Bucevschi, Hristos şi Biserica în lume, în rev. M.O., nr. 9-10/1963, p. 701.
33
Ilarion Felea, Religia culturii, Arad, 1999, p. 269-270.
34
Apud Sandu Frunză, O antropologie mistică, Ed. Omniscop, Craiova, 1996, p. 117.
150
Bibliografie
1. ANDRUTSOS Hristou, Simbolica, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei,

Craiova, 1955.
2. ARION G. Leon Arion, magistr., Concepţia despre Biserică în Epistola
către Efeseni, în rev. S.T., nr. 7-8/1965.
3. BORCA Vasile, pr. lect. univ., Biserica (Comunitatea) parohială, factorul
primordial al formării şi cultivării conştiinţei ecologice, în vol. Ecologie şi religie,
Baia Mare, 1996.
4. BRANIŞTE Ene, pr. prof., Biserică şi Liturghie în opera «Mistagogia» a
Sfântului Maxim Mărturisitorul, în rev. Ortodoxia, nr. 1/1981.
5. BRANIŞTE Ene, pr. prof. dr., şi BRANIŞTE Ecaterina, prof., Dicţionar
enciclopedic de cunoştinţe religioase, Ed. Diecezană, Caransebeş, 2001.
6. BRANIŞTE Ene, pr. prof., şi RADU Dumitru, pr. prof., Parohia – cadul
normal de trăire a vieţii creştine, în vol. Îndrumări misionare, Bucureşti, Ed. I.B.M.
al B.O.R., 1986.
7. BRIA Ion, pr. prof., Credinţa pe care o mărturisim, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1987.
8. IDEM, Tratat de Teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. România Creştină,
Bucureşti, 1999.
9. BUCEVSCHI O., Hristos şi Biserica în lume, în rev. M.O., nr. 9-10/1963.
10. BUZILĂ Boris, Spaţiul eclezial ca expresie a tradiţiei – «Bisericile de la
noi sunt chivoturi nu hale», convorbire cu Sorin Dumitrescu în urma Simpozionului
„Spaţiul eclezial ca expresie a tradiţiei”, care a avut loc la Brăila sub auspiciile
Patriarhiei Române, Ministerului Culturii, Primăriei municipiului, Episcopiei Dunării
de Jos, consemnată în rubrica „Lumea creştină”, nr. 38 din „România Liberă”, nr.
252, 1990.
11. CARREZ Maurice şi MOREL Francoi, Dicţionar grec-român al Noului
Testament, trad. de Gheorghe Badea, Bucureşti, Societatea Biblică interconfesională
din România, 1999.
12. CORNIŢESCU I. Constantin, magistr., Idei dogmatice în cuvântările
Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. S.T., nr. 7-8/1965.
13. FELEA Ilarion, Religia culturii, Arad, 1999.
14. FLOCA N. Ioan, arhid. prof. dr., Drept canonic ortodox, Legislaţie şi
administraţie bisericească, vol. I, Bucureşti, Ed. I.B.M. al B.O.R., 1990.
15. FLOROVSKI George, pr., Biserica, Scriptura, Tradiţia – Trupul viu al lui
Hristos –, Ed. Platytera, Bucureşti, 2005.
16. FRUNZĂ Sandu, O antropologie mistică, Ed. Omniscop, Craiova, 1996.
17. GRIGORAŞ Aurel, magistr., Unitatea în Hristos şi unitatea în Biserică, în
rev. S.T., nr. 3-4/1965.
151
18. ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ CREŞTINĂ ORTODOXĂ, Bucureşti, Ed.

I.B.M. al B.O.R., 1992.
19. MLADIN Nicolae, mitropolit, Morala creştină şi progresul social, în vol.
Studii de Teologie Morală, Sibiu, 1969.
20. NOICA Rafael, ierom., Cultura duhului, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2002.
21. PĂUNOIU Augustin, Biserica, factor de sănătate în societatea
românească, dialog cu prof. univ. dr. Aurel Romilă, o somitate în lumea psihiatriei,
prof. la Univ. de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti, în „Lumina de
Duminică”, nr. 33 (455), anul X, 24 aug. 2014.
22. RADU Dumitru, pr. prof., Învăţătura despre Biserică, în vol. Îndrumări
misionare, Bucureşti, 1986.
23. REINHARDT Alexander, Poveţele Maicii Sofronia, Ed. L.V.B., Bucureşti,
1998.
24. ROVENŢA Haralambie, diac., Epistola către Efeseni, introducere şi
comentar, Bucureşti, 1929.
25. SÎRBU Corneliu, pr. prof., Biserica în contemporaneitate, în rev.
Ortodoxia, nr. 4/1975.
26. STATUTUL PENTRU ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA B.O.R.,
Bucureşti, Ed. I.B.M. la B.O.R., 2008.
27. STĂNILOAE Dumitru, pr. prof. dr., Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3,
Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1978.
28. ŞAGUNA Andreiu, mitropolit, Compediu de Dreptulu Canonicu alu unei
Sfântei Soborniceşti şi apostoleşci Biserici, Sibiu, Tipografia archidiecezana, 1868.
29. TODORAN Isidor, pr. prof. univ. dr., Simbolul credinţei, o sinteză
dogmatică, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008.
30. VIEZUIANU V. Dumitru, drd., Sensul noţiunii de Biserică după epistolele
pauline, în rev. G.B., nr. 11-12/1975.
31. VOULGARIS Christos, prof. dr., Studii de Teologie biblică, vol. I, trad. şi
cuvânt înainte de pr. prof. Ion Buga, Ed. Sfântu Gheorghe-Vechi, Bucureşti, 2000.
32. YANNARAS Christos, Abecedar al credinţei, Bucureşti, Ed. Bizantină,
1996.
152
Sfântul Grigorie de Nazianz:

„Dumnezeu Proniatorul”
Pr. dr. Cristian BOLOŞ

Satu Mare, ROMÂNIA
Abstract
In this study I wish to highlight the opinion of St. Gregory the

Theologian on the providential action of God, in which He respects the
possibility of humans to express themselves freely. I will highlight the way in
which St. Gregory of Nazianzus describes God as the author and creator of the
world, which dismantles the so-called "astrological myth." Then I will present
the pedagogy of God manifested in the Incarnation of the Son, continuing with
the doctrine of divine foreknowledge. I will also demonstrate how running
from God becomes running toward him, a sign of His ordinance, concluding
with some reflections on the idea of prophecy and with combating the idea of
destiny.
Keywords: Creation, divine, providence, foreknowledge, predestination,

freedom, prophecy, destiny.
Preliminarii
Sfântul Grigorie de Nazianz (329/330-389/390)1 a avut un merit deosebit

în formularea dogmelor creștine, motiv pentru care Biserica l-a păstrat în
memoria posterității prin supranumele de „Teologul”. Gândirea sa profundă are la
bază credinţa ortodoxă și trăirea autentică, fundamentate pe Sfânta Scriptură şi pe
Tradiţia primelor secole. A fost numit „Teologul Sfintei Treimi”, deoarece a
adâncit problema treimică și a stabilit raporturile dintre persoanele Sfintei Treimi,
precizând că există în mod real un Dumnezeu, în trei persoane: Tatăl, Fiul şi
1
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, apare cu binecuvântarea Î.P.S. Lucian, Arhiepiscopul
Tomisului, Sfânta Mănăstire Dervent, 1999, pp. 121-124.
153
Sfântul Duh, Care au în comun fiinţa, necrearea şi dumnezeirea. Tatăl are ca

însușire specifică nenaşterea, Fiul, naşterea din veci din Tatăl, iar Duhul Sfânt,
purcederea din veci din Tatăl. Având în vedere precizările aduse, atât Sinodul al
III-lea Ecumenic (Efes, 431), cât şi Sinodul al IV-lea Ecumenic (Calcedon, 451)
vor face apel la autoritatea teologică a Sfântului Grigorie.
Sfântul Grigorie este un scriitor de mâna întâi al perioadei a II-a patristice
şi al secolului al IV-lea. Reprezentant al Școlii neo-alexandrine, prieten al
Sfântului Vasile cel Mare, episcop al Constantinopolului și președinte – pentru o
scurtă perioadă – al Sinodului al II-lea Ecumenic (Constantinopol, 381), Sfântul
Grigorie a avut un acut simţ al problemelor teologice, o mare aplecare pentru
viaţa ascetică, o înaltă nobleţe sufletească şi un excepţional talent oratoric şi
literar, influențând teologia contemporană şi ulterioară. Opera sa este bogată şi
variată, cuprinzând cuvântări, poeme şi scrisori, Sfântul Grigorie fiind creatorul
propriu-zis al poeziei creştine în amploarea ei clasică. A îmbrăcat în versuri
diverse idei teologice (precum se va vedea în prezentul studiu), care, sub această
formă, puteau circula și pătrunde mai uşor în conștiința oamenilor. Totodată, el a
fost unul dintre cei mai mari predicatori şi oratori ai secolului al IV-lea, primind
numele de “Cuvântător de Dumnezeu”2.
1. Dumnezeu – autorul lumii
Dintotdeauna au existat discuții în privința creării lumii și a universului,

elaborându-se variate supoziții, care se străduiau să găsească explicații în afara
lui Dumnezeu. Una dintre aceste ipoteze atribuie întâmplării apariția lumii, însă,
Sfântul Grigorie de Nazianz demontează această idee, argumentând că Dumnezeu
este autorul lumii, nu întâmplarea: “Ce a pus în rânduială cele cereşti şi cele
pământeşti, cele ce sunt în aer şi pe apă? Mai bine zis, cine a rânduit cele
dinaintea acestora: cerul, pământul, aerul şi firea apei? Cine le-a amestecat şi le-a
despărţit? Ce este comuniunea dintre acestea şi care este împreuna-odrăslire şi
împreuna-lor-suflare? Îl laud pe cel ce a zis, chiar de ne este străin: Cine le-a
mişcat pe acestea şi le conduce în mişcarea lor neîncetată şi neîmpiedicată?
(Platon). Cine e meşterul acestora, care le-a întipărit tuturor o raţiune după care e
purtat şi condus totul? Oare nu Cel ce le-a făcut pe acestea şi le-a adus la
existenţă? Căci nu se poate atribui atâta putere unei întâmplări (unui automatism).
Să admitem că existenţa în general se datorează unei întâmplări. Dar cine a adus-
2
Ibidem.
154
o la rânduială? Să admitem că şi aceasta a venit dintr-o întâmplare, de socoteşti că

e cu putinţă. Dar cine are puterea să o menţină şi să o păzească conform raţiunilor
după care s-a format la început? Este altcineva? Sau este tot întâmplarea? Este cu
siguranţă altcineva decât întâmplarea. Şi cine este acest altcineva decât
Dumnezeu? Astfel, raţiunea lui Dumnezeu (care vine de la Dumnezeu), care e
sădită în mod natural în toate şi e prima lege în noi şi e unită cu toate lucrurile,
ne-a urcat la Dumnezeu prin cele văzute”3.
Este absurd să susținem că întreaga creație ar fi opera unei întâmplări,
deoarece întâmplarea nu poate garanta aducerea din neexistență la existență, sau
din neființă la ființă, a unei lumi atât de complexe. Ordinea în care au apărut și
își continuă existența toate creaturile postulează realitatea existenței unei Minți
supreme, Care a existat înainte de toate, înainte de timp și Care a rânduit ca toate
să se petreacă după un anumit plan, într-o ordine progresivă, de la cele inferioare
la cele superioare. De pildă, omul este creat după ce Dumnezeu i-a rânduit un
cadru specific în vederea bunei desfășurări a vieții sale. Varietatea care
caracterizează regnul animal sau cel vegetal impune, fără niciun echivoc, un autor
atotputernic și atotștiutor. Complexitatea corpului uman nu poate fi rodul unei
întâmplări sau rezultatul evoluției în timp a unui mamifer, oricum ar arăta el și
oricâte similitudini s-ar găsi între acesta și om.
Întreaga creație este opera Sfintei Treimi: “mai înainte ca universul fiinţă
să-şi ia şi cu forme să fie împodobit, peste veacuri goale împărăţind Prea Înaltul,
Se mişca contemplându-Şi plăcuta frumuseţii Lui strălucitoare, lumină
deopotrivă şi egală-n splendoare a Dumnezeirii celei în trei străluciri, cum prea
limpede doar pentru Dumnezeire e şi pentru cei al căror Dumnezeu e. Se mişca şi
privind formele lumii, pe care în fiinţă le adusese, în gândirile Ei mari, mintea
cea creatoare a lumii ce după aceea avea să fie, dar care, pentru Dumnezeu,
erau ca şi cum de faţă-ar fi fost. Toate sunt în faţa lui Dumnezeu: şi cele ce au să
fie şi cele ce au fost şi cele câte există acum. Timpul mi le desparte în aşa fel, ca
unele să fie mai înainte, iar altele pe urmă, dar, pentru Dumnezeu, ele există şi
toate deodată şi sunt cuprinse în braţele marei Dumnezeiri”4, putându-se vorbi
3
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântul 28. A doua Cuvântare Teologică. Despre Teologie, în
vol. Cele cinci Cuvântări Teologice ale celui între Sfinţi Părintelui nostru Grigorie de Nazianz,
trad. din limba greacă, introd. şi note de Pr. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 1993, 16, pp. 34-35.
4
Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme dogmatice: Despre lume, în vol. Opere dogmatice, Ed.
Herald, Bucureşti, 2002, pp. 148-149.
155
despre “prima şi ultima lume”, care “au fost zidite după socotinţele marelui
Dumnezeu”5.
Creația ex nihilo înseamnă că lumea este creată o dată cu timpul și astfel,
“mișcarea, curgerea ființei și locul fiecăreia din părțile sale în raport cu
celelalte sunt măsurate de timp și spațiu”6. Deducem de aici că lumea este creată
o dată cu timpul, dar se dezvoltă în timp și spațiu, iar preexistenţa ei s-a petrecut
numai conceptual, în gândirea lui Dumnezeu, nu în fapt. Timpul “înseamnă că
lumea este întotdeauna în facere, în mișcare îndreptată spre plerom”7.
Sfântul Grigorie afirmă, în consonanță cu învățătura de credință a
Bisericii, că „nu exista nimic înainte de marele Dumnezeu-Tatăl, fiindcă El le
cuprinde în Sine pe toate şi pentru că, mai presus de Tatăl nu există nimic. Din
Tatăl S-a născut Cuvântul, Fiul, Care este în afară de timp, icoană a arhetipului,
natură deopotrivă cu cea a Celui ce L-a născut, deoarece slavă a Tatălui este
marele Fiu şi a strălucit aşa cum singur Tatăl o ştie şi Cel Care din Tatăl a
strălucit, pentru că nu era nimic vecin cu Dumnezeu”8.
În consecință, nu trebuie introdusă noțiunea de timp în Dumnezeu; timpul
începe o dată cu crearea lumii: “nu se cuvine să introduc în Dumnezeire nimic din
felul naşterii mele… Dacă timpul există înainte de mine, el nu a fost înaintea
Cuvântului, al Cărui născător e în afară de timp. Atunci când exista Tatăl fără de
început, nelăsând în afara Dumnezeirii nimic, atunci exista şi Fiul Tatălui, având
drept început pe Tatăl Cel fără de început”9.
Se arată cu claritate nașterea din veci a Fiului din Tatăl, insistându-se
totodată și asupra deoființimii Fiului cu Tatăl. Nu se poate vorbi despre un
interval de timp între Tatăl și Fiul. Dacă Tatăl există din veci, la fel și Fiul există
tot din veci, împreună cu Duhul Sfânt. Dumnezeu, în Treime, creează lumea și pe
om, care, ca ființă înzestrată cu rațiune, are datoria de a-I mulțumi lui Dumnezeu
și de a-L preamări: “Treimea este un Dumnezeu unic, Care a creat şi a umplut
toate, cerul pentru cei din cer, pământul pentru cei de pe pământ… pe toate
aducându-le la viaţă din Duhul Lui propriu, ca toată făptura să laude pe
înţeleptul ei creator, El Care este singura cauză ca ea să trăiască şi să
5
Ibidem, p. 150.
6
Paul Evdokimov, Arta icoanei, o teologie a frumuseții, trad. de Grigore Moga și Petru Moga,
Ed. Meridiane, Bucureşti, 1993, p. 92.
7
Ibidem, p. 94.
8
Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme dogmatice: Despre Fiul, în vol. Opere dogmatice, p. 134.
9
Ibidem, pp. 134-135.
156
dăinuiască, dar mai ales natura raţională de-a pururi să-L laude, ca pe
împăratul Cel mare, ca pe bunul ei Tată”10.
2. Guvernarea lumii. Providenţa divină şi mitul astrologic
După ce Dumnezeu creează lumea nevăzută și lumea văzută, cu toate

particularitățile lor, intervine necesitatea conservării și guvernării acestora.
Dumnezeu, după ce constată că totul este gata și că totul este în conformitate cu
planul Său veșnic, nu Se retrage undeva, deoparte, deși fiecare parte a creației își
primește propriile legi după care să se ghideze în timp. În virtutea iubirii, a
bunătății, a omniprezenței Sale, Dumnezeu Își începe activitatea de proniator,
pentru “guvernarea şi conservarea celor create”11. Dumnezeu “creează și apoi
susține, îmbărbătează și-Și poartă făptura; de aceea intervine fără încetare în
istorie. Fiecare parte a acestei lumi este opera lui Dumnezeu, Care Își
recunoaște făptura și o declară în întregime bună”, opinează Paul Evdokimov12.
Dacă este dificil de explicat modul în care Dumnezeu creează totul, cu
atât mai greu este de înțeles felul în care El poartă de grijă tuturor. Mintea
omenească înțelege cu anevoie “pronia lui Dumnezeu, care uneşte şi cârmuieşte
totul”13. Omul a fost mereu tentat să creadă că Dumnezeu nu mai participă activ
în viața creaturilor Sale, mulțumindu-Se cu un rol de spectator, exacerbându-se
rolul libertății. Orice imixtiune a lui Dumnezeu putea fi interpretată ca o siluire a
10
Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme dogmatice: Alt imn, în vol. Opere dogmatice, p. 214.
Omul, care își ordonează viața potrivit voii lui Dumnezeu, primește darul și puterea de a cugeta
Dumnezeirea, “om care, din fire, este animal cugetător, căci Tu le-ai zidit pe toate, punând
rânduiala fiecărui lucru, şi pe toate conducându-le prin pronia Ta. Ai spus un cuvânt şi s-a făcut
fapt. Cuvântul Tău este Dumnezeu-Fiul, căci este de o fiinţă, de o egală cinstire cu Cel Care L-a
născut, Care le-a întărit pe toate (le-a dat o formă definitivă şi consistentă), ca să împărăţească
peste toate, iar Cel Care le cuprinde pe toate, Sfântul Duh dumnezeiescul, le păzeşte cu purtarea
Lui de grijă. Treime vie Te vei numi, unic şi singur stăpân…” Sfântul Grigorie de Nazianz,
Poeme dogmatice: Imn către Dumnezeu, în vol. Opere dogmatice, p. 212.
11
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântul 30. A patra Cuvântare Teologică. Despre Fiul, în vol.
Cele cinci Cuvântări Teologice ale celui între Sfinţi Părintelui nostru Grigorie de Nazianz, 11, p.
80.
12
Paul Evdokimov, op. cit., p. 93.
13
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont sau Despre preoţie, în vol.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie, trad.,
introd. și note de Pr. Dumitru Fecioru, tipărit cu binecuvântarea P.S. Galaction, Episcopul
Alexandriei și Teleormanului, Ed. Sophia, București, 2004, cap. XXXV, p. 236.
157
libertății umane, astfel că umanitatea a început să vorbească despre o absenţă a lui

Dumnezeu din viaţa ei.
Această absență a lui Dumnezeu este generată de preferința pe care omul
o manifestă față de păcat, în detrimentul virtuții. Este firesc că Dumnezeu nu
poate locui într-o ființă care este îmbibată în păcat. Problema e că omul nu
conștientizează această stare tristă de lucruri și intră într-un teritoriu al
absurdului, al indiferenței, considerând că așa este normal să trăiască. Transformă
anormalul în normal, făurindu-și reguli proprii după care să se conducă, întrucât,
în viziunea lui anormală, Dumnezeu a intrat în repaus, nemainteresându-L deloc
soarta creaturilor Sale. Or, această părere contrazice total iubirea lui Dumnezeu
față de om. Dumnezeu “nu este nici în şedere şi nici lipsit de desăvârşire”14.
Dacă Dumnezeu nu ar fi interesat de om, atunci de ce l-a creat? De ce L-a
trimis pe Fiul Său în lume pentru a-l mântui pe om? De ce i-a promis fercirea
veșnică în cazul în care Îi împlinește voia, concretizată în porunci și sfaturi? Nici
căderea în păcat, deși reprezenta o revoltă din partea omului, nu a anulat iubirea
lui Dumnezeu față de creatura Sa iubită. Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu nu
are la bază alt principiu decât iubirea divină față de om. Întruparea, consider eu,
este cel mai important semn că lui Dumnezeu Îi pasă de om, că i-a purtat și îi
poartă de grijă. Dacă Aristotel era de părere că Dumnezeu Îşi îndreaptă purtarea
de grijă numai asupra celor din cer, neglijându-l pe om, întrucât cele existente pe
pământ prezintă o importanţă prea mică, comparativ cu acelea, şi, ca atare, sunt
nedemne de providenţa Sa, Sfântul Grigorie exclamă: “aruncă providenţa
meschină şi meşteşugită a lui Aristotel”15.
Omul este, am putea spune, cel mai vrednic de a beneficia de purtarea de
grijă a Părintelui ceresc. Și lumea îngerească se găsește sub incidența providenței
divine, dar acolo lucrurile stau altfel, deoarece posibilitatea unei revolte este
exclusă, după căderea cetei îngerilor răzvrătiți. Fiecare ceată îngerească are un rol
bine stabilit, rol care implică ascultarea necondiționată de Dumnezeu și punerea
în serviciul omului, spre mântuirea acestuia. În schimb, omul are o fire ușor
oscilantă între bine și rău, motiv pentru care Dumnezeu trebuie să-l supravegheze
neîncetat, nu pentru a-l opri brusc de a-și manifesta libertatea, ci pentru a-l ajuta
să înțeleagă ceea ce este benefic pentru el, mai ales că viața sa este presărată cu
14
Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme dogmatice: Despre lume, în vol. Opere dogmatice, p. 148.
15
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântul 27. Întâia Cuvântare Teologică. Vorbire începătoare
către eunomieni, în vol. Cele cinci Cuvântări Teologice ale celui între Sfinţi Părintelui nostru
Grigorie de Nazianz, 10, p. 19.
158
multe curse, cu o multitudine de obstacole16, cărora, singur, cu greu le-ar putea

face față, dacă n-ar exista o forță superioară care să îi vină în ajutor în clipa în
care el o solicită prin rugăciune.
Sub raport moral, credința în providența divină e de o importanță
covârșitoare. Ea trebuie apărată împotriva unor concepții eretice, care declară
lumea rea, trebuie apărată împotriva materialismului, dar mai ales împotriva
deismului, care o neagă, afirmând că lumea nu are nevoie de niciun ajutor din
afară, deoarece Dumnezeu a înzestrat-o cu toate forțele necesare dăinuirii ei și
îndreptării spre scopul ce i-a fost dat. Fără credința în providență nu este posibilă
viața religioasă. Fără providența divină rugăciunea nu are rost, răscumpărarea nu
e posibilă, actul mântuirii prin Hristos e negat, iar omul e frustrat de siguranța
ocrotirii divine17: „Niciuna dintre făpturile din lume nu e lipsită de ajutorul
imediat al lui Dumnezeu. Providența se manifestă în conservarea și guvernarea
lumii. Providența e un plan veșnic al divinității după care își conduce făpturile
spre scopul lor final: mântuirea omului și preamărirea lui Dumnezeu. Ordinea
fizică a lumii e dovada existenței providenței divine. Ordinea morală din noi de
asemenea”18.
Vorbind despre providență, Sfântul Grigorie de Nazianz ne oferă un
material încărcat de semnificații, care face lumină în înțelegerea modului în care
Dumnezeu ne poartă de grijă și ne conduce spre desăvârșire fără a ne obliga să
alegem un lucru sau altul.
Ca atare, lumea este creată numai de Dumnezeu şi condusă de El singur
(în Treime, bineînțeles). De pretutindeni se simte nevoia existenţei unui creator şi
conducător al lumii şi Acesta nu poate fi altul decât Ziditorul ei: “aşa a pus
întinsele temelii ale nesfârşitei lumi mintea cea mare care le poartă pe toate-
nlăuntru-i şi care este deasupra a toate. Căci cu ce dibăcie să prinzi pe cel
16
Omul, “după ce prin uneltirile ucigaşului invidios, a ascultat de sfaturile femeiescului grai, a
gustat, înainte de vreme, din fructul acesta plăcut la mâncare şi-n haine de piei s-a îmbrăcat,
această grea carne a noastră adică, şi morţii supus, fiindcă păcatul, Hristos cu moartea l-a
pedepsit, a venit din dumbrava de rai, pe pământul al cărui vlăstar el era şi a primit o viaţă plină
de trudă...” Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme dogmatice: Despre suflet, în vol. Opere
dogmatice, p. 171. Astfel că, “noi, departe de Dumnezeul Cel mare căzând, din nou iubita plutire
cu trudă o săvârşim. În felul acesta, din prima sămânţă, nenorocirea ce de curând semănată
fusese, peste muritorii de plâns s-abătu, de unde şi spicul a vlăstărit”. Ibidem, p. 172.
17
Prot. prof. Ioan Goron, Curs de apologetică ortodoxă, apare cu binecuvântarea Î.P.S.
Bartolomeu, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului, Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei
și Maramureșului, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2008, p. 125.
18
Ibidem, p. 123.
159
necuprins? Şi după aceasta, din clipa în care a zidit-o, El o conduce, sub prima
mişcare, mişcată prin ale Lui mari şi statornice planuri. Că nu de la sine însăşi
provine natura unei atât de mari lumi şi de felul acesta, lume cu care asemeni nu
e cu putinţă să mai cugeţi ceva. Nu o puneţi deci numai unor socotinţe legate de
întâmplare… şi nici nu e lucru firesc ca să conducă lumea un altul în afară de
Cel Care-a zidit-o”19.
Autorul combate astrologia, necesitatea și fatalitatea, insistând asupra
faptului că “mitul astrologic” a fost dărâmat de însăşi realitatea evenimentelor:
“tu care ne dai stele călăuzitoare ale naşterii noastre şi ale vieţii întregi deodată,
spune-mi ce alt cer rostogoleşti stelelor înşişi? Şi acestui cer iarăşi pe care altul
i-l dai şi ce alţi conducători acelora care conduc totdeauna? Un rege cu mulţi
laolaltă aceeaşi stea are, dintre care unul e bun, iar altul e rău, unul e retor, iar
altul e neguţător, iar altul un vagabond, iar pe altul cu trufie tronul slăvit îl
poartă. Pe mare, apoi, şi în război, mulţi au aceeaşi năpraznică moarte, deşi s-au
născut diferit. Cei pe care-i uniseră aştrii, nu i-a unit acelaşi sfârşit, iar cei pe
care i-a separat, i-a unit unul şi acelaşi sfârşit. Iar dacă pe fiteşcare o primă
nevoie îl stăpâneşte, aceasta este o poveste. Şi dacă o altă nevoie comună mai
are decât cea dintâi care stăpâneşte, atunci sunt stele vrăjmaşe la stele. Cine e
cel care le-a amestecat? Căci cel ce le-a legat între ele, acela le şi dezleagă când
vrea. Şi dacă Dumnezeu este Acesta, cum era lucrul acela dintâi ce mi l-a mişcat
Dumnezeu? De nu cumva nu rostogoleşti sub stelele tale pe Dumnezeu chiar. Şi
dacă nimeni nu stăpâneşte, cum de va mai dura lumea, căci nu văd? Deoarece
prin cugete de felul acesta, ar înlătura pe Dumnezeu”20.
În continuare, Sfântul Grigorie tratează despre libertatea de voință,
arătând că în viaţă, omul nu poate fi constrâns de vreo necesitate din afară sau de
vreo fatalitate, el mişcându-se după voia sa liberă, în deplină colaborare cu harul
divin: “Sau Dumnezeu e conducătorul, sau stelele sunt conducători. Eu însă
aceasta o ştiu, că Dumnezeu toate acestea conduce, Cuvântul lui Dumnezeu
19
Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme dogmatice: Despre providenţă, în vol. Opere dogmatice, p.
150.
20
Ibidem, pp. 151-152. Prin steaua care i-a călăuzit pe magi spre locul naşterii lui Hristos “s-a
năruit deşertăciunea artei astrologilor, când laolaltă cu cei din cer au adorat pe Stăpânul”, fiindcă
aceasta nu era “una din câte-s de astrologi cunoscute, ci una străină şi care nu mai fuse-nainte
văzută”. Ibidem, pp. 153-154. “… nici prezicerea după măruntaiele victimelor, nici astronomia şi
zodiacul chaldeilor, care leagă stări din viaţa oamenilor de mişcarea corpurilor cereşti, dar care
nu sunt în stare nici măcar să se cunoască pe ei înşişi ce sunt, sau ce vor mai fi…”. Sfântul
Grigorie de Nazianz, Cuvântare la Sfintele Lumini, în vol. Taina m-a uns (Cuvântări), trad. din
limba greacă, note introd. și comentarii: Pr. Dr. Gheorghe Tilea, Ed. Herald, București, 2004, V,
p. 195.
160
conducând după socotinţele Sale, şi-aici şi acolo, pe toate câte sus şi jos El le-a
pus: la unele le-a dat armonia-ntre ele şi mers care nu se opreşte şi pururea
stabil. La altele viaţă le-a dat schimbătoare şi care în ea multe înfăţişări poartă,
din care pe unele ni le-a vădit vrând ca pe faţă să dea deşarta muritorului slavă.
Şi a pus pe unele aici, iar pe altele pe faţă ni le va da în zilele cele din urmă.
Plugarul culege tot ce s-a copt. La fel şi Hristos, prea bunul vieţii mele judecător.
Aşa mi-i doctrina, fără de stele, spontană. Tu însă vorbeşte-mi de horoscopi şi de
împărţirile mici, de zodiac şi de măsurătorile vieţii. Dezleagă-mi legile vieţii şi
teama la răi şi la nădejdea care se va împlini la cei buni mai apoi. Căci dacă pe
toate le poartă un cerc, atunci cu a lui învârtire şi eu mă învârt şi însăşi voinţa
mi-o va aduce tot cercul şi altă pornire din mine, pornire-a voinţei sau a gândirii
către mai bine eu nu o am, ci aşa cercul din jurul axei lumii mă-nvârte”21.
Urmează, ceea ce eu numesc, esența învățăturii despre providență în
teologia Sfântului Grigorie Teologul: tăgăduirea providenței echivalează cu
tăgăduirea lui Dumnezeu. “Dar, fie că pun universul pe seama-ntâmplării incerte,
fie că îl dau şi pe seama mişcărilor stelelor, cum şi de unde şi de cine-s mişcate?
Şi dacă de Dumnezeu sunt mişcate, atunci cum este prima verigă pusă-n
mişcare? De Dumnezeu? Căci este-n puterea celui ce ţese şi ţesătura să îşi
destrame, iar dacă nu sunt mişcate de Dumnezeu, cum au să dureze în anarhie,
sau din pricina luptei celui mai tare? Şi cum n-ar fi luptă? Căci înlăturarea
providenţei este însăşi a lui Dumnezeu înlăturare, de nu cumva faci ţinut de
destin până şi pe Dumnezeu, răbdând şi El, fără a Lui voie, tirania ţeserii Lui cu
alţii împreună. Căci aşa-s prinşii aceia de propriile lor socotinţe”22.
3. Pedagogia lui Dumnezeu manifestată prin întruparea Fiului
Una dintre obiecțiile care s-au ridicat la adresa providenţei dumnezeiești,

constă în faptul că în viaţa pământească, se observă uneori o oarecare
incorectitudine, conform căreia binele este pedepsit, iar răul răsplătit. De aici
întrebarea: există o putere proniatoare? Cum se poate spune că Dumnezeu
conduce lumea cu iubire și dreptate, când cei buni, încărcați de virtuți, suferă, iar
cei răi, care trăiesc în plăceri, exploatându-și semenii, trăiesc în bogăție, nefiind
atinși de niciun necaz? Obiecția o formulau cei din afara creştinismului, care nu
21
22
Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme dogmatice: Tot despre providenţă, în vol. Opere
dogmatice, p. 155.
161
puteau accepta realitatea prin credinţă. Un creștin autentic era convins că

Dumnezeu îngăduie ca și cei drepți să sufere pentru a li se pune în valoare
credința și nădejdea, pentru a li se verifica dragostea, devotamentul și
atașamentul față de El.
Încercarea este o dovadă că Dumnezeu îl vrea pe om lângă Sine. Mai bine
e ca omul să sufere pe pământ o durere vremelnică, decât să se chinuie veșnic în
iad. Însă, numai un creștin credincios poate înțelege pedagogia lui Dumnezeu și
aceasta pentru că are vie în conștiință existența vieții de după moarte. Numai prin
prisma acestei credințe în viața viitoare, omul poate pricepe modul în care
Dumnezeu guvernează lumea: “după noi, universul acesta este condus de un
singur Dumnezeu, învârtindu-l şi cu înţelepciune-mpletindu-l, după a Lui vrere,
după vrerile şi judecăţile Sale, chiar dacă nouă ne pare că nu toate se mişcă aşa
cum ar trebui. E drept, mulţi dintre cei înţelepţi şi dintre cei din vechime şi chiar
şi dintre cei de acum, se frământă la gândul neegalităţii din lucruri. De ce să
vorbim despre toţi? Ci priveşte la ce-a suferit David, anume, văzând el că răii o
duc în viaţă mai bine, cum par, tare se mai întristează, la gândul ca să nu
atribuie un oarecare întâmplării natura lucrurilor, ca şi cum nu ar fi nimeni să le
conducă. Dar dezlegarea o ştie el însuşi, căci zice: priveşte la sfârşitul a toate cât
de pe dos este el! Ai semănat; ai să vezi şi spicul seminţei. Şi dacă legile-acestui
lucru tu nu le cunoşti, acestea nu înseamnă că nici Cuvântul nu le cunoaşte. Căci
dacă tu nu ştii taina picturii, nu-nseamnă că nu o ştie nici pictorul”23.
Referitor la pedagogia divină, exprimată în pronia iubitorului Dumnezeu,
observăm că El „nu conduce pe om prin învăţături vrăjmaşe-ntre ele, ca unul
Care ar fi un neştiutor, Cuvântul fiind a toate cunoscător; şi nici prin învăţături
schimbătoare, ceea ce nici muritorilor cinste n-ar face”24.
În teologia Sfântului Grigorie de Nazianz, întruparea Fiului lui Dumnezeu
pentru mântuirea noastră înseamnă o nouă creaţie. Mântuirea este acum o nouă
zidire în Hristos, o a doua părtăşie a lui cu omul din prima creaţie, când omul se
împărtăşeşte de chipul şi asemănarea cu Dumnezeu. În această a doua zidire se
petrece un lucru „şi mai dumnezeiesc”, fiindcă Dumnezeu Însuşi Se amestecă cu
firea noastră omenească. Sfântul Grigorie consemnează: “deoarece avea o lege
23
Ibidem, pp. 155-156. În același context, Sfântul Grigorie scrie: “toiagul părintelui nu este el
oare de venerat pentru fiul care-n cap are minte? Cel pentru care-i un rău bunătatea, acela nu-i
fiu şi nici sub toiag nu s-apleacă... Trebuie primită orice întorsătură a cârmuirii cu care
Dumnezeu mă conduce din luptă şi din furtună, până ce în mai liniştite limanuri mă va ancora,
căci nu în zadar a construit El corabia, ci pentru un sfârşit bun şi fericit”. Ibidem, p. 159.
24
Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme dogmatice: Despre Testamente şi despre Arătarea lui
Hristos, în vol. Opere dogmatice, p. 172.
162
nedesăvârşită în cinste, la urmă de tot, neamul omenesc s-a împărtăşit de această

a noastră nouă cinste, prin voinţa nemuritorului Tatăl şi prin lucrările Fiului.
Văzând Hristos cum că toată partea cerească câtă o pusese în trupurile
oamenilor e măcinată de răutatea ce rodea sufletul şi pe diavolul pervers stăpân
peste oameni, de aceea, atunci ca să-Şi ridice moştenirea, nu a mai lăsat boala
pe mâinile altor ajutători (căci pentru suferinţele mari nu e de ajuns un
medicament mic la putere), ci, golindu-Se de slava Sa, Fiul Cel fără de maică al
marelui Dumnezeu Tatăl a fost văzut El Însuşi de către mine şi Fiu nou, fără de
tată, şi nu nou, căci El Care era nemuritor a venit din pricina mea, făcându-Se
muritor, din maică-fecioară, ca să mă mântuiască întreg, căci şi Adam tot întreg
a căzut, prin vinovata gustare aceea”25.
După căderea în păcat și afundarea treptată în acesta, omul trebuia salvat.
Însă, afirmă Pavel Florenski, omenirea nu putea crea mijloace de vindecare din ea
însăși, deoarece tot ce întreprinde ea de la sine sunt lucruri omenești, adică psiho-
fizice, empirice, sufletești, pe când în situația dată se impunea a se acționa în
sfera misticii: ordinea misticii trebuia restaurată. Toate metodele empirice nu ar fi
fost decât paleative, ar fi fost o construire a Turnului din Babilon, deoarece omul
nu are și nu poate avea forțe mistice proprii. De asemenea, continuă Florenski,
omenirea, ca membru al relației mistice distruse și având o existență de sine
stătătoare, nu putea fi purificată din afară de absolut nimic și, totodată, nu se
putea purifica din interior prin ea însăși. Întruparea lui Dumnezeu era singura
posibilitate. Fiindcă trebuia ca lucrarea să nu fie condusă din exterior, din afara
omului, Dumnezeu S-a făcut om și astfel s-a creat posibilitatea lucrării dinăuntru.
Restaurarea putea fi înfăptuită numai de o asemenea Ființă Care, având în sinea
Sa două naturi: cea dumnezeiască și cea omenească, putea acționa în același timp
și ca Dumnezeu și ca om și Care, având două voințe, putea lua o singură hotărâre
morală. Dumnezeu-Omul a dizolvat dilema ai cărei poli nu puteau fi rezolvați
separat și, împăcând disocierea polilor discordiei, punând în locul disociativului
“ori-ori” conjunctivul “și-și”, a realizat restaurarea omului. Însă, întreaga forță a
lucrurilor stă în faptul că Iisus Hristos nu S-a făcut Dumnezeu, ci era Dumnezeu
adevărat, rămânând și om în același timp. Misiunea Sa era mistică, iar nu socială
sau de vreun fel asemănător26.
25
26
Pavel Florenski, Dogmatică și dogmatism, Studii și eseuri teologice, trad. din limba rusă,
prefață și note de Elena Dulgheru, Ed. Anastasia, București, 1998, pp. 64-65. Magistrand Bria I.
Vasile, Hristologia Sfântului Grigorie de Nazianz, în Ortodoxia, nr. 2, București, 1960, pp. 197-
211.
163
4. Preştiinţa lui Dumnezeu
Providența divină exclude predestinația. Dacă ar implica-o, atunci crearea

omului ar fi un non-sens. Dacă Dumnezeu l-a predestinat din veci pe om să cadă
și să sufere, atunci de ce l-a mai creat? Dumnezeu nu l-a adus pe om la existență,
nu l-a împodobit cu atâtea daruri pentru ca acesta să piardă totul. Dimpotrivă, l-a
zidit pentru ca omul să întrebuințeze aceste bunătăți spre a persista în comuninea
cu El. Acest lucru depindea numai de el.
În preștiința Sa, Dumnezeu știa că omul va cădea. Chiar dacă Dumnezeu,
în atotștiința și în atotînțelepciunea Sa, știe totul dinainte, acest lucru nu
înseamnă că El predestinează. El știe totul dinainte pentru că așa este firesc,
având în vedere că este Creatorul și Proniatorul tuturor. Toate există în faţa lui
Dumnezeu: cele ce s-au întâmplat, cele ce se petrec în prezent, dar și cele care
vor avea loc în viitor, conform afirmației Sfântului Grigorie, pe care am
menționat-o anterior. El cunoaște ce voi face eu mâine, însă activitatea mea de
mâine nu înseamnă că a fost predestinată din veci. El știe, pentru că aceasta este o
prerogativă a Lui. Dumnezeu știa că Iuda Iscarioteanul Îl va vinde pe Mântuitorul
Iisus Hristos, dar Iuda nu a fost predestinat spre această acțiune. El ajunge aici
pentru că iese din sfera binelui, acceptând ispita diavolului, renunță de bunăvoie
la apostolatul Domnului, intrând în slujba potrivnicului. De aceea, Sfântul
Grigorie, încadrându-l între cei doisprezece Apostoli ai Domnului, îl numește “un
alt Iuda nevrednic de pomenit”27.
Dumnezeu “ştie exact cele dinainte de acel ceas din urmă (Marcu XIII;
32) şi cele ce se vor petrece în vremea de la sfârşit”28. Însă, preștiința nu poate fi
identificată cu predestinația. A ști ce se va întâmpla nu înseamnă a predestina.
Dacă Dumnezeu l-ar fi creat pe om cu necesitatea căderii în păcat, pentru ca apoi
să aibă un motiv în plus de a-Și exercita purtarea de grijă, nu face altceva decât să
anuleze libertatea de voință a omului. Un om lipsit de voință, nu mai este o
persoană capabilă să raționeze, în stare să aleagă, să decidă, ci este un simplu
instrument prin care o forță superioară acționează. Întreaga existență a omului ar
fi lipsită de sens.
27
Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme dogmatice: Cei doisprezece ucenici ai lui Hristos, în vol.
Opere dogmatice, p. 196.
28
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântul 30. A patra Cuvântare Teologică. Despre Fiul, în vol.
Cele cinci Cuvântări Teologice ale celui între Sfinţi Părintelui nostru Grigorie de Nazianz, 15, p.
84.
164
Dumnezeu îl conduce pe om, sau mai bine spus, îl coordonează spre

scopul său ultim, dar nu ca pe o marionetă aflată pe o scenă imensă. Dumnezeu îl
conduce pe om în ideea unei colaborări cu el, îi poartă de grijă, dar numai în
măsura în care și omul însuși înțelege că trebuie să-și poarte de grijă, luptând
asiduu pentru a înainta pe calea virtuții, spre desăvârșire.
Predestinația scoate din ecuație libertatea de voință; nu mai are nicio
importanță modul în care omul trăiește, nu mai contează dacă se străduiește sau
nu depune niciun efort în procesul mântuirii, deoarece, dacă Dumnezeu a hotărât
mai înainte, el se mântuiește oricum, indiferent cum înțelege el să viețuiască.
Este un punct de vedere care nu poate avea niciun suport. Dacă ar fi așa, omul nu
mai are niciun motiv pentru a trăi în afara plăcerii: nu ar exista nicio frică de
pedeapsă, orice clipă ar fi trăită cu intensitate ca și cum ar fi ultima, conștiința ar
intra într-o stare de pasivitate, strigătele ei nemainteresând pe nimeni. Am asista
la un colaps spiritual, la o excludere a lui Dumnezeu din viață.
Ipoteza că nu ești apreciat pentru ceea ce faci, că nu te așteaptă nicio
pedeapsă pentru păcatele pe care le săvârșești, te aruncă într-un abis al
indiferenței, în care totul ar fi permis. Or, spune Sfântul Grigorie, justificând
acţiunea Proniei divine, Dumnezeu le rânduiește pe toate, “atât în virtutea
dreptăţii Sale, care dă fiecăruia după merit, cât şi în virtutea purtării Sale de
grijă, prin care uneşte pe toate”29.
Această rânduire, nu predestinare, se face în funcție de faptele fiecăruia,
știind că, în baza iubirii și a dreptății divine, binele va fi răsplătit și răul va fi
pedepsit: “… de la cei urâtori de Hristos, El pătimeşte cele de necinste, iar de la
cei iubitori de Hristos, cele de cinste. Dar se amână, aşa cum faţă de unii mânia
Lui, tot aşa faţă de noi bunătatea Lui, poate la gândul că acelora să li se dea răgaz
de pocăinţă, iar nouă să ne încerce iubirea, afară numai dacă nu ne pierdem
curajul în necazurile şi în luptele noastre pentru credinţă, după cum este raţiunea
dumnezeieştii iconomii celei de sus şi ale nepătrunselor ei judecăţi, prin care se
conduc cele ale noastre cu înţelepciune”30.
29
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont sau Despre preoţie, p. 212.
30
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântare la Cincizecime, în vol. Taina m-a uns, V, p. 217.
165
5. Fuga de/spre Dumnezeu. Rânduiala dumnezeiască
A încerca să pătrundem în adâncul insondabil al judecăților dumnezeiești,

să pricepem „hotărârile marii Dumnezeiri şi conducerea lumii de către ea”31, să
„iscodim Dumnezeirea, pe Care nici cei care-s în ceruri nu sunt în stare
îndeajuns s-o adore”32, nu ține de competența noastră. Nu vom putea niciodată să
cuprindem între granițele minții noastre strălucirea lui Dumnezeu, Care este în tot
acest univers şi în afară de univers, Care este tot bun şi mai presus de tot binele,
Care luminează mintea, dar scapă iuţelii şi înălţimii minţii, Care cu cât Se
depărtează cu atât Se înţelege, iar prin această fugă ridică la cele de sus pe cel
îndrăgostit de El, că este urmărit tocmai pentru că Se ascunde33.
Cu cât omul încearcă să se apropie de Dumnezeu, realizează că este foarte
departe de El. Cu cât fuge spre Dumnezeu, cu atâta parcă se îndepărtează de El și
când consideră că L-a ajuns, își dă seama că se află abia la începutul traseului.
Dumnezeu nu poate fi cunoscut niciodată în ființa Lui, ci El ni Se face cunoscut
prin lucrările Sale în afară. Însăși lumea înconjurătoare demonstrează existența
Sa, dar nu ceea ce este El în ființă. Fuga spre Dumnezeu conduce spre
descoperirea Lui, dar numai atât cât îi este permis omului să cunoască. Dacă omul
încearcă să fugă de Dumnezeu, se străduiește în zadar; fie că trăiește cu
Dumnezeu, fie că trăiește departe de El, omul tot în fața Dreptului Judecător va
ajunge în final, când va primi răsplata sau pedeapsa în conformitate cu modul în
care a înțeles că trebuie să trăiască. Astfel, paradoxal, fuga de Dumnezeu devine
o fugă spre Dumnezeu. Potrivit lui Max Picard, “în toate timpurile, omul a fugit
de Dumnezeu. Ceva deosebeşte însă fuga de astăzi de cea de altădată: odinioară,
credinţa era Normalul, ea îi stătea omului în faţă, exista o Lume a Credinţei
obiective. Fuga, dimpotrivă, se petrecea numai în individul izolat; ea se realiza
numai atunci când individul se rupea de Lumea Credinţei printr-un act de
decizie. Dacă voia să fugă, el trebuia mai întâi să-şi creeze fuga. Astăzi este
invers: Credinţa ca lume exterioară obiectivă este distrusă. În măsura în care se
rupe de Lumea Fugii, individul trebuie în fiecare clipă, mereu, să-şi creeze
credinţa printr-un act de decizie; căci astăzi nu credinţa, ci fuga este lumea
obiectivă. În lumea aceasta totul există numai sub formă de fugă. Întreg spaţiul
31
Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme dogmatice: Despre Tatăl, în vol. Opere dogmatice, p. 131.
32
Ibidem.
33
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont sau Despre preoţie, cap.
LXXVI, p. 269.
166
dintre om şi Dumnezeu e umplut cu Fugă. Între om şi Dumnezeu nu mai este

