Sunteți pe pagina 1din 217

Ieromonah MACARIE BANU

Trezvie și Iubire

Editura
Floarea de april
2018
Colaboratori: Corina Bera și Elena Buhaiu
Editor și tehnoredactor: Anamaria Catargiu

Imagine copertă față: „Icoana ortodoxă Etimasia sau «Tronul pregătirii» este numele
«scaunului gol» pregătit lui Hristos pentru Judecata universală. Această temă iconografică
apare în Bisericile Ortodoxe, pe pereții turlei Pantocratorului (turla cea mare) reprezentând
un tron gol, înconjurat de uneltele patimilor lui Hristos, pregătit pentru Mântuitorul Care
va veni să Se așeze ca Judecător al lumii, la a doua venire a Sa”.

Imagine copertă spate: sigla unui Adevărat Sinod Ecumenic al Bisericii Ortodoxe.

Ediție revizuită

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


MACARIE BANU, ieromonah
Trezvie şi iubire / Ieromonah Macarie Banu. - Ed. a 2-a, reviz.. - Zemeş : Floarea de
april, 2018
ISBN 978-606-8943-01-5

© 2018 - Editura Floarea de april


Tel.: 0745-960.076 // 0748-684.322
e-mail: floareadeapril@yahoo.com

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă și prin orice mijloace
tehnice, este strict interzisă și se pedepsește conform legii.
Răspunderea pentru conținutul și originalitatea textului revine exclusiv autorului.
Motto:
„Chestiunile legate de credință nu trebuie să micșoreze iubirea. Dacă unii
creștini, sub masca iubirii de eretici, fac concesii dogmatice, unii anti-ecumeniști,
sub masca râvnei pentru dreapta credință, fac concesii duhovnicești”
(Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina)

Dedic această lucrare fiilor mei duhovnicești, să le fie ca o busolă în


vremurile acestea în care marea vieții e învolburată, iar ceea ce ne-au lăsat
sfinții cei bineplăcuți Domnului este adesea acoperit de vuietul valurilor. Cei
care îşi fac auzită vocea în mărturisirea Adevărului sunt din ce în ce mai
puțini, de aceea trebuie să rămânem uniți ca să rezistăm furtunilor. Să avem
grijă, că poate exista o iubire falsă îndreptată către cei care nu sunt în Sfânta
Biserică, sacrificându-se astfel adevărul de credință, atitudine care conduce la
căderea în erezie. Pe de altă parte, în condițiile apariției ereziei, se naște râvna
exagerată pentru apărarea credinței, o falsă trezvie duhovnicească. Această
înfocare lipsită de discernământ duce exact la zelotism și schismă, pierzându-
se iubirea sinceră față de aproapele. Îi îndemn pe toți cei pe care îi păstoresc
duhovnicește, cât şi pe toţi cei care vor citi această lucrare, să rămână statornici
în Dreapta Credință și uniți în jurul Domnului nostru Iisus Hristos, în Sfânta
Biserică Ortodoxă.

„Este un fapt binecunoscut că dreapta credință a fost stabilită mai întâi la Sinoadele Locale, iar apoi și la cele
Ecumenice, prin dogme și sfinte canoane, de către Părinții care convocaseră aceste Sinoade pentru a-i combate pe eretici.
Sinodul Ecumenic este infailibil, însă această infailibilitate trebuie interpretată într-un mod ortodox. «Sinodul Ecumenic
este, firește, infailibil, dar nu este o instituție permanentă. Biserica exista cu 325 de ani înainte de Sinodul I Ecumenic și
trăia foarte bine și fără un sinod ecumenic; iar de la Sinodul IX Ecumenic din 1341 și până astăzi nu a mai avut loc niciun
sinod ecumenic.»
Insuflarea dumnezeiască a Sinoadelor Ecumenice este legată de prezența Părinților de Dumnezeu insuflați în cadrul
lor. Sinodul nu este de Dumnezeu insuflat ca instituție în sine, ci ca urmare a participării în cadrul lui a oamenilor
îndumnezeiți. «În ce constă insuflarea dumnezeiască a unui Sinod Ecumenic? Sau în ce constă insuflarea dumnezeiască
a unui Sinod Local? Și ce este insuflarea dumnezeiască? Atunci când Părinții unui Sinod, fie el Local sau Ecumenic, se
întrunesc ca să condamne o erezie, în ce constă autoritatea și insuflarea dumnezeiască a acestui Sinod? Când începe și când
se termină insuflarea dumnezeiască pentru episcopul care ia parte la un Sinod împreună cu toți ceilalți episcopi, fie că-i
luăm separat pe episcopi, fie ca grup?
Concepția asta, că Părinții unui Sinod sunt de Dumnezeu insuflați doar pentru simplul fapt că s-au întrunit
la un Sinod Ecumenic, și exact în acel moment sunt ei de Dumnezeu insuflați, eu unul, cel puțin, n-am mai găsit-o
nicăieri. Dacă am avea o sută cincizeci de episcopi care înainte de a se duce la Sinod nu sunt de Dumnezeu insuflați, nefiind
ei de Dumnezeu insuflați înainte de Sinod, o să devină de Dumnezeu insuflați după rugăciunea de inaugurare a Sinodului?
Și o să înceteze să mai fie de Dumnezeu insuflați după terminarea Sinodului? Ce-i asta? »
Prin urmare, episcopii care au ajuns la vederea lui Dumnezeu, Îl vedeau pe Dumnezeu și erau în comuniune
cu El, și astfel au devenit Părinți, fiind ei temelia Sinoadelor Ecumenice. De Dumnezeu insuflați sunt cei conduși de
experiența lor. Firește, este vorba de experiența luminării și experiența îndumnezeirii. Acești Părinți empirici sunt baza
Sinoadelor Ecumenice. Episcopii îndumnezeiți au ajuns la unirea cu Dumnezeu și la vederea lui Dumnezeu, având astfel
o cunoaștere sigură a lui Dumnezeu. Prin ei lucrează Duhul Sfânt. Astfel, deși se aflau în diferite locuri ale lumii, Sfinții
Părinți dobândiseră, prin Duhul Sfânt, experiența lui Dumnezeu și, atunci când se întruneau în Sinoade Ecumenice,
ajungeau, de asemenea, și la o terminologie comună. «Fără să existe printre Părinți vreun Papă al Romei care să le
dicteze ce sunt dogmele, toți Părinții susțineau împreună și fără să se fi vorbit dinainte același adevăr.»
Din nefericire, există astăzi unii care îi ignoră pe Părinții îndumnezeiți și așează Sinoadele mai presus de Părinți,
câtă vreme în realitate este valabil tocmai contrariul. De altfel, Sinoadele însele invocă învățătura Părinților văzători
de Dumnezeu.”

Ierotheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului


(Dogmatica Empirică, după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, vol. 1, pag. 265-267)
Cuprins
Introducere. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10
Cuvânt înainte. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11

I. Atitudinea mărturisitoare a Schitului Oituz împotriva panereziei ecumenismului . . . . . 17


A. Ecumenismul - panerezia secolului XX. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
B. Înainte de „Sinodul” din Creta din iunie 2016. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23
1. Memoriu adresat Înaltpreasfinţitului Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului. . . . . . . . . . . . . . . . 23
2. Sinteza referitoare la luările de poziție ale ierarhilor asupra temelor finale pentru viitorul Sinod
Panortodox. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
3. Scrisoarea către stareţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
C. După „Sinodul” din Creta. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35
4. Scrisoare adresată Întâi-stătătorului Arhiepiscopiei Romanului si Bacăului. Întreruperea pomenirii
ierarhului.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35
5. Decizia opririi de la slujire a Ieromonahului Macarie Banu și a Ieromonahului Atanasie Parfeni de la
Schitul Oituz. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39
6. Contestație asupra deciziei opririi de la slujire a Ieromonahului Macarie Banu și a Ieromonahului Atanasie
Parfeni de la Schitul Oituz. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41

II. Atitudinea mărturisitoare a Schitului Oituz împotriva tendințelor schismatice . . . . . . . 47


1. Comunicare privind Sinaxa Panortodoxă din 4 Aprilie 2017 din Grecia din partea Părinţilor de la Schitul
Oituz. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49
2. Comunicat al Părintelui ieromonah Macarie Banu de la Schitul Oituz, jud. Bacău . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
3. Îndemn către preoții care au oprit pomenirea episcopului, dar și comuniunea cu Sfânta Biserică. . . . . . 50
4. Mărturisirea credinței și osândirea ecumenismului - întreruperea pomenirii și evitarea schismei . . . . . . 55

III. Poziții de respingere a „Sinodului” din Creta. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 57


1. Patriarhia Antiohiei nu recunoaște Marele Sinod Ortodox din Creta. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59
2. Comunicatul integral al Sinodului Bisericii Ortodoxe din Bulgaria despre Sinodul din Creta. . . . . . . . . 62
3. Hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la Documentele adoptate la Sfântul și
Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta – adoptată în ședința din 29 noiembrie – 2 decembrie. . . . . 65
4. Întreruperea pomenirii Arhiepiscopului ecumenist al Tesalonicului de către Părintele Theodoros Zisis.66
5. Mitropolitul Ierotheos Vlachos explică: „De ce nu am semnat”. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
6. Sinaxa Clericilor și Monahilor din Grecia – 19 Decembrie 2017 - IPS Serafim de Pireu sprijină pe cei care
au întrerupt pomenirea, fără alte extreme. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69
7. Mitropolia Pireului - Părintele Anghelos Anghelakopulos: sfătuiri legate de oprirea pomenirii ierarhilor
ce învață erezia. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 71
8. Mărturisirea de credință ortodoxă împotriva tuturor ereziilor a Preafericitului Părinte Damianos,
Arhiepiscopul Sinaiului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89
9. Ce exprimăm prin (ne)pomenirea episcopului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92
Concluzii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 103

IV. Explicarea siglei „Sinodului” din Creta. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 105


1. Simboluri oculte introduse în sigla „Sinodului panortodox” din Creta 2016. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 107
2. Detronarea Împărătesei Cerurilor și înlocuirea ei cu o siglă ocultă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110

V. Schițe și analize referitoare la consecințele grave ale „Sinodului” din Creta. . . . . . . . . . 113
1. Globalizarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114
1A. Noua ordine mondială. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 117
1B. Umanismul și satanismul. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121
1C. Sincretismul religios. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 123
1D. Unitatea în Duhul Sfânt versus unitatea în diversitate. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 125
1E. Biserica și statul. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 129
2. Corabia mântuirii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 132
2A. Ruperea comuniunii cu Sfânta Biserică Ortodoxă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 135
2B. Dezbinarea Bisericii la nivel liturgic și dogmatic. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 137
2C. Succesiunea apostolică. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 139
3. Principii, detalii și devieri de la dreapta credință. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 142
3A. Atitudini față de pseudosinodul din Creta. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 148
3B. Cele două extreme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 149
3C. Viziunea papistașă versus viziunea ortodoxă asupra lucrării harului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 152
3D. Hristocentrismul și episcopocentrismul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 154
3E. Pomenirea episcopului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 156
3F. Iconomia și acrivia. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .158
4. Teorii eretice doctrinare ale ecumenismului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 162
4A. Teoria ramurilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163
4B. Teoria baptismală. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 165
4C. Teoria „bisericilor” nedepline . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 167
4D. Teoria minimalismului dogmatic. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169
4E. Taina Euharistiei și taina fărădelegii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 173
5. Discernământul duhovnicesc. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 176
5A. Un Domn, o credință, un botez. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 177
5B. Bunătatea lui Dumnezeu. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 179
5C. Adevăr și iubire. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 181
5D. Credință și fapte. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 182
5E. Pace și dreptate. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 184
5F. Ascultare și obediență. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 186
5G. Tipologii umane. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 188

VI. Lămurire teologică a Sfinților Părinți cu privire la Spovedanie și la Împărtășirea continuă


cu Sfintele Taine. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 193
1. Despre spovedanie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 195
2. Despre Sfânta Împărtășanie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 196

Glosar. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 206

Surse bibliografice. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 216


Introducere
Cuvânt înainte

„Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor


şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”1

Contextul actual, în care se află Sfânta Biserică, ne obligă să luăm atitudine pentru mărturisirea și apărarea dreptei
credințe, conștienți fiind că „a tăcea este a treia formă de ateism”, conform Sf. Grigorie Palama. Acum lupta se duce
împotriva panereziei ecumenismului și trebuie purtată cu multă înțelepciune și sfătuire, astfel încât să nu fie sărite etapele
mărturisirii: purtarea în prealabil a unui dialog cu frații în sinaxe (preoțești și monahale), apoi trimiterea de scrisori și
memorii către ierarhia Bisericii și, într-un final, după conștiința și râvna fiecăruia, oprirea pomenirii episcopului.
Rămânem neclintiți pe poziția pe care am avut-o dintru început, când am condamnat ecumenismul ca panerezie,
evenimentul din Creta ca fiind sinod tâlhăresc, Consiliul Mondial al Bisericilor și toate organizațiile afiliate lui ca fiind
organizații eretice sincretiste, iar oprirea pomenirii ierarhului locului am făcut-o spre trezirea conștiinței acestuia și
a fraților noștri. Cu aceeași hotărâre cu care luptăm împotriva ereziei, acționăm acum și împotriva tendințelor
schismatice care au apărut în Sfânta Biserică, din cauza lipsei de discernământ a unora dintre cei care luptă împotriva
„Sinodului” din Creta. În loc să rămână doar un puternic semnal de alarmă, oprirea pomenirii s-a transformat într-o
nejustificată rupere a comuniunii cu Biserica (cu preoții și credincioșii care gândesc și mărturisesc ortodox, dar nu au
oprit pomenirea ierarhului), ceea ce a dus - din lipsa de trezvie duhovnicească - la zelotism și schismă.
Așadar, după mai multe demersuri care au fost făcute și au rămas fără vreun răspuns din partea ierarhilor, s-a recurs
la măsura de oprire a pomenirii episcopului, întemeiată pe Canonul 15, Sinodul I-II Constantinopol: „Cele ce sunt
rânduite pentru presbiteri, episcopi şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă
vreun presbiter sau episcop sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh şi nu ar
pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea în
faţa sinodului şi de osândirea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin
de toată preoţia, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce
sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii. Căci cei ce se
despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi,
fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii
ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte
episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au
osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să
izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări..”
Conținutul paginilor care urmează, sperăm să le fie de folos spre luminare și îndreptare nu numai celor care dezbină
Biserica prin erezie, cât și celor care, deşi au avut un început bun în lupta împotriva panereziei ecumenismului, ulterior,
lăsându-se purtați de orgolii, ambiții deșarte și interese personale, au deviat de la scopul iniţial - păzirea Adevărului de
credinţă -, riscând astfel să ajungă tot la dezbinarea Bisericii, dar de data aceasta prin schismă.
Oprirea pomenirii se aplică în duhul dragostei de Dumnezeu și de frați, pentru rămânerea statornică în Adevăr,
însă ea este o stare de criză, nu una de normalitate. Nu oprirea pomenirii îți garantează ortodoxia, nici pomenirea
episcopului care propovăduiește erezia (nefiind caterisit de un sinod) nu te poate transpune automat în starea de
eretic. Cel mai important este să ai credință și gândire ortodoxă și fapte conform cu ceea ce mărturisești. Gândirea
ortodoxă presupune urmarea tradiției Sfinților Părinți și condamnarea tuturor ereziilor, iar în momentul de față cea mai
mare erezie este panerezia ecumenismului.
1 Matei 10, 33
11
Scopul opririi pomenirii este trezirea celor care se îndreaptă spre apostazie, dar nu întreruperea comuniunii cu
ceilalți membri ai Sfintei Biserici. Se contrazic cei care rup orice legătură cu preoții care nu au întrerupt încă pomenirea,
susținând că preotul care își pomenește episcopul ecumenist semnatar în Creta devine automat și el ecumenist și, implicit,
eretic. De ce? Pentru că și ei au pomenit la Sfânta Liturghie pe episcopul care a semnat în Creta multe săptămâni până
să oprească pomenirea. Să înțelegem că în perioada dintre evenimentul din Creta și până la oprirea pomenirii au fost
eretici, iar când s-au decis să nu-și mai pomenească episcopul au redevenit ortodocși în mod automat? Sau că cei care
au fost la Sfânta Liturghie, în biserica unde slujeau ei, s-au lepădat de Hristos pentru că au auzit pomenindu-se numele
episcopului? Oare, după ce au întrerupt pomenirea, li s-a făcut din nou mirungerea pentru ca au fost eretici ecumenişti?
Cum pot aplica asupra altora acrivia și asupra lor iconomia?
Citind cu atenție canonul de mai sus, vom observa că el nu legiferează obligativitatea, ci numai dă un drept.
Trebuie totuși specificat că obligatoriu cu adevărat este ca fiecare mădular al Bisericii să reacționeze, fiecare după
măsura lui, și să lupte cu discernământ împotriva ereziei. Dacă preotul care intenționează să oprească pomenirea,
conștientizează că nu are contextul și echilibrul duhovnicesc necesar, mai bine îi este să nu facă acest lucru, pentru că
astfel poate cădea în zelotism, răfuieli personale cu confraţii şi/sau superiorii și, în final, în schismă sau chiar erezie.
Canonul 15, I-II Constantinopol nu transmite ideea că preotul care nu oprește pomenirea cade sub pedeapsă și
nici măcar că este mustrat, ci doar îl laudă pe cel care ia atitudine înainte de un sinod - singurul care are autoritatea să
judece pe episcopul care propovăduiește erezia. Sfintele Canoane spun despre clericii care nu își săvârșesc în întregime
îndatoririle „să se caterisească”, dar în cazul acestui canon se specifică „să fie cu totul străin de toată preoţia” doar preotul
care a întrerupt comuniunea cu episcopul lui sub „pretextul oarecăror vinovăţii” (păcate personale ale întâistătătorului).
Acest lucru este întărit și de faptul că „în istoria Bisericii au fost caterisiți nenumărați episcopi (preoți) pentru erezie, dar
niciodată nu a fost pedepsit vreun cleric sau certat prin cuvânt că nu s-a grăbit să se rupă pentru aceasta de episcopul eretic,
ci a așteptat condamnarea lui de către Sinod”2.
Canonul 13, I-II Constantinopol îl supune caterisirii pe preotul care oprește pomenirea episcopului său „înainte de
sinodiceasca judecată şi cercetare şi de osândirea lui desăvârşită”, doar în cazul în care episcopul este acuzat „pentru oarecare
vinovăţie” (adică anumite păcate personale). Același lucru reiese și din canonul 14, I-II Constantinopol, de data aceasta
referindu-se la o treaptă superioară în ierarhie, și anume episcop față de mitropolit, arătând cât de periculoasă și gravă
este schisma în Biserică: „Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie caterisit, numai dacă, dezbinându-se de mitropolitul său,
ar face schismă”. Ambele canoane amintite mai sus spun clar că nimeni, în afară de un Sinod, nu poate judeca pe un
episcop sau mitropolit în probleme care nu afectează Dreapta Credință. Totuși, canonul 15, I-II Constantinopol, se
referă la un păcat care afectează Dreapta Credință, și anume la propovăduirea în mod public de către episcop a unei
erezii. Din păcate, unii fac confuzie între cele două aspecte la care se referă Canoanele 13, 14 și 15, I-II Constantinopol,
argumentându-și, cu primele două canoane, lipsa de mărturisire, din cauza fricii. Alții, pe de altă parte, accentuează în
mod personal lauda pe care o primește preotul care ia atitudine împotriva ereziei propovăduite de episcop, căzând astfel
în cealaltă extremă - cea a zelotismului - care duce direct către schismă, oprind comuniunea cu Biserica.
La fel cum omul a fost înșelat la început de satana printr-un adevăr trunchiat, fiind îndemnat să facă înainte de vreme
ceea ce urma să fie făcut la momentul potrivit, așa și acum, printr-o grabă nechibzuită, unora dintre cei care au oprit
pomenirea, li se fură, fără să-și dea seama, tocmai sabia bine ascuțită pe care o au în mână, adică oprirea pomenirii.
Aceștia, negestionând bine instrumentele iconomie/acrivie, odată cu oprirea pomenirii au întrerupt și comuniunea
cu cei care nu au oprit pomenirea - dar mărturisesc ortodox -, aplicând la un moment nepotrivit acrivia.
S-a ignorat faptul că Tradiția ortodoxă face diferență între conducătorii ereziilor - ereziarhii - și adepții lor neștiutori.
În acest sens, Sfântul Atanasie cel Mare afirmă: „Întrebarea a 116-a: Oare toți ereticii merg spre pieire sau nu? Răspuns:
există erezie și erezie, după cum există păcat și păcat… și în erezia aceasta există păcate multe și felurite. Este diferit

2 Arhim. Epifanie Theodoropulos - „Cele două extreme, ecumenismul și stilismul”, pag. 113.
12
păcatul episcopului care înșeală poporul, de păcatul clericului [neștiutor] care poate să își însușească credința ortodoxă. Și,
din nou, altul e păcatul celui care nu poate și altul al celui care blesteamă adevărul și se luptă împotriva noastră [a drept-
credincioșilor]. Și alta este răspunderea celui care, cu toate că știe, păcătuiește, și alta a celui care se află în neștiință... Toate
acestea le știe întocmai Cel Care va judeca întreaga lume cu dreptate”3. Așadar, s-a făcut o mare greșeală folosindu-
se termenul de eretic ecumenist (ca și când episcopul ar fi deja condamnat de un Sinod Ortodox Adevărat), atât
pentru cei care au propovăduit erezia cu capul descoperit, prin semnarea/promovarea documentelor „Sinodului”
cretan, cât și pentru cei care nu au oprit pomenirea ierarhului. Mai mult decât atât, în primă instanță, s-au ridicat
voci care au spus că nu mai este har în Sfânta Biserică și că Sfintele Taine nu ar mai fi valide, iar cei care merg la slujbele
preoţilor care îşi pomenesc ierarhul se împărtăşesc spre osândă. Ulterior, aceleaşi voci n-au mai recunoscut public aceste
afirmaţii, negându-le cu scopul de a-şi menţine o anumită imagine în faţa poporului, în timp ce – în cercuri restrânse
– au continuat să aducă argumente fiilor duhovniceşti în favoarea afirmaţiilor iniţiale, sfătuindu-i să participe numai la
slujbele săvârşite de cei care au oprit pomenirea.
Unii, dând dovadă de lipsă de experiență în lupta cu duhurile necurate, au mers până într-acolo încât şi-au
asumat să arunce anatema asupra unor persoane (ierarhi). Ba mai mult, urmând exemplul stiliştilor, au decretat că
toţi cei care nu au oprit pomenirea până la un moment anume vor fi reprimiţi prin mirungere în pseudobiserica pe
care doar ei o consideră cea adevărată, cu menţiunea că cei care au fost clerici vor deveni simpli mireni. După modelul
stiliștilor care îi rebotează pe credincioşii care trec la ei de la stilul nou, la fel şi acum, unul din preoţii nepomenitori
zelotişti a considerat – tocmai după acest „sinod” – că botezul copilului său (botez săvârșit cu ani în urmă) nu a fost valid
şi i-a refăcut Sfânta Taină a Botezului, căzând astfel sub osânda Canonului 47 Apostolic, care spune: „Să se caterisească
episcopul sau preotul, ce va boteza din nou pe cel ce are Botez după adevăr, sau de nu îl va boteza pe cel spurcat de către cei
necinstitori de Dumnezeu, şi să se socotească drept unul ce-şi bate joc de Crucea şi de moartea Domnului şi nu osebeşte pe
arhierei de falşii arhierei”.
Tot asemenea stiliștilor – care au făcut din calendar dogmă –, ei au făcut din oprirea pomenirii o condiție absolut
necesară pentru mântuire, deviind astfel lupta împotriva ereziei și constituindu-se în sinaxe ale nepomenitorilor și ale
celor care au oprit comuniunea, în loc să se organizeze sinaxe ale tuturor celor care luptă împotriva ecumenismului,
indiferent dacă au oprit sau nu pomenirea.
Nu se spune nicăieri în Canonul 15, I-II Constantinopol, „că cel care a încetat să-l pomenească pe episcopul său, să se
lipească de primul episcop pe care îl va afla. Clericul care nu pomenește pe episcopul său trebuie să se oprească aici și să nu
pomenească pe altul, ci să aștepte cu conștiința liniștită judecata Sinodului. Acesta și numai acesta este înțelesul corect al
canonului”4. Nu trebuie sub nicio formă să se creeze structuri noi, înființându-se biserici paralele, pentru că în timp,
din mândrie, ele se vor autointitula „singura biserică adevărată” - ceea ce va duce în timp la schismă.
Un alt aspect deosebit de grav este practica de a îndemna credincioșii să nu mai meargă la Sfânta Liturghie și să nu
se mai împărtășească cu Sfintele Taine în bisericile unde slujesc preoții care, deși luptă împotriva ecumenismului, nu
au oprit pomenirea. Scopul luptei nu este înmulțirea numărului nepomenitorilor și ruperea comuniunii cu cei care
participă la slujbele unde se pomenește episcopul, ci oprirea ereziei, creșterea conștiinței poporului, dobândirea
unei trezvii duhovniceşti autentice, fortificarea parohiilor, monastirilor, și nu golirea sfintelor lăcașuri, scoțând din
biserici tocmai pe oamenii treji, conștienți, care pot duce lupta cea bună.
În mod greșit se afirmă de către unii preoți nepomenitori, care au tendințe spre zelotism, că: „este Har în Biserică,
sunt valide Sfintele Taine, dar creștinii se împărtășesc spre osândă din mâna preotului pomenitor” (considerându-l
eretic ecumenist), dar și că: „Harul nu vine pentru preot, ci pentru poporul drept-credincios, dar totuși oamenii să nu
se împărtășească”. Aceste afirmații se contrazic. În cazul în care lucrurile ar sta astfel, atunci ce rost ar mai avea ca
Dumnezeu să-i miluiască pe oameni cu Har, sfințind Tainele, ca apoi să-i osândească în momentul în care se împărtășesc?
3 Sfântul Atanasie cel Mare - „Către arhontele Antioh, despre foarte multe chestiuni grabnice”
4 Arhim. Epifanie Theodoropulos - „Cele două extreme, ecumenismul și stilismul”, pag. 113.
13
Motivul pentru care un om se împărtășește cu nevrednicie și spre osândă este doar starea lui păcătoasă și nu nevrednicia
preotului, atâta timp cât acesta din urmă nu este eretic. Zelotiștii au ajuns la această confuzie tocmai pentru faptul că
folosesc greșit citatele din Sfinţii Părinți, luându-le dintr-un context și aplicându-le în altul, iar acest lucru este rezultatul
unui suflet dezechilibrat, care nu cumpănește corect lucrurile, conform măsurii duhovnicești care spune că trebuie să ai
„minte rece, inimă caldă”.
Un mare păcat în fața Lui Dumnezeu, îl au preoții și credincioșii care tac și nu iau niciun fel de atitudine împotriva
promovării panereziei ecumenismului, în Sfânta Biserică. Dacă tot se spune că în Creta a fost un sinod inspirat de
Duhul Sfânt, atunci de ce tac preoții, profesorii de teologie și cei care sunt în măsură să propovăduiască cuvântul
Domnului? De ce atâta moleșeală, frică sau indiferență? De ce nu se organizează cu tot elanul cateheze, conferințe,
dezbateri, evenimente prin care să se comunice oamenilor ceea ce Duhul Sfânt ar fi transmis lumii, după atâtea sute
de ani de la un adevărat Sinod Ecumenic? Cum poate fi receptat acest eveniment de către credincioși, dacă totul s-a
petrecut cu ușile închise, iar mai apoi s-au lăsat lucrurile să se petreacă ca și cum nimic important nu s-ar fi întâmplat?
În caz contrar, dacă a fost un sinod tâlhăresc, punem din nou aceeași întrebare: de ce tac preoții? De ce nu luptă
cu tot elanul împotriva minciunii? De ce își lasă oile în neștiință și confuzie? De ce tac tocmai acum când ar trebui să
vorbească? Au ținut zeci de predici/conferințe despre martiri și mărturisitori pe timp de pace, iar acum când este vremea
mărturisirii își apără liniștea invocând tocmai isihia, ascultarea, rugăciunea și binele aparent al Bisericii: „capul plecat,
sabia nu-l taie, dar nici soarele nu vede”. Ştiind că „unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvântarea şi viaţa până
în veac”, ar trebui ca toţi preoţii să fie uniţi în lupta împotriva panereziei ecumenismului, legiferate în Creta.
Cu atât mai mult sunt vinovați cei care amețesc sufletele creștinilor, sfătuindu-i să stea liniștiți și spunându-le că
în Creta nu s-a întâmplat nimic rău și că nu s-a schimbat nimic în Biserică. Aceștia, nu doar că sunt în sfatul păcătoșilor,
ci stau și pe scaunul hulitorilor, cum spune psalmistul (Ps. 1). În loc să-i îndemne pe creștini să cugete la legea Domnului
ziua și noaptea, să fie plini de trezvie și să ia atitudine în apărarea Dreptei Credințe, ei le tocesc fiilor duhovnicești simțul
responsabilității, adormindu-le conștiințele. Când este vorba despre apărarea credinței, nu este valabil cuvântul: „Ce te
faci pe tine păstor, oaie fiind?”, și nici nu este corect să se spună „noi suntem prea mici, nu putem face nimic”. Dacă tot nu
se ia nicio atitudine și se tace, măcar să nu se mai lupte în ascuns împotriva celor care încearcă să facă ceva! Noi, păstorii,
vom da un greu răspuns în fața Dreptului Judecător pentru fiecare suflet în parte.
Nu putem trece cu vederea faptul că, în afara situaţiilor amintite mai sus, există o mare categorie de preoţi care,
deşi nu au oprit pomenirea, dau impresia că tac, dar ei vorbesc totuşi prin faptele lor cele bune, prin lucrarea plină
de sârguinţă pe care o au cu fiecare suflet în parte zi de zi în parohiile lor. Deşi nu par mărturisitori, ei au o credinţă
şi o gândire ortodoxă care se manifestă prin trăirea lor de zi cu zi, având în grijă parohii unde slujesc Sfânta Liturghie,
spovedesc şi împărtăşesc poporul, unindu-i cu Hristos. Îşi asumă responsabilitatea faţă de turma lor ca nişte adevăraţi
păstori, fac misiune în numele Domnului printre oameni, ajungând în casele celor suferinzi (spitale, temniţe, azile,
case de bătrâni, orfelinate) în momentele grele ale vieţii lor. Ei ajung la o mare lepădare de sine, lucrând în ascuns, de
multe ori sacrificându-şi familia, fiind prezenţi la orice oră le cere cineva ajutorul, cultivând astfel în sufletele oamenilor
credinţa, nădejdea şi dragostea şi ducându-i spre Slava Domnului spre mântuire. Deşi, aparent, aceștia tac în legătură cu
situaţia din Creta (nefiind vizibili în mass-media), ei sunt totuşi informaţi şi transmit fiilor duhovniceşti adevărul prin
predici, cateheze, cărţi şi pliante. Acești preoți nu pot fi încadrați pe nedrept în categoria celor care tac și nu iau nicio
atitudine. Împreună cu fiii lor duhovnicești, îi putem asemăna cu cei șapte mii care mai erau drepţi în Israel, în afară
de Proorocul Ilie, chiar şi cu Iosif şi Nicodim care, deşi nu s-au făcut văzuţi până într-un punct, au apărut la momentul
potrivit, împlinindu-şi misiunea.
Datoria celor caterisiți pe nedrept pentru că au oprit pomenirea este de a rămâne într-o stare de echilibru, de
a nu răspunde răului cu rău și de a nu cădea în cursa de a transforma lupta împotriva ereziei într-o luptă personală cu
ierarhia și cu frații împreună-slujitori. Aceștia au datoria de a sluji în continuare lui Dumnezeu, rămânând în Sfânta

