Point de tige

(Punct în urma acului)

Nu se gândise niciodată până atunci că o chestie atât de banală ca despachetatul unor pahare
poate despacheta atâtea senzaţii, emoţii şi amintiri. Privea la paharul pe care îl ţinea în mâna dreaptă şi
la hârtia din mâna stângă: o bucată de tipar de croitorie pe care cineva, probabil chiar bunică-sa, scrisese
cu creionul “Burda. Jachetă (martie ’87, model 134) măs.34”.

- Aşa mamă, cu ajutorul lui Dumnezeu am făcut-o şi pe asta. Uite tipăruşele, să ţi le pui bine.
Că, nu se ştie, poate ai nevoie să modifici ceva. Te mai îngraşi, mai slăbeşti… Io ţi-am lăsat,
ca de obicei, vreo doi centimetri şi jumătate la cusături…

Era ca şi când despacheta nu pahare, ci amintiri, oameni. Îi răsuna încă în minte glasul vecinei
de dedesubt: “Dumnezeu s-o ierte! Lasă maică, e mai bine aşa, că nu se mai chinuie mititica, că mult s-a
mai chinuit…toată vieţişoara ei…” Apoi, tonul vecinei se schimba. De ce oare începuse să vorbească
brusc în şoaptă? “Cu cât închiriezi apartamentul? Sau poate vrei să-l vinzi…am o rudă care caută ceva
mai ieftin aşa … Auzi, preşul de la uşă îţi mai trebuie, că al meu s-a cam izinit? Da’ stai liniştită, că ţi-l aşez
frumos înapoi în faţa uşii când vii cu vreun muşteriu la apartament.”

Jachetă…martie 1987… Da, trebuie să fie stofa aia de lână a cărei culoare era greu de descris.
Ceva între bej şi cărămiziu prăfuit. A uitat că era lână şi a spălat-o. S-a strâns într-atât încât n-a mai putut
fi purtată. Ieşea căptuşeala în afară pe la manşete. Şi acum îi părea rău după ea. Un model deosebit.
Unic. N-avea nimeni dintre prietenele ei aşa ceva . Toate se mirau că i-o făcuse bunică-sa. Era spre
finalul liceului şi o apucase o pasiune nebună pentru haine. Nici nu apuca bine bunică-sa să-i termine
ceva şi venea cu alt material şi cu altul…Şi-o amintea ridicând materialul în lumina geamului şi
examinând cu atenţie pânza…

- Ia să vedem io… Mda, trebuie s-o dăm la apă. Ca să n-avem surprize. S-ar putea să nu intre
prea mult, că în vremea asta ăştia pun sintetic la orice, dar un pic aşa, se încreţeşte pe la
cusături … Deşi…la cum o văd…pare a fi stofă de lână să ştii...Da, şi va trebui şi surfilată de
mână. Mă mir că ai găsit stofă de lână acum, în vremurile astea...O dăm la apă, dar pe urmă
s-o dai la curăţat chimic mamă, că altfel după câteva spălări nu mai rămâi cu nimic din ea. Ce
vrei să-ţi fac din stofa asta?

Se uita pe jumătate încântată şi pe jumătate temătoare că n-o să-i iasă, la tiparul complicat.

- Mda… e cu buzunare aplicate...Şi uite, asta se numeşte “butonieră bordată”, n-am mai făcut
din şcoală butonieră bordată…şi reverul ăsta…e dublu, trebuie lucrat pe dublu, în bié…îmmm
da, Burda mereu a fost pretenţioasă, da’ are modele frumoase…
 Se temuse atunci că n-o să-i facă modelul ăsta atât de complicat. Se muta când pe un picior,
când pe altul, emoţionată. Ca atunci când, scoasă la tablă, după ce depănase lecţia, aştepta cu grijă
concluzia profesoarei: era de 10…era de 9…sau de 8 ?

- Ai luat destulă ?
- Trei metri jumate…
- Ar trebui să ajungă. Ia să măsor io, că astea mai fură la metru…şi un centimetru de colo, unul
de dincolo…nu-ţi mai iese. Da, sunt trei jumate…

Parcă tot încerca să amâne, ofta, pufăia, întorcea pânza de pe o parte pe alta tentată de
complicăciunea tiparului, dar şi îngrijorată de munca ce urma.

- Facem şi pantalonul?

Pe ăla chiar că nu mai putuse să-l poarte. Jacheta o mai aranja pe mână, îi mai trăgea căptuşeala
pe dedesubt ca să nu se vadă, era incomodă, dar mergea… Pantalonul se scurtase însă într-un mod
caraghios…Şi acum, când se gândea la cum stătea pe ea o pufnea râsul.

Nici nu apucase să-şi ia la revedere de la ea. După ce-a venit în Bucureşti la facultate mai trecea
s-o vadă din când în când, apoi din ce în ce mai rar, până când începuse să treacă şi câte un an fără s-o
vadă.

Iar acum, despacheta paharele care, împreună cu serviciul Rosenthal cu trandafiri roşii, erau
singurele lucruri pe care le vroia de acolo.

(august, 2014)