Nimicul gol, ci Nimicul plin, Lumea Fugii…”34
Dacă cineva a găsit drumul ascendent și sigur către Dumnezeu, nu trebuie
să uite că face parte dintr-un trup cu mai multe mădulare, că nu este un individ
izolat, ci că trăiește într-o comunitate, care, cu siguranță, ar vrea să cunoască ceea
ce a aflat el. Referitor la fuga aparentă de Dumnezeu, Sfântul Grigorie Teologul
scoate în evidență două exemple: cel personal și cel al profetului Iona din
Vechiul Testament, prilej cu care tratează și învățătura privitoare la adâncul
rânduielii Domnului, rânduială despre care vorbisem anterior.
Sfântul Grigorie mărturiseşte: “dorul de a fi preot a crescut o dată cu
mine, iar cugetul alerga şi el cu mine. Am dat toate, aducându-le Celui ce m-a
sortit şi m-a mântuit: avere, slavă, sănătate, talentul oratoric chiar. Acestea mi-
au fost de folos numai la aceea că m-au învăţat să le dispreţuiesc şi să am pe
Hristos, pe Care L-am preferat lor”35. Pe când se ducea la Atena pentru
continuarea studiilor, l-a prins pe mare o furtună cumplită. În primejdie de moarte
fiind, a făcut o promisiune solemnă: dacă va scăpa nevătămat îşi va afierosi
întreaga viaţă lui Dumnezeu. Când a venit momentul să-și împlinească
promisiunea, el se consideră nevrednic de înalta treaptă a Preoției. Tatăl său,
episcopul Grigorie al Nazianzului, la cererea eparhioţilor săi, a hirotonit preot pe
fiul său, cu toate împotrivirile acestuia. Sfântul avea pe atunci cam 30 de ani.
Totuşi, s-a temut atât de mult de înălţimea vredniciei preoţeşti şi de primejdiile
ce-l pândesc pe preot, că, îndată după hirotonie, a fugit în Pont, la marele lui
prieten, Vasile. Cuvântul de apărare pentru retragerea sa de după hirotonia întru
preot, a fost rostit în anul 362 în faţa părinţilor săi şi a credincioşilor din Nazianz,
după întoarcerea sa din sihăstria Pontului.
Dorința lui Dumnezeu coincidea cu dorința Sfântului Grigorie de a deveni
preot. De fapt, toată străduința sa anterioară era canalizată spre atingerea acestui
obiectiv într-o bună zi. În lumina acestei afirmații ni se poate părea bizară fuga
sa: de ce să fugi când ai dobândit ceea ce îți doreai cu atâta ardoare? Sfântul
Grigorie, însă, nu s-a retras pentru a zădărnici planul lui Dumnezeu cu privire la
el, plan care se putea înfăptui numai prin cooperarea sa. Nu a încercat să fugă de
Dumnezeu, deoarece, ca teolog, știa prea bine că acest lucru nu era posibil,
34
Max Picard, Fuga de Dumnezeu, trad. de Patricia Merfu şi Pr. George Remete, prefaţă de Pr.
Prof. Dumitru Popescu, postfaţă de Pr. Prof. Constantin Galeriu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998,
pp. 13, 17.
35
LXXVII, p. 269.
167
Dumnezeu fiind atotprezent. Totuși fuge. Fuge pentru că responsabilitatea care

incumba asupra sa ca preot îl sperie. El era conștient de ceea ce presupunea arta
preoției. Nu înseamnă că nu își dorea să fie preot, ci considera că momentul nu
este oportun. De aceea alege să fugă.
Când înțelege că Dumnezeu “i-a sortit”, adică i-a rânduit să fie preot, când
înțelege în profunzime că și voința sa este identică cu a lui Dumnezeu, se
întoarce. Nu Dumnezeu l-a predestinat să fie preot, ci el și-a ales această misiune
sublimă.
Pentru a-și motiva plecarea, Sfântul Grigorie aduce în fața auditoriului
cazul lui Iona, spunând: “a fugit şi Iona de faţa lui Dumnezeu (Iona I; 3); dar, mai
bine spus, socotea că fuge. A fost însă prins de mare, de furtună, de sorţi, de
pântecele chitului, de îngroparea cea de trei zile, simbol al unei taine mai mari.
Iona a fugit, ca să nu ducă ninivitenilor o veste rea şi tristă şi pe urmă, când
cetatea Ninive va fi mântuită prin pocăinţă, să fie arătat profet mincinos. Că nu se
întrista Iona de mântuirea celor răi, ci se ruşina că e pus în slujba unei minciuni.
Era oarecum gelos de vrednicia de credinţă a profeţiei şi vedea că această
vrednicie de credinţă era în primejdie de a fi compromisă chiar prin profeţia lui;
că mulţimea nu putea înţelege adâncul rânduielii Domnului”36.
Nu se poate presupune că Iona, “care era profet, să nu fi cunoscut gândul
lui Dumnezeu, că Dumnezeu adică a rânduit, potrivit marii lui înţelepciuni,
potrivit judecăţilor Lui de nepătruns şi căilor Lui a căror urmă n-o găsim, nici n-
o putem înţelege (Romani XI;33), ca tocmai prin ameninţarea cu pieirea,
ninivitenii să nu îndure pedeapsa ameninţării; iar dacă îl cunoştea, să nu se fi
supus lui Dumnezeu, Care meşteşugea mântuirea ninivitenilor în chipul în care
voia. Iar a socoti că Iona nădăjduia că se poate ascunde în mare şi că poate
scăpa cu fuga de ochiul cel mare al lui Dumnezeu, este o absurditate şi o prostie.
Nu-i cu cale a crede aceasta nu numai un profet, dar niciun alt om cu judecată,
care simte cât de cât pe Dumnezeu şi puterea Lui peste toate”.37
Remarcăm faptul că rânduiala lui Dumnezeu se întemeiază pe
înțelepciunea Sa. El știe cel mai bine ce se potrivește fiecărei persoane și ne ajută
și pe noi să înțelegem acest lucru. Cu toate acestea, nu ne forțează. Dacă fugim
36
Ibidem, cap. CVI, p. 288. “Cunoştea, dar, mâna puternică a lui Dumnezeu, Iona, care ameninţa
cu ea pe niniviteni! Deci nici nu se putea gândi că va putea fugi pentru totdeauna de Dumnezeu!
Să nu credem asta! Iona a fugit pentru altă pricină. Pentru că vedea căderea lui Israel şi pentru
că simţea că harul proorocesc se mută la neamuri; de aceea zăboveşte propovăduirea şi amână
împlinirea poruncii”. Ibidem, cap. CIX, p. 290.
37
Ibidem, cap. CVII, pp. 288-289.
168
de El, procedăm astfel întrucât nu percepem cu adevărat că ceea ce vrea

Dumnezeu se potrivește cu firea noastră, cu caracterul sau temperamentul nostru.
Niciodată Dumnezeu nu ar dori să ni se întâmple ceva rău. Răul ni se întâmplă
numai prin alegerea noastră. Este o naivitate să considerăm că ne putem ascunde
de Dumnezeu în clipa în care păcătuim. Dumnezeu nu numai că ne vede, dar
cunoaște însăși intenția care stă la originea fiecărei fapte.
S-ar părea că intră în contradicție cu cele spuse până acum următoarea
afirmație a Sfântului Grigorie: “de tot ce este în lume poţi scăpa, numai de
Dumnezeu nu poţi scăpa şi numai pe Dumnezeu nu-L poţi birui cu niciun chip,
când vrea Dumnezeu să te ţină şi să te aibă sub mâna Lui”.38 Am putea înțelege
că Dumnezeu ne conduce uneori fără să țină cont de voința noastră liberă. Ceea
ce “vrea Dumnezeu” este mântuirea întregului neam omenesc, fapt care coincide
cu a te situa “sub mâna Lui”. Omul nu va putea să schimbe niciodată dorința lui
Dumnezeu de a ne mântui. Poate, ca individ, să se sustragă, dar nu poate
împiedica alte persoane să iasă de sub incidența planului divin.
În cadrul providenței, Dumnezeu conlucrează într-un mod deosebit cu
fiecare om; unii au nevoie de un imbold, alții au nevoie de un frâu, alții sunt
readuși pe calea credinței printr-o încercare îngăduită de Dumnezeu, ca urmare a
păcatelor săvârșite. Fiecare om beneficiază de un tratament special din partea
Creatorului, dar această terapie nu urmărește altceva decât fericirea veșnică a
persoanei umane. Nu numai că nu trebuie să ne dorim să scăpăm de Dumnezeu
(Care ne vrea numai binele), fugind de El, ci nici măcar nu trebuie să intenționăm
să I ne împotrivim, să luptăm cu El, când știm că El ne dorește în dreapta Sa. De
fapt, nici n-am putea lupta cu Dumnezeu; chiar dacă avem impresia că Îl
învingem, părăsindu-L prin păcat, în realitate învinșii suntem noi, deoarece prin
voința noastră liberă vom fi privați de viața eternă. Nu există viață veșnică în
38
Iona “ştia mai bine decât oricine la ce ducea predica lui printre niniviteni; ştia că, plănuind
fuga, schimba numai locul, dar nu fugea de Dumnezeu. Nici profetul, nici alt om nu poate fugi de
Dumnezeu, de s-ar ascunde în sânurile pământului sau în adâncurile mării, de şi-ar pune aripi ca
să zboare în văzduh, de s-ar pogorî în locurile cele mai de jos ale iadului, de s-ar învălui cu
grosimea norilor; nimic din toate acestea nu-l scapă pe cel ce caută să fugă de la faţa lui
Dumnezeu (Psalmi 138; 6-11). De tot ce este în lume poţi scăpa, numai de Dumnezeu nu poţi
scăpa şi numai pe Dumnezeu nu-L poţi birui cu niciun chip, când vrea Dumnezeu să te ţină şi să
te aibă sub mâna Lui. Dumnezeu ajunge pe cei iuţi, încurcă pe cei înţelepţi, răstoarnă pe cei
puternici, smereşte pe cei mândri, domoleşte cutezanţa, împilează puterea”. Ibidem, cap. CVIII,
pp. 289-290.
169
afara lui Dumnezeu. De aceea, “noi înainte să ne urmăm calea, căci ne zorim
către natura raţională şi cerească, chiar dacă suntem legaţi de pământ”39.
6. Proorocia. Combaterea ideii de destin
Dacă Dumnezeu vede dinainte cele ce se vor întâmpla, El a dat și unor

persoane umane această putere, dar nu ca prin ele însele să prevadă totul, ci
vestind voia Sa. Prin urmare, Dumnezeu este Cel Care vorbește prin aceste
persoane, adică prin profeți. Proorocul aduce la cunoștința oamenilor evenimente
care se vor petrece, dar nu face acest lucru prin propria sa putere, ci prin insuflare
de la Dumnezeu. Prin definiție, proorocul este un om ales, trimis sau uns de
Dumnezeu ca să vestească în lume, în numele Lui, voia Sa şi planul Său, prin
proorocii sau profeţii, sub inspiraţia Duhului Sfânt, este un mijlocitor între
Dumnezeu şi om, cel ce spune dinainte, prin descoperire de la Dumnezeu, cele ce
au să se întâmple în viitor, este un interpret al voinţei lui Dumnezeu.
Duhul Sfânt “lucra în părinţi şi în profeţi, dintre care unii au văzut sau au
cunoscut pe Dumnezeu prin imagine, iar alţii au cunoscut mai dinainte şi viitorul,
această cunoaştere imprimându-li-se de către Duhul în partea conducătoare a
sufletului lor, fiind de faţă la cele ce aveau să se întâmple în viitor, ca la unele
prezente. Căci aşa este puterea Duhului”40. A vedea mai dinainte şi a spune mai
dinainte primejdia este de folos şi unora şi altora; unora dacă o spun, iar altora
dacă o ascultă; dar neîndoios celor care au vestit-o, afirmă Sfântul Grigorie41.
De multe ori, prin diferite concursuri de împrejurări, Dumnezeu îl lasă pe
om să înțeleagă care vor fi consecințele faptelor sale, îndeosebi a păcatelor. El
procedează astfel pentru ca omul, întrezărind care vor fi situațiile neplăcute pe
care le-ar putea crea, să se străduiască să smulgă răul din rădăcină, evitând
păcatul. Omul trebuie să fie conștient că nu este supus unui destin implacabil, de
la care nu se poate abate, dând mereu vina pe destin, pentru orice secvență
nefericită pe care o traversează. Nu este secerat “de nici un destin mai mare sau
mai mic”,42 ci este principalul vinovat pentru tot ceea ce i se întâmplă, în virtutea
libertății sale.
39
Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme dogmatice: Despre providenţă, în vol. Opere dogmatice, p.
154.
40
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântare la Cincizecime, XI, p. 222.
41
LXIV, p. 261.
42
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea a XV-a. În cinstea Macabeilor, trad. de Lect. Dr.
Vasile Cristescu, în Studii Teologice, nr. 2, București, 2005, 9, p. 97.
170
Este mare deosebire “între cei loviţi de soartă şi cei cărora le merge bine
şi nu ştiu ce-i necazul”43. Cei loviți de soartă nu sunt cei care nu se pot sustrage
acțiunii destinului, ci îi semnifică pe cei care îndură cu răbdare greutăți pe
pământ, dar care vor fi privați de ele în viața imediat următoare morții. Cei care
nu cunosc necazul pe pământ, mergându-le numai bine, sunt fie cei care duc o
viață fără prihană înaintea lui Dumnezeu și a semenilor (ceea ce foarte rar se
întâlnește, cu toate că și viața acestora este presărată de lupte cu ispitele lansate
de diavol), fie cei care, în înțelepciunea nepătrunsă a lui Dumnezeu, sunt feriți de
încercări chiar dacă stăruiesc în păcat, spre a-și primi pedeapsa la judecata Sa.
Expresia dacă aşa i-e soarta44, ne poate induce în eroare, crezând că omul
este supus unui destin orb. Această soartă trebuie privită ca o consecință a
faptelor săvârșite de o anumită persoană. Această soartă poate fi fericită, dacă ai
trăit în bine, dar poate fi și nefericită, dacă ai ales răul. Este suficient să
enumerăm întotdeauna “plăgile nelegiuitului Egipt”, ca să ne cutremurăm de
“marea lui Dumnezeu putere”45, care pe toate le rânduiește spre folosul nostru,
spre a ne arăta importanța evitării păcatului și că nu trebuie să ridicăm obiecții
“despre toate câte par că se întâmplă potrivit raţiunii şi despre toate câte par că
se întâmplă împotriva raţiunii omeneşti, raţiunii celei de jos”46.
Orice taină trebuie acceptată prin credință, fără a pune întrebări care nu
fac altceva decât să conducă la îndoială și în final la deznădejde, moment în care
L-ai pierdut pe Dumnezeu, negând că El este iubire, bunătate, putere. Dacă dorim
să dobândim știința şi adâncurile Duhului, e de ajuns să le vrem ca să le avem47,
adică ajunge să-L chemăm pe Dumnezeu, ca El să vină și să Se sălășluiască în
adâncul ființei noastre, lucrând cu noi şi pentru noi.
43
XXIX, p. 232.
44
Ibidem, cap. C, p. 285.
45
Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme dogmatice: Plăgile Egiptului, în vol. Opere dogmatice, p.
187.
46
XXXV, p. 236.
47
Ibidem, cap. LXXIX, p. 271. Numai așa milostivirea lui Dumnezeu se va pogorî asupra omului,
conferindu-i “milă şi har” (Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme dogmatice: Imn către Dumnezeu,
în vol. Opere dogmatice, p. 213), în așa fel încât “… nici ca noaptea să nu ruşineze ziua cu ceva
din cele murdare şi nici să nu tulbure deşartele năluciri ale nopţii, ci mintea fără de corp să se
întreţină cu Tine, o, Dumnezeule, cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Sfântul Duh”. Sfântul Grigorie de
Nazianz, Poeme dogmatice: Imn de seară, în vol. Opere dogmatice, p. 216.
171
Concluzii
Făcând referire la acțiunea proniatoare a lui Dumnezeu, Sfântul Grigorie

afirmă că El este autorul lumii, nu întâmplarea. Întreaga creație este opera Sfintei
Treimi și „toate sunt în fața lui Dumnezeu, și cele ce au să fie și cele ce au fost și
cele câte există acum”. Nu trebuie introdusă noțiunea de timp în Dumnezeu;
timpul începe o dată cu crearea lumii. Mintea omenească înțelege cu anevoie
„pronia lui Dumnezeu, care unește și cârmuiește totul”. Dumnezeu le guvernează
și le conservă pe cele create. El nu este „nici în ședere și nici lipsit de
desăvârșire”.
Omul are o fire ușor oscilantă între bine și rău, motiv pentru care
Dumnezeu trebuie să-l supravegheze neîncetat, nu pentru a-l opri brusc de a-și
manifesta libertatea, ci pentru a-l ajuta să înțeleagă ceea ce este benefic pentru el.
Nu este „un lucru firesc ca să conducă lumea un altul în afară de Cel Care a
zidit-o”.
Autorul combate astrologia, necesitatea și fatalitatea, insistând asupra
faptului că „mitul astrologic” a fost demontat de însăși realitatea evenimentelor.
În viață, omul nu poate și constrâns de vreo necesitate din afară, el mișcându-se
după voia sa liberă, în deplină colaborare cu harul divin. „Înlăturarea
providenței, spune Sfântul Grigorie, este însăși a lui Dumnezeu înlăturare, de nu
cumva faci ținut de destin până și pe Dumnezeu”.
Providența divină exclude predestinația. Chiar dacă Dumnezeu, în
atotștiința și în atotînțelepciunea Sa, știe totul dinainte, acest lucru nu înseamnă
că El predestinează. Preștiința nu poate fi identificată cu predestinația. Dumnezeu
îl conduce pe om în ideea unei colaborări cu el, îi poartă de grijă, dar numai în
măsura în care și omul însuși înțelege că trebuie să-și poarte de grijă, luptând
asiduu pentru a înainta pe calea virtuții, spre desăvârșire.
Dumnezeu le rânduiește pe toate „atât în virtutea dreptății Sale, care dă
fiecăruia după merit, cât și în virtutea purtării Sale de grijă, prin care unește pe
toate”. Această rânduire, nu predestinare, se face în funcție de faptele fiecăruia,
știind că, în baza iubirii și a dreptății divine, binele va fi răsplătit și răul va fi
pedepsit. Omul nu poate să fugă de Dumnezeu. Fuga de Dumnezeu devine o fugă
spre Dumnezeu. Referitor la fuga aparentă de Dumnezeu, Sfântul Grigorie
Teologul scoate în evidență două exemple: cel personal (retragerea după
hirotonie) și cel al profetului Iona din Vechiul Testament, prilej cu care tratează
și învățătura privitoare la adâncul rânduielii Domnului.
172
Dacă Dumnezeu vede dinainte cele ce se vor întâmpla, El a dat și unor

persoane umane această putere, dar nu ca prin ele însele să prevadă totul, ci
vestind voia Sa. Prin urmare, Dumnezeu este Cel Care vorbește prin aceste
persoane, adică prin profeți.
Omul trebuie să fie conștient că nu este supus unui destin implcabil, de la
care nu se poate abate, dând mereu vina pe destin, pentru orice secvență nefericită
pe care o traversează. Nu este secerat “de nici un destin mai mare sau mai mic”,
ci este principalul vinovat pentru tot ceea ce i se întâmplă, în virtutea libertății
sale.
Bibliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Teoctist, Patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura
IBMBOR, București, 2005.
2. Bria, Magistrand Vasile I., Hristologia Sfântului Grigorie de Nazianz, în
Ortodoxia, nr. 2, București, 1960.
3. Goron, Prot. prof. Ioan, Curs de apologetică ortodoxă, apare cu binecuvântarea
Înaltpreasfințitului Bartolomeu, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, Editura Renașterea,
Cluj-Napoca, 2008.
4. Grigorie de Nazianz, Sfânt, Cele cinci Cuvântări Teologice ale celui între Sfinţi
Părintelui nostru Grigorie de Nazianz, traducere din limba greacă, introducere şi
note de Pr. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, Editura Anastasia, 1993.
5. Grigorie de Nazianz, Sfânt, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont sau Despre
preoţie, în vol. Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie din Nazianz, Sfântul
Efrem Sirul, Despre preoţie, traducere, introducere și note de Pr. Dumitru
Fecioru, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului Părinte Galaction, Episcopul
Alexandriei și Teleormanului, Editura Sophia, București, 2004.
6. Grigorie de Nazianz, Sfânt, Taina m-a uns (Cuvântări), traducere din limba greacă,
note introductive și comentarii: Pr. Dr. Gheorghe Tilea, Editura Herald,
București, 2004.
7. Grigorie de Nazianz, Sfânt, Opere dogmatice, Editura Herald, Bucureşti, 2002.
8. Evdokimov, Paul, Arta icoanei, o teologie a frumuseţii, traducere de Grigore Moga
și Petru Moga, Editura Meridiane, Bucureşti, 1993.
9. Florenski, Pavel, Dogmatică și dogmatism, Studii și eseuri teologice, traducere din
limba rusă, prefață și note de Elena Dulgheru, Editura Anastasia, București,
1998.
173
10. Picard, Max, Fuga de Dumnezeu, traducere de Patricia Merfu şi Pr. George
Remete, prefaţă de Pr. Prof. Dumitru Popescu, postfaţă de Pr. Prof. Constantin
Galeriu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998.
174
V. TRADUCERI
175
176
Doctrina spirituală a Sfântului Macarie cel Mare

în interpretarea Sfântului Simeon Metafrastul
Dr. G.E.H. PALMER

1
University Theologie of Oxford
Introducere
Predicile lui Macarie au fost atribuite în trecut Sfântului Macarie cel Mare
al Egiptului (300-390 d.Hr.). Un călugăr egiptean, din deşertul Sketis, apare în
mod predominant în Istoria Lausiacă a lui Paladie2 şi în Spusele Părinţilor din
Deşert3 şi este comemorat în calendarul bisericesc la data de 19 ianuarie. Dar
această însemnare este pasibilă de îndoială din mai multe motive. În mod
particular, sursele primare nu menţionează nimic despre orice tip de scrieri ale lui
Macarie din Egipt, în vreme ce fundalul şi locaţia presupuse de Omilii nu sunt
egiptene, ci diriene. Tot ce poate fi spus, fară certitudine, este că omiliile sunt
opera unui autor necunoscut, care a scris în Siria sau Mesopotamia în timpul
secolelor IV sau V.
Există similitudini legate de limbaj şi simbolism şi, uneori în termeni de
gândire, între Omiliile universale şi Messalianism, o mişcare ascetică eretică ce
îşi are originea în Siria, la sfârşitul secolului al IV-lea şi care s-a răspândit rapid
înspre alte părţi ale Răsăritului creştin. Unii învăţaţi au concluzionat faptul că
1
G.E.H. Palmer, teolog englez de înaltă ţinută academică la Universitatea Teologică din Oxford,
Marea Britanie, care şi-a adus contribuţia asupra evidenţierii spiritualităţii răsăritene prin
aprofundarea Parafrazelor Sfântului Simeon Metafrastul asupra Omiliilor Sfântului Macarie cel
Mare (al Egiptului) incluse în secţiunea Filocaliei, versiunea engleză. În volumul III al „The
Philokalia”, ediţia Fabel & Faber, London – Boston, 1984, la pp. 281-353, regăsim lucrarea sa
intitulată: „Saint Symeon Metaphrastis Paraphrase of the Homilies of Saint Makarios of Egypt”,
în care autorul englez evidenţiază în mai multe secţiuni învăţătura duhovnicească a Sfântului
Macarie cel Mare aşa cum reiese ea din Parafrazele spirituale ale Sfântului Simeon Metafrastul.
Acestea sunt traduse în totalitate de către masterandul în Teologie Ortodoxă al Facultăţii de Litere
din Baia Mare, Octavian BUTUZA, sub îndrumarea Pr. Conf. univ. dr. Adrian Gh. PAUL, care şi-
a dat acordul şi spre publicare în cuprinsul acestui număr al Revistei STUDIA.
2
Vezi capitolul 17.
3
Vezi Apophthegmata, colecţie alfabetică, P.G. Ixv, col. 257-258; E.T., paginile 124-38. Precum
şi Filocalia, vol. I, p. 29.
177
Omiliile reprezintă, în realitate, „Cartea ascetică” a mesalienilor şi, pe baza unor

mărturii neîntemeiate, aceasta i se atribuie lui Simeon din Mesopotamia, unul
dintre conducătorii mesalienilor.
Alţi specialişti, fără să nege aspectele similitudinii, susţin că aceste
lucruri nu ar trebui să fie exagerate. Învăţăturile eretice ale messalienilor sunt, de
fapt, de găsit în Omiliile universale; atunci când limbajul şi simbolurile asociate
mesalienilor vin în discuţie, ele sunt utilizate într-un mod ortodox. În adevăratul
sens al cuvântului, Omiliile continuă sa fie considerate azi, la fel ca în trecut, o
autentică expresie a creştinătăţii răsăritene, aflată în floare4.
Sfântul Nicodim Aghioritul şi Sfântul Macarie al Corintului nu au inclus
în Filocalia textul original al Omiliilor, care este repetitiv şi difuz, ci mai degrabă
o adaptare din sec. al XI–lea atribuită Sfântului Simeon Metafrastul - a nu fi
confundat cu Simeon, Noul Teolog. Simeon Metafrastul a urmat o carieră în
domeniul administrativ al serviciilor publice, ajungând la rangul de logofăt sau
cancelar, pe care l-a deţinut sub împărăţia lui Nikiphoros al II–lea, Phokas (963-
9), Ioan I Tzimiskis (969-76) şi Basil II (976-1025). Se presupune că a devenit
călugăr la sfârşitul vieţii şi este comemorat la data de 9 noiembrie. În mod
probabil este identificat cu cronicarul Simeon Magistrul. Un scriitor prolific, el
este recunoscut pentru ediţia sa „Martirologia Bisericii Ortodoxe de Răsărit” sau
„Vieţile Sfinţilor”. Tot el este probabil autorul rugăciunilor de dinainte şi de după
momentul Împărtăşaniei, adesea atribuite lui Simeon Noul Teolog.
Titlul grecesc din Filocalia afirmă că Simeon a parafrazat „Grupul celor
cincizeci Omilii” (cunoscută ca şi Colecţia II)5, dar în realitate materialul în mare
parte provine de la alt grup, cel al „Celor 26 Omilii” (Colecţia IV).6
4
Pentru o discuţie mai lărgită pe marginea întregului subiect, vezi operele lui H.Dorries, în special
„Simeon Mesopotamianul; Transmiterea Scrierilor lui Macarie (texte şi consultări), 55,I: Leipzig,
1941); Teologia lui Macarie/Simion” (Memorialistica Academiei de Stiinţe din Gottingen,, Clasa
Filologie-Istorie, ediţia a treia, Nr.103: Gottingen, 1978). Un scurt rezumat al mărturiilor, cu
bibliografie ulterioară, este furnizat de V. Desprez şi M. Canevet, în Dicţionar de Spiritualitate X
(1977), col. 20-43. Pentru un punct de vedere ortodox, vezi J. Meyendorff, Messalianism sau
Anti-Mesalianism? O privire actuală asupra Problemei Macariene, în Kyriakon. Scrierea
Johannes Quasten, vol. II (Munster, 1971), pp. 585-590; retipărite în Isihasmul Bizantin:
probleme istorice, sociale şi teologice (Retipăriri Variate: Londra, 1974), capitolul XV.
5
Cele 50 de Omilii ale lui Macarie, ed. H. Dorries, E. Klostermann şi M. Kroeger (Texte şi Studii
Patriarhale 4), Berlin, 1964.
6
Vezi Dicţionar de Spiritualitate X, col. 21.
178
În cadrul selecţiei sale7, Sfântul Simeon Metafrastul a încorporat teme

majore ce sunt predominante în Omiliile lui Macarie: conflictul constant sau
„războiul nevăzut” (146) din adâncul sufletului uman, lupta dintre har şi Satan,
dintre Duhul Sfânt şi spiritul malefic; „co-operarea” sau sinergia (41) dintre harul
divin şi voinţa umană; nevoia de experienţă personală directă pentru o „asigurare
deplină şi conştientă” (106) a faptului că Duhul Sfânt îşi are lăcaşul în noi - o
temă preluată şi dezvoltată de Sfântul Simeon, Noul Teolog. Apoi, se spun multe
despre slava învierii trupului uman, dar se insistă pe faptul că Sfinţii
experimentează ceea ce va veni: resurecţia finală este, pur şi simplu, înfăţişarea şi
manifestarea trupească a ceea ce este disimulat în viaţa prezentă a celor drepţi.
Pasajele asupra viziunii luminii divine (37-9) anticipează învăţămintele
Sfântului Grigore Palama şi a teoriei isihaste din secolul XIV.
În vreme ce Omiliile macariene nu subestimează nevoia de „sudoare a
frunţii” (51), ceea ce le evidenţiază este sensul de comuniune cu Sfântul Duh şi
cu dragostea şi bunăvoinţa pe care El le împărtăşeşte. Datorită mesajului lor
încurajator, al stilului lor viguros şi al ilustraţiilor simple, nu este surprinzător
faptul că sunt oferite spre lectură novicilor, în preajma primei lor descinderi în
mănăstiri.
Redăm în cele de mai jos conţinutul Parafrazelor Sfântului Simeon
Metafrastul asupra Omiliilor lui Macarie cel Mare.
1. Despre perfecţiunea duhovnicească
Primim mântuirea ca pe un dar divin al Duhului Sfânt. Dar pentru a atinge

măsura deplină a vieţii trebuie să deţinem credinţă şi iubire, şi să luptăm pentru a
ne exercita voinţa proprie cu integritate. În acest fel, moştenim viaţa eternă ca pe
o consecinţă atât a graţiei, cât şi a dreptăţii. Nu atingem stadiul final al maturităţii
spirituale doar prin puterea divină şi fără să facem niciun efort; dar nici nu
atingem măsura finală a libertăţii şi purităţii, ca rezultat al sârguinţei şi puterii
propri, fără ajutorul din partea divinităţii. Dacă Domnul Dumnezeu nu
construieşte casa, se spune, şi nu protejează oraşul, în zadar stă paznicul treaz şi
în zadar muncitorul şi zidarul trudesc (Ps. 127, 1-4).
Care este voinţa Domnului pe care Sfântul Pavel ne îndeamnă şi ne invită
să o urmăm (1Tes. 4,5)? Este purificarea totală de păcat, independenţa de
7
În P. G. tomul XXXIV, col. 821-841, exista un tratat ulterior Asupra păzirii inimii, care le
precede celorlalte tratate; acesta lipseşte din Filocalia.
179
pasiunile ruşinoase şi atingerea virtuţii depline. Cu alte cuvinte, purificarea şi

sanctificarea inimii se obţin prin participarea conştientă alături de Duhul Sfânt.
„Binecuvântaţi sunt cei cu in inima curată”, se spune, „pentru că aceia îl vor
vedea pe Dumnezeu” (Mat. 5,8) şi, din nou: „Fiţi desăvârşiţiţi, precum Tatăl
vostru ceresc desăvârşit este” (Mat. 5,8). Şi psalmistul spune: „Lasă inima mea
să-ţi pătrundă firea, astfel nu mă voi simţi ruşinat” (Ps. 119,80) şi: „Când ascult
de toate poruncile Tale, nu voi simţi ruşine” (Ps. 119,6). Şi celui care a întrebat:
„Cine va urca pe muntele Domnului sau cine va sta în locul Lui Sfânt?”,
psalmistul i-a răspuns: „Cel care are mâinile curate şi inima pură” (Ps. 24, 3-4),
adică cel care s-a curăţat de păcat atât prin faptă cât şi prin gândire.
Duhul Sfânt cunoscând că pasiunile secrete şi nevăzute sunt greu de
lepădat - pentru că sunt înrădăcinate în suflet - ne arată prin psalmist cum ne
putem purifica de ele. „Curăţă-mă de greşelile mele ascunse”, scrie psalmistul
(Ps. 19,12), ca şi când ar spune că prin multă rugăciune şi credinţă şi prin
întoarcerea deplină către Dumnezeu, suntem capabili, cu ajutorul Duhului Sfânt
să obţinem acest lucru. Dar cu condiţia să ne străduim să ne abţinem de la păcat şi
să avem grijă de inimile noastre (Prov. 4,23).
Moise indică faptul că sufletul nu trebuie împărţit între dorinţa pentru bine
sau rău ci trebuie să urmeze întotdeauna calea binelui; şi că nu trebuie să cultive,
sufletul, fructele virtuţii şi ale viciului deopotrivă, ci doar pe cele ale virtuţii.
Pentru că, spune Moise: „Nu aşezaţi laolaltă animale de diferite specii precum
boul şi măgarul; puneţi alături animale de aceeaşi specie şi veţi putea avea
rezultate” (Deut. 22,10). Altfel spus, nu lăsaţi virtutea şi viciul să lucreze
împreună pe tărâmul inimii voastre, lăsaţi doar virtutea singură să lucreze acolo”.
Şi spune: „Nu cultivaţi două feluri de fructe pe aceeaşi porţiune de teren” (Deut.
22,9). La fel, nu împerecheaţi animale de specii diferite, ci doar din aceeaşi
specie. Toate acestea reprezintă un mod indirect de a ne transmite că nu trebuie să
cultivăm şi virtutea şi viciul în noi înşine ci trebuie să ne devotăm pe deplin doar
cultivării fructelor virtuţii; şi nu trebuie să ne împărţim sufletul între două spirite
– Spiritul Domnului şi spiritul lumesc – ci trebuie să-l devotăm numai şi numai
Spiritului Domnului Dumnezeu şi să culegem doar fructele Lui. Din acest motiv,
psalmistul scrie: „Am prosperat în urma tuturor poruncilor Tale; urăsc orice cale
falsă” (Ps. 119,128).
Sufletul neprihănit care doreşte să fie unit cu Dumnezeu trebuie să se
păstreze pur nu numai în faţa păcatelor lumeşti, precum necastitatea, crima,
furtul, falsitatea, avariţia, lăcomia şi altele; ci într-o măsură şi mai mare, trebuie
să rămână pur în faţa păcatelor ascunse precum dorinţa, stima de sine, dorinţa de
popularitate, ipocrizia, dragostea de putere, răutatea, ura, lipsa de credinţă,
180
invidia, dragostea de sine şi altele de acest fel. Conform Scripturii aceste păcate
ascunse ale sufletului sunt la fel de pernicioase precum păcatele lumeşti. „Domnul
Dumnezeu a împrăştiat osemintele celor care au încercat să-l mulţumească pe
om” (Ps. 53,5); şi: „Domnul îl va detesta pe cel sângeros şi înşelător” (Ps. 5,6),
astfel clarificând faptul că înşelătoria este la fel de detestată de Dumnezeu precum
crima. Se numără printre cei ce săvarşesc păcate mari cei care vorbesc cu pace cu
vecinul lor dar au răutate în suflet (Ps. 28,3), şi altundeva vorbeşte despre cei care
comit fărădelegi în inima lor (Ps. 58,2). Şi mai spune: „Vai de cei despre care se
vorbeşte de bine” (Luca 6,26) - adică, atunci când vrei să-i auzi pe oameni
vorbind de bine despre tine şi când depinzi de glorie şi de laude, nu înseamnă că e
bine. Este adevărat că cei care fac bine nu pot să nu observe acest lucru. Într-
adevăr, Domnul spune: „Lasă lumina să strălucească în calea omului” (Mat.
5,16), deşi de aici se înţelege că facem bine pentru gloria lui Dumnezeu şi nu
pentru a noastră sau pentru a obţine laude. Dacă nu este aşa, atunci ne lipseşte
credinţa, pentru că Dumnezeu spune aşa: „Cum poţi avea credinţă când primeşti
onoare de la semenii tăi şi nu cauţi să o primeşti doar de la Dumnezeu?” (Ioan,
5,44). Sfântul Pavel ne îndeamnă să facem totul, chiar „să mâncăm şi să bem şi
să facem orice altceva, întru slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10,31). Şi Sfântul Ioan
aseamănă ura cu crima când spune: „Acel ce îşi urăşte fratele este un criminal” (1
Ioan 3,15).
„Dragostea suportă toate lucrurile şi le acceptă cu răbdare; dragostea nu
dă greş niciodată” (1 Cor. 13, 7-8). Această expresie, „nu eşuează niciodată”,
arată clar că dacă nu li s-a dat oamenilor eliberare totală de pasiuni, prin dragoste
deplină faţă de Duhul Sfânt, chiar şi cei care au primit daruri spirituale sunt
predispuşi la greşeală; aceştia sunt tot în pericol şi trebuie să-şi înfrângă teama de
atacurile lansate asupra lor de către spiritul răului. Sfântul Pvel arată că a nu fi în
pericolul de a cădea în pasiune înseamnă a te simţi bogat, avut, ceea ce depăşeşte
orice profeţie şi orice putere de a vindeca, nimic nu se compară cu această stare (1
Cor. 13, 1-8).
Sfântul Pavel a indicat aici scopul perfecţiunii, astfel că fiecare realizând
că este sărac în faţa unei asemenea bogăţii, ar putea să tânjească intens după ea şi
să se străduiască din greu să o obţină pe cale spirituală. După cum se spune:
„Aleargă ca să îţi atingi scopul” (1 Cor. 9,24).
A te nega pe tine însuţi înseamnă a fi pregătit să renunţi la tot de dragul
semenilor tăi şi să nu-ţi urmezi propria voinţă pentru nimic sau să deţii altceva
înafara hainelor tale. Cel care va atinge o astfel de stare şi va fi eliberat de toate
poverile, va face cu voioşie tot ce i se va cere. Îşi va privi toţi semenii şi, în
special superiorii, şi pe cei însărcinaţi cu treburile mănăstireşti, ca pe lorzii şi
181
stăpânii lui Iisus Hristos. În acest sens, acela ascultă de Iisus Hristos care a spus:
„Pe acela dintre voi care vrea să fie primul întotdeauna şi cel mai bun, lăsaţi-l să
fie ultimul dintre toţi şi servitorul şi sclavul tuturor” (Marcu 9,35), să nu aştepte
nici glorie, nici onoare sau laude de la semenii săi pentru serviciile şi
comportamentul său. Acela va servi pe semenii săi cu bunăvoinţă deplină, cu
dragoste şi simplitate, nu cu mândrie şi cu dorinţa de a câştiga popularitate, ci
privindu-se pe sine însuşi ca îndatorat faţă de toate.
Superiorii comunităţii, care duc pe umeri o povară grea, trebuie să se lupte
cu provocările răului, folosind arma umilinţei; dacă nu, autoritatea pe care o
exercită asupra semenilor îi va face mândri şi vor acţiona în defavoarea lor până
la sfârşit, mai degrabă decât pentru ei. Ei trebuie să fie ca nişte părinţi cuprinşi de
compasiune, în numele Domnului, dăruindu-se atât fizic, cât şi spiritual, menirii
lor. Aceştia nu trebuie să nesocotească rangul lor, de superiori în ceea ce priveşte
faptul că pot da ordine sau sfaturi chiar şi unor călugări mai experimentaţi sau pot
pedepsi pe cineva atunci când e necesar dar şi încuraja, când este cazul; altfel,
fiind umili şi blânzi vor crea confuzie într-un loc precum o mănăstire, prin
nerespectarea rangurilor fireşti ale superiorilor şi ale subordonaţilor. Cu toate
acestea, în proprile lor minţi trebuie să se considere servitori nemerituoşi ai
semenilor lor şi, deopotrivă, învăţători cărora li s-au încredinţat spre grijă copiii
Domnului; şi, manifestând bunăvoinţă nereţinută şi frică faţă de Dumnezeu, ei
trebuie să facă tot ce le stă în putinţă să-i determine pe semenii lor să devină apţi
pentru a presta o muncă bună, ştiind că răsplata pe care o vor primi de la
Dumnezeu va fi mare şi de neînstrăinat.
Sunt situaţii în care servitorii, a căror sarcină este de a-i instrui pe tineri,
nu ezită să recurgă la pedepse fizice, de dragul disciplinei şi al bunei purtări, chiar
şi când aceia pedepsiţi sunt copiii propriilor lor stăpâni. În mod similar, superiorii
trebuie să-i pedepsească pe cei care au nevoie de disciplină dar nu cu mânie sau
din răzbunare personală, ci cu compasiune şi în vederea beneficiului spiritual al
acestora.
Acela care vrea să aibă virtute trebuie să urmărească, înainte de toate şi tot
timpul frica de Dumnezeu şi dragostea divină, prima şi cea mai mare poruncă
(Mat. 22,38) Să-l caute neîncetat pe Domnul Dumnezeu ca să îi insufle dragostea
în inimă şi, astfel să avanseze şi să crească, cu graţie zi de zi prin dragoste
nestrămutată faţă de Dumnezeu. Prin sârguinţă şi efort, grijă şi luptă va deveni
capabil de a acumula dragoste faţă de Dumnezeu. În astfel de dragoste, a doua
poruncă, iubirea faţă de aproapele tău (Mat. 22,39), poate fi uşor îndeplinită. Să
fie cele două porunci mai importante decât celelalte. În felul acesta, poruncile
secundare le vor urma firesc pe cele primare. Dar cel care va neglija prima
182
poruncă, iubirea de Dumnezeu, ce vine din interiorul nostru, din conştiinţa faţă de
El, atunci, ca o consecinţă a acestei neglijenţe nu va putea ţine cont de a doua
poruncă ce prevede sârguinţa în credinţă. Fiindcă spiritul răului va face ca
poruncile divine să apară dure şi laborioase şi va insufla reticenţă în ceea ce
priveşte dragostea faţă de semeni; sau îl poate păcăli cu prezumţia de dragoste de
sine, umplându-i inima de aroganţă, făcându-l să creadă că el este cel mai
important şi merită stimă şi că a îndeplinit total poruncile.
Când un om crede că ţine seama perfect de porunci este evident că
greşeşte şi că încalcă măcar una dintre ele, de vreme ce se judecă pe sine şi nu se
supune adevăratei judecăţi. Dar când, după spusele Sfântului Pavel (Rom. 8,16),
Spiritul Domnului probează spiritul nostru, atunci într-adevăr suntem demni de
Iisus Hristos şi suntem fiii Domnului Dumnezeu. Cu toate acestea, lucrurile nu
mai stau aşa atunci când ne justificăm doar pe baza a ceea ce gândim. Nu omul
care porunceşte trebuie să primească încredere ci acela căruia Iisus Hristos ii
porunceşte (2 Cor. 10,18). Când unui om îi lipseşte frica de Dumnezeu, acesta, în
mod inevitabil, îşi doreşte gloria şi va căuta să primească laude de la cei pe care îi
serveşte. Aşa cum deja a fost explicat, asemenea persoană este numită
necredincioasă de către Iisus Hristos; pentru că, spune El: „Cum poţi avea
credinţă când primeşti onoare de la celălalt, în loc să cauţi onoarea care vine
doar de la Dumnezeu?” (Ioan 5,44).
După cum s-a mai spus, iubirea de Dumnezeu poate fi atinsă prin lupta
intelectului, meditaţie sfântă şi atenţie necontenită la tot ceea ce este bun.
Diavolul, dimpotrivă, ne înpiedică intelectul nelăsându-l să se devoteze dragostei
divine care presupune doar binele, ci insuflându-i pasiuni lumeşti. Fiindcă
intelectul în care sălăşluieşte iubirea de Dumnezeu înseamnă sfârşitul diavolului,
pieirea lui. De aici, numai prin prima poruncă, iubirea de Dumnezeu, acea
dragoste adevărată pentru semeni se poate îndeplini, şi acea simplitate adevărată
şi blândeţe, umilinţă, integritate, bunătate... toată coroana de virtuţi este de atins.
Este nevoie de multă luptă şi de multă muncă interioară nevăzută, de o profundă
scrutare a gândurilor şi învăţătură pentru sufletele noastre legată de percepţii,
înainte de a fi în stare să distingem binele de rău şi să reuşim să ne întărim şi să
dăm sufletului nostru putere prin devotamentul faţă de Dumnezeu. Fiindcă doar
gândind aşa faţă de Dumnezeu tot timpul, intelectul nostru va deveni una cu
Spiritul Domnului, precum spune Sfântul Pavel (1 Cor. 6,17).
Cei care aspiră la virtute trebuie să încerce din răsputeri să îndeplinescă
poruncile prin luptă inferioară susţinută, muncă şi meditaţie, neîncetat, zi şi
noapte, fie prin lucru sau rugăciune, fie când mănâncă sau beau sau fac orice
altceva. În felul acesta, orice reiese bine din aceste activităţi, va fi întru gloria lui
183
Dumnezeu şi nu întru cea personală. Îndeplinirea poruncilor nu prezintă

dificultate sau încurcătură pentru noi atunci când este facilitată de iubirea de
Dumnezeu şi când această iubire ne eliberează de toate poverile. După cum s-a
mai spus întregul efort al duşmanului este direcţionat către distragerea
intelectului de la frica şi iubirea faţă de Dumnezeu, ca să-l convertească spre
plăcerile lumeşti îndepărtându-l de ceea ce este cu adevărat bine şi arătându-i
ceea ce doar pare bine.
Patriarhul Avraam, când l-a întâmpinat pe Melchisedec, preotul
Domnului, i-a oferit primele fructe ale pământului şi astfel i-a obţinut
binecuvântarea (Gen. 14, 19-20). Prin acest incident, Spiritul indică faptul că
primele şi cele mai de seamă elemente ale constituţiei noastre – intelectul,
conştiinţa natura sufletului - trebuie iniţial oferite lui Dumnezeu ca şi sacrificiu
sfânt. Primele fructe şi cele mai de seamă dintre gândurile noastre pure trebuie
devotate neîncetat amintirii Lui, în iubirea faţă de El şi în tânjirea neîncetată la
El. În acest fel, putem creşte şi înainta zi de zi, ajutaţi de graţia divină. Atunci
povara îndeplinirii poruncilor ni se va părea uşoară şi vom reuşi să le ascultăm
fără greş şi ireproşabil, ajutaţi de Dumnezeu pe baza credinţei noastre în El.
Acolo unde practica ascetică este în discuţie, care virute este cea mai
importantă? Răspunsul este faptul că toate virtuţile sunt interrelaţionate şi se
succed ca şi când ar fi o secvenţă sacră, una depinzând de alta. De pildă
rugăciunea este legată de iubire, iubirea de voioşie, voioşia de blândeţe, blândeţea
de umilinţă, umilinţa de muncă, munca de speranţă, speranţa de credinţă, credinţa
de supunere şi supunerea de simplitate. În mod asemănător, viciile sunt legate
unul de celălalt: ura de mânie, mânia de mândrie, mândria de stima de sine, stima
de sine de necredinţă, necredinţa de inimă rea, inima rea de neglijenţă, neglijenţa
de prostie, prostia de apatie, apatia de nepăsare, nepăsarea de lipsa de toleranţă,
lipsa de toleranţa de iubirea de sine şi aşa mai departe cu toate celelalte vicii.
Diavolul încearcă să cultive şi să crească răul în orice lucru bun cu care
omul vine în contact, plantând în acesta seminţele stimei de sine, ale prezumţiei,
lamentării şi alte lucruri de acest gen, aşa încât ceea ce întreprindem nu se
întâmplă doar pentru Dumnezeu sau cu o inimă bună. Abel a oferit un sacrificiu
lui Dumnezeu din turma lui, în timp ce Cain i-a oferit fructele pământului, dar nu
cele dintâi; din acest motiv Dumnezeu a privit favorabil sacrificiul lui Abel şi nu
a luat în seamă darurile lui Cain (Gen. 4, 3-5). Acest fapt ne arată că este posibil
să faci un lucru bun într-un mod greşit – adică să-l faci cu neglijenţă, sau nu de
dragul lui Dumnezeu ci cu alt scop; din acest motiv acest lucru nu este acceptat
de către Dumnezeu.
184
2. Despre rugăciunea curată
Coroana fiecărei încercări bune şi vârful împlinirilor este persistenţa în

rugăciune. Prin ea, Dumnezeu ne ghidează şi ne împrumută o mână de ajutor,
ajungând să atingem şi celelalte virtuţi. În rugăciune sfinţii experimentează
comuniunea din energia ascunsă a sfinţeniei lui Dumnezeu şi uniunea interioară
cu ea, şi intelectul însuşi este adus prin dragoste neirosită în prezenţa Domnului.
„Mi-aţi dat bucurie inimii”, a scris psalmistul (Ps. 4,7); şi Dumnezeu însuşi a
spus că „împărăţia cerului este în voi” (Luca 17,21). Şi ce înseamnă faptul că
impărăţia este în noi, altceva decât că bucuria cerească a Spiritului este clar
acoperită pe sufletele noastre virtuoase? Fiindcă deja, în această viaţă, prin
comuniune activă cu spiritul, sufletul virtuos primeşte un soi de preludiu al
încântării, voioşie şi bucurie spirituală, de care sfinţii se vor bucura în impărăţia
etern luminată a lui Dumnezeu. Acest lucru îl afirmă şi Sfântul Pavel: „El ne
consolează la necaz, ca să putem şi noi, la rândul nostru să-i consolăm pe alţii
aflaţi la ananghie cu aceeaşi mangâiere pe care noi am primit-o de la
Dumnezeu” (2 Cor. 1,4). Şi alte pasaje din Psalmi fac trimitere la această bucurie
vie şi la consolarea Spiritului: „Inima şi trupul meu au reînviat prin Dumnezeu”
(Ps. 84,2); şi: „Sufletul meu va fi umplut cu măduvă şi grăsime” (Ps. 63,5).
Deoarece rugăciunea este cea mai măreaţă între munci, ea cere efort mai
mare şi atenţie din partea persoanei devotate ei, dacă nu diavolul o va priva de ea.
Ci cât mai tare o persoană se va îngriji de lucruri bune cu atât mai multe vor fi
piedicile puse de diavol; aşa încât omul trebuie să fie foarte vigilent, pentru ca
fructele iubirii şi ale umilinţei, simplitatea şi bunătatea – şi, odată cu ele, fructele
discriminării – să crească zilnic din persistenţa lui în rugăciune. Acest lucru va
duce la progres şi-i va desăvârşi sfinţenia, încurajându-i şi pe alţii să facă eforturi
asemănătoare.
Sfântul Pavel nu numai că ne învaţă să ne rugăm fără încetare şi să
persistăm în rugăciune (1 Tes. 5,17; Rom. 12,12), ci aşa face şi Dumnezeu când
spune că îi va vindeca pe cei care îi cer asta zi şi noapte (Luca, 18,7) şi ne
sfătuieşte „Să avem grijă şi să ne rugăm” (Mat. 26,41). Trebuie aşadar să ne
rugăm întotdeauna şi să nu ne pierdem inima (Luca, 18,1). Mai pe scurt: acela
care va persista în rugăciune trebuie să se lupte puternic dacă vrea să depăşească
orice obstacol pe care diavolul încearcă să i-l pună în calea persistenţei -
obstacole precum somnul, nepăsarea, slăbiciunea fizică, distragerea psihică,
confuzia intelectului, debilitatea şi altele, pe lângă atacurile spiritului malefic care
luptă violent împotriva noastră, opunându-ni-se şi încercând să ne oprească
sufletul din calea către Dumnezeu, atunci când acesta îl caută singur şi neîncetat.
185
Dacă umilinţa şi iubirea, simplitatea şi bunătatea nu ne guvernează