14
Biserică, și de a predica Cuvântul lui Dumnezeu cu timp și fără timp. Nu trebuie să îi adune pe credincioși doar în jurul
lor creând grupuri care nu mai au legătură cu Sfânta Biserică.
Nu luptăm împotriva ierarhiei Bisericii, ci împotriva panereziei ecumenismului. Suntem conştienţi că asupra
ierarhilor s-au făcut presiuni imense şi că nu toţi sunt atinşi în toată fiinţa lor de otrava ecumenismului. Credem că,
în adâncul inimii lor, mulţi dintre ei mai poartă adevărul ortodoxiei, dar poate frica sau şantajul i-a determinat să
alunece pentru moment. Am oprit pomenirea tocmai pentru că mai sperăm în revenirea lor. Așteptăm ca ierarhii să
conștientizeze gravitatea situației pe care au determinat-o semnând în Creta și să se dezică de panerezia pentru care au
semnat. Au făcut o mare greșeală semnând pentru ecumenism în „sinodul” tâlhăresc, și-au întărit greșeala în Sinodul
BOR de la București și și-au desăvârșit-o începând o prigoană nejustificată împotriva preoților care au avut curajul să
strige sus și tare că mai marii lor au trădat pe Dumnezeu în acest „sinod” tâlhăresc. Noi nu i-am numit pe ei eretici,
lăsând judecata lor pe seama unui Sinod Ortodox, ei însă ne-au numit pe noi schismatici și extremiști; noi nu i-am
prigonit pe ei din scaunul episcopal, ei însă i-au alungat pe monahi din mănăstiri, au caterisit pe unii dintre preoți și
ne-au oprit pe nedrept de la slujirea Sfintelor Taine.
Această luptă nu o purtăm din afara Sfintei Biserici (creând schisme sau biserici paralele), ci din interiorul ei,
aplicând mai întâi iconomia și apoi, în faza limită, acrivia. Sunt unii care vorbesc cu mare patos despre acrivie, dar fac
mari iconomii în cele pe care nu le pot ei împlini cu fapta. Alții amintesc continuu despre iconomie (făcând pogorăminte
în interesul lor), pe care o aplică greșit chiar în domeniul credinței și al dogmelor, dar folosesc în exces acrivia în ceea
ce privește neputințele fraților lor, asupra cărora pun presiuni fals argumentate cu canoane, mânați fiind de un duh
de stăpânire asupra celor mai mici. Însuși Bunul Dumnezeu așteaptă întoarcerea păcătosului, prelungind perioada de
iconomie, până când tot El va hotărî - printr-un adevărat Sinod - că trebuie aplicată cu toată fermitatea acrivia.
Menționăm clar că această atitudine a noastră este valabilă doar pentru această perioadă de iconomie, care numai
bunul Dumnezeu poate hotărî cât timp va mai dura. În clipa în care se va impune trecerea la o atitudine de acrivie
canonică (moment dictat de un adevărat Sinod Ortodox) vom fi fermi și categorici, rupând orice comuniune cu cei care
și-au însușit panerezia ecumenismului în credința și viața lor.

Rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne dăruiască darul discernământului și curajul mărturisirii, să înmulțească iubirea
dintre noi, știind că El vrea mântuirea fiecăruia și că nu are pe nimeni de pierdut. Să ne rugăm să înțelegem care e voia
Lui și să o împlinim, lăsându-I Lui pe deplin dreptul de a ne fi Judecător tuturor!

Ieromonah Macarie BANU,


iunie 2017

15
I. Atitudinea mărturisitoare a Schitului Oituz
împotriva panereziei ecumenismului
A. Ecumenismul - panerezia secolului xx
Ecumenismul s-a născut în sânul Protestantismului la începutul secolului al XX-lea, ca un efort de redobândire a
unității pentru o lume protestantă împărțită în nenumărate grupări și ramificații. Ecumenismul nu are absolut nici
o legătură cu ecumenicitatea și catolicitatea Bisericii, care este pe deplin păstrată, atât geografic cât și ecleziologic, în
Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, adică Biserica Ortodoxă, care continuă să creadă ceea ce a fost
crezut „întotdeauna, pretutindeni și de către toți.” Existența ereziilor nu neagă nici unitatea, nici ecumenicitatea și nici
catolicitatea Bisericii. Biserica continuă să fie una și universală. Erezii și schisme ca „bisericile” catolice și protestante ale
Apusului sau cele anti-calcedoniene ale Răsăritului nu sunt bisericile locale autentice și legitime ale acelor ținuturi; aceste
biserici redobândesc unitatea și catolicitatea, devin adevărate biserici, doar atunci când sunt reintegrate în credința și
viața Bisericii Ortodoxe Sobornicești (Catolice), care nu este doar adevărata Biserică, ci și singura Biserică. Prin urmare,
de la bunul lui început și până în ziua de astăzi, așa-numitul „Conciliu Mondial al Bisericilor”, ca vehicul (purtător) al
ecumenismului protestant, este, într-un adevărat sens ecleziologic, un „Conciliu Mondial al ereziilor și schismelor.”
Obârșia ecumenismului este legată de Adunarea de la Edinburg (Scoția) din anul 1910, unde, în cadrul Conferinței
Misionare Mondiale s-au pus bazele unei mișcări care dorea la început unirea tuturor sectelor protestante într-o singură
confederație. Organizatorul cheie al acestei manifestări și, ulterior, lider marcant, a fost metodistul american John Mott
(1865-1955), Marxist și mason notoriu. De numele lui John Mott și al altor socialiști religioși se leagă și organizarea
mai apoi a Consiliului Internațional pentru Misiune, în 1921. Toate aceste consilii și alianțe vor alcătui, începând cu
anul 1948, o nouă organizație majoritar protestantă, numită și astăzi World Council of Churches (Consiliul Mondial al
Bisericilor), cu sediul la Geneva.
Ecumenismul religios de astăzi este o mişcare de unire, pentru început, a ereticilor apusului cu ortodoxia. Într-o a
doua fază se are în vedere unirea tuturor religiilor întru-una singură, uriaşă, într-o panreligie. Scopul ultim, însă, este ca
să dispară în acest malaxor creştinismul şi în special ortodoxia, singura care deţine adevărul. Se urmăreşte, aşadar, ca în
ultimă fază a acestui plan întunecat să fie substituită închinarea adusă Lui Dumnezeu cu cea adusă satanei.
Ecumenismul se dovedeşte a fi o creaţie satanică a puterilor întunericului. Este o erezie imensă şi înfricoşătoare sau
mai bine zis o panerezie, o sinteză de religii, filosofii şi tradiţii care urmăreşte o unitate nefirească şi grotească. Este o
înşelăciune vicleană urzită de un plan satanic care susţine că nimeni nu poate vorbi în nicio credinţă de un Adevăr unic,
absolut şi unitar, deci nici în Ortodoxie.
Ecumenismul devine, astfel, o fiară care înghite totul, un cuptor care încearcă să amestece şi să mistuie toate religiile. Se
vădeşte a fi în realitate un sincretism eretic de tip mai nou, care promite să rezolve toate problemele. Pentru ecumenism,
Dumnezeu este ceva nedefinit care acceptă în mod egal închinarea şi lauda tuturor religiilor. Pentru ecumenism nu
există Dumnezeu personal, el nu crede cu adevărat în nimic, dar nici nu respinge ceva din tot acest amestec sau sinteză
religioasă de tip nou pe care urmăreşte s-o realizeze. Pentru ecumenism nu există religii şi ţări. El vine cu subtilitate
şi promovează la modul indirect acea deviză «jos cu graniţele!» atunci când pune problema conlucrării între oamenii
diverselor etnii, chipurile, în duh de pace.
Ecumenismul este asemenea unei tornade înspăimântătoare care se pregăteşte să dărâme, după cum speră, «Una,
Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică» a Lui Hristos. Este un uragan sălbatic al puterilor întunericului, care îşi
concentrează toată nebunia distructivă împotriva mai ales a ortodoxiei, pentru a o nimici şi a o face să dispară.
Ecumenismul a ajuns la un stadiu de dezvoltare înfricoşător, prin care toate acele planuri stabilite dinainte sunt puse
în practică de instrumentele Satanei, ce au ajuns să lovească acum în cel mai decisiv punct. Biserica Lui Hristos este
supusă prin ecumenism unui atac concentrat din partea unor duşmani neînduplecaţi şi vicleni, aflaţi în spatele unor
centre de comandă nevăzute. Este vorba de un război puternic de care, din păcate, cei mai mulţi nici nu-şi dau seama.

19
Toţi duşmanii Lui Hristos lucrează strâns uniţi sub comanda unui stat major nevăzut, ce se ascunde în spatele vorbelor
frumoase, a organismelor de tot felul cu aer de seriozitate şi a lozincilor ce vorbesc de o unitate înşelătoare, pentru a
face să dispară Sfânta Lui Biserică; vor să falsifice adevărul pe care Dumnezeul – Omul ni l-a revelat, zădărnicind
astfel mântuirea omului, punând în locul Lui Hristos, ca şi conducător al lumii, pe diavol «aşa să şadă el în Biserica Lui
Dumnezeu, ca un Dumnezeu arătându-se pe sine cum că ar fi el Dumnezeu» (2 Tes. 2,4).
Ecumenismul vorbește în mod fals despre pace și iubire, le vede într-o formă exterioară, ca pe o prietenie între
oameni, o frățietate între indivizi, între națiuni, ca pe o renunțare la luptă și războaie. Însă aceasta nu este deloc pacea
Evangheliei, pacea adusă de Hristos pe pământ: “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau
Eu!” (Ioan 14. 27)
De aceea, căutând pacea și dragostea prin unirea celor exterioare, de suprafață, dintre oameni, ecumenismul calcă
peste esență – împăcarea lăuntrică întru dreapta credință a omului cu Hristos: „Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace
să aveți. În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea.” (Ioan 16. 33)
Ecumenismul este adunarea tuturor credinţelor, religiilor, confesiunilor, spiritualităţilor, aşa-ziselor “Biserici” şi ale
tuturor ereziilor blestemate, afurisite şi anatemizate (pentru rătăcirile diavoleşti şi pierzătoare de mântuire) de Apostolii
şi Sfinţii Bisericii din vremea lui Hristos şi pînă astăzi. Sfântul Iustin Popovici ne spune că: „Ecumenismul este numele
comun al pseudo-creştinismului, al mincinoaselor «biserici» din Occident”. Ecumenismul este adunare, împăcare,
conciliere şi reconciliere, unire şi unitate împotriva şi în afara adevărului şi dreptăţii, împotriva Evangheliei şi Bisericii,
împotriva a Însuşi Mântuitorului Iisus Hristos, singurul Adevăr întrupat, venit în lume.
Aşadar, ce este ecumenismul? Este învăţătura care se bazează pe următoarele teze eretice:
• Biserica Ortodoxă nu deţine Adevărul deplin sau nu reprezintă plinătatea Bisericii lui Hristos;
• unitatea Bisericii a fost pierdută cândva şi trebuie restabilită;
• plinătatea Bisericii va exista atunci când toţi creştinii se vor uni;
• ereticii şi ortodocşii sunt într-o unitate tainică, nevăzută;
• ereticii şi schismaticii fac parte din Biserică şi au parte de lucrarea mântuitoare a harului Sfântului Duh;
• fiecare biserică creştină are o parte de adevăr, dar nici una nu deţine adevărul întreg (teoria ramurilor);
• toate religiile cinstesc acelaşi Dumnezeu, sau toate îl duc pe om la Dumnezeu, sau că toate sunt lăsate de acelaşi
Dumnezeu.

Nu credința Bisericii, ci credința noastră este supusă ispitirii și căderii. Dreapta credință este adevărul de care nu
trebuie să ne dezlipim, este chipul lui Hristos din noi care trebuie apărat cu orice preț. Și toți trebuie să fim pregătiți să
ne apărăm la nevoie credința, după dreptarul și mărturia Sfinților „Nimeni să nu ne stăpânească în credința noastră: nici
împărat, nici un ierarh, nici un mincinos sinod, nici altcineva, ci numai Unul Dumnezeu, și păstrați sfânta Ortodoxie care
atât prin Hristos Iisus, cât și prin Apostolii Săi, ne-a fost dăruită nouă”. (Sfântul Ierarh Marcu al Efesului)

Mărturii ale Părinților contemporani împotriva ecumenismului:

Sfântul Iustin Popovici: „Ecumenismul este numele de obște pentru creștinismele mincinoase, pentru bisericile
mincinoase ale Europei apusene. În el, se află cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate
aceste creștinisme mincinoase, toate aceste biserici mincinoase nu sunt nimic altceva decât erezie peste erezie. Numele lor
evanghelic de obște este acela de atot-erezie (pan-erezie). De ce? Fiindcă de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau sau
sluțeau anumite însușiri ale Dumnezeu-Omului Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe
Dumnezeu-Omul în întregime și pun în locul lui pe omul european, în aceasta privință nu e nici o deosebire esențială între
papism, protestantism, ecumenism și celelalte secte, al căror nume este legiune”.

20
Cuv. Paisie Aghioritul: „Cu durere în suflet mărturisesc că, dintre toți filounioniștii (ecumeniștii) pe care i-am cunoscut,
nu am văzut pe nici unul să aibă nu miez, dar nici măcar coajă duhovnicească. Cu toate acestea, știu să vorbească despre
dragoste și unire, deși ei înșiși nu sunt uniți cu Dumnezeu, fiindcă nu L-au iubit.”

Pr. Dumitru Stăniloae: „Eu nu sunt pentru ecumenism. Socotesc că ecumenismul este produsul masoneriei; iarăși
vor să relativizeze credința adevărată. Ecumenismul este panerezia timpului nostru. Biserica Romano-Catolică si Biserica
Ortodoxă nu sunt două surori. Nu poate exista decât un singur Cap al Bisericii, Iisus Hristos. Nu poate exista decât un
singur trup, adică o singură biserică. Deci noțiunea de biserici surori este improprie.”

Pr. Gheorge Calciu Dumitreasa: „Eu sunt împotriva ecumenismului! O socot cea mai mare erezie a secolului nostru.”

Pr. Iustin Pârvu: “Ecumenismul nu e născut din părerile bisericilor, ci din gândirea proprie a unor păstori ce nu au
nimic profund creștin și religios în ei, ci doar o viață politică.”

Pr. Arsenie Boca: „Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor! Căderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale
apusului. Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei: arhierei, preoți de mir, călugări sau mireni, înapoi la Sfânta
Tradiție, la Dogmele și Canoanele Sfinților Părinți ale celor șapte Soboare Ecumenice, altfel la iad cu arhierei cu tot. Ferească
Dumnezeu!”

Pr. Arsenie Papacioc: „Sunt împotrivă! Pe viață și pe moarte împotrivă! Ce ecumenism?”

Pr. Ilie Cleopa: „Noi ortodocșii suntem puțini, dar suntem Biserica întreagă. Nouă nu ne lipsește nimic! Noi n-avem ce
împrumuta de la protestanți, dar nici de la catolici!”

Pr. Adrian Făgețeanu: „Ecumenismul este o erezie, erezia secolului XX.”

Ecumenismul nu are nici o bază în tradiția și istoria Bisericii Ortodoxe: nici un sfânt ortodox nu a fost vreodată
ecumenist, nu a participat la întâlniri cu ereticii ca să facă schimb de experiență, nu s-a rugat împreună cu ereticii. Ba
din contră, falsele „uniri” care s-au realizat în Istoria Ortodoxiei au fost anatematizate și cei care s-au opus trădării au
fost trecuți în rândul sfinților și cinstiți de poporul drept-credincios care nu s-a unit cu minciuna și a apărat dreapta și
sfânta credință ortodoxă cu prețul sângelui.

21
B. Înainte de „Sinodul” din Creta din iunie 2016
1. Memoriu adresat Înaltpreasfinţitului Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

ÎNALTPREASFINŢITULUI PĂRINTE ARHIEPISCOP IOACHIM,


ARHIEPISCOPUL ROMANULUI ŞI BACĂULUI

ÎNALTPREASFINȚIA VOASTRĂ,

Cu ascultarea duhovnicească canonică și respect față de lucrarea arhierească slujitoare a Înaltpreasfinţiei Voastre şi
de respectabila Voastră persoană, ca fii ai Sfintei Biserici Ortodoxe, cu smerenie vă rugăm să binevoiți a vă apleca atenţia
asupra unor aspecte privind viitorul „Sinod Panortodox”, care se preconizează a avea loc la Academia Ortodoxă din
Creta, în perioada 16-27 iunie 2016.
Avem convingerea că, trăind în Biserica lui Hristos, am fost mereu în Duhul Adevărului lăsat nouă de la Cincizecime.
Noi, ca oameni, am fost supuşi greşelii, dar Biserica Ortodoxă a rămas nepătată, a păstrat Sfânta Tradiție și deplinătatea
dumnezeiescului Har mântuitor. Teologia ortodoxă continuă să meargă pe drumul aşezat de toate Sinoadele Ecumenice
anterioare, de toţi Sfinţii Părinţi. Axioma teologhisirii ortodoxe este urmarea Sfinţilor Părinţi şi neîncălcarea hotarelor
aşezate de ei.
Înţelegem să acţionăm în duhul iubirii, ascultării, smereniei și respectării celor lăsate de înaintașii noștri. Nădăjduim
ca până la sfârșitul vieţii noastre pământeşti să rămânem credincioși și ascultători, mergând pe drumul statornicit nouă,
prin poruncile Mântuitorului, de Sfintele Sinoade, de învăţăturile mărturisirii Sfinţilor Părinţi, să rămânem statornici în
credință neclintită și în dragoste vie pentru Dumnezeu.
Credem că singura care mântuieşte este Credinţa Ortodoxă şi singura Biserică este cea întemeiată de Hristos. Nu
există mai multe biserici, nu există decât Una, Sobornicească şi Apostolească Biserică: Biserica Ortodoxă. Ea a rămas
neschimbată în poziţia ei faţă de creştinismul occidental, faţă de papism, protestantism (luteranism, calvinism, etc.) şi
anglicanism, care sunt caracterizate drept căderi eretice de la Biserica cea Una. Conştiinţa de sine ortodoxă, potrivit
căreia cel care încalcă un mic lucru din acestea se consideră schismatic, eretic şi este anatemizat şi socotit de toţi ca
aflându-se în afara comuniunii, îşi păstrează integritatea.
Prin urmare, singurul temei acceptabil al unirii bisericeşti este absoluta unitate a credinţei şi acordul în privinţa
dogmelor, prin acceptarea fără modificări de către eterodocşi a dogmelor ortodoxe. Privitor la dumnezeieştile dogme,
în nici un caz nu este loc de iconomie şi compromis. Bunăvoinţa faţă de eretici se poate transforma într-o capcană a
schimbărilor, făcute să ne apropie de ei, cu preţul îndepărtării de la calea cea adevărată, de la credinţa cea dreaptă.
Termenul „eretic” nu este o insultă, ci un indicator al condiţiei celor abătuţi de la învăţătura de credinţă ortodoxă.
Modificările de natură doctrinară introduc ambiguităţi şi nu limpeziri unor probleme care pot genera interpretări
sau devieri. Se răspunde unor comenzi din afara Sfintei noastre Biserici, iar Sinodul, în loc să apere comoara care ne dă
viaţa cea în Lumină, renunţă de bunăvoie la poziţia legitimă, unică, a Ortodoxiei, alegând calea cea largă a pierzaniei şi
nu poarta cea strâmtă care ne duce la Păstorul ce Și-a dat viaţa pentru oile Lui.
Se vorbește de un eveniment cu un statut de o manieră nouă (Pan-ortodox), cu o denumire pe care şi-o asumă prea
devreme (Mare şi Sfânt), cu o tematică parţial îndreptăţită de schimbările petrecute în lume, cu un limbaj care va crea
probleme de interpretare dogmatică, cu un mod de organizare în care decidenţii au de aplicat pentru întâia oară alte
reguli, aşa încât nu poţi să nu te întrebi unde se va ajunge. Aşa cum un pom se cunoaşte după roadele lui, vom cunoaşte,
după rezultatele lui, duhul în care se va fi lucrat la acest Sinod Panortodox.
23
Biserica Ortodoxă Română s-a afiliat Consiliului Mondial al Bisericilor [CMB], făcând în acest context gesturi de
apropiere de cei aflaţi în credinţe eretice; a făcut atât de multe încălcări ale celor stabilite în Sfintele Sinoade Ecumenice
la anumite întâlniri (Toronto, Chambésy, Canberra, Balamand, Ravenna, etc), atât de multe cedări în faţa ereticilor, încât
situaţia a devenit îngrijorătoare de foarte mult timp.
În materialele pregătite pentru dezbaterea temelor Sinodului Panortodox sunt folosite uneori sintagme străine de
duhul Ortodoxiei, sloganuri care nu ne aparţin. Se vrea comuniune? Dar în ce fel? Se vrea Potir comun? Nu din Euharistie
rezultă dreapta credință, ci din dreapta credință rezultă Euharistia cea adevărată. Unirea cu Hristos nu poate fi înțeleasă
fără unirea în adevărul Lui, în adevărul despre El. Unica modalitate de restabilire a comuniunii noastre cu ereticii este
proclamarea rătăcirii acestora, iar în ceea ce-i priveşte, pocăinţa lor, aşa încât să fie o adevărată unire şi pace; unire cu
adevărul, nu cu rătăcirea şi cu erezia.
Noi avem o bază şi un temei: să ne sprijinim pe cele şapte Soboare Ecumenice, pe Dogmele şi Canoanele Sfinţilor
Părinţi şi să nu facem demersuri pentru a ne apropia de eretici, pentru a ne asemăna lor, ci să-i îndemnăm să îşi
recunoască ei rătăcirea şi să revină pe făgaşul de la care s-au abătut şi atunci vor fi cu noi în Sfânta Biserică Ortodoxă.
Despărțirea noastră de veacuri de ei, chiar dacă a fost provocată de divergențe dogmatice, are totuși un caracter canonic.
Într-o scrisoare către Ieromonahul Teofan din Evia, Sfântul Marcu al Efesului scria: „Fugiţi, fraţilor! Fugiţi de părtăşia cu
cele de neîmpărtăşit şi de pomenirea celor de nepomenit!”.
Cu smerenie, dar şi cu îngrijorare, ne exprimăm dezacordul cu privire la abolirea practicii Sfintelor Sinoade Locale
și Ecumenice în vigoare până în prezent, în care se dorea ca fiecare episcop să poată dispune de propriul său vot.
Introducerea unei noi reguli - un vot pentru o Biserică - face ca membrii viitorului Sinod Panortodox, cu excepția
Întâistătătorilor, să fie elemente pur decorative, lipsindu-i de dreptul de vot.
Am dori să se respecte hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice şi să nu aibă loc practicarea rugăciunilor în comun și
a împărtășaniei comune cu ne-ortodocșii, iar cei care se fac vinovați de acest păcat să fie aduși prin părintească certare
la ascultarea hotărârilor Sfintelor Sinoade Ecumenice și ale Sfinților Părinți care și-au vărsat sângele pentru Ortodoxie.
Condamnăm noua învățătură eclesiologică eretică - despre existența harului mântuitor în afara granițelor canonice
ale Bisericii Ortodoxe - așa numita „teorie a ramificațiilor” și a „trunchiului comun”, cât și „teoria minimului dogmatic”.
Dorim ca acei care ne păstoresc şi ne reprezintă să nu se situeze pe pozițiile încălcării canoanelor, participând la
rugăciuni în comun cu cei aflați în afara Bisericii, să nu-i pomenească la Sfintele Slujbe și să nu ia hotărâri străine de ceea
ce ne-au lăsat Mântuitorul și Sfinții Părinți.
Vă cerem sprijin ca aceste temeri ale noastre să fie transmise Întâistătătorilor Bisericii noastre, încât să nu se ajungă
la luarea unor hotărâri care să se abată de la adevărul de credinţă. Mai bine să strigăm noi şi să nu fi fost nevoie, decât să
se întâmple lucruri care să fie urâciune în faţa lui Dumnezeu. Am studiat temele aprobate oficial pentru a fi examinate
şi adoptate de viitorul Sinod Panortodox, am văzut poziţia ierarhilor desemnaţi să participe la pregătirea materialelor,
am văzut nenumăratele luări de poziţie ale celor din ţara noastră şi din alte ţări, fie la nivel de Întâistătători, fie ale unor
personalităţi considerate repere ale Ortodoxiei, la ale căror luări de poziţie ne-am alăturat şi pe care le-am inclus ca
anexe în materialul de față.
Am expus îngrijorările noastre şi ale credincioşilor pe care îi păstorim, îndemnându-i la ascultare și discernământ
duhovnicesc, dând credit Înaltpreasfinţiei Voastre, cât şi Întâistătătorilor Bisericii Ortodoxe Române că veţi face ceea
ce este plăcut lui Dumnezeu în privinţa celor ce se vor discuta şi se vor hotărî la Sinodul Panortodox care vine. Am
încercat ca această atitudine a noastră să fie expusă cât mai moderat, tocmai pentru a nu fi etichetaţi ca extremişti,
fundamentalişti, pseudo-râvnitori şi schismatici, însă vom fi fermi şi neclintiţi în credinţa noastră şi vom spune ceea ce
considerăm că este drept şi corect în faţa lui Dumnezeu, atunci când Sinodul va prezenta rezultatele sale.
Sinodul Panortodox, este momentul final al unui demers început cu zeci de ani înainte, când s-a inițiat mișcarea
Ecumenică și CMB-ul, organizație de tip protestant cu sediul la Geneva, care promovează conceptul New Age, „unitate
în diversitate” și dorește unirea creștinilor cu celelelte religii.
24
„Ecumenismul este produsul masoneriei” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae) și este dictat de interesele politice ale
Ocultei Mondiale (Sionismul), care dorește să instaureze o Nouă Ordine Mondială. Se impune treptat și subtil un control
unic, absolut și totalitar în care identitatea se anulează și se conturează o religie sincretistă unde „toleranța este un zeu”,
religie care să ajute la instituirea adorării lui Lucifer și instaurarea lui Antihrist.
Încheind, Înaltpreasfinţite Părinte, vă cerem cu smerenie, cu bună-credinţă, să luaţi în considerare dezacordul nostru
documentat şi argumentat, față de aceste aspecte legate de viitorul Sinod Panortodox din iunie 2016.
Vă facem direct răspunzător în faţa Bunului Dumnezeu, ca cel ce aveţi misiunea şi pentru care ne rugăm ca „drept
să învăţaţi Cuvântul Adevărului” şi totodată vă asigurăm de toată susţinerea noastră în lupta pe care o aveţi de dus în
aceste momente de răscruce, hotărâtoare pentru apărarea Ortodoxiei. Așteptăm un răspuns în scris, până la începerea
Sinodului, prin care să vă exprimaţi poziția, ca ierarh al Bisericii Ortodoxe Române şi păstor al nostru, despre cum este
şi va fi afectată Ortodoxia de:
a - Sinodul Panortodox
b - Ecumenismul și Consiliul Mondial al Bisericilor
c - Masoneria și Sionismul
d - Noua Ordine Mondială și New Age.

Vă anexăm alăturat, materialele în baza cărora am făcut această scrisoare:


1. Sinteză referitoare la luările de poziție ale ierarhilor asupra temelor finale pentru viitorul Sinod Panortodox.
2. Documentele și temele finale pentru viitorul Sinod Panortodox.
3. Mărturisirile actuale împotriva Sinodului Panortodox.
4. Listă cu semnăturile susţinătorilor prezentului memoriu.

Data, 30.05.2016
Cu dragoste în Hristos - Domnul,
Ai Înalpreasfinţiei Voastre fii duhovnicești

Ieromonah Macarie Banu, Ieromonah Atanasie Parfeni,


Monah Eftimie Drăgan, Monah Antonie Șalaru, Fratele Eugen Lăcătuș

Post Scriptum :
Menționez că acest memoriu vine ca un demers firesc al întregii mele lucrări de slujire faţă de Dumnezeu în Sfânta
Biserică, slujire în care m-am manifestat consecvent pe linia apărării dreptei credințe ori de câte ori am considerat că se
întâmplă lucruri de natură să aducă atingere acesteia.