rugăciunea, atunci această rugăciune sau aşa-zisă rugăciune nu ne aduce nici un
câştig. Şi aceasta nu se aplică doar rugăciunii ci şi fiecărei întreprinderi sau
greutăţi de care avem parte de dragul virtuţii, fie ea virginitatea, postul, veghea,
psalmodierea, serviciul sau orice activitate. Dacă nu vedem în noi înşine fructele
iubirii păcii, veseliei şi simplităţii, umilinţei, blândeţii, credinţei şi amabilităţii,
atunci vom îndura greutăţi fără număr. Acceptăm necazurile ca să culegem
fructele. Dacă fructele iubirii nu sunt în noi munca noastră este inutilă. În acest
caz nu ne deosebim cu nimic de cele cinci fecioare virgine: pentru că inimile lor
nu erau pline de ulei sfânt acum, aici în viaţa prezentă cu energia Duhului activ în
virtuţi de care am amintit – au fost numite nepricepute şi au fost excluse din
camera regală a miresei, neputând a se bucura de nici o răsplată pentru eforturile
lor de a-şi păstra virginitatea (Mat. 25, 1-13). Când cultivăm o viţă de vie, toată
atenţia şi munca noastră este conferită aşteptărilor recoltei; dacă nu există recoltă,
toată munca noastră este în zadar. În mod similar, dacă prin acţiunea Duhului nu
percepem în noi fructele iubirii, ale păcii şi bucuriei şi ale altor calităţi menţionate
de Sfântul Pavel (Gal. 5,22), şi nu putem afirma acest lucru cu toată susţinerea şi
conştiinţa atunci munca noastra depusă în folosul virginităţii, al rugăciunii,
psalmodierii, postului şi veghei este inutilă. Pentru că aşa cum am mai spus
muncile şi necazurile sufletului şi trupului nostru trebuie preluate în aşteptarea
recoltei spirituale; şi unde virtuţile sunt în discuţie, recolta constă în încântare
spirituală şi plăcere incoruptibilă, transformate în mod secret de către Duhul Sfânt
în simţiri adevărate pentru inimile credincioase şi umile. Astfel, muncile şi
necazurile trebuie interpretate ca munci şi necazuri, şi fructele ca fructe. Dacă
cineva, din lipsă de cunoştinţe spirituale crede că munca şi necazurile lui sunt
fructele Duhului, îşi va da seama că este o iluzie, şi astfel, se va priva de
adevăratele fructe ale Duhului.
Persoana care s-a dedat în întregime păcatului, se complace în plăcere şi
încântare, în pasiuni nenaturale şi ruşinoase - necastitate, lăcomie, ură, şiretlicuri
şi alte forme ale viciului - ca şi când ar fi naturale. Adevăratul creştin, pe de altă
parte, participă fără efort, şi cu mare încântare şi plăcere, spirituală, fără piedici,
în căutarea tuturor virtuţilor şi a fructelor Duhului – iubire, pace, torelanţă
răbdătoare, credinţă, umilinţă şi a întregii galaxii de aur a virtuţilor – ca şi când ar
fi naturale. Acesta nu mai luptă împotriva pasiunilor răului, pentru că a fost
eliberat de ele de către Dumnezeu; din partea spiritului binecuvântat a primit
pacea perfectă a lui Iisus Hristos şi bucurie în inimă. Despre un astfel de om, se
poate spune că s-a unit cu Domnul şi a devenit acelaşi Duh cu El (1 Cor. 6,17).
186
Aceia care datorită imaturităţii lor spirituale nu se pot dedica în întregime

rugăciunii ar trebui să înceapă să-şi slujească semenii cu reverenţă, credinţă şi să
se devoteze fără frică. Ar trebui să facă asta pentru că ei privesc aceasta ca pe o
poruncă divină şi sarcină sfântă; nu trebuie să se aştepte la nicio răsplată, onoruri
sau mulţumire de la oameni şi ar trebui să se ferească de orice plângere, aroganţă,
slugărnicie. În felul acesta nu vor alimenta sau corupe munca aceasta
binecuvântată ci, prin plecăciunea lor, frica şi veselia vor fi acceptate de
Dumnezeu.
Domnul Dumnezeu s-a coborât la nivelul uman cu atâta dragoste,
bunătate şi compasiune divină pentru noi, încât a luat asupra Lui nu numai
acţiunea de a răsplăti orice lucru bun, ci şi aceea de a ne conduce, pas cu pas, de
la virtuţile simple la cele măreţe, aşa încât nici măcar un pahar cu apă oferit cuiva
să nu fie nerecompensat. Pentru că zice El: „Dacă oricine oferă chiar şi un pahar
cu apă rece cuiva, în numele unui discipol, vă spun cu adevărat, că acela nu va
sfârşi nerecompensat” (Mat. 10,42); şi altundeva: „Orice aţi fi făcut pentru
aceştia, aţi făcut pentru Mine” (Mat. 25,40). Numai acţiunea trebuie făcută în
numele Domnului, nu de dragul de a obţine onoruri din partea semenilor: Domnul
a spus „pur şi simplu în numele unui discipol, adică, cu dragoste şi frică de Iisus
Hristos. Aceia care fac bine ostentativ sunt dojeniţi categoric de Dumnezeu: „Vă
spun sincer că şi-au primit răsplata“(Mat. 6,2).
Simplitatea şi onestitatea, dragostea reciprocă, bucuria şi umilinţa de
orice fel trebuie să constituie fundaţia unei comunităţi. Altfel, defăimarea altora
sau văicăreala nu ne aduc niciun câştig. Acela care persistă în rugăciune nu
trebuie să defăimeze pe cel care e incapabil de acest lucru, nici acela care este
devotat slujbei în favoarea comunităţii nu tebuie să se plângă de cei care sunt
dedicaţi rugăciunii. Fiindcă dacă, atât cei care se roagă persistent, căt şi cei
devotaţi comunităţii fac asta în spiritul simplităţii şi al iubirii faţă de aproape,
superabundenţa celor dedicţi rugăciunii va compensa neajunsurile celor care
slujesc prin muncă şi invers. În acest fel, egalitatea pe care Sfântul Pavel o
propovăduieşte, este menţinută (2 Cor. 8,14): „acela care are mult nu trebuie să
abuzeze iar cel care are puţin, nu duce lipsă de nimic” (Exod. 16,18).
Voinţa Domnului este înfăptuită pe pământ ca şi în Cer, atunci când, aşa
cum ne este indicat, nu ne subapreciem unul pe celălalt şi când nu suferim de
invidie, atunci când suntem uniţi în simplitate şi iubire reciprocă, pace şi voioşie,
şi privind progresul semenilor noştri ca pe progresul nostru şi, deopotrivă, eşecul
lor, ca pe al nostru.
Acela care este slugarnic prin rugăciunea lui şi leneş şi neglijent prin
ajutorul dat semenilor lui sau prin orice altă îndeplinire a vreunei sarcini divine,
187
este denumit, în mod explicit, leneş de către apostoli şi acuzat ca fiind nevrednic
de pâinea lui. Pentru că Sfântul Pavel scrie că leneşul nu trebuie să aibă de
mâncare (2 Tes. 3,10); şi altundeva se spune că Dumnezeu îi dipreţuieşte pe cei
leneşi că nu poţi avea încredere într-un om leneş, şi că lenevia i-a învăţat pe mulţi
răul (Ecles. 33,27). Astfel, fiecare dintre noi trebuie să suporte fructul unei acţiuni
duse în numele Domnului, chiar dacă este implicat sârguincios într-o altă
activitate de bine. Altfel, va fi total şters şi fără şanse de a primi binecuvântări
veşnice.
Când oamenii susţin că este imposibil să atingi perfecţiunea, să fii odată
împreună şi pentru totdeauna eliberat de pasiune sau să încerci să te identifici
total cu Spiritul Sfânt, trebuie să cităm din Sfânta Scriptură impotriva lor, să le
arătăm că sunt ignoranţi şi că vorbesc periculos şi spun neadevăruri. Pentru că
Dumnezeu a spus: „Deveniţi perfecţi, precum Tatăl vostru ceresc este perfect!”
(Mat. 5,48), perfecţiunea însemnând puritate totală, şi: „Îmi doresc ca aceşti
oameni să fie cu Mine oriunde mă aflu, aşa încât să vadă gloria Mea” (Ioan
17,24). Şi: „Cerul şi pământul se vor sfârşi dar cuvintele Mele nu vor pieri” (Mat.
24,35). Şi Sf. Pavel spune la fel ca şi Iisus Hristos când scrie: „... aşa încât vom
prezenta pe fiecare om ca perfect întru Iisus Hristos” (Col. 1,28); şi: „... până
când dobândim toţi unitatea credinţei şi cunoştinţele Fiului Domnului Dumnezeu,
perfecţiunea umană la măsura staturii deplinătăţii lui Iisus Hristos” (Efes. 4,13).
Astfel, aspirând la perfecţiune, două dintre cele mai bune lucruri se ivesc, cu
condiţia să luptăm persistent, să căutăm să dobândim această măsură perfectă şi
dezvoltare; nu suntem în competiţie cu mândria, ne considerăm neînsemnaţi şi
inferiori pentru că încă nu ne-am atins scopul.
Aceia care neagă posibilitatea perfecţiunii pricinuiesc pagube sufletului
din trei puncte de vedere. În primul rând nu cred în Scripturi. Apoi, pentru că nu
îndeplinesc scopul deplin al creştinătăţii şi nu aspiră să o obţină nu sunt
îndreptăţiţi să spere la ea, nu au dreptul să fie înfometaţi sau însetaţi de dreptate
(Mat. 5,6); dimpotrivă, mulţumiţi de manifestarea directă şi având împliniri
minore de acest gen, abandonează aşteptarea binecuvântată şi preocuparea pentru
perfecţiune sau purificarea totală de pasiuniile răului. În al treilea rând, gândind
că si-au atins scopul atunci când au acumulat câteva virtuţi, şi neinsistând pe
scopul adevărat, nu doar că devin incapabili de orice fel de umilinţă sărăcie şi
remuşcare dar, bazându-se pe faptul că au ajuns aici, nu mai depun niciun efort de
a progresa, de a se dezvolta.
Oamenii care cred că este imposibil să obţii prin Duhul Sfânt „noua
creaţie” a inimii pure (2 Cor. 5,17) se supun în mod corect şi explicit judecăţii
apostolice, datorită lipsei lor de credinţă, ca şi aceia care au fost declaraţi
188
nemerituoşi pentru a păşi pe tărâmul promis, şi ale căror trupuri „au fost lăsate în
deşert” (Evr. 3,17). Ceea ce este descris aici în aparenţă, tărâmul promis,
semnifică defapt eliberarea de pasiuni, care este privită de apostoli ca scopul
oricărei porunci. Ca să-şi protejeze discipolii să nu alunece în necredinţă,
apostolul le spune: „Asiguraţi-vă, fraţii mei că nici unul dintre voi să nu aibă
inima cuprinsă de necredinţă şi faţa întoarsă de la Dumnezeu!” (Evr. 3,12). Prin
„faţa întoarsă” se referă nu la negarea lui Dumnezeu ci la neîncrederea în
promisiunile Lui. Interpretând evenimentele istoriei evreieşti în mod alegoric, şi
indicând sensul lor adevărat, El spune: „Unii, când au auzit, s-au revoltat, chiar
dacă nu toţi care au fost scoşi din Egipt de către Moise. Şi pe cine era înverşunat
Dumnezeu timp de 40 de ani ? Nu cumva pe cei care au păcătuit şi ale căror
trupuri au fost abandonate în deşert ? Şi cui le-a promis El că nu vor cunoaşte
odihna vreşnică dacă nu tot celor care au refuzat să creadă ? Vedem aşadar că
datorită necredinţei lor nu au primit asta (Evr. 3, 16-19): „Să ne temem aşadar”;
chiar dacă promisiunea Lui de a ne da odihnă veşnică este adevărată, unii dintre
noi ar putea fi excluşi. Pentru că am auzit mesajul divin, ca şi ei; dar cel pe care l-
au auzit ei nu le-a fost de folos, dacă nu a fost însoţit de credinţă din partea lor.
Noi care avem credinţă vom primi odihna veşnică (Evr. 4, 1-3). Curând după
aceasta, revine cu aceeaşi concluzie: „Să ne străduim să primim această odihnă
aşa încât nimeni să nu sufere de lipsă de credinţă” (Evr. 4,11). Pentru creştini ce
altă odihnă mai bună este decât eliberarea de pasiunile ruşinoase şi de a se simţi
pătrunşi pe deplin de Spiritul Sfânt? Şi apostolul din nou insistă asupra acestui
fapt: „Haideţi să ne apropiem cu inima curată şi cu credinţă totală şi cu sufletele
curăţate de conştiinţa răului!” (Evr. 10,22). Binecuvântărilor fără număr promise
de Dumnezeu oamenilor trebuie să le răspundem prin devotament şi să le
considerăm adevărate şi sigure. În acest fel, chiar şi prin slugărnicie sau debilitate
nu ne dăruim pentru totdeauna lui Dumnezeu dacă nu ne străduim să atinge
măsura perfectă a virtuţii, printr-o credinţă pură; astfel am putea obţine un gram
de milă din parte Lui.
Rugăciunea combinată corect cu înţelegerea este superioară oricărei
virtuţi şi porunci. Domnul Însuşi dovedeşte asta. În casa Martei şi a Mariei, El o
compară pe Marta, care s-a angajat să aibă grijă de El, cu Maria care a stat
bucuroasă la picioarele Lui bând din ambrozia cuvintelor Sale divine. Când Marta
s-a plâns şi l-a chemat pe Iisus Hristos, El a lămurit-o spunând: „Marta eşti
nerăbdătoare şi necăjită pentru multe lucruri; nu e nevoie decât de un singur
lucru: Maria a ales ce e mai bine, şi acest lucru nu i se poate lua” (Luca 10, 41-
42). El a spus asta nu ca să discrediteze slujba ci ca să distrugă clar ce este
profund şi ce este simplu. Cum să nu fi sancţionat El aceasta când El Însuşi le
189
spălase picioarele discipolilor săi şi i-a îndemnat pe aceştia să se comporte la fel

şi între ei? (Ioan 13, 4-16). Mai mult de atât, apostolii înşişi, când au fost opresaţi
că serveau la masă, au ales rugăciunea şi înţelegerea ca forme superioare de
slujire. Nu este corect, au spus ei să abandonăm cuvântul Domnului ca să sevim
la masă. Lăsaţi-ne să chemăm oameni aleşi, cuprinşi de Duhul Sfânt pentru acest
lucru; noi ne vom devota rugăciunii.(Fapte, 6, 2-4). În felul acesta ei au pus
primele lucruri în faţa lucrurilor secundare deşi au recunoscut că ambele reies din
aceeaşi rădăcină binecuvântată.
3. Despre toleranţă răbdătoare şi discriminare
Semnele care îi insoţesc pe cei care se supun cunoştinţelor Domnului şi

care oferă fructe alese sunt: oftatul, plânsul, necazul, neliniştea, rugăciunea,
tăcerea, amărăciunea, inima mâhnită, toate datorate devotamentului religios. În
plus, acţiunile lor manifestă vigilenţă, post, autocontrol, blândeţe, toleranţă,
rugăciune persistentă, studiul Scripturilor divine, credinţă, umilinţă, afecţiune,
greutăţi, iubire, amabilitate, curtoazie şi - suma tuturor - lumină, care este
Dumnezeu. Semnele care îi insoţesc pe cei care nu produc fructele vieţii sunt:
visarea cu ochii deschişi, curiozitatea, lipsa de atenţie, instabilitatea; şi, în
actţiunile lor ei manifestă lăcomie, furie, ură, înşelăciune, ultimul cuvânt,
necredinţă, dezordine, uitare, nelinişte, lăcomie sordidă, avariţie, invidie,
mulţumire fără de sens, şi - suma tuturor - întuneric, ceea ce înseamnă Satan.
Conform providenţei divine, diavolul nu a fost trimis imediat la Ghenna,
ci sentinţa i-a fost amânată ca să poată să testeze voinţa omului. În acest fel el
conferă neintenţionat maturitate deplină şi dreptate sfinţiilor, prin promovarea
îndurării lor răbdătoare, asta însemnând gloria lor deplină; şi, în acelaşi timp prin
reaua voinţă a diavolului şi urzeala lui împotriva sfinţilor îşi justifică pe deplin
pedeapsa proprie meritată. Astfel păcatul devine mai bine subliniat, după cum
spune Sfântul Pavel (Rom. 7,13).
Amăgindu-l pe Adam şi astfel stăpânindu-l, diavolul l-a privat de
autoritate şi s-a autoproclamat domnul acestei lumi. Fiindcă la început,
Dumnezeu l-a numit pe om stăpânul acestei lumi şi al lucrurilor vizibile (Gen. 1,
2-26). Focul nu avea putere asupra lui, apa nu-l îneca niciun animal nu-l ataca,
şerpii veninoşi nu aveau efect asupra lui. Dar odată ce a fost înşelat şi şi-a predat
stăpânirea celui care l-a amăgit, a pierdut. Din acest motiv vrăjitorii şi magicienii,
utilizând magia diabolică au devenit cu permisiunea lui Dumnezeu făcători de
miracole; ei au putere asupra şerpilor veninoşi şi pot provoca foc şi apă, după
190
exemplul urmaşilor lui Jannes şi Jambres care i s-au opus lui Moise (Exod. 7-8; 2
Tim. 3-8), şi după Simion care i s-a opus marelui apostol Petru (Fapte 8, 18-24).
Atunci când diavolul a zărit gloria lui Adam strălucind pe faţa lui Moise
(Exod. 34, 30-31), a fost îngrijorat pentru că întrezărea năruirea apropiată a
regatului său. Cuvintele Sfântului Pavel, „Moartea şovăia între Adam şi Moise,
chiar şi în ceea ce-i privea pe cei care nu păcătuiseră” (Rom. 5,14), pot fi
interpretate ca referindu-se la asta. Faţa plină de glorie a lui Moise a păstrat
exemplul primului om creat de Dumnezeu. Pentru acest motiv, atunci când
moartea adică diavolul care o cauzează - a văzut asta, şi-a dat seama că lumea lui
v-a pieri, aşa cum de fapt s-a întâmplat odată cu naşterea lui Iisus Hristos.
Adevăraţii creştini sunt astfel cuprinşi de această glorie chiar şi în zilele noastre.
În sinea lor ei au anulat moartea, adică pasiunile ruşinoase, de vreme ce Duhul
Sfânt străluceşte pe deplin şi conştient în sufletele lor, din cauză că gloria Duhului
Sfânt există în ei. Prin Înviere, moartea este total abolită.
Atunci când diavolul a folosit femeia ca pe complicele lui, l-a păcălit pe
Adam, l-a privat de gloria care-l cuprinsese. Astfel Adam s-a simţit dezgolit şi a
perceput desfigurarea, de care nu era conştient până atunci pentru că îşi delectase
mintea cu frumuseţile cereşti. După această transgresiune, pe de altă parte,
gândurile lui au devenit pur materiale şi simplitatea şi bunătatea minţii lui au
devenit conectate cu grijile lumeşti legate de rău. Închiderea paradisului şi
plasarea heruvinilor cu sabia arzătoare, pentru a preveni intrarea (Gen. 3,24),
trebuie privită ca un fapt actual; dar înseamnă şi realitate întâlnită în interiorul
fiecărui suflet. Un văl de întuneric - focul spiritului lumesc - înconjoară inima,
împiedicând intelectul să se unească cu Dumnezeu dar sufletul care se roagă şi
crede în El, Îl iubeşte şi Îl doreşte. Toate aceste lucruri pot fi învăţate din
experienţa celor care într-adevăr se încred în Domnul Dumnezeu, persistă în
rugăciune şi luptă cu zel împotriva duşmanului.
Domnul acestei lumi este un sceptru al pedepsei şi un bici pentru
începătorii vieţii spirituale. Totuşi, aşa cum s-a mai spus, acestea aduc, mare
glorie şi onoare datorită mâhnirilor şi încercărilor grele cu care se confruntă omul.
În acest fel îi ajută să obţină starea de perfecţiune şi, în acelaşi timp îi pregăteşte
perntru o pedeapsă mai grea şi mai dură. Pe scurt, ceva care merită foarte mult ni
se oferă răul, care nu urmăreşte binele dar contribuie la gloria binelui pentru că, în
sufletele a căror intenţie este curată, chiar şi ceea ce pare rău va rezulta în ceva
bun. După cum spune Sfântul Pavel: „Toate lucrurile se împletesc pentru binele
pe care-l iubeşte Dumnezeu” (Rom. 8,28).
Din acest motiv, biciul pedepsei a fost îngăduit, aşa încât prin el, ca într-
un cuptor să existe suferinţă; dar cei nevrednici de acest test, uşor de distrus, sunt
191
respinşi dacă nu rezistă la căldura focului. Diavolul îi testează şi îi mâhneşte pe

oameni, atât cât îşi permite. Cunoscând natura exactă a tuturor lucrurilor,
Dumnezeu permite fiecărei persoane să fie încercată după puterile ei. După cum
spune Sfântul Pavel: „Trebuie să avem încredere în Dumnezeu nu ca să ni se
încerce puterile peste măsură ci pentru a încerca să putem să ieşim la liman” (I
Cor. 10,13).
După cum spune Domnul, persoana care caută şi cere şi care nu renunţă
niciodată să se roage va obţine ceea ce vrea (Mat. 7, 8). Doar că trebuie să aibă
curajul să implore în continuu cu intelectul şi cu vorba, şi să adere la Dumnezeu
implacabil şi cu veneraţie; nu trebuie să se lase prins în mreje de lucruri lumeşti
sau să se dedice pasiunilor rele. Acela care a spus : „Orice ai cere din rugăciune,
dacă crezi, vei primi” (Mat. 21,22), nu este un mincinos. Aceia care spun că şi
dacă îndeplineşti toate poruncile în speranţa atingeri graţiei divine în această
viaţă, nu vei câştiga nimic - aceia sunt ignoranţi şi ceea ce susţin este greşit,
împotriva Scripturilor divine. Nu există nedreptate întru Dumnezeu care să-l facă
pe om să eşueze în a-şi îndeplini îndatoririle. Noi doar trebuie să ne îngrijim ca
atunci când vine timpul ca sufletul nostru să părăsească trupul nostru nenorocit,
să ne aflăm încă în plină luptă spirituală, în aşteptarea promisiunii divine,
păstrându-ne credinţa şi căutând să rămânem cu Dumnezeu. Nu fiţi neîncrezători
în mine când spun că veţi merge înainte cu bucurie, cu încredere şi că veţi merita
să vedeţi împărăţia Domnului Dumnezeu. Dacă sufletul vostru va fi rafinat prin
credinţă şi ardoare, sunteţi deja în comuniune cu Dumnezeu. Bărbatul care
priveşte cu poftă la o femeie, a comis adulter (Mat. 5,28), şi chiar dacă nu şi-a
întinat corpul, este privit deja ca vinovat de adulter. La fel cel care elimină răul
din inima sa şi care speră întru Domnul Dumnezeu prin sârguinţă, implorare şi
iubire, se bucură deja de uniunea cu El şi a primit darul nepreţuit, faptul că poate
persista în rugăciune. Dacă oferi un pahar cu apă rece şi nu eşti răsplătit pentru
aceasta (Mat. 10,42), cât de mult crezi că Dumnezeu va da din ceea ce a promis
acelora care se devotează Lui zi şi noapte?
Acelora care sunt nedumeriţi de ceea ce li se va întâmpla într-o buna zi
dacă vor simţi ură faţă de fratele sau sora lor, sau care îşi dau seama care vor
apuca o altă pasiune rea, ar trebui să li se spună că trebuie să se lupte fără încetare
împotriva diavolului şi a gândurilor rele. Pentru că, acolo unde guverneză
întunericul şi pasiunea pentru rău, este imposibil să nu rodească fructele răului,
vizibil sau invizibil. O rană fizică, fie ea şi doar uşor vizibilă, supurează şi emană
miros sau se umflă şi se dezumflă, până este total vindecată. Acest lucru se
întâmplă şi atunci când este tratată şi când niciun remediu nu este omis cu
bunăştiinţă. Dar dacă supuraţia este neglijată, poate duce la sticăciunea întregului
192
trup. Într-un mod similar pasiunile sufletului, chiar dacă primesc mare atenţie, vor
continua să mocnească până când, cu hotărâre fermă sunt definitiv vindecate prin
graţia şi implicarea lui Iisus Hristos. Pentru că există în mod cert un factor ascuns
de „poluare” şi o întunecime ciudată a pasiunilor care, în ciuda naturii umane
pure, insinuează greşeala lui Adam pentru întreaga umanitate; această pasiune
întinează atât sufletul cât şi trupul. Dar aşa cum fierul atunci când i se dă foc sau
este lovit, este purificat, sau aurul când este amestecat cu fier sau cupru, este
separat de foc de aceste elemente, sufletul, prin pasiunea lui faţă de Domnul
Dumnezeu, „lovit“ de Duhul Sfânt va fi curăţat de orice pasiune şi orice păcat.
Aşa cum multe lămpi pot fi aprinse de acelaşi ulei sau de la aceeiaşi
lumină şi totuşi să nu ofere o strălucire asemănătoare, aşa darurile ce provin din
diferite virtuţi reflectă lumina Duhului Sfânt în feluri diferite. Sau, precum
locuitorii unui singur oraş care consumă pâine şi apă, sunt uni bărbaţi, altele
femei, alţii bebeluşi sau copii, oameni în vârstă, ...toţi sunt diferiţi; sau cum grâul
cultivat pe acelaşi sol are seminţe diferite, chiar dacă mai apoi este stocat în
acelaşi hambar: aşa se pare că după Înviere se vor distinge grade diferite de
glorie, totul depinde de nivelul de virtute atins şi măsura participării alături de
Duhul Sfânt în viaţa prezentă. Aceasta este semnificaţia expresiei „o stea diferă
de alta prin slavă” (I Cor. 15,41).
Chiar dacă unele stele sunt mai mici decât altele, toate dau aceeaşi
lumină. Imaginea este clară dar să acordăm atenţie unui singur lucru: după ce ne
naştem întru Spiritul Sfânt, să ne spălăm de păcatele sufleteşti. Odată ce această
naştere se pretece înseamnă că o imagine a perfecţiunii este vie deja în noi, într-o
formă incipientă, deşi încă nu este exprimată în termeni de putere, intelect sau
curaj. Cine atinge măsura totală a maturităţii, în mod firesc este caracterizat şi de
trăsături copilăreşti (1 Cor. 13,11). De aceea Sfântul Pavel spune că se va sfârşi
propăvăduiala prin profeţii (I Cor. 13,8). Aşa cum un adult nu consumă mâncare
destinată copiilor sau vorbeşte ca şi ei, fiindcă a intrat în alt stadiu al vieţii sale,
aşa persoana care se apropie de perfecţiunea în virtute încetează să mai fie copil.
Ca să-l cităm pe Sfântul Pavel din nou: „Când cresc, închei cu lucrurile
copilăreşti” (I Cor. 13,11).
Persoana care se naşte întru Duhul Sfânt este într-o anumită măsură
perfectă, aşa cum îl numim pe un bebeluş perfect atunci când are atât mâini cât şi
picioare sănătoase. Dar Dumnezeu nu ne-a acordat daru Duhului Sfânt pentru a
cădea în păcat. Omul însuşi este cauza relelor în care cade: lipsa unui trai în
concordanţă cu graţia duce la acapararea lui de către rău. Omul poate greşi prin
gând dacă este neglijent, neatent sau arogant. Sfântul Pavel spune: „Ca să nu
cresc excesiv de întuziasmat, mi s-a dat un ghimpe în inimă, mesagerul lui Satan”
193
(2 Cor. 12,7). Şi dacă omul i-ar da ocazie diavolului nu ar fi dominat de el. Dar
dacă în final dimpotrivă se supune graţiei divine, atunci se află de partea lui Iisus
Hristos. Dacă nu se întâmplă aşa, chiar dacă se naşte întru Duhul Sfânt, datorită
acţiunilor sale îl va urma pe diavol. Fiindcă dacă, fie Dumnezeu sau diavolul l-au
acaparat, omul însuşi nu poate decide cauza căderi lui în iad sau a ajungerii lui în
Împărăţia Domnului.
Cel care urmează calea spirituală trebuie să acorde mare atenţie
discriminării, fiindcă abilitatea de a distinge dintre bine şi rău, şi de a analiza şi
înţelege trucurile diferite prin care diavolul încearcă să ducă omul pe căi greşite
ne conferă siguranţă şi ne ajută în toate. Dacă vrea să testeze virtutea soţiei sale şi
vine într-o noapte la ea, deghizat în altcineva, iar aceasta îl refuză, el se va
înveseli şi v-a căpăta siguranţă. Exact aşa se întâmplă şi cu noi în ceea ce priveşte
atacurile spiritului rău. Chiar dacă respingi spiritele cereşti ele se vor bucura de
asta şi te vor ajuta să participi în continuare cu graţie, pentru că datorită acestor
dovezi ale tale de iubire de Dumnezeu te vor umple de încântare spirituală. Deci
nu te abandona datorită îngustimii minţii tale încercărilor spiritelor rele, chiar
dacă acestea sun întrupate de îngeri, ci fii vigilent, analizându-le foarte atent.
Astfel vei întâmpina binele şi vei refuza răul, vei creşte în tine graţia pe care
păcatul, oricât s-ar ascunde în tine acţiunile graţiei, nu o poate simula. Cum spune
Sfântul Pavel „Satan se poate transforma într-un înger al luminii ca să-şi atingă
scopul”(2 Cor. 11,14); chiar dacă se manifestă într-o manieră glorioasă nu poate
produce în noi efectele graţiei divine şi este atunci foarte clar faptul că viziunea
aceasta este falsă. Diavolul nu poate aduce iubire, fie pentru Dumnezeu, fie
pentru aproapele tău, sau blândeţe, umilinţă, veselie sau pace, sau echilibru în
gândirea omului, sau ura faţă de lume, linişte spirituală sau dorinţă de lucruri
cereşti; nici nu poate înăbuşi pasiuni sau plăceri senzuale. Acestea sunt clar,
munci ale graţiei. Pentru că fructele Duhului sunt iubirea, bucuria, pacea şi altele
(Gal. 5,22), în timp ce diavolul este apt şi puternic în promovarea mândriei şi a
dispreţului. Trebuie să cunoaşteţi dacă strălucirea intelectului sufletesc al vostru
este de la Dumnezeu sau de la Satan. După ce şi-a dezvoltat puterile
discriminatorii, distincţia este imediat clară sufletului, prin percepţie intelectuală.
Aşa cum gâtul, prin simţul gustului dinstinge diferenţa dintre vin şi oţet, chiar
dacă arată la fel, sufletul prin simţul său intelectual şi energie poate distinge
darurile Duhului de fanteziile diavolului.
Sufetul trebuie să urmărească şi să anticipeze cu atenţie aşa încât să nu
devină captiv puterilor diavolului nici la o clipire. Chiar dacă într-o capcană doar
o parte din animal este prinsă, defapt întregul trup este capturat, şi cade pe mâna
vânătorilor; acelaşi lucru i se poate întâmpla şi sufletului aflat la mâna duşmanilor
194
săi. Psalmistul spune clar: „Au pregătit o capcană pentru picioarele mele şi mi-au
înclinat sufletul” (Ps. 57,6).
Cel care vrea să intre în casa omului puternic pe poarta îngustă şi să
dispară cu bunurile acestuia (Mat. 7,14; 12,29) nu trebuie să se dedea luxului şi
bunăstării, ci să se întărească în Duhu Sfânt cu gândul la expresia „Carnea şi
sângele nu pot moşteni Împărăţia Domnului” (I Cor. 15,50). Dar cum să se
întărească întru Duhul Sfânt? Aici el trebuie să fie atent la cuvintele Sf. Pavel
cum că înţelepciunea lui Dumnezeu este privită ca o prostie de către om (I Cor.
1,23), ca şi la cuvintele lui Isaia care spune că l-a văzut pe fiul omului şi
înfăţişarea lui era dispreţuitoare şi că a fost ferit de toţi fiii omului (Is. 53,3).
Astfel cel care vrea să fie fiul Domnului trebuie să se umilească la fel şi să fie
privit ca prost şi josnic să nu-şi întoarcă faţa atunci când este scuipat (Is. 50,6), să
nu caute frumuseţea şi gloria acestei lumi, să nu aibă unde să pună capul pe pernă
(Mat. 8,20), să fie umilit şi batjocorit, călcat în picioare, privit ca un obiect al
compasiunii, atacat vizibil şi invizibil şi totuşi să reziste mintal. Atunci Fiul
Domnului care a spus „Voi locui şi voi fi cu voi” (Lev. 26,12) va deveni viu în
inima voastră şi veţi primi puterea şi forţa necesară (Mat. 12,29) de a lupta cu
şerpii şi scorpionii (Luca 10,19).
Nu ni se cere niciun pic de efort ca să murim. Iisus Hristos spune:
„Împărăţia Domnului este în voi” (Luca 17,21); dar cel care luptă împotriva
noastă şi ne capturează găseşte o cale de a fi în noi. Astfel, sufletul nu tebuie să-şi
găsească odihna până când nu-l ucide pe cel care l-a luat prizioner. Atunci toată
durerea suferinţa şi oftatul vor dispărea (Is. 35,10), pentru că apa a potolit setea
pământului (Is. 43,20) şi deşertul s-a umplut de ape (Is. 41,18). Pentru că El a
promis să umple inima seacă cu apă vie, vorbind mai întâi prin profetul Isaia,
spunând: „Voi da apă acelora care sunt însetaţi şi care vor umbla prin deşert”
(Is. 44,3); şi apoi: „Cine va bea din apa pe care i-o voi da, nu va mai fi niciodată
însetat” (Ioan 4,14).
Sufletul subjugat de nepăsare este posedat şi de lipsă de credinţă. Din
această cauză zi de zi nu caută să dea atenţie Evangheliei. Nedând atenţie
zbuciumului interior este luat captiv de îngâmfare şi adesea entuziasmat de visuri.
Îngâmfarea orbeşte sufletul nelăsându-l să-şi perceapă propria-i slăbiciune.
Aşa cum nou-născutul este imaginea omului adult, sufletul este, într-un
sens sigur imaginea lui Dumnezeu, Cel care ne-a creat. Copilul, când creşte
începe gradat să-şi recunoască tatăl şi când ajunge la maturitate îşi aranjează
lucrurile egal şi reciproc, tată cu fiu şi fiu cu tată şi averea tatălui este dezvăluită
fiului. Ceva asemănător trebuie că s-a întâmplat şi cu sufletul. Înainte de cădere
sufletul trebuie să fi progresat şi să fi obţinut maturitate deplină (Efes. 4,13). Dar
195
prin cădere a fost într-o mare de uitare, într-un abis al iluziei şi a locuit între
porţile iadului. Fiind separat de Dumnezeu de o distanţă uriasă nu s-a putut
apropia de creatorul lui ca să-l recunoască aşa cum se cuvine. Dar de la început
prin profeţi Dumnezeu l-a chemat înapoi şi l-a atras prin cunoştinţele Lui. În
final, prin sosirea lui pe pământ a împrăştiat uitarea, deziluzia; apoi, spărgând
porţile iadului, El a pătruns sufletul deziluzionat, dăruindu-i-se ca model. Cu
ajutorul acestui model, sufletul poate ajunge la maturitate şi poate atinge
perfecţiunea Dului Sfânt. Pentru binele nostru, ştiinţa lui Dumnezeu care este
divină este tentată de diavol şi îndură defăimări, batjocuri, atacuri din partea
oamenilor sălbatici şi în final, moartea pe Cruce, arătându-ne ce atitudine trebuie
să luăm împotriva celor care defăimează şi îşi bat joc de noi şi care ne conduc
înspre moarte. Astfel devenim surzi şi muţi în faţa lor, nu ne deschidem gura,
percepând clar subtilitatea şi energia răului şi, ca şi când am fi bătuţi în cuie pe
cruce, putem să-L chemăm ca să ne elibereze de moarte (Evr. 5,7).
Dacă vrei să te întorci la tine însuţi şi să recuperezi gloria pe care ai
pierdut-o prin nesupunere, ţinând cont mai mult de ordinele şi sfatul diavolului,
decât de poruncile lui Dumnezeu, atunci trebuie să închei socotelile cu cel pe care
l-ai ascultat şi să te întorci la Dumnezeu. Dar trebuie să ştii că numai după multă
muncă îţi vei recâştiga bogăţia. Şi nici nu este în avantajul tău să atingi această
stare binecuvântată fără să suferi şi să depui efort, pentru că dacă e aşa, vei pierde
ceea ce ai primit în favoarea duşmanului. Trebuie să ne dăm seama fiecare de ce
am pierdut şi să repetăm lamentaţia profetului: „Moştenirea noastră este prădată
de străini şi casa noastră de rătăciţi” (Plângerile lui Ieremia 5,2), pentru că am
nesocotit poruncile Domnului şi ne-am lăsat pradă dorinţelor, căutând încântarea
în gânduri sordide şi lumeşti. Atunci sufletul nostru era foarte departe de
Dumnezeu şi eram ca nişte orfani de tată. Astfel, dacă ne preocupă sufletul nostru
trebuie să alungăm gândurile rele şi „toată stima de sine care nu ţine cont de
ştiinţa lui Dumnezeu” (2 Cor. 10,5). Atunci când vom păstra templul lui
Dumnezeu fără pată, Cel care a promis că va locui în el, va veni la noi. Sufletul
îşi recapătă moştenirea şi este priviliegiat în templul lui Dumnezeu. Fiindcă astfel
El însuşi l-a alungat pe diavol şi armata lui şi de aici înainte El va domni în noi.
Ceea ce Creatorul i-a spus direct lui Cain, că va rătăci pe pământ
lamentându-se şi tremurând (Gen. 4,12), înseamnă de fapt un portret al tuturor
păcătoşilor. Fiindcă Adam, care a încălcat porunca s-a făcut vinovat de păcat de
gânduri necontenite, frică, laşitate şi necaz. Orice suflet care nu renaşte prin
Dumnezeu este aruncat încolo şi încoace de dorinţele şi plăcerile duşmanului şi
este cerut ca grâul măcinat printr-o sită. Pentru a demonstra că cei care acţionează
în funcţie de dorinţele diavolului poartă în ei imaginea păcatului lui Cain,
196
Dumnezeu a spus: „Căutaţi să îndepliniţi dorinţele tatălui vostru, ucigaşul. El a

fost ucigaşul încă de la început şi nu are rădăcinile în adevăr” (Ioan 8,44).
Este semnificativ faptul că omul se simte atras de spectacolul oferit de un
rege lumesc; şi cum toţi care locuiesc în oraşul în care regele îşi are reşedinţa
tânjesc să-i vadă extravaganţa şi ostentaţia anturajului. Numai sub influenţa
lucrurilor spirituale vor renunţa la toate acestea şi le vor privi fără interes, atinşi
de altă frumuseţe sau dornici de altă slavă. Dacă imaginea unui rege muritor este
atât de importantă pentru oamnei, cât de mult este mai importantă imaginea unui
rege nemuritor pentru cei în ale căror inimi s-a strecurat puţin din Duhul Sfânt şi
care au fost atinse de dragostea divină? Pentru acest lucru ei vor renunţa la toată
prietenia cu lumea, ca să aibă vie dorinţa în suflet. Dar sunt puţini aceia cu
adevărat care pot să-şi adauge unui început bun, un sfârşit echivalent şi care
îndură de toate fără crâcnet până obţin ceea ce vor. Mulţi se căiesc şi mulţi devin
părtaşi ai graţiei divine şi sunt „răniţi” de dragostea divină; dar, nefiind capabili
să suporte suferinţele care decurg şi atacurile versatile ale diavolului, se supun
ordini lumeşti şi sunt acaparaţi de aceasta prin debilitatea voinţei lor sau sunt luaţi
captivi de alte lucruri lumeşti existente. Aceia care îşi doresc să urmeze calea
până la sfârşit nu vor permite niciunei alte ispite să interefereze cu dragostea
divină.
Aşa cum binecuvântările promise de către Dumnezeu sunt fără doar şi
poate măreţe, acumularea lor necesită multe greutăţi şi trudă asumată cu speranţă
şi credinţă. Aceasta este clar din cuvintele lui Iisus Hristos: „Dacă oricine vine
după Mine, să se nege, să-şi ducă crucea şi să mă urmeze” (Mat. 16,24) şi:
„Acela care nu-şi urăşte tatăl şi mama, fraţii şi surorile, soţia şi copii şi chiar
propriul suflet nu poate fi discipolul Meu” (Luca 14,26). Multor oameni le
lipseşte inteligenţa şi doresc să atingă binecuvântarea Împărăţiei Domnului, şi să
moştenească viaţa veşnică şi să domnească veşnic cu Iisus Hristos, în timp ce
trăiesc cu propriile lor dorinţe.
Aceia care îşi ating scopul fără a greşi reuşesc asta prin ura faţă de sine,
în tot ceea ce priveşte dorinţele lumeşti, distracţia, plăcerile şi preocupările pentru
că asta înseamnă „a te nega pe tine însuţi”. De aceea toţi se autoelimină din
Împărăţia Domnului, prin propria lor alegere, fiindcă nu îmbrăţişează suferinţa şi
nu se neagă de dragul adevărului ci vor să se bucure de lucrurile lumeşti, tânjind
la cele divine şi nepunându-şi toată voinţa în slujba lui Dumnezeu. Aceasta se
poate înţelege printr-un singur exemplu: când se autoexaminează, omul îşi dă
seama că ceea ce vrea cu ardoare este periculos. La început simte îndoială în
suflet; apoi măsura şi echilibrul din conştiinţa lui îi clarifică dacă înclinarea lui
este către iubirea de Dumnezeu sau pentru cea a lumii; apoi el trece la acţiune.
197
Dacă se întâmplă ca cineva să se certe cu fratele său, atunci se autoexaminează.

La început ezită dacă să spună sau să nu spună, să-i întoarcă insultele sau să tacă.
În acest moment omul îşi aminteşte încă poruncile lui Dumnezeu dar se gândeşte
şi la reputaţia lui proprie şi nu alege să se nege. Dacă totul înclină către lume, un
cuvânt rău se va afla imediat pe vârful limbii sale. Când se întâmplă aceasta,
având intelectul întins ca un arc, îşi atacă aproapele cu vorba şi chiar şi fizic -
astfel răul poate ajunge atât de departe încât poate provoca răni fizice şi chiar
crimă. Astfel se poate compara punctul de pornire al aceste mişcări din adâncul
sufletului cu consecinţele la care s-a ajuns. În felul acesta, orice păcat sau faptă
rea, fie ea adulter, furt, lăcomie, stimă de sine sau altceva, apare atunci când
voinţa sufletească este ademenită de rău prin dorinţe lumeşti şi plăceri carnale.
Chiar şi acţiunile bune sunt frecvent îndeplinite de dragul unei glorii
lipsită de substanţă, şi de aceea vor fi judecate de către Dumnezeu ca şi un furt, ca
o nedreptate sau ca orice alt păcat major. „Dumnezeu a împrăştiat oasele acelora
care au încercat să-l satisfacă pe om”, se spune (Ps. 53,5). Diavolul, fiind rău,
versatil şi inventiv, caută să ne câştige supunerea şi slujba în favoarea lui, chiar şi
atunci când facem bine.
Când cineva iubeşte ceva ce aparţine aceste lumi, are mintea împovărată,
acest lucru ducându-l în jos, nepermiţându-i să se ridice. În aceşti oameni,
înclinaţia şi echilibrul voinţei, al inimi este către ceea ce este rău. De aceea tortura
şi încercările afectează întreaga rasă umană, fie ei creştini care locuiesc la oraş
sau la munte, în mănăstiri, la ţară sau în deşert. Fiindcă dacă cineva este
ademenit, voit de ceea ce iubeşte este clar că nu şi-a dedicat încă întreaga iubire
lui Dumnezeu. Fie că cineva iubeşte averile, aurul, mâncarea sau că se dedă la
pasiuni carmale ca să câştige laude autoritate sau onoruri de la oameni, sau se
comportă cu mânie şi ură, vorbeşte fără noimă, visează cu ochii deschişi, se
comportă autoritar...în fiecare din aceste cazuri înseamnă că te dedici acestor
lucruri, le iubeşti. Această persoană se lasă în voia slugărniciei şi neglijenţei, alta
în voia hainelor extavagante sau a somnului, alta în voia glumelor proaste: oricare
ar fi acest lucru lumesc mic sau mare, acesta va opri dezvoltarea omului. În mod
clar ne amăgim cu orice pasiuni cărora nu le putem rezista: ne leagă şi ne atrag ca
o verigă, declamându-ne mintea ca să nu se dedice lui Dumnezeu şi să-l venereze
doar pe El. Sufletul care sincer îşi îndreaptă dorinţa către Dumnezeu, tânjeşte
doar la el se neagă şi refuză plăcerile intelectului său.
Exemplele arată clar că omul este distrus datorită propriei lui alegeri,
fiindcă din dragoste pentru vreun lucru lumesc se aruncă-n foc, se îneacă în mare
şi se predă captivităţii. Să presupunem că pământul sau casa cuiva iau foc.
Persoana care vrea să se salveze fuge fără să ia nimic, imediat când vede focul,
198
lăsând totul în urmă şi gândindu-se doar la viaţa lui. Dar altcineva s-ar gândi să ia
nişte bunuri cu el, aşa că rămâne în urmă să le strângă şi în timp ce face asta,
focul se înteţeşte şi acesta piere în foc. În acest fel, datorită ataşamentului pentru
lucruri trecătoare un om poate sfârşi ars datorită propriei lui alegeri. Apoi, alt
exemplu: doi oameni au naufragiat. Unul dintre ei dorind să se salveze şi-a rupt
hainele de pe el şi s-a aruncat în apă; astfel s-a salvat. Celălalt dorind să-şi salveze
şi hainele, s-a înecat pentru un câştig minor. Sau să presupunem că s-a anunţat la
ştiri un atac al duşmanului. Un om când a auzit asta, a fugit cât l-au ţinut
picioarele, fără să se gândească la averea lui. Altul, fie pentru că nu avea
încredere în ştire, sau fiindcă vroia să ia cu el unele bunuri, a mai zăbovit şi, când
a sosit duşmanul, a fost prins şi omorât. Astfel, din cauză că nu a fost în alertă şi
că dragostea faţă de lucrurile lumeşti a fost mai puternică, a pierit, la fel, din
propria-i alegere.
Puţini sunt aceia care chiar ating iubirea perfectă de Dumnezeu, lăsând la
o parte toate plăcerile lumeşti şi îndurând cu răbdare încercările diavolului. Dar
nu trebuie să disperăm sau să renunţăm la speranţă. Chiar dacă multe nave
naufragiază, există întotdeauna altele care ajung în siguranţă în port. Din acest
motiv avem nevoie de credinţă mare, toleranţă, atenţie, luptă, foame şi sete de
dreptate ca şi înţelegere şi lipsă de ruşine atunci când ne formulăm doleanţele.
După cum am mai spus, majoritatea oamenilor vor să ajungă în împărăţia
Domnului fără trudă şi efort; şi chiar dacă îi laudă pe sfinţi şi îşi doresc darurile şi
demnitatea acestora, nu sunt dornici să împărtăşească cu ei greutăţile şi rănile şi
suferinţele lor. Toată lumea, prostituatele, perceptorii vor asta. Din acest motiv
încercările şi tentaţiile ne sunt oferite ca să fie evident, cine într-adevăr îl iubeşte
pe Dumnezeu şi merită să locuiască în Împărăţia Domnului.
Slava promisă şi recuperarea binecuvântărilor cereşti sunt ascunse în răni
şi suferinţe, toleranţă şi credinţă. Chiar şi bobul de grâu plantat în pământ sau
pomul altoit trebuie să sufere un fel de putrefacţie, înainte de a se îmbrăca în
veştminte glorioase. Dacă nu ar exista această putrefacţie nu s-ar obţine gloria şi
frumuseţea finală. Acest lucru este continuat de către apostoli când spun că pentru
a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să îndurăm multe nenorociri (Fapte
14,22). Şi Domnul Însuşi spune: „Veţi câştiga averi ale sufletului prin toleranţă
răbdătoare” (Luca 21,19) şi: „În lume veţi suporta nenorociri” (Ioan 16,33).
Dacă prin credinţă şi efort suntem înzestraţi să fim părtaşi ai Duhului
Sfânt, atunci în aceeaşi măsură trupurile noastre vor fi glorificate în ceasul cel din
urmă. Pentru că ceea ce este acum preţuit în interiorul sufletului nostru va fi
atunci dezvăluit. Copacii oferă o ilustraţie a acestui lucru: după ce trece iarna şi
soarele străluceşte mai puternic şi vântul suflă mai uşor, ei scot muguri şi se
199
îmbracă în frunze, flori şi fructe. La fel, primăvara plantele cu flori ies din sânul
pământului şi se întind peste tot, mama natură purtându-le ca pe o rochie
frumoasă; cum spune Iisus Hristos: „Chiar şi Solomon în toată gloria lui nu a fost
atât de împodobit” (Mat. 6,29). Toate acestea sunt exemple de răsplată pe care o
primim la înviere; fiindcă pentru toate sufletele devotate, pt. toţi creştinii – în
prima lună care este aprilie, puterea înscrierii este dezvăluită. Prin cuvintele
Sfintei Scripturi: „Această lună...va fi pentru voi prima dintre lunile anului”
(Exod. 12,2). Această lună va îmbrăca copacul gol cu gloria lui ascunsă. Astfel şi
trupurile celor drepţi vor fi glorificate prin lumina inefabilă - puterea Duhului
Sfânt - care este deja prezentă în ei; şi asta va însemna pentru om: veştminte,
hrană, băutură, exaltare, veselie, pace şi, ca o încununare a lor, viaţă eternă.
4. Despre curăţia minţii (dezvoltarea intelectului)
Prin slava Duhului Sfânt ce strălucea pe faţa Lui atât de puternic, încât
nimeni nu o putea privi (Exod. 34, 30-31), Moise a arătat cum, la învierea celor
drepţi, trupurile lor vor fi glorificate cu gloria pe care ei deja o posedă în interior,
în timpul vieţii lor prezente. Pentru că, după spusele Sfântului Pavel „cu faţa
descoperită” – „reflectăm ca într-o oglindă gloria lui Dumnezeu şi suntem
transformaţi în aceeaşi imagine de la slavă la slavă” (2 Cor. 3, 18). În acest sens,
se spune că Moise nu a mâncat şi nu a băut vreme de 40 de zile şi 40 de nopţi
(Exod. 34, 28), un lucru pe care natura umană nu-l poate îndeplini decât dacă se
hrăneşte cu hrană spirituală. Aceasta este hrană pe care sufletele sfinţilor o
primesc deja de la Duhul Sfânt, în timpul vieţii prezente.
Slava care în viaţa precedentă îmbogăţeşte sufletele sfinţilor va acoperi
trupurile lor la înviere şi îi va purta în ceruri. Apoi, trupurile şi sufletele sfinţilor
se vor odihni cu Dumnezeu veşnic în Împărăţia Lui. Când Dumnezeu l-a creat pe
Adam, nu i-a dat aripi, aşa cum le-a dat păsărilor: scopul Lui a fost să-i dea aripile
Duhului Sfânt la Înviere aşa încât să poată urca la cer şi să fie purtat de Duhul
Sfânt. Asemenea aripi spirituale sunt date sufletelor sfinţilor în viaţa prezentă, ca
înţelegerea lor să fie deplină pe tărâmul spiritual. Lumea creştină este o lume
diferită, cu altă înfăţişări, alt fel de hrană şi tipuri de distracţie. Ştim că atunci
când Iisus Hristos vine din ceruri să-i reînvie pe cei care au murit, El îi va împărţi
în două grupuri (Mat. 25, 31-33). Pe aceia care poartă semnul Lui, care e maica
Duhului Sfânt, îi va aşeza la mâna Lui dreaptă, spunând: „Oile mele când îmi aud
vocea mă recunosc” (Ioan 10, 14). Glorificaţi astfel de lumină divină şi aduşi la
200
ceruri să-l întâlnească pe Dumnezeu, aceştia vor rămâne pentru totdeauna cu El”
(Tes. 4, 17-18).
Aceia care intenţionează să trăiască creştineşte la capacitatea lor maximă,
trebuie să-şi devoteze toată atenţia către aspectele raţionale şi discriminatorii ale
sufletului. Perfectând astfel distincţia dintre bine şi rău şi apărând natura lor pură
de atacurile pasiunilor lumeşti, înaintează fără predică, fiind ghidaţi de bine şi nu
de rău. Pentru că voinţa sufletului este capabilă să păstreze trupul departe de
distracţiile lumeşti şi să păzească inima de lumea înconjurătoare, ţinând-o între
ziduri care o feresc de grijile şi plăcerile lumeşti. Atunci când Dumnezeu vede pe
cineva că se comportă astfel, perfecţionându-se şi păzindu-se dispus să-L
servească cu frică, El îşi extinde asupra omului ajutorul, prin graţia Lui. Dar ce va
face Dumnezeu pentru omul care cu voia lui se dedă plăcerilor lumeşti ?
Cele cinci fecioare care purtau în inimile lor mirul ce nu ţinea de natura
firilor, au putut intra cu mirele în camera nupţială. Dar celelalte fecioare
păcătoase nu au fost vigilente şi nici nu au considerat important să primească
mirul bucuriei în inimile lor fiindcă erau legate de lucrurie lumeşti. Dimpotrivă
datorită neglijenţei şi prostiei lor erau ca şi adormite şi din acest motiv au fost
alungate din camera nupţială (Mat. 25, 1-13). Este clar că erau dedicate plăcerilor
lumeşti, fiindcă nu au putut oferi toată dragostea lor mirelui ceresc. Deoarece
sufletele care aspiră să atingă puterea sfântă a Duhului, care nu este de natură
umană, îşi direcţionează toată dragostea către Iisus Hristos: păşesc, se roagă şi
meditează la Iisus Hristos şi îşi întorc faţa de la orice altceva. Şi dacă cele cinci
simţuri ale sufletului: înţelegerea, cunoaşterea, discriminarea, toleranţa răbdătoare
sau compasiunea - primesc graţia şi sfinţenia Duhului, atunci pot deveni înţelepte;
dar dacă sunt lăsate închise în natura lor proprie, devin nepricepute şi se vor
supune mâniei lui Dumnezeu.
Răul este străin de natura noastră; dar fiindcă a fost acceptat, odată cu
transformarea primului om de pe pământ, a devenit în timp şi natura noastră.
Totuşi, prin darurile cereşti ale Spiritului, care este şi el străin de natura noastră
omenească putem atinge pe cea divină, curăţată de rău şi putem reveni la puritatea
originală. Dar dacă acest lucru nu se întâmplă ca rezultat al supunerii, credinţei şi
atenţiei şi prin reununţarea la lucrurile lumeşti, dacă natura noastră umană atinsă
de rău cum este nu va fi sfinţită de Dumnezeu şi nu vom ţine cont de poruncile
Lui, atunci nu vom putea ajunge în Împărăţia Domnului.
Aş dori să elucidez în măsura în care voi putea, un subiect care este şi
subtil şi profund. Dumnezeu cel infinit şi neîntrupat, cel care se află deasupra
oricărei fiinţe, se coboară aşa încât să se poată amesteca printre fiinţele inteligente
pe care El le-a creat - cu sufletele sfinţilor şi îngerilor, făcând astfel posibilă
201
implicarea lor în viaţa nemuritoare a divinităţii Lui. Fiecare, fie înger, suflet sau
demon este o întrupare, un corp. Oricât de subtil ar părea, fiecare lucru posedă o
formă şi o imagine care corespunde acestei subtilităţi şi propriei noastre naturi. În
cazul fiinţelor umane sufletul, care este un corp subtil, s-a învăluit şi închis în
membrele trupului nostru vizibil, care nu este frumos ca substanţă. S-a acoperit cu
ochi cu care văd, cu urechi cu care aud, cu mâini care ating, cu nas care miroase.
Pe scurt, sufletul s-a îmbrăcat în întregul trup vizibil cu toate membrele, devenind
una cu el şi prin el îndeplinind tot ce face în viaţă. În acelaşi fel, Iisus Hristos, în
nespusa şi de neconceput mărinimie a sa, se coboară şi se întrupează, alăturându-
li-se sufletelor care aspiră la El, cu credinţă şi iubire, după cum spune Sf. Pavel (1
Cor. 6,17), devenind una cu ei, sufletul Lui fiind unit cu al nostru, Persoana Lui,
cu persoana noastră. Astfel de suflet trăieşte şi îşi are fiinţa în divinitatea Lui,
obţinând viaţă fără de moarte şi încântare în plăceri necorupte şi glorie măreaţă.
Într-un astfel de suflet, Dumnezeu consumă şi absolvă tot păcatul,
conform cuvintelor „Dumnezeul nostru este un foc ce se consumă” (Deut. 4,24).
Trebuie ca sufletul să aspire la El cu iubire şi să se devoteze vieţii sfinte, şi atunci,
prin experienţă directă, cu percepţie proprie, va deveni părtaş la binecuvântări
nespuse „pe care ochiul nu le-a mai văzut, urechea nu le-a auzit şi inima omului
nu le-a simţit” (1 Cor. 2,9). Pentru că sufletul care se dovedeşte că îl merită pe
Dumnezeu se va bucura şi se va încânta. Aşa cum El se întrupează în hrană
spirituală, aşa se poate întrupa în frumuseţe umplând sufletul omului de bucurie
spirituală. După cum el a spus: „Eu sunt pâinea vieţii” (Ioan 6,35); şi: „Dacă veţi
bea din apa pe care v-o dau,..., ea va fi izvorul care vă va da viaţă eternă” (Ioan
4,14).
De aici, Dumnezeu a fost văzut de fiecare preot şi sfânt aşa cum a vrut El,
pentru că aşa merita. Astfel a fost văzut într-un fel de către Avram, în altul de
către Isac, altfel de către Iacob sau Noe, Daniel sau David şi de către fiecare alt
profet. S-a coborât şi s-a întrupat, luând o formă diferită şi arătându-li-se celor
care Il iubesc, nu ca El însuşi, fiindcă El este deasupra omului, ci după măsura,
puterea şi capacităţile posibile; şi El a făcut asta din iubire faţă de om.
Sufletul a găsit că merită să fie gazda puterii supreme ale cărei membre
sunt unite cu focul divin şi dragostea cerească a Duhului Sfânt, eliberat total de
dragostea lumească. Fier sau cupru, aur sau argint, se topesc atunci când sunt
puse în foc şi soliditatea naturală este înmuiată, substanţa devenind maleabilă şi
pliabilă, lucrurile au altă însemnătate. În acelaşi fel, când sufletul a primit focul
ceresc al iubirii spiritului el a renunţat la orice fel de ataşament faţă de spiritul
acestei lumi, se eliberează de legăturile cu răul, îşi pierde puterea de a păcătui şi
priveşte toate lucrurile lumeşti ca lipsite de importanţă. Dacă un suflet cucerit de
202
asemenea iubire, află că alţii vor să-l împiedice să se bucure de ea, îşi va retrage
afecţiunea faţă de ei. Dragostea de după căsătorie ne separă de dragostea faţă de
mamă şi tată, de cea faţă de fraţi şi surori, şi orice fel de dragoste ar mai exista,
este slabă, fiindcă întreaga inimă şi toată dorinţa este direcţionată către dragostea
faţă de soţ-soţie.
Fiind mărinimos şi plin de iubire, Dumnezeu aşteaptă cu mare răbdare
căinţa fiecărui păcătos şi El sărbătoreşte întoarcerea fiecărui păcătos la bucuria
cerească; după cum spune El „există bucurie în cer pentru păcătosul care se
căieşte” (Luca 15, 7-10). Dar când omul vede această generozitate şi răbdare şi
cum Dumnezeu aşteaptă căinţă din partea lui şi observă că nu îl pedepseşte, el
tinde să neglijeze porunca şi să facă din generozitate o scuză pentru indiferenţa
lui, comiţând păcat după păcat, supărare după supărare, lene după lene. În felul
acesta el atinge maximum de limită a păcatului şi cade într-o asemenea
transformare încât nu-şi mai poate reveni. Dimpotrivă cufundându-se în adânc şi
dedicându-se diavolului se autodistruge. Asta li s-a întâmplat oamenilor din
Sodoma: atingând şi chiar depăşind limitele păcatului - fiindcă nu a fost nici
măcar un semn mic de căinţă din partea lor - au fost distruşi de focul dreptăţii
divine (Gen. 19, 1-28). Asta s-a întâmplat şi pe vremea lui Noe: oamenii s-au
predat fără constrângere răului, adunând foarte multe păcate şi nearătând nici
urmă de căinţă, pământul devenind astfel corupt (Gen. 6,5). Dumnezeu a fost
mărinimos cu oamenii din Egipt, deşi şi aceştia au păcătuit destul. Dumnezeu nu
i-a distrus total dar prin castitate gradată i-a determinat să se căiască. Totuşi, când
aceştia au eşuat şi s-au întors la rău şi au manifestat lipsă de credinţă, deşi în final
i-au urmat pe oamenii Domnului, când au plecat din Egipt justiţia divină i-a
distrus complet (Exod. 14, 23-28). Dumnezeu le-a arătat şi celor din Israel mila
lui, deşi şi aceştia au păcătuit mult. Atunci când s-au dedat răului şi nu l-au mai
respectat pe Fiul Lui, au fost respinşi şi aruncaţi la o parte: li s-au luat profeţia şi
puterea de a sluji definitiv (Mat. 21,33-43).
Să ne apropiem de Iisus Hristos care ne îndeamnă să-I cedăm inimile
noastrea, să nu disperăm şi astfel să ne predăm răului. Pentru că este un truc al
diavolului ca să ne conducă la disperare prin faptul că ne aminteşte de păcatele
noastre trecute. Trebuie să ştim că atunci când Iisus Hristos a fost pe pământ, El a
vindecat şi refăcut pe cei orbi, paralizaţi şi muţi şi i-a ridicat pe morţi care erau
aflaţi deja în stare de descompunere. El poate vindeca minţile oarbe, sufletele
paralizate şi inimile tăcute. Fiindcă El, care a creat trupul a creat şi sufletul. Şi
dacă a fost atât de mărinimos şi de milos faţă de ceea ce este muritor şi se
descompune, va fi şi mai milos cu sufletele nemuritoare împovărate de boala
răului şi a ignoranţei. El a spus: „Nu-i va vindeca Tatăl Ceresc pe cei care vin la
203
El zi şi noapte”? „Da, vă asigur că îi va vindeca rapid” (Luca 18, 7-8); şi: „Cere
şi ţi se va da, caută şi vei găsi, bate şi ţi se va deschide” (Mat. 7,7), şi, din nou:
„Dacă nu i se va da din prietenie ci datorită insistenţei lui, el tot va primi ceea ce
cere” (Luca 11,8). Mai mult, „El a venit ca păcătoşii să se întoarcă la El” (Mat.
9,13). Lăsaţi-ne să ne dedicăm Domnului respingând atâta cât putem puterile
răului; şi El nu ne va ignora ci va fi gata să ne ofere ajutorul.
Când un om este atât de bolnav şi slăbit încât trupul lui nu mai poate
accepta mâncare sau băutură, ajunge la disperare şi devine o imagine vie a morţii
şi prietenii şi rudele ajung să-l plângă. La fel Dumnezeu şi îngerii plâng şi sunt
cuprinşi de necaz pentru sufletele incapabile de hrană spirituală. Dar dacă sufletul
tău este un ochi al spiritului, dacă te hrăneşti din Duhul Sfânt şi bei apă vie, dacă
îţi îmbraci sufletul cu lumina inefabilă, dacă în interior atingi experienţa acestor
lucruri, atunci vei trăi cu adevărat viaţa veşnică întru Iisus Hristos, chiar în timpul
vieţii tale prezente. Dacă încă nu ai atins starea aceasta şi nu ai început să o obţii,
trebuie să plângi amarnic şi să fii conştient de sărăcia ta şi să te rogi mult. Dar
chiar şi omul care a atins această stare trebuie să fie vigilent, fiindcă deşi sătul de
bogăţiile divine el poate deveni neglijent. După cum spune Dumnezeu „cel care
caută va găsi şi celui care bate i se va deschide” (Mat. 7,8).
Dacă uleiul obţinut din diferite condimente (Exod. 30, 23-25) a avut atâta
putere încât cei unşi cu el au atins starea divină (Sam. 10, 1; 16, 13), oare cei al
căror intelect şi a căror fiinţă sunt unse cu uleiul sfânt al bucuriei (Ps. 45,7), şi
care l-au primit pe Duhul Sfânt vor obţine sigur perfecţiunea, adică vor ajunge în
Împărăţa Domnului şi vor fi adoptaţi de El, vor deveni însoţitorii Lui, fiind
prezenţi sau nu lângă El atunci când vor vrea? Chiar dacă nu au primit încă
întreaga moştenire, fiind împovăraţi de greutatea cărnii lor, totuşi prin puterea
Spiritului vor fi pe deplin asiguraţi de lucrurile la care speră şi nu există îndoială
că vor domni cu Iisus Hristos şi se vor bucura de abundenţă spirituală. Graţia pe
care au primit-o ca rezultat al purificării intelectului şi a fiinţei lor interioare,
îndepărtează complet vălul cu care omul a fost învăluit de Satan, curăţând orice
murdărie şi orice lucru sordid din suflet. Scopul graţiei este să purifice sufletul ca
acesta să poată să-şi recupereze natura originală şi să contempleze gloria
adevăratei lumini, cu ochi limpezi şi curaţi. Odată ce se atinge acest lucru, omul
este aici şi acum ridicat în lumea veşnică şi îi poate percepe acesteia frumuseţea şi
minunăţia. Precum ochiul fizic, atâta timp cât este sănătos, poate privi cu
încredere razele soarelui, aşa şi intelectul iluminat şi purificat al omului poate
contempla lumina lui Dumnezeu, care nu se stinge niciodată.
Nu este uşor pentru om să atingă acest nivel. Este nevoie de multă trudă,
luptă şi suferinţă. În toate, chiar dacă graţia este activă, răul este prezent şi el,
204
stând ascuns; cele două spirite, cel al luminii şi cel al întunericului lucrează în
aceeiaşi inimă. Firesc, veţi întreba ce legătură are lumina cu întunericul sau
templul lui Dumnezeu cu idolii? (2 Cor. 6, 14-16). Vă voi răspunde cu aceleaşi
cuvinte: ce legătură are lumina cu întunericul? Pură cum este, în ce fel este
lumina divină întunecată şi obscură? „Lumina străluceşte în întuneric dar
întunericul nu o prinde” (Ioan 1,5). Aşa că lucrurile nu trebuie interpretate izolat
sau într-un fel. Unii oameni speră la graţia lui Dumnezeu doar atâta timp cât se
pot abţine şi pot evita păcatele: pentru o vreme se pot ruga sârguincios dar apoi
gândurile necurate devin active în mintea lor şi sunt capturaţi de păcat care în
cazul lor coexistă cu graţie. Cei care sunt superficiali şi care nu ştiu gradul precis
al energiei divine din ei cred că au fost eliberaţi total de păcat; dar cei care sunt
inteligenţi şi cunosc distincţia dintre bine şi rău nu vor nega faptul că şi dacă
graţia divină se află în ei, pot fi hărţuiţi de gânduri ruşinoase şi nefireşti.
Am cunoscut adesea oameni care s-au bucurat de multă graţie şi în care
dorinţa de păcat s-a stins de multă vreme. Apoi, tocmai când credeau că au atins o
stare de pace şi de bine, răul s-a năpustit asupra lor, ca într-o ambuscadă, cu
sălbăticie şi ostilitate. Apoi au fost loviţi de confuzie şi îndoială. Nimeni care are
înţelegere nu va întrăzni să spună că dacă este cuprins de graţie este şi eliberat de
păcat. După cum s-a mai spus, atât graţia cât şi păcatul pot acţiona în acelaşi
intelect, chiar dacă cei care sunt ignoranţi, după ce au o experienţă spirituală
uşoară, susţin că au câştigat bătălia. Lucrurile stau astfel: aerul îmbâcsit sau ceaţa
pot estompa lumina soarelui, chiar şi atunci când acesta străluceşte cu putere
maximă; în acelaşi fel, cei care, deşi se bucură de graţia lui Dumnezeu, nu sunt
încă purificaţi şi în sinea lor sunt încă păcătoşi, putând fi copleşiţi de întuneric, au
nevoie de capacitatea de a distinge între bine şi rău, pentru a percepe aceste
lucruri pe deplin din experienţă.
Aşa cum este imposibil ca un om fără ochi, limbă, urechi sau picioare să
poată să vadă, să vorbească, să audă sau să meargă, aşa este imposibil să pătrunzi
misterele divine, să cunoşti înţelepciunea lui Dumnezeu sau să fii îmbogăţit de
Duhul Sfânt, fără ajutorul lui Dumnezeu şi fără energia pe care El ne-o dă.
Înţelepţii greci au fost instruiţi să folosească cuvintele şi să se angreneze în
dezbateri verbale. Servitorii Domnului, chiar dacă nu au deplina deprindere de a
argumenta, sunt familiarizaţi oricum cu ştiinţa divină şi cu graţia lui Dumnezeu.
Există convingerea că nici măcar apostolii, deşi atinşi de Duhul Sfânt, nu
au fost lipsiţi de nelinişte. Pe lângă exaltare şi bucurie ei au simţit şi frica,
inspirată nu de partea răului ci de graţia însuşi, fiindcă graţia era atât de bine
fixată în ei încât nu se puteau abate de la calea cea dreaptă deloc. Aşa cum un
copil dacă aruncă o pietricică într-un perete nu-i poate face acestuia rău, sau cum
205
o săgeată subţire nu poate străpunge un scut aşa şi răul dacă atacă se dovedeşte a
fi ineficient şi inutil, din moment ce există protecţia puterii lui Iisus Christos.
Chiar dacă erau perfecţi, apostoli, deţineau voinţa liberă, sosirea pentru ei a
graţiei nu a însemnat eliberare de nelinişte. Dumnezeu le cere chiar şi celor
perfecţi ca voinţa sufletului lor să slujească Duhul, aşa încât cele două să fie
unite. „Nu înăbuşiţi Duhul” spune Sfântul Pavel (I Tes. 5,19).
Pentru a explica lucrurile în termeni superficiali, nu este dificil şi
încurcat. De exemplu, este uşor ca cineva să spună că pâinea aceasta este din
grâu; şi totuşi, să expui pas cu pas cum se face pâinea nu stă în puterea oricui, ci
doar a celor au experienţă. La fel, este uşor să vorbeşti superficial despre lipsa de
pasiune şi perfecţiune; dar stadiile prin care acestea sunt obţinute, pot fi înţelese
doar de cei care le-au adus prin experienţa lor.
Aceia care susţin realităţile spirituale fără să le fi gustat şi experimentat
snt ca un om care traversează o câmpie goală şi aridă la amiază, într-o zi de vară:
cu setea lui arzătoare îşi imaginează că va vedea un izvor rece, plin de apă dulce
şi că nimic nu-l va împiedica ca să bea din ea pe săturate. Sau sunt ca omul, care
deşi nu a gustat nici o picătură de miere, încearcă să explice altora ce înseamnă
dulceaţa. Aşa sunt cei care încearcă să le prezinte altora perfecţiunea şi sfinţenia,
fără să fi cunoscut aceste lucruri prin propria experienţă directă şi prin efortul lui
personal. Dacă Dumnezeu le-ar fi dat coonştiinţa acestor lucruri despre care
vorbesc, ar fi văzut că adevărul despre ele diferă mult de explicaţiile lor.
Creştinismul riscă să fie construi greşit în felul acesta, fiind transformat în ateism.
Dar în realitate, creştinismul este ca hrana şi apa: cu cât mai mult îl gustă omul cu
atât mai mult tânjeşte după el până când intelectul lui devine nesătul şi
incontrolabil. Este ca şi când cineva oferă unei persoane însetate o băutură dulce
pe care şi-a dorit-o, nu pentru ai potoli setea ci pentru a o determina să bea în
continuare din cauza plăcerii pe care o are. Aceste lucruri nu trebuie înţelese doar
teoretic; trebuie reţinute în minte într-un mod misterios prin acţiunea Duhului
Sfânt şi doar mai apoi se poate vorbi despre ele.
Predicile îndeamnă pe fiecare să facă sau să nu facă anumite lucruri,
înzestrându-ne astfel cu calitatea de prieteni ai lui Dumnezeu. „Nu fi mânios” se
spune (Mat. 5,22) şi „Nu pofti” (Mat. 5,28); şi „Dacă cineva te pălmuieşte pe
obrazul drept, întoarce-i-l şi pe cel stâng” (Mat. 5,39). Sfântul Pavel, urmând
aceste porunci, ne învaţă cum de fapt actul purificării trebuie să se producă pas cu
pas, cu răbdare şi suferinţă îndelungate: întâi îi hrăneşte pe cei neinstruiţi cu lapte
(I Cor. 3, 1-2), apoi îi maturizează (Efes. 4, 14-15) şi apoi îi îndruma spre
perfecţiune (Evr. 5, 12-14). Astfel, predica devine ca un veştmânt arătos, în
206
vreme ce Sfântul Pavel ne explică în mod clar cum lâna pentru acest veştmânt
trebuie toarsă şi ţesută.
Înţelege aceste lucruri, autoanalizează-ţi gândirea şi scrutează-ţi intelectul
atent, aşa captiv şi predispus la păcate cum este. Apoi descoperă mai adânc în
sinea ta faptul că un şarpe se adăposteşte în adâncurile sufletului tău şi te distruge
fiindcă atacă cele mai sensibile aspecte ale lui. Inima este un abis incomensurabil.
Dacă ai distrus acel şarpe, te-ai curăţat de toate relele interioare, şi te-ai dezis de
păcat, te poţi lăuda întru Domnul de puritatea ta; dar dacă nu este aşa, ar trebui să
te umileşti pentru că eşti încă un păcătos şi ar trebui să-i ceri lui Iisus Hristos să
vină la tine pentru a-ţi ispăşi păcatele secrete. Întregul Vechi şi Nou Testament
vorbeşte de puritate şi despre cum fiecare, fie el evreu sau grec, trebuie să
tânjească la puritate, chiar dacă nu toţi o pot atinge. Puritatea inimii poate fi dată
doar de Iisus Hristos, pentru că El este Adevărul pur şi absolut şi fără acest
adevăr, este imposibil să obţii mântuirea.
5. Despre iubirea creştină
Renunţând în exterior la lucrurile vizibile şi la bunuri, trebuie să renunţi

în acelaşi fel la atitudinea şi posesiunile tale interioare. Dacă ai acumulat
înţelepciune lumească sau cunoştinţe materiale, trebuie să le respingi. Dacă ai
investit încredere în privilegii pământeşti, renunţă la ele, umilindu-te şi
depreciindu-te. În felul acesta poţi descoperi ce a vrut Sfântul Pavel să spună prin
„prostia predicilor”; pentru că în această „prostie” vei descoperi adevărata
înţelepciune care nu stă în cuvinte rafinate ci în puterea Crucii, care este activă ca
o realitate actuală în cei care merită să acumuleze o astfel de înţelepciune. După
cum spune Sfântul Pavel, Crucea lui Iisus Hristos este o piedică pentru evrei şi
prostie pentru greci dar pentru cei care sunt salvaţi este puterea şi înţelepciunea
lui Dumnezeu (I Cor. I, 21-24).
Chiar dacă aţi gustat din lucrurile cereşti şi aţi fost părtaşi la înţelepciunea
divină şi sufletul vă este liniştit, să nu vă simţiţi exaltaţi sau să deveniţi prea
încrezători, gândind că v-aţi atins scopul şi aţi înţeles adevărul, dacă cuvintele
Sfântului Pavel nu vi se aplică: „Eşti sătul deja, eşti deja bogat, ai domnit precum
regii fără noi. Ai domnit pentru ca noi să putem domni cu tine” (I Cor. 4,8). Chiar
dacă ţi s-a dat să guşti, nu te considera încă creştin, nu gândi superficial ci crede
că acestea îţi sunt implantate în minte.
Cel care iubeşte averile nu este niciodată mulţumit, nu contează câte a
acumulat, dar cu cât de multe adună zilnic, cu atât devine mai lacom; şi omul care
207
este însetat după ce şi-a potolit setea devine şi mai însetat. La fel, cel care l-a
cunoscut pe Dumnezeu, nu poate fi sătul de acest lucru şi mulţumit, oricât de
bogat s-ar simţi, se simte tot sărac. Creştinii adevăraţi nu pun mare preţ pe propria
lor viaţă ci se consideră slujitorii lui Dumnezeu şi ai semenilor lor. Dumnezeu se
bucură mult pentru asta şi găseşte pace în astfel de suflete umile. Dacă obţii ceva
şi te simţi bogat, să nu crezi că eşti cineva şi deţii ceva.
Înfumurarea este un lucru dezgustător pentru Dumnezeu şi aceasta l-a
izgonit pe om din Paradis atunci când l-a auzit pe şarpe spunând „Veţi fi ca nişte
zei” (Gen. 3,5), şi s-a încrezut în această speranţă deşartă. Nu aţi învăţat cum
Dumnezeul vostru şi Fiul Său s-au dezbrăcat şi s-au întrupat în sclavi? (Fil. 2,7)
Cum a devenit sărac, clasificat ca şi ucigaş şi cât a suferit? Dacă asta i s-a
întâmplat lui Dumnezeu credeţi că omul, care este făcut din carne şi sânge şi care
nu este decât pământ şi cenuşă, neînzestrat cu bunătate şi total depravat, are
motive să fie mândru şi să se laude? Dacă înţelegeţi, veţi recunoaşte că, chiar şi
ceea ce aţi primit de la Dumnezeu nu este al vostru dacă v-a fost dat de altcineva;
şi s-ar putea să vi se ia înapoi de către El. Aşadar atribuiţi orice binecuvântare a
lui Dumnezeu şi orice rău slăbiciunii voastre!
Acea comoară pe care Sfântul Pavel spune că o păstrăm în pocale de lut
(2 Cor. 4,7) este puterea sfântă a Duhului pe care el, când era om a putut să-o
primească. Şi Sfântul Pavel: „...cel care a primit de la Dumnezeu înţelepciunea,
dreptatea şi sfinţenia şi mântuirea” (1 Cor. I,30). Cel care găseşte şi deţine
această comoară a Spiritului poate îndeplini toate faptele drepte şi poruncile, nu
doar fără a greşi şi cu puritate ci şi fără suferinţă, înainte de asta putând cu greu să
le fi îndeplinit fără durere. Pentru că nimeni, oricât de greu ar încerca, nu poate
cultiva fructele spirituale înainte de a participa întru Duhul Sfânt. Dar toţi trebuie
să punem presiune pe noi, să ne străduim să avansăm cu îndurare şi credinţă, să-l
rugăm pe Iisus Hristos să ne ajute să obţinem comorile cereşti; pentru că în ele şi
prin ele vom putea obţine totul cu puritate, perfecţiune, fără trudă şi dificultate.
Oricând, cei care posedă în ei bogăţiile divine ale Duhului, iau parte la
discuţii spirituale, aceştia împărtăşesc comorile cu ascultătorii lor. Pe de altă parte
cei care nu au acumulat în inimă comoara care izvorăşte din bogăţia gândurilor
divine, mistere şi cuvinte inspirate, şi aleg ceea ce este scris în Scripturi, vorbesc
doar de pe vârful limbii lor; sau dacă au ascultat cuvinte spirituale, reformulează
ceea ce au auzit, vorbind ca şi când ar fi cuvintele lor şi cerând interes în
ascultare. Cei care îi aud se pot delecta uşor dar ei înşişi, când termină de vorbit,
se dovedesc a fi cerşetori. Pentru că doar au repetat ceea ce au preluat de la alţii,
fără să acumuleze cunoştinţe noi pe care să le fi descoperit ei înşişi şi apoi să le
transmită celorlalţi. Din acest motiv, trebuie să îl întrebăm mai întâi pe Dumnezeu
208
dacă aceste comori adevărate pot trăi în noi şi apoi doar putem să le împărtăşim
altora, şi să le vorbim despre fapte spirituale şi mistere divine. Pentru că
bunătatea lui Dumnezeu adoră să trăiască în sufletul credincios. După cum a spus
Iisus Hristos: „Acela care Mă iubeşte, va fi iubit şi de Tatăl Meu şi eu îl voi iubi
şi mă voi dezvălui lui” (Ioan 14,21); şi: „Eu şi Tatăl Meu vom veni la el şi vom
locui cu el” (Ioan 14,23).
Cei care sunt privilegiaţi în a deveni copiii Domnului şi sunt luminaţi de
Lumina Sfântă, sunt ghidaţi de calităţi variate şi diferite ale spiritului şi sunt atinşi
de graţie în cele mai ascunse locuri ale inimii. Bucuriile aparente ale lumii nu
trebuie comparate cu experienţa graţiei divine asupra sufletului. Aceia care trăiesc
în această graţie sunt uneori plini de bucurie şi exaltare inexprimabilă, ca şi când
ar fi participat la un banchet regal; câteodată se simt ca şi un mire şi o mireasă,
încântându-se spiritual; aleatori ca nişte îngeri fără trup fiindcă trupul a devenit
atât de uşor încât nu îl mai simt. Altădată se simt pe un tărâm măreţ, bucuroşi şi
îmbătaţi de misterele spiritului; şi alte ori sunt plini de necaz şi plâng şi se
necăjesc ca să-l salveze pe om. Fiindcă arzând de Spiritul divin al iubirii faţă de
om, iau asupra lor toată durerea lui Adam; şi uneori sunt mângâiaţi de spirit cu
atâta iubire nespusă şi încântare, încât dacă ar fi posibil, i-ar strânge pe toţi în
braţe, nemaicontând cine e bun sau rău; şi alteori, se subapreciază atât de mult
încât se simt ultimii oameni. Acum sunt consumaţi de dragoste nespusă şi bucurie
spirituală; şi acum sunt ca războinicii puternici care îşi cedează armura regală,
aruncându-se în război şi alungând duşmanul, se înarmează cu armele Spiritului şi
îşi atacă duşmanii invizibili şi îi inving. Aceştia sunt dominaţi de o linişte măreaţă
şi de pace, care îi hrăneşte şi le oferă încântare; ei acumulează înţelepciune divină
şi înţelegere şi cunoştiinţe spirituale. Pe scurt, este imposibil să descrii graţia lui
Iisus Hristos de care aceştia se simt luminaţi. Alteori pot apărea ca orice persoană
obişnuită. Graţia divină, care poate lua orice fel de formă, învaţă şi disciplinează
sufletul ca să-l prezinte perfect, pur şi fără pată în faţa tatălui ceresc.
Toate aceste lucrări ale Duhului sunt caracteristicile celor care sunt la un
nivel înalt şi foarte apropiat de perfecţiune. Pentru că aceste binecuvântări ale
graţiei sunt în mod variat şi neîncetat activate în oameni, de către Spirit, o energie
spirituală succedându-i alteia. Când sufletul atinge perfecţiunea spirituală, total
curăţat de toate pasiunile şi unit pe deplin cu Spiritul Sfânt, Mijlocitorul, într-o
comuniune inefabilă, prin această legătură cu Duhul face ca sufletul să devină
spirit. Acesta devine uşor, vesel, exaltat, iubitor, blând, bun şi amabil. Este ca şi
când a fost acaparat de virtuţile ce aparţin puterii Duhului Sfânt, ca o piatră în
adâncul mării, înconjurată de apă. Total unit în felul acesta cu Duhul Sfânt, omul
este asimilat de Iisus Hristos Însuşi, menţinând virtuţile Duhului vii în el şi
209
dezvăluind fructele acestuia tuturor. De vreme ce prin Duh oameni au fost făcuţi
curaţi în interior şi cu inima pură, este imposibil pentru ei să producă fructe ale
răului: întotdeauna şi prin toate, fructele Spiritului se vor manifesta în ei. Aceasta
este starea perfecţiunii spirituale, aceasta este plinătatea lui Iisus Hristos de care
ne vorbeşte Sfântul Pavel: „...aşa încât vei fi umplut de plinătatea lui Iisus
Hristos” (Efes. 3,19); şi: „...până când vom deveni oameni perfecţi, pe măsura şi
statura lui Iisus Hristos” (Efes. 4,13).
Uneori când îngenunchem, pur şi simplu ne simţim inima plină de
energie divină şi sufletul nostru este încântat de Dumnezeu precum o mireasă
alături de un mire; în cuvintele lui Isaia „Precum mirele este încântat de mireasa
lui, aşa şi Dumnezeu este încântat de tine” (Is. 62,5). Omul poate fi ocupat toată
ziua şi se poate dedica rugăciunii doar o oră, şi tot se simte influenţat de ea,
intrând în adâncurile lumii ei. El experimentează atunci o încântare fără mantie,
inefabilă; intelectul lui suspendat este copleşit şi aflat în starea aceasta nu se mai
preocupă de nici un lucru lumesc. Pentru că gândurile lui sunt pline de realităţi de
neînţeles şi el este un captiv al lor. În acea oră sufletul lui, prin rugăciune devine
unul cu rugăciunea şi este purtat de ea.
Se pune întrebarea dacă o astfel de persoană este posibil să trăiască
întotdeauna o astfel de stare, se poate spune că atunci nu va fi lipsită niciodată de
graţie; aceasta este înrădăcinată în ea ca fiind a doua ei natură. Deşi singură, se
adaptează în multe feluri aşa încât să-i aducă beneficii. Uneori focul ei arde în om
puternic, alteori mai slab; şi lumina ei străluceşte tare şi alteori puţin, după cum
vrea Dumnezeu, chiar dacă lampa lui arde nesfârşit. Când arde foarte tare, omul
însuşi apare şi mai acaparat de iubirea lui Dumnezeu. Uneori focul care arde
neîncetat în inimă se manifestă printr-o lumină mai profundă, aşa încât întregul
om este acaparat de viziunea şi dulceaţa ei, numai este acelaşi om, ci pare întregii
lumi un prost fiindcă este subjugat de iubirea şi încântarea care i-au inundat
sufletul, din cauza misterelor pe care el este în stare să le împărtăşească. Se
întâmplă adesea că el atinge măsura perfecţiunii într-o asemenea stare încât se
eliberează de toate păcatele. După aceea, graţia se restrânge într-un fel, şi vălul
celeilalte puteri îl acoperă.
Graţia acţionează în felul următor: să presupunem că o persoană atinge
perfecţiunea, ajungând la a douăsprăzecea treaptă. Ajungând la acest nivel, de
obicei rămâi acolo un timp; dar graţia se retrage din nou, aşa că mai cazi o
treaptă, şi rămâi pe a unsprezecea. Minunăţiile ultimei trepte ţi-au fost dezvăluite
şi le-ai trăit. Dar dacă ai fi rămas acolo pentru totdeauna, n-ar fi fost posibil să te
supui poverii învăţăturilor; nu ai fi fost capabil să auzi sau să vorbeşti sau să te
îngrijeşti de un lucru minor, ci doar să stai izolat într-un colţ, întoxicat şi singur.
210
Nu ţi s-a permis să rămâi pe acea ultimă treaptă ca să ai timp să te devotezi

semenilor tăi şi să-i înveţi.
Dacă atunci când auzim de Impărăţia Domnului, ne dau lacrimile, să nu
ne mulţumim cu ele, sau să credem că auzim bine cu urechile sau vedem bine cu
ochii noştri, şi să credem că nu mai avem nevoie de nimic. Pentru că există alte
urechi, alţi ochi, alte lacrimi aşa cum există o altă minte şi un alt suflet. Ne
referim aici la Duhul Divin şi Ceresc, care aude şi plânge, se roagă şi ştie şi care
într-adevăr îndeplineşte voinţa lui Dumnezeu. Când Domnul a promis marele dar
al Duhului apostolilor, El a spus: „Eu plec; dar Mijlocitorul, Duhul Sfânt pe care
Tatăl îl va trimite în numele Meu, vă va învăţa totul” (Ioan 14,26) şi „...mai am
multe să vă spun dar povara acestor lucruri este mai grea decât o puteţi
suporta”. Totuşi, când El care este Duhul adevărului, va veni, Vă va conduce
către întregul adevăr (Ioan 16, 12-13). El atunci se va ruga, El va plânge. Pentru
că, aşa cum a spus Sfântul Pavel „nu ştim pentru ce să ne rugăm; dar Duhul
Însuşi ne mijloceşte rugăminţile ce nu pot fi rostite” (Rom. 8,26). Voinţa lui
Dumnezeu este clară doar pentru Duhul Sfânt. După cum spune Sfântul Pavel:
„Nimeni altul decât Duhul Lui Dumnezeu nu cunoaşte lucrurile Lui” (1 Cor.
2,11). Aşa cum s-a promis în ziua de Rusalii, Sfântul Duh şi-a făcut simţită
prezenţa şi puterea Spiritului Sfânt a venit să locuiească în sufletele apostolilor,
vălul păcătuirii a fost odată pentru totdeauna îndepărtat de ei, pasiunile lumeşti le-
au fost şterse şi li s-au deschis inimile şi ochii. De atunci încoace au fost umpluţi
de înţelepciune şi au fost făcuţi perfecţi de către Duhul: prin El aceştia au ştiut
cum să îndeplinească voinţa Domnului şi prin El au fost iniţiaţi în ale Adevărului
suprem, pentru că El le-a îndrumat şi domnit sufletele. Astfel, atunci când
izbucnim în lacrimi când auzim de cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să-l implorăm
pe Iisus Hristos, care cu credinţă neclintită şi în aşteptarea Duhului, care într-
adevăr aude şi se roagă după voinţa lui Dumnezeu, va veni la noi.
Există o putere ca norul, fină precum aerul ce acoperă uşor intelectul; şi
chiar dacă lumina graţiei arde şi străluceşte veşnic în om, această putere îi
estompează lumina cu un văl, în aşa fel încât este forţat să mărturisească faptul că
nu este perfect sau total eliberat de păcat, ci că este atât eliberat cât şi neeliberat.
Aceasta nu se întâmplă fără acordul lui Dumnezeu dar, are loc cu acordul
Providenţei Divine. Uneori, zidul despărţitor (Efes. 2,14) este lărgit şi sfărâmat,
alteori nu este doborât total. Nici rugăciunea nu este întotdeauna eficientă:
câteodată graţia este mai strălucitoare, conferă binecuvântări mai măreţe şi
împrospătează mai pe deplin, alteori este mai de nedesluşit şi nu atât de puternică,
după cum ea porunceşte în funcţie de persoana în cauză. Există momente când
atingi nivelul perfecţiunii şi guşti şi experimentezi vârsta la care te afli; dar nu sa
211
pomenit încă vreun creştin care să fie perfect sau absolut liber. Chiar dacă cineva
găseşte prospeţime în har şi poate împărtăşi mistere şi revelaţii, şi experimentează
măreaţa dulceaţă a harului divin, tot se află sub semnul păcatului. Aceia care din
cauză că au ignorat harul şi lumina care străluceşte în ei, cred că sunt perfecţi şi
liberi, fac asta din lipsă de experienţă. După cum am spus, n-am întâlnit încă pe
nimeni care să fie absolut liber; dar atingând câteodată parţial acel nivel de care
am amintit, ştiu din experienţă ce înseamnă să fii un om aproape de perfecţiune.
Ori de câte ori se aude despre comuniunea unui mire cu o mireasă, despre
dans, muzică şi sărbătoare, nu luaţi aceste lucruri în seamă într-un mod material
sau lumesc: ele sunt simple ilustraţii pentru înţelegerea noastră. Fiindcă ceea ce
ele denotă sunt lucruri inexprimabile şi de neconceput ochilor fizici şi aceste
ilustraţii ajută sufletele sfinte şi credincioase să perceapă ceea ce ele îneamnă.
Comuniunea cu Duhul Sfânt cu comorile cereşti dansul şi festivalurile îngerilor -
aceste lucruri devin clare doar celor care le-au experimentat; pentru cei neiniţiaţi
ele sunt total de neconceput, de neînţeles. Astfel trebuie să asculţi cu reverenţă la
ceea ce se spune despre ele, până când, prin credinţă vei fi capabil să le obţii;
atunci vei ştii, cu experienţa ochilor sufletului, în ce binecuvântări şi mistere
sufletele creştiniilor pot să împărtăşească totul în această viaţă prezentă. Atunci
când după Inviere trupurile lor devin spirituale, trupul însuşi va deveni capabil de
a cuprinde tot mai multe din lucrurile sfinte.
Atunci când fructele şi calităţiile sufletului nostru - rugăciunea, iubirea,
credinţa, vigilenţa, postul şi alte expresii ale virtuţilor - se leagă şi se unesc întru
Duhul Sfânt, emană un parfum bogat şi puternic. În acelaşi timp va fi mai uşor
pentru noi să trăim în concordanţă cu voinţa lui Dumnezeu, în timp ce fără Duhul
Sfânt acest lucru este imposibil, după cum s-a mai spus. O femeie, înainte de a se
căsători acţionează în funcţie de dorinţa şi voinţa ei; dar odată căsătorită trăieşte
şi în funcţie de soţul ei, de ceea ce are el nevoie abandonându-şi propria ei voinţă.
La fel sufletul are propria lui voinţă şi propriile lui legi şi activităţi; dar atunci
când devine merituos în a se uni cu Iisus Hristos, se va supune legii Lui şi nu îi va
mai păsa de voinţa lui ci doar de cea a lui Iisus Hristos.
Veştmântul de căsătorie despre care vorbeşte Iisus Hristos (Mat. 22, 11-
12) semnifică graţia Duhului Sfânt: omul care nu merită să îl poarte nu are loc în
căsătoria cerească şi în sărbătoarea spirituală a nunţii.
Trebuie să bem vinul spiritual şi să ne îmbătăm fiind cu mintea sobră, ca
şi când am bea vin obişnuit şi am deveni mai vorbăreţi; cu acest vin spiritual să
putem vorbi despre misterele divine. „Paharul tău m-a îmbătat ca şi când am
băut cel mai tare vin”, spune psalmistul (Ps. 23,5).
212
Sufletul care „este sărac în duh” (Mat. 5,3) este conştient de propriile-I
răni, percepe întunecimea pasiunilor şi cere mântuire de la Dumnezeu. Acesta
îndură suferinţă şi nu se poate bucura de nici un bun al acestei lumi, ci caută
remediul cel mai bun, în Dumnezeu, şi se încrede total în tratamentul lui. Cum
poate sufletul bolnav să devină drept şi să trăiască întru Iisus Hristos dacă nu
recunoaşte cu adevărat că este rănit şi sărac şi că vrea să recupereze starea lui
originală? Dacă nu suferă de răni şi pasiuni sau nu îşi apără greşelile Dumnezeu
nu va ţine cont de aceste lucruri dar totuţi va veni să le vindece, redându-i omului
frumuseţea şi speranţa. Cu condiţia să nu asocieze în mod deliberat pasiuni
prezente cu pasiuni trecute; cu toată puterea trebuie să-l cheme pe Dumnezeu aşa
încât prin Duhul Lui Sfânt să i se ofere eliberare de toate pasiunile. Acesta este
sufletul care se numeşte binecuvântat; dar să fie ferit sufletul care nu este
conştient de rănile lui şi care în păcatele lui nesfărşite nu crede că are ceva rău în
el: doctorul bun nu-l va vizita şi nu-l va vindeca dacă nu îl va căuta pe El fiindcă
crede că este bine şi sănătos. După cum a spus Dumnezeu: „Nu cei sănătoşi au
nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Mat. 9,12).
Sunt cu adevărat binecuvântaţi şi pregătiţi pentru viaţă şi bucurie cei care
prin credinţă şi atitudine virtuoasă primesc conştient cunoaşterea misterelor
cereşti ale Duhului şi a căror cetăţenie se află în ceruri. În mod clar aceştia îi
depăşesc pe toţi ceilalţi oameni; pentru că cei care sunt puternici, înţelepţi sau
prudenţi au putut accede la ceruri cât timp erau pe pământ, au putut îndeplini şi
munci spirituale şi s-au bucurat de vederea frumuseţii Duhului. O astfel de
persoană poate apărea săracă, poate chiar să nu fie recunoscută de vecinii ei; dar
aplecându-se în faţa lui Dumnezeu se ridică la cer sub îndrumarea Duhului Sfânt,
încântată fiind de această minune trăind acolo, după cum spune Sfântul Pavel.
„Cetăţenia noastră se află în Ceruri” (Fil. 3,20); şi mai spune: „Ochiul nu a văzut
şi urechea nu a auzit, şi inima omului nu a înţeles lucrurile pe care Dumnezeu le-
a pregătit pentru cei care Îl iubesc. Dar Dumnezeu ni s-a dezvăluit prin Duhul
Său” (1 Cor. 2, 9-10). Acestea sunt faptele cu adevărat înţelepte şi puternice,
lucrurile nobile şi prudente.
Chiar dacă există aceste daruri cereşti care îi disting pe sfinţi de oamenii
muritori, există şi alte căi de recunoaştere a superiorităţii lor. De exemplu,
Nabucodonosor, rege al Babilonului, el a convins pe toţi oamenii săi să venereze
imaginea lui. Dar Dumnezeu în înţelepciunea Sa, aşa a potrivit lucrurile încât
virtutea celor trei copii să fie făcută cunoscută tuturor şi toţi să înveţe că există un
singur Dumnezeu adevărat, care locuieşte în ceruri. Trei copii, captivi şi lipsiţi de
libertate au vorbit cu îndrăzneală; şi alţii, în acelaşi timp cu mare frică şi cu
veneraţie nu au îndrăznit să spună nimic, au rămas fără cuvinte, aceşti copii s-au
213
purtat cu totul altfel. Nu îşi doreau respingerea sau nerecunoaşterea, sau să scape
neobservaţi dar au declarat spre auzul tuturor: „Nu vă venerăm zeii, nici nu ne
vom înclina în faţa imaginii pe care ne-aţi oferit-o” şi, totuşi cuptorul în care ei au
fost aruncaţi, în chip de pedeapsă nu a fost unul normal dar i-a salvat totuşi de la
rău. Şi absolut toţi, inclusiv regele însuşi prin ei, l-au recunoscut pe adevăratul
Dumnezeu. Nu doar cei care trăiesc pe pământ dar şi corurile angelice însele au
fost uimite de aceşti copii. Pentru că îngerii nu sunt absenţi atunci când sfinţii îşi
arată actele de curaj, ci le ţin chiar companie, după cum Sfântul Pavel confirmă
când spune: „Am devenit un spectacol..., pentru îngeri şi pentru om” (1 Cor. 4,9).
Un alt exemplu de cum pot fi distinşi sfinţii este al lui Ilie care, un om singur a
dominat pe mulţi profeţi falşi atunci când focul a coborât din ceruri. Şi Moise a
domnit asupra întregului Egipt şi asupra faraonului, tiranul (Exod. 5,13). În
acelaşi fel, Lot şi Noe şi mulţi alţii, în ciuda slăbiciuni lor aparente, i-au depăşit
pe mulţi oameni puternici şi notabili.
Dacă nu se întâmplă ceva de altă natură, în sensul de ajutor, orice
fenomen rămâne imperfect şi deficient în el însuşi. Astfel înţelepciunea
inexprimabilă a lui Dumnezeu ne-a arătat tot timpul prin simboluri şi imagini,
prin lucruri vizibile că natura umană nu poate manifesta gloria deplină a virtuţilor
şi frumuseţea spirituală a sfinţeniei dacă nu are ajutorul lui Dumnezeu. Dacă
pământul se supune lui însuşi şi nu primeşte atenţia agricultorului şi ajutor de la
ploaie şi soare, este incapabil să producă fructe; astfel fiecare casă ar fi plină de
întuneric dacă nu ar exista lumina soarelui, lucru care nu ţine de ea; alte lucruri se
află într-o stare asemănătoare. La fel, natura umană care este incapabilă de a
produce fructele virtuţii perfecte are nevoie de spiritualitate în suflet; cu alte
cuvinte are nevoie de Spiritul lui Iisus Hristos, şi acest Spirit este de o natură total
diferită de cea a noastră fiindcă noi am fost creaţi în timp ce el nu a fost creat.
Scrutând atent inimile credincioşilor, aşa încât aceştia să se lase total în voia Lui,
El îi face capabili să producă fructele spirituale perfecte, în timp ce El dă lumină
şi strălucire sufletului care a fost întunecat de pasiuni.
Lupta şi greutăţile cu care se confruntă creştinii este dublă. O dată pentru
că este împotriva lucrurilor vizibile, pentru că acestea încântă şi îndulcesc sufletul
pentru ca acesta să devină ataşat de ele şi să le îndrăgească foarte mult. Şi, în al
doilea rând este împotriva principiilor şi puterilor acestei lumi (Efes. 6,12).
Slava care a strălucit pe faţa lui Moise (Exod. 34, 29-30) a prefigurat
adevărata glorie a Duhului Sfânt. Aşa cum pe vremea aceea era imposibil ca
cineva să o privească, aşa azi întunecimea pasiunilor nu poate purta aceiaşi glorie
strălucitoare în sufletele creştinilor, ci este respinsă şi alungată de strălucire.
214
Creştinul cu adevărat sincer şi devotat care a gustat din dulceaţa lucrurilor