Astfel:
• Am predicat din faţa sfântului altar ori de câte ori a fost nevoie, în apărarea dreptei credinţe şi împotriva ereziei
ecumeniste care s-a strecurat în Biserica Ortodoxă.
• Am depus un memoriu împotriva primirii şi cinstirii papei Ioan Paul al II-lea de către Patriarhul Teoctist în anul
1999.
• M-am opus an de an acţiunilor ecumeniste din protopopiatul Oneşti, desfăşurate în „săptămâna de rugăciune
pentru unitatea creştinilor”, unde au participat alături de reprezentanţii romano-catolicilor şi preoţi ortodocşi.
• Am luat poziție în Sinaxa stareților din 2015 faţă de slujirea, în mod necanonic, la Sfânta Liturghie a unui
protosinghel dovedit a fi mason.

25
2. Sinteza referitoare la luările de poziție ale ierarhilor asupra temelor finale pentru viitorul
Sinod Panortodox

Ne vom raporta la textele ce au fost pregătite5, privind viitorul „Sinodul Panortodox”, care va avea loc la Academia
Ortodoxă din Creta, în perioada 16-27 iunie 2016.
Am studiat temele aprobate oficial pentru a fi examinate şi adoptate de viitorul Sinod, am vazut poziţia ierarhilor
desemnaţi să participe la pregătirea materialelor, am văzut nenumăratele luări de poziţie ale celor din ţara noastrăşi din
alte ţări, fie la nivel de Întâistătători, fie ale unor personalităţi considerate repere ale ortodoxiei, cărora ne-am alăturat
şi pe care le-am inclus ca anexe în materialul prezentat.
Sunt nenumărate semnalele de alarmă trase de teologi sau ierarhi faţă de textele pregătite pentru Sinod. Am extras
doar câteva din luările de poziţie pentru a vedea care sunt îngrijorările noastre, ale semnatarilor acestui memoriu.
Suntem împotriva ereziei și a afirmațiilor incluse în deciziile publicate, după cum urmează:

I. Textul decizie - Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană

1. Capitolul 1

Observăm, totuşi, că toate acestea sunt bazate pe o antropologie defectuoasă (vezi scrisoarea Pr. prof. dr. Mihai
VALICĂ).
În loc ca textul să facă referire la valoarea omului, se referă la „valoarea persoanei umane” (art.1), la„sacralitatea
persoanei umane” (art.1), la „valoarea înaltă a persoanei umane” (art 3) şi în alte locuri.
Desigur, la începutul documentului se afirmă că „în termenul «persoană» este condensat conţinutul creării omului
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (art. 1). Totuşi, se continuă prin afirmaţia că „sacralitatea persoanei umane”,
care decurge din crearea omului după chipul lui Dumnezeu, şi din misiunea lui din planul lui Dumnezeu pentru om şi
lume „a fost sursa de inspiraţie pentru Părinţii Bisericii” (art.1).
Părinţii, totuşi, insistă constant în sublinierea înţelesului termenului de „om”, în timp ce termenul de „persoană” este
atribuit lui Dumnezeu.
Nu avem cunoştinţă de texte patristice care să vorbească despre „sacralitatea” şi „valoarea persoanei umane”, ceva ce
este produsul teologiei romano-catolice, aşa cum arată clar Lossky şi care în realitate este un punct de vedere ce ţine de
teologia post-patristică.

2. Capitolul 2

Formularea „valoarea şi sacralitatea persoanei umane” din text, este asociată cu corelaţia cacodoxă dintre
persoana umană și comuniunea dintre Persoanele Dumnezeieşti. Acest articol face referire la „comuniunea Persoanelor
Dumnezeieşti”, în timp ce terminologia corectă ar fi unitatea şi distincţia Persoanelor Dumnezeieşti. În Dumnezeul
Triunic (trei Persoane de o fiinţă), există o comuniune a naturii şi nu o comuniune a persoanelor, de vreme ce persoanele
au de asemenea propriile însuşiri ipostatice incomunicabile.
De asemenea, problematică este şi afirmaţia că „persoana umană” este „purtatoarea concretă a chipului unui
Dumnezeu personal” şi „membru al unei comunităţi de persoane în unitatea neamului omenesc, prin harul, viaţa şi
comuniunea Persoanelor Divine in Sfânta Treime” (art.1).

5 Sursa: Basilica, http://basilica.ro/documentele-finale-pregatite-pentru-viitorul-sfant-si-mare-sinod-al-bisericii-ortodoxe-


chania-creta-18-27-iunie-2016/
26
II. Textul decizie - Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine

1. Articolul 4

„Biserica Ortodoxă, care se roagă neîncetat «pentru unirea tuturor»…”


Trebuie să observăm că atunci când Biserica Ortodoxă se roagă – cum face întotdeauna – „pentru unirea tuturor”,
are în vedere întoarcerea, în unire cu Ea, a tuturor celor care s-au despărțit și s-au îndepărtat, precum ereticii și
schismaticii. Această revenire are loc după ce au renegat erezia sau schisma lor. După ce au părăsit acestea, ei sunt
încorporați în Biserica Ortodoxă și se alătură Ei – se unesc cu Ea – prin pocăință și cerințele stabilite de sfintele
canoane.
Biserica Ortodoxă a lui Hristos, nu a pierdut niciodată „unitatea de credință și de împărtășire în Sfântul Duh”
și nu acceptă „teoria restaurării unității” a „celor care cred în Hristos”, deoarece Ea crede că deja există unitatea
respectivă, între cei care sunt copiii Săi botezați. Această unitate există între ei și cu Hristos, în credința cea dreaptă
(a Bisericii), care nu există în rândul ereticilor și a schismaticilor. Acesta este motivul pentru care Biserica vrea ca
ei să se întoarcă în sânul Ortodoxiei prin pocăință.

2. Articolul 5

Cu privire la „unitatea pierdută a creștinilor”, este o greșeală, deoarece Biserica, ca popor de credincioși lui
Dumnezeu, uniți între ei și cu Capul Bisericii Care este Hristos, nu a pierdut niciodată această unitate, care este a
Sa și prin urmare, nu are nevoie să o regăsească, sau încă, să o caute, aceasta deoarece a existat dintotdeauna și va
exista, din moment ce Biserica lui Hristos nu a încetat și nu va înceta niciodată să existe.
Expresia „pentru restaurarea unității creștine”, este eronată, deoarece unitatea creștină – și anume membrii
Bisericii lui Hristos – n-a fost niciodată sfâșiată, din moment ce aceștia rămân uniți cu Biserică. Separarea de
Biserică, și abandonarea Bisericii, din păcate, s-a întâmplat de multe ori prin erezii și schisme, dar pierderea unității
interne a Bisericii nu s-a produs niciodată.
De ce în text se fac referiri multiple la „Biserici” și „Confesiuni”?
Care este diferența dintre ele, și ce element le caracterizează pentru ca unele să fie numite „Biserici” și alte
„Confesiuni”? Care Biserică este cea care este eretică, care este cea care constituie un grup, sau o confesiune
schismatică?
Cât, în ceea ce ne privește, noi mărturisim o singură Biserică, iar toate celelalte sunt erezii și schisme.
Considerăm că atribuirea titlului „Biserică” comunităților eretice sau schismatice este teologic, dogmatic și
canonic absolut greșită, pentru că una este Biserica lui Hristos, așa cum este menționat în articolul 1, și o comunitate
sau un grup eretic sau schismatic nu poate fi numit de noi Biserică. Doar Biserica Ortodoxă poate să fie numita
astfel.
Nimic din acest text nu menționează că singura cale care conduce la unitate cu Biserica este doar întoarcerea
ereticilor sau schismaticilor, în pocăință, la Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserica a lui Hristos, Care,
în conformitate cu articolul 1, este Biserica noastră Ortodoxă.
Referirea la înțelegerea „tradiției Bisericii primare”, dă impresia că există o diferență ontologică între Biserica
primară a celor șapte Sfinte Sinoade Ecumenice și continuarea Sa autentică până în prezent, în care se află Biserica
noastă Ortodoxă. Noi credem că absolut nici o diferență nu este între Biserica secolului XXI și cea din primul secol, căci
una dintre trăsăturile distinctive ale Bisericii pe care o mărturisim în Crez este că Acesta este apostolică.

27
3. Articolul 6

Documentul vorbeşte despre „dialoguri teologice între diferite Biserici şi Confesiuni Creştine” şi participarea
Bisericii Ortodoxe în mişcarea ecumenică, „în credinţa că prin dialog ea aduce, astfel, o activă mărturie a plenitudinii
adevărului lui Hristos şi a comorilor ei spirituale înaintea celor care sunt în afara ei, urmărind un scop obiectiv – a păşi pe
calea spre unitate”.
Există Biserici creştine altele decât Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolicească?

4. Articolul 12

Se menționează că scopul comun al dialogului teologic este „restabilirea finală a unității în adevărata credință
și în iubire”.
Impresia care este dată este că noi, ortodocșii, căutam restabilirea în adevărata credință și unitatea de dragoste,
ca și cum am fi pierdut-o și că o căutam să o găsim în dialogurile teologice cu eterodocșii. Considerăm că această
teorie este teologic inadmisibilă de către noi toți.
Sfinții Părinți nu au vorbit de o anume „lume creștină”, nedefinită, dar într-un scop absolut precis și într-un mod
concret, au definit astfel de concepte precum „drept-măritori”, „credincioși ortodocși” sau „eretici”, „schismatici”, etc. În
schimb, în acest proiect de document, conceptul de „erezie” nu este niciodată menționat.

5. Articolul 16

Referirea textului la „Consiliul Mondial al Bisericilor” [CMB], oferă posibilitatea să definim poziția noastră, cu
privire la diverse evenimente sincretiste anti-canonice care au avut loc, din timp în timp, și, de asemenea, fată de numele
lui CMB, pentru că, în el, Biserica Ortodoxă este considerată ca „una dintre Biserici”, sau o ramură a unei Biserici,
care caută și luptă pentru realizarea ei în el CMB. Dar pentru noi, singura și unica Biserică a lui Hristos este cea
pe care o mărturisim în Crez.

6. Articolul 20

„Perspectivele Dialogurilor Teologice ale Bisericii Ortodoxe cu celelalte Biserici și Confesiuni creștine sunt întotdeauna
determinate pe baza criteriilor canonice ale tradiției ecleziale deja existente”. (Canonul 7 al celui de-al doilea Sinod
Ecumenic și 95 al Sinodului Ecumenic Quinisext)
Acest text are un conținut inexact și poate ușor duce în eroare pe cei care nu cunosc canoanele menționate, care
descriu doar modul în care diferiți eretici pocăiți sunt acceptați în Biserică. Nu vorbim în niciun caz despre o anumită
tradiție a Bisericii primare, de dialoguri inter-creștine – aceasta nu există și nu a existat niciodată. Mai mult decât atât, în
textul mai sus menționat, se vorbește într-un spirit clar ecumenist de dialogul teologic cu „celelalte Biserici și Confesiuni
creștine”, pentru a evita conceptul de „eretici” formulat de Sfinții Părinți.

7. Articolul 22

În ceea ce privește ideea că salvarea credinței ortodoxe autentice este asigurată numai de către sistemul sinodal
care este „judecătorul competent și ultim în materie de credință”, conține un grad de exagerare care nu este conform
cu adevărul.Într-adevăr, în istoria bisericească, numeroase Sinoade au mărturisit și au legalizat dogme false și

28
eretice, în timp ce oamenii credincioși le-au respins și au salvat credința ortodoxă, făcând să triumfe Credința
ortodoxă. Nici Sinodul fără poporul credincios – pliroma Bisericii – și nici poporul fără Sinodul episcopilor săi nu
se pot considera ca Trupul și Biserica lui Hristos, și să exprime corect experiența și doctrina Bisericii.

8. Articolul 23

Exclude în mod categoric „orice act de prozelitism sau a altor acțiuni de antagonism sectar provocatoare”.
Cu ce înţeles este folosit aici cuvântul „prozelitism”? Considerăm că acest text pune creștinilor ortodocși un obstacol
canonic evident în ce priveşte propovăduirea credinței ortodoxe către orice eretici.

III. Textul decizie - Taina Căsătoriei și impedimentele sale

1. Articolul 5a

„Căsătoria între ortodocși și ne-ortodocși nu poate fi binecuvântată conform acriviei canonice (canonul 72 al Sinodului
Quinisext). Totuși, aceasta poate fi oficiată prin condescendență și iubire de oameni, cu condiția ca pruncii care rezultă
din această căsătorie să fie botezați și crescuți în Biserica Ortodoxă”.

Dacă sfintele canoane interzic chiar rugăciunea în comun, cum putem chema Duhul Sfânt ca să sfințească unirea lor
(din care se poate să nu rezulte niciodată copii)?
Acest lucru este în mod clar interzis de canonul 72 al celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic și, dacă, în cazuri individuale
excepționale s-a făcut iconomie față de aceste canoane (de exemplu, în cazul căsătoriilor dinastice), aceasta nu înseamnă
că putem legaliza această excepție și să o permitem masiv.
După cum subliniază profesorul D. Tselengidis, chiar ideea ca „copiii reieșiţi din această căsătorie să fie botezați
și educați în Biserica Ortodoxă” contrazice fundamentul teologic al căsătoriei ca Taină a Bisericii Ortodoxe, deoarece
nașterea de copii (eveniment viitor incert) și botezul ortodox al copiilor nu pot să fundamenteze îndeplinirea Tainei
Căsătoriei – acest lucru este clar interzis de al 72-lea canon, mai sus menționat. Sinodul, neavând rangul de Ecumenic,
continuă profesorul D. Tselengidis, nu poate să aducă îndoieli sau să nege validitatea regulii absolut clare a Sinodului al
VI-lea Ecumenic: „căsătoria mixtă nu este permisă și, dacă aceasta se întâmplă, este considerată ca inexistentă”.

Amintim doar câteva dintre Canoanele pe care ne bazăm în cele exprimate:

Canonul 10 apostolic (OSÂNDIREA COMUNIUNII CU CEI AFURISIŢI)


Dacă cineva s-ar ruga, chiar şi în casă, împreună cu cel afurisit (scos din comuniune), acela să se afurisească.

Canonul 45 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU ERETICII)


Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a
permis acestora să săvârşească ceva ca clerici (să săvârşească cele sfinte), să se caterisească.

Canonul 46 apostolic (TAINELE ERETICILOR NU SUNT TAINE)


Episcopul ori presbiterul dacă va admite botezul sau jertfa ereticilor, poruncim sa se cateriseasca. Căci ce părtășie are
Hristos cu Veliar; iar ce parte are credinciosul cu necredinciosul.

29
Canonul 62 apostolic (APOSTAZIA CLERULUI)
Dacă pentru frica omenească fie a vreunui iudeu, fie a vreunui elin, sau a vreunui eretic, vreun cleric cumva leapădă
numele lui Hristos, să se îndepărteze din Biserică (să se dea anatemei); iar dacă leapădă numele de cleric, să se caterisească;
dar pocăindu-se să fie primit ca laic.

Canonul 64 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU NECREȘTINII ŞI ERETICII)


Dacă vreun cleric sau laic ar intra în sinagogă (adunarea iudeilor sau a ereticilor) spre a se ruga, să se şi caterisească şi
să se şi afurisească.

Canonul 31 Laodiceea (ESTE OPRITĂ CĂSĂTORIA CU ERETICI)


Cu nici un eretic nu se cuvine a încheia căsătorie sau a se da fiii sau fiicele după eretici, ci mai ales a-i lua dacă ar făgădui
că se fac creştini.

Canonul 23 Ioan Ajunătorul (CĂSĂTORIA CU ERETICII ESTE OPRITĂ)


Canonul al 72-lea al aceluiaşi sinod hotărăşte că dacă un ortodox se împreună cu o femeie eretică, nunta să fie fără
valoare, şi căsătoria nelegiuită să se desfacă; iar de vor stărui în această căsătorie, să se afurisească.

Canonul 75 apostolic (MARTORII ÎMPOTRIVA EPISCOPULUI)


La marturia cea impotriva Episcopului, eretic sa nu se primeasca, dar nici credincios unul numai, ca pe gura a doi, sau
a trei martori, va sta tot graiul.

Canonul 15 Sin. I-II (OSÂNDA SCHISMEI. SCHISMA FAŢĂ DE PATRIARH. CARE DESPĂRŢIRE NU ESTE
SCHISMĂ?)
„Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept
aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh
şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea
în faţa sinodului şi de osândirea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin
de toată preoţia, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce
sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii. Căci cei ce se
despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi,
fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii
ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte
episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au
osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să
izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări”.

30
3. Scrisoarea către stareţi
(Scrisoare trimisă tuturor mănăstirilor și schiturilor din țară)

Preacuvioase Părinte Stareţ,

Mă adresez sfinţiei voastre, ca unui frate care alegând să lucreze ogorul Domnului, vrea să ducă lupta cea bună. Avem
nădejdea că toţi cei care au ales să-I slujească lui Dumnezeu, o fac cu bună-credinţă, fie că aceştia sunt întâistătători-
ierarhi, sau simpli monahi.
Avem totuşi temerea că din prea multă bunăvoinţă faţă de cei care nu sunt în Sfânta Biserică Ortodoxă, unii, chiar
ierarhi, ar putea să cadă în capcana cedării de la Adevărul de credinţă. Spun acest lucru având în vedere duhul ecumenist
care a pătruns de ani buni în rândul slujitorilor altarelor noastre. Căci în vremurile din urmă „căutarea compromisului
va fi atitudinea caracteristică a oamenilor. Fermitatea mărturisirii va dispărea. Oamenii vor căuta cu asiduitate să-şi
motiveze căderea, iar răul, ca o moleşeală malignă, va susţine această stare generală. Oamenii vor avea obişnuinţa lepădării
de dreptate, a dulceţii compromisului şi a păcatului”, spunea Sfântul Ioan Maximovici („Noi minuni ale Sfântului Ioan
Maximovici”, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2004, pag. 99).
Astfel, unele Biserici Ortodoxe Autocefale s-au înscris în Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Biserica Ortodoxă
Română s-a afiliat în anul 1961. Acest organism supra-statal, de provenienţă protestantă, consideră Biserica cea Una,
Sfântă, Sobornicească şi Apostolească ca pe oricare erezie sau sectă, numindu-le pe toate, de-a valma, biserici (după
cum însuşi numele CMB o arată). În timp, în calitate de membru CMB, Biserica Ortodoxă Română a participat la unele
proiecte şi activităţi pe care le-am putea încadra fără teama de a greşi ca fiind încălcări ale Dogmelor Bisericii noastre
Ortodoxe şi ale Canoanelor Sfinţilor Părinţi. Nu în zadar Cuviosul Părinte Iustin Popovici, Sfântul dogmatist al veacului
al XX-lea, numeşte ecumenismul „Panerezie a secolului”.
De aceea vin să aduc înaintea sfinţiei voastre îngrijorarea mea în problema mărturisirii dreptei credinţe, prilejuită de
apropiata desfăşurare în iunie 2016, a Sinodului Panortodox, din Creta cu nădejdea că avem aceeaşi preocupare şi că
sfătuindu-ne unii cu alţii, vom avea o vedere corectă asupra marelui eveniment ce urmează să aibă loc şi care ne priveşte
pe toţi.
De-a lungul timpului, n-am putut rămâne nepăsător faţă de demersurile de organizare şi de desfăşurare ale acestui
Sinod Panortodox, iar informaţiile pe care le-am aflat, m-au făcut să consider că ne îndreptăm spre un moment de
răscruce al Ortodoxiei: o astfel de înaltă adunare, fie va face o puternică mărturisire de credinţă, detaşând Ortodoxia de
toate ereziile şi cacodoxiile actuale, scoţând-o inclusiv din CMB şi întărind-o sub harul Duhului Sfânt, fie va îmbrăţişa o
parte din rătăcirile şi smintelile eterodocşilor şi ereticilor, intrând cu toţii în aşa-numitul curent New Age.
Am procedat la alcătuirea unui memoriu pe care l-am adresat Înaltpreasfinţitului Părinte Ioachim Băcăuanul,
Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului, în care mi-am prezentat frământările în raport cu organizarea şi temele de discuţie
ale Sinodului Panortodox. Am făcut acest lucru cu toată convingerea, arătând că îngrijorările mele se întemeiază pe luări
de poziţie ale unor respectaţi ierarhi, teologi şi părinţi ai Sfintei Biserici.
Menționez că acest memoriu vine pe linia pe care am avut-o în slujirea mea faţă de Dumnezeu în Sfânta Biserică,
slujire în care m-am manifestat consecvent pe linia apărării dreptei credințe ori de câte ori am considerat că se întâmplă
lucruri de natură să aducă atingere acesteia.
Astfel:
• Am predicat din faţa sfântului altar ori de câte ori a fost nevoie, în apărarea dreptei credinţe şi împotriva ereziei
ecumeniste care s-a strecurat în Biserica Ortodoxă.
• Am depus un memoriu împotriva primirii şi cinstirii papei Ioan Paul al II-lea de către Patriarhul Teoctist în anul
1999.

31
• M-am opus an de an acţiunilor ecumeniste din protopopiatul Oneşti, desfăşurate în „săptămâna de rugăciune
pentru unitatea creştinilor”, unde au participat alături de reprezentanţii romano-catolicilor şi preoţi ortodocşi,
acţiuni acoperite de binecuvântarea ierarhului locului.
• Am luat poziție în Sinaxa stareților din 2015 faţă de slujirea, în mod necanonic, la Sfânta Liturghie a unui
protosinghel dovedit a fi mason.

Am dorit să aduc la cunoştinţa sfinţiei voastre şi a celorlalţi stareţi acest demers, nu pentru a inflama spiritele, nu
pentru a crea grupuri de sprijin, ci pentru a vă îndemna la trezvie şi veghe, pentru că noi răspundem de cei pe care îi
păstorim şi n-am vrea să fim orbii care duc alţi orbi către groapa pierzaniei. Să facem ascultare de ierarhi, de întâistătători,
dar cu smerenie şi bună-credinţă să-i rugăm să apere cu toată tăria învăţătura curată a Sfintei noastre Biserici, care le-a
fost încredinţată ca o adevărată comoară.
Lângă această scrisoare am adăugat şi memoriul pe care l-am adresat Înaltpreasfinţitului Ioachim, alături de cartea
„Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!” a Episcopului Longhin de la Mănăstirea Bănceni, precum şi unele
extrase cuprinzând o parte din argumentele ierarhilor şi teologilor care au luat poziţie, conştientizând pericolele şi
capcanele care pot afecta Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, ca urmare a ceea ce se va discuta şi se va decide la finalul
Sinodului Panortodox din iunie 2016, astfel încât, în cunoştinţă de cauză, să vă puteţi forma propriul punct de vedere.
Preacuvioase Părinte Stareţ, vedem cum pământurile ţării au fost vândute străinilor, economia a fost în mare parte
distrusă, armata ţării a fost decapitată, sănătatea neamului este şubrezită la maxim, şcoala este deviată de la rostul său,
familia este distrusă pentru că românii pribegesc prin ţări străine, ne sunt impuse legi potrivnice crezului nostru, legi
care promovează păcate strigătoare la cer şi interzic propovăduirea martirilor neamului, sfinţii nu sunt canonizaţi fiind
etichetaţi de extremă dreapta, deşi au sfinte moaşte şi fac minuni.
Teologia patristică a fost în timp înlocuită cu scolastica apuseană, iar cursul de ascetică şi mistică înlocuit cu misiologie
şi ecumenism. Anumite tropare au fost modificate, iar multe strofe din prohod au fost scoase, pentru că nu sunt corect
politic. Unele cuvinte din ectenii au fost schimbate, iar ectenia celor chemați a fost eliminată din practică, considerându-
se că nu mai sunt catehumeni, pentru că toți au un botez valid, iar noi tăcem, tăcem si iar tăcem!
Simboluri străine de tradiția bisericii au fost înfipte în cultul nostru ortodox: ochiul lui Horus; cele trei puncte
masonice care apar pe aureola Mântuitorului de pe antimisul emis de episcopia Romanului înlocuind litera grecească Ω;
pe turlele unor biserici, crucea lui Hristos a fost înlocuită cu crucea lui Baphomet (satana); în unele catedrale s-au făcut
ritualuri masonice, s-au ținut concerte de muzică. Asistăm cum creștinii din alte ţări sunt prigoniți şi mucenicesc, iar
noi suntem prea puțin îndurerați de suferinţa lor și nu suntem destul de conștienți că în curând ar putea veni şi rândul
nostru.
În numele dragostei se promovează umanismul, folosindu-se trunchiat citatul „Să vă iubiți unul pe altul, așa cum
v-am iubit Eu pe voi!” și „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă…”, dar se trece cu vederea cuvântul
Scripturii, care zice „Dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de Adevăr” şi de faptul că trebuie să iubim pe
vrăjmașii noștri, dar nu pe vrăjmașii lui Dumnezeu, care sunt eretici şi despre care Scriptura spune: „De omul eretic,
după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te!”.
Unitatea în Duhul Sfânt este înlocuită cu sloganul protestant „unitate în diversitate”, folosindu-se citate precum: „Va fi
o turmă și-un păstor”, „Ne-am rugat ca toți să fie una”, dar nu se specifică faptul că unitatea noastră este dată de credința
în Sfânta Treime și manifestată în Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică. Se amintește că „în casa Tatălui
Meu sunt multe lăcașuri”, cu gândul că sub acelaşi acoperiș este loc pentru fiecare, indiferent de credință, cu condiția să
fie un om moral, dar adevăratul înțeles este că în Împărăția Cerurilor fiecare se va situa pe nivelul spiritual, pe care l-a
obținut în viața pământească, în Sfânta Biserică, în dreapta credință, prin despătimire, iluminare și desăvârșire („stea de
stea se deosebește în strălucire”).

32
În numele toleranței şi al libertăţii este anulată îngăduinţa şi adevărata libertate în Duh și Adevăr, iar drepturile
omului sunt consfințite mai abitir decât poruncile lui Dumnezeu.

Ce ne-a mai rămas?


Încă mai avem credinţa strămoşească ortodoxă.
Să nu îngăduim să o pierdem şi pe ea!!!

Să fim plini de trezvie duhovnicească, să urmărim cu atenţie ce se va întâmpla la Sinodul Panortodox din iunie şi
după aceea, dacă va fi cazul, să dăm mărturia cea bine-plăcută lui Dumnezeu. „Dacă nu ne împotrivim abaterilor în cele
ce ţin de credinţă, pentru ce mai păzim aceste stânci?” - ziceau bătrânii aghioriţi.
Mă adresez sfinţiei voastre, rugându-vă să înmulțim întreaga lucrare liturgică pentru ca astfel să sporească harul
Sfântului Duh, singurul care poate să ne apere şi să ne păzească de orice vânt neprielnic. Deopotrivă, să ne rugăm
pentru cei care au un cuvânt de spus la acest Sinod Panortodox, astfel încât Dumnezeu să le lumineze mintea şi să
conştientizeze pe deplin importanţa acestui moment pentru Ortodoxie, ascultând doar de Dumnezeu şi nu de oameni,
oricât de puternici ar fi aceştia.

„Se spune că, într-o pădure, izbucnise un incendiu devastator şi o pasăre colibri tot aducea apă în cioc, ca să stingă
focul. Toate celelalte animale, înnebunite de spaimă, fugeau care încotro, pe unde nimereau. Pasărea colibri continua,
însă, să care apa cu ciocul.
Un tigru, conştient de zădărnicia demersului, îi atrase atenţia: «Eşti nebună? Tu crezi că poţi să stingi focul ăsta
imens cu stropul de apă pe care-l aduci tu?» Pasărea colibri îi răspunse: «Eu îmi fac partea mea!»”

Data: 17.05.2016
Cu dragoste frăţească întru Domnul Iisus Hristos,
Stareţul Mănăstirii Oituz, ieromonahul Macarie Banu

33
C. După „Sinodul” din Creta
4. Scrisoare adresată Întâi-stătătorului Arhiepiscopiei Romanului si Bacăului. Întreruperea
pomenirii ierarhului.

Către întâi-stătătorul
Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului,

cu durere în suflet și cu dragoste nețărmurită


pentru Adevăr,

După multă rugăciune înălțată către Preabunul Dumnezeu și îndelungi sfătuiri cu ierarhi, stareți ai unor mănăstiri,
duhovnici, teologi ortodocși și după ce am studiat cu atenție documentele și hotărârile finale ale așa-numitului „Sinod
Panortodox”, vă aducem la cunoștință decizia pe care am luat-o, împreună cu obștea pe care o conduc, alături de toți fiii
duhovnicești, care sunt mădulare vii ale Bisericii Ortodoxe cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică.
Începând cu Duminica Sfinţilor Români - 3 iulie 2016, noi, Ieromonahul Macarie Banu, starețul Schitului
Oituz-Bacău și Ieromonahul Atanasie Parfeni, am întrerupt pomenirea Înaltpreasfinției Voastre ca ierarh al
Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, la toate sfintele slujbe bisericești şi vom rămâne în acestă decizie până în
momentul în care vă veţi dezice public de abaterile de la Dreapta Credinţă pe care vi le semnalăm.
Acest fapt l-am justificat teologic, dogmatic și canonic, în fața credincioșilor prezenți la Sfânta Liturghie, întemeindu-
mă pe învățătura Sfintei Scripturi, Dogmele și Canoanele Bisericii (Canonul 15 Sinodul I-II). Tradiția de veacuri a
Bisericii Ortodoxe ne învață să păstrăm credința ortodoxă autentică, nefalsificată și neîntinată de virusul mortal al
ereziei, să ne luăm măsuri și să punem în practică, prin Harul lui Dumnezeu, calea bisericească a întreruperii pomenirii
numelor pseudo-episcopilor care nu mai învață drept Cuvântul Adevărului.
Concret, motivele pentru care am luat această decizie extremă sunt următoarele:

a. Sunteţi susţinător al prezenţei Bisericii Ortodoxe Române în C.M.B., organizație de tip protestant, care promovează
conceptul de „unitate în diversitate” (specific doctrinei antihristice New Age) și militează pentru unirea creștinilor cu
celelalte religii. Biserica Ortodoxă este prezentată ca „una dintre biserici”. Dar pentru noi, una şi singură este Biserica lui
Hristos, pe care o mărturisim în Simbolul de credinţă şi nu există mai multe.

b. Ani la rând ați binecuvântat și susținut întâlnirile ecumeniste, desfăşurate pe tot cuprinsul eparhiei în „săptămâna
de rugăciune pentru unitatea creştinilor”, dintre preoții ortodocși și pseudo-preoții papistași (franciscani și capucini),
lucru argumentat în Memoriul Nr. 1127, din 16.05.2016 depus la Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului.

c. Ați acceptat participarea la Sfânta Liturghie în mod necanonic, la Sinaxa stareților din 2015, a unui protosinghel
dovedit a fi mason fapt osândit de hotărârea Sinodului din 1937 şi reafirmată în 2014 de B.O.R.. Nici ulterior acestei
sinaxe nu aţi luat măsurile care se impuneau deşi vi s-au înaintat documente clare care dovedeau această apostazie a lui.

d. Ați acuzat sistematic (prin reprezentanţi) în întâlnirile cu preoţii de mir şi cu profesorii de religie, cât şi în sinaxa
stareţilor din 13.06.2016 ca fiind „schismatici şi eretici” cei care se opun ecumenismului, osândesc masoneria şi au avut
o poziţie critică asupra Adunării din Creta, fără să aduceţi argumente în acest sens.
35
e. Aţi îngăduit tacit săvârşirea de cununii mixte de către unii preoţi ai eparhiei Romanului şi Bacăului.

f. Ați transmis pleromei ortodoxe, pe site-ul Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, Comunicatul intitulat „Adevărul
nu se negociază”, folosind un limbaj ecleziastic duplicitar, care conține următoarele afirmaţii şi expresii potrivnice
învățăturii Bisericii:

- „De aceea restaurarea unității văzute nu este o problemă de centralizare bisericească, nici de pluritate confesională,
nici de uniformitate, ci de sinteză de credință comună, de unitate în diversitate și în comuniune”.
Răspuns: „Biserica Ortodoxă a lui Hristos nu a pierdut niciodată unitatea de credință și de împărtășire în Sfântul
Duh și nu acceptă teoria restaurării unității a celor care cred în Hristos, deoarece Ea crede că deja există unitatea
respectivă, între cei care sunt copiii Săi botezați. Această unitate există între ei și Hristos, în credința cea dreaptă a
Bisericii, care nu există în rândul ereticilor și al schismaticilor. Acesta este motivul pentru care Biserica vrea ca ei să se
întoarcă în sânul Ortodoxiei prin pocăință”. (Mitropolitul Atanasie de Limassol)

- unitate în diversitate
Răspuns: Marea minciună a tâlcuirii ecumeniste a versetului din Rugăciunea Mântuitorului („ca să fie una, precum
Noi una suntem” - Ioan 17, 22) constă în proiectarea în viitor a acestei unitaţi deja realizate în Biserică. A o propune ca
obiectiv înseamna a nega, practic, faptul că această unitate este deja o realitate în Biserică, „singurul” lucru care mai
trebuie fiind propovăduirea ei şi extinderea, prin acceptarea ortodoxiei, la toate neamurile.
Aşadar, degeaba, în limbajul ecumenist recent, se pune accentul pe „păstrarea identităţii proprii”, prin contrast
cu ecumenismul diluant şi adogmatic. Acest lucru nu în-seamnă deloc a respecta Adevarul și Biserica, pentru că se
ajunge la acelaşi rezultat: negarea într-un mod mai subtil a unicităţii lucrării Duhului Sfânt în Biserică.
De ce? Pentru că, dacă pornim de la premisa că „unitatea” este o țintă şi nu o realitate existentă în Biserica Ortodoxă,
singura urmaşă a tradiţiei Apostolilor, dacă mai şi spunem că „avem de învăţat din această atitudine europeană, în
care se doreşte şi păstrarea identităţii fiecărei comunităţi religioase, dar şi integrarea în societate” atunci este clar că
modelul de unire este Europa cu a sa unitate în diversitate şi nu Biserica. (Cuvântul Ortodox, 2014)

- „Dumnezeu lucrează prin toate religiile în moduri și grade diferite, în funcție de evoluția istorică”,
- „Dumnezeu lucrează unde voiește, nu numai în Ortodoxie, pentru că nu poți limita lucrarea lui Dumnezeu”.
Răspuns: Afirmaţiile Înaltpreasfinției Voastre pot fi considerate adevărate doar în ce priveşte energiile proniatoare
ale lui Dumnezeu şi nu în cazul Harului necreat sfinţitor care lucrează doar în Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe
(Mitropolitul Hierotheos Vlachos Nafpaktos).

- „Autoritatea supremă de conducere în Bisericile Ortodoxe naționale este sinodul sau soborul”.
Răspuns: Noi ştim că tradiţia bisericească recunoaşte ca judecător suprem al chestiunilor de credinţă conştiinţa
turmei credincioşilor Bisericii, căreia îi dau glas persoane singulare sau sinoade ale ierarhilor sau poporul credincios
şi care se adevereşte prin hotărâri sinodale.

- „Trebuie admis faptul că există elemente convergente și complementare în toate Bisericile creștine”.
Răspuns: Este inacceptabilă şi contradictorie din punct de vedere doctrinar denumirea de „Biserici creştine
eterodoxe și confesiuni”. Confesiunile eterodoxe nu pot fi numite „Biserici” deoarece exact de aceea le denumim
„etero” (terţe, altele), au dogme eretice şi prin urmare ca eretice nu pot fi numite „Biserici”. (Mitropolitul Serafim de
Pireu)

36
- „Adevărul nu-i pe cale de dispariție și n-are nevoie nici de paznici și, cu atât mai puțin, de avocați”.
Răspuns: „Statul de veghe” la căpătâiul dogmelor și al canoanelor este o datorie şi nu o opţiune. „Nu trece hotarele
vechi pe care le-au pus părinţii tăi” (Pildele lui Solomon, 22-28). Sfântul Apostol Pavel ne dă următorul îndemn: „Deci,
fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tesaloniceni
2, 15).

g. Ați participat și ați semnat documentele așa-zisului „Sinod Panortodox” din Creta.

Nu recunoaștem acest sinod pentru că:


1. Nu a participat pleroma Bisericii Ortodoxe, nici măcar toți Întâistătătorii Bisericilor Autocefale Ortodoxe.
2. Nu s-a respectat Regulamentul de organizare și funcționare al Sinoadelor Ecumenice anterioare, ceea ce a
făcut posibil ca, deşi nu toţi episcopii au semnat hotărârile, acestea să poată fi adoptate.
3. S-a întrunit sub o Siglă străină de orice reprezentare ortodoxă.
4. Au fost invitaţi ca observatori reprezentanţi ai comunităților eretice ale papistașilor, protestanților și
monofiziților, ceea ce este o inovație fără precedent, străină tradiției noastre sinodale.
5. S-au făcut slujbe la care au participat ereticii, ca împreună-rugători, ceea ce este interzis şi osândit de Sfintele
Canoane.
6. A folosit în documentele finale expresii neortodoxe precum:
- „restabilirea finală a unității în adevărata credință și în dragoste”.
Răspuns: Se induce ideea ca noi, ortodocșii, căutăm restabilirea noastră în dreapta credință și în unitatea
dragostei, ca și cum le-am fi pierdut ca și ereticii, concepție fundamental greșită teologic și care legitimează în
Biserică așa numita „Teorie a ramurilor”;
- „acceptă denumirea istorică a altor biserici și confesiuni creștine neortodoxe”, adică „Teoria trunchiului comun”.

Amintim doar câteva dintre Canoanele pe care ne bazăm în nepomenirea pseudo-ierarhului:

Canonul 15 Sin. I-II (OSÂNDA SCHISMEI). SCHISMA FAŢĂ DE PATRIARH. CARE DESPĂRŢIRE NU ESTE
SCHISMĂ?)
„Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept
aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh
şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea
în faţa sinodului şi de osândirea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin
de toată preoţia, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce
sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii. Căci cei ce se
despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi,
fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii
ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte
episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au
osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să
izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări”.

Canonul de mai sus este în conformitate cu alte canoane ale unor Sinoade Locale și Ecumenice, precum Canonul
31 Apostolic, Canonul 6 de la Sinodul Local de la Gangra (340), Canonul 5 al Sinodului Local de la Antiohia (341),

37
Canoanele 10, 11 și 92 al Sinodului Local de la Cartagina (491), Canonul 19 de la Sinodul IV Ecumenic (451), Canoanele
31 și 32 ale Sinodului VI Ecumenic (691), și Canoanele 12, 13, 14 ale Sinodului I-II (861), Canonul 10 Apostolic,
Canonul 45 apostolic, Canonul 62 apostolic.
Sfinţii care au întrerupt pomenirea pseudo-episcopului, au continuat să slujească Sfânta şi Dumnezeiasca
Liturghie şi toate Tainele Bisericii, rămânând în comuniune cu Biserica Ortodoxă, dar îngrădindu-se de numitul
pseudo-episcop de care aparţineau.
În numele obștii Schitului Oituz, afirm cu tărie că nu vom ceda nici unei presiuni ulterioare, de orice fel ar fi ea și că
vom rămâne, până la moarte, fii credincioși ai Bisericii Ortodoxe, dorindu-vă cu toată ardoarea să faceți același lucru
în viitor, iar dacă din neștiință sau din constrângere v-ați abătut de la respectarea libbelo-ului, a celor trei mărturisiri
de credință depuse la hirotonia întru arhiereu, când ați jurat că veți respecta dogmele și canoanele neștirbite, vă dorim
sinceră pocăință și vă pomenim la rugăciunile personale pe care cu umilință le înălțăm către Atotputernicul și Iubitorul
de bine Dumnezeu.
Nu acceptăm să fim numiţi schismatici şi eretici, pentru că nu ne-am separat de Biserica noastră, recunoaştem
autoritatea Bisericii Ortodoxe Române, dar denunţăm pe unii slujitori ai acestei Sfinte Biserici, ca fiind propovăduitori ai
ereziei. Nu ceea ce susţinem noi se abate de la dogmele Sfintei Biserici Ortodoxe, ci ceea ce întreprindeţi Înaltpreasfinția
Voastră şi alţi ierarhi ai Bisericii noastre este erezie. Secole de-a rândul mucenicii s-au jertfit exact pentru a apăra
Dogmele şi Canoanele, care acum se încalcă flagrant de unii ca Înaltpreasfinția Voastră.
Adevărul nu poate fi negociat sau relativizat, este unul singur şi cei care îl apără, chiar dacă sunt puţini, pot afirma
despre cei care îl încalcă (oricât de mulţi ar fi aceştia) că aceia sunt eretici şi schismatici, aşa cum s-a mai întâmplat de-a
lungul vremurilor, chiar în cazul unor întregi sinoade, numite ulterior tâlhăreşti.
Ne rezervăm dreptul de a folosi toate mijloacele legale care ne stau la dispoziție (justiţie, mass-media), ca cetățeni
vremelnici ai acestei lumi, pentru ca viitorul Schitului Oituz să nu fie umbrit de diverse atacuri sau denigrări.
„Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie, nu te vom tăgădui pe tine, credință moștenită de la Sfinții Părinți. În tine
ne-am născut, în tine trăim și în tine vom muri. Și, dacă vremea ne-o va cere, de mii de ori vom muri pentru tine, urmând
învățăturilor Sfinților Părinți, care ne-au arătat calea spre Împărăția lui Dumnezeu chiar cu prețul vieții lor. Noi suntem
chemați să păstrăm în toată curăția sfânta Ortodoxie lăsată nouă ca moștenire de Sfinții Părinți. Cu orice preț vom apăra
credința ortodoxă, urmând învățăturilor dogmatice, Sfintei Tradiții și sfintelor canoane care au fost date la cele șapte
Soboare Ecumenice și Locale ale Bisericii Ortodoxe”. (Episcopul Longhin de Bănceni)

Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

11 iulie 2016
Starețul Schitului Oituz
Ieromonah Macarie Banu

38
5. Decizia opririi de la slujire a Ieromonahului Macarie Banu și a Ieromonahului Atanasie
Parfeni de la Schitul Oituz

MITROPOLIA MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI


ARHIEPISCOPIA ROMANULUI ŞI BACĂULUI

Exarhat Nr. 634 din 12.10.2016


Str. Alex. cel Bun, nr. 5
Roman, jud. Neamţ Data 20.09.2016
Tel: 0333401344 Nr. 1673
Către
Ierom. Macarie (Marian) Banu
Schitul „Adormirea Maicii Domnului”
Com. Oituz, jud. Bacău

Vă facem cunoscut prin prezenta că, în baza deciziei nr. 155/2016, vi se încetează angajarea în postul de egumen la
Schitul „Adormirea Maicii Domnului” Com. Oituz, jud. Bacău, începând cu data de 30.09.2016.
Întrucât, prin memoriul depus la Cancelaria Centrului Eparhial şi înregistrat cu nr. 1673 din 11.07/2016, aţi decis
deliberat să nu mai pomeniţi la slujbe pe Chiriarhul locului, vă faceţi vinovat de schismă care, după prevederile art.
11 al. l din Regulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe
Române este „despărţirea de Biserică, prin acţiuni sau interpretări publice deosebite ale unor norme de disciplină, morală
şi cult din învăţătura şi tradiţia Bisericii sau nesupunerea şi refuzul de a asculta de autoritatea bisericească, după ce i s-a
atras atenţia în scris”.
Acest demers necugetat, imatur şi necanonic pe care l-aţi adoptat şi în care persistaţi, fără a manifesta vreun
semn al „venirii în sine”, contravine modului de viaţă monahal şi voturilor depuse la primirea în cinul călugăresc. În
„Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi disciplinară a mănăstirilor”,
art. 28, se precizează: „Conform hotărârilor Sfintelor Sinoade Ecumenice (Can.4, Sin. IV; Can.21, Sin. VII), călugării
sunt datori a rămâne în ascultare până la sfârşitul vieţii lor în mănăstire unde au fost tunşi sau unde au fost rânduiţi de
Chiriarh, păzind întru totul disciplina canoanelor şi rânduielilor monahale şi ascultării necondiţionate”.
În conformitate cu prevederile „Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române”,
„chiriarhul este conducătorul canonic al mănăstirilor şi schiturilor din eparhia sa” (art. 79, alin. 1).
În aceste condiţii, vi se aplică, începând cu data de 20 septembrie 2016, sancţiunea opririi totale de la săvârşirea
lucrărilor sfinte (art. 5, al. 2a din Regulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale
Bisericii Ortodoxe Române), urmând a fi deferit Consistoriului eparhial monahal.

Din încredinţarea Înaltpreasfinţitului Părinte IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

Exarh, Secretar eparhial,


Arhim. Pimen Costea Pr. Ciprian Ioan Ignat

39
MITROPOLIA MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI
ARHIEPISCOPIA ROMANULUI ŞI BACĂULUI

Exarhat Nr. 635 din 12.10.2016


Str. Alex. cel Bun, nr. 5
Roman, jud. Neamţ Data 20.09.2016
Tel: 0333401344 Nr. 1673
Către
Ierom. Atanasie (lonuţ) Parfeni
Schitul „Adormirea Maicii Domnului”
Com. Oituz, jud. Bacău

Vă facem cunoscut prin prezenta că, în baza deciziei nr. 155/2016, vi se încetează angajarea în postul de preot slujitor
la Schitul „Adormirea Maicii Domnului” Com. Oituz, jud. Bacău, începând cu data de 30.09.2016.
Întrucât, prin memoriul depus la Cancelaria Centrului Eparhial şi înregistrat cu nr. 1673 din 11.07/2016, aţi decis
deliberat să nu mai pomeniţi la slujbe pe Chiriarhul locului, vă faceţi vinovat de schismă care, după prevederile art.
11 al. l din Regulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe
Române este „despărţirea de Biserică, prin acţiuni sau interpretări publice deosebite ale unor norme de disciplină, morală
şi cult din învăţătura şi tradiţia Bisericii sau nesupunerea şi refuzul de a asculta de autoritatea bisericească, după ce i s-a
atras atenţia în scris”.
Acest demers necugetat, imatur şi necanonic pe care l-aţi adoptat şi în care persistaţi, fără a manifesta vreun
semn al „venirii în sine”, contravine modului de viaţă monahal şi voturilor depuse la primirea în cinul călugăresc. În
„Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi disciplinară a mănăstirilor”,
art. 28, se precizează: „Conform hotărârilor Sfintelor Sinoade Ecumenice (Can.4, Sin. IV; Can.21, Sin. VII), călugării
sunt datori a rămâne în ascultare până la sfârşitul vieţii lor în mănăstire unde au fost tunşi sau unde au fost rânduiţi de
Chiriarh, păzind întru totul disciplina canoanelor şi rânduielilor monahale şi ascultării necondiţionate”.
În conformitate cu prevederile „Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române”,
„chiriarhul este conducătorul canonic al mănăstirilor şi schiturilor din eparhia sa” (art. 79, alin. 1).
În aceste condiţii, vi se aplică, începând cu data de 20 septembrie 2016, sancţiunea opririi totale de la săvârşirea
lucrărilor sfinte (art. 5, al. 2a din Regulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale
Bisericii Ortodoxe Române), urmând a fi deferit Consistoriului eparhial monahal.

Din încredinţarea Înaltpreasfinţitului Părinte IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

Exarh, Secretar eparhial,


Arhim. Pimen Costea Pr. Ciprian Ioan Ignat

40
6. Contestație asupra deciziei opririi de la slujire a Ieromonahului Macarie Banu și a
Ieromonahului Atanasie Parfeni de la Schitul Oituz

CONTESTAŢIE

Referitoare la Hotărârea nr. 1673 din 20 septembrie 2016


a Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului

Subsemnaţii, Ieromonahul Macarie Banu, egumen la Schitul „Adormirea Maicii Domnului”, comuna Oituz,
judeţul Bacău şi Ieromonahul Atanasie Parfeni, cu durere în suflet, dar simţindu-ne siluită conştiinţa ortodoxă de fapta
Înaltpreasfinției Voastre de a trăda Adevărul de credinţă ortodox, prin semnătura pusă pe documentele eretice ale aşa-
numitului „Sfânt şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe”, desfăşurat în iunie 2016 în insula Creta, a trebuit să întrerupem
pomenirea Înaltpreasfinției Voastre ca ierarh la toate sfintele slujbe, începând cu data de 3 iulie 2016, comunicându-vă
în scris, printr-un memoriu, acest lucru. Am procedat astfel pentru a nu ne face părtaşi la trădarea dreptei credinţe prin
pomenirea unui ierarh căzut în erezia ecumenistă.
Cu stupoare am aflat ca aţi afişat la avizierul Protoieriei Oneşti, judeţul Bacău Hotărârea nr. 1673 din data de 20
septembrie 2016, prin care sunt destituit din funcţia de egumen şi ne opriţi total de la săvârşirea lucrărilor sfinte. Decizia
a ajuns la noi după câteva zile de la data la care fusese deja afişată.
Ne întrebăm de ce nu ne-a fost adusă la cunoştinţă nouă mai întâi această hotărâre care ne priveşte direct? Oare
aţi aşteptat trecerea a 30 de zile, pentru a putea afirma apoi că nu am depus contestaţie? Sau aţi trecut deja la aplicarea
discutabilului articol 22 din documentul oficial „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine” al Sinodului din
Creta înainte ca Sinodul B.O.R. să ia o decizie în ceea ce priveşte însuşirea sau neînsuşirea hotărârilor acelui sinod?
Pentru aducere aminte, redăm acest articol: „Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii
Bisericii, din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul păstrării sau a unei presupuse apărări a
Ortodoxiei autentice. După cum mărturiseşte întreaga viaţă a Bisericii Ortodoxe, păstrarea credinţei ortodoxe autentice
este asigurată numai prin sistemul sinodal, care constituie dintotdeauna, în sânul Bisericii, cea mai înaltă autoritate în
aspecte de credinţă şi reguli canonice (canonul 6 al Sinodului II Ecumenic).” (sic!).
În Hotărârea nr. 1673 din 20 septembrie 2016 pe care aţi dat-o, afirmaţi în mod eronat, fără a respecta regulamentele
de funcţionare ale Sfintei noastre Biserici, canoanele Bisericii Ortodoxe, învăţătura Sfinţilor Părinţi şi a Sfintei Scripturi
că noi suntem schismatici şi neascultători. În Motivarea canonico-juridică a refuzului acceptării sancţiunii, de mai jos,
vom dovedi netemeinicia acestei hotărâri, deoarece articolele în baza cărora aţi luat decizia sunt inadecvate, interpretate
greşit şi folosite în mod abuziv pentru a lovi în mărturisirea noastră de credinţă.
Astfel, refuzăm, în mod public, să primim această hotărâre nedreaptă, din următoarele motive:

1. Ne acuzaţi de „schismă” în Biserică pe noi, cei care cerem să nu se introducă inovaţii ci să se păstreze credinţa aşa
cum ne-a fost transmisă şi păstrată de la Hristos prin Biserica Sa şi prin Sfinţii Părinţi. Unde este problema în ceea
ce am făcut şi facem noi? Să ţinem predania Sfinţilor Părinţi, aşa cum cere conștiința și tradiția Sfintei Biserici, sau să
modificăm, nu o „iotă sau o cirtă”, ci cu mult mai mult, aşa cum aţi consimţit Înaltpreasfinția Voastră la „Sinodul” din
Creta? Chiar în actul nepomenirii Înaltpreasfinției Voastre, ne-am folosit de datoria prevăzută de Sfintele Canoane,
de a întrerupe pomenirea la sfintele slujbe a unui ierarh căzut în erezie.
Ați aruncat cu piatra în oglinda ce v-a fost pusă în față ca să nu vedeți că sunteți în rătăcire. Ați greșit! V-ați
îndepărtat de mult de dreapta credință prin manifestările ecumeniste publice la care aţi participat sau pe care le-aţi

41
încuviinţat. Dar cel mai grav, ați semnat la Creta despărțirea de Biserica lui Hristos. Ne cutremurăm și ne rugăm lui
Dumnezeu să vă ridice din cădere.
Cum aţi acceptat să încălcaţi jurămintele depuse şi să nu lucraţi în via Domnului? De ce v-aţi lasat turma pradă
lupilor? V-aţi facut „călăuză oarbă, orbilor”. Căci „voi, episcopii, trebuie să fiţi santinele pentru popor, că şi voi aveţi
santinelă pe Hristos. Tu, episcope, sârguieşte-te împreună cu clerul tău să înveţi în chip drept cuvântul adevărului” (2
Timotei 2, 15), pentru că zice Domnul: Dacă veţi umbla de-a curmezişul, şi Eu voi umbla de-a curmezişul cu voi
(Constituţiile Sfinţilor Apostoli, prin Clement VI, 7; XLIV, 1).
V-am semnalat înainte de Sinodul din Creta temerile noastre şi am sperat că vă veţi împotrivi nenumăratelor
erezii care se găseau în materialele pre-sinodale. V-am adus dovezi, printr-un memoriu consistent, pentru a şti ce ne
îngrijorează. V-am spus cu dragoste fiască şi multă sinceritate toate frământările noastre, dar nu aţi tinut cont de ele.
După Sinodul din Creta şi mai mulţi oameni (preoţi, monahi şi mireni) caută să afle, să înţeleagă, să primească un
răspuns despre ceea ce s-a întâmplat acolo. Au primit din partea Înaltpreasfinției Voastre, în locul unei recunoaşteri
sincere a faptului că sunt şi probleme cu textele aprobate, doar atitudini triumfaliste sau treceri sub tăcere, astfel încât
să nu se aducă acest subiect în discuţie.
Oamenii nu sunt proști. Nu vreţi oare să aflaţi cât de mulţi sunt cei îngrijoraţi de cele hotărâte la Creta, cum merg
oamenii, din preot în preot, căutând să afle ce ar trebui să facă în aceste vremuri de răscruce?!
În numele păcii călduțe cu eterodocşii, aţi adus tulburare în sânul Bisericii, aţi sacrificat adevărul de credinţă.
Căutând unitatea cu cei de alte credinţe, aţi adus dezbinarea în sânul Bisericii Ortodoxe. Ca să fiți iubit de lume, v-ați
lepădat de dragostea lui Hristos. Vorbiți continuu despre dragoste, dar Înaltpreasfinția Voastră sădiți vrajba între
frații și fiii aceleași Mame: Biserica. Sunteți foarte toleranți cu cei care sunt de altă credință, cu cei care au abateri
grave în interiorul Bisericii și aplicați cu acrivie canoanele impotriva celor care se străduiesc să țină rânduiala şi care
sunt în dezacord cu deciziile luate în Creta.
Sunt chiar ierarhi care sunt puşi la zid pentru că au curajul mărturisirii. Sunt clerici care nu mai au pace sufletească
în faţa Sfântului Altar pentru că, fiind stăpâniţi de frică, pomenesc împotriva conştiinţei lor un ierarh ecumenist
(mulți deja nu vă pomenesc la proscomidiar). Sunt monahi care sunt alungaţi din mănăstirile lor pentru că nu acceptă
compromisul făcut la adunarea din Creta. Sunt obşti împărţite între ecumenism şi ortodoxia adevarată. Mirenii sunt
debusolaţi cu totul, nu mai ştiu ce să înţeleagă din această trădare la nivel înalt. Ei caută Biserica cea curată în care și-
au găsit odihna și pacea părinții și strămoșii lor, pentru care au căzut sfinții și eroii neamului, cei pe care îi pomeniți
la Sfintele Daruri. Toți caută cu disperare adevărul la duhovnici îmbunătățiți și se țin cu strășnicie de scrierile Sfinților
Părinți.
Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol, din Pidalion, ne spune că cei care opresc pomenirea din cauza că
episcopul propovăduiește o erezie nu numai că nu se fac vinovaţi de schismă, ci şi de mare cinste sunt învredniciţi,
ca unii care au ferit Biserica de schismă, tocmai prin oprirea pomenirii şi îngrădirea de Episcopul care învaţă erezia.
Dacă cei care au întrerupt pomenirea episcopului, pe motiv de erezie şi numai pe acest motiv, ar fi schismatici
(rupţi de Biserică), ar însemna că Sfântul Maxim Mărturisitorul a murit schismatic, Sfântul Teodor Studitul a murit
schismatic, Sfântul Marcu al Efesului a murit schismatic, Sfântul Grigorie Palama a murit schismatic!
Sfântul Ignatie Teoforul spune că nu poate exista Biserică fără episcop şi fără preoţi, episcopul este ca o chitară, iar
preoţii sunt corzile chitării. Dar tot Sfântul Ignatie Teoforul spune că, în cazul în care episcopul este în erezie, trebuie
să te desparţi de el, ca de un lup în blană de oaie, iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune că trebuie să fugim de ei şi să
ne delimităm de ei. Sintagma: „Biserică fără episcop nu există” e valabilă numai în vreme de pace pentru Biserică,
dar dacă un sinod devine tâlhăresc, atunci se schimbă situaţia, şi nu mai suntem datori a asculta de episcopul care
are părtăşie cu sinodul tâlhăresc, iar preotul – în deplinătatea preoţiei harice pe care o are de la Hristos, nu de la
episcop, care este doar organul prin care se dă harul Preoţiei – slujeşte în continuare, până ce se adună un Sinod al
Ortodocşilor care va anatematiza pe acei episcopi eretici şi sinoadele lor.
42
De ce nu organizați sinaxe pentru formarea duhovnicilor, a preoților împotriva invaziei sectare? Peste tot se fac
biserici și catedrale papistașe, case de rugăciuni neo-protestante, manifestări publice ale misionarilor eretici, iar
clericii ortodocşi nu au nicio reacție. Singura reacție a Centrului Eparhial a fost când unii dintre clerici au avut curajul
și îndrăzneala să ridice probleme serioase despre abaterile care au avut loc în sânul Bisericii.
Noi nu ne temem pentru Biserica Ortodoxă, căci ea nu va fi biruită, dar ne temem pentru sufletele noastre şi ale
celor încredinţaţi nouă spre păstorire. Nu credem că sunteţi împăcat cu ceea ce aţi făcut prin semnarea documentelor
din Creta. Poate ca aţi fost presat la rându-vă şi aţi cedat. Acest lucru reiese şi din faptul că pe de o parte aţi afirmat în
Sinaxa monahală din 13 iunie 2016 ca „papismul este erezie trinitară” iar pe de altă parte binecuvântaţi rugăciunile în
comun ale preoţilor ortodocşi cu reprezentanţi romano-catolici.