divine, al cărui suflet este plin de graţie, care şi-a devotat întreaga fiinţă scopului
graţiei, dispreţuieşte orice lucru lumesc. Fie că acesta este aur sau argint, onoare
sau glorie, stimă sau laudă, el le este superior şi nici unul din aceste lucruri nu-l
poate acapara; fiindcă el a experimentat alte bogăţii, altă onoare şi glorie, sufletul
său este hrănit de o încâtare incoruptibilă şi alături de Duhul el se bucură de o
siguranţă pe deplin conştientă.
În cadrul înţelegerii depline, cunoştinţele spirituale şi distincţia dintre bine
şi rău un om se poate deosebi de altul la fel cum un păstor este diferit de turma
lui; fiindcă el este părtaşul altui Spirit şi al altui intelect, al unei altfel de
înţelegeri, şi al unei înţelepciuni care nu este a acestei lumi. După cum spune
Sfântul Pavel: „Le dăm înţelepciune celor care sunt perfecţi; nu înţelepciunea
acestei lumi sau acelor care o conduc ci înţelepciunea secretă a lui Dumnezeu” (I
Cor. 2, 6-7). Din acest motiv, acest om se deosebeşte în toate de cei care sunt
dominaţi de spiritul lumesc, oricât de inteligenţi sau înţelepţi ar fi ei. Şi din nou
Sfântul Pavel (I Cor. 2, 15), el judecă oamenii, el ştie din ce surse vorbeşte şi
unde îşi are locul. Aceia care sunt dominaţi de spiritul lumesc pe de altă parte nu
au nici o putere să-l judece; acest lucru este posibil doar pentru cine posedă
Spiritul Divinităţii. Omul de rând nu acceptă lucruri spirituale: „sunt o prostie
pentru el,...,dar omul spiritual judecă toate lucrurile în timp ce el însuşi nu este
judecat de nimeni” (1 Cor. 2, 13-15).
Este imposibil să atingi Duhul Sfânt dacă nu te înstrăinezi de toate
lucrurile ce aparţin acestei lumi şi nu te dedici căutării dragostei lui Iisus
Christos. Intelectul trebuie să se dezică de orice grijă materială şi să ofere atenţia
obţinerii doar acestui scop, astfel devenind demn să-şi unească spiritul cu Iisus
Hristos. După cum scrie Sfântul Pavel: „Acela care este cu Dumnezeu devine
acelaşi spirit cu El” (1 Cor. 6,17). Sufletul care este total dedicat lucrurilor
lumeşti precum bogăţiile sau gloria sau afecţiunea naturală, nu este capabil să
scape şi să pătrundă prin întunericul puterilor răului.
Sufletele cu adevărat sincere şi devotate nu pot îndura nici măcar puţină
indiferenţă atunci când tânjesc la Dumnezeu dar cu toată atenţia acordată Crucii
Lui, aceştia caută să devină mai conştienţi de progresul lor spiritual. Răniţi în
tânjirea lor şi înfometaţi de dreptatea virtuţilor şi de lumina Sfântului Duh, nu mai
pun preţ pe ei înşişi şi nu mai cred că sunt cineva chiar dacă au salvat în ei
mistere divine şi au fost părtaşii fericirii şi graţiei ceresti. Dar cu cât mai mult
sunt înzestraţi de graţie pentru a primi daruri spirituale cu atât mai mult caută ei
sârguincios realităţile divine; şi cu cât mai mult devin conştienţi de progresul lor
spiritual, cu atât mai mult creşte în ei dorinţa de a participa la aceste realităţi.
215
Îmbogăţiţi spiritual ei simt că sun săraci. Conform Scripturii: „Cei care Mă vor
consuma vor fi tot înfometaţi iar cei care Mă vor bea vor rămâne însetaţi” (Ecles.
24,21).
Unor astfel de suflete nu numai că li se acordă libertate deplină faţă de
pasiuni dar ele primesc şi lumina şi legătura cu Duhul Sfânt cu graţie deplină. Dar
sufletele care sunt indolente şi nu caută ceea ce trebuie în această viaţă, să
acumuleze prin toleranţă răbdătoare şi suferinţă înelungată sfinţenia inimii nu
doar parţial ci total, nu poţi spera să se unească cu Spiritul Sfânt în deplină
conştiinţă şi siguranţă sau să fie eliberaţi de pasiunile răului prin Spirit. Astfel de
suflete indolente chiar dacă sunt înzestrate cu graţia divină, sunt înşelate de către
spiritul rău şi încetează să se mai gândească: pentru că au primit graţia şi se
bucură de dulceaţa spirituală pe care aceasta o conferă, încep să se complacă
încetând a se mai umili sau a mai fi însetaţi de măsura totală a detaşării.
Mulţumiţi de aceasta uşoară consolare a graţiei ei nu progresează în umilinţă ci în
propria lor îngâmfare, şi sunt adesea lipsiţi de darul ce le-a fost deja dat. Când
este vorba de sufletul cu adevărat devotat, lucrurile stau altfel: chiar dacă face o
mie de lucruri bune, îşi distruge corpul cu post negru şi cele mai grele încercări
acesta este atât de modest încât simte că nici măcar nu a pornit pe calea spirituală
sau că a obţinut măcar vreo virtute; şi tânjeşte mult pentru dragostea divină.
Nimeni nu poate atinge o asemenea stare repede sau uşor: poate fi atinsă
doar prin multe greutăţi şi luptă, după mult timp şi sârguinţă, încercări şi tentaţii
toate acestea ducând la măsura totală a detaşării. Cel care a fost încercat de orice
fel de suferinţă şi mâhnire, care a îndurat curajos toate trucurile răului este în final
declarat demn să primească binecuvântările măreţe, darurile şi bogăţiile Duhului
Sfânt şi să moştenească Împărăţia Cerului.
Sufletul care nu a acumulat încă acest statut ceresc şi care nu este încă
conştient de sfinţenia inimii ar trebui să fie plin de necaz şi să-l implore pe Iisus
Hristos în mod frecvent, ca să poată atinge această binecuvântare precum şi
energia Duhului care există în intelect suf forma unor viziuni inexprimabile. După
legea ecleziastică, aceia care sunt cuceriţi de păcatele trupeşti sunt de la început
excluşi de la împărtăşanie de către preot; apoi după ce au arătat căinţă, sunt
acceptaţi din nou. Aceia care nu s-au abătut de la calea dreaptă şi au trăit în
puritate, pot avansa şi pot să-şi obţină locul în sanctuar, oficiind în faţa lui
Dumnezeu liturghii. Putem aplica aceeaşi distincţie comuniunii interioare întru
Duhul Sfânt. Vorbind despre asta, Sfântul Pavel spune: „Harul Domnului nostru
Iisus Hristos, şi iubirea lui Dumnezeu, tatăl şi comuniunea întru Duhul Sfânt ...”
(2 Cor. 13,14). Astfel Sfânta Treime locuieşte în sufletul pur ajutată de graţia
divină. Locuieşte în suflet nu la fel ca în ea însăşi, pentru că Treimea este infinită
216
şi nu poate fi îmbrăţişată de nici un lucru creat ci în funcţie de capacitatea şi

receptivitatea omului. Ori de câte ori intelectul se abate din calea voinţei
Domnului, şi îndurerează Duhul, el este exclus de la fericirea spirituală: Graţia şi
iubirea lui Dumnezeu şi toată energia Duhului Sfânt se retrag şi intelectul are
parte de atacuri şi încercări ale răului până când din nou sufletul păşeşte pe calea
Duhului. Atunci când prin confesiune şi degradare, sufletul arată că se căieşte,
atunci acesta va fi din nou înzestrat să primească vizita graţiei şi a fericirii ceresti,
chiar mai mult decât înainte. Dar dacă sufletul nu îndurerează Spiritul în nici un
fel, ci trăieşte acceptabil, respingând orice gând rău şi căutându-l încontinuu pe
Dumnezeu va înainta potrivit şi drept, primind daruri nespuse şi avansând în
glorie şi în pace măreaţă. În final, când a atins măsura deplină a vieţii creştine va
fi clasificat printre primi predicatori perfecţi şi slujitori drepţi ai lui Iisus Hristos
în Împărăţia Lui veşnică.
Lucrurile vizibile sunt imagini şi reflecţii ale lucrurilor invizibile. Astfel
biserica vizibilă ilustrează şi reflectă biserica inimii, preotul vizibil pe cel
adevărat al graţiei lui Iisus Hristos, şi aşa mai departe. În biserica vizibilă dacă
lecturile, psalmii sau alte părţi ale ritualului slujbei obişnuite nu se succed una
după alta într-un mod firesc, atunci nu este posibil ca preotul să conducă
sărbătorirea sacrificiului divin al trupului şi sângelui lui Iisus Hristos; şi chiar
dacă restul slujbei este continuat corect, dar nu se oferă sacrificiul mulţumirii de
către preot şi nu există împărtăşanie, ritualul ecleziastic nu a fost bine îndeplinit
şi, din nou celebrarea sacrificiului lasă de dorit. Omul trebuie să privească viaţa
de creştin în acelaşi fel. Poate să postească, să cânte psalmi, să îndeplinească
orice practică ascetică sau să acumuleze orice virtute; Dar dacă acţiunea mistică a
Duhului nu a fost consumată cu graţie şi cu deplină conştiinţă şi pace spirituală pe
altarul inimii sale, toată practica ascetică este ineficientă şi neproductivă, fiindcă
bucuria Duhului nu este activă mistic în inima lui.
Postul este bun, la fel şi veghea, practica ascetică şi exilul voluntar. Dar
toate aceste lucruri nu sunt decât începutul, preludiul pentru cetăţenia cerească,
aşa încât este fără sens să te încrezi tot timpul doar în ele. Se întâmplă uneori că
obţinem o anumită stare de graţie dar spiritul răului, stând în expectativă ne joacă
farse: se retrage în mod deliberat şi rămâne inactiv astfel intelectul nostru se
consideră curăţat. În felul acesta producem noi mulţumirea perfecţiunii, pentru ca
apoi să ne atace şi să ne poarte până în adâncurile pământului. Se întâmplă adesea
ca tinerii soldaţi sau brigadieri să recurgă la trucuri împotriva duşmanului: le
pregătesc capcane şi, surprinzându-i de la spate şi înconjurându-i, îi ucid. Dacă ei
fac asta, atunci cât de priceput trebuie să fie răul care s-a dedicat mii de ani
sarcinii cruciale de a distruge sufletele? Acesta ştie exact cum să pregătească
217
capcane în locurile secrete ale inimii, uneori fiind tăcut şi pasiv în mod deliberat
pentru a cuprinde sufletul în mrejele lui, făcându-l să se simtă mulţumit şi perfect.
Într-adevăr regula vieţii creştine este să nu te încrezi în acte de dreptate, chiar
dacă le practici pe toate sau să-ţi imaginezi că ai făcut ceva măreţ; şi chiar dacă ai
luat parte la graţie, nu trebuie să crezi că ai obţinut ceva sau ţi-ai atins scopul. Din
contră trebuie să devii înfometat şi însetat să suferi şi să plângi şi mai mult şi să fi
plin de căinţă în inimă.
Starea spirituală este ca un palat regal care are multe curţi exterioare,
holuri şi facilităţi rezidenţiale; apoi există multe construcţii interioare, adăpostind
de regulă veştmintele regale şi comorile; şi apoi chiar mai în interior se află
camerele regale. Cineva care se află afară prin curţi sau apartamente poate gândi
că se află în interior, şi acesta greşeşte. La fel se întâmplă şi când vine vorba de
viaţa spirituală. Aceia care se luptă cu lăcomia şi somnul, sunt încontinuu ocupaţi
cu psalmii şi rugăciunile; ei nu trebuie să creadă că şi-au atins încă scopul: ei se
află încă în curţile exterioare şi pe holuri şi nici măcar nu au ajuns la locul unde
sunt ţinute veştmintele regale şi comorile. Chiar dacă sunt găsiţi demni de graţie
spirituală, acest lucru nu trebuie să-i facă să creadă că sunt perfecţi. Ei trebuie să
analizeze şi să vadă dacă au găsit comoara în pocalul de lut (2 Cor. 4,7) sau dacă
şi-au pus veştmântul Duhului, ori l-au văzut pe rege şi sunt împăcaţi. Încă o dată,
sufletul nostru are multe profunzimi şi capacităţi când intervine păcatul, acesta
schimbă toate capacităţile şi gândurile inimii. Atunci invocăm graţia Duhului: ne
este dată şi probabil îmbrăţişează două din capacităţile sufletului. Dacă nu avem
experienţă ne închipuim că această graţie ne acoperă toate capacităţiile sufleteşti
şi că păcatul ni s-a luat de tot: nu ne dăm seama că cea mai mare parte a sufletului
nostru este încă predispusă păcatului. Fiindcă după cum s-a arătat de multe ori
este posibil ca graţia să fie neîncetat activă, aşa cum ochiul este pentru corp şi
totuşi răul care prădează mintea se coexiste cu ea. De aici, dacă nu ştim să
distingem, ne închipuim că am obţinut ceva măreţ şi începem să gândim cu prea
multă încredere, ne iluzionăm că am atins stadiul final al purificării ... însă acest
lucru este foarte departe de adevăr. După cum se ştie, unul din scopurile
diavolului este să se retragă pentru o vreme şi să rămână inactiv, astfel insuflând
impresia perfecţiunii în cei care urmăresc calea spirituală. Dar oare omul care
plantează o vie, culege imediat struguri? Sau cineva care plantează seminţe în
pământ dintr-o dată are recoltă? Nou-născutul atinge maturitatea imediat?
Gândiţi-vă cum Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi au coborât
de la înălţimea gloriei la suferinţă, dezonoare, crucificare şi moarte; şi cum
datorită acestor lucruri El a fost ridiat la cer din nou şi pus la dreapta Tatălui. Dar
şarpele rău care a insuflat prima dată în Adam dorinţa de divinitate (Gen. 3,5), l-a
218
dus în jos spre dizgraţie. Gândiţi-vă la aceste lucruri şi încercaţi să vă protejaţi

atât cât puteţi, păstrându-vă inima într-o stare de umilinţă şi căinţă totală.
6. Despre libertatea minţii
Când auziţi că Iisus Hristos a coborât în iad ca să salveze sufletele ce

locuiesc acolo, să nu credeţi că ceea ce se întâmplă acum este altfel. Inima este ca
un mormânt şi acolo ne sunt gândurile şi intelectul îngropate, inchise într-un
întuneric greu. Aşa Iisus Hristos vine la sufletele din iad care L-au chemat,
coborând în adâncurile inimilor lor; şi acolo el porunceşte moarte pentru a salva
sufletele care L-au chemat, pentru că El are puterea să ne elibereze. Apoi,
ridicând piatra grea care răneşte sufletul şi, deschizând mormântul, El ne readuce
la viaţă - pentru că eram morţi - şi ne eliberează sufletul închis pentru totdeauna.
Se întâmplă adesea că Satan vrea să intre în inima ta şi spune: „Gândeşte-
te la răul pe care l-ai făcut; sufletul tău este plin de nedreptate, eşti doborât de
multe păcate grele”. Nu-l lăsa să te înşele când îţi spune asta şi nu dispera doar
pentru că tu eşti umil. După ce a primit permisiune prin căderea omului pe
pământ, spiritul răului are puterea să interacţioneze cu sufletul tot timpul, ca de la
om la om, şi să îi sugereze să păcătuiască. Trebuie să-i răspunzi: „Am asigurarea
scrisă a lui Dumnezeu”, pentru că El spune: „Eu îmi doresc nu moartea
păcătosului ci ca acesta să se întoarcă prin căinţă la Mine şi să trăiască” (Ezec.
33,11). Care a fost scopul coborârii lui pe pământ dacă nu acela de a-i salva pe
păcătoşi, să le aducă lumină celor aflaţi în întuneric şi viaţă celor morţi?
Aşa cum puterea răului acţionează prin convingere nu prin obligaţie, aşa
se întâmplă şi cu graţia divină. În felul acesta ne sunt conservate libertatea şi
voinţa proprie. Dacă un om comite păcate când se dedă diavolului, el însuşi va
plăti pentru asta, nu diavolului, fiindcă a fost împins la rău nu prin forţă ci prin
propria voinţa. La fel se întâmplă şi când este vorba de o acţiune bună: graţia nu
atribuie acţiunea ei însăşi, ci omului, din moment ce el este cauza bunătăţii care i
se întâmplă. Graţia nu face ca un om să devină incapabil de păcat, punând
stăpânire în mod forţat sau obligatoriu pe voinţa lui, deşi prezentă, îi permite
libertate de alegere, ca să fie clar dacă voinţa omului înclină spre virtute sau spre
rău. Pentru că legea nu priveşte natura umană, ci puterea liberă de a alege, care
este capabilă să se întoarcă fie spre bine, fie spre rău.
Trebuie să ne păzim sufletul şi să nu permitem comuniunea lui cu gânduri
impure şi rele. Aşa cum trupul este mânjit prin raporturi sexuale cu un alt trup,
aşa şi sufletul este corupt atunci când se cuplează cu răul şi gândurile urâte,
219
părând parcă a se uni cu ele. Nu doar gândurile simple de viclenie şi necastitate,

ci şi cele legate de orice viciu: necredinţă, stimă de sine, mânie, mulţumire şi
altele. Asta vrea Sfântul Pavel să spună: „Să ne curăţăm de toată murdăria
cărnii...” (2 Cor. 7,1). Fiindcă necastitatea şi corupţia lucrează şi prin gânduri
neruşinate în locurile ascunse ale sufletului; şi aşa cum Dumnezeu îl va distruge
pe cel care Îi va distruge templul care este trupul (I Cor. 3,17), aşa şi omul care îşi
corupe sufletul şi intelectul prin gânduri neruşinate este pasibil de pedeapsă. Aşa
cum trebuie să ne păzim trupurile de păcate vizibile, trebuie să ne păzim şi
sufletul împotriva gândurilor neruşinate. „Păziţi-vă inima cu toată sârguinţa,
fiindcă de asta depinde viitorul vieţii voastre“, se spune în Scriptură (Prov. 4,23);
şi: „Gândurile îndoielnice, cugetele viclene ne despart de Dumnezeu”
(Înțelepciunea lui Solomon 1,3).
Să ne chemăm sufletele la judecată, să vedem şi să analizăm de cine sunt
ataşate; şi dacă aflăm că inima noastră nu se conformează cu legile lui Dumnezeu
să mai încercăm cu toată puterea să ne abţinem nu atât trupeşte cât şi psihic de la
corupţie şi gânduri rele - dacă, dorim ca Dumnezeu în puritatea Lui să trăiască în
noi după cum a promis. Pentru că Dumnezeu a promis să locuiască în suflete care
sunt pure şi devotate frumosului şi binelui (2 Cor. 6,16).
Fermierul grijuliu şi atent prima dată îşi curăţă pământul de buruieni
înainte de a planta seminţele. La fel, omul care aspiră să primească de la
Dumnezeu seminţele graţiei, trebuie să-şi cureţe înainte inima, aşa încât când
seminţele Duhului Sfânt sunt plantate, vor da o recoltă bogată. Dacă omul nu se
curăţă prima dată de murdăria trupului şi spiritului (2 Cor. 7, 1), el rămâne doar
în trupul lui din carne şi sânge şi departe de tărâmul vieţii (I Cor. 15,50).
Trebuie să fim foarte atenţi şi foarte vigilenţi în faţa trucurilor şi răutăţii
duşmanului. Vorbind prin Sfântul Pavel, Duhul Sfânt spune: „Am devenit toate
lucrurile pentru toţi oamenii, ca să-i pot salva pe toţi” (I Cor, 9,22); şi în acelaşi
fel şi duşmanul încearcă să devină toate lucrurile dar ca să ducă pe toată lumea la
pierzanie. El se preface că se roagă împreună cu cei ce se roagă, ca să îi înşele şi
să le dea impresia că se află într-o stare de rugăciune. El posteşte cu cel care
postesc cu scopul, din nou de-ai umple de mulţumire de sine pentru faptul că au
reuşit să postească. Cu cei care înţeleg scripturile el încearcă să facă la fel,
sperând să îi distragă de la asta şi să-i facă să pretindă că posedă cunoştinţe
spirituale. Celor care au primit o viziune a luminii, el pretinde că le oferă aceeaşi
viziune, transformându-se într-un „înger al luminii” (2 Cor. 11,14), aşa încât prin
această simulare a luminii adevărate îi poate întoarce spre el. Pe scurt, el foloseşte
orice fel de înşelăciune şi poate lua orice fel de înfăţişare, pretinzând că este bun
şi, astfel devine un agent al distrugerii. „Noi distrugem gândurile rele şi toată
220
stima de sine care sunt împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu”, spune Sfântul Pavel
(2 Cor. 10,5). Trebuie să ne păzim inima cu toată sârguinţa şi să-l implorăm pe
Dumnezeu pentru multă înţelegere, pentru ca El să ne facă capabili să discernem
voinţa diavolului, să ne cultivăm şi să ne instruim intelectul întru înţelegere, să ne
conformăm voinţei Lui. Nu este muncă mai măreaţă decât asta: „Lauda şi măreţia
sunt lucrările Lui”, după cum spune psalmistul (Ps. 3,3).
Sufletul devotat, chiar dacă practică toate virtuţile, le atribuie pe toate lui
Dumnezeu şi nimic lui însuşi. Dumnezeu, pe de altă parte când vede această
înţelegere bună şi sănătoasă, atribuie totul sufletului omului şi îl răsplăteşte ca şi
când acesta a obţinut totul prin eforturi proprii. El face asta în ciuda faptului că,
dacă am fi fost duşi la judecată nici o dreptate nu ar fi fost găsită în noi. Pentru că
avuţiile materiale şi tot ceea ce omul priveşte ca valoros şi prin care este capabil
să facă bine, pământul şi tot ceea ce cuprinde el, aparţine lui Dumnezeu. Trupul şi
sufletul omului chiar şi fiinţa lui sunt ale lui doar prin graţia lui Dumnezeu.
Atunci ce-i rămâne ce poate fi numit al lui, în virtutea a ce se poate mândri sau
vindeca? şi totuşi când sufletul recunoaşte - ceea ce într-adevăr este sincer - că
toate acţiunile lui bune din iubire pentru Dumnezeu, împreună cu toată
înţelegerea şi cunoaşterea sunt atribuite doar lui Dumnezeu şi că totul trebuie să-I
fie atribuit Lui, atunci Dumnezeu acceptă acest lucru ca pe cel mai mare dar pe
care omul I-l poate face.
Când o femeie începe să trăiască şi să-şi împartă viaţa cu un bărbat, tot ce
are fiecare este la comun. Ei împart o casă, o singură fiinţă şi o singură existenţă.
Şi femeia este stăpâna nu doar a posesiunilor bărbatului ci şi a trupului lui: după
cum spune Sfântul Pavel, „Nu bărbatul are putere asupra trupului lui ci femeia o
are” (I Cor. 7,4). În acelaşi fel sufletul în comuniunea lui adevărată şi inefabilă cu
Iisus Hristos devine unul şi acelaşi spirit cu El (I Cor. 6,17). În mod necesar de
vreme ce sufletul a devenit mireasa Lui, este ca şi când ea este stăpâna tuturor
comorilor nespuse ale Lui. Pentru că nu există îndoială ca atunci când Dumnezeu
se alătură sufletului omului, tot ceea ce El deţine, aparţine şi acelui suflet, fie ea
lume, viaţă, moarte, îngeri, principii, lucruri prezente sau care vor veni (Rom.
8,38).
Când israeliţii îl mulţumeau pe Dumnezeu - deşi nu au fost niciodată aşa
cum trebuiau să fie, dar măcar păreau că au credinţă în El - Dumnezeu li s-a arătat
ca o coloană de foc sau ca o coloană de nori (Exod, 13,21). El a făcut ca marea să
se retragă (Exod, 14,21), şi le-a dat şi arătat o mie de alte minuni. Dar atunci când
aceştia şi-au pierdut iubirea faţă de Dumnezeu, au fost predaţi duşmanilor şi au
ajuns să trăiască într-o sclavie grea. Tot aşa se întâmplă şi cu sufletul. Atunci
când prin graţie ajunge să-l cunoască pe Dumnezeu şi a fost curăţat de multe din
221
petele lui trecute, i se oferă daruri de graţie; dar atunci când nu-şi păstrează
dragostea neîncetată pentru mirele ceresc decade din viaţa care i-a fost oferită;
pentru că duşmanul îi poate ataca şi pe cei care au atins un nivel înalt de graţie. Să
ne luptăm aşadar cât de mult putem, şi să ne păzim viaţa cu frică şi tremur. În
particular, cei care au împărtăşit Spiritul lui Iisus Hristos trebuie să fie atenţi să
nu-L îndurereze prin acţiuni neglijente, fie ele mari sau mici. Aşa cum există
bucurie în ceruri pentru cel care se căieşte (Luca 15,7), aşa există durere pentru
sufletul care se îndepărtează de viaţa veşnică.
Când un suflet devine demn de graţie, Dumnezeu îi va da cunoştinţe
spirituale, înţelegere şi capacitate de distincţie, atâta cât merită. Dumnezeu îi va
da aceste lucruri atunci când sufletul le cere, ca să fie înzestrat acceptabil pentru a
sluji Spiritul şi să nu fie sedus de rău, sau indus în eroare de ignoranţă, ori
pervertit de neglijenţă pentru a face ceva contrar voinţei Lui.
Energia pasiunilor - ceea ce înseamnă spiritul lumesc al iluziei,
întunericului şi păcatului - îl umple pe omul în care grija trupească este cea mai
importantă. Energia şi puterea Spiritului Luminii pe de altă parte, locuieşte în
omul sfânt, după cum Sfântul Pavel indică atunci când spune: „Căutaţi o dovadă
cum că Iisus Hristos vorbeşte prin mine”? (2 Cor. 13,3); şi: „Eu nu mai trăiesc
dar Iisus Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2,20); şi: „Aceia dintre voi care aţi fost
botezaţi întru Iisus Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Iisus Hristos” (Gal. 3,27). Şi Iisus
Hristos afirmă la fel, când spune: „Eu şi Tatăl Meu vom veni şi vom locui cu el”
(Ioan 14,23). Cei care sunt găsiţi demni, vor experimenta aceste lucruri, cu putere
şi adevăr. Legea cu sentinţa ei implacabilă, prima dată l-a adus pe om la căinţă,
plasându-l sub o suferinţă grea, fără să fie capabil să primească nici cel mai mic
ajutor. Dar ce nu poate oferi Legea, poate da puterea Duhului: „Fiindcă ce n-a
putut face legea, a făcut Dumnezeu“, spune Sfântul Pavel (Rom. 8,3). Pentru că
sosirea lui Iisus Hristos a deschis porţile pentru cei care au credinţă adevărată şi
lor li s-a dat puterea lui Dumnezeu şi energia Duhului Sfânt.
Iisus Hristos prima dată a trimis darul bunătăţii Sfântului Duh discipolilor
Lui (Fapte 2,3). Abia apoi puterea divină a vindecat pasiunile păcatului şi i-a
eliberat de întuneric şi de moarte spirituală. Pentru că, până când sufletul nu a fost
rănit şi captiv şi nu a fost reţinut în obscuritate păcatului, nu a putut experimenta
asta. Chiar şi acum sufletul este încă în întuneric dacă Iisus Hristos nu a venit să
trăiască în el, şi dacă puterea Sfântului Duh nu este activă în el şi nu-l umple de
putere şi siguranţă. Dar pentru cei, asupra cărora graţia divină a Spiritului Sfânt a
coborât, venind să trăiască în profunzimile intelectului lor, Iisus Hristos este ca şi
sufletul lor. După cum spune Sfântul Pavel: „Cel care şi-l doreşte pe Domnul
devine acelaşi Duh cu El” (I Cor. 6,17). Şi după cum Domnul spune: „Aşa cum
222
eu şi tu suntem unul, aşa trebuie să existe unul în noi” (Ioan 17,21). Ce

binecuvântare şi bunătate a primit natura umană, fiind asaltată în acelaşi timp de
puterea răului! Dar când sufletul este cuprins de pasiunile care îl pot deprava,
acesta devine una cu el, şi chiar dacă posedă voinţa lui proprie, nu poate face ceea
ce vrea. După cum spune Sf. Pavel: „Ceea ce fac nu este ceea ce vreau să fac”
(Rom. 7,15). Pe de altă parte este foarte puternică uniunea unui om cu voinţa lui
Dumnezeu. Pentru că, în adevăr, sufletul devine sufletul Domnului, dedicându-se
voit şi conştient puterii Duhului Sfânt şi nemaiacţionând în concordanţă cu
propria voinţă. „Ce ne poate despărţi de iubirea de Iisus Hristos?” (Rom. 8,35),
când sufletul este unit cu Duhul Sfânt?
Cel care vrea să fie un imitator al lui Iisus Hristos, ca să poată fi numit şi
el fiu al Domnului, născut întru Duhul, trebuie să poarte cu răbdare şi curaj toate
încercările pe care le întâmpină, fie ele boli fizice sau atacuri din partea spiritelor
nevăzute. Dumnezeu în providenţa Lui permite sufletelor să fie testate prin
diferite încercări, aşa încât să se releve care dintre ele îl iubesc cu adevărat pe
Dumnezeu. Toţi patriarhii, profeţii, apostolii şi martirii de la începutul
vremurilor, nu au traversat altă cale decât aceasta a încercărilor, şi astfel au
îndeplinit voinţa lui Dumnezeu. „Fiul meu”, spune Biblia, „dacă îl vei sluji pe
Domnul, pregăteşte-ţi sufletul pentru încercare, curăţă-ţi inima şi îndură cu
răbdare” (Ecles. 2, 1-2). Şi altundeva se spune: „Acceptă tot ceea ce vine ca ceva
de bine, ştiind că nimic nu se întâmplă fără voinţa Domnului“. Astfel sufletul
care îşi doreşte să îndeplinească voinţa Domnului trebuie să se străduiască să
acumuleze toleranţă răbdătoare şi speranţă. Pentru că unul dintre trucurile
diavolului este să ne îndepărteze şi să ne facă să ne pierdem speranţa în
Dumnezeu. Dumnezeu nu va permite niciodată unui suflet care speră în El să fie
atât de încercat până când nu va mai şti încotro s-o ia. După cum scrie Sfântul
Pavel: „Trebuie să ne încredem în Dumnezeu nu pentru a fi încercaţi dincolo de
puterile noastre, ci pentru a trăi încercarea pe care El ne-o dă, aşa încât să fim
capabili să o suportăm” (I Cor. 10,13). Diavolul hărţuieşte sufletul nu atât cât
vrea el ci cât Dumnezeu i-o permite. Omul ştie câtă poavară poate purta în spate
un catâr, câtă un măgar, sau o cămilă, şi-i încarcă pe fiecare în funcţie de asta;
olarul ştie cât de mult trebuie să lase oalele în cuptor, ca să nu se crape dacă stau
acolo prea mult înainte de a fi gata. Dacă înţelegerea umană s-ar extinde atât de
mult, credeţi că Dumnezeu nu ar fi mult mai conştient de măsura încercărilor pe
care ar trebui să le trăiască fiecare suflet care tinde să atingă Împărăţia Cerurilor?
Un vas modelat proaspăt care nu este ars în cuptor nu este de folosinţă
omului. Un copil care nu este eficient în deprinderi lumeşti nu poate construi,
planta sau culege seminţe sau să ducă la îndeplinire orice sarcină lumească. În
223
acelaşi fel se întâmplă adesea prin bunătatea lui Dumnezeu că sufletele, din cauza
inocenţei lor copilăreşti, participă la graţia divină şi sunt umplute de dulceaţa şi
liniştea Duhului; dar fiindcă acestea nu au fost încă încercate de către atacurile
puterilor răului, sunt încă imature şi nepotrivite pentru împărăţia cerurilor. După
cum spune apostolul: „Dacă nu aţi fost disciplinaţi, sunteţi bastarzi, nu fii” (Evr.
12,8). Astfel încercările şi atacurile sunt îndreptate către om într-un aşa fel încât
să nu-l rănească, să-i facă sufletul mai puternic şi mai matur; şi dacă sufletul le
îndură până la sfârşit cu speranţă în Dumnezeu, nu va eşua în a atinge răsplata
promisă de Spirit şi eliberarea de pasiunile răului.
Prin experianţa multor torturi şi îndurări chiar până la moarte, martirii şi-
au obţinut coroana de glorie; şi cu cât a fost mai mare şi mai dureroasă suferinţa,
cu atât a fost mai măreaţă gloria lor şi mai intimă comuniunea lor cu Dumnezeu.
În acelaşi fel, când sufletele noastre trăiesc mâhnirea - fie că ea vine într-o formă
vizibilă de la oameni, sau într-o formă intelectuală prin gândurile rele, sau derivă
din boli trupeşti - dacă le îndurăm până la sfârşit, vom obţine asemenea coroane
ca şi martirii şi ne vom bucura de aceeaşi intimitate cu Dumnezeu. Pentru că am
suportat martiriul şi atacurile produse de spiritele rele şi cu cât mai mari şi mai
diabolice au fost ele, cele pe care le-am îndurat, cu atât mai mare glorie vom
primi de la Dumnezeu, nu doar în viitor ci şi în viaţa prezentă, prin graţia
Sfântului Duh.
De vreme ce drumul către viaţa muritoare este extrem de îngust şi plin de
atacuri şi, din acest punct de vedere sunt puţini care pot să-l treacă (Mat. 7,14),
trebuie să îndurăm cu înverşunare fiecare încercare a diavolului, aşteptând cu
speranţă răsplata cerească. Fiindcă, oricât de multe suferinţe experimentăm, cum
să se compare ele cu răsplata viitoare promisă cu graţia Sfântului Duh care ne
umple sufletele chiar şi în viaţa prezentă sau cu eliberarea de obscuritate şi
pasiunile răului pe care am primit-o, sau cu datoria enormă pe care o avem din
cauza păcatelor noastre? După cum spune Sfântul Pavel: „Suferinţele vieţii
prezente nu se pot compara cu gloria care va fi în noi” (Rom. 8,18). De aceea
trebuie să îndurăm cu răbdare totul de dragul lui Dumnezeu, ca nişte soldaţi
curajoşi care ar muri pentru regele lor. Şi totuşi de ce atunci când acordăm atenţie
lumii şi lucrurilor lumeşti nu trăim atâtea nenorociri, dar acum când îl slujim pe
Dumnezeu suferim aceste încercări multiple? Este pentru că diavolul, invidios
pentru binecuvântările care au fost păstrate pentru noi, încearcă să ne facă
sufletele slugarnice şi leneşe, ca să nu primim răsplata lui Iisus Hristos în aşa fel
în care Dumnezeu îşi doreşte. Nu contează cât de mult se înarmează diavolul
împotriva noastră, dacă îndurăm curajos atacurile lui, cu ajutorul lui Iisus Hristos,
toate proiectele lui împotriva noastră nu vor însemna nimic. Pentru că îl avem pe
224
Iisus Hristos ca aparător şi aliat: să ne amintim că şi El a trecut prin această viaţă

prezentă, persecutat şi batjocorit, şi în final El a fost făcut perfect printr-o moarte
ruşinoasă pe Cruce (Evr. 2,10).
Dacă vrem să îndurăm orice atac sau încercare imediat, atunci să tânjim să
ne dăm viaţa pentru Iisus Hristos şi să avem în faţa ochilor această moarte tot
timpul. Pentru că ni sa poruncit să ne ducem crucea şi să-l urmăm pe El (Mat.
16,24). Şi aceasta înseamnă că trebuie să fim pregătiţi pentru moarte. Dacă avem
această dispoziţie vom putea îndura orice atac vizibil sau invizibil mult mai uşor.
Cum este cel care este nerăbdător să moară de dragul lui Iisus Hristos în
dificultate de a răbda suferinţa şi necaz? Şi totuşi noi credem că necazurile sunt
greu de suportat fiindcă nu ne gândim să murim de dragul lui Dumnezeu. Dar
dacă vrem să împărtăşim Moştenirea Lui, atunci trebuie să fim dornici să
împărtăşim suferinţele Lui cu acelaşi zel. Aceia care îl iubesc pe Dumnezeu pot fi
recunoscuţi prin faptul că şi dacă au speranţă în El, suportă orice necaz care se
abate asupra lor, nu doar în mod curajos ci şi cu toată inima.
Dacă vrem să ne apropiem de Iisus Hristos, trebuie mai întâi să ne
apropiem de bine, chiar dacă inima noastră s-ar putea să nu-şi dorească asta.
„Împărăţia Cerurilor poate fi supusă violenţei”, spune Domnul (Mat. 11,12). Şi
El de asemenea spune: „Străduiţi-vă să intraţi pe poarta îngustă” (Luca 13,24).
Trebuie să ne forţăm chiar împotriva voinţei noastre, către virtute, către iubire,
când aceasta ne lipseşte, către blândeţe, când avem nevoie de ea, către
compătimire şi compasiune din inimă, către răbdare în faţa insultelor, rezistenţă
în faţa batjocurii, dacă nu avem deja obiceiul de a face aceste lucruri şi, către
rugăciune, mai presus de toate, dacă nu am atins această stare spirituală. Dacă
Dumnezeu ne vede luptând în acest fel pentru bine, chiar şi atunci când inima
pare că i se opune, El ne va acorda rugăciuni adevărate, milă, răbdare, şi în
general ne va umple de fructele Duhului Sfânt. Într-adevăr, dacă un om lipsit de
virtuţi se forţează pe el însuşi doar înspre rugăciune, aşa încât să ajungă să-i
posede graţia, şi în acelaşi timp să nu rămână indiferent în ceea ce priveşte
blândeţea, umilinţa şi iubirea şi faţă de alte virtuţi care îi înnobilează sufletul,
inclusiv tăria în credinţa faţă de Iisus Hristos, atunci uneori Duhul Sfânt îi dă,
chiar dacă puţin, graţia rugăciunii pe care a cerut-o, şi îl umple de bucurie şi de
odihnă. Dar el este totuşi văduvit de toate celelalte virtuţi pentru că nu s-a străduit
să le obţină şi nici nu l-a implorat pe Iisus Hristos pentru ele. Mai mult de atât,
trebuie să ne forţăm, chiar dacă nu vrem asta, să obţinem virtuţile de mai sus, să
le cerem de la Dumnezeu dar şi să obţinem puterea de a judeca cuvintele inutile şi
fără sens, ce nu merită a fi vorbite; pentru că trebuie să medităm neîncetat la
cuvintele Domnului şi atunci când vorbim şi atunci când tăcem, în inimile
225
noastre. Şi trebuie să ne forţăm să nu ne mâniem sau să zbierăm - „Eliberaţi-vă de

toată amărăciunea şi furia”, spune apostolul (Efes 4,31); Să nu judecăm şi să nu
defăimăm pe nimeni. Când Dumnezeu ne vede că ne străduim, el ne va da în mod
sigur puterea să realizăm fără efort şi uşor ceea ce a fost imposibil pentru noi să
facem, din cauza răului care a trăit în noi. Şi atunci toată exersarea virtuţilor
devine partea naturii noastre, pentru că Dumnezeu aşa cum a promis vine şi
trăieşte în noi şi prin noi; şi întru numele Lui, noi vom îndeplini poruncile cu
multă uşurinţă.
Atunci când omul se străduie prin rugăciune dar nu este interesat şi de
umilinţă, iubire, blândeţe şi alte virtuţi, rezultatul este pe măsura acestor fapte.
Uneori, ca răspuns, Graţia Divină i se arată, pentru că Dumnezeu în bunătatea Lui
şi în iubirea Lui, răspunde cerinţelor celor care îl invocă; dar fiindcă omul nu s-a
obişnuit şi nu a încercat să practice şi celelalte virtuţi, pierde graţia pe care a
primit-o prin mulţumirea lui de sine. Locul în care Duhul Sfânt sălăşluieşte este
acolo unde sunt prezente umilinţa, iubirea, blândeţea şi celelalte virtuţi ale lui
Iisus Hristos. Dacă vrem să ne dezvoltăm şi să atingem perfecţiunea, prin
obţinerea acestor virtuţi, trebuie să punem pe primul loc rugăciunile, lupta şi
efortul de a-l face pe Dumnezeu să ne asculte. Dacă se întâmplă astfel, atunci
graţia rugăciunii care ni se dă de către Duhul Sfânt, va creşte şi va înflori,
atingându-l pe om cu iubire, umilinţă şi blândeţe binecuvântată, virtuţi pe care nu
încetăm niciodată să le căutăm. Duhul Sfânt le oferă omului, învâţându-l să le
preţuiască. Astfel omul se dezvoltă şi Dumnezeu îl va face perfect şi capabil să
atingă Împărăţia Cerurilor. Pentru că omul umil şi modest nu decade niciodată:
poate el să cadă dacă se consideră mai prejos decât orice lucru. Minţile nobile duc
la umilinţă măreaţă, cele umile la o glorie măreaţă.
Aceia care îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu nu îl slujesc pentru a
ajunge în Împărăţia Lui, ca şi când un om ar face comerţ ca să obţină profit, şi
nici nu îl slujesc pentru a evita pedeapsa, care îi aşteaptă pe toţi păcătoşii. Ei îl
iubesc pentru că El este singurul Dumnezeu şi Creatorul, fiindcă cunosc ierarhia
proprie a lucrurilor şi că este de datoria slujitorilor să-şi mulţumească stăpânii;
atunci ei, oamenii i se devotează Lui cu mare înţelegere, în ciuda încercărilor la
care sunt supuşi. Sunt multe obstacole ce ni se pun în calea dorinţei noastre de a-l
mulţumi pe Dumnezeu: nu doar sărăcia şi obscuritatea, ci şi bogăţiile şi onoarea
sunt încercări pentru sufletul nostru. Chiar dacă, înt-o anumită măsură mângâierea
şi uşurarea sufletului nostru poate deveni o tentaţie, dacă acesta nu este pe deplin
conştient de efectele graţiei, şi nu se bucură de ele cu suspiciune şi cu înţelegere,
există riscul ca spiritul rău să încerce să convingă sufletul să se relaxeze, odată ce
a cunoscut graţia, şi să îl transforme într-unul slugarnic şi apatic. Atingerea
226
graţiei necesită precauţie şi discreţie din partea sufletului, aşa încât sufletul să
arate respect potrivit şi să producă fructe demne de ea. Există pericolul ca nu doar
atacurile ci şi relaxarea pot reprezenta o tentaţie pentru suflet, fiindcă prin
amândouă Creatorul ne testează, ca să îşi dea seama dacă Îl iubim, nu doar de
dragul unui câştig ci pentru El Însuşi care singur merită toată iubirea şi onoarea
noastră. Pentru cei neatenţi, care au deficienţe în credinţă şi au o minte imatură
există multe obstacole în calea atingerii vieţii veşnice - nu doar lucrurile
dureroase şi care ne distrag, ca şi boala, sărăcia şi obscuritatea, ci şi opusele
acestrora, ca şi bogăţiile, onorurile şi lauda din partea altora, sau cele induse de
diavol reprezintă obstacole deopotrivă. Pentru cei cu credinţă înţelegere şi curaj,
pe de altă parte asemenea lucruri îi ajută să inainteze către Împărăţia lui
Dumnezeu: după cum spune Sfântul Pavel, „Toate lucrurile se îmbină spre binele
celor care îl iubesc pe Dumnezeu” (Rom. 8,28). Omul devotat depăşind şi trecând
prin aceste lucruri ce sunt privite de către lume ca şi obstacole, tinde către
dragostea divină.
Sfântul Pavel a arătat cu acurateţe şi în mod lucid tuturor sufletelor
credincioase misterul credinţei creştine, indicând cum se poate atinge graţia
divină. Acest mister este splendoarea luminii cereşti în viziunea şi puterea
Duhului Sfânt. El nu a vrut să se creadă că lumina Duhului Sfânt constă, în mod
simplu în iluminarea noastră prin cunoştiinţe conceptuale, ca să se creadă de către
om că se poate obţine graţia prin ignoranţă şi lene. Pentru a indica adevăratul
caracter al cunoştiinţelor spirituale, Sfântul Paul ne dă ca exemplu gloria Duhului
care a strălucit pe faţa lui Moise. „Dacă mijlocirea morţii“, înscrisă cu litere pe
piatră, ar fi fost însoţită de o asemenea glorie încât fiii lui Israel nu ar fi îndrăznit
să privească faţa lui Moise, strălucirea ei, atunci cât de măreaţă ar trebui să fie
gloria care însoţeşte mijlocirea către Duhul Sfânt? Dacă mijlocirea către
condamnare este glorioasă, mijlocirea către dreptate ar trebui să exceleze prin
glorie. Ceea ce odată părea plin de glorie, acum pare lipsit de ea fiindcă este totul
depăşit de o glorie care este măreaţă. Dacă ceea ce era trecător şi a venit cu glorie,
ceea ce se va îndura va fi mult mai glorios” (2 Cor. 3, 7-11). Se spune „trecător”
pentru că trupul lui Moise a strălucit de glorie. Şi „având asemenea speranţă,
putem continua cu mare încredere” (2 Cor. 3,12). Mai apoi el afirmă că această
glorie nemuritoare a Spiritului străluceşte cu o putere indestructibilă în sufletul
nemuritor al sfinţilor: „Cu faţa nedezvăluită, noi toţi, care suntem născuţi întru
Duhul Sfânt, reflectăm ca într-o oglindă în gloria lui Dumnezeu, şi suntem
transformaţi în aceeaşi imagine de la glorie la glorie prin Dumnezeu, care ste
Duhul” (2 Cor. 3,18). Cuvintele „cu faţa nedezvăluită” trimit către suflet; când
cineva se întoarce către Dumnezeu vălul cade şi Domnul este Duhul Sfânt (2 Cor.
227
3, 16-17). Prin aceasta ni se arată clar că încă de pe vremea transformării lui

Adam un văl de întuneric a cuprins omenirea şi a acoperit sufletele. Dar, se crede
că prin iluminarea de către Duh acest văl a fost îndepărtat de peste sufletele
credincioase şi sfinte. Din acest motiv Iisus Hristos a venit pe pământ; şi celor
care au crezut sincer în El, Dumnezeu le-a dat puterea să atingă această măsură a
sfinţeniei.
După cum s-a mai spus, splendoarea Sfântului Duh nu este doar o simplă
revelaţie la nivelul imaginilor conceptuale sau o lumină din partea Graţiei. Este
splendoarea adevărată a luminii lui Dumnezeu a luminii în suflet: Dumnezeu care
a spus, „Din întuneric lasă lumina să strălucească” a lăsat lumina Lui să
strălucească în inimile noastre, ne-a dat lumina cunoaşterii gloriei lui Iisus
Hristos” (2 Cor. 4,6). Şi psalmistul spune: „Dă lumina ochilor mei, dacă nu, voi
dormi până la moarte” (Ps. 13, 3) - adică dacă trupul meu nu este distrus, sufletul
meu este întunecat de vălul morţii, care este rezultatul păcatului. Şi în alte pasaje,
psalmii sună la fel: „Deschide-mi ochii şi voi percepe minunile Tale” (Ps.
119,18); şi: „Trimite-mi lumina şi adevărul Tău şi ele mă vor îndruma şi mă vor
conduce către tărâmul Tău” (Ps. 43,3); şi: „Am fost atinşi de lumina ta,
Dumnezeule” (Ps. 4,6).
Lumina care l-a cuprins pe Sfântul Pavel în drumul său către Damasc
(Fapte 9,3), lumina prin care el a fost ridicat la ceruri, unde a ascultat mistere
divine (2 Cor. 12,4), nu a fost doar iluminarea în termeni de imagini conceptuale
sau de cunoaştere spirituală. A însemnat splendoarea puterii Duhului Sfânt în
sufletul lui. Atât de mare a fost strălucirea încât ochii fizici nu au fost capabili să
o privească şi au fost orbiţi de ea (Fapte 9,8); şi Dumnezeu este dezvăluit astfel,
din nou sufletului demn şi iubitor.
Orice suflet care prin propriul efort şi propria credinţă este privilegiat în
această viaţă prezentă să-l venereze pe Iisus Hristos şi să se unească cu lumina
cerească, este iniţiat aici şi acum în cunoaşterea misterelor cereşti. Mai mult, în
marea zi a reînvieri trupul va fi glorificat prin aceiaşi imagine; va fi ridicat de
către spirit la ceruri (Tes. 4,17), îi va fi dată o formă cerească şi va locui alături de
El în Împărăţia veşnică.
Dacă omul, prin propriul efort şi prin propria credinţă a împărtăşit puţin
din gloria cerească a Duhului Sfânt şi şi-a înfrumuseţat sufletul doar cu lucruri
bune, în aceeaşi măsură va fi glorificat în Ziua Reînvierii. Ceea ce a păstrat în
această viaţă în interior, se va manifesta atunci în exterior, aşa cum fructele
ascunse iarna apar din nou primăvara. Păcătoşii care îşi învăluie sufletul în vălul
tenebros al spiritului lumesc şi care îşi întunecă şi îşi desfigurează intelectul cu
228
urâţenia pasiunilor lumeşti, vor manifesta în exterior un trup care este la fel
tenebros şi plin de rău.
Când Dumnezeu din iubire l-a condamnat pe Adam la moarte după
transformarea lui, el a experimentat această moarte în propriul lui suflet (Gen.
3,19); organele perceptuale ale lui care erau nemuritoare, lipsite de bucuria
cerească şi spirituală, au devenit fără viaţă. Mai târziu, după 930 de ani (Gen.
5,5), a venit şi moarte trupului. La fel acum că Dumnezeu a împăcat omenirea
prin moartea lui Iisus Hristos pe cruce, El a redat sufletului cu afevărat credincios
bucuria luminii spirituale chiar dacă nouă celor întrupaţi încă şi speranţa obţinerii
luminii divine a graţiei. Mai târziu El ne va da şi gloria cea fără de moarte.
Cei care s-au dezis de lucrurile lumeşti şi duc o viaţă devotată lui
Dumnezeu sunt încă predispuşi la pasiuni de tipul celor care au dus la
transformarea lui Adam: adică dorinţa carnală, numită de Sfântul Pavel „voinţă de
moarte” (Rom. 8,6). Aceşti oameni dacă nu au scăpat complet de întuneric, nu pot
să vadă nimic clar. Cultivând virtutea şi credinţa şi ruga faţă de Iisus Hristos, fiul
dreptăţii, în inimile lor, vor reuşi să vadă din nou limpede. Sfântul Pavel spune:
„Cei perfecţi ale căror simţuri au fost instruite să distingă între bine şi rău, vor fi
hrăniţi bine” (Evr. 5,14). Şi Sfântul Petru spune: „Avem siguranţa mesajului
profeţilor; şi când începe ziua veţi simţi o lumină în inimile voastre ca o lampă
care străluceşte în întuneric” (2 Pet. 1,19). Majoritatea oamenilor sunt ca cei care
umblă noaptea fără să vadă vreo lumină şi să se bucure de vreuna cât de slabă în
sufletele lor, astfel deosebindu-se foarte puţin de cei orbi. Ei sunt total prinşi în
legături materiale şi în lanţurile vieţii temporale, neluând aminte la lucrurile
divine şi neimplicându-se în nicio faptă virtuală. Pe de altă parte, cei care trăiesc
pe lumea asta şi sunt luminaţi de poruncile sfiinte ca şi de stele, şi care se roagă
lui Dumnezeu cu credinţă, nu sunt acoperiţi de întuneric şi pot spera să obţină
eliberarea.
Bogăţiile lumeşti sunt obţinute de către oameni din diferite surse, din
comerţ, industrie sau agricultură şi altele. În mod similar se obţin şi bogăţiile
spirituale: unele derivă din diferite daruri ale graţiei, aşa cum Sfântul Pavel spune,
„Avem daruri diferite în funcţie de cum ni le oferă graţia ...” (Rom. 12,6); unii,
din anumite motive şi din dreptate şi virtute acordate lui Dumnezeu, atunci când
prin graţie sunt absolviţi de judecată, urmează căile lumeşti. Dar alţii sunt pe
placul celor care caută aur fiindcă sunt de admirat: dar nu sunt printre cei care se
străduiesc prin îndurare şi toleranţă să obţină ceea ce îi va salva. La fel sunt cei
care sunt proşti şi slugarnici, care consumă pe loc tot pe ceea ce pun mâna, şi nu
sunt niciodată răbdători să înţeleagă că ceea ce au primit nu este gratuit; ei sunt
nerăbdători în a primi graţia, sunt leneşi, indolenţi atunci când vine vorba de a
229
pune în practică lucrurile bune. Nici nu au început să facă asta, că şi cred că au

făcut destul, şi îşi pierd voinţa de a face mai multă muncă spirituală. Din acest
motiv, orice urmă de graţie au primit, aceasta le va fi retrasă. Dispoziţia fără viaţă
şi neglijentă, întotdeauna în opoziţie cu graţia, nedemnă de Dumnezeu va fi
recunoscută atât acum cât şi în vremurile care vor veni.
Atunci când omul a încălcat porunca lui Dumnezeu şi a fost exclus din
paradis, el a fost legat cu două lanţuri primul se referă la cel al lucrurilor
temporale şi al plăcerilor lumeşti - bogăţii, glorie, afecţiune, copii, relaţii,
posesiuni şi, pe scurt, toate lucrurile vizibile de care Dumnezeu ne-a avertizat să
scăpăm prin libera voinţă a noastră. Al doilea lucru este ascuns şi invizibil; pentru
că sufletul este legat de un anumit lanţ al întunericului cu spiritul răului şi pentru
că din cauza aceste întunecimi nu-l poate iubi pe Dumnezeu, nu se poate ruga şi
nu poate crede aşa cum îşi doreşte. Ca urmare a transformării a primului om,
fiecare dintre noi aflăm că toate lucrurile vizibile şi invizibile sunt opuse nouă.
Astfel, când cineva ascultă cu atenţie cuvântul Domnului, prima oară trebuie să se
dezică de lucrurile temporare şi să renunţe la plăcerile lumeşti. Apoi, dacă devine
mai atent şi intră într-o comuniune constantă cu El va primi deprinderea de a afla
faptul că există o altă luptă şi o altă bătălie a gândurilor ascunsă în adâncimile
inimii sale. Perseverând în acest fel şi implorând mila lui Iisus Hristos, combinată
cu credinţa totală în El, omul, cu ajutorul lui Dumnezeu, va reuşi să scape de
aceste legături interioare şi din întunecimea spiritului răului, care înseamnă, toate,
energii ale unor pasiuni ascunse. Prin graţia lui Iisus Hristos şi prin puterea Lui
putem răzbi în această luptă. Dar doar de unii singuri şi fără ajutor divin ne este
imposibil să ne eliberăm de lupta împotriva răului: nu putem decât să-l refuzăm şi
să respingem „plăcerile” pe care le primim de la el.
Dacă un om este ancorat în lucrurile lumeşti, sedus de pasiunile rele, va fi
foarte greu pentru el să recunoască faptul că există o altă luptă invizibilă şi un alt
război interior pe care trebuie să le câştige. Dar dacă se detaşează de toate
lucrurile vizibile şi plăcerile lumeşti şi începe să-l slujească pe Dumnezeu, fiind
astfel capabil să conştientizeze frământările sale interioare, va reuşi să obţină
graţia. După cum s-a mai spus doar după ce acumulează detaşare şi aspiră să-l
slujească pe Dumnezeu cu întregul lui suflet, va recunoaşte în sinea lui pasiunile
secrete ale răului şi greşelile răului. Din contră, daca acesta va continua să
gândească că este pe deplin sănătos pe când el este plin de răni şi nutreşte pasiuni
nevăzute. Şi dacă a dispreţuit dorinţa şi gloria, de la început, el trebuie să devină
conştient de aceste pasiuni interne ale lui şi să lupte împotriva lor, invocându-l pe
Iisus Hristos şi cerând de la ceruri armele Duhului: arma dreptăţii, casca salvării,
scutul credinţei şi sabia Duhului Sfânt (Efes. 6, 14-17).
230
Diavolul încearcă să ne distrugă speranţa în Iisus Hristos şi dragostea faţă

de el în diferite feluri. Interior ne aduce atacuri prin mijlocul spiritului răului, sau
ne umple de gânduri imorale prin păcat, aşa încât să ne facă sufletul slugarnic şi
îndepărtat de atingerea mântuirii. Scopul lui este de a înşela sufletul şi de a-l face
să creadă că aceste gânduri sunt ale lui, şi nu că sunt generate de un spirit malefic.
Dacă nu se întâmplă cum vrea el, trupul nostru suferă mult. Dar cu cât mai multe
săgeţi aruncă asupra noastră cu atât mai mult speranţa noastră în Dumnezeu
trebuie să fie mai mare, ştiind sigur că El permite sufletelor care tânjesc după El
şi suferă de aceste atacuri să descopere iubirea adevărată pentru El.
În comparaţie cu lumea eternă şi incoruptibilă, o mie de ani din lumea
noastră înseamnă o mână de nisip. Să presupunem că este în puterea noastră să
fim singurul rege al întregii lumi şi să deţinem toate comorile ei; şi să mai
presupunem că domnirea noastră a început cu primul om creat, şi că ar fi
continuat până când transformarea finală a lumii ar fi fost vizibilă aţi schimba
atunci, dacă aţi avea posibilitatea împărăţia adevărată ce nu conţine nimic efemer
pentru această împărăţie vremelnică? Nu, se pare, dacă judecata voastră este
corectă şi dacă vă îgrijiţi de voi îşivă. „Ce bine face un om dacă va câştiga
întreaga lume dar îşi pierde sufletul”? Iisus Hristos şi-a întrebat discipolii (Mat.
16,26); şi El spune că nimic nu se poate compara ca valoare cu sufletul. Dacă
sufletul însuşi este mult mai valoros decât întreaga lume sau orice împărăţie
lumească, nu este Împărăţia Cerurilor mai valoroasă? Faptul că sufletul este mai
valoros este demonstrat prin faptul că Dumnezeu nu a dat niciunei alte fiinţe
create de el posibilitatea de a aspira la Duhul Sfânt. Nici cerul, soarele, luna,
stelele, marea, pământul sau orice alt lucru vizibil nu au fost binecuvântate de
către El în acest fel, doar omul ai cărui urmaşi El îi iubeşte. Dacă, astfel, nimeni
care deţine o judecată sănătoasă nu ar schimba Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu
pentru toată bogăţia din lume şi pentru împărăţia întregului pământ, cât de mare
poate fi nebunia celor care o schimbă pentru lucruri efemere precum dorinţa
pentru ceva, câştiguri mediocre? Ori de câte ori iubim ceva lumesc, în mod sigur
alegem această iubire în loc de iubirea de Dumnezeu. Cel mai rău, după cum s-a
spus, „Un om este sclavul a orice l-a stăpânit” (2 Pet. 2,19). Trebuie aşadar să ne
devotăm total lui Dumnezeu, să devenim dependenţi de El, „crucificându-ne”
sufletul şi trupul pe măsură ce avansăm în îndeplinirea poruncilor sfinte ale Lui.
Nu este acelaşi lucru această glorie efemeră şi această împărăţie trecătoare
a lumii şi alte lucruri temporale pe care le-am câştigat după o suferinţă grea şi
după ce le-am râvnit cu Împărăţia întru Hristos şi cu încântarea binecuvântărilor
pe care le-am putea câştiga mai uşor şi pe care lea-m putea obţine fără muncă şi
efort.
231
Care este scopul sosirii pe pământ a lui Iisus Hristos? Reintegrarea naturii
umane întru El. Pentru că El a reintegrat demnitatea originală a lui Adam la
natura umană şi, în plus i-a conferit graţia moştenirii Duhului Sfânt. Conducându-
l afară din întuneric El i-a arătat calea către viaţă. Traversând această cale şi
bătând la această uşă putem intra în Împărăţia Cerurilor. După cum el a spus:
„Cere şi ţi se va da ,..., bate şi ţi se va deschide” (Mat. 7,7). Trecând de această
poartă este posibil ca toată omenirea să obţină mântuirea sufletului, să fie
eliberată de gândurile rele şi să se unească cu Duhul Sfânt asta este, în esenţă,
iubirea inefabilă a lui Dumnezeu faţă de om pe care l-a creat după propriul Lui
chip.
8
Concluzii
Este bine ştiut faptul că există câţiva scriitori patristici timpurii care s-au
bucurat de o mare audienţă în rândul creştinilor preocupaţi de ascensiunea
spirituală. Opera lor a contribuit decisiv la constituirea fundamentelor învăţăturii
ascetico-mistice a Bisericii. Ecoul lor în comunităţile monahale, dar şi în rândul
celor interesaţi de literatura duhovnicească, a fost imens, iar influenţa lor se
resimte, la o citire atentă, asupra unor autori ulteriori. De aici interesul sporit
pentru explorarea acestor chestiuni, manifestat în sfera cercetărilor teologice.
Socotesc că G.E.H. Palmer este unul dintre cei care s-au aplecat asupra chestiunii
Omiliilor duhovniceşti ale Sfântului Macarie cel Mare.
Când facem aceste aserţiuni ne gândim de pildă la efectul produs în
Răsărit de apariţia corpusului dionisian sau a operei evagriene, surse majore ale
asceticii şi misticii ortodoxe. Nu mai puţin Omiliile atribuite Sfântului Macarie
Egipteanul au avut parte de un destin grandios, fiind apreciate la superlativ şi
însuşite, ca autentică voce a Tradiţiei, de mai mulţi Părinţi ai Bisericii.
Situate la confluenţa mai multor curente ale antichităţii creştine, Omiliile
macariene exprimă într-un mod uimitor mariajul spiritual dintre cultura elenică şi
cea semitică, adânc întemeiată pe Sfânta Scriptură. Studiile recente arată că aceste
Omilii aparţin unui autor sirian, fapt dovedit în textul de mai sus tradus, între altele,
de abundenţa imaginilor, metaforelor şi a descrierilor pline de culoare, componente
8
Această secţiune este adăugată de traducător prezentându-şi motivaţia pentru care a recurs la
traducerea textului de mai sus, dar şi impresiile personale despre preocuparea autorului şi a
scrierii sale editată în ediţia din Filocalia grecească, vol. III. Această secţiune este de fapt şi
poziţia pe care o are traducătorul în cuprinsul tezei de disertaţie pe care a susţinut-o în cadrul
examenului de masterat în Teologie Ortodoxă, în cadrul Facultăţii de Litere din Baia Mare (iulie
2014).
232
specifice în general discursului teologic din această parte a Orientului creştin.

Limbajul lui Macarie este unul viu, cuceritor prin entuziasmul cu care proclamă
primatul experienţei în viaţa noastră duhovnicească. Există anumite teme specifice
teologiei macariene (vederea luminii necreate, manifestarea lui Dumnezeu întru
slavă, rolul trupului în procesul desăvârşirii, accentul pus pe experienţă şi pe
simţirea Duhului etc), teme preluate şi amplificate de alţi autori, precum Sfântul
Simeon Metafrastul, şi constituind câteva din dominantele spiritualităţii creştine.
Influenţa corpusului macarian în Răsărit s-a desfăşurat pe două paliere.
Macarie a trecut drept o autoritate atât pentru Părinţii de limbă greacă (precum
Grigorie de Nyssa, Diadoh al Foticeei, Isaia Pustnicul, Simeon Noul Teolog,
Grigorie Sinaitul, Grigorie Palama ş.a.), cât şi pentru cei siro-orientali (Isaac
Sirul, Dadisho Qatraya, Iosif Hazzaya, Ioan de Dalyatha ş.a.).
Trebuie precizat din capul locului că pentru Părinţii Bisericii autorul
Omiliilor nu era nimeni altul decât Sfântul Macarie Egipteanul, întrucât nu s-a
pus o clipă în discuţie autenticitatea acestor scrieri. Discuţiile privind asocierea
Omiliilor cu mişcarea eretică mesaliană sunt relativ recente. Chiar dacă ele îşi au
originea în secolul al XVIII-lea (într-o ipoteză lansată de monahul atonit Neofit
Kavsocalivitul) acestea prin contur se diversifică doar începând cu prima parte a
secolul al XX-lea. Aici trebuie remarcat un fapt surprinzător: câţiva autori care
poartă amprenta spiritualităţii macariene au fost suspectaţi la rândul lor de o
deviere mesaliană. Ne gândim aici la Grigorie de Nyssa, Simeon Noul Teolog şi
Grigorie Palama, respectiv Simeon Metafrastul. Cu alte cuvinte supralicitarea
experienţei şi a simţirii Duhului Sfânt a fost mereu taxată ca derapaj entuziast de
coloratură mesaliană.
Corpusul macarian a avut parte de un traseu sinuos. El a circulat în mai
multe limbi şi sub mai multe nume. Redactat în greacă, acest corpus a fost tradus
în siriacă, arabă, coptă, georgiană, slavonă şi ulterior în limbile moderne, ceea ce
denotă un interes deosebit pentru conţinutul lui. Fragmente din el au fost
transmise sub numele lui Vasile cel Mare, Evagrie Ponsticul, Marcu Ascetul sau
Isaia Pustnicul. Marile colecţii macariene apar însă începând cu secolul al X-lea.
A se vedea în acest sens teza de doctorat a Părintelui coordonator Adrian Gh.
PAUL, intitulată: Viaţa, activitatea şi învăţătura ascetico-mistică a Sfântului
Macarie Egipteanul, editată la Editura Presa Universitară Clujeană & Mega, Cluj
Napoca, 2005. Interesul pentru aceste scrieri creşte spectaculos o dată cu
extrasele operate de Sfântul Simeon Metafrastul şi sintetizate într-o parafrază
alcătuită din 150 de capete. Sub forma acestei parafraze dar şi prin alte tipuri de
excerpte, Omiliile duhovniceşti au exercitat o influenţă considerabilă asupra
tradiţiei isihaste a secolului al XIV-lea. Reverberaţiile acestei opere nu se opresc
233
aici. Ele sunt sesizabile în orizontul „spiritualităţii neoisihaste a secolelor XVIII-

XX” graţie Filocaliei Sfântului Nicodim Aghioritul şi traducerilor româneşti de la
M-rea Dragomirna sau cele slavone ale şcolii paisiene, respectiv ruseşti ale
Sfântului Teofan Zăvorâtul. Iată aşadar moştenirea macariană se poate extinde la
nesfârşit, încât o delimitare a subiectului nostru este evident necesară. Noi ne-am
limitat cu aceste analize la câţiva autori reprezentativi pentru spiritualitatea
răsăriteană, marcaţi într-un anumit fel de gândirea Sfântului Macarie, şi pentru a
evidenţia înalta personalitate a Sfântului Macarie, cât şi a subiectului tratat sub
formă de lucrare de diserataţie în cadrul cercetării teologice efectuate în perioada
pregătirii şi perfecţionării mele la acest masterat.
În final, ţin să mulţumesc Părintelui coordonator şi întregului corp
profesoral al Domeniului de Teologie Ortodoxă din cadrul Facultăţii de Litere a
Centrului Universitar Nord din Baia Mare pentru întreg sprijinul acordat în timpul
activităţii mele de student masterand, pentru orizontul larg pe care mi l-au deschis
în vederea formării şi ascensiunii mele intelectuale şi sufleteşti. Pentru întreg
sprijinul şi îndrumarea primită, aleasă recunoştinţă şi respectuoase plecăciuni
tuturor!
9
Masterand Octavian BUTUZA
Domeniul de Teologie Ortodoxă
9
Octavian BUTUZA, student masterand în cadrul studiilor postuniversitare de Teologie creştină
şi spiritualitate europeană, din cadrul Facultăţii de Litere a Centrului Universitar Nord, Baia
Mare. Materialul de faţă conţine abordarea masterandului la activitatea de susţinere de teză de
disertaţie în teologie, sesiunea iulie 2014, la disciplina Morala creştină şi Spiritualitate ortodoxă,
sub coordonarea Pr. conf. univ. dr. Adrian Gh. PAUL, care a pus la dispoziţie materialul tradus în
original, a îndrumat şi şi-a dat acordul în vederea publicării acestui studiu. Parafrazele Sfântului
Simeon Metafrastul au fost editate de către G.E.H. Palmer în secţiunea Filocaliei, versiunea
engleză intitulată „The Philokalia”, din volumul III, ediţia Fabel & Faber, London – Boston,
1984, la pp. 281-353, sub titlul: „Saint Symeon Metaphrastis Paraphrase of the Homilies of Saint
Makarios of Egypt”.
234
CHROMATIUS DE AQUILEEA
SERMO VI
Incipit de Evangelio secundum Matthaeum, ubi dicit:
„Lucerna corporis tui est oculus tuus” et cetera
După o traducere din latină de

1
Marius BUDEA
Baia Mare, ROMÂNIA
1. După ce Domnul şi Mântuitorul nostru i-a învăţat pe ucenicii Săi în

chip îmbelşugat şi dumnezeiesc, grăieşte în prezenta lectură, precum a auzit
dragostea voastră: „Lumina trupului tău este ochiul tău. Dacă ochiul tău este
curat, tot trupul tău va fi luminat. Dacă ochiul tău este rău, întreg trupul tău va fi
cu desăvârşire întunecat” (Mt. 6, 22-23).2 Prin lumina trupului se înţelege
1
Textele de mai jos reprezintă traducerea literară, cu comentariu adecvat, efectuată de absolventul
în Teologie Marius BUDEA, texte preluate din colecţia patristică latină „Patrologiae Latinae”
(P.L.) a scrierilor lui Chromatius de Aquileea (serie de 5 predici, din care una reprezintă doar un
fragment). Omiliile lui Chromatius sunt preluate din originalul latin, potrivit P.L. şi confruntate cu
versiunea franceză din colecţia „Sources Chretiennes”, vol. 154, intitulat „Sermones”, tom. I,
Edition du Cerf, Paris, 1969. Ele au fost traduse şi interpretate de traducător, prin explicaţiile
elevate date în notele de subsol, după ce au fost puse la dispoziţie de către Pr. Conf. univ. dr.
Adrian Gh. PAUL, care le-a verificat atent, în calitate de îndrumător, şi şi-a dat acordul spre a fi
publicate în acest volum.
2
Dicţionarele de specialitate traduc termenul „lucerna” prin „lampă, făclie, lumină”. Într-adevăr,
ochiul este organul care poartă în el lumina fizică. Precum o lampă sau o făclie este suportul prin
care se manifestă focul ori electricitatea, ca sursă de lumină, la fel ochiul captează şi transmite
energia luminoasă. Mântuitorul subliniază legătura dintre ochiul trupesc şi minte, în sensul că
ochiul reprezintă pentru trup ceea ce este mintea pentru suflet. Desigur, ideea care decurge din
această analogie priveşte curăţia inimii, sinceritatea şi simplitatea credinţei, ca vedere interioară a
ceea ce nu pot percepe ochii de carne. În evanghelii apare constant referirea la o altă vedere pe
care nu o procură ochiul sensibil. Se întâmplă adesea că orbii lipsiţi de văzul trupesc au neatinsă
vederea duhovnicească, acea acuitate spirituală de maximă delicateţe şi intuiţie a realităţilor
transcendente. Cazul orbului din naştere este cât se poate de elocvent. Hristos acuză tocmai
orgoliul luciferic al fariseilor care pretindeau că văd, deşi nu vedeau ceea ce trebuie. Poetul Vasile
Voiculescu a glosat sublim asupra acestui episod: „Era de ajuns o singură rază/ Din lumina cea
adevărată să cază/ Şi ochii mei de carne ca nişte muguri să crape,/ Să-mi înflorească ochii cei
235
simţirea minţii şi credinţa inimii.3 Dacă aceasta va fi în noi limpede şi luminoasă,

fără îndoială că luminează tot trupul nostru. Dar de aceea se pune lampa ca tip al
credinţei, deoarece precum lampa luminează paşii celor ce umblă noaptea, ca să
nu cadă cei ce păşesc în gropi sau în oarecare curse, la fel în noaptea acestui veac
strălucirea credinţei luminează toţi paşii vieţii noastre. Având înainte lumina
adevărului, nu vom cădea în gropile păcătoşilor sau în capcanele vrăjmaşului.
Bunăoară, Iuda Iscariotul, care nu a avut lumina credinţei în inima sa, a căzut
numaidecât în abisul morţii veşnice, astfel încât în locul Domnului vieţii a primit
răsplata morţii.
2. Şi de aceea a adăugat zicând: „Dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău
este întunecat”. Rău este ochiul celor a căror minte sau credinţă este pervertită,
care umblă nu în lumină, ci în întuneric. Despre aceştia grăieşte Ioan în epistola
sa: „Cine urăşte pe fratele său, este întru întuneric şi umblă în cele întunecate,
fiindcă întunericul a orbit ochii săi şi nu ştie pe unde umblă. Cine însă iubeşte pe
fratele său, rămâne în lumină, precum el însuşi este întru lumină” (I In. 2, 10-11).
Dar putem să băgăm de seamă că ochiul trupului, care este mai de preţ între toate
mădularele, îl desemnează chiar pe conducătorul Bisericii. Dacă va exista întru el
o credinţă nefăţarnică şi o viaţă luminoasă, neîndoielnic el luminează întregul trup
al Bisericii. Dar dacă va fi un învăţător depravat şi eretic, este clar că un astfel de
învăţător, prin exemplul vieţii şi ticăloşiei sale, poate să facă întregul trup[ să fie]
întunecat. Căci nu poate să strălucească lumina adevărului într-un popor de acest
fel, unde întunericul rătăcirii a aşternut noaptea răutăţii.
3. Şi pe bună dreptate a adăugat Domnul în prezenta lectură: „Nimeni nu
poate sluji la doi domni. Căci sau pe unul îl urăşte, sau pe altul îl iubeşte; sau de
unul se va lipi, iar pe celălalt îl va dispreţui”. Şi a mai adăugat zicând: „Nu puteţi
sluji lui Dumnezeu şi lui mamona” (Mt. 6, 23-24). Aici ne arată doi domni: pe
Dumnezeu şi pe diavolul. Dar adevăratul Domn este Dumnezeu, iar falsul domn
este diavolul. Dar pe cât de mare este diferenţa între adevăr şi fals, pe atât de
mare este deosebirea între Domnul şi domn. Adevăratul Domn este Ziditorul firii,
veşnici pe care/ Mi-i făgăduise cuvântul Tău cel mare......./ De cum mi-ai deschis iar ochii de
tină,/ Văd lucruri, dar nu zăresc lumină./ Ce folos că mi-ai redat privirea,/ Eu n-aşteptam
vederea, ci mântuirea”( Orbul).
3
Părinţii filocalici evocă realitatea simţirii minţii, mai ales în contextul primirii Tainelor şi a
împlinirii virtuţilor. Mintea este atinsă efectiv de adierea Duhului care, ca odinioară, se
sălăşluieşte peste ea şi o face să vibreze faţă de lumea spirituală. Mai mult, această simţire a minţii
transformă întreaga cugetare a omului pământesc. Cine a fost luminat de Duhul Sfânt, nu mai
poate să fie indiferent sufleteşte.
236
cel fals -diavolul- este schimbătorul firii.4 Acela este autorul mântuirii, iar acesta
autorul pierzaniei. Acela îl duce pe om la cer, acesta îl cufundă în iad. Acela îl
trage pe om la moarte, acesta îl răscumpără spre viaţă.
4. Fireşte, deşi Dumnezeu este Domnul tuturor, întrucât toate au fost
create de El şi Însuşi stăpâneşte peste toate prin demnitatea puterii şi a tăriei firii
Sale, totuşi socoteşte să fie Domn îndeosebi al celor care împlinesc poruncile
Domnului şi Dumnezeului lor cu credincioşie şi le păzesc pe ele. În schimb,
diavolul este înţeles stăpân doar al acelora pe care, după ce i-a abătut de la
adevăratul Dumnezeu şi Tată, i-a supus robiei celui mai execrabil păcat şi cărora
le va fi stăpân prin dominaţia răutăţii sale în mod pervers.
Aşadar, din acest motiv este numit altfel decât trebuie diavolul stăpân. De
unde nu pe nedrept, potrivit profetului, se numeşte chiar „potârniche”. Căci este
scris acest cuvânt: „Va striga potârnichea şi va aduna pe cei care nu sunt ai săi,
dar în zilele de pe urmă îi va părăsi şi la sfârşitul său va fi un prost” (Ier. 17,11).
Dar trebuie să aflăm de ce este numit diavolul „potârniche”. Această potârniche,
adică o pasăre terestră, cheamă cu o voce prefăcută pui străini şi se făleşte cu puii
altora ca şi cum ar fi ai ei. Dar după ce acei pui seduşi au recunoscut glasul
adevăratului părinte, pe dată îşi părăsesc falsul părinte şi îşi urmează adevăratul
părinte. La fel şi noi odinioară eram amăgiţi de falsul părinte –diavolul- prin
glasul lui mieros. Dar după ce am recunoscut prin propovăduirea evanghelică
glasul adevăratului Dumnezeu - Tatăl, atunci l-am abandonat pe falsul părinte -
diavolul, ca să-L urmăm pe adevăratul şi veşnicul Dumnezeu-Părintele.5
5. Dar există şi o altă pricină pentru care diavolul este numit „potârniche”.
Când vede de departe pe om, potârnichea se acoperă între frunze ca să nu fie
descoperită. Întocmai şi diavolul îşi ascunde, ca în oarecare frunze, acul răutăţii
4
Termenul folosit în textul original este „immutator” şi are conotaţii spirituale semnificative.
Propriu-zis, diavolul este cel ce deturnează, abate şi perverteşte voia şi lucrarea omului de la
Dumnezeu spre rău. El a determinat căderea protopărinţilor, schimbând direcţia adorării spre
creaţie în locul Creatorului, spre el însuşi în locul adevăratului Dumnezeu. Paragraful subliniază
opoziţia şi distincţia între cei doi domni.
5
Potârnichea (Perdrix perdrix) este o pasăre care preferă mai degrabă să alerge decât să zboare.
Obişnuieşte să-şi amenajeze cuibul în mlaştini, tufişuri sau locuri umede. Este asemănată cu
diavolul din pricina modului de a atrage puii altor păsări la sine. Sfinţii Părinţi afirmă uneori că
vrăjmaşul este un iscusit păsărar, care întinde capcane celor nevinovaţi. Aici este numit chiar
„potârniche”, pentru că ascunde curse în locuri mlăştinoase celor ce merg pe cale, după cuvântul
psalmistului care zice: „Ceartă fiarele din trestii” (Ps. 67,31). Într-adevăr, diavolul se făleşte cu
cei pe care îi prinde în laţurile sale, ca o potârniche ce ademeneşte alte păsări spre culcuşul ei. Însă
noi trebuie să înţelegem duhovniceşte ceea ce s-a scris literal. Trebuie să recunoaştem glasul lui
Hristos, care este adevăratul nostru Părinte, iar nu al celui rău. Pentru aceasta e nevoie de alte
urechi decât cele de carne.
237
sale, ca înşelăciunea sa să nu fie percepută de către om atât de uşor. De unde s-a

spus acest cuvânt al apostolului: „Căci nu ignorăm viclenia lui” (II Cor. 2,11).
Aşadar, precum este un părinte fals, la fel diavolul este arătat şi un stăpân fals,
deoarece este recunoscut ca înşelător în ambele sensuri. Dar nefericit este acel
suflet care urmează unui astfel de părinte sau unui astfel de stăpân! Deci cine
urmează un asemenea părinte nu este vrednic să-L aibă pe Dumnezeu ca
adevăratul Domn. Şi de aceea grăieşte Domnul în evanghelie: „Nu puteţi să slujiţi
lui Dumnezeu şi lui mamona”. Prin urmare, dacă noi ne dedicăm faptelor
dreptăţii, dacă ascultăm de poruncile dumnezeieşti, fără îndoială că îl avem pe
Dumnezeu ca Domn, a cărui voinţă noi o slujim. Dar dacă ne plecăm faptelor
nedreptăţii, sau desfrâului, sau lăcomiei, sau neruşinării, sau prostituţiei, ne
supunem chiar pe noi înşine stăpânirii diavolului şi facem nefolositoare patima lui
Hristos, care ne-a slobozit pe noi din stăpânirea nedreaptă a lui. Dar Domnul
alungă de la noi aceasta, ca să nu trecem de la domnia lui Hristos asupra noastră
la domnia diavolului, când pentru acest motiv a binevoit Fiul lui Dumnezeu să
pătimească şi să se răstignească pentru noi, ca să ne smulgă din nelegiuita
stăpânire a diavolului. Ca atare, trebuie să slujim întru toate cu credincioşie
autorului vieţii şi mântuirii noastre, ca să putem ajunge la acea stăpânire a
împărăţiei cerurilor. Amin.
Sermo VII( fragmentum)
Incipit de natale sanctorum

Felicis et Fortunati sermo
Astăzi este ziua de naştere a sfinţilor mucenici Felix şi Fortunat, care au

împodobit oraşul nostru prin cinstita lor mucenicie......6
6
Textul suferă o lacună. Din nefericire, nicio altă recenzie asupra unei posibile interpretări nu ne-
a parvenit. Despre mucenicii Felix şi Fortunat se ştie că erau originari din Vicentia şi că au suferit
martiriul în Aquileea, undeva în sec. al IV-lea. În cinstea lor s-a ridicat o biserică la Vicentia şi
aici li se păstrează moaştele.
238
Sermo VIII
De Ascensione
1. Solemnitatea zilei de faţă are nu puţină frumuseţe a sărbătorii. Căci în

această a patruzecea zi după înviere, precum a auzit dragostea voastră în lectura
de faţă, Domnul şi Mântuitorul nostru, pe când erau de faţă şi-L vedeau ucenicii,
s-a înălţat la cer cu trupul. Căci a fost primit în nor, în timp ce ochii ucenicilor Îl
priveau, precum relatează lectura prezentă, şi astfel s-a înălţat la cer. Dar norul a
ieşit[ a apărut] din supunere faţă de Hristos nu pentru a-i da o mână de ajutor, ci
pentru ca să dovedească ascultarea faţă de Hristos şi ca să arate Domnului şi
Creatorului său datoria slujitoare.1 Urcând cu adevărat la cer, nu putea avea
nevoie de nor Hristos, care a creat chiar şi norii împreună cu lumea.2 Astfel, El
însuşi prin Solomon, ca din partea înţelepciunii, grăieşte zicând: „Când a făcut
cerurile, eram de faţă, şi când a făcut tăria deasupra norilor, Eu eram
întocmindu-le înaintea Lui”( cf. Pildele lui Solomon 8, 27-30).
2. Într-adevăr, s-a suit Fiul lui Dumnezeu la cer în nor, în timp ce apostolii au
rămas uimiţi şi miraţi, precum relatează prezenta lectură, dar nu urcă acum pentru
prima oară. Căci încă de la întemeierea lumii El însuşi a şi coborât deseori din
cer, s-a şi suit. Dar acum se înalţă la cer pentru prima dată cu trupul.3 Şi aceasta
1
Faptul că norul l-a învăluit pe Hristos în timp ce se înălţa la cer indică natura slujitoare a creaţiei
întregi, care se supune necondiţionat puterii lui Dumnezeu. Admirabil se descrie acest adevăr în
cartea Iov (cap. 37-39). Nu a avut Hristos nevoie de nor, El care „vine pe nor uşor”, cum s-a scris
(cf. Is. 19,1). Ori poate norul acoperă taina înălţării lui Hristos, aşa cum au lăsat să se înţeleagă cei
doi îngeri care au apărut îndată, lămurind pe apostoli asupra modului ridicării Domnului din
planul vizibil al lumii prezente. Dacă întruparea sau pogorârea Sa a rămas neînţeleasă, aidoma se
petrece şi cu înălţarea Sa. Bine deci spune apostolul: „Cel ce S-a pogorât, Acela este care s-a suit
mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple” (Ef. 4,10).
2
Prin Cuvântul s-au creat toate şi prin Duhul Lui se ţin împreună toate cele văzute şi nevăzute.
Profetul David a grăit de demult sub inspiraţie sfântă: „Cel ce pui norii suirea Ta” (Ps. 103,4).
Acum Hristos păşeşte ca pe nişte trepte pe nori, urcând la Tatăl după ce împlinise lucrarea de
mântuire.
3
În chip duhovnicesc şi neîntrupat Hristos s-a pogorât şi s-a urcat deseori, prin venirea Sa
nevăzută la sfinţi, cum scrie sf. Maxim Mărturisitorul. Însă acum se înalţă trupeşte şi vizibil,
239
este ceea ce îi uimeşte pe apostoli, că Hristos se suie la cer cu trupul, de unde s-a
pogorât fără trup.4 Dar ce este de mirare dacă apostolii s-au uimit, când chiar
dumnezeieştile minuni sunt vrednice de admirat? Căci acest lucru îl arată Isaia,
când grăieşte din partea locuitorilor cereşti, zicând: „Cine este Acesta care vine
din Edom? Roşeaţa veşmintelor Lui din Bosor. Haina Lui este frumoasă,
strălucită ca un vas plin al teascului” (cf. Is. 63,1). Numele Edom înseamnă
„pământ”. Iar Bosor „trup”. Aşadar, acest lucru părea uluitor pentru îngeri,
întrucât Cel care s-a născut după trup pe pământ din Fecioara, Cel care era văzut
că a pătimit şi s-a răstignit cu trupul se înalţă la cer cu acelaşi trup. Mai mult, s-a
făcut chiar menţiunea teascului, ca să se arate în chip vădit patima crucii
domneşti.5 Căci în patima crucii Hristos a fost zdrobit ca şi cu un lemn de teasc,
ca să-şi verse pentru noi sfântul Său sânge.6 Şi de aceea se zice că roşeaţa
veşmintelor Lui este din Bosor; de aceea ne este arătat că are îmbrăcăminte
strălucitoare. Roşeaţa veşmintelor Lui se referă la vărsarea sângelui Său, iar
strălucirea hainei la slava învierii. Căci cu acest trup din care şi-a vărsat pentru
noi cinstitul Său sânge a înviat triumfător din moarte. Aceasta este ceea ce s-a zis
de către Biserică despre Hristos în Cântarea Cântărilor: „Fratele meu este alb şi
roşu” (5,10). „Roşu” se zice din pricina patimii crucii; „alb” din pricina slavei
învierii. Asta deoarece Cel ce a fost văzut în timpul patimii părăsit şi smerit, s-a
ivit în vremea învierii luminat şi slăvit. Această taină a dumnezeirii şi a trupului
în Hristos o arată şi Ieremia, când zice: „Să lipsească sânii din piatră sau zăpada
din Liban?” (18,13), astfel încât în sânul pietrei arată întruparea Sa din Fecioară,
uimind privirile ucenicilor Lui. Ilie Tezviteanul fusese răpit de un car de foc, nu urcase el însuşi
prin puterea sa. Hristos însă urcă El însuşi să ne pregătească loc.
4
Fără trup s-a pogorât într-adevăr Hristos din cer. Ereticii docheţi învăţau că Domnul şi-a adus
din cer un trup eteric şi ireal cu care ar fi trecut prin pântecele Fecioarei ca printr-un tub. Părinţii
Bisericii au combătut iluzia întrupării docheţilor. Hristos nu a adus un trup din cer, ci şi-a format
materia trupului din sângele şi carnea Mariei prin lucrarea Sfântului Duh. El însuşi şi-a constituit
Sieşi temeiul întrupării Sale.
5
În original: „Denique etiam torcularis mentio facta est, ut manifeste passio crucis dominicae
monstraretur”. Expresia „passio crucis dominicae”, tradusă literalmente prin „pătimirea crucii
domneşti”, indică realitatea potrivit căreia Domnul vieţii a gustat moartea prin crucificare. Ea
aminteşte de „Omul domnesc” despre care vorbeşte Sf. Epifanie de Salamina în lucrarea
„Ancoratus”.
6
Sângele scurs din trupul lui Hristos e dovada peremptorie a realităţii înomenirii Sale. Dacă ar fi
avut un corp diafan sau părut, suferinţa Lui nu ar prezenta nicio valoare soteriologică. Dar ce
gândire poate susţine această inepţie? Autorul biblic aseamănă pătimirea Domnului cu presarea
sau zdrobirea strugurilor într-un teasc. Cântările Bisericii îl numesc pe Hristos „Strugurele de
taină din care curge vinul cunoştinţei de Dumnezeu”. De asemenea, mucenicii sunt cercaţi în
linurile durerilor pentru a adăpa Biserica cu sângele mărturiei lor.
240
iar în zăpada din Liban indică frumuseţea strălucirii Sale dumnezeieşti. În plus,
precum citim în evanghelie, când s-a schimbat la faţă în munte, veşmintele Sale s-
au făcut ca zăpada, întrucât străluceau de slava frumuseţii Sale. Deci nu fără rost
s-a zis despre Hristos în cele anterioare: „Roşeaţa veşmintelor Sale din Bosor”.
Nu a veşmântului, ci a veşmintelor. Căci Hristos este căpetenia mucenicilor şi de
aceea se zice despre El: „Roşeaţa veşmintelor Lui din Bosor”, fiindcă este
înconjurat de cununa mucenicilor ca nişte veşminte roşii.7
3. Dar să revenim la subiect. Căci s-au mirat într-adevăr Puterile cereşti de
înălţarea lui Hristos la ceruri, zicând: „Cine este Acesta care vine din Edom?
Roşeaţa veşmintelor Lui din Bosor. Haina Lui este frumoasă, strălucită ca un vas
plin al teascului”. Căci vedeau Puterile cereşti un lucru nou -pe Fiul lui
Dumnezeu că se înalţă la cer cu trupul.8 Şi de aceea grăiau: Cine este Acesta ce
vine din Edom? De mirare era pentru îngeri, de mirare pentru puterile cereşti,
întrucât acest trup despre care se spusese lui Adam: „Pământ eşti şi în pământ vei
merge” (Fac. 3,19), nu mai era pământ, ci trupul se înălţa la cer.9 Ce i-a folosit
diavolului răutatea sa? Trupul nostru pământesc, care n-a vrut să domnească în
rai, domneşte în cer. Căci înălţarea Domnului la cer a fost cu adevărat admiraţia şi
bucuria îngerilor şi veselia întregii lumi, dar a fost, de asemenea tulburarea
7
Roşeaţa veşmintelor Celui ce vine din Edom este asemănată de Chromatius cu mucenicii care şi-
au vărsat sângele pentru numele lui Hristos, dar şi cu podoabele care înfrumuseţau cortul Legii.
Această analogie e constantă în gândirea lui. Apare şi în altă omilie, unde tâlcuieşte înţelesul
mantiei purpurii pe care soldaţii au aruncat-o pe spatele lui Hristos. ,,In chlamyde quoque
coccinea etiam gloriam martyrum significatam advertere possumus, qui cruore proprio tincti ac
sanguine martyrii decorati, velut coccum pretiosum in Christo refulgent. Hoc coccum est quod ad
ornandum tabernaculum Dei dudum offeri praeceptum est: ornant enim martyres Ecclesiam
Christi. Sed coccum illud ad ornatum tabernaculi duplex offeri praeceptum est. Duplicem enim
gratiam habent martyres Christi, quia et corpus et animam tradunt passioni. Caro deforis
sanguine martyrii cruentatur, intus anima confessione fidei decoratur. Ac per hoc, duplex coccum
ad ornatum tabernaculi martyres offerunt, quia et in corpore et in anima pretiosi Domino
efficiuntur”. (Sermo XIX, în S.C., vol. 164, ed. du Cerf, Paris, 1971, p. 22).
8
Noutatea afectează nu raţiunea (λογος), ci modul (τροπος). Mai târziu, Sf. Maxim Mărturisitorul
va dezvolta această idee. Aici afirmăm că atât întruparea, cât şi înălţarea Mântuitorului constituie
elemente/evenimente corelative ale iconomiei dumnezeieşti. Sunt singurele lucruri noi de sub
soare săvârşite în creaţie de Creatorul făcut om.
9
Netrupeştile puteri s-au spăimântat de chenoza Stăpânului lor, rămânând uimite până unde unde
s-a manifestat iubirea Lui pentru lume. Creatorul asumă trup material luat din creaţia Sa pe care-l
ridică în planul spiritual prin înviere şi înălţare. Aşa cântă Biserica: „Îngerii s-au mirat văzând un
Om mai presus de ei, iar Tatăl primeşte în sânurile Sale pe Cel pe care-L are acolo de-a
pururea”. (Stihira vecerniei Înălţării). Acum încetează sentinţa de odinioară. Acum trupul
participă la viaţa duhului în chip deplin. Acum omul şade pe scaunul slavei întru Hristos, mai
presus de îngeri, după cuvântul paulin (cf. Ef. 2,6).
241
diavolului şi adevărata sa condamnare.10 Această mirare a îngerilor în privina