2. Ne-aţi acuzat pe nedrept de „neascultare”. Biserica are Cap pe Hristos, Care este, prin Duhul Sfânt, Izvorul Harului;
Biserica este hristocentrică, nu episcopocentrică (cu tendinţe mai noi spre papocentrism). Aşa că datoria pe care
un ierarh şi-o asumă prin jurământ întreit la hirotonia sa este aceea de a păzi neştirbit adevărul de credinţă. De aceea
facem ascultare de ierarh: ştiind că el ne călăuzeşte la tot adevărul ortodox, lucru pe care Înaltpreasfinția Voastră nu
l-aţi făcut.
În caz contrar, trebuie să ne îngrădim de erezii, căci nu ne este îngăduit să introducem nimic după bunul plac,
dar nici să alegem ceea ce ar introduce cineva după bunul plac. Astfel, „chiar dacă un înger din cer ne-ar vesti o altă
Evanghelie, i se va spune de către noi: Anatema!” (Galateni 1, 8).
Ascultarea „necondiţionată”, de care faceţi amintire, nu se aplică în cazul în care episcopul mărturiseşte erezia
(ecumenismul) „cu capul descoperit”, adică pe faţă (şi mai pe faţă decât prin propria semnătură nu se poate), el
aflându-se în nesupunere faţă de învăţătura Bisericii şi încălcându-şi ascultarea de a învăţa drept Cuvântul Adevărului.
Tot în Sinaxa monahală amintită aţi bătut cu pumnul în masă şi aţi strigat cutremurându-ne pe toţi: „voi trebuie să
faceţi ascultare de episcopul vostru....Se duce ierarhul meu în iad, mă duc şi eu cu el”. Aţi folosit de multe ori cuvantul
„obedienţă” în loc de ascultare. Dar acest cuvânt nu-l întâlnim în tradiţia bisericii ci mai degrabă în lojele oculte unde
domină ordinea şi disciplina şi mai puţin dragostea.

3. Noi, cu umilinţă, v-am cerut în mai multe rânduri un sfat lămuritor şi o călăuzire arhierească, înainte şi după
evenimentele din Creta. În loc de sfat, Înaltpreasfinția Voastră ne daţi pedeapsă, ameninţându-ne din nou cu
„Consistoriul Eparhial”. Considerăm că în Consistoriul Eparhial ar trebui chemaţi cei despre care v-am amintit în
Memoriul înaintat anterior şi anume:
- Clericii care au aderat la masonerie, Rotary, Lions (a se vedea Hotărârea Sfântului Sinod al B.O.R. din 1937) şi
alte organizaţii oculte.
- Preoţii care au făcut slujbe comune cu papistaşii. Dăm mărturie despre vina lor prin:
• Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli porunceşte: „Episcopul, preotul sau diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii,
să se afurisească şi dacă l-ar primi să slujească ca preot, să se caterisească”.
• la tâlcuirea Canonului 47 al Sfinţilor Apostoli, scrie Sfântul Nicodim Aghioritul: „latinii (papistaşii) sunt eretici
şi nu au nici Botez, nici Preoţie, şi dacă vreun preot nu îi botează pe cei care se întorc la Ortodoxie se afuriseşte”.
• Sfântul Theodor Studitul spune: „În legătură cu cele rânduite de Sfinţii Părinţi, trebuie spus că nici a petrece, nici
a mânca, nici a cânta împreună, nici a avea vreo părtăşie cu ei, nu am primit, ci «Vai!» se rosteşte asupra celor
care au părtăşie cu ei, fie şi doar la mâncare sau băutură sau simplă relaţie”.
- Preoţii care au grave abateri morale şi disciplinare:
• cei care se fac vinovaţi de simonie (dând sau primind bani pentru Taina Hirotoniei, pentru a primi parohii,
alte favoruri, etc.)

43
• cei care au făcut rugăciuni în comun cu ereticii romano-catolici în „săptămâna de rugăciune pentru unitatea
creştinilor”.
• cei care slujesc Sfânta Taină a Cununiei necanonic între ortodocşi şi eretici, lucru pe care practic l-aţi legalizat
fara temei la Sinodul din Creta şi care se regăseşte deja în cartea „Slujba logodnei şi cununiei” Editura Institutului
Biblic si de Misiune Ortodoxă (Bucureşti – 2016) la pagina 147.
• cei care au făcut şi fac politică în fata Sfântului Altar şi nu numai.
• cei recăsătoriţi a doua oară după hirotonie.
• cei hirotoniţi având deja a doua cununie (Canonul 17 apostolic - cel ce s-a căsătorit de două ori după Botez,
sau a avut concubină, nu poate fi episcop, presbiter, diacon, ori altceva din clerul ieraticesc. Pe clerul căsătorit
a doua oară, canonul 12 al Sfântului Vasile cel Mare îl opreşte cu desăvârşire de la slujire).
• cei ce pretind taxe şi dări exagerate la Sfintele Taine.
• cei pe care i-aţi descoperit vânzând lumânări contrafăcute, unii chiar având funcţii administrative (consilieri,
protopopi) şi pe care doar i-aţi mutat disciplinar.
• cei care îşi însuşesc, sub aparent aspect filantropic, casele bătrânilor.
• cei care se ocupă cu afaceri lumeşti, lucru interzis statutului de preot.
• cei care au grave abateri morale smintind poporul cu comportamentul lor necreştin.

Desigur, Înaltpreasfinția Voastră aveţi cunoştinţă despre toate aceste încălcări flagrante ale canoanelor, însă consideraţi
că cei care trebuie acuzaţi de neascultare şi de schismă suntem noi, cei care am îndrăznit să vă opunem un punct de
vedere cinstit faţă de ceea ce noi considerăm trădarea Bisericii la adunarea din Creta.
În încheiere ne rugăm Bunului Dumnezeu să vă dăruiască venire în sine, îndreptare, pocăinţă şi curaj în condamnarea
panereziei ecumenismului. Acest lucru ne-ar face să reluăm cu bucurie pomenirea Înaltpreasfinției Voastre ca ierarh şi
să reintrăm în ascultarea firească pe care v-am datora-o. Până atunci însă, respingând şi înlăturând toate opreliştile
impuse cu nedreptate de Înaltpreasfinția Voastră, vom continua să săvârşim cu hotărâre lucrările sfinte pentru care am
primit har şi misiune de la Hristos, prin Taina Hirotoniei, afirmând cu putere că Una este Sfânta Biserică, căreia vrem
să-i rămânem fii ascultători până la moarte, și vom lupta pentru apărarea dreptei credințe, indiferent de câte furtuni se
vor mai ridica împotriva ei, deci împotriva Lui Hristos Însuşi.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Data: 26.10.2016

Cu dragoste în Hristos-Domnul,

Ieromonah Macarie Banu,


Stareţ al Schitului Oituz

Ieromonah Atanasie Parfeni

44
Motivare canonico-juridică a refuzului
acceptării sancţiunii nule de drept acordate prin
Hotărârea nr. 1673 din 20.09.2016

Faţă de Hotărârea nr. 1673 din 20.09.2016, prin care ne aduceţi la cunoştinţă că suntem opriţi cu totul de la slujirea
celor sfinte şi că urmează a fi deferiţi Consistoriului Monahal Eparhial, dorim să facem următoarele precizări:

1. În conformitate cu art. 11, alin. 1) din Regulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată
ale Bisericii Ortodoxe Române, definiţia schismei este: „despărţirea de Biserică prin acţiuni de interpretare publice
deosebite ale unor norme de disciplină, morală şi cult din învăţătura şi tradiţia Bisericii sau nesupunerea şi refuzul
de a asculta de autoritatea bisericească după ce i s-a atras atenţia în scris”. După cum ştiţi, motivul pentru care
noi am oprit pomenirea Înaltpreasfinției Voastre la slujbe este faptul că v-aţi făcut părtăş la erezia sinodului din
Creta, prin acceptarea unor documente ce conţin prevederi dogmatice, canonice şi morale diferite de învăţătura şi
tradiţia Sfintei noastre Biserici şi contrare acesteia. Prin urmare, întrucât nu poate fi vorba nici de vreo interpretare
personală din partea noastră a normelor de disciplină, morală şi cult ale Bisericii, nici de refuzul de a ne supune
autorităţii bisericeşti în vreo chestiune oarecare, ci de aplicarea canonică a canonului 31 apostolic, a cărui tâlcuire
spune: „Iar câţi se despart de episcopul lor mai înainte de Sinodiceasca cercetare, pentru că el propovăduieşte în
auzul tuturor vreo rea socoteală sau eres, unii ca aceia nu numai că cercetării celor de mai sus nu se supun, ci şi
cuviincioasei cinste celor drept slăvitori se învrednicesc, după canonul 15 al celui 1 şi 2 sobor” şi al canonului 15 I-II
Constantinopol, care precizează: „Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi şi minciuno-învăţători. Şi nu cu
schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi împărţiri”, considerăm că acuzaţia de
schismă este cu totul nefondată, iar aplicarea art. 11, alin. 1) a Regulamentului autorităţilor canonice disciplinare
şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române nu se justifică. Potrivit canonului 15 I-II, prin măsura
luată, am apărat Biserica de schismă, nicidecum nu am provocat noi vreo schismă, iar pentru acest lucru nu
putem fi supuşi niciunui fel de sancţiune canonică.
2. Articolul 28 din Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi disciplinară a
mănăstirilor prevede ascultarea necondiţionată a monahilor în toate aspectele faţă de Chiriarhul locului, mai puţin
în situaţia în care acesta se face părtaş la erezie. Această interpretare rezultă din însăşi existenţa canoanelor 31
Apostolic şi 15 I-II Constantinopol, care permit preotului (inclusiv ieromonahului) să se îngrădească de erezie
prin nepomenirea ierarhului părtaş la aceasta, dar şi din cugetarea Sfinţilor Părinţi, care ne spun că ascultarea
canonică merge până la păcat, adică până la erezie. Episcopului care se face părtaş la erezie nu i se datorează
niciun fel de ascultare, cât timp persistă în erezia respectivă, deoarece, în momentul căderii, episcopii părtaşi
la erezie sunt osândiţi de către sinoadele ecumenice şi cugetarea Sfinţilor Părinţi, devenind „minciuno-
episcopi”, aşa cum îi califică canonul 15 I-II Constantinopol. Porunca ascultării în Biserica Ortodoxă nu este
una de tip şef-subaltern, ci una de tip duhovnicesc, menită să sporească duhovniceşte atât pe cel căruia i se
datorează, cât şi pe cel ce face această ascultare. Ascultarea de un superior ierarhic părtaş la erezie este o pierdere
sufletească şi un pericol duhovnicesc mortal, motiv pentru care Sfinţii Părinţi au oferit soluţia canonică pe care
noi am aplicat-o. Pretenţia de ascultare oarbă reprezintă o înţelegere secularizată, umană, a unui raport strict
duhovnicesc, fiind foarte păgubitoare pentru suflet. Din acest motiv, considerăm că nu am încălcat în niciun
fel regulamentele vieţii monahale, iar aplicarea art. 28 din Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale şi
funcţionarea administrativă şi disciplinară a mănăstirilor acestei situaţii este cu totul necanonică.
3. Potrivit Regulamentului autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale BOR, art. 5, alin. 2a),
„Consistoriul Eparhial propune Chiriarhului aplicarea uneia dintre sancţiuni: oprirea totală de la slujirea celor sfinte

45
până la un an...”, nicidecum, aşa cum reiese din hotărârea emisă de Arhiepiscopie, oprire totală de la slujirea celor
sfinte pe perioadă nelimitată. Sancţiunea „opririi totale de la slujirea celor sfinte” nu corespunde art. 5, alin. 2a),
din Regulament, în care se prevede şi o limită temporală precisă: „până la un an”. În aceste condiţii, sancţiunea,
fiind greşit aplicată, este nulă de drept, necorespunzând temeiului invocat. În plus, documentul nu face nicio
referire la o propunere din partea Consistoriului Eparhial pentru aplicarea acestei sancţiuni. Respectuos solicităm
să ni se facă dovada respectării procedurii regulamentare în cazul acestei măsuri şi motivaţia Consistoriului
Eparhial care v-a propus această măsură. Întrucât nu am încălcat niciuna dintre legile Bisericii invocate în
Hotărâre, considerăm această măsură necanonică.
4. În susţinerea nevalabilităţii sancţiunii acordate aducem faptul că sancţiunea nu ne-a fost comunicată personal
nici până la această dată, aşa cum prevede legislația din Romania în orice situaţie de acest fel, indiferent de
natura instituţiei care o emite.
5. Măsura nepomenirii ierarhului, pe care am adoptat-o, este perfect legitimă, deoarece, în conformitate cu
interpretarea canonului 31 Apostolic şi cu prevederea părţii a doua a canonului 15 I-II Constantinopol, în
calitate de slujitor al altarului, avem dreptul să ne îngrădim împotriva ereziei ecumeniste înainte de cercetarea
sinodală a ereziei propovăduite de către Chiriarhul locului, iar pentru acest lucru nu se cuvine să fim supuşi
canoniceştii cercetări, adică nu se cuvine să ni se aplice niciun fel de sancţiune: nici mustrare, nici oprire de
la slujirea celor sfinte, nici caterisire.
6. Prin aplicarea unor sfinte canoane nu am săvârşit niciun fel de neascultare faţă de Înaltpreasfinția Voastră,
săvârşind, în schimb, ascultare desăvârşită faţă de Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi faţă de Sfintele Canoane ale
acesteia.

În aceste condiţii, vă rugăm să luaţi măsura revizuirii acestor sancţiuni, a căror aplicare nu are nici o bază în
regulamentele de funcţionare a Sfintei noastre Biserici, nici în învăţătura Sfinţilor Părinţi sau în canoanele Bisericii
Ortodoxe.
Prezenta adresă se constituie şi în procedură prealabilă de constatare a nulităţii de drept a sancţiunii.

Data: 26.10.2016
Cu dragoste întru Hristos-Domnul,

Ieromonah Macarie Banu,


Stareţ al Mănăstirii Oituz

Ieromonah Atanasie Parfeni

46
II. Atitudinea mărturisitoare a Schitului Oituz
împotriva tendințelor schismatice
1. Comunicare privind Sinaxa Panortodoxă din 4 Aprilie 2017 din Grecia din partea Părinţilor
de la Schitul Oituz

Salutăm organizarea în Grecia a Conferinței Interortodoxe din 4 Aprilie 2017 precum și prezența unor figuri
reprezentative ale Ortodoxiei noastre dreptslăvitoare și dreptmărturisitoare atât din Grecia cât și din alte țări
participante. Ne bucură de asemenea prezența multor preoți, teologi, monahi și mireni, precum și lupta lor continuă
pentru mărturisirea dreptei credințe.

Comunicatul venit din partea Părintelui Prof. Dr. Theodor Zisis privind Sinaxa din Grecia din 4 Aprilie 2017,
precum și celelalte comunicate mai vechi referitoare la aceasta, ne fac să înțelegem că această sinaxă are ca temă centrală
condamnarea ecumenismului, a „pseudo-sinodului din Creta” și dezbateri despre măsura întreruperii canonice a
pomenirii episcopilor care îl acceptă.

Din aceleași comunicate rezultă că vor lua cuvântul conferențiari și preoţi reprezentând ţările participante care „vor
adresa un succint salut Sinaxei”. Rezultă de asemenea, că din Biserica Ortodoxă din Romania, vor merge ca reprezentanți
teologul Mihai-Silviu Chirilă precum și preot dr. Ciprian Staicu.

Față de cele de mai sus aducem la cunoştinţă că noi, ieromonahul Macarie Banu și ieromonahul Atanasie Parfeni,
care menținem măsura nepomenirii ierarhului locului, nu am împuternicit pe nimeni să ne reprezinte la această
Sinaxă din Grecia.

Decizia noastră este determinată de faptul că în România nu a existat o Sinaxă a tuturor celor care luptă împotriva
panereziei ecumeniste sau au oprit pomenirea ierarhului locului în urma evenimentului din Creta. Credem că era
necesară o sfătuire în sobor mai întâi la noi în țară, pentru a putea prezenta starea reală a luptei pentru păstrarea credinţei
ortodoxe în România, aşa cum o vedem fiecare dintre noi, şi pentru a face cunoscut tuturor, mai apoi, problemele cu care
ne confruntăm după întreruperea pomenirii ierarhului, astfel încât toate acestea să fie incluse în discuţiile şi dezbaterile
care vor avea loc la această sinaxă din Grecia.
Noi suntem și rămânem membri ai Bisericii Ortodoxe Române și vom duce lupta împotriva panereziei ecumenismului
din interiorul Bisericii, considerând totodată că este greşit a îndemna pe credincioși să se constituie în grupări care
promovează învățături cu tendințe schismatice, mai precis a îndeamna poporul să nu mai meargă la Biserică, ci doar la
preoții care au întrerupt pomenirea. Aceștia deși spun că există Har în Biserica Ortodoxă Română, consideră că nu mai
sunt Taine valide unde se pomenește episcopul.

În aceste vremuri de încercare, îi îndemnăm pe credincioșii ortodocși să stea neclintiți în Biserica Ortodoxă, să-
și aleagă cu mare discernământ duhovnicii și să-i urmeze atâta timp cât aceștia sunt dreptcredincioși și nu le impun
sub nici o formă panerezia ecumenismului.

Ne rugăm pentru toţi participanţii la Sinaxa din 4 aprilie din Grecia, ca Bunul Dumnezeu să îi ajute să continue lupta
cea bună, rămânând cu toţii în credinţa cea ortodoxă mântuitoare.

Data: 02.04.2017
Ieromonah Macarie Banu
Ieromonah Atanasie Parfeni

49
2. Comunicat al Părintelui ieromonah Macarie Banu de la Schitul Oituz, jud. Bacău

Având în vedere zvonurile lansate cu reacredinţă cât şi atacurile neprovocate la care sunt supus în ultimul timp, din
partea unor neprieteni, îi rog pe cei care au nelămuriri, în ceea ce priveşte persoana mea, credinţa ortodoxă pe care o
mărturisesc şi modul meu de pastoraţie, să vină în fiecare zi de vineri, sâmbătă sau duminică la Schitul Oituz, pentru
a le răspunde punctual la orice întrebare. Răspunsurile mele vor avea ca temei, în principal, Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie a Bisericii Ortodoxe.

Consider că toate aceste probleme de trăire și de credinţă ortodoxă, devenite acute după sinodul tâlhăresc din Creta,
nu se pot discuta prin polemici neziditoare de suflet pe internet, sau pe diferite site-uri şi conturi de socializare, cu atât
mai puţin bătând cu invidie şi mândrie teologică la uşi străine, prea departe de ortodoxia noastră trăită jertfelnic de
atâtea veacuri pe meleagurile noastre românești.

Refuz să răspund cu aceeaşi măsură la toate cuvintele grele şi faptele rele puse pe seama mea. Cu credinţă şi dragoste
ortodoxă voi întoarce şi celalalt obraz, rugându-mă Sfintei Treimi şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să nu ne
părăsească în vremurile acestea de încercare, când vrăjmaşul neamului omenesc vrea să ne cearnă, să ne dezbine şi să ne
lipsească pe toţi de Harul Său cel de viaţă dătător.

Bunul Dumnezeu să ne ajute să continuăm, cu inima curată, lupta cea bună, rămânând cu toţii în credinţa cea
adevărată, mântuitoare, în Sfânta Biserică Ortodoxă. Amin!

Data: 02.05.2017
Ieromonah Macarie Banu,
Stareț al Schitului Oituz

3. Îndemn către preoții care au oprit pomenirea episcopului, dar și comuniunea cu Sfânta
Biserică
„Am ajuns deci vrăjmașul vostru, pentru aceea că v-am spus adevărul?”
(Ep. Sf. Ap. Pavel către Galateni 4,16)

În articolul părintelui Ciprian Staicu „Cu durere, dar cu responsabilitate față de părintele Macarie Banu” este formulat
un răspuns la documentul „Trezvie și iubire în mărturisirea dreptei credințe”, unde sfinția sa afirmă următoarele:
„pomenirea episcopului cu cuget eretic te face părtaș la credința lui, deci ești în stare de erezie, adică de hulire a lui
Dumnezeu”. Astfel, din moment ce dânsul a participat ca purtător de cuvânt sau translator atât la „Sinaxa de la Rădeni
din 19 ianuarie 2017 - Sinaxa Preoților, monahilor și mirenilor nepomenitori ai ierarhilor ce au semnat documentele eretice
în Creta”, precum și la „Sinaxa Panortodoxă din Grecia” din data de 4 aprilie 2017, cât și la „Sinaxa Națională a clericilor,
monahilor și credincioșilor ortodocși care au întrerupt comuniunea cu ierarhii adepți ai pseudo-sinodului din Creta” din
data de 18 iunie 2017 - de la Botoșani, înseamnă că ceea ce afirmă și susține dânsul este de fapt gândirea tuturor celor
care au organizat aceste sinaxe.
Citind cu atenție cele afirmate de Părintele Ciprian Staicu și făcând o analiză duhovnicească, logică și etică, se pot
evidenția urmările grave ce rezultă din ea, acest mod de gândire nefiind în duhul Sfinților Părinți și conținând o
50
mulțime de contradicții. Odată facută această afirmație de mai sus, care a fost susținută de mai multe ori, cu diferite
ocazii, cei care au facut-o trebuie să aibă totală responsabilitate, asumându-și și consecințele care decurg din aceasta.
Prin urmare, este de mare folos pentru toți cei care în aceste vremuri tulburi ne frământăm și luptăm pentru a rămâne
în Dreapta Credință, să cunoaștem clar urmările grave ce decurg din afirmațiile și atitudinile preoților care, odată cu
oprirea pomenirii, au întrerupt și comuniunea cu preoții care încă pomenesc ierarhul.

Deci, conform cu ceea ce s-a scris și se susține, ar însemna în mod eronat că:

1) Toți preoții care pomenesc sunt eretici și hulitori.

Din aceasta se trage concluzia că preoții pomenitori nu ar mai avea Har, deci nu ar mai avea Taine valide, ceea
ce se traduce în practică astfel:
• toate Sfintele Liturghii ar deveni un spectacol liturgic și ar fi săvârșite fără prezența Mântuitorului Iisus Hristos,
iar Sfânta Împărtășanie ar fi doar o simplă pâine, pentru că la epicleză nu s-ar mai pogorî Sfântul Duh;
• Sfânta Taină a Botezului ar fi doar o spălare trupească de suprafață, pentru că apa nu s-ar mai sfinți, iar Taina
Mirungerii nu ar mai transmite noului botezat darurile Duhului Sfânt, pentru că arhiereii care fac Sfântul Mir,
o dată în an, nu ar mai putea sfinți untdelemnul, întrucât tot sinodul Bisericii Ortodoxe Române (B.O.R.) ar fi
căzut în erezie și fără Har;
• Sfânta Taină a Cununiei ar deveni doar un simplu ceremonial, în care cei doi tineri nu ar mai deveni un singur
trup și n-ar mai primi binecuvântările cuvenite;
• Sfântul Maslu nu ar mai avea puterea de vindecare, pentru că untdelemnul nu s-ar mai sfinți;
• Sfânta Taină a Hirotoniei ar fi doar o punere formală a mâinilor arhiereului peste capul unui candidat, care nu
ar primi nimic, nici Har, nici putere;
• înmormântarea ar fi doar o aruncare în groapă, și nu o petrecere a unui suflet către Împărăția Cerurilor.

2) Doar preoții care au oprit pomenirea nu sunt eretici și hulitori de Dumnezeu.

Din aceasta rezultă că doar preoții nepomenitori ar avea Har și doar în ei ar sta Sfânta Biserică, deci doar
ei s-ar putea numi „singura biserică adevărată”. Acest lucru poate fi o explicație a faptului că preoții care au oprit
pomenirea și au întrerupt și comuniunea, au recomandat imediat după pseudo-sinodul din Creta și încă recomandă
oamenilor, să meargă sute de kilometri doar la preoții nepomenitori. Așadar, în viziunea lor, sute de mii de oameni
ar trebui să participe la Sfânta Liturghie, să se boteze, să se cunune și să-și îngroape morții, doar la acești câțiva preoți
nepomenitori, iar cei care nu au cum să ajungă la un preot nepomenitor sunt îndemnați să stea acasă fiind nevoiți să
nu participe cu lunile la Sfânta Liturghie.

Sintetizând cele de mai sus rezultă fals că: toată Biserica ar fi în erezie (că nu ar mai fi niciun ierarh ortodox)
în afară de cei câțiva nepomenitori, înțelegându-se totodată că tot B.O.R.-ul (clerici și mireni), ar fi lipsiți de Har.
Se pun întrebările: Cum se poate spune în Sinaxe și în comunicate că este Har în B.O.R., iar pe de altă parte să se
facă afirmații precum cea de mai sus, care contrazic flagrant existența Harului în B.O.R.? Cum se poate susține că nu
s-a rupt comuniunea cu Biserica, când de fapt, se transmite indirect laicatului, monahilor și monahiilor, să meargă
doar la nepomenitori, deoarece numai ei mai au Har?

Totodată se deduce din afirmația inițială, că toți preoții care au continuat să-și pomenească ierarhii după
pseudosinodul din Creta ar fi fost în stare de erezie, până în momentul în care au oprit pomenirea, deci toți
51
preoții pomenitori ar fi devenit eretici, ar fi pierdut Harul, și toate Sfintele Taine săvârșite de către ei în această
perioadă nu ar fi fost valide.
Aici, se cer răspunsuri la alte întrebări: Sunt conștienți preoții nepomenitori care au întrerupt comuniunea că
majoritatea lor au fost o perioadă de timp, după evenimentul din Creta în postura de a-și pomeni episcopul, situație
pe care tocmai ei o osândesc? Realizează ei că indirect se acuză chiar pe ei înșiși, deoarece când își pomeneau ierarhul
ar fi fost în situația de a pierde automat Harul? Dacă au pierdut Harul și au devenit eretici, ei au căzut din treapta
preoției și nu au mai putut rămâne nici măcar în treapta de simpli mireni? Să înțelegem că preoții nepomenitori au
reintrat și ei automat în posesia Harului după ce au aplicat oprirea pomenirii ierarhului locului?
De ce îi osândiți pe cei care nu au oprit pomenirea, atâta timp cât o vreme ați fost în aceeași situație și nu v-a
osândit nimeni? De ce nu îi așteptați, cu dragoste și pe alți preoți, rugându-vă pentru ca și lor să li se dăruiască
puterea și curajul mărturisirii, conștienți fiind că acest lucru nu ar știrbi cu nimic din intâietatea mărturisirii
Sfințiilor Voastre?
În concluzie, dacă se acceptă ceea ce a afirmat părintele Ciprian Staicu, rezultă că atâta timp cât ați pomenit
ierarhul locului după evenimentul din Creta, ați fost eretici, fără Har și hulitori de Dumnezeu, și v-ați pierdut
preoția chiar și postura de mireni. V-a refăcut cineva mirungerea, ca să puteți intra ca mireni în „noua biserică
adevărată” în care credeți că sunteți? V-a refăcut vreun arhiereu Taina Hirotoniei, ca să puteți opri pomenirea în
calitate de preoți? Din câte știm nu există niciun arhiereu din B.O.R. sau din afara ei, care să vă susțină în aceste
convingeri străine de învățătura Sfintei Biserici și a Sfinților Părinți, ba chiar și arhiereii care au luat atitudine publică
împotriva pseudo-sinodului din Creta, nu au onorat cu prezența sinaxele organizate de preoții nepomenitori tocmai
pentru motivul că aceștia îndemnau la ruperea comuniunii.

Considerându-ne în duhul canoanelor lăsate de Sfinții Părinți și conform tâlcuirilor corecte ale acestora, susținem
cu tărie că oprirea pomenirii este doar un semnal de alarmă, un protest, nu singura modalitate prin care luptăm
împotriva ereziei. Împotriva ereziei luptăm prin mărturisirea fermă a Dreptei Credințe, prin rămânerea statornică
în Sfânta Biserică Ortodoxă și prin osândirea tuturor ereziilor, care au fost osândite în decursul timpului, de către
Sfinții Părinți, la Sinoadele Ecumenice, și, mai nou, prin osândirea panereziei ecumenismului.
Dacă oprirea pomenirii ar fi condiția „sine qua non” lăsată de Sfinții Părinți pentru a lupta contra ereziei, ar rezulta
că, Canonul 15 I-II Constantinopol, ar trebui să fie aplicat obligatoriu, că preotul care a oprit pomenirea n-ar mai trebui
să fie lăudat pentru că își face doar datoria, că preotul care n-a oprit pomenirea ar trebui caterisit pe loc ca eretic pentru
că a acceptat prin pomenire deja erezia (ceea ce nu specifică canonul), iar arhiereul care propovăduiește erezia cu capul
descoperit n-ar mai fi trebuit judecat de un Sinod, pentru că l-au judecat anticipat și osândit ca eretic toți cei care au
oprit pomenirea.
„Îngrădirea de erezie” este o expresie pe care au folosit-o greșit stiliștii și pe care au preluat-o preoții nepomenitori.
Aceștia au asociat-o cu oprirea pomenirii și totodată a comuniunii cu Sfânta Biserică. Atunci cum vă explicați că tocmai
stiliștii, care la timpul lor au oprit pomenirea, au căzut în schismă și erezie, creându-și o „biserică” proprie, paralelă cu
Biserica Ortodoxă Română? Corect se spune „aprindem lumina” și nu „ne îngrădim de întuneric”, „să facem căldură”
și nu „să ne îngrădim de frig” deci „mărturisim Dreapta Credință” și nu „ne îngrădim de erezie”, „rămânem în
Adevăr” și nu „ne îngrădim de minciună”.
Deoarece s-a considerat că prin oprirea pomenirii te poți îngrădi de erezie, această atitudine s-a transformat într-o
stare asemănătoare cu cea a unui om întemnițat. Când s-a oprit și comuniunea, oprirea pomenirii a devenit asemenea
unor cătușe, care cu cât te împotrivești mai tare, cu atât se strâng mai mult în jurul tău, limitându-ți continuu sfera de
acțiune. Astfel, se observă că sinaxele care s-au organizat ulterior, în loc să fie din ce în ce mai extinse și să adune câți
mai mulți mărturisitori ai Dreptei Credințe (chiar și preoți care, deși nu au oprit pomenirea, gândesc ortodox), care

52
osândesc panerezia ecumenismului, au devenit tot mai restrictive, având acum ca singur criteriu de selecție doar oprirea
pomenirii și întreruperea comuniunii.
„Deși sunt lăudați cei care întrerup pomenirea episcopului, aceștia nu au voie să rupă comuniunea cu restul Bisericii
sau cu cei care încă îl pomenesc pe episcop până la sinodiceasca judecată, canonul lăsând loc și pomenirii episcopului care
învață erezia până la judecarea sa de către sinod - și este firesc, deoarce episcopul își poate înțelege greșeala și se poate pocăi
în fața sinodului).” (Pr. Matei Vulcănescu - „În ce condiții întrerupem comuniunea cu episcopul ce învață erezia? Cine o
poate face? Cum se aplică Canonul 15 I-II Constantinopol?”)

Situația de criză actuală a Bisericii ar fi avut nevoie de sinaxe ale celor care luptă împotriva ecumenismului ca
panerezie și atât, acestea cuprinzând atât nepomenitori, cât și pomenitori care să lupte fiecare cum poate în aceeași
direcție. Oprirea comuniunii cu ceilalți membrii ai Bisericii i-a determinat astfel să se retragă din sinaxe pe toți cei care
nu au acceptat acest duh zelotist care duce la schismă.
Este neortodoxă sintagma „Sinaxa nepomenitorilor și a celor care au oprit comuniunea” (ATENȚIE: fiind vorba despre
ultima „Sinaxa Națională de la Botoșani a preoților, monahilor și credincioșilor ortodocși care au întrerupt comuniunea
cu ierarhii adepți ai pseudo-sinodului din Creta” și ale ei „Liste de adeziune la Rezoluția Sinaxei clericilor, monahilor și
credincioșilor ortodocși, care au întrerupt comuniunea cu ierarhii adepți ai pseudo-sinodului din Creta, desfășurată pe 18
iunie 2017, la Botoșani” - deci și întreruperea pomenirii și întreruperea comuniunii), deoarece se insinuează că oprirea
pomenirii implică și oprirea comuniunii cu toți preoții pomenitori care gândesc ortodox, iar aceste două condiții
au devenit criteriu de bază, dogmă, pentru a fi în Dreapta Credinţă. Dacă un preot nu a oprit pomenirea la timp și nu
semnează Lista de adeziune, atunci înseamnă că acesta nu mai este în Biserică; este eretic și nu mai are Har; nu se mai
poate alătura și participa în viitor la „sinaxa nepomenitorilor”; nu va mai putea lupta cu erezia, pentru că este deja eretic?
Aceasta, însă, este o mentalitate schismatică, exclusivistă. Dacă aceste măsuri „antiecumeniste” nu se aplică acum și
preoților care s-au aflat imediat după Creta în această situație, cum este și în cazul Sfințiilor Voastre, atunci înseamnă că
sunteți subiectivi, puneți sarcini grele numai asupra altora, și că v-ați făcut în mod mincinos pe voi înșivă măsură
și dreptar al Dreptei Credințe.
Dacă „sinaxa nepomenitorilor și a celor care au oprit comuniunea” a hotărât deja cine este eretic și cine nu, cine
are Har și cine nu, cine face parte din „sinaxă” și cine nu, atunci înseamnă că, din punctul de vedere al membrilor
„sinaxei”, un Adevărat Sinod nu-și mai are rostul. În realitate însă, „sinaxa” s-a erijat deja în Sinod, dar nu trebuie
să uităm că Sfântul Maxim Mărturisitorul, deși a rămas singur în Dreapta Credință, nu s-a făcut pe sine Sinod.
Concluzia care reiese din cele redate mai sus, este că doar preoții care au oprit pomenirea și comuniunea sunt în
Dreapta Credință, doar ei mai au Har și că „sinaxa nepomenitorilor și a celor care au oprit comuniunea” ar fi doar
ea „ADEVĂRATA BISERICĂ”, ceea ce este un lucru fals.
Felul zelotist în care s-a dus lupta celor care au întrerupt pomenirea dar și comuniunea, a determinat confuzie în
popor, a dus la demoralizarea preoților care ar fi dorit să lupte mai vădit împotriva ecumenismului și, nu în ultimul rând,
a dus la distanțarea de nepomenitori a oricărui ierarh care ar fi dorit cu timpul să li se alăture.
Atragem atenția Sfințiilor Voastre că, încercând să luptați împotriva răului, prin îngrădire continuă, veți ajunge la
noi și noi autoetichetări și nu veți mai ști care vă este identitatea. Astfel, vă afirmați negând pe alții. Din ortodocși ați
ajuns ortodocși antiecumeniști, apoi antiecumeniști nepomenitori, apoi nepomenitori care au întrerupt și comuniunea,
și în cele din urmă, izolându-vă în necomuniune, veți ajunge precum o sectă (care-și inventează în mod continuu reguli,
crezând că deține singură adevărul și că doar membrii ei se mântuiesc, și că respectând doar regulile ei se poate obține
Harul). Dacă se va continua așa, atunci Sinodul care se așteaptă, pentru a osândi panerezia ecumenismului, va fi nevoit
să condamne și pe schismaticii care au oprit comuniunea cu toți membrii Bisericii.

53
Rămânem fermi pe poziția care am avut-o dintru început și osândim panerezia ecumenismului, așteptând un
Adevărat Sinod Ortodox care să își exercite autoritatea. Condamnăm pseudo-sinodul tâlhăresc din Creta, dar
așteptăm întoarcerea la pocăință a ierarhilor semnatari cât și a celor care sunt de acord cu hotărârile luate în cadrul
acestuia. Am oprit pomenirea ierarhului locului care a semnat în Creta, dar nu am rupt comuniunea cu Sfânta
Biserică, cu clericii care deși n-au oprit pomenirea au cuget ortodox.
Nu suntem de acord cu atitudinea pacifistă și lipsită de fermitate a „tuturor reprezentanțiilor celor 20 de Mănăstiri din
Sfântul Munte Athos, adunați în Sfânta Sinaxă Dublă Extraordinară” din data de 17/30 iunie 2017, unde au recunoscut
ca „mare și sfânt pseudo-sinodul din Creta”. De la Sfântul Munte întreaga lume ortodoxă aștepta un cuvânt puternic, clar
și luminos ca o rază de soare în întuneric, însă după atâta timp de așteptare s-a primit un comunicat total lipsit de duhul
mărturisitor al Dreptei Credințe, ceea ce a dezamăgit și mai mult pe cei care sperau la o luminare din inima ortodoxiei.
Însă nu putem accepta nici atitudinea zelotistă a unor monahi aghioriți conduși de Părintele Sava Lavriotul. Aceștia
au adus și în țara noastră un duh de răzvrătire și au deviat lupta împotriva ecumenismului influențând pe cei care au
oprit pomenirea până într-acolo încât i-au convins să rupă și comuniunea. În conferințe și sinaxe au spus la început că
mai este Har în Sfânta Biserică, apoi potrivindu-se în duh cu zelotiștii din România, au spus că este Har, dar Sfintele
Taine sunt valide doar pentru cei inconștienți (neștiutori, bătrâni, copii), iar într-un final au afirmat că este Har dar
cei conștienți să nu mai meargă în Bisericile unde se pomenesc ierarhii, ci doar la nepomenitori deoarece numai
acolo sunt Taine valide și nu se împărtășesc spre osândă. La început s-au prezentat în România ca fiind reprezentanții
a sute de monahi aghioriți, iar cu timpul au ajuns să semneze comunicatele doar câțiva dintre aceștia. Unde sunt sutele
de monahi din Sfântul Munte pe care Părintele Sava a spus că îi reprezintă? De ce nu semnează în documente alături de
sfinția sa, dacă știm cu toții că în vremurile în care este afectată Dreapta Credință și cei mai mari pustnici ies pe față la
luptă și întăresc poporul?

Astfel, doar analizând o singură frază dintr-un material scris de cel care se consideră „primul care am fost judecat de
ereticii ecumeniști și încununat, din voia lui Dumnezeu, pentru mărturisirea dată” (respectiv, Pr.Ciprian Staicu), au ieșit
la iveală, de fapt, o mulțime de abateri de la Adevăr, care nu reflectă altceva decât starea reală care se ascunde în spatele
comunicatelor sinaxelor și, deopotrivă, lipsa dragostei și a discernământului.

Vă îndemnăm frățește: să reveniți la comuniunea cu Sfânta Biserică, cu frații preoți care mărturisesc ortodox deși
n-au oprit pomenirea, să readuceți poporul în Sfânta Biserică și să lupte din interiorul ei prin trezvie și mărturisire
continuă; vă rugăm să aveți răbdare și smerenie până când un Adevărat Sinod va lua deciziile corecte după voia
Domnului împotriva panereziei ecumeniste, și ieşind din neiubirea de aproapele să vă rugați pentru toți fiii Sfintei
Biserici: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor,
împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh”. (Ep. Sf. Ap. Pavel
către Efeseni 6,12)

Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu. Amin!

Data: 12.07.2017
Cu dragoste frăţească întru Domnul Iisus Hristos,

Ieromonah Macarie Banu


Ieromonah Atanasie Parfeni

54
4. Mărturisirea credinței și osândirea ecumenismului
- întreruperea pomenirii și evitarea schismei -

«De va rămâne în voi ceea ce ați auzit de la început,


veți rămâne și voi în Fiul și în Tatăl» (1 Ioan 2,24)

Rămânând fermi pe poziția pe care am avut-o dintru început, continuăm pe toate căile să tragem un semnal de
alarmă celor ce încă mai au o sensibilitate față de adevăr. În timp ce depunem eforturi pentru a păstra aprinsă candela
dreptei credințe, care deja fumegă îngrijorător, ne întristăm de faptul că cele două direcții (erezia și schisma), care sfâșie
unitatea Bisericii, se accentuează tot mai mult în lucrarea lor de a o stinge.
Deși era de datoria lor să păstreze intactă Ortodoxia la Sinodul din Creta, ierarhii din Biserica noastră nu suportă
nici o mustrare de conștiință pentru greșeala făcută, își mențin linia amăgitoare a ecumenismului, ba, mai mult, încearcă
să ne compromită prin acuze nefondate la adresa celor care luptă fățiș împotriva ecumenismului. Pe de altă parte, cei
care ar trebui să se lupte la unison pentru apărarea Ortodoxiei se învrăjbesc tot mai mult între ei, derutând în fel și chip
poporul lui Dumnezeu, având tendințe zelotiste, rupând comuniunea cu pliroma Bisericii, lucru ce va putea duce către
schismă.

Reacția noastră imunitară împotriva ereziei ecumenismului, față de erorile dogmatice care sunt strecurate în
trupul Bisericii, constă în:
• mărturisirea permanentă și cu tărie a adevărului de credință care spune: „Un Domn, o credință, un botez” (Ef. 4,
5), „una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică” (Crezul);
• osândirea ecumenismului ca erezie ecleziologică ce desființează granițele și identitatea Bisericii prin recunoașterea
ereticilor ca membri ai ei, deschizând calea spre o panerezie (erezie generală);
• solicitarea adresată ierarhilor din Biserica Ortodoxă Română de a părăsi Consiliul Mondial al Bisericilor și
mișcarea ecumenică în general;
• condamnarea evenimentului din Creta ca Sinod tâlhăresc;
• oprirea pomenirii episcopilor care au semnat în Creta documente ce conțin erezii.

Câteva din elementele ce demonstrează că acțiunea de oprire a pomenirii nu poate fi etichetată ca schismă sunt
următoarele:
• pomenirea ierarhului nu înseamnă părtășie la credința lui personală, ci la cea primită de la Sfânta Biserică,
pe care el a jurat la hirotonie să o păzească și să o propovăduiască. Acest lucru se evidențiază chiar în explicarea
Sfintei Liturghii: Întâi pomenește, Doamne, pe arhiepiscopul nostru. Din aceasta se arată supunerea față de superior
și că slujitorul este părtaș la credința și la predania acestui arhiereu pomenit și succesor al Tainelor, iar nu un
inițiator nou sau născocitor al simbolurilor aduse/slujite de el (Patrologia Graeca 140, 460-461). Doar pomenirea
unui episcop eretic (precum Papa) sau schismatic constituie adoptarea unor credințe și predanii străine;
• întreruperea pomenirii ierarhului nu constituie schismă, adică rupere de Sfânta Biserică, ci vizează tocmai
consolidarea Bisericii în jurul lui Hristos, piatra ei de temelie, de pe care nici „porțile iadului nu o vor birui” (Mt.
16, 18);
• practica întreruperii pomenirii este veche în tradiția bisericească și este consemnată indirect de Canoanele 31
Apostolic și 15 al Sinodului I-II Constantinopol. Acestea nu prevăd obligativitatea opririi pomenirii ierarhului
ce are abateri dogmatice, ci doar atestă faptul că această măsură nu poate fi sancționată canonic, ba este chiar
lăudată;

55
• oprirea pomenirii nu este o rupere a comuniunii cu Sfânta Biserică, cu clericii, monahii și mirenii care au
gândire ortodoxă și osândesc ecumenismul, chiar dacă n-au oprit pomenirea. Ea este o încercare de trezire a
conștiinței episcopului, clerului și poporului. Clericii și credincioșii care au întrerupt pomenirea izolează erezia
și se delimitează doar de cei cu cuget eretic, în schimb au comuniune liturgică cu aceia care, indiferent dacă
pomenesc sau nu pe episcopul lor, nu primesc ecumenismul și Sinodul din Creta;
• afirmăm că doar un Sfânt Sinod are autoritatea să se pronunțe asupra situației de criză în care se află astăzi
Sfânta Biserică. Doar un asemenea Sinod are competența să îi judece pe ierarhii care au semnat în Creta;
• nu-i catalogăm drept eretici la propriu (excomunicați) pe adepții ecumenismului (ierarhii semnatari în Creta și
alți simpatizanți), ci doar ca propovăduitori în public și cu capul descoperit ai unei erezii;
• recunoaștem că sunt valide Sfintele Taine săvârșite în Biserica Ortodoxă Română. Ierarhii nefiind condamnați
sinodal, Tainele săvârșite de ei sunt valide. Recomandăm însă poporului drept credincios să dea dovadă de
discernământ duhovnicesc, să lupte împotriva ecumenismului și să participe la sfintele slujbe săvârșite de clericii
care mărturisesc ortodox și nu impun erezia ecumenismului, chiar dacă au oprit sau nu pomenirea;
• nu pomenim alt ierarh, nu creăm structuri separate și nu înființăm biserici paralele, rămânând fii ai Bisericii
Ortodoxe Române.

Considerăm că toată această situație ar fi fost evitată dacă ierarhii noștri ar fi avut o deschidere sinceră față de cei
care le-au transmis din timp neliniștile lor față de documentele propuse dezbaterii și aprobate ulterior în Creta. Credem
că nu este târziu nici acum ca sinodalii să se dezică de învățăturile greșite promovate prin Sinodul tâlhăresc din Creta
printr-o mărturisire publică de credință, din care să fie clar pentru toți, clerici și mireni, că sunt în dreapta credință.
Astfel ar da dovadă de maximă responsabilitate față de mântuirea păstoriților lor atât de tulburați de evenimentele care
au zguduit Sfânta noastră Biserică.
Atragem atenția că cei care privesc cu indiferență la amploarea pe care o ia erezia ecumenismului prin adoptarea ei
la Sinodul din Creta sau consideră drept schismă întreruperea pomenirii, cât și cei care se folosesc de această măsură
într-un mod ce conduce la schismă se abat de la duhul Ortodoxiei, aflându-se luptători împotriva Duhului Sfânt. Ne
rugăm ca Dumnezeu să izbăvească Biserica Sa din ghearele ereziei, de aceea considerăm că este fundamental ca toți cei
cu cuget ortodox să păstrăm și să trăim adevărul de credință întru legătura păcii, folosindu-ne de oprirea pomenirii sau
de alte mijloace de mărturisire.

Data: 10.12.2017
Ierom. Macarie Banu
Ierom. Atanasie Parfeni
Ierom. Lavrentie Carp
Ierom. Eftimie Mitra

56
III. Poziții de respingere a „Sinodului” din Creta
1. Patriarhia Antiohiei nu recunoaște Marele Sinod Ortodox din Creta6

Sinodul a fost prezidat de Preafericitul Părinte Patriarh Ioan X, cu participarea episcopilor Sfântului Scaun al Antiohiei.
Traducerea integrală a fost realizată după un document primit pe adresa Redacţiei ŞTIRI, în exclusivitate pentru
Agenţia de Ştiri Lăcaşuri Ortodoxe, de KSLCatalin:
„Părinţii i-au felicitat pe fiii lor duhovniceşti, cu ocazia Sărbătorii Sfinților Petru și Pavel, conducători sfinți, slăviţi
și întru tot lăudaţi Apostoli și întemeietori ai Sfântului Scaun al Antiohiei. Acest lucru se vede, acolo unde Ucenicii au
format primii creştini, acolo unde fiii lor continuă să-L mărturisească pe Hristos Cel Înviat, în mod special în iubita
noastră Antiohie și în Siria martiră, în Libanul suferind şi în Irakul rănit și în toate ţările Golfului și Arhiepiscopiile din
străinătate, în cele două Americi, Australia și Europa. Părinții le-au reamintit fraţilor lor, de Mitropolitul Paul (Yazigi),
Arhiepiscop de Alep, care a fost răpit de peste 3 ani, în toiul unei orbiri intenționate a tuturor. IPS Mitropolit Pavel,
împreună cu fratele său Mitropolit Youhanna (Ibrahim) și cu toți cei răpiți, trebuie să rămână permament prezenţi în
rugăciunile credincioșilor și, în fiecare zi, în mărturisirea Bisericii. Părinţii înalță rugăciuni, pentru odihna sufletelor
tuturor celor martirizaţi doar pentru că erau creştini, și cer, în rugăciune, înaintea tronului divin, ca Dumnezeu să
întărească Biserica Sa și să le dea fiilor Săi puterea și înțelepciunea de a-L mărturisi cu fidelitate, aici și acum, pe Hristos
Cel Înviat din morți.
Părinţii au discutat problema Marelui Sinod Ortodox, pe care Biserica Ortodoxă l-a pregătit pentru convocare de
mai mult de 50 de ani. Biserica Antiohiană a cerut să fie amânată convocarea acestui Sinod, în scopul consolidării
unităţii pan-ortodoxe, asigurării unanimităţii ortodoxe cu privire la chestiunile discutabile ale agendei sale și a asigurării
condițiilor eclesiologice necesare participării tuturor Bisericilor autocefale Ortodoxe.
Întrucât solicitarea antiohiană de amânare a Sinodulului, alături de cererile Bisericilor din Rusia, Bulgaria și Georgia,
nu au fost acceptate;
Întrucât fusese prevăzut, inițial, ca Sinodul să fie un Sinod pan-ortodox, dar a fost convocat în absența a patru
Biserici autocefale care reprezintă mai mult de jumătate din credincioșii ortodocși din lume;
Întrucât această întâlnire a ignorat necesitatea stabilirii sinodalităţii ortodoxe, bazată pe comuniunea euharistică
totală între Biserici - care este baza formării acestei sinodalității - în special prin ignorarea căutării unei soluții la
agresiunea pornită de Patriarhia Ierusalimului asupra competenţelor canonice ale Scaunului Antiohiei înainte de
convocarea Sinodului, printr-o decizie luată de către Patriarhia Ecumenică de a amâna negocierile până după Consiliu;
Întrucât declarațiile şi deciziile emise de către participanți au învinuit pe nedrept Bisericile absente, absolvind de
vină părţile care au condus etapa pregătitoare, și după ce au luat la cunoştinţă declarațiile din timpul întrunirii, pozițiile
adoptate în cadrul întâlnirii de pe insula Creta, și toate aberaţiile care au circulat recent, Părinții au de făcut următoarele
observații:
Mai întâi: Părinții afirmă că lucrarea ortodoxă comună se bazează pe participarea și unanimitatea tuturor Bisericilor
autocefale Ortodoxe. Vor să reamintească faptul că acest principiu nu este o nouă poziție antiohiană, ci este un principiu
ortodox fix, stabilit de Patriarhul Ecumenic Athenagoras, vrednicul de pomenire, la lansarea lucrărilor pregătitoare ale
Sinodului. El a fost urmat de succesorul său Patriarhul Dimitrie, vrednic de pomenire, în timpul căruia au fost formulate
regulamentele pentru ședințele pregătitoare pre-sinodale. Articolele acestor reglementări arată, în mod clar, că orice
convocare a unei lucrări sinodale, chiar dacă aceasta are nivelul unei reuniuni pregătitoare, se face de către Patriarhul
Ecumenic, doar după aprobarea Primaţilor tuturor Bisericilor, și că toate deciziile sunt luate în unanimitate, de către
toate Bisericile autocefale, înainte ca acestea să fie prezentate Marelui Sinod.

6 Sursa: LONews, https://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/22846-comunicat-patriarhia-antiohiei-nu-


recunoaste-marele-sinod-ortodox-din-creta.html
59
În al doilea rând: Părinții reamintesc că Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a subliniat, de asemenea,
acest principiu, în cadrul reuniunilor pregătitoare pre-sinodale. În mod special, acesta a decis să suspende lucrările
comisiei pregătitoare din 1999, din cauza retragerii unei Biserici de la întâlnirea menționată. Acest fapt a avut ca rezultat
renunţarea la lucrările pregătitoare pentru Marele Sinod, pentru o perioadă de 10 ani. Părinţii se întreabă, astfel, cum
poate fi posibil ca absența unei Biserici să ducă la suspendarea lucrărilor pregătitoare ale Sinodului, iar unii să considere,
acum, că este permisă convocarea şi întrunirea «Marelui Sinod», în absența celor patru Biserici Ortodoxe autocefale?
În al treilea rând: Părinții remarcă faptul că principiul unanimității fusese reafirmat la relansarea lucrărilor pregătitoare
ale Sinodului, în 2009. Pe parcursul celei de-a patra conferințe pregătitoare, care a avut loc în 2009, consilierul delegaţiei
antiohiene, Dl Albert Laham, vrednicul de pomenire, a subliniat necesitatea respectării acestui principiu în procesul de
luare a deciziilor, reamintind că, în cazul în care nu există unanimitate asupra unui anumit subiect, acest subiect să fie
amânat în comisia de pregătire, pentru studii suplimentare, aşa cum prevede Regulamentul de procedură al conferințelor
pan-ortodoxe pre-sinodale. La acel moment, propunerea a fost salutată de către toate Bisericile participante, inclusiv de
președintele conferinței. Această propunere a condus la luarea unei decizii privind problema diasporei și a adunărilor
episcopale.
În al patrulea rând: Părinții reiterează poziția antiohiană, care solicită realizarea unui acord prin asigurarea
unanimităţii tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale, pe temele aflate pe ordinea de zi, având ca scop întărirea unităţii
ortodoxe în faza de pregătire, conform tradiției ortodoxe. Biserica Antiohiei nu se aștepta ca acest principiu stabil, care
tocmai a fost amintit, să devină o chestiune controversată, iar acest principiu stabil să fie sfidat de către cei care l-au
stabilit inițial și l-au apărat ca pe o garanție a unității ortodoxe. Această unitate nu poate fi realizată, dacă oricare dintre
Biserici este exclusă din procesul de luare a deciziilor sau în cazul în care propunerile sale sunt ignorate. Aici am dori
să menționăm faptul că Sinaxa Primaţilor Bisericilor, care a avut loc în ianuarie 2014, a afirmat acest principiu atunci
când a hotărât ca toate deciziile din timpul Sinodului și din perioada de pregătire care urmează, să fie luate prin consens.
Părinţii se întreabă, cum poate fi realizat acest consens, odată ce a existat refuzul Bisericii antiohiene, față de deciziile
Sinaxelor menționate mai sus (2014) și Chambesy (2016)? Cum ar fi putut fi atins acest consens în Creta, în absența a
patru Biserici Ortodoxe?
În al cincilea rând: Părinții reafirmă poziția antiohiană, care solicită amânarea convocării Marelui Sinod în cazul în
care nu există unanimitate asupra temelor sale - şi care nu este nici ea o noutate. Biserica Antiohiană s-a exprimat, în mod
clar, privind propria poziție, în toate etapele de pregătire a Sinodului în cursul ultimilor doi ani. Această poziție a fost în
conformitate cu rolul pe care l-a avut Antiohia, refuzând întotdeauna să fie ignorată vreuna dintre Bisericile Autocefale
în lucrarea ortodoxă comună. Prin urmare, tot ceea ce a fost publicat în mass-media, despre o acceptare implicită a
Bisericii Antiohiene de a participa la Sinod, a fost incorect, și toată analiza privind dimensiunile politice ale absenței
Antiohiei de la întâlnirea din Creta rămâne o analiză politică complet falsă. Acceptarea Antiohiei de a participa la lucrările
pregătitoare, nu presupunea concesie din partea ei, privind pozițiile menționate mai sus. Mai degrabă, participarea ei a
fost un efort de a elimina toate obstacolele care existau, și încă mai exista, înainte de convocarea Sinodului.
În al şaselea rând: Părinții sunt surprinși de pozițiile unor Biserici care au solicitat, recent, ca principiul unanimității
să fie ocolit sau ca acest principiu să fie interpretat într-un mod diferit față de cel hotărât de Regulamentul de procedură
al Conferințelor pan-ortodoxe pre-sinodale, adoptat în 1986, semnat de toți reprezentanții, și în consecință, utilizat chiar
și în cadrul conferinței pregătitoare din octombrie 2015. Aceştia se declară, de asemenea, surprinşi de toate pozițiile
recente, care au susţinut că o convocare a Sinodului la data specificată ar fi fost mai importantă decât sinodalitatea
Bisericii și unitatea ei. În această privință, Biserica Antiohiei ar dori să le mulţumească tuturor Bisericilor care au aprobat
poziția ei de drept, în special Bisericilor din Rusia, Georgia, Bulgaria și Serbia.
În al șaptelea rând: Părinții ar dori să le reamintească fraților care s-au întrunit în Creta, articolul 17 din
Regulamentul de procedură al Conferințelor pan-ortodoxe pre-sinodale, adoptat în 1986, care consideră că în cazul
în care un singur subiect specific, discutat în timpul conferinței, nu este acceptat în unanimitate, decizia privitoare

60
la acesta este abandonată și este predată Secretariatului reuniunii pregătitoare presinodale pentru studii suplimentare
și de pregătire, conform procedurii recunoscute la nivel pan-ortodox. De asemenea, textul celui de al 4-lea articol al
aceluiași Regulament de procedură, prevede că: «nu este permis să se elimine sau să se adauge vreun subiect, de pe
lista de subiecte care a fost pregătită și convenită la nivel pan-ortodox, cel puțin până după ce studiul se încheie». După
aceea, Sfântul şi Marele Sinod poate fi convocat. Părinții se întreabă, cum a putut fi lansat apelul de convocare a Marelui
Sinod, înainte de finalizarea lucrărilor de pregătire a subiectelor de pe agendă: două Biserici au avut rezerve privind
documentul «Căsătoria și impedimentele sale» iar Biserica Antiohiană a refuzat să fie eliminate trei subiecte principale
din Agendă (al calendarului bisericesc, al dipticelor și al proclamării autocefaliei).
În al optulea rând: Părinții subliniază în faţa noii realităţi cu care se confruntă lumea ortodoxă, ca urmare a reuniunii
din Creta, că unanimitatea Bisericilor Ortodoxe rămâne temelia de aur pentru asigurarea unităţii lumii ortodoxe. Părinţii
consideră că această temelie este, și va rămâne, baza solidă pe care ar putea fi depășite repercusiunile reuniunii din Creta.
În al nouălea rând: În ceea ce privește unele dintre vocile care au considerat că întâlnirea din Creta ar fi fost un
Sinod Ecumenic care ar fi avut loc după principiile de convocare ale unui Sinod Ecumenic, Părinţii noştri ar dori să le
reamintească acelor frați că de la începutul secolului al XX-lea, Bisericile Ortodoxe au decis să înlocuiască convocarea
unui Sinod Ecumenic, cu convocarea unui Sinod Pan-ortodox. Reglementările de pe ordinea de zi și de lucru ale acestuia
au fost stabilite de adunarea care a avut loc în Rodos, în 1961. Lucrările de pregătire au continuat timp de cinci decenii şi
jumătate. Bisericile au fost de acord, dat fiind caracterul extraordinar al acestui Sinod Pan-Ortodox, ca nu toți episcopii
din lumea ortodoxă să fie prezenţi la el, așa cum o cerea tradiția ortodoxă, și ca toate deciziile să fie luate prin consensul
tuturor Bisericilor autocefale, pe baza unui vot al fiecărei Biserici Autocefale. Acest proces respinge orice pretenție de a
considera că întâlnirea din Creta ar fi fost un Sinod Ecumenic, căruia să i se aplice reglementările Sinodului Ecumenic.
De asemenea, participanții s-au obligat să respecte regulile corespunzătoare de procedură, în cazul în care au căutat să-l
considere un Sinod Pan-ortodox. Această cerinţă nu a fost îndeplinită, din motivele menționate mai sus.
Astfel, părinții Sfântului Sinod al Antiohiei au menționat că întâlnirea din Creta nu a îndeplinit nici măcar
condițiile necesare la convocarea unei conferințe presinodale pentru Marele Sinod, în conformitate cu Regulamentul
de procedură al conferințelor pan-ortodoxe pre-sinodale, adoptat în 1986, care este încă valabil până în prezent.
Prezentul Regulament de procedură precizează că, convocarea unei conferințe necesită aprobarea Întâistătătorilor
tuturor Bisericilor Ortodoxe (articolul 2), și că această decizie se ia prin unanimitatea tuturor Bisericilor autocefale
Ortodoxe (articolul 16), iar aceste condiții nu au fost îndeplinite de întâlnirea din Creta.
Prin urmare, Părinții Sfântului Sinod au hotărât, în ​​unanimitate, următoarele:
1. Consideră întâlnirea din Creta, ca fiind o reuniune preliminară a Sinodului Pan-ortodox, şi prin urmare, consideră
documentele acestuia ca nefiind finale, ci încă deschise discuțiilor și amendamentelor, în vederea convocării
Marelui Sinod Panortodox, în prezența și cu participarea tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale.
2. Refuză să i se atribuie un caracter sinodal oricărei reuniuni ortodoxe care nu implică toate Bisericile autocefale
Ortodoxe, și subliniază faptul că principiul unanimității rămâne fundamentul esențial pentru relațiile ortodoxe
comune. Astfel, Biserica Antiohiei refuză ca întâlnirea din Creta să fie numită «Marele Sinod Ortodox» sau
«Sfântul şi Marele Sinod».
3. Afirmă că tot ceea ce a fost emis în cadrul reuniunii din Creta, deciziile și alte lucruri, sunt fără caracter obligatoriu,
pe orice cale, pentru Patriarhia Antiohiei și a întregului Răsărit.
4. Solicită «Comitetului pentru monitorizarea problemelor Sinodului» să studieze rezultatele și consecințele
întâlnirii din Creta și să ofere un raport detaliat către Sfântul Sinod al Antiohiei, pentru următoarea sa reuniune.
5. Trimite o scrisoare privind decizia Sfântului Sinod al Antiohiei, tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale, precum
și autorităților civile și religioase din străinătate.
6. Face apel la credincioși, să-i însoțească pe Părinții Sfântului Sinod al Antiohiei în rugăciune, pentru păstrarea și
manifestarea totală a unității mărturisirii creștin-ortodoxe în lumea de astăzi”.