înălţării Domnului la cer chiar David o arată în psalm, când grăieşte în chip
minunat, ca din partea îngerilor zicând: „Ridicaţi porţile voastre, căpetenii, şi vă
ridicaţi, porţi veşnice, şi va intra Împăratul slavei. Domnul cel puternic, zice, şi
Cel tare în război” (Ps. 23, 7-10). Căci erau uimite puterile cereşti, se mirau
îngerii care fuseseră de faţă la învierea Domnului şi de aceea strigau unul către
altul, ca să fie deschisă uşa cerului Biruitorului Hristos, care revenea în cer după
lupta patimii. Căci învinsese pe diavolul, biruise moartea, nimicise păcatul,
zdrobise legiunile demonilor şi înviase triumfător din morţi.11
4. Aşadar, se înalţă Hristos la cer cu trupul, după victoria crucii, după
biruinţa patimii. Îngerii aduc slujirea lor ca datorie Lui. Căci unii îi mergeau
înainte, alţii îi urmau, pe când Hristos se înălţa la cer cu trupul, arătându-şi
cuvenita supunere faţă de un asemenea Împărat şi un asemenea Biruitor. Căci
dacă toţi întâmpină cu laude pe un om-rege, după victoria lui, cu cât mai mult
trebuia ca toţi îngerii şi puterile cereşti să iasă întru întâmpinarea veşnicului
Împărat-Hristos, care s-a suit la cer cu trupul ca un învingător, după ce a răpus pe
diavolul şi a înfrânt moartea.12
Să nu ne mirăm dacă şi îngerii, şi puterile de sus au ieşit întru
întâmpinarea lui Hristos care se întorcea în cer, când este arătat chiar însuşi
Părintele că vine înainte13, precum psalmul de faţă ne precizează atunci când
10
Cerul, ca totalitate a lumii spirituale inteligibile, primeşte pe Cel ce coboară de acolo.
11
Aşa precum mărturiseşte însuşi Hristos, lucrarea de răscumpărare a lumii s-a înfăptuit. „Lucrul
pe care Mi l-ai dat să-l fac l-am săvârşit” (In. 17,4). A coborât ca Dumnezeu pentru a se întrupa
ca om. Acum se înalţă ca om şi Dumnezeu deopotrivă, unindu-şi natura noastră pentru eternitate
în ipostasul Său unic şi unitar. Chromatius subliniază identitatea Persoanei lui Hristos chiar şi
după înomenire. Acelaşi se înalţă care s-a pogorât mai înainte, dar şi ca om. Faptul că Hristos
revine în cer surprinde ceva şi mai mult: pe de o parte, originea Sa dumnezeiască, pe de alta,
locuinţa Lui prin fire. El deschide cel dintâi drumul spre patria cea de sus. Pentru ea a fost creat
omul, dar a căzut de la acea stare. Acum vine însuşi Dumnezeu şi se face înaintemergător al Său,
după cum spune ingenios undeva Sf. Maxim Mărturisitorul.
12
Pentru facilitarea înţelegerii noastre, autorul întrebuinţează figura clasică a paralelismului
biblic. Odinioară regii biruitori în războaie erau întâmpinaţi cu ovaţii zgomotoase la întoarcere, cu
ramuri de finic şi cu acorduri de instrumente muzicale (v. istoria regilor Saul şi David). Îngerii iau
locul oamenilor şi slujesc Marelui Împărat, aducându-i osanale pentru înfrângerea repurtată asupra
vrăjmaşului celui vechi şi apostat, cum îl vede Sf. Ioan în Apocalipsă.
13
Ieşirea întru întâmpinarea cuiva era, în mentalitatea şi practica Orientului antic, indiciul
elocvent al preţuirii şi afecţiunii de care se bucura acela. Aici Tatăl însuşi, într-o exprimare
antropomorfă, vine în calea Fiului Său, când se înapoiază la cele părinteşti. În parabola fiului
risipitor un alt părinte aleargă înaintea fiului ce se întoarce acasă. În ambele scene mobilul care
determină această acţiune este dragostea. Tatăl iubeşte pe Fiul şi i-a dat toate pe mână, inclusiv
judecata. Părintele din pildă iubeşte pe fiul cel mic (ca şi pe cel mare), dar îi permite să uziteze de
242
grăieşte ca din partea Fiului către Tatăl: „Apucat-ai mâna Mea cea dreaptă, întru
sfatul Tău M-ai povăţuit şi cu slavă M-ai luat [la Tine]” (Ps. 72,23). Căci L-a
primit cu slavă Tatăl pe Fiul care revenea în cer; pe El L-a aşezat de-a dreapta Sa,
după cum se menţionează într-un alt psalm: „Zis-a Domnul Domnului Meu: Şezi
de-a dreapta Mea” (Ps. 109,1). Căci cum poate fi mai mare dragostea Tatălui sau
mai strălucitoare slava Fiului, decât ca să şadă de-a dreapta Părintelui?14 Şi ca
atare bine a adăugat în psalmul prezent, ca din partea Fiului: „Căci ce rămâne în
cer, zice, şi în afară de Tine ce am voit pe pământ?” (Ps. 72,24). A vrut să
pătimească pe pământ pentru mântuirea neamului omenesc. A vrut să se înalţe la
cer cu trupul. Şade de-a dreapta Tatălui. Căci unul este tronul slavei Tatălui şi a
Fiului, deoarece nu există nicio deosebire de cinste între Tatăl şi Fiul, nicio
diferenţă de demnitate, ci o singură slujire a iubirii.15
Prin urmare, întrucât trupul firii noastre s-a înălţat la cer în această zi în
trupul lui Hristos, trebuie să prăznuim solemnitatea zilei de faţă pe bună dreptate
şi astfel să petrecem prezenta viaţă, astfel încât, în viaţa viitoare, în împărăţia
cerească, să ne învrednicim a fi părtaşi ai slavei trupului Domnului.
libertate aşa cum voieşte şi consideră el, până când îşi dă seama că petrecerea lângă tatăl e
suprema libertate în ascultare.
14
În Simbolul de Credinţă se mărturiseşte că Fiul şade de-a dreapta Tatălui întru slavă. Propriu-
zis, e vorba despre cinstea pe care Fiul a primit-o ca om în momentul întrupării. Şederea e un
lucru specific fiinţelor materiale. Expresia se referă la demnitatea şi măreţia pe care Fiul lui
Dumnezeu le-a dobândit ca om în urma împlinirii misiunii Sale pământeşti.
15
Se subliniază deofiinţimea sau consubstanţialitatea Tatălui cu Fiul ca dogmă a Bisericii. Să ne
reamintim că miezul disputelor teologice din sec. al IV-lea îl constituia chiar problematica
raporturilor ontologice şi personale dintre Tatăl şi Fiul (Sinodul I ec.), precum şi dintre Fiul şi
Duhul (Sinodul II ec.). Chromatius este în acord cu definiţia dogmatică de la Niceea, insistând
asupra egalităţii de fiinţă, închinare şi adorare între Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul.
243
244
Sermo IX
Incipit de Psalmo tertio decimo,

de stultis et insipientibus
În psalmul de faţă tânguirea profetului este a celui ce grăieşte: „Zis-a cel

nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu. Sunt stricaţi şi s-au făcut blestemaţi întru
nedreptăţile lor” (Ps. 13,1). Desigur, găsim că au fost mulţi nechibzuiţi în
decursul timpului care fie n-au crezut, fie au negat că există Dumnezeu. Dar
bocetul profetului se referă în cel mai înalt grad la prostia şi necredinţa poporului
iudeu. În definitiv, însuşi numărul 13 al psalmului ne indică în mod clar figura
acestui popor evreu. Astfel, Ismael, fiul lui Avraam, care a anticipat întru toate
tipul poporului evreu, când a fost în vârstă de 13 ani, a primit semnul tăierii-
împrejur.1 După cum în psalmul 10, din cauza Decalogului Legii, este arătată
figura poporului Bisericii, deoarece împlineşte poruncile Legii, în acest al
treisprezecelea psalm, aşijderea este indicat chipul poporului evreu, deoarece
Ismael, cum am afirmat, când a fost de 13 ani, a primit semnul circumciziunii.
Mai mult chiar, se spune în psalmul 10, ca din partea poporului Bisericii:
„În Domnul mă încred, cum ziceţi sufletului meu: Mută-te în munte, ca o pasăre”
(Ps. 10,1). Aici pasărea semnifică pe păcătos sau pe apostat, care, după ce a
părăsit casa lui Dumnezeu, adică Biserica, se refugiază în munţi, adică face
trecerea la slujirea idolilor.2 Aşa a făcut oarecând poporul iudeilor, care, după ce a
1
Chromatius pune în legătură simbolică numărul 13 al psalmului cu vârsta lui Ismael, fiul lui
Avraam din slujnica Agar. Ismael devine, prin urmare, rădăcina poporului evreu sau, mai bine
spus, a ramurii arabe care s-a desprins din el şi care îşi revendică originea sa comună cu iudeii.
Primirea circumciziunii indică şi mai clar specificitatea evreilor în contextul celorlalte popoare. În
opoziţie cu Biserica (reprezentată prin cifra 10 ca expresie a deplinătăţii învăţăturii), poporul
evreu se recunoaşte prin marca tăierii-împrejur, a păzirii sabatului şi a Decalogului în sens literal.
2
În această interpretare pasărea primeşte o conotaţie negativă, desemnându-l pe apostat sau eretic.
Într-o altă omilie despre textul din Deuteronom cu privire la dispoziţia de a elibera pasărea după
ce puii ei au fost reţinuţi, exegeza recurge la asocierea acesteia cu sinagoga, iar a puilor cu
apostolii (Sermo I, Ed. du Cerf, Paris, 1969, p. 124). S-a mai afirmat că diavolul este un iscusit
245
părăsit templul lui Dumnezeu, jertfea pe munţi, precum mărturisesc scrierile

profetice. Dar poporul Bisericii, care se încrede în Domnul, arată că nu se poate
muta prin nicio raţiune spre astfel de munţi, zicând: „În Domnul mă încred, cum
ziceţi sufletului meu: Mută-te în munte, ca o pasăre”. În fond, pentru noi sunt
mărturiile atâtor mucenici, care, când au fost constrânşi să treacă, în vreme de
prigoană, spre munţi de acest fel, adică la cultul idolilor3, mai uşor au ieşit din
trup decât din credinţa lui Hristos; mai uşor [ au părăsit] lumea decât Biserica lui
Dumnezeu. Fiindcă mucenicii nici chiar în moartea lor nu s-au depărtat de
Biserica lui Hristos; dimpotrivă, de aceea au primit moartea pentru Hristos, ca să
rămână mereu în Biserica lui Hristos. Într-adevăr, moartea martirilor este podoaba
Bisericii şi cununa virtuţii.
Aşadar, acest cuvânt al profetului vorbeşte despre poporul Bisericii. Iar
ceea ce grăieşte despre poporul iudeilor a auzit în prezenta lectură dragostea
voastră. „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu”. Să vedem cum. Îndată
ce[ a ieşit] din Egipt acelaşi popor al iudeilor<...>4 n-a crezut în Domnul din
inimă. Şi în timp ce Moise întârzia pe munte, şi-au făcut loruşi un viţel pe care
l-au adorat, zicând: „Aceştia sunt dumnezeii tăi, Israele, care te-au scos din
pământul Egiptului” (Ieş. 32,4). În orice caz, dacă ar fi crezut în Dumnezeu din
inimă, după o asemenea adorare a lui Dumnezeu, aceştia nu s-ar fi rugat niciodată
unor lucruri făcute de mâini omeneşti. Prin urmare, poporul iudeilor întru toate
este arătat fără minte şi nebun. În timp ce L-au părăsit pe adevăratul şi viul
Dumnezeu, au căutat pe dumnezeii neamurilor; în timp ce au dispreţuit mana
păsărar. Cu dibăcia lui vicleană vânează sufletele celor ce se silesc să zboare spre cunoaşterea lui
Dumnezeu, încercând să le doboare la pământ. Chromatius mai compară pe diavol cu potârnichea,
pentru falsitatea promisiunilor sale (v. Sermo VI, Ed. du Cerf, 1969, p. 180).
3
Nu totdeauna muntele capătă în Sfânta Scriptură o semnificaţie pozitivă. Aici, de pildă, el este
interpretat în manieră negativă, ca simbol fals al adorării lui Dumnezeu sau ca deturnare de la
adevărata închinare. Practica popoarelor păgâne de a aduce jertfe şi libaţii în locuri înalte (culmi,
dealuri, desişuri, dumbrăvi etc.) a fost împrumutată de evrei în cultul lor, dar s-a ciocnit de
interdicţia şi opoziţia profeţilor. Unul dintre ei condamnă radical astfel de sacrificii, chiar umane:
„Că fiii lui Iuda fac rele înaintea ochilor Mei, zice Domnul, şi şi-au pus urâciunile lor în templul
asupra căruia s-a chemat numele Meu ca să-l pângărească; şi au zidit locurile înalte la Tofet, în
valea fiilor lui Hinom, ca să-şi ardă fiii şi fiicele lor cu foc, ceea ce Eu nu le-am poruncit şi ceea
ce Mie nu mi-a trecut prin minte” (Ier. 7, 30-31). Sau iarăşi: „Păcatul lui Iuda este scris cu
condei de fier, cu vârf de diamant este săpat pe lespedea inimii lor şi pe coarnele jertfelnicelor
lor. Ca de copiii lor îşi aduc aminte de jertfelnicele lor şi de locurile de jertfă de pe sub copacii
verzi şi de pe vârfurile dealurilor. Ierusalime, muntele Meu, câmpul, avuţia şi toate comorile tale
le voi da spre pradă; voi da şi locurile tale înalte din toate hotarele tale, pentru păcatele tale”
(Ier. 17, 1-3).
4
Lacună în text.
246
cerească, doreau castraveţii, şi pepenii, şi cărnurile egiptene; mai mult preţuiesc

robia Egiptului decât libertatea credinţei; mai mult admiră semnele demonilor
decât minunile dumnezeieşti.5
Dar acelaşi popor al iudeilor întru aceasta şi-a dezvăluit şi mai mult
neghiobia sa, când a văzut Înţelepciunea lui Dumnezeu şi nu a vrut să-L cunoască
pe Hristos venind în trup; când a manifestat dispreţ faţă de dumnezeieştile Sale
minuni şi fapte nemaiauzite. Orbii erau luminaţi, surzii auzeau, şchiopii erau
însănătoşiţi, paraliticii erau vindecaţi, leproşii erau curăţiţi, morţii erau înviaţi; iar
poporul iudeilor întru atâta nebunie se afla, încât nici prin aceste minuni nu era
mişcat spre credinţa în Hristos. Dar nu numai că nu era mişcat, ci pe deasupra s-a
pornit spre condamnarea Domnului şi Mântuitorului.6 De aici reiese că nu pe
5
Coabitând vreme îndelungată cu egiptenii, evreii au preluat de la aceştia obiceiuri şi eresuri
idolatre, confecţionând, prin imitaţie, zei şi reprezentări ale divinităţilor pe care le adorau cei
dintâi (ex. viţelul de aur). Acestora le acordau închinare ca lui Dumnezeu, considerând că acolo
sălăşluieşte energia divină. Ca atare, se aflau în mare ignoranţă şi rătăcire. Ignoranţă, întrucât nu
cunoşteau firea şi puterea adevăratului Dumnezeu, care nu se identifică niciodată cu elementele
naturii în sens panteist. Rătăcire, întrucât copiau modul de adorare a celorlalte neamuri cu care se
învecinau. Ieşirea din robia Egiptului nu a fost înţeleasă de evrei ca eliberarea de sub jugul răutăţii
spirituale, ci numai ca o autonomie naţională. Trecerea de la starea de sclav la libertate produce în
ei mai degrabă răzvrătire decât recunoştinţă. Căci repede îşi amintesc traiul mai bun din Egipt şi
poftesc să se sature cu bucatele pe care le primeau acolo, deşi roboteau unui stăpân crud. Există în
om o tendinţă de a regreta viaţa anterioară şi inferioară atunci când începe să descopere şi să
avanseze în existenţa autentică. Însă această înclinaţie trebuie numaidecât înăbuşită şi sublimată,
fiind vorba în esenţă de o slăbiciune a voinţei.
6
De unde poate izvorî atâta necredinţă şi îndărătnicie, chiar în planul evidenţei puterii
dumnezeieşti a lui Hristos înaintea iudeilor? Resorturile mai adânci ale necredinţei stau în refuzul
obstinat de a se supune unei autorităţi superioare. E respingerea stăpânirii lui Hristos prin fire, nu
prin silnicie. Necrediniosul nu vrea să admită că există un for personal suveran faţă de care el este
limitat atât în fiinţă, cât şi în putere. Dimpotrivă, credinţa apropie pe om de Dumnezeu până la
nivelul de partener de dialog. În actul de credinţă omul nu se simte stingherit de prezenţa unui
Dumnezeu care-l copleşeşte prin majestatea Sa tiranică. Paradoxal, tocmai în credinţă creşte
intensitatea relaţiei cu El. Înşişi iudeii cei împietriţi cu inima dovedeau acest lucru când strigau:
„Nu avem împărat decât pe Cezarul” (In. 19,15). Odinioară, Ghedeon a fost solicitat să preia
conducerea peste poporul al cărui judecător fusese împuternicit din mandat dumnezeiesc. N-a
voit, ci a cerut supunerea faţă de Dumnezeu: „Nici eu nu voi domni peste voi, nici fiul meu nu va
domni peste voi, ci Domnul să domnească peste voi” (Jud. 8,23). În schimb, au acceptat
stăpânirea unui spin, precum deducem din fabula consemnată în aceeaşi carte a Judecătorilor (v.
cap. 9, 8-15). Căci guvernarea Cezarului de la Roma, a procuratorului Pilat şi a altor căpetenii
romane s-a asemănat cu înţepătura unui mărăcine pentru spatele lor. Ghedeon prevestise că va
pedepsi pe cei ce au refuzat să ofere ajutor ostaşilor care luptaseră împotriva vrăjmaşilor prin
cuvintele: „Când va da Domnul pe Zebah şi pe Ţalmuna în mâna mea, am să scarpin trupul
vostru cu spinii pustiului şi cu mărăcini” (Jud. 8,7). S-a împlinit această profeţie atât în vremea
247
nedrept chiar în cele urmtoare ale acestui psalm<...>7, căci zice aceasta: „Gâtlejul
lor este mormânt deschis, cu limbile lor viclenesc; venin de aspidă sub buzele
lor” (Ps. 5,9; 139,3). Dacă examinăm de ce s-a zis „mormânt deschis este
grumazul lor”, vom lua aminte. Mormântul nu cuprinde în sine decât cadavrele
morţilor. Aşadar, pe bună dreptate sunt comparaţi iudeii cu mormintele, deoarece,
precum mormântul nu conţine în sine fără numai cadavrele morţilor, la fel şi
iudeii<...>8 faptele cele moarte ale cărnii şi sufletului; ei înşişi s-au făcut
mormântul propriei lor vieţi, adunând întru sine mizeriile şi spurcăciunile
păcatelor. Vrei să cunoşti pe faţă că iudeii sunt numiţi „morminte”? Ascultă-L pe
Domnul care zice în Evanghelie către cărturari şi farisei: „Vai vouă, că sunteţi
asemenea mormintelor văruite, care se arată oamenilor frumoase pe dinafară,
dar înlăuntru sunt pline de cadavrele morţilor şi de toată necurăţia. La fel şi voi,
zice, vă arătaţi în exterior drepţi oamenilor, dar în interior sunteţi plini de răpire
şi nedreptate” (Mt. 23, 27-28).9
Şi astfel este vădit, după mărturia Domnului, pentru ce se numesc iudeii
„nebuni cu inima” şi „mormânt deschis”. Dar trebuie să cercetăm şi aceasta, că nu
se zice numai „gâtlej”, ci „mormânt deschis este gâtlejul lor”. În orice caz,
remarcăm că nu fără rost este acest cuvânt. Căci „mormânt deschis” i se zice celui
care aşteaptă moartea cuiva. Prin urmare, pe bună dreptate gâtlejul iudeilor este
numit „mormânt deschis”, deoarece şi ei înşişi şi-au deschis gura lor, ca să ia
asupra lor moartea Mântuitorului, grîind către Pilat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-
L!” De unde rezultă că, în psalmul de faţă, cuvântul profetic dă mărturie că ei
sunt chiar „şerpi”: „Cu limbile lor viclenesc, venin de aspidă sub buzele lor”. De
aici[ decurge] ceea ce Ioan în Evanghelie blamează necredinţa lor, zicând aşa:
„Şerpi, pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia viitoare?” (Mt. 3,7). Nu
sunt numiţi în mod general „şerpi”, ci în mod special, adică „pui de vipere”. Căci
între şerpi există numai acest neam de vipere, care nu se nasc din ou, ci ies astfel
din vintrea maicii lor. După ce puii s-au născut, omoară pe mama lor. Prin acest
cuvânt acum iudeii sunt numiţi „neam de vipere”, fiindcă prin purtarea
necredinţei lor au ucis pe maica lor—sinagoga. Şi ce să spun despre mamă? Nici
lui, cât şi mai târziu, când evreii au ajuns sub conducerea Imperiului Roman. Când însuşi Domnul
şi Stăpânul prin fire a venit în mijlocul lor, au lepădat degrabă ascultarea de bunăvoie,
recunoscând slugarnic autoritatea Augustului, dar dorind să se emancipeze şi faţă de ea.
7
Iarăşi lacună în text.
8
Altă lacună în text.
9
Răutatea din om este asemenea duhorii pe care o emană cadavrele ce se descompun în morminte.
248
fiii proprii nu şi-au cruţat, când strigă: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra
fiilor noştri” (Mt. 27,25).10
Aşadar, întrucât poporul iudeilor trebuia să ajungă la un atât de mare
sacrilegiu, nu fără motiv strigă proorocul la sfârşitul psalmului, rostind: „Cine va
da din Sion mântuire lui Israel? Atunci când va întoarce Domnul robia poporului
Său” (Ps. 13,7). Prin acest cuvânt se imploră lămurit venirea Domnului şi
Mântuitorului nostru. Ştia neamul omenesc că nu se poate slobozi din robia
diavolului în alt mod decât numai prin întruparea lui Hristos; şi de aceea zice:
„Cine va da din Sion mântuire lui Israel? Căci Acela care, pentru mântuirea
neamului omenesc, a socotit vrednic să se nască din Fecioară, n-a fost dat numai
ca Mântuitor. Căci El însuşi, după ce a îndepărtat duşmanul şi a biruit moartea, a
eliberat robia noastră din mâna diavolului11, pentru ca noi să devenim fiii lui
Dumnezeu şi moştenitorii slavei Sale.
De unde reiese că nu fără folos a adăugat profetul la sfârşitul psalmului,
zicând: „Să se veselească Iacov şi să se bucure Israel” (Ps. 13,7). Fără îndoială
că nu acel Iacov trupesc sau Israel care s-a arătat răzvrătit şi necredincios faţă de
Domnul şi Mântuitorul său, ci Iacov cel duhovnicesc, adică poporul Bisericii,
care suntem noi.12 Căci odinioară, ca răsplată a credinţei sale, patriarhul Iacov a
dobândit două nume. Într-adevăr, oarecând patriarhul Iacov, care i-a pus piedică
fratelui său ce ieşea din pântecele maicii sale, s-a chemat Iacov. Dar pe urmă,
întrucât era întâiul-născut şi a primit binecuvântările, Israel s-a numit. Cunoaştem
că acest nume dublu nouă ni se potriveşte printr-o raţiune vădită.13 Căci mai întâi,
10
Grăind nesocotit cu buzele lor, iudeii au cerut, ca pe o perpetuă osândă, ca sângele Domnului să
cadă asupra lor şi asupra fiilor lor. Grea vinovăţie şi-au asumat! Veninul viperei devine metonimia
vicleniei şi a perfidiei. Chromatius exemplifică răutatea iudeilor prin asocierea viperei cu
sinagoga, pe care au ucis-o în chip spiritual, refuzând să primească pe Cel ce a venit să
îndepărteze amărăciunea neascultării dintâi.
11
Eram ţinuţi în posesia diavolului, iar Hristos ne-a răscumpărat prin preţul sângelui Său lipsit de
orice egoism şi poftă păcătoasă. Pe drept cuvânt se potriveşte termenul „răscumpărare”
(redemptio) pentru recuperarea noastră de sub dominaţia duşmanului firii omeneşti.
12
Poporul Bisericii este Israelul cel nou care Îl vede pe Dumnezeu în Persoana Fiului Său Iisus
Hristos (cf. In. 14,9). Nu numai că Îl vede, ci şi Îl are. Căci Fiul lui Dumnezeu întrupat se
dăruieşte pururea poporului Său prin Euharistie. Ca atare, a-L vedea pe Dumnezeu înseamnă a-L
avea, a ne împărtăşi de El.
13
Istoria celor doi fraţi din V.T. poartă o valenţă tipologică. Esau îşi vinde dreptul de
primogenitură pe un blid de linte. Iacov răpeşte binecuvântarea printr-un vicleşug şi ajunge să se
lupte cu Dumnezeu la Peniel, în urmă primind numele Israel. Chromatius aplică numele bivalent
al patriarhului biblic poporului creştin. Deşi am venit după aceea la credinţă, suntem socotiţi cei
dintâi, întrecând privilegiul fratelui mai mare, adică mai vechi în timp. De aceea şi lupta lui Israel
cu Dumnezeu capătă un caracter tainic şi iniţiatic -este în fond stăruinţa cuceririi Împărăţiei
249
după ce am venit la credinţă şi ne-am născut din sânul Maicii-Biserici, ne-am

făcut Iacov, adică cei care pun piedică. Într-adevăr, punem piedică prin credinţa
noastră răutăţii fratelui mai mare, adică iudeilor, şi astfel din cei mai mici, ne
facem cei dintâi. Şi aşa, dacă vom fi crezut după aceea, primim dreptul de întâi-
născut al fratelui, deoarece am crezut în Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, în
care n-a vrut să creadă poporul iudeilor; şi aşa ne vom numi pe urmă Israel,
adică cei ce-L văd pe Dumnezeu cu mintea, întrucât Îl privim cu ochii credinţei
pe Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, născut pentru mântuirea noastră. Acestuia i
se cuvine cinstea, slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.
cerurilor, silinţa permanentă de a ne depăşi pe noi în tendinţa spre transcendent (v. Teodor
Baconski, Iacob şi îngerul).
250
Sermo X
Incipit de Evangelio Matthaei ubi dicit de rege

qui fecit nuptias filio suo
Prin multe şi felurite parabole i-a acuzat Domnul şi Mântuitorul nostru pe

farisei şi pe căpeteniile iudeilor. Mai înainte am expus pilda Stăpânului care şi-a
încredinţat via lucrătorilor; dar în lectura prezentă, precum a auzit dragostea
voastră, e vorba despre un împărat care a făcut nuntă fiului său. „Şi a trimis, zice,
pe slujitorii săi să cheme pe invitaţi la nuntă. Dar aceia n-au voit să vină, ci s-au
dus unii la ţarină, alţii la negoţul lor. Iar alţii au sechestrat pe servitorii lui şi,
supunându-i insultelor, i-au omorât (Mt. 22, 3; 5-6).
În prezenta parabolă recunoaştem că împăratul care face nuntă fiului său
este identificat cu Dumnezeu-Tatăl, care, pentru mântuirea oamenilor, celebrează
nunta duhovnicească a Fiului Său Unul-Născut. Şi ce trebuie să înţelegem prin
această nuntă decât că Mirele-Hristos şi-a unit Sieşi, prin Duhul Sfânt, ca Mireasă
Biserica?1 Nunta aceasta este cu totul curată şi nepângărită, fiindcă nu constă într-
o iubire carnală, ci în harul duhovnicesc.2 De fapt, Biserica este arătată[ ca]
Mireasa-Fecioară, precum grăieşte Pavel: „Căci v-am logodit unui singur Bărbat,
pentru a vă înfăţişa lui Hristos fecioară neprihănită”( II Cor. 11, 2). După
înţelesul secular al veacului, nu se poate zice „fecioară” celei care este căsătorite.
1
Legătura dintre Dumnezeu şi poporul Său este descrisă în textele profeţilor ca o nuntă sau ca un
ospăţ nupţial. Trăsătura dominantă/definitorie a acestei relaţii duhovniceşti trebuie să o confere
credincioşia sau fidelitatea. Deseori însă poporul părăseşte loialitatea faţă de Mirele-Dumnezeu şi
comite adulter spiritual, întinându-se cu zei şi idoli străini, trădând astfel legământul încheiat (v.
profetul Iezechiel sau profetul Osea). Sf. Scriptură aseamănă raportul dintre Creatorul şi creatura
Sa cu o nuntă, deoarece este cea mai intimă legătură ce se poate stabili între oameni, în organica
lor familiaritate. Cu toate că poporul rupe adesea dialogul cu Dumnezeu, este iarăşi chemat/invitat
să se apropie de Bărbatul cel dintâi, iubit din tinereţile sale (cf. Os. 2,9).
2
În original: „Immaculatae istae et inviolabiles nuptiae sunt; non quia amore carnali constant,
sed gratia spiritali”. Termenul pe care-l întrebuinţează limba latină pentru a desemna iubirea
naturală sau afecţiunea trupească faţă de cineva/ceva este „amor”. În schimb, pentru a exprima
iubirea duhovnicească apelează la un alt cuvânt: „dilectio”. De asemenea, manifestarea darului
sau a bunăvoinţei lui Dumnezeu în relaţie cu oamenii se redă prin conceptul „gratia”. Noi îl
traducem, de regulă, prin „har”.
Potrivit sensului mistic însă, Biserica ni se arată ca atare, încât este fecioară.3 I se
zice „soţie”, fiindcă Hristos s-a unit cu ea prin Duhul Sfânt; iar „fecioară”,
întrucât rămâne neamestecată şi neatinsă de păcat.4 Lucrătorul acestei nunţi este
Dumnezeu-Tatăl. Martor, Duhul Sfânt. Slujitori, îngerii. Crainici, apostolii. Iar
dacă tu vei căuta să afli acest alai duhovnicesc, îl vei găsi: el este cămara de nuntă
despre care s-a scris: „Şi el ca un mire iese din cămara sa” (Ps. 18,5). În această
suită de nuntă ceata fecioarelor consacrate deţine cel dintâi loc, despre care citim
că stă scris: „Aduce-se-vor Împăratului fecioare în urma ei” (Ps. 44,16). Această
nuntă are lira sa, are organe, are chimvale. Adică lira Legii, organele profeţilor
<...>5, despre care citim că este scris: „Lăudaţi-L în strune şi organe, lăudaţi-L în
chimvale binerăsunătoare” (Ps. 150, 4-5).6
Şi acum să vedem pilda de faţă. La o astfel de nuntă, aşadar, a Fiului Său
Tatăl a invitat în primul rând poporul iudeilor.7 Căci a trimis la ei pe drepţi, a
trimis pe prooroci. Dar aceia, zice, n-au voit să vină. A trimis iarăşi alţi slujitori,
3
Şi în Noul Testament rămâne valabilă corespondenţa existentă în Vechiul Testament, potrivit
căreia Dumnezeu se logodeşte cu poporul Său pentru vecie. Aici Mirele este Hristos. El cheamă la
unirea cu Sine sufletele credincioşilor care mărturisesc dumnezeirea Lui şi imită viaţa pe care a
adus-o în lume. Sf. apostol Pavel cere să se păstreze credincioşia faţă de Bărbatul cu care am fost
logodiţi de la început.
4
Biserica este fecioara lui Hristos atât pentru că reprezintă trupul Lui tainic şi real, cât şi pentru că
rămâne credincioasă Lui. Dacă soţia unui bărbat este trupul şi din trupul lui, completând firea sa
prin întregire, cu atât mai mult Biserica este interioară lui Hristos. Mai ales că fecioara este
nealterată. Biserica străluceşte prin podoaba fecioriei şi astfel atrage privirea Mirelui-Hristos. Dar
şi sufletul fiecărui credincios este o fecioară pură atunci când nu s-a spurcat cu necredinţa şi
răutatea. În acest sens monahii şi mirenii pot deveni logodnici ai Mirelui ceresc, dăruindu-şi
fecioria trupului şi integritatea sufletului slujirii Lui din dragoste şi fidelitate.
5
Lacună în text.
6
În parabola de faţă Hristos vrea să înfăţişeze icoana relaţiei dintre Dumnezeu şi poporul Său sub
specie nuptiarum. Banchetul de nuntă pe care-l lucrează Părintele ceresc reflectă de fapt bucuria
unirii lui Dumnezeu cel veşnic, prin Fiul Său, cu creatura efemeră. Această veselie cântă
întruparea Celui nevăzut. Cuvintele proorocilor sunt epitalamul tainicei chenoze. Locul de cinste
îl au fecioarele cele înţelepte, care au îmbinat curăţia trupului cu prudenţa minţii. Sufletele
candide ale credincioşilor se învrednicesc de bucuria deplină a împărtăşirii de Mirele pe care L-au
dorit şi L-au căutat în această viaţă. A şedea de-a dreapta Mirelui este o demnitate deosebită.
Nunta a fost anunţată de la începutul lumii prin lira Legii, prin organele profeţilor. Dar are şi un
caracter eshatologic, zugrăvind realitatea din Împărăţia cerurilor în veacul viitor.
7
Se cădea să fie chemat la mântuire, adică la participarea la nuntă, mai întâi poporul evreu,
deoarece lui i se dăduseră făgăduinţele. El era, potrivit Scripturii, întâiul-născut al lui Dumnezeu
(cf. Ieş. 4,22). Din sânul lui s-au ridicat patriarhii, proorocii drepţii. În urma tuturor însuşi Fiul lui
Dumnezeu a binevoit să se nască dintr-o femeie evreică şi să vestească fraţilor Săi numele lui
Dumnezeu (cf. Evr. 2, 11-12). Adresarea s-a făcut apoi neamurilor păgâne, care au răspuns
invitaţiei.
252
mai mulţi decât cei dintâi, adică pe apostoli şi pe propovăduitorii Evangheliei,

zicând către ei: „Mergeţi, spuneţi celor invitaţi: Iată, am pregătit prânzul meu. S-
au junghiat tauri şi cele îngrăşate. Veniţi la nuntă” (Mt. 22,4). În mod vădit,
acest prânz arată taina domneştii patimi, întru care adevărata mâncare a vieţii şi
hrana mântuirii veşnice este Hristos.8 Căci El însuşi este Pâinea cea vie care se
pogoară din cer şi dă viaţă acestei lumi. Deci bine s-a făcut menţiunea prânzului;
nu a cinei, ci a prânzului (căci prânzul obişnuia să se servească la a şasea oră din
zi9), întrucât era al şaselea ceas când Hristos a fost răstignit pentru mântuirea
neamului omenesc, pentru a ne oferi nouă cereasca hrană şi duhovnicescul ospăţ
al patimii Sale.10 Iar taurii jertfiţi pentru numele Fiului Său îi semnifică pe drepţi
şi pe prooroci, care au fost ucişi de către iudei, întrucât predicau pe Fiul care va
veni şi va pătimi cu trupul. Deci bine sunt numiţi drepţii şi profeţii „tauri”, fiindcă
au împrăştiat cu coarnele dreptăţii nelegiuirea poporului evreu. Dar s-au sacrificat
şi animale grase, iar acestea închipuie pe acei prunci din Betleem, care au fost
omorâţi de Irod, deoarece s-au învrednicit să moară pentru numele lui Hristos.11
Aşadar, după ce iudeii au refuzat să vină la o asemenea şi atât de mare
nuntă, a trimis acel împărat pe slujitorii săi la răspântiile drumurilor, zicându-le:
„Mergeţi şi, pe oricine găsiţi, chemaţi-l la nuntă. Au ieşit, zice, şi au strâns pe
oricine au găsit şi s-a umplut casa nunţii cu cei ce şedeau la masă” (Mt. 22, 9-
10). Prin urmare, întrucât iudeii n-au voit să participe la această nuntă, au fost
invitate toate neamurile, dintre care suntem şi noi, care am venit la harul lui
8
Acest „prânz al patimii domneşti” (prandium dominicae passionis) a fost pregătit din timpuri
străvechi; de fapt încă de la întemeierea lumii. Căci Hristos este viţelul cel îngrăşat care se
jertfeşte pentru întreaga creaţie. El este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Căderea
omului numai a prilejuit săvârşirea înfricoşătoarei jertfe sau modul sângeros în care s-a înfăptuit.
9
Ora 12ºº sau miezul zilei.
10
Vremea prânzului pe care Părintele ceresc l-a pregătit pentru nunta Fiului Său coincide cu
momentul răstignirii în al şaselea ceas din zi. Odinioară, Adam întinsese mâna spre pomul
cunoştinţei binelui şi răului, gustând rodul neascultării şi introducând moartea în viaţa lui şi a
celor de după el. Hristos întinde braţele pe lemnul crucii în a şasea zi şi în al şaselea ceas pentru a
vindeca nesupunerea strămoşului. Acesta este începutul duhovnicescului prânz, care continuă
până la sfârşitul timpului, adică până spre seara veacului prezent în Sf. Euharistie. Ospăţul la care
ne invită permanent Hristos este împărtăşirea de Trupul şi Sângele Său. Pentru bucuria acestui
prânz s-au junghiat viţei şi tauri, multe animale îngrăşate. Într-adevăr, profeţii, drepţii şi
mărturisitorii au suferit persecuţii şi martiriu pentru propovăduirea lor. Isaia a fost tăiat cu
ferăstrăul, Zaharia a fost străpuns cu sabia între templu şi altar, Ioan a fost decapitat etc.
11
De ce a fost comisă acea nelegiuire? Profetul Ieremia anunţase cu câteva secole înainte
săvârşirea masacrului. Pruncii jertfiţi din porunca lui Irod sunt primii mucenici ai Bisericii. Ei
reprezintă pârga şi podoaba tuturor martirilor care vor oferi viaţa lor pentru numele şi
propovăduirea lui Hristos.
253
Hristos.12 Căci nu se putea pierde o asemenea pregătire a nunţii, în timp ce

poporul iudeu găsea pretexte. Şi de aceea noi trebuia să primim acest har al milei,
deoarece pe noi, cei nedrepţi, ne-a invitat la o asemenea şi atât de mare nuntă. Dar
se cade să ne păzim sau să ne temem de aceasta, ca nu cumva, când va intra
împăratul la nuntă şi va începe să vadă pe cei ce şed la masă, să zică vreunuia
dintre noi ceea ce s-a citit în prezenta lectură: „Prietene, cum ai venit, neavând
haină de nuntă?” (Mt. 22,12). Şi a poruncit să-l apuce de mâini şi de picioare.
Haina de nuntă este harul Botezului mântuitor, care nu străluceşte prin albul lânii,
ci prin puritatea credinţei.13 <...>14 căci e nepătata şi curata cămaşă a lui Hristos15,
pe care o primim prin harul Botezului, precum zice apostolul: „Câţi în Hristos v-
aţi botezat, pe Hristos L-aţi îmbrăcat” (Gal. 3,27). Aşadar, nu are o astfel de robă
nupţială cel care fie n-a primit harul Botezului, fie l-a pierdut după ce l-a avut.
Cine va fi fost găsit într-o asemenea situaţie, va fi aruncat de la masa Stăpânului
în întunericul cel mai dinafară. De unde reiese în toate privinţele că trebuie să
păstrăm haina de nuntă pe care am primit-o prin harul Botezului, prin credinţa în
Hristos, intactă şi nepătată, pentru a ne învrednici să luăm parte la duhovnicescul
banchet în Biserică şi să avem moştenire, în veacul viitor al cereştii împărăţii, cu
sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu. Amin.
12
Motivele pe care le-au invocat cei poftiţi la nuntă reflectă preocupările lor meschine. Căci boii
închipuie dobitoceasca aplecare spre cele pământeşti, ţarina este simbolul aridităţii spirituale,
pentru că dă spini şi pălămidă, iar femeia reprezintă pofta trupească. Niciunul dintre aceste
pretexte nu echivalează cinstea invitaţiei. Întrucât iudeii au respins prosteşte bunăvoinţa
Stăpânului, chemarea s-a extins la neamurile păgâne. Ce mare demnitate este a participa la ospăţul
cel duhovnicesc al Împăratului cerului şi al pământului!
13
Funcţia hainei este să acopere trupul. În plan spiritual, veşmântul Botezului împodobeşte
întreaga noastră făptură prin împărtăşirea de harul Sfântului Duh. Aşa cum haina se lipeşte de trup
şi aproape că devine una cu el, asemenea lumina sau energia Duhului devine viaţa vieţii sufletului
omului. Fără suflarea vitală a Mângâietorului existenţa persoanelor nu e liberă de procese
mecanice ale naturii. Numai în mişcarea Duhului se pot manifesta deplin creaturile conştiente.
14
Iarăşi lacună în text.
15
Creştinul primeşte la Botezul său alba cămaşă a lui Hristos, cea nesfâşiată de sus până jos.
Trebuie să avem grijă să menţinem puritatea veşmântului toată viaţa, deşi repede întinăm
frumuseţea cea dintâi. Apostolul Iuda asociază viaţa păcătoasă cu o haină mânjită alipită de trup.
Aici trupul primeşte conotaţii negative, referindu-se la faptele pământeşti: „De alţii însă fie-vă
milă cu frică, urând şi cămaşa spurcată de pe trupul lor” (1,23).
254
VI. RECENZII
RECENZII
255
256
Arhiepiscop Justinian Chira, Trăiţi frumos şi-n bucurie

Colecţia Crinii Ţarinii 2,
Editura Nicodim Caligraful - Sfânta Mănăstire Putna, 2014, 285 pag.
(ISBN 978-606-93481-1-6)
În anul 2014, la Editura Nicodim Caligraful a Mănăstirii Putna, în colecţia

„Crinii Ţarinii”, a apărut cartea „Trăiţi frumos şi-n bucurie” a Înaltpreasfinţitului
Arhiepiscop Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului.
Această carte reprezintă al doilea volum din colecţia „Crinii Ţarinii”,
primul fiind „Merinde pentru monahi” al Părintelui Arhimandrit Zaharia
Zaharou. Volumul a apărut în condiţii grafice excepţionale, are 285 de pagini şi
de apariţia lui s-a îngrijit Părintele Arhimandrit Melchisedec Velnic, stareţul
Mănăstirii Putna. Părintele Melchisedec este el însuşi un ucenic al
Înaltpreasfinţitului Justinian, de multe ori cerându-i sfat şi îndrumare, mai ales în
momente de cumpănă.
Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Justinian a ajuns la patriarhala
vârstă de 94 de ani, fiind cel mai în vârstă ierarh din Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, iar în 12 martie a.c. împlinind 74 de ani de viaţă monahală.
Înaltpreasfinţia Sa este autor a mai multe cărţi: Viaţa Maicii Domnului, Darurile
Bisericii, Apel la conștiință, Drepturile copilului, Harul şi Adevărul, Gând și
suflet românesc, Lumină din lumina Nașterii și Învierii Domnului – Pastorale,
Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia - monografie etc. Două cărţi de interviuri cu
Bogdan Eduard şi una cu Mircea Crişan şi sute de studii, articole şi prefeţe
întregesc opera Înaltpreasfinţiei Sale. Arhiepiscopul Justinian a fost toată viaţa
un autodidact întru cele intelectuale, dar şi în cele duhovniceşti. A fost şi este un
om pătimaş pentru cultură – citit , având o iubire jertfelnică, neînşelătoare şi
tridimensională: faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de cultură şi ştiinţă.
Aceste patimi ale ierarhului nostru l-au propulsat pe o scară a valorilor
intelectuale şi duhovniceşti inegalabile şi cine interacţionează şi relaţionează cu
Înaltpreasfinţia Sa se vindecă de multe patimi şi găseşte răspunsuri la multe şi
neînţelese întrebări. A citit şi a scris, a adunat cărţi. A relaţionat, a corespondat, a
consiliat şi a dialogat cu oameni de cultură ca Ioan Alexandru, Nicolae
Steinhardt, Geo Bogza, Dumitru Stăniloaie etc. Un om de cultură este într-o
continuă şi-o neobosită însetare după cunoaşterea înţelepciunii dăruită de Izvorul
Înţelepciunii şi din cunoaşterea lucrurilor lui Dumnezeu. Aşa a crescut şi s-a
257
format, aşa s-a desăvârşit întru cunoaştere şi înţelepciune Arhiepiscopul Justinian.

A adunat cărţi şi a scris, dar ce rămâne peste veacuri este inestimabila bibliotecă a
mănăstirii de la Rohia.
Dacă întru cele ale culturii ierarhul maramureşan este un autodidact,
aceeaşi cale a urmat-o şi pe treptele desăvârşirii duhovniceşti. Transilvania la
sfârşitul secolului al XVIII-lea a rămas văduvită de mănăstiri. După marea Unire
din 1918, a luat fiinţă Mănăstirea Rohia, „Prima de acest feliu în Ardealul alipit”,
şi în această incipientă vatră monahală şi-a început noviciatul în 12 martie 1941
tânărul Ioan Chira din Plopiş, care avea să devină Părintele părinţilor şi
slujitorilor din Maramureş şi Sătmar. Această mănăstire avea numai câţiva
vieţuitori, ţara era în perioada celui de-al doilea război mondial, iar tânărul stareţ
Nifon Matei la vârsta de numai 31 de ani avea să treacă la Domnul şi mănăstirea
să rămână fără păstor. În acele momente dificile, conducerea mănăstirii Rohia i-a
fost încredinţată ieromonahului Justinian Chira, care avea vârsta de 23 de ani.
Arhiepiscopul Justinian, ca novice în monahism, a făcut ucenicia doar trei
ani pe lângă stareţul Nifon Matei, iar de aici încolo a rămas ca să înveţe singur şi
din cititul Sfintei Scripturi şi al cărţilor duhovniceşti cum să călătorească pe calea
devenirii spre desăvârşire şi să urce treaptă cu treaptă până la această vârstă. De
74 de ani este nedespărţit de Sfânta Scriptură, de Patericul egiptean, de Ava
Dorotei si de alte lecturi duhovniceşti care îi stau mereu la căpătâiul patului.
Acestea, cărţile, îi sunt „prietenii cei mai buni” şi din care citeşte şi acum cu
nesaţ, spre mereu aducere aminte învăţătura Sfinţilor Părinţi.
Dintre toate scrierile Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Justinian,
cartea Trăiţi frumos şi-n bucurie este cea care reliefează în modul cel mai
profund personalitatea duhovnicească, de Avă, a Părintelui Arhiepiscop Justinian.
Cartea este un adevărat Pateric, desfăşurându-se sub formă de întrebări şi
răspunsuri. Precum odinioară ucenicii mergeau în pustie pentru a cere sfat Avei,
aşa părinţii de la Mănăstirea Putna, în grupuri de câte 10 – 30, în repetate rânduri
au trecut munţii până la Mănăstirea Rohia (de şapte ori), la Baia Mare (de cinci
ori), pentru a-l întâlni pe Ava Justinian şi a-i cere sfat, îndrumare sau dezlegare de
păcate prin taina spovedaniei, sau în vizitele pe care Înaltpreasfinţitul Părinte
Justinian le-a făcut în trei rânduri la Mănăstirea Putna.
Cartea are 283 de pagini şi este alcătuită din 16 capitole: Să facem
lucrurile lui Dumnezeu cu multă atenţie!/ Monahismul are o importanţă
deosebită/ Încercări în timpul comunismului/ Să ţinem candela aprinsă!/ Dorul
de rai îl duce pe om în rai/ Rostul vieţii monahale/ Sufletul călugărului/
Învăţături despre smerenie/ Mă consider mai întâi călugăr şi apoi episcop/
Gândul la viaţa cea veşnică!/ Fără monahism, societatea se îmbolnăveşte/
258
Rugăciunile călugărilor ţin întreaga lume/ Glasul conştiinţei/ Nestatornicia în

viaţa monahală/ Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate/ Monahii vor fi
îmbrăcaţi în haine îngereşti. Învățăturile din acest pateric sunt alcătuite din
întrebările, neliniștile, nelămuririle adresate de către monahii Putnei
Arhiepiscopului Justinian și răspunsurile date de către Învățător ucenicilor.
Din acest motiv spun că este un adevărat Pateric, fiindcă volumul este
alcătuit din întrebări și răspunsuri. Sunt discutate probleme ce au ridicat întrebări
pentru monahi din totdeauna, de la începuturile monahismului și până la
probleme curente. Dacă privim numai titlurile capitolelor putem observa
importanța discuțiilor și a problemelor scoase în evidență, dar citind cartea putem
vedem că toată învățătura Arhiepiscopului Justinian se bazează pe temeiuri
scripturistice, învățătura sfinților Părinți, dar și pe experiența personală.
Sunt abordate diferite teme: despre rugăciune: „Rugăciunea este cel mai
mare favor pe care ni l-a dat Dumnezeu. Adică Dumnezeu ţi-a permis, ţi-a dat
voie, ţi-a dat posibilitatea să stai de vorbă cu El, să fi în dialog cu Creatorul
cerului şi al pământului, cu Cel etern, cu divinitatea. Mai mare dar ca acesta nu
este. E extraordinar să putem sta de vorbă ca de la fiu la Tată!” (p.166).
Smerenie: „Smerenia este fructul înţelepciunii. Un om înţelept şi învăţat este
întotdeauna smerit. Ignoranţii sunt orgolioşi. Şi asta este foarte important de
ştiut. Mai mult, un om cu viaţă sfântă totdeauna este smerit…. Un om smerit
priveşte totdeauna cu respect la toată lumea, vede calităţile tuturor oamenilor,
vede darurile pe care le-a primit fiecare de la Dumnezeu. Un om smerit, este un
om lucid, un om realist” (pp. 155, 157). Răbdare: „Un vieţuitor din mănăstire
daca n-are răbdare, rămâne totdeauna nemulţumit, mâhnit, supărat. Că nu putem
fi perfecţi. Nici episcopul, nici stareţul, nici fratele nu sunt desăvârşiţi. Şi atunci
avem absolută nevoie de acest dar miraculos – să ne răbdăm, să fim cu răbdare.
Este un mijloc de îmbunătăţire” (p.52). Buletinele cu cip: „Problema buletinelor
electronice îngrijorează pe multă lume. Pe mine niciodată nu m-au îngrijorat
marile necazuri, nu m-au tulburat. Am zis: suntem în mâinile lui Dumnezeu. El ne
poartă de grijă” (p.72). Despre monahi şi monahism: „Monahul este acela care
stă la mijloc între lumină şi întuneric, între Dumnezeu şi satana. Monahul este la
mijloc între cele două lumi, iar îngerii se luptă şi se roagă mereu în faţa lui
Dumnezeu pentru îngerii de pe pământ, pentru monahi” (p.31).”Aşadar,
călugărul este darul făcut lui Dumnezeu. Noi facem un cadou: sufletul şi trupul i
le dărui lui Dumnezeu pentru a dobândi iubirea curată, adică viaţa cea veşnică.
Toţi profeţii au făcut la fel”(p. 53). Dar şi alte teme, cum ar fi, despre ascultare,
despre voturile monahale, spovedania, dar și despre legătura Înaltpreasfințitului
259
Părinte Arhiepiscop Justinian cu mari personalități culturale și duhovnicești.