61
2. Comunicatul integral al Sinodului Bisericii Ortodoxe din Bulgaria despre Sinodul din Creta7

„Sinodul care a avut loc în Creta nu este nici Mare, nici Sfânt, nici panortodox”

În data de 29 noiembrie 2016, Biserica Ortodoxă a Bulgariei a adoptat o poziție privind Sinodul din Creta și în
special textul Sinodului intitulat „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul [și nu „ansamblul” – după cum se menționează
în traducerea oficială franceză, n.tr.fr.] lumii creștine”. Publicăm mai jos textul integral al Sfântului Sinod [al Bisericii
Ortodoxe Bulgare]:

„Poziția Sfântului Sinod [al Bisericii Ortodoxe Bulgare] cu privire la Sinodul din Creta (2016) și textul „Relațiile
Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare, în sesiunea sa din 15 noiembrie (protocolul Nr. 22) s-a întrunit în
ansamblul său și a examinat textul documentului „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, adoptat de
Sinodul care a avut loc anul acesta în Creta, și a luat următoarea poziție:
În timpul sesiunii din 1 iunie 2016, Protocolul nr 12, Sfântul Sinod, reunit în ansamblul său, a decis să propună
amânarea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, astfel încât pregătirea pentru realizarea sa să fie continuată.
În caz contrar, Sfântul Sinod a hotărât că Biserica Ortodoxă Bulgară nu va participa la acesta.
Ulterior, Sfintele Sinoade al altor Biserici Ortodoxe locale, participante la organizarea Sfântului și Marelui Sinod al
Bisericii Ortodoxe au intervenit cu propuneri similare. Apoi, patru Biserici locale autocefale au declarat neparticiparea
lor (în ordine cronologică): Biserica Ortodoxă Bulgară (Decizia din 1 iunie a acestui an), Patriarhia Antiohiei (decizia
din 6 iunie a acestui an), Biserica Ortodoxă a Georgiei (decizia din 10 iunie a acestui an), Biserica Ortodoxă Rusă
(decizia din 13 iunie a acestui an). Între 16 și de 27 iunie a acestui an, la Academia Ortodoxă din Creta, Republica
Grecia, s-a făcut Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe planificat, dar fără participarea a patru biserici locale și în
absența Bisericii Ortodoxe autocefale din America (OCA), recunoscută ca atare de către Biserica Ortodoxă Bulgară și a
cărei participare de la început nu a fost prevăzută, nici măcar ca invitație, la Sinod fiind prezenți reprezentanți ai presei
și invitați ai comunităților religioase eterodoxe (romano-catolici, anglicani și alții).
Sinodul realizat în Creta a votat și a adoptat cu unele modificări șase documente presinodale și, de asemenea, „Enciclica”
și „Mesajul” său. 33 de episcopi care au participat la Sinod nu au semnat documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu
restul lumii creștine”, iar unii ierarhi nesemnatari (printre care teologi ortodocși cu autoritate) au publicat explicații
despre poziția lor. În scrisoarea sa, protocolul № 798 din 14.07.2016 (referința recepției sale la Cancelaria Sinodului
Bisericii Ortodoxe din Bulgaria având Nr. 498 din 20.09.2016), Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a trimis
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare documentele votate și adoptate de Sinod. După o traducere specializată,
efectuată de către un traducător autorizat, în scopul dat, Mitropoliții eparhioți [ai Bisericii Ortodoxe Bulgare] au primit
aceste documente.

Prima concluzie importantă este că, în comparație cu textele lor presinodale, documentele votate și adoptate de
Sinodul din Creta au suferit unele modificări, dar acestea nu sunt esențiale și sunt insuficiente astfel încât documentele
cu pricina să fie adoptate la nivel panortodox.

7 Sursa: Graiul Ortodox, https://graiulortodox.wordpress.com/2016/12/22/comunicatul-integral-al-sinodului-al-bisericii-


ortodoxe-din-bulgaria-despre-sinodul-din-creta-si-cel-mai-controversat-document-al-sau-sinodul-care-a-avut-loc-in-creta-nu-
este-nici-mare-nici-sfan/
62
I. În documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”

1. În ceea ce privește textul de la punctul 4, se poate spune că Biserica Ortodoxă sub „unirea tuturor”, a înțeles
întotdeauna unirea cu ea sau întoarcerea în sânul său prin Sfântul Botez, Sfânta Mirungere și Pocăință a tuturor
celor care rătăcesc după căile acestei lumi și care s-au separat de ea prin erezie și schismă, conform regulilor
canonice ale Bisericii. Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică nu și-a pierdut niciodată unitatea în
credință și comuniunea în Duhul Sfânt și nu poate accepta expresia de „restabilire a unității” cu „alți creștini” dat
fiindcă unitatea menționată este neschimbată în Trupul lui Hristos și că numai unitatea și unicitatea constituie
proprietățile esențiale ale Bisericii. La fel cum Biserica Ortodoxă nu poate adopta, de asemenea, diversele învățături
și concepte, pe baza cărora eterodocșii își fondează unitatea menționată și nici astfel de teorii cu privire la existența
unei anumite „unități” aparente a tuturor cultele creștine ca, de exemplu, învățătura despre „Biserica nevăzută”,
„teoria ramurilor”, „teologia baptismală” sau „egalitatea denumirilor[dogmelor n.n.]”. Toate aceste teorii au
legătură cu învățătura scolastică despre „harul creat” al Duhului Sfânt, care a fost sinodal condamnată de Sfânta
Biserică. Dacă, în schimb, vom accepta o astfel de doctrină, existența harului divin în diferite confesiuni creștine,
care se deosebesc prin diferite denumiri calitative și cantitative, se poate atunci să fie fondată. Conform acestei
teorii eterodoxe, se admite că, cu condiția ca actele liturgice să fie realizate într-o comunitate creștină, ele pot să
producă, în diferite moduri, viața harică, care variază în funcție de starea fiecărui cult. Această teorie teologică
afirmă că așa-numitele acte liturgice pot face accesibilă mântuirea creștinilor comunităților corespunzătoare
cărora le aparțin. Din cauza existenței presupuse a harului în orice confesiune creștină, ar trebui să se întreprindă
eforturi comune, astfel încât să se realizeze plinătatea unității în Hristos (cf. Decretului ecumenismului al
Conciliului Vatican II).
2. În ceea ce privește căutarea „unității pierdute a tuturor creștinilor”, exprimată și confirmată prin paragraful 5,
considerăm că acest lucru este inacceptabil și inadmisibil, dat fiind faptul că Biserica Ortodoxă nu și-a pierdut
niciodată unitatea intrinsecă, în ciuda ereziilor și schismelor care constituie o cădere din Trupul Bisericii, fără
ca acest Trup să-și piardă integritatea ontologică primordială, care rezultă din indivizibilitatea ontologică a
Ipostasului lui Hristos.
3. La punctele 6, 16 și 20 este recunoscută „denumirea istorică” „a altor Biserici și Confesiuni creștine eterodoxe
care nu sunt în comuniune cu ea”, în ciuda faptului că, la punctul 1 din document este afirmat un alt lucru,
și anume că nici o comunitate sau eretică sau schismatică nu poate fi numită doar „biserică”. Existența unei
multitudini de biserici este inacceptabilă, în conformitate cu dogmele și canoanele Bisericii Ortodoxe. In plus, se
pleacă inițial de la principiul, exprimat în paragraful 2, că „Biserica Ortodoxă îşi fundamentează unitatea Bisericii
pe faptul că ea a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, cât şi pe comuniunea în Sfânta Treime şi în
Sfintele Taine. Această unitate se exprimă prin succesiunea apostolică şi tradiţia patristică şi este trăită până astăzi
în sânul ei.” Adăugarea expresiei „denumirea istorică” cât și explicația conform căreia confesiunile eterodoxe nu
sunt în comuniune cu Biserica Ortodoxă nu elimină caracterul problematic și eronat al textului dat. În paragraful
menționat la punctul 6 al documentului, sunt juxtapuse realități contradictorii. Folosirea termenului „ortodox”
raportat la Biserica Una, Sfânta, Sobornicească și Apostolică și care constituie o denumire istorică confirmată,
diminuează realitatea și semnificația ei? Orice denumire care apare în istorie, reflectă o esență definită, o realitate
existentă. În caz contrar, ea este un concept fără reprezentare reală, doar un nume fără un obiect real, care să-l
exprime sau să-l reflecte. Un astfel de nume fără obiect real este o ficțiune.

Într-o astfel de configurație, trebuia atunci să se menționeze în documentul sinodal că „denumirea istorică” a
„bisericilor” aplicată comunităților care s-au despărțit de Biserica Ortodoxă, este o denumire fictivă, fără referire reală

63
la realitate. Dacă nu vom enunța rezerva în cauză, denumirea istorică „Biserici eterodoxe” va avea o referință adevărată
istorică, la care se raportează. Adică noi recunoaștem existența reală a altor Biserici, distincte de cea Ortodoxă, ceea ce
vine în contradicție clară cu punctul 1 și cuvintele inițiale ale punctului 6 al documentului (Biserica Una și Unica).

4. Afirmația de la punctul 12 conform căreia „în timpul desfăşurării dialogurilor teologice, scopul comun al tuturor
este același: restabilirea unităţii în credinţa cea adevărată şi în iubire” este prea simplistă și nu este exhaustivă,
de dimensiunea procesului. Unitatea presupune identitatea credinței, unanimitate și unitate de acțiune în toate
definițiile dogmatice și rânduielile ecleziale, confirmate de Sinoadele Ecumenice, precum și în tradiția liturgică
și viața sacramentală în Duhul Sfânt. Modul de a realiza această unitate se bazează pe pocăință, Spovedanie în
credința ortodoxă și Botez.
5. La punctul 20, se afirmă că „Perspectivele dialogurilor teologice angajate de Biserica Ortodoxă cu ceilalți creştini
sunt întotdeauna determinate pe baza principiilor eclesiologiei ortodoxe şi a criteriilor canonice ale tradiţiei
bisericeşti deja constituite.” dar, ar fi mai corect să se înlocuiască „tradiţiei bisericeşti deja constituite” prin”
tradiția Bisericii Ortodoxe”.
6. Impresia generală a documentului dat este următoarea: el conține numeroase expresii ambigue și termeni
eclesiologici improprii. De asemenea, este un fapt important că scopul fundamental al dialogurilor teologice
cu confesiunile eterodoxe nu este pus în evidență într-un mod exhaustiv și cuprinzător, și anume întoarcerea
eterodocșilor, în conformitate cu rânduiala canonică, în sânul Bisericii Ortodoxe. În mod similar, fundamentele
și principiile esențiale ale dialogurilor date nu sunt clar formulate. În schimb, la punctul 16 și la următoarele,
organizația neguvernamentală „Consiliul Mondial al Bisericilor” la care, slavă Domnului!, Biserica Ortodoxă
Bulgară nu mai participă de mult, este legitimat.
7. Contrar obiectivului principal pe care l-am menționat mai sus, la punctul 6 din document (punctele 9, 10, 11, 12,
13, 14 și 15), metodologia de desfășurare a diferitelor dialoguri este reglementată în mod consecvent și exhaustiv.
8. Textul de la punctul 22 presupune infailibilitatea Sinodului care s-a întâlnit în Creta și atitudinea necritică față
de acesta, dat fiind că la paragraful în cauză, se afirmă că „păstrarea credinţei ortodoxe autentice este asigurată
numai prin sistemul sinodal, care constituie dintotdeauna, în sânul Bisericii, cea mai înaltă autoritate în aspecte de
credinţă şi reguli canonice” Dar, putem menționa perioade întregi din istoria eclezială care arată că criteriul final
al confirmării Sinoadelor Ecumenice este conștiința dogmatică vigilentă a întregii plerome ortodoxe. Sistemul
Sinoadelor Ecumenice și panortodoxe nu poate să asigure în mod automat și mecanic corectitudinea credinței
mărturisită de creștinii ortodocși.

II. Concluzii principale

Sinodul care a avut loc în Creta nu este nici Mare, nici Sfânt, nici panortodox.

1. Și acest lucru, atât din cauza neparticipării unui număr de Biserici locale autocefale, cât și a greșelilor organizatorice
și teologice care s-au permis. In ciuda acestui fapt, respectam și apreciem eforturile tuturor organizatorilor și
participanților pentru realizarea acestuia.
2. Examinarea atentă a documentelor adoptate la Sinodul din Creta ne duce la concluzia că unele dintre ele conțin
afirmații neconforme cu învățătura Bisericii Ortodoxe și tradiția dogmatică și canonică a Bisericii, în duhul și
litera Sinoadelor Ecumenice și locale.
3. Documentele adoptate în Creta sunt subiectul unei noi discuții teologice, în scopul de a le rectifica, a le reformula
și a le corecta sau de a le înlocui cu alte (documente noi), în duhul și conform tradiției Bisericii.

64
Biserica Ortodoxă Bulgară este o parte inseparabilă, un mădular viu al Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească și
Apostolică. Ca parte a Trupului lui Hristos pe teritoriul local al Bulgariei și a eparhiilor bulgare în străinătate, Biserica
Ortodoxă Bulgară va continua în viitor, de asemenea, să rămână în comuniune euharistică frățească, în comuniune
spirituală, dogmatică și canonică cu toate celelalte Biserici ortodoxe locale – atât cu cele care au participat la Sinodul din
Creta cât și cu cele care s-au abținut. Biserica nu este o organizație laică, ci un organism divino-uman. Ea nu trebuie să fie
subiectul în viața sa sinodală, influențelor intereselor politice și seculare și divizărilor care decurg. Capul ei este Domnul
Iisus Hristos, care este „Calea, Adevărul și Viața”.
Principiile de autocefalie și sinodalitate ale vieții ecleziale nu numai că nu se contrazic, ci se completează reciproc,
rezultând unul din altul și se regăsindu-se într-o unitate deplină”.

Sursa: Biserica Ortodoxă a Bulgariei http://www.bg-patriarshia.bg/news.php?id=220554


Sursa traduceri : http://corortodox.blogspot.gr/2016/12/comunicatul-integr

3. Hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la Documentele adoptate la


Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta – adoptată în ședința din 29 noiembrie – 2
decembrie8

Capitolul Relațiile bisericești externe

„Sfântul Sinod aprobă activitățile externe ale Bisericii Ortodoxe Ruse ca fiind îndeplinite de Preafericirea Sa
Patriarhul și de Sfântul Sinod în colaborare cu Departamentul de Relații Externe al Bisericii vizând, în primul rând,
consolidarea unității Sfintei Biserici, dezvoltarea relațiilor frățești cu Bisericile ortodoxe locale, precum și colaborarea
cu alte confesiuni creștine în protejarea valorilor moralei creștine și combaterea viciilor sociale periculoase, opoziția
față de discriminarea și persecuția creștinilor, dialogul cu reprezentanții altor tradiții religioase capabile să se opună
extremismului, terorismului, defăimarea religiei, a xenofobiei și a altor vicii sociale periculoase, manifestări de intoleranță
și susținerea protejării locurilor sfinte și a locurilor de cult religios și pace și armonie în societate.
Sfântul Sinod aprobă evaluarea făcută asupra rezultatelor Sfântului Sinod care a reunit arhiereii a zece Biserici
Ortodoxe locale și care au avut loc pe insula Creta între 18-26 iunie 2016. Acest Sinod nu poate fi privit ca ecumenic
și deciziile luate nu pot fi considerate ca fiind obligatorii pentru întreaga Biserică Ortodoxă deoarece, în absența
acordului unui număr de Biserici Ortodoxe autocefale locale, principiul consensului a fost încălcat deși desfășurarea
Sinodului a avut loc la un moment unanim convenit din timp. În același timp, trebuie să recunoaștem Sfântul Sinod din
Creta drept un eveniment important în istoria Bisericii Ortodoxe.
O analiză a documentelor Sfântului Sinod din Creta, încredințată de Sfântul Sinod Comisiei Sinodale biblice-teologice,
a arătat că unele dintre ele conțin formulări neclare și ambigue, care nu ne permit să le considerăm expresii exemplare
ale adevărurilor ortodoxe din credința și tradiția Bisericii. Acest lucru este valabil mai ales pentru documentul „Relația
Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, care nu a fost semnat de două treimi din membrii delegației Bisericii
Ortodoxe Sârbe și nici de către unii episcopi ai altor biserici locale care au participat la lucrările Sinodului din Creta,
ceea ce mărturisește o diferență semnificativă de opinie în legătură cu acest document chiar și între participanții la
Sinodul din Creta.
8 Sursa: Porunca Iubirii - Revistă ortodoxă de misiune și informare, http://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/1987/poziția-
oficială-a-sfântului-sinod-al-bisericii-ortodoxe-ruse-cu-privire-la-sfântul-și-marele-sinod-al-bisericii-ortodoxe-din-creta
65
Membrii Sfântului Sinod iau notă de atitudinea ambiguă față de Sinodul care a avut loc în Creta în familia Bisericilor
Ortodoxe locale, menționând comentariile emise de Sfintele Sinoade ale Bisericilor din Antiohia (27 iunie 2016),
Bulgaria (15 noiembrie 2016) și Georgia (22 decembrie 2016), care au exprimat diverse observații critice față de Sinodul
din Creta. De asemenea, ierarhii unui număr de Biserici locale și Sfânta Koinotită a mănăstirilor din Muntele Athos au
oferit comentarii detaliate asupra documentelor Sfântului Sinod din Creta și asupra deciziilor pe care le-a adoptat.
Sfântul Sinod își exprimă convingerea că păstrarea și întărirea unității Sfintei Biserici Ortodoxe, independent
de poziția sa față de Sinodul din Creta, este sarcina comună a tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale locale, atât a
acelora care au participat la Sinod în Creta, precum și a acelora care s-au abținut de la a lua parte la el. În această
privință, sprijinirea cooperării inter-ortodoxe dobândește o importanță deosebită”.

4. Întreruperea pomenirii Arhiepiscopului ecumenist al Tesalonicului de către Părintele


Theodoros Zisis9

Iată ce spune Părintele Theodoros Zisis în declarația de oprire a pomenirii:

„Din categoria episcopilor ecumeniști faceți parte și Înaltpreasinția Voastră Arhiepiscop al Salonicului domnule
Antim, așa cum v-am explicat în scrisoarea pe care v-am trimis-o, răspunzând la scrisoarea părintească, în ghilimele, și
învățătorească în care îmi spuneți să încetez a vorbi împotriva ecumenismului și a Sinodului din Creta, pentru ca să
nu răscolesc conștiința oamenilor, a pleromei Bisericii.
Mi-ați arătat în modul cel mai clar (cu capul descoperit) identitatea Dumneavoastră cu erezia ecumenistă, prin
primirea laudativă a Sinodului din Creta prin poziția pe care ați avut-o în Sinodul Ierarhiei Bisericii Greciei din 23-26
Noiembrie 2016 și prin ordinul de citire a mincinosul text intitulat „Către popor” în toate Bisericile din Salonic.
Oricât ați încerca Dumneavoastră și toți ecumeniștii ca să justificați Sinodul din Creta, nu aveți sorți de izbândă,
pentru că acesta nu e nici Sfânt, nici Mare, nici Sinod, așa cum rezultă din mărturia pleromei Bisericii.
Pentru că am cazul episcopului care învață cu capul descoperit erezia, așa cum arată Canonul 15 de la I-II
Constantinopol de pe timpul Sfântului Fotie cel Mare, rezumând toată tradiția apostolică și patristică a Bisericii, de
aceea întrerup pomenirea numelui dumneavoastră la toate Sfintele Slujbe, începând de astăzi, simbolică fiind ziua
aceasta, anume Duminica Ortodoxiei!
Nu poate să rabde conștiința mea preoțească, ca astăzi Biserica Sfinților Părinți și a Sfintelor Sinoade să condamne
toate ereziile și pe iconomahi și în același timp să recunoască pe eretici ca biserici și să accepte că suntem împreună
cuprinși cu (oferim eclezialitate) iconomahii, protestanții, papistastașii și cu „Consiliul Mondial al Bisericilor”.
Pomenind numele Dumneavoastră ar însemna că (prin pomenire) aș declara că aș fi și eu ecumenist, cum că aș
avea aceeași credință cu Dumneavoastră și aș minți pe Hristos Dumnezeu care se află pe Sfânta Masă (în momentul
pomenirii în Sfânta Liturghie), asa cum mințiți Dumneavoastră acum și foarte mulți din Mitropoliții Greciei de Nord și
Greciei de Sud, cum că Patriarhul Ecumenic Bartolomeu și Sinodul Greciei ar „Drept învăța Cuvântul Adevărului Tău
(a lui Dumnezeu)”.
M-aș bucura foarte mult dacă și Dumneavoastră ați respecta canonul 15 de la I-II Constantinopol, adică veți lăuda
lupta mea pentru Dreapta Credință sau măcar mă veți lăsa să continui lucrarea mea învățătorească și Sfintele Slujbe în
Biserica unde slujesc, și anume Sfântul Antonie.
9 Sursa: Ortodoxia Catholica, https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2017/03/07/momentul-istoric-al-intreruperii-
pomenirii-arhiepiscopului-ecumenist-al-tesalonicului-de-catre-parintele-theodoros-zisis/
66
Eu nu părăsesc Biserica Sfântul Antonie, (slujesc aici fără a vă pomeni, și nici nu voi pomeni vreun alt episcop în loc).
Aseară am fost sunat de un mitropolit care m-a rugat să nu opresc pomenirea pentru că se va face mare tulburare.

A venit timpul să se facă tulburare, să se trezească oamenii din somnul ecumenist!!!”

traducere preot Matei Vulcanescu, Mitropolia Pireului

5. Mitropolitul Ierotheos Vlachos explică: „De ce nu am semnat”10

Mitropolitul Ierotheos Vlachos, de Nafpaktos și Agios Vlasios: „S-au publicat diferite comentarii referitoare la
poziția pe care am avut-o la Sfântul și Marele Sinod față de textul intitulat: „Relațiile Bisericii Ortodoxe față de restul
lumii creștine”. Unii scriu că nu l-am semnat, alții că l-am semnat cu rețineri, iar alții că l-am semnat pur și simplu.
Prin această declarație a mea confirm că într-adevăr nu am semnat acest text și că, în plus, mi-am exprimat reținerile
față de textele „Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană” și „Taina Nunții și impedimentele la aceasta”, la
anumite puncte pe care le-am dezvoltat în intervențiile mele din timpul sesiunilor Sinodului.
Mai ales cu privire la primul text menționat, „Relațiile Bisericii Ortodoxe față de restul lumii creștine”, vreau să spun
că, într-adevăr, nu am semnat, și aceasta după o cugetare profundă, bazându-mă pe criterii teologice.
Nu este încă timpul să dezvolt toate argumentele mele istorice și teologice, lucru pe care îl voi face când voi analiza
mai general toate procedurile și atmosfera pe care am constatat-o pe durata desfășurării sesiunilor Sfântului și Marelui
Sinod. Aici voi menționa succint câteva motive particulare.
[În decizia mea de a nu semna,] am avut în vedere faptul că nu au fost acceptate toate hotărârile unanime ale Sinodului
Bisericii Greciei, nu doar în ce privește formularea „Biserica Ortodoxă cunoaște existența istorică a celorlalte confesiuni
și comunități creștine”, dar și în alte 4-5 cazuri.
Am fost de acord de la început să particip la Sfântul și Marele Sinod ca membru al delegației Bisericii Greciei, mai
înainte însă am așteptat hotărârile Sinodului din mai 2016, pentru a decide definitiv dacă voi fi prezent sau nu la Sinod.
Când am constatat că hotărârile Sinodului Elen sunt importante și unanime, am decis să particip la Sfântul și Marele
Sinod ca să le susțin.
Încă de la început mă problematiza întreaga structură și modul de gândire al textului, pentru că acesta a rezultat din
combinarea a două texte diferite, dar până la sfârșit am tot sperat că va fi corectat și prin propunerile altor Biserici. Însă
în cele din urmă am observat că amendamentele care au fost propuse de Biserici nu au fost toate acceptate în text din
diferite motive.
Mitropolitul Pergamului, care, evident, în calitate de consilier, la îndemnul Patriarhului, era ultimul evaluator al
propunerilor, fie le respingea, fie le corecta, fie le adopta și evaluarea lui era acceptată de către Biserica Constantinopolului
și de către celelalte Biserici.
Astfel, după părerea mea, textul nu era gata pentru a fi emis de Sfântul și Marele Sinod, dat fiind că până în ultima
clipă, înainte de semnarea lui, se tot corecta și prelucra, încă și la traducerea acestuia în celelalte trei limbi – franceză,
engleză și rusă – s-a lucrat până în ultima clipă.
Acesta este motivul pentru care unele Biserici, încă de la început, au cerut retragerea textului pentru o mai amplă
elaborare. De asemenea, se cuvine precizat că textul este mai degrabă diplomatic și fiecare poate să îl folosească după
cum preferă.
10 Sursa: Atitudini, https://www.atitudini.com/2016/07/mitropolitul-ierotheos-vlachos-explica-de-ce-nu-am-semnat/
67
Așa cum am susținut la sesiunea Sfântului și Marelui Sinod, textul nu are o bază eclesiologică riguroasă, iar subiectul
referitor la definiția Bisericii și a membrilor acesteia a fost unul dintre cele aproximativ 100 de subiecte propuse pentru
Sfântul și Marele Sinod, dar între timp a fost scos de pe ordinea de zi, cu perspectiva că va avea loc o mai amplă discuție
și dezbatere, și ulterior se va decide în acest sens.
Trebuia, prin urmare, mai întâi să se discute și să se definească ce este Biserica și care sunt membrii acesteia și abia
apoi să se stabilească poziția eterodocșilor. De asemenea, dacă semnam acest text, în fapt aș fi tăgăduit tot ce am scris
de-a lungul timpului pe teme de eclesiologie pe baza Sfinților Părinți ai Bisericii. Și nu puteam face acest lucru.
Nu se poate înțelege deplin de ce am refuzat să semnez, dacă nu dau și unele informații despre felul cum reprezentanții
Bisericii Greciei în acel moment au schimbat hotărârea omofonă a Sinodului Bisericii Greciei, [pe care au fost
mandatați să o reprezinte].
După cum se știe, inițial Sinodul Elen, în sesiunea din mai 2016, a hotărât în plen să propună amendamentul „Biserica
Ortodoxă cunoaște existența istorică a altor confesiuni și comunități creștine” și acesta a fost modificat prin propunerea:
„Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici și confesiuni creștine eterodoxe”.
Diferența dintre cele formulări este evidentă. Vineri, când s-a discutat textul respective, discuția a ajuns într-un impas
la paragraful 6, unde se vorbea despre denumirea eterodocșilor. Biserica României au propus să fie numiți ”Confesiuni
și Comunități Eterodoxe”. Biserica Ciprului a propus să fie numiți ”Biserici Eterodoxe”. Și Biserica Greciei a propus să
fie numiți ”Confesiuni și Comunități Creștine”. Întrucât Biserica României și-a retras propunerea, se discuta între
propunerea Bisericii Ciprului, care a fost acceptată de celelalte Biserici, și propunerea Bisericii Greciei.
La o discuție particulară a delegației noastre, care a avut loc vineri la prânz, s-a hotărât să rămânem statornici în
hotărârea plenului Sinodului și să se propună soluții alternative, adică să se scrie ”Biserica Ortodoxă cunoaște existența
eterodocșilor” sau ”a altor creștini” sau ”a creștinilor neortodocși”.
Pentru că propunerile Bisericii Greciei nu au fost acceptate, Patriarhul Ecumenic, la sesiunea din după-amiaza de
vineri a propus în public să aibă loc o discuție între Mitropolitul Pergamului și mine [Mitropolitul de Nafpaktos], pentru
a se găsi o soluție. Mitropolitul Pergamului nu s-a arătat dispus pentru așa ceva, iar eu am declarat că aceasta nu este o
chestiune personală, ca să îmi asum o asemenea răspundere, ci este o chestiune care privește întreaga delegație a Bisericii
Elene. Atunci Patriarhul Ecumenic i-a propus Arhiepiscopului Atenei să se găsească în orice caz o soluție.
Sâmbătă dimineață, înainte de sesiunea Sinodului, delegația noastră s-a întâlnit pentru a decide în acest sens.
Arhiepiscopul Atenei și întregii Grecii, Ieronim, într-o abordare democratică, a menționat că există trei soluții concrete.
Prima este să rămânem statornici în hotărârea plenului Sinodului Elen; a doua să depunem o nouă propunere, despre
care nu știu cum a apărut și cine a propus-o, adică să propunem formularea: „Biserica Ortodoxă acceptă denumirea
istorică a celorlalte Biserici și Confesiuni Creștine eterodoxe”, cu o rațiune a ei particulară; și a treia, să acceptăm
propunerea Bisericii Ciprului, care propus formularea „Biserici eterodoxe”.
A avut loc o discuție și membrii delegației noastre au decis prin vot asupra celor trei propuneri. Eu, personal, am
susținut prima propunere, cu formulările alternative care au fost menționate anterior, în timp ce toți ceilalți
prezenți au votat noua propunere, cea de-a doua.
Am considerat că această propunere nu a fost cea mai adecvată din punct de vedere istoric și teologic și am declarat
imediat în față tuturor celor prezenți că nu voi semna textul acesta, dacă va fi depusă această propunere, însă, de dragul
unității, mă voi abține de la orice discuție. Prin urmare, și din acest motiv, nu pot semna textul.
Încă un motiv, care nu este, desigur, esențial, dar are o greutate specială, este că s-a exercitat o puternică critică
verbală față de Biserica Greciei pentru hotărârile acesteia. Desigur, Arhiepiscopul Atenei și Întregii Grecii, Ieronim,
a respins printr-un cuvânt foarte important această atitudine injurioasă.
În cele din urmă însă, această reacție a jucat un rol psihologic în configurarea celeilalte propuneri. Asupra mea
personal, cel puțin, s-a exercitat o presiune serioasă și o abordare injurioasă din partea unor ierarhi, datorită poziției

68
mele și am fost informat că s-au exercitat presiuni și asupra altor arhierei ai Bisericii Greciei. Și pentru că întotdeauna
acționez cu calm, sobrietate și în mod liber, nu puteam să accept asemenea practici injurioase.
Acestea sunt cele mai importante motive care m-au determinat ca, deplin conștient și într-o abordare teologică, să
refuz să semnez.
Desigur, în ultimul text care a fost publicat [pe situl Sfântului și Marelui Sinod] a fost folosit și numele meu, cum că,
chipurile, aș fi semnat textul, cu siguranță, pentru că am fost membru al Delegației Bisericii Greciei.
Închei spunând că acestea sunt doar câteva date din cele petrecute legat de acest subiect. Mai multe voi scrie ulterior,
când voi analiza și problematica propunerii finale pe care a depus-o Biserica Greciei – din punct de vedere istoric și
teologic și care a fost acceptată în textul oficial”.