Răbdarea, smerenia, statornicia și iubirea nețărmurită a monahului față de Maica
Domnului și față de Stăpânul Hristos sunt învățăturile preponderente ale
Arhiepiscopului Justinian.
Smerenia, bucuria, curajul, încrederea, rugăciunea, cultura şi respectul
faţă de oameni şi instituţii sunt virtuţile ce-l caracterizează pe Arhiepiscopul
Justinian şi acestea sunt învăţăturile pe care le dă tuturor şi care se regăsesc între
coperţile acestei inegalabile cărţi. O carte ce nu trebuie să lipsească de pe noptiera
niciunui monah sau monahie. O carte ce se recomandă a fi citită şi însuşită de
către orice creştin, dar mai cu seamă de către monahi.
15 martie 2015
Arhim. Macarie MOTOGNA

Mănăstirea Rohia, Maramureş
260
Prof. dr. George Remete, Fiinţa şi Credinţa, Vol. I Ideea de fiinţă,

Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, 650 pag
(ISBN 978-973-27-2189-6)
Motto: Întrebarea despre Iisus Hristos, de la Care pleacă fiinţa, credinţa şi

idea de fiinţă, ar trebui să fie pâinea zilnică a fiecărui om: teolog, filosof sau om
simplu. Cu toate acestea, El rămâne pentru cei mai mulţi un Întemeietor religios
venerabil sau un Dumnezeu suveran şi depărtat şi nu un contemporan:
necreştinilor un străin, iar creştinilor prea cunoscut şi incapabil de nou. Creştinul
s-a obişnuit cu El şi i se pare că s-a demonetizat. Într-adevăr Fiinţa, Adevărul şi
Persoana pot apărea tocite sau demonetizate atunci când nu mai sunt înţelese. De
altfel, El însuşi a prevăzut această tragedie, prin cuvintele: „Cel care va cădea pe
piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea ea îl va strivi” (Matei
21,44). Aceasta vrea să însemne că Iisus Hristos este întrebarea inevitabilă: oricât
ar vrea să fugă omul de ea, nu reuşeşte să scape. El este întrebarea sinelui omului;
fugind de El, fugi de tine: pentru că El este cel mai profund adevăr, adevărul
lumii şi al tău, primul şi ultimul adevăr, adevărul în persoană, unicul necesar şi
imperativ.
Este drept că oamenii se străduiesc să fugă de Iisus Hristos, adică de
Dumnezeul concret, apropiat şi imperativ. Lor le convine mai mult un Dumnezeu
depărtat, pentru că este mai lejer şi mai puţin presant; fiind mai departe, avem loc
să răsuflăm, avem spaţiu de manevră, putem să tratăm cu El şi chiar să-l mai
cioplim după interesele noastre.
Dar Iisus Hristos este Cel-care-te-întâmpină-peste-tot, de care te loveşti
vrând-nevrând; practic, peste tot unde te duci, dai de El. Pentru că oriunde este
vorba de adevăr, de sinceritate, bine, frumos, efort, sacrificiu şi întâmpinare a
celuilalt, oriunde este vorba de Dumnezeul concret, este vorba despre El. Numai
El este adevărul concret pentru că numai El este Absolutul Personal, persoana
absolută imediată şi presantă, alter-ego de care nu scapă nimeni; pe toţi îi
incomodează pentru că pe toţi îi presează, toţi vor să scape şi totuşi n-are nimeni
cum să scape. Dovada că nimeni nu scapă este faptul că orice om – fie că vrea, fie
că nu vrea, fie că ştie, fie că nu ştie – se raportează de fapt la Adevăr ca la
Persoana absolută şi răspunde astfel, vrând-nevrând lui Iisus Hristos. Nu există
261
adevăr şi fiinţă decât în persoană, iar persoana este tot adevărul şi toată fiinţa. De
aceea, a crede că nu te interesează, că nu Îl atingi, nu-L cunoşti sau Îl poţi evita pe
Iisus Hristos este totuna cu a crede că poţi să te strecori prin viaţă ne-trăind.
Însă nu poţi să scapi de adevărul personal ca Persoană absolută,
revendicatoare în chip imperativ. Căci adevărul şi esenţa oricărui om este nevoia,
setea nesfârşită de a interpela şi a fi revendicat, de a chema şi a răspunde –
concret şi imediat – la măsura absolutului personal. De aceea, orice om care nu
fuge şi are curajul să se întâlnească cu sine, Îl va întâlni inevitabil pe Iisus
Hristos. (Pr. prof. univ. dr. George Remete).
Părintele Profesor George Remete a ales, fără îndoială, în viaţă, „drumul
celor puţini”. În scris, ca şi în viaţă, dar, întotdeauna a decelat „înţelegerea
alegerilor de destin” şi, experiind admiraţia „între cogniţie şi afectivitate”, şi-a
consacrat timpul (fizic, dar mai ales psihic) „să-şi pună întrebări asupra
destinului său metafizic şi, în egală măsură, asupra celui românesc (valah)”. De
aici, dar, dragostea lui pentru acel tip de cunoaştere ca „pavăză contra vremii, ca
flacără în întuneric” (în vremea şi în întunericul ignoranţei şi imposturii). A acelui
tip de cunoaştere în care, vom vedea, straturile de înţelepciune şi experienţă
acumulate alcătuiesc o abordare unică a fluxului conştiinţei şi ştiinţei (…)
Prin urmare, fiind între tot mai puţinii şi mai autenticii slujitori ai lui Iisus
Hristos care „se antrenează în şi pentru cuvinte(le)” ablative a exprima cel mai
fidel şi mai deplin adevărul (adevărurile) credinţei, prevalenţa, întâietatea,
supremaţia şi marele ei bun simţ, Părintele Profesor George Remete împlineşte,
dar şi extrapolează postulatul biblic de la Matei XII, 34-37. Mai mult, (şi) pentru
că aşa a vrut Dumnezeu, ştiinţa lui de carte, scrisul său (cuvântul scris), devin
premise ale unui parcurs (şi destin) academic clădit constant din zilele şi anii unei
solitudini, afierosiri şi unui martiriu intelectual de excepţie (doar se zice că: „în
marea fabrică de cuvinte a lumii nu există răgaz, singuraticii lucrează în
schimburi pentru a crea profeţii şi tulburări noi-nouţe”).
De aici, aşadar, un excurs de o rară frumuseţe, evlavie, înţelepciune,
solemnitate, concreteţe, limpezime, originalitate, complexitate, vastitate,
integritate, intensitate, amploare, rigoare, coerenţă, şi, pe măsură, judecăţi de
valoare. Şi aşa, un scriitor (în speţă creştin) care se respectă şi respectă, dacă are
şi fericirea „dobândirii discernământului asupra unei înţelepte alegeri”, în tot ceea
ce întreprinde, crede că munca sa nu va duce prea departe, dacă nu interferează
iubirii de Dumnezeu iubirea de înţelepciune (generic, filosofia), tradiţiei teologice
dialogul, dinamica şi „elemente de originalitate şi noutate”; totul, bineînţeles,
pentru ca (in)formaţia acumulată să fie mereu vie, dar şi mereu la îndemâna
„controlului său profesionist” (…)
262
Lucrarea de faţă, parte a unui proiect ştiinţific în patru volume, este în sine
o operă fundamentală, de o mare importanţă, care nu doar reactivează idei şi teze
revelatoare şi irefutabile, ci şi recompune vizionar reprezentarea teologică a
filosofiei. Plecând de la Heidegger, autorul mărturiseşte „misterul fiinţei ca
prezenţă a spiritului, faptul că fiinţa este prezenţă, afirmare şi certitudine nu ca
fiinţare, ci ca miracol, ca minune; or, minunea înseamnă tocmai depăşirea oricărei
înţelegeri, fiinţări şi existenţe – minunea înseamnă afirmarea teologicului”. Părţile
componente ale acestui prim volum, Înţelegerea filosofică a fiinţei şi Înţelegerea
teologică a existenţei, ordonarea lor (subîmpărţirea uşor provocatoare, tocmai
pentru că, precum odinioară Emil Cioran, este convins că: „n-ar trebui să scriem
cărţi decât ca să spunem în ele lucruri pe care nu îndrăznim să le încredinţăm
altfel nimănui altcuiva”), acreditează ideea că: „dacă în rostul nostru nu ni s-ar fi
însemnat nevoia de a ne mântui, am fi lăsat cerul în pace, fără să-l mai lezăm pe
Dumnezeu cu angoasele noastre”. Sau, altfel spus, un om există, fiinţează, în
măsura în care crede, trăieşte, se bucură, disperă, iubeşte, suferă, nădăjduieşte şi
învaţă să preţuiască şi să experieze clarul de gând şi dorul; pentru că, fără
credinţă, ar trece prin lume fără a adăuga nimic frumosului, înţelepciunii şi
„istoriei inimii omeneşti”.
Bineînţeles, demersul Părintelui Profesor George Remete, pe de altă parte,
îşi „tatonează originalitatea, pertinenţa, conştiinţa şi libertatea intrinsecă,
precum reflexia conştiinţei libertăţii fiinţei”. Asta, pentru că: „numai cine înţelege
întreabă, numai cine e capabil de răspuns e capabil de întrebare, numai cine are
un răspuns întreabă; cine are mai vrea şi cine a găsit mai caută”; şi chiar dacă
tema fiinţei rămâne în filosofie o întrebare, totuşi noi „trăim dintotdeauna în sfera
unei înţelegeri a lui este, fără a spune exact ce înseamnă acesta cu adevărat –
înţelegerea fiinţei şi un anumit concept de fiinţă sunt dintotdeauna prezente” (…)
„Nici omul şi nici Dumnezeu nu sunt reali decât numai dacă se întâlnesc;
persoana este reală numai ca întâlnire, ca experiere”, glosează inspirat autorul,
sugerând nu atât inefabilul, cât mai ales lucrarea iubirii lui Dumnezeu şi a dorului
subliminal omenesc, în exerciţiul răscumpărării, ca apanaj, voinţă şi putere a lui
Dumnezeu, şi căutării neîncetate a frumuseţii şi mântuirii, ca necesitate, voinţă,
rost şi putere (limitată) a omului. Această conlucrare se împlineşte în actul
credinţei, tocmai pentru a nu „oculta orice caracter metafizic al gândirii”. Este şi
ceea ce ne propune autorul care, în calitatea sa, iată, de expert în (re)constituirea
coabitării primare dintre teologie şi filosofie, face ca totul să devină clar de gând,
să transceadă nivelului filosofic şi ideatic al retoricii, supoziţiei, sofismelor şi
conversaţiei de convenienţă şi să (re)lege adevărul că orice lucru, orice fapt, orice
crez, este adevărat dacă îşi are rostul „pe pământ şi în cer”, acţionând după legi
263
înaintea cărora „cercetătorul riguros are datoria să înţeleagă că numai minunea

poate să fie baza existenţei şi numai credinţa baza raţiunii”.
Altfel: „nici un om nu mai este om, ci numai încercare de umanitate,
pentru că este inautentic fiinţial; numai în Iisus Hristos, dar, s-a redescoperit
autenticul, adică inteligibilul şi credibilul omului, pentru că numai El este omul
restaurat (…); numai Iisus Hristos îl face pe om inteligibil şi credibil, pentru că
numai El a crezut (până la capătul tuturor consecinţelor, n.n.) în om”. „Omul nu
poate avea nici o certitudine a fiinţei şi credinciosul nu-L are pe Dumnezeu dacă
Dumnezeu nu devine al lui, în condiţia lui umană (în pogorâre şi întrupare).
Iubirea, dar, nu este aderare sau adorare, ci unire. Numai întruparea reuşeşte
acest lucru; de aceea, numai prin ea omul devine sigur pe Dumnezeu, îl
experiază direct şi îl primeşte definitiv. A neglija, a evita sau a nega întruparea
este posibil numai acolo unde este neputinţă, indolenţă sau rea credinţă. Ratarea
adevărului este însă ratarea vieţii. De aceea, a trece pe lângă întrupare
înseamnă a trece pe lângă adevăr şi viaţă”.
Citatele de mai sus descoperă, iată, priceperea filosofică a unui teolog apt
să desluşească sensuri şi idei frizând unicitatea, rămânând totuşi să (mai)
definească la condiţia sa sacerdotală şi academic- scriitoricească pentru că: „în
meniul fiinţelor ierarhice care intermediază între noi şi Dumnezeu, ingredientul
nelipsit este cuvântul cel de toate zilele, sau Cuvântul cel spre fiinţă” – evident,
în „răsfăţul” smereniei, lucidităţii şi normalităţii, ca chip şi asemănare a preotului
nenăimit şi a intelectualului erudit…
Dr. Stelian GOMBOŞ
264
Ştefan ILOAIE, Relativizarea valorilor morale.
Tendinţele eticii postmoderne şi morala creştină,
Colecţia “Bioetica”, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, 178 pag.
(ISBN: 978-973-1714-60-8)
Autorul acestei lucrări ştiinţifice şi academice – Ştefan Iloaie, s-a născut

în anul 1968, în localitatea Feldru, judeţul Bistriţa Năsăud; este preot, doctor în
teologie al Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Andrei Şaguna" din Sibiu; Profesor
şi Director de departament la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii
"Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, unde predă cursuri de Morală creştină.
Autor al volumelor Relativizarea valorilor morale. Tendinţele eticii
postmoderne şi morala creştină, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009; Cultura
vieţii. Aspecte morale în bioetică, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca,
2009; Responsabilitatea morală personală şi comunitară. O perspectivă
teologică, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009; Nae Ionescu şi Ortodoxia
românească, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003. A publicat peste 100 de studii şi
articole în reviste de specialitate şi în periodice teologice şi de cultură, în ţară şi în

străinătate.
Cartea, lucrarea de faţă este tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului
Părinte Bartolomeu Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului, Mitropolit al
Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, până la începutul anului 2011, când
s-a mutat în veşnicele şi cereştile lăcaşuri.
Cartea de faţă, putem afirma, sublinia şi susţine, face parte dintr-o trilogie
de lucrări, cu pronunţat character ştiinţic, academic, pedagocic, didactic,
apologetic şi mărturisitor, ele fiind publicate după cum urmează: Pr. Ştefan Iloaie,
Cultura vieţii. Aspecte morale în bioetică, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca,
2009; Pr. Ştefan Iloaie, Relativizarea valorilor morale. Tendinţele eticii
postmoderne şi morala creştină, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009; Pr.
Ştefan Iloaie, Morala creştină şi etica postmodernă. O întâlnire necesară, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009.
Dacă este să ne refetim la cuprinsul cărţii în cauză, unul de mare
actualitate, precizie şi acurateţe, el este următorul:
Cuprins
Introducere: Provocări morale ale postmodernităţii
1. Globalizarea şi secularizarea - manifestări ale postmodernităţii
1.1. O viziune religioasă asupra fenomenelor
Noutate şi provocare
Secularizarea şi transcendentul
Atitudini ale creştinului contemporan
1.2. Efecte din perspectiva moralei creştine
"Noua libertate" - contextul social şi moral al ultimelor două decenii
Autonomia umanului şi relativizarea valorilor
De la Fără morală! la morala fără...
Morală fără divinitate
Morală fără religie
Morală fără credinţă
2. Tendinţe postmoderne în morală
2.1. Individualism, independenţă ambiguitate
Morală autopermisivă
Individualizarea comportamentului moral
Libertinajul moral
Permisivitatea acţiunii morale
Comoditatea comportamentului moral
Relativizarea datoriei morale
266
Ambiguitatea morală
2.2. Tendinţe de relativizare a valorilor religios-morale
Relativizarea trăirii în Dumnezeu
Relativizarea relaţiei cu aproapele
Relativizarea raporturilor cu creaţia
Relativizarea sinelui şi a faptei
3. Realism şi atitudine morală, în postmodernitate
3.1. Morală, misiune, apologie
3.2. Valoarea morală a persoanei hristocentrice
3.3. Perspectiva asupra redescoperirii valorilor Ortodoxiei
Epilog: De la valorile morale la morala valorilor
Bibliografie
Revenind la conţinutul propriu-zis al volumului de faţă, vom remarca
faptul că iminenta dezarticulare morală a societăţii, sub avalanşa insurmontabilă a
relativizării valorilor clasic creştine, tinde să ocupe din ce în ce mai multe rânduri
în scrisul teologilor, dar şi al sociologilor1. Îngrijorarea, provocată de ritmul alert
în care, începând cu secolul al XIX-lea, au fost etalate surogate ale moralei
creştine, a început să se materializeze în poziţii mature şi asumate din partea
teologilor.
Veacul trecut a fost marcat de diaspora rusă, şi tind să cred că încă mai
este, ale cărei elite au dat o altă turnură studiilor ortodoxe şi dezbaterii moralei în
contemporaneitate. Părintele George Florovsky, urmat de Paul Evdokimov în
Franţa şi Părintele Profesor Alexander Schmemann în S.U.A. pot fi număraţi, fără
probleme, printre cei care au abordat problema relativizării, nu atât a valorilor,
care pot fi uşor puse în discuţie, cât a încercării de subminare a principiilor
creştine. Cu titlul de exemplu vom evoca doar două citate. Părintele George
Florovsky afirma în anii `60 -`70 că trăim astăzi într-un veac plin de haos şi de
dezintegrare intelectuală2, iar Paul Evdokimov că presiunea mediului social şi a
culturii secularizate sînt atît de mari încît, pur şi simplu, omul nu mai este
interesat de religie3.
După anul 1989, când libertatea de exprimare a fost descarcerată, o parte
din teologia românească s-a concentrat asupra problemelor morale actuale, cu
1
Zygmunt Bauman, Globalizarea şi efectele ei sociale, traducere de Marius Conceatu, Ed. Anter,
Bucureşti, s.a.; Peter Beilharz, Zygmund Bauman. Dialectic of modernity, Sage P., London, 2000.
2
Pr. Georges Florovsky, Biblie, Biserică, Tradiţie, traducere şi prefaţă de Radu Teodorescu,
studiu introductiv de Mihail Himcinschi, Editura Reîntregirea, 2006, p. 33.
3
Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, traducere, prefaţă şi note Teodor Baconsky,
Editura Anastasia, Bucureşti, 2009, p. 12.
267
mult mai multă acrivie. În acest curent îl putem încadra pe autorul cărţii, cadru
didactic - universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj Napoca.
Relativizarea valorilor morale. Tendinţele eticii postmoderne şi morala
creştină este una dintre cele trei cărţi publicate în cursul anului 2009 de Părintele
Profesor Ştefan Iloaie cunoscut publicului larg prin lucrarea Nae Ionescu şi
Ortodoxia românească4.
Structurată în trei părţi principale: 1. Globalizarea şi secularizarea:
manifestări ale postmodernităţii (pp. 13-62); 2. Tendinţe postmoderne în
morală, (pp. 63-128); 3. Realism şi atitudine morală, în postmodernitate (pp.
129-166); şi un Epilog: De la valorile morale la morala valorilor (pp. 167-
174) plus o Introducere (pp. 7-11) şi o Bibliografie (pp. 175-180), lucrarea îşi
propune o abordare tranşantă a pericolului erodării valorilor creştine ca piloni
centrali ai vieţii în Iisus Hristos.
Secularizarea sau duşmanul religiilor, cum o numeşte Părintele Profesor
Alexander Schmemann, este văzută ca producţie a unei minţi individualiste şi
hedoniste pentru care bucuria unirii cu Iisus Hristos în Biserica Sa este o simplă
şi irelevantă dialectică. O lume pentru care tehnica a devenit noul dumnezeu, iar
pântecele, etosul de a fi. Sudarea de materie face imposibilă corijarea unui
comportament moral alterat, întrucât nu poate fi conştientizat5.
Transformarea lui Dumnezeu într-o proiecţie umană a credinţei, ca o
relaţie pe orizonatală, prin părăsirea verticalei şi acordarea atenţiei religioase
semenului şi prin reducerea iubirii creştine, dacă nu chiar a esenţei creştinismului,
doar la „caritate” (p. 22). Declinul a început - în mod paradoxal - odată cu
Renaşterea şi a atins una din cele mai înalte culmi în epoca Luminilor. Efectele
Iluminismului, departe de a fi dispărut, se fac simţite astăzi mai mult ca oricând.
Secularizarea este una dintre ele. Dovada acestui fapt este clar reliefată de
autor printr-o diagnoză cauzală.Cauzele secularizării se identifică în: 1. izolarea
de către om a divinităţii în transcendent (începută clar în Renaştere); 2. autonomia
creaţiei (structurată excelent în veacurile XVIII, XIX); 3. tendinţa manifestă de
dominare a lumii din partea omului (manifestată în mod violent la începutul
secolului XX, şi într-o amplă desfăşurare astăzi) (p. 23).
Biserica se găseşte face à face cu o suită de provocări inedite. A apărut
riscul major de a se dizolva în nebuloasa instituţională, abil potenţată de
modernitate şi postmodernitate. De asemenea există pericolul ca ea însăşi să-şi
piardă dimensiunea duhovnicească şi să se comporte lumesc - chiar dacă global,
4
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003.
5
Françoise Champion, La Laïcité nèst plus ce quèlle était, în „Archive des sciences sociales des
religions”, nr. 116, octobre-décembre 2001, pp. 41-52.
268
dar: secularizat -, ca o instituţie între alte instituţii, ceea ce este chiar dorit din
partea unor structuri lumeşti (p. 27).
Autorul nu tratează problematica într-o notă fatalistă şi lipsită de soluţii.
El provoacă la reflexie printr-un îndemn la schimbare de optică: De ce să ne mai
lăsăm globalizaţi doar economic, social, cultural? De ce să nu fie creştinismul cel
care să globalizeze lumea întreagă? Pentru că omul este stăpânit de globalizare?
Dar realitatea ar trebui să fie inversă: nu omul să fie stăpânit ci el să
stăpânească! (p. 30).
O ridicare corectă a problemei şi o prezentare optimă a poziţiei dezirabil
creştine. Geneza este mărturie a ceea ce afirmă autorul chiar dacă nu o
aminteşte. Creşteţi şi vă înmulţiţi umpleţi pământul şi îl stăpâniţi [...] (Fc 1,28).
Cu alte cuvinte, este cazul să luptăm pentru vocaţia autentic umană. De aceea,
este nevoie să fie reafirmat apelul la identitatea spirituală şi la credinţa pe care o
avem (p. 37).
Confundarea libertăţii cu libertinajul, această nefericită osmoză, constituie
o piesă importantă în constructul lucrării. Specifice contemporaneităţii, lipsa de
disociere şi discernământ, însoţite de teribilismul unei adolescenţe prelungite,
devin cauza nereuşitelor majore, în rândul tinerilor. Societatea românească s-a
confruntat şi se confruntă cu importul masiv şi iraţional de aşa-zise valori
democratice, produse ale libertăţii. Dar, în stare de libertate brusc primită, a fost
determinată apariţia confuziei libertăţii cu libertinajul, ... (p. 33). Societăţi întregi
acceptă acum ca fiind bine ceea ce mai înainte fusese proscris, criticat şi
cenzurat (p. 43). Altfel spus, suntem pe punctul de a vedea o răsturnare dură a
valorilor pe care le considerăm veritabile.
Autonomizarea domeniului social faţă de cel religios duce la o polarizare
malignă care, nu numai că îi va fi defavorabilă omului mileniului III, ci, mai mult,
va constitui premisa unei mutaţii fundamentale la nivel duhovnicesc. Valorile
perene, odată pierdute, iar Biserica, odată izolată, vor fi greu de reactivat. În fapt,
avem aici afirmarea libertăţii umane ca autonomă, şi în consecinţă, dreptul
individului de a se autoguverna, în baza acceptării raţiunii ca singurul reper
necesar al instituirii unei societăţi juste şi cauzatoare de fericire (p. 40). Riscul
este cu atât mai mare cu cât individul getoizat va începe să-şi trăiască propria-i
dramă. O dramă a însingurării.
Astăzi suntem puşi în faţa unor realităţi ca individualismul şi autonomia
prin care divinitatea este împinsă în sferele cereşti îndepărtate sau este chiar
uitată (p. 65), un soi de neo-deism. Forurile sociale, paralele Bisericii (chiar dacă
nu o spun direct), încearcă să impună o morală lipsită de norme. Acest tip de
abordare este numită de autor morala independentă (p. 69). Omul trebuie să-şi
269
determine faptele şi doar el, iar scopul vieţii rămâne tot omul. Or, în aceste
condiţii omul este izolat într-un individualism camuflat de moralitate. Individul
face casă bună cu libertinajul, care reprezintă efectul negativist al supremaţiei
voinţei subiective (p. 73).
Odată consumate acestea - să le spunem etape (individualizare şi
libertinaj) - omul accede spre permisivitatea acţiunii morale (p. 75), care este în
fapt cauza incapacităţii de a respecta legile şi regulile impuse de o morală
creştină. Toate acestea îl duc pe om la o comoditate a comportamentului moral (p.
78). Or, printr-o relativizare a datoriei morale, nu se poate accede decât la funcţia
destructivă a ambiguităţii morale, care sub cuvertura libertăţii îl aduce pe individ
în pragul schizofreniei spirituale.
Toate aceste subversiuni ale valorilor religios-morale îndeplinesc un
anumit canon pe care autorul încearcă să-l clasifice. Dacă desăvârşirea sfinţeniei
este frica de Dumnezeu (II Cor 7, 1), pierderea acestei frici, printr-o permisivitate
exagerată, duce la relativizarea trăirii în Dumnezeu (p. 97). Or, cine iubeşte pe
Dumnezeu să iubească şi pe fratele său (I In 4, 21), sau adaptând acest verset la
subiectul nostru, o dată relativizată trăirea în Dumnezeu, nu mai este decât un pas
până la alterarea profundă a relaţiei cu aproapele (p. 104).
În lipsa unor raporturi sincere şi clare între om-Dumnezeu-om, creaţia
devine un obiect de consum pentru care nu mai este niciun fel de respect (p. 114).
Cine înţelege că legătura dintre elementele enunţate mai sus este decisivă pentru a
evita o cădere în derizoriu, evită cu înţelepciune relativizarea sinelui şi a
faptei care este lipsită de semnificaţie morală şi nu-şi cunoaşte Scopul.
Secţiunea ultimă a lucrării are un profund caracter dogmatico-moral în
care omul hristic este propus ca model de urmat. În primul rând, autorul înlătură
orice dubiu asupra Moralei care este trăirea în Iisus Hristos, iar mai departe ne
dezvăluie complexitatea acestei trăiri: voinţa omului urmează - liber şi împlinitor
- voia lui Dumnezeu, fapta primeşte valoare prin relaţionarea pe care o produce
fie cu divinitatea fie cu semenul, acţiunile umane dezvoltă fiinţarea şi îi conferă
sens, iar existenţa omului devine prezenţă a divinităţii în lume (p. 131). În acest
context avem invocată o Ecclesia care, în virtutea caracterului ei teandric, este
nevoită să-şi formuleze un discurs coerent şi aplicat, fiind nevoită să dea soluţii
unei societăţi în care discursul eclesial întâlneşte, concurenţial, alte voci publice,
considerate cel puţin la fel de îndreptăţite (p. 137).
În opinia autorului, armonizată cu cea a Domnului Dan Ciachir, Biserica
Ortodoxă are toate armele pentru a lupta împotriva flagelului secularizării şi
aceasta stă în puterea Ortodoxiei să ofere răspunsuri adevărate la provocările
postmodernităţii, în misiunea ei înscriindu-se oferirea spre lume a mărturiei
270
despre spiritul specific ce a făcut-o să reziste vie două mii de ani: puterea
înnoitoare a tradiţiei, actualitatea gândirii patristice, dinamica bogăţiei spirituale a
credinţei, înduhovnicirea omului şi a creaţiei, înaintea lui Dumnezeu (p. 137).
Diagnoza făcută de părintele pare a avea toate ingredientele pentru a fi
credibilă. În societăţile de astăzi, marcate de fenomenele induse de
postmodernitate, valorile clasice - inclusiv cele morale - sunt în curs de
relativizare, iar efectul acesteia asupra persoanelor şi comunităţilor e deja
vizibil (p. 170).
În cele din urmă, suntem îndemnaţi la o redescoperire a valorilor
Ortodoxiei (p. 160). Cu alte cuvinte, nu suntem puşi în situaţia de a inventa
strategii nici de a pune baza unor sisteme morale, ci este nevoie de o reflexie
responsabilă asupra propriilor valori. Una dintre condiţiile cele mai importante
pentru ca Ortodoxia să desfăşoare o misiune eficace pentru timpul şi contextul
postmodern este aceea de a fi ea însăşi! (p. 160).
Pe de altă parte este nevoie de o reafirmare a persoanei şi o infirmare,
poate chiar anulare, a individului. Necesitatea „potenţării” omului şi nu a
surogatului acestuia este imperativă pentru a evita un viitor dezastru. Toate
acestea sunt opuse pragmatismului şi utilitarismului rapace, ce, în ultimii ani, ne-
au invadat până în cele mai profunde adâncuri ale fiinţei noastre. Este nevoie de o
reconştientizare a valorilor, poate o reînvăţare a lor. Va fi nevoie de o poziţie mult
mai fermă din partea Bisericii în afirmarea adevărului de credinţă în
defavoarea adevărului vieţii biologice (ca dominantă), tot mai mult afirmat în
ultimul timp. Va trebui ca Biserica să-şi modifice abordarea, să-i vorbească lumii,
astfel încât conţinutul mesajului ei să fie nu numai adevărat şi dinamic, cât mai
ales perceput la adevărata sa valoare (p. 170).
Dubla reafirmare a valorii omului şi a vieţii sale şi a valorii persoanei prin
depăşirea graniţei egoismului se impune pentru a avea o măsură corectă
asupra valorii lucrurilor.
Autorul face apel la o redescoperire a valorii valorilor, la un exerciţiu de
reflecţie din partea postmodernului asupra ansamblului de capacităţi, pe care este
pe punctul de a le lepăda (p. 172). Biserica trebuie să se situeze într-o poziţie
dialogală cu societatea civilă pentru a o putea reîncorpora, iar creştinii să
conştientizeze valoarea calităţii de creştin, pentru a putea afla soluţii la tentaţiile
dure ale relativizării. Excluzând o sensibilă redundanţă ideatică şi câteva erori
ortografice scăpate de ochiul corectorului, lucrarea prezintă avantaje majore.
Obişnuiţi, în lumea teologică academică, cu lucrări scrise de specialişti
pentru specialişti pe care laicatul (înţelegem aici neavizaţii) le receptează puţin
271
sau deloc, cartea recenzată se impune ca o scriere a unui teolog pentru teologi şi
laici, deopotrivă.
Depăşind planul structural şi lexical, rigid şi scolastic, al vechilor tratate
de morală, lucrarea Părintelui Profesor Ştefan Iloaie se înscrie - fără nici un fel de
exagerare - în linia de abordare a unora dintre cei mai cunoscuţi teologi ortodocşi.
Tipuri de abordare diferite, dar cu un fond comun al cărui dinamism se traduce în:
îngrijorarea reală pentru cotidianul infestat spiritual, încercarea prescrierii unor
măsuri potenţiale, într-un limbaj accesibil, şi problematizarea unor stări religioase
ce riscă să se transforme în fenomene.
Om al Bisericii, cu unele soluţii în care propune o coborâre mai susţinută
a clerului la om, autorul pare a dori să fie cel care dă primul exemplu în acest
sens, spărgând zidul, aparent inscaladabil, dintre teologi şi laici, cel puţin la nivel
conceptual.
Dr. Stelian GOMBOŞ
272
LISTA AUTORILOR /
AUTORES
(alphabetic)
1. BATIN, LAURENŢIU –absolvent şi licenţiat al Facultăţii de Drept din

Bucureşti şi al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii de Nord,
Baia Mare; studii de Master în "Drepturile Omului" şi în "Managementul
Strategic al Afacerilor Interne"; doctor în Filosofie; actualmente ofiţer
activ în M.A.I. Domiciliat în Sighetu Marmaţiei, str. Bradului, nr. 21, jud.
Maramureş, România; telefon 0756.043978. Recent publication in
Studia: King Ferdinand, Maramureş county and the first canonical visit
of the Orthodox Bishop Nicolae Ivan to this county, Nr. 2/2014, pp. 65-88.
E-mail: batin.laurentiu@yahoo.com
2. BOLOŞ, CRISTIAN VASILE, doctor în Teologie, pe specializarea

Patrologie şi literatură postpatristică, a Facultăţii de Teologie Ortodoxă
din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, în anul 2009; Preot
paroh la Catedrala ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, din Satu
Mare; Ultimele volume publicate: Coordonate spirituale. Din Eden în
contemporaneitate (Satu Mare, 2010), 7 studii în Teologie (Satu Mare,
2011), În dialog cu tinerii (Satu Mare, 2012); Domiciliat în Satu Mare,
str. Magnoliei, nr. 3, cod 440198, jud. Satu Mare, România; Tel.
0740.216146. Recent publication in Studia: Divine foreknowledge,
synergy and deification in the theology of St. Athanasius of Alexandria,
Anul VI, Nr. 1/2014, pp. 145-176.
E-mail: prcristianbolos@yahoo.com.
3. BORCA, EUSEBIU, lector universitar doctor în cadrul Domeniului de

Teologie ortodoxă, Departamentul Ştiinţe Socio-umane, Teologie şi Arte
a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca,
Centrul Universitar Nord din Baia Mare; doctor în Teologie la Facultatea
de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” a Universităţii „Lucian Blaga” din
Sibiu, începând din anul 2013; domiciliat în Baia Mare, B-dul Unirii,
273
12A/12, România; Recent publication in Studia: Noah’s Ark: Its size

and shape. The three biblical interpretations according to Origen’s mode,
Anul VI, nr. 2/2014, pp. 15-38.
E-mail: beusebiu@yahoo.com (Vezi detalii pe http: // tas.ubm.ro).
4. BORCA, VASILE – preot lector universitar în cadrul Domeniului de

Teologie ortodoxă, Departamentul Ştiinţe Socio-umane, Teologie şi Arte
a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca,
Centrul Universitar Nord din Baia Mare, doctor în teologie din 2004;
titular pe disciplinele Studiului Vechiului şi Studiul Noului Testament;
domiciliat în Baia Mare, B-dul Unirii, 12A/12, România; Recent
publication in Studia: Eucharist - Sacrament by excellence of unity and
communion in the Church, Anul VI, Nr. 1/2014, pp. 19-34.
E-mail: vborca@yahoo.com (Vezi detalii pe http: // tas.ubm.ro).
5. BUDEA, MARIUS – absolvent al cursurilor aprofundate de Masterat,

intitulat: Teologie creştină şi spiritualitate europeană, din cadrul
Domeniului de Teologie ortodoxă a Facultăţii de Litere, Universitatea
Tehnică din Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord din Baia Mare, în
2010; dascăl de Religie titular în Rozavlea. Recent publication in Studia:
Chromatius de Aquileea, Predici, Anul V, Nr. 2/2013, pp. 263-286.
E-mail: marius_sorin1985@yahoo.com.
6. BUTUZA, OCTAVIAN –absolvent al studiilor de masterat în cadrul

Domeniului de Teologie Ortodoxă a Facultăţii de Litere, Centrul
Universitar Nord din Baia Mare; jurnalist presă scrisă şi realizator emisiuni
radio-TV, redactor de rubrică, redactor şef secţie, redactor şef, director
editorial, realizator emisiuni şi jurnalist de prestigiu; om de cultură
recunoscut în plan local şi autor a mai multor cărţi şi editoriale; profesor
de Religie la Colegiul Tehnic „George Bariţiu” Baia Mare; domiciliat în
Baia Mare, str. Nicolae Iorga, nr. 1/12, cod 430223, jud. Maramureş; Tel:
0744621037
E-mail: butuza.octavian@gmail.com
7. GOMBOŞ, STELIAN –doctor în teologie al Facultăţii de Teologie

Ortodoxă „Andrei Şaguna” din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din
Sibiu, consilier în cadrul Secretariatului de Stat pentru Culte şi Patrimoniu
274
Naţional; domiciliat în Oradea, str. Târnavelor,.nr. 6, Bl. 2/4, Ap. 1, Jud.

Bihor, România. Recent publication in Studia: Pastoral and spiritual
value of the Holy Eucharist - Base of the Church, of its unity and salvation
of man in Jesus Christ, anul VI, nr. 1/2014, pp. 109-143.
E-mail: steliangombos@hotmail.com
8. MOTOGNA, MACARIE – arhimandrit la Mănăstirea “Sfânta Ana”

Rohia din Maramureş; studii doctorale la Institutul de Istorie „George
Bariţiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române, iar în octombrie 2007 a
susţinut examenul de doctorat cu titlul: „Monahismul ortodox din
Maramureş şi Transilvania Septentrională până la începutul secolului al
XIX-lea”, sub îndrumarea Academicianului Nicolae Edroiu, când a fost
declarat doctor în istorie; Secretar general al Fundaţiei „Nicolae
Steinhardt” de la Rohia, începând din 2006; născut la 4 august 1974 în
jud. Bistriţa-Năsăud; domiciliu: Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia, 435612,
Rohia nr. 18, jud. Maramureş; Tel. 0262/387605, Fax. 0262/387608;
actualmente ocupă funcţia administrativă de egumen al Mănăstirii „Sfânta
Ana” de la Rohia.
E-mail: manastirearohia@yahoo.com sau m.macarie@yahoo.com
9. PALMER, G.E.H. – teolog englez de înaltă ţinută academică, titular şi

specialist în spiritualitatea patristică a Bisericii, în cadrul Universităţii
Teologice din Oxford, Marea Britanie; s-a stins din viaţă la 7 februarie
1984 şi a adus o contribuţie majoră cercetării patristice răsăritene prin
numeroasele studii şi lucrări publicate la edituri de prestigiu din Occident.
În numărul actual publicăm Parafrazele Sfântului Simeon Metafrastul
interprinse asupra Omiliilor Sfântului Macarie cel Mare (al Egiptului)
incluse de autorul englez în secţiunea Filocaliei, versiunea engleză din
volumul III („The Philokalia”), ediţia Fabel & Faber, London–Boston,
1984, la pp. 281-353, unde regăsim lucrarea sa intitulată: „Saint Symeon
Metaphrastis Paraphrase of the Homilies of Saint Makarios of Egypt”.
10. PAUL, GH. ADRIAN – conferenţiar universitar la Domeniul de

Teologie ortodoxă a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Tehnice
din Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord din Baia Mare, doctor în
Teologie din 2004; Domiciliat în Baia Mare, Str. Bucovinei, nr 10/13,
România; Redactor şef al Revistei Studia Universitatis Septentrionis –
275
Theologia Orthodoxa, din 2009. Recent publication in Studia: Holy

Eucharist- the Sacrament of our complete union with Jesus Christ, anul
VI, nr. 1/2014, pp. 7-17.
E-mail: pr.adrianpaul@gmail.com (Vezi detalii pe http: // tas.ubm.ro).
11. STAN, FLORIN – doctor în Teologie la Facultatea de Teologie

Ortodoxă a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, începând din 5
noiembrie 2013, cu susţinerea tezei de doctorat intitulată: Cercetare şi
strategie misionar-pastorală în Biserica Ortodoxă Română
contemporană, la specializarea Misiologie şi Ecumenism; născut pe 11
septembrie 1978, căsătorit, tată a trei copii; domiciliu Târgu Lăpuş, str. 1
Mai, nr. 78A, sc. B, ap. 29, Tel: 0262.385763; 0740692330; actualmente
ocupă funcţia administrativă de protopop al Protopopiatului Ortodox
Târgu Lăpuş, începând din 3.11.2013.
Email: florinstan111@yahoo.com
12. VARGA, CĂTĂLIN –preot masterand la Facultatea de Teologie

Ortodoxă a Universităţii Babeş-Bolai din Cluj-Napoca, la specializarea
Studiul Noului Testament, sub îndrumarea ştiinţifică a Pr. Prof. univ. dr.
Stelian TOFANĂ; preot slujitor la Parohia Ortodoxă din Jichişu de Jos
(Dej); domiciliat în Dej, str. Aleea Primăverii, nr. 1, bl. B, sc. B, ap. 22,
judeţul Cluj.
E-mail: catalinvarga1987@gmail.com
276
Răspunderea privind conŃinutul şi autenticitatea materialelor editate

aparŃine exclusiv autorilor
autorilor
RedacŃia şi
şi Comitetul de redacŃie
redacŃie nu-
nu-şi asumă
asumă înîn nici un fel
responsabilitatea privind autenticitatea materialelor editate de autori
şi condamnă categoric furtul intelectual şi orice formă de plagiat !
REVISTA
“STUDIA UNIVERSITATIS SEPTENTRIONIS

–THEOLOGIA ORTHODOXA”
Apare bianual
cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Justinian CHIRA,
Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului
şi
a Preasfinţitului Dr. Iustin HODEA Sigheteanul

Arhiereu-vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului
277
REVISTA
“STUDIA UNIVERSITATIS SEPTENTRIONIS

–THEOLOGIA ORTHODOXA”, Nr. 1 şi Nr. 2/2015
apare
cu întreaga contribuţie a
Asociaţiei
“SOCIETATEA DE STUDII TEOLOGICE ORTODOXE
DIN ROMÂNIA”
(SSTOR)
şi cu sprijinul financiar al
CONSILIULUI JUDEŢEAN -MARAMUREŞ

(Direcţia pentru Cultură Judeţeană MM)
278
279

Studia 1 2015

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Studia 1 2015

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

STUDIA

EDITORIAL OFFICE: Crisan no. 5-7, Baia Mare ¤ Phone: 004.(0)262.276305.

II. TEOLOGIE BIBLICĂ

III. TEOLOGIE ISTORICĂ

IV. TEOLOGIE SISTEMATICĂ

1. Arhiepiscop Justinian Chira, Trăiţi frumos şi-n bucurie, Editura

LISTA AUTORILOR .......................................................................................... p. 273

EDITORIAL OFFICE: Crisan no. 5-7, Baia Mare ¤ Phone: 004.(0)262.276305.

II. BIBLICAL THEOLOGY

III. HISTORICAL THEOLOGY

IV. SYSTEMATIC THEOLOGY

1. PhD. G.E.H. Palmer, Saint Symeon Metaphrastis Paraphrase

1. Archbishop Justinian Chira, Live your life nicely and

LIST OF AUTHORS ........................................................................................... p. 273

Misiunea Parohiei azi1

Pr. dr. Florin STAN

„Poate o Biserică a cărei viaţă e centrată aproape exclusiv pe

Referatul de față nu este altceva decât o încercare de a creiona

geografic, cultural, educațional și pastoral, păstorilor revenindu-le doar rolul de a

„Ce este misiunea şi ce spune Sfânta Scriptură despre ea?”

MISIUNE, APOSTOLAT –semnificații lingvistice și mărturii scripturistice.

ca anticipare a ei în Biserică prin Pogorârea Duhului Sfânt, Împărăţie care se va

„Este Biserica Ortodoxă o Biserică misionară?”

„Care este misiunea parohiei?”

Misiunea – dar al lui Dumnezeu pentru oameni

educațională, filantropică și administrativă în „servicii religioase”, iar slujitorii

bani pentru cutia milei și pentru susținerea materială a preotului (contribuția de

Nu în ultimul rând, e foarte important ca mântuirea propovăduită de noi să

Mântuirea propovăduită de Biserica Ortodoxă nu este însă un act juridic,

dubleze mesajul evanghelic cu gestul terapeutic al izgonirii demonilor şi al

Care este profilul şi rolul misionarului creştin autentic?

Dacă ar fi să folosim un limbaj profan, am spune că un misionar autentic

dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie

Misiune prin sfințenia vieții

Așadar, misionarul autentic și cu adevărat competent este acela care își

creștinimul în general. Dacă teza tridentină ar fi adevărată în totalitatea ei ar

Acum, însă, într-o vreme de relativă libertate socială, suntem chemați cu

II. TEOLOGIE BIBLICĂ

Pr. mast. Cătălin VARGA

My research involves exegetical prospects regarding one of the most

Key words: new heavens; new earth; righteousness; recapitulation theory.

Epistola 2 Ptr face parte din corpusul „epistolelor catolice” (ἐπιστολαὶ

astăzi1. Spre deosebire de corpusul paulin, epistolele catolice (soborniceşti) sunt

tocmai pentru a sublinia deliciul tendinţelor clasice, iar construcţiile elaborate

autenticitatea ei (Omilii la Iosua 7.1). De amintit faptul că toate Sinoadele

Loghionul καινοὺς δὲ οὐρανοὺς καὶ γῆν καινὴν (2 Ptr 3, 1317).

Versetul acesta are legături directe pe de o parte cu răspunsul pe care

Pentru început să privim acest text pe o structură tripartită: promisiune –

δὲ32 (Însă) - Conjuncţie

καὶ (şi) - Conjuncţie

γῆν καινὴν (pământ nou) – Substantiv în acuzativ / Adjectiv în acuzativ

κατὰ (potrivit) – Prepoziţie

τὸ ἐπάγγελµα αὐτοῦ (făgăduinţei Lui) – Substantiv în acuzativ /

ἐν οἷς (în care) – Prepoziţie / Pronume relativ în dativ, gen

δικαιοσύνη κατοικεῖ (vieţuieşte dreptatea) – Substantiv în nominativ /

pentru prima dată în bisericile Romei33. Conjuncţia δὲ lansează întreaga

Septuaginta, unde se exprimă faptul că cerul este împărţit în sfere, Dumnezeu

vizionare cereşti, experienţe extatice, funcţii soteriologice ale „cerescului” de

καινὴν42. Pământul (γῆν) ca locuinţă a Bisericii luptătoare, ca regiune sau ca

Noului Testament, folosesc fie nominativul ἐπαγγελία (FA 2, 39; Rm 4, 13-14),

Israel, regele era cel investit cu judecarea comportamentelor sociale (2 Rg 14, 1-

divine, iar prin credinţă statornicind comuniunea cu aceştia83. Un înteles deosebit

Tot în teologia paulină, dikaiosunē este văzut ca dar al lui Dumnezeu