Sursa: http://www.romfea.gr/epikairotita-xronika/9157-naupaktou-ierotheos-giati-den-upegrapsa
Traducere: Tatiana Petrache

6. Sinaxa Clericilor și Monahilor din Grecia – 19 Decembrie 2017


IPS Serafim de Pireu sprijină pe cei care au întrerupt pomenirea, fără alte extreme11

În dată de 19 Decembrie 2017 a avut loc Sinaxa Clericilor şi a Monahilor din Grecia, care a avut loc în Tesalonic, în
Sala Institutului de Studii Patristice.
Cu această ocazie preşedintele Institutului de Studii Patristice, părintele Theodoros Zisis, care este şi preşedinte al
comitetului organizator al Sinaxei Clericilor şi Monahilor din Grecia, a prezentat un istoric al Sinaxei din ultimul an.
Părintele Grigorie Hatzinikolau, Stareţul Mănăstirii Sfânta Treime (Ano Gatzeea) va găzdui în continuare Sinaxa la
Volos. La Sinaxa participă clerici şi pomenitori şi nepomenitori.

A fost prezentat Calendarul tipărit pentru anul 2018, ce conţine sărbătorile Sfinţilor ce au oprit pomenirea de-a lungul
istoriei de 2000 de ani de creştinism ortodox sau au subliniat importanța mărturisirii şi a opririi pomenirii episcopilor
ce învăţau erezii. Redăm câteva nume: Sfântul Grigorie Teologul, Cuviosul Macarie, Cuviosul Nikita Mărturisitorul,
Sfântul Gherman al Constantinopolului, Sfântul Serghie Mărturisitorul, Sfântul Nichifor al Constantinopolului, Sfântul
Iustin Popovici, Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ghenadie
Scholarios, Sfântul Theodor Studitul, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Ştefan cel Nou, Sfântul Ioan Damaschin şi alţii.

A fost prezentată Broşura „Oprirea pomenirii nu este schisma”, scrisă de părintele Theodoros Zisis.

Părintele Theodoros Zisis a fost felicitat de Mitropolitul Serafim al Pireului pentru curajul mărturisirii şi al
dragostei pentru Ortodoxie şi pentru oprirea pomenirii Arhiepiscopului Antim al Salonicului care a semnat erezia din
Creta, predica erezia în Arhiepiscopia Salonicului şi i-a interzis prin document oficial Părintelui Theodoros Zisis să
mai predice împotriva ecumenismului sau a pseudo-sinodului din Creta, pentru care motiv Părintele Theodoros Zisis
a recurs la ultima măsură canonica şi anume aplicarea Canonului 15 de la I-II Constantinopol (întreruperea pomenirii
numelui arhiepiscopului Antim la toate sfintele slujbe).

11 Sursa: http://ortodoxinfo.ro/2017/12/21/sinaxa-clericilor-si-monahilor-din-grecia-19-decembrie-2017-ips-serafim-de-
pireu-sprijina-pe-cei-care-au-intrerupt-pomenirea-fara-alte-extreme/
69
Părintele Theodoros Zisis a fost izgonit din Biserica Sfântul Antonie unde slujea, iar acum slujeşte împreună cu
părintele Nikolaos Manolis şi părintele Fotios Vezinias într-o sală amenajată în oraşul Tesalonic special pentru Sfânta
Liturghie. La această Sfântă Liturghie participă sute de oameni, spaţiul fiind neîncăpător.

Am să redau câteva din punctele dezbătute de broşura:

1. Ne îngrădim de erezie, nu de Biserică.

Este foarte important discernământul spiritual al Părinţilor care să călăuzească viaţa noastră. Sinaxa Clericilor şi
Monahilor respinge cu fermitate două extreme în care unii fraţi antiecumeniști au căzut:

Prima extremă (să-i spunem de-a stânga) este a celor care spun că cine întrerupe pomenirea episcopului sau este
schismatic, pentru că episcopul ar fi „izvorul preoţiei”(iar nu Hristos, Marele Arhiereu) şi în felul acesta oricine s-ar
îngrădi pe sine de episcopul şi preotul ce ar predica o erezie ar fi schismatic. Din păcate această mentalitate este de
influenţă latină, papală, învăţătură scolastică bazată pe teoria episcopocentristă, episcopul, indiferent de învăţătura lui,
este infailibil, episcopatul lui lucrează ex opere operato – un fel de papa local.

A doua extremă (să-i spunem de-a drepta) este a celor care au întrerupt pomenirea şi susţin că Biserica rezidă numai
în cei care au întrerupt pomenirea, iar cei care nu au întrerupt pomenirea, chiar dacă sunt în mărturisire ortodocși, ei
sunt de fapt eretici, pe baza teoriei vaselor comunicante (deşi ereziarhii nu au fost condamnaţi de un Sinod). Această
teorie este de fapt o filosofie de tip protestant, care dinamitează în fapt sistemul sinodal al Bisericii, cei care hotărăsc
acum cine face şi cine nu face parte din Biserică fiind o mână de oameni care refuză comuniunea cu Bisericile Locale
(episcopii şi sinoadele) ce mărturisesc ortodox, provocând schismă în Biserică. Aceştia se caracterizează prin lipsa
discernământului duhovnicesc, a dragostei şi a bunei rânduieli şi a lipsei ascultării de conglăsuirea părinţilor. E foarte
interesant că ei se contrazic flagrant în afirmații – la început au avut o poziție echilibrată, apoi schimbându-se radical,
dovedind astfel o lipsă de stabilitate duhovnicească.

Ambele extreme au ca numitor comun respingerea credincioşilor de la Sfântul Potir, şi lipsa de conslujire cu preoţii
mărturisitori pomenitori sau cu cei nepomenitori, în cazul celor pomenitori.

2. Sfintele Taine sunt valide şi fără pomenirea episcopilor (se referă la episcopii dovediți a fi eretici – un episcop
care cugetă eretic, dar nu propovăduiește public erezia, nu i se poate opri pomenirea, sau pe bază de bănuială, etc)

Bineînțeles că nu oricărui episcop i se întrerupe pomenirea, ci numai a celui care învață erezia ecumenistă, a semnat
în Creta, nu se dezice de pseudo-sinod, etc.
Oprirea pomenirii să nu se facă fără sfătuire și discernământ duhovnicesc, fără povățuitor şi fără multă răbdare şi
așteptare. Oprirea pomenirii nu este un act de bravură, ci este un act de credință adâncă şi maturitate duhovnicească ce
trebuie să cântărească bine acest gest ultim folosit ca armă împotriva ereziei.

3. Sfânta Liturghie nu se ţine în numele episcopului

4. Ecumenismul este erezie întru cunoștință. El a fost subliniat ca erezie de Sfinţii Părinţi contemporani – Sfântul
Paisie Aghioritul, Sfântul Serafim Sobolev, Sfântul Averchie de Jordanville, Sfântul Iustin Popovici, etc.

70
Linia pe care o păstrează Sinaxa Clericilor și a Monahilor este o linie a discernământului duhovnicesc, aceasta Sinaxă
nu are autoritatea şi nici nu încearcă să traseze linia graniţei Bisericii doar la nepomenitori, ci scopul ei este de a ţine
trează linia ortodoxă care are ca bază Mărturisirea Ortodoxă a Credinţei şi utilizarea tacticilor care se impun de la
Biserică Locală la Biserică Locală, fiecare tactică fiind folosită în funcţie de căderea Bisericii Locale sau din contră de
stabilitatea Bisericilor Locale în Adevăr; avem exemplul multor Mitropoliţi din Serbia care nu au semnat în Creta textul
eretic vădit, a multor Mitropoliţi din Grecia care au făcut la fel, a Bisericii Bulgare, a multor Mitropoliţi din Biserica Rusă
care recent a respins pseudo-sinodul din Creta, a Bisericii Georgiene şi a Bisericii Antiohiene).

Sinaxa Clericilor şi Monahilor este alcătuită din părinţi şi monahi pomenitori şi nepomenitori, dar toţi sunt în acelaşi
cuget, anume Mărturisirea Dreptei Credinţe.

A consemnat,
de la Sinaxa Clericilor şi Monahilor
părintele Matei Vulcănescu
Protoprezbiter al Sfintei Mitropolii a Pireului

7. Mitropolia Pireului - Părintele Anghelos Anghelakopulos:


sfătuiri legate de oprirea pomenirii ierarhilor ce învață erezia

CONTRIBUȚIE PE TEMA ÎNTRERUPERII POMENIRII

Tema cea mai arzătoare, fierbinte și actuală, care preocupă actualitatea bisericească în ultima vreme și îndeosebi după
Pseudo-Sinodul din Creta (iunie 2016) este aceea a căii bisericești, canonice și patristice de întrerupere a pomenirii
numelor Patriarhilor, Arhiepiscopilor, Mitropoliților și Episcopilor ecumeniști la sfintele slujbe și la dumnezieasca
Liturghie.
În privința aceasta am dori să punctăm următoarele:

1) Întreruperea pomenirii numelor Episcopilor ecumeniști se cuvine să fie aplicată conform cu predania explicată
ortodox a Bisericii, cu practica explicată corect a Sfinților Părinți, cu canonul apostolic 31 și cu canonul 15 al Sinodului
I-II explicate corect.
Ar putea întreba cineva: De ce nu au fost date canoane specifice pe această temă atât de serioasă, în afară de cele două
de mai sus? Răspunsul este foarte simplu. Nu era nevoie de așa ceva pentru că, din primele timpuri creștine, întreruperea
oricărei legături cu oricine propovăduia o erezie era un fapt dat. Sfântul Marcu Evghenicul, el însuși un mare luptător de
prim rang pentru Ortodoxie, într-un loc minunat al său face referire în această privință: «Toți învățătorii Bisericii, toate
Sinoadele și toate dumnezeieștile scrieri îndeamnă a fugi de cei de alt cuget și a ne distanța de comuniunea cu ei». Acesta
este cugetul general al Bisericii noastre și pentru aceasta nu s-au ocupat special de ea sfintele canoane.

2) Canonul 31 apostolic stabilește cu precizie că: «Dacă vreun preot, disprețuindu-și propriul episcop, ar face adunare
(slujbă) fără el și ar înființa alt altar, fără să acuze pe episcop în privința bunei-credințe sau a dreptății, să fie caterisit
ca un iubitor de stăpânire, căci este tiran! De asemenea, și ceilalți clerici și câți se vor adăuga lui! Iar laicii să se afurisească!
Iar acestea să se facă după primul, al doilea și al treilea îndemn din partea episcopului»12.
12 CUVIOSUL NICODIM AGHIORITUL, Pidalion, ed. Β. Ρηγόπουλος, Θεσ/κη 2003, p. 39-40.
71
Sfântul Nicodm Aghioritul, explicând canonul de mai sus, menționează: «Ordinea ține laolaltă și cele cerești, și cele
pământești, după Grigorie Teologul. Deci trebuie ca buna rânduială să fie păzită mereu ca una coezivă și constitutivă, dar
mai ales în privința fețelor bisericești, care au nevoie să-și cunoască fiecare propriile lor măsuri și limitele propriei rânduieli,
ca să nu le depășească. Ci toți Preoții, Diaconii și clericii să se supună propriului lor Episcop, iar Episcopii propriului lor
Mitropolit și Mitropoliții propriului lor Patriarh. De aceea și canonul apostolic de față stabilește astfel: Preotul care a vrut
să-și disprețuiască propriul Episcop și, fără să cunoască despre el că greșește evident fie în privința bunei-credințe, fie în
privința dreptății, altfel spus, fără să cunoască despre el că este eretic sau nedrept în mod evident, a vrut să-și strângă
deoparte pe creștini și a vurt, după ce și-a zidit altă biserică, să slujească separat, fără permisia și încuviințarea Episcopului
lui, unul ca acesta să fie caterisit ca un iubitor de stăpânire deoarece caută ca un tiran să uzurpe prin forță și tiranie
autoritatea cuvenită Episcopului său. Dar și ceilalți clerici câți sunt de acord cu el la o astfel de dezertare, să fie caterisiți
și ei la fel, iar laicii să fie excomunicați. Totuși acestea să se facă după ce Episcopul îi îndeamnă cu dulceață și blândețe de
trei ori pe cei ce s-au despărțit de el să părăsească această mișcare și ei rămân în convingerea lor. Iar cei care se despart de
Episcopul lor înainte de o cercetare sinodală pentru că el propovăduiește public o opinie greșită (kaodoxie) sau erezie,
unii ca aceștia nu numai că nu sunt pasibili de certarea de mai sus, ci se vor învrednici și de cinstea cuvenită celor
ortodocși, după canonul 15 al Sinodului I-II».

3) Canonul 15 al Sinodului I-II din vremea Sfântului Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului (861)
stabilește precis: «Cele hotărâte în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se
potrivesc pentru patriarhi. Așa încât, dacă vreun prezbiter, episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea
cu propriul său Patriarh şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci,
înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea lui definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu
totul străin de toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit
pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Cei
ce se despart pe sine de comuniunea cu întâiul stătător pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de
Părinţi, fireşte de acela care propovăduieşte erezia public şi o învață cu capul descoperit în Biserică, unii ca aceştia
nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul episcop înainte
de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat episcopi, ci
pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de
schisme și de dezbinări»13.
Sf. Nicodim Aghioritul, explicând canonul de mai sus, menționează: «Acelea pe care le-au hotărât canoanele de
mai sus (13 și 14) despre Episcopi și Mitropoliți, aceleași le hotărăște cu mult mai mult prezentul canon despre Patriarhi,
spunând că oricare Preot sau Episcop sau Mitropolit a vrut să se despartă de comuniunea cu Patriarhul lui și nu-i mai
pomenește numele după obicei (adică Mitropolitul singur, căci preotul pomenește numele Episcopului său, iar Episcopul pe
al Mitropolitului său) înainte de a înfățișa la un Sinod cele împotriva Patriarhului lor și să fie el condamnat de Sinod, toți
aceștia, spun, să fie caterisiți deplin, Episcopii și Mitropoliții de toată lucrarea arhieriei, iar preoții de cea preoțească. Numai
că acestea să se facă dacă se despart preoții de Episcopii lor, Episccopii de Mitropoliții lor și Mitropoliții de Patriarhii lor
pentru o învinuire oarecare, fie aceasta desfrânare, ieroselie (furt de cele sfinte) și altele». Într-o notă la acest punct Sfântul
menționează: «Cu toate că și canonul 31 apostolic îl judecă fără de vină pe cel care se desparte dacă-l cunoaște că este
doar nedrept». Iar dacă întâistătătorii menționați sunt eretici și propovăduiesc cu îndrăzneală erezia lor… (Sfântul
menționează într-o notă la acest punct: «Din acest cuvânt al canonului se vădește că nu trebuie să se despartă cineva,
după Balsamon, de Episcopul său dacă el are o erezie pe care o păstrează, totuși, în ascuns și nu o propovăduiește. Căci
el eventual iarăși se va îndrepta după aceea de la sine».) …și de aceea se despart cei de sub ei și, încă înainte să se facă

13 Ὅ. π., σ. 358.
72
o judecată sinodală despre această erezie, acești despărțiți nu numai că nu sunt condamnați pentru despărțire, ci
sunt vrednici de cinstea cuvenită ca ortodocși, deoarece nu au provocat schismă în Biserică prin această despărțire,
ci mai degrabă au eliberat Biserica de schisma și de erezia acestor pseudo-episcopi».
Canonul de mai sus este în acord și cu alte sfinte canoane ale Sinoadelor Locale și Ecumenice, precum 31 apostolic,
6 al Sinodului Local din Gangra (340), 5 al Sinodului Local din Antiohia (341), 10, 11 și 62 ale Sinodului Local din
Cartagina (419), 18 al Sinodului IV Ecumenic (451), 31 și 32 ale Sinodului VI Ecumenic (691) și 12, 13 și 14 ale Sinodului
I-II (861).
Canonul 15 al Sinodului I-II este compus din două părți.

Prima parte începe de la pasajul «Cele hotărâte…» și se încheie cu pasajul «…rup unirea Bisericii». Această parte
este continuarea celor două sfinte canoane anterioare, 13 și 14, care vorbesc despre interdicția întreruperii pomenirii
numelui Mitropolitului de către diaconi și preoți și a Episcopului de către Mitropolit (de fapt, a Mitropolitului de către
Episcop n.tr.). Acum canonul 15 se referă la interdicția întreruperii pomenirii numelui Patriarhului de către Mitropoliți
și Episcopi. Interdicția aceasta are putere «în privința celor ce se depărtează sub pretextul unor învinuiri oarecare de
întâistătătorii proprii» și «înainte de înfățișarea sinodală și deplina lui condamnare». Adică interzice canonul acesta
întreruperea pomenirii numelui Patriarhului pentru teme de administrație și morale înainte de condamnarea lui
sinodală, pentru că cei ce întrerup pomenirea fac schismă și rup unitatea Bisericii.

Partea a doua începe de la pasajul «Căci cei ce pentru o erezie…» și se sfârșește cu pasajul «…s-au silit să o izbăvească».

4) Conform explicării lui Balsamon, dascălul Bisericii, acelea ce au fost hotărâte de canoanele 13 și 14 de mai sus,
aceleași le hotărăște chiar mult mai mult prezentul canon (15) despre Patriarhi, spunând că Preotul sau Episcopul sau
Mitropolitul care va cuteza să se separe de comuniunea cu Patriarhul său și nu pomenește numele lui după obicei înainte
de a înfățișa mai întâi cele împotriva Patriarhului lor în Sinod și el să fie condamnat de Sinod, aceștia toți, zice, să fie
caterisiți deplin. Atunci a întrebat unul din Părinți: Dacă pentru o pricină binecuvântată, de ex. pentru pretextul
ereziei, va opri cineva pomenirea superiorului său înainte de a aștepta decizia sinodală, de ce să fie el pedepsit cu
caterisirea? Atunci au zis Părinții că toate acestea pe care le-am hotărât se înțeleg când e vorba de o chestiune oarecare
de delict, pe baza căreia cineva se rupe de superiorul său și în acest mod rupe unirea Bisericii. Totuși, dacă nu pentru
o pricină de delict, ci, precum am zis, pentru o erezie care a fost condamnată de Biserică, se va separa cineva de
superiorul său, oprind pomenirea lui, a celui ce (superiorul) învață fără să roșească învățături străine de dogma
dreaptă a Bisericii, penru acesta este îngăduit, dacă vrea, să se despartă de comuniunea cu superiorul său chiar și
înainte de a fi emisă o decizie de condamnare sinodală, dar cu mult mai mult și după aceasta. Drept pentru care
acesta nu numai că nu este pedepsit cu caterisirea, conform cu dispoziția generală a acestui canon, ci mai ales va fi
cinstit ș.c.l. Deci, pe scurt, canonul de față spune următoarele:

Se interzice pe mai departe, pentru preîntâmpinarea schismelor, să întrerupă subalternul pomenirea superiorului
său înainte de a se face judecată sinodală și de a se emite o decizie de condamnare împotriva superiorului. Iar pe cel
ce cutează să încalce această dispoziție îl pedepsește cu caterisirea. Ca excepție, atunci este lăsat nepedepsit liber în
alegerea lui să procedeze la discreție și, dacă vrea să oprească pomenirea fără să aștepte decizia Sinodului, când este
vorba de o erezie recunoscută ca atare de Biserică (sancționată de Sfintele Sinoade), pe care o învață acest superior,
drept care cel ce întrerupe pomenirea în această situație nu numai că nu este pedepsit, dar este și vrednic de cinste.
Pasajul «dacă se îngrădește de el, adică se desparte de comuniunea cu întâistătătorul lui» semnifică alegerea, adică
dacă va vrea, și nu impunerea întreruperii pomenirii. Prin urmare, în caz de erezie, când se lasă la alegerea oricui,

73
cel ce urmează canonul general, adică cel ce pomenește până să fie emisă o decizie sinodală, este bine și cel ce
întrerupe pomenirea fără să aștepte decizia Bisericii, adică înainte de a fi emisă o decizie sinodală, este și el corect.
Acesta din urmă mai ales este vrednic de cinste. Toate acestea se fac în mod excepțional numai când este vorba de o
erezie cunoscută, care a fost condamnată ca atare de Biserică.

Canonul 15 al Sinodului I-II nu stabilește nicăieri interdicții pentru pomeniri și pedepse veșnice pentru cei care
nu întrerup pomenirea. Canonul nu ar putea să fie atât de nedrept și să amenințe cu caterisirea și cu pedeapsa veșnică
automat, odată cu delictul, și să nu ia în considerare puțina instruire a preoților în majoritate, care, neavând cunoștințele
teologice necesare pentru a discerne dacă superiorul lor, pe care-l urmează și-l pomenesc așteptând judecata Bisericii,
este eretic de fapt sau nu. În nici o parte a acestui canon nu este stabilită interdicția pomenirii și pedeapsa veșnică pentru
cei ce pomenesc, fie și dacă este eretic superiorul lor, înainte ca Biserica să expună decizia ei. Atunci, desigur, cei ce
pomenesc vor fi vinovați dacă, după decizia de condamnare a Bisericii, continuă să pomenească14.
Considerăm nimerit să menționăm aici cele pe care le accentuează cunoscutul Episcop canonist sârb Milaș în
studiul lui special la canonul de mai sus și în acest punct: «Dacă Episcopul sau Mitropolitul sau Patriarhul va începe să
propovăduiască public în biserică o învățătură eretică opusă ortodoxiei, atunci cei supuși lui și-au agonisit dreptul totodată
și obligația de a se delimita în acest caz de aceia, drept pentru care nu numai că nu vor să fie supuși nici unei pedepse
canonice, dar vor să fie și lăudați în plus, câtă vreme prin aceasta nu au condamnat și nu s-au răsculat împotriva unor
Episopi legitimi, ci dimpotrivă, a unor pseudo-Episcopi și pseudo-învățători. Nici nu au creat în felul acesta schismă în
Biserică, ci dimpotrivă, au izbăvit Biserica de schismă și de dezbinare».15

5) Sfinții Părinți ai Sinodului I-II (861), vrând să dea un final schismelor care tulburau Biserica în sec. VIII și IX, au
legiuit canoanele 13, 14 și 15, prin care interzic aspru ortodocșilor să întrerupă pomenirea numelor întâistătătorilor
bisericești ai lor înainte de judecarea lor sinodală. Ca să nu se înțeleagă, totuși, că prin această interdicție este anulat
dreptul ortodocșilor să întrerupă pomenirea înainte de o judecată sinodală față de cei ce propovăduiesc vreo erezie,
înțelepții Părinți au pus la finalul canonului 15 explicația suplimentară: Nu este supus pedepselor sfintelor canoane cel ce
se rupe, înainte de o judecată sinodală, de episcopul care propovăduiește vreo erezie; dimpotrivă este vrednic de laudă.
«Îngrădirea» esențială derivă de la verbul «a îngrădi», care înseamnă «a fortifica, a închide cu ziduri, a ridica un
zid despărțitor» conform cu Lexicoanele și cu Marele Dicționar Liddell - Scott al Limbii Eline Vechi. Prin urmare, și
cuvântul «îngrădire» înseamnă «închidere prin ziduri, fortificație». Iar zidul pe care-l ridică cineva pentru a se apăra se
numește gard. Îngrădire nu înseamnă a ieși cineva în afara zidului cu privire la Biserică, după cum greșit cred cei mai
mulți. Clericul îngrădit din cauza ereziei învederate a episcopului său, construiește un zid în interiorul Bisericii care îl
separă de episcopul eretic până să vină un Sinod Ortodox ca să-l caterisească pe episcopul eretic dacă nu se pocăiește.
Este evident că folosirea cuvântului «îngrădire» presupune faptul că există o primejdie, un dușman pentru care înalță
cineva un zid pentru prevenție față de el. Înțelesul acesta al îngrădirii este introdus în limbajul bisericesc din canonul 15
al Sinodul I-II din timpul marelui Fotie (861), când este foarte evident și mai strălucit decât soarele care este primejdia
care impune îngrădirea. Aceasta este erezia și episcopii eretici.

14 Cei din Sfântul Munte care pomenesc și zelotiștii, adică izvorul edificator despre pomenire, cel care este demonstrat
prin dumnezeieștile și sfintele canoane și prin faptele drepte ale Bisericii Ortodoxe de Răsărit luptătoare a lui Hristos, ed. Ε. Ι.
Στουγιαννάκη, Παπαμάρκου 46, Θεσ/κη 1933, σσ. 50-53.
15 ἐν : PRAVILA PRAVOSLAVNE CZORYES TUMACENJIMA, II, NOVI SAD 189, 66, 290, 291. Σχ. βλ. ΙΕΡΟΜΟΝΑΧΟΣ
ΧΡΥΣΑΝΘΟΣ ΑΓΙΟΡΕΙΤΗΣ, Τά σαθρά ἐπιχειρήματα τῶν φιλοοικουμενιστῶν, ἤτοι ἀπαντήσεις εἰς ὅσα λέγουν, διαδίδουν καί
γράφουν οἱ Φιλοοικουμενισταί ἐναντίον τῶν σημερινῶν Ὁμολογητῶν, κληρικῶν καί λαϊκῶν τῆς Ὀρθοδόξου Πίστεως, Καψάλα
Ἁγίου Ὄρους 1995, σ. 13.
74
Deci în cazul acesta este furnizată clericului posibilitatea să se îngrădească și «înainte de o cercetare sinodală», să
înalțe un zid de apărare, să blocheze erezia, să se fortifice. Deci nu există nici o îndoială că îngrădirea este îngrădire
de erezie, și nu de Biserică, de pseudo-episcopi, și nu de episcopii adevărați. Întreruperea pomenirii nu scoate în afara
Bisericii, nici nu conduce la schismă.
Conform sfintelor canoane și învățăturii unanime patristice, întreruperea pomenirii și a comuniunii bisericești
înainte de judecarea sinodală cu întâi-stătătorii bisericești este îngăduită numai când există motive dogmatice, adică este
propovăduită o erezie «cu capul descoperit», public, cu îndrăzneală, fără rușine și fără roșeală în Biserică. Sfinții Apostoli
au îngăduit întreruperea comuniunii bisericești pe motive de «bună-credință și dreptate». Cuvântul «dreptate» firește că
putea să fie răstălmăcit ușor cu consecința că intervin diferite schisme pe probleme «vindecabile», și nu pentru motive
dogmatice. În final, Sfinții Părinți de la Sinodul I-II (861) din vremea Sfântului Fotie au legiuit trei canoane succesive
(13, 14 și 15) prin care interzic strict întreruperea comuniunii bisericești înainte de o judecată sinodală cu episcopii care
cădeau în unele «delicte», în afară de propovăduirea unei erezii. În acest fel Părinții au explicat canonul apostolic 31 și au
exprimat cugetul ortodox care a fost propovăduit cu deplină unanimitate de către Sfinții Părinți.
Prin urmare, întreruperea pomenirii numelui Episcopului se face numai când există o erezie, numai pentru delicte
dogmatice, și nu pentru unele morale (de ex. curvia, ieroselia ș.a.). Este interzisă întreruperea comuniunii bisericești fără
motive de credință. Desigur, canonul 31 apostolic mai dă dreptul să oprească preotul pomenirea numelui Episcopului lui
pentru motive de dreptate. Ultimul canon l-a aplicat Cuviosul Teodor Studitul în cazul cunoscut al disputei adulterine
și pe baza aceasta a întrerupt pomenirea Patriarhului Iosif de Constantinopol. Cuviosul a procedat foarte corect, pentru
că în epoca lui exista și avea tărie numai canonul 31 apostolic. Cuviosul s-a născut în 759 și a adormit în 826. Nu fusese
convocat încă Sinodul I-II pentru a emite canonul 15 al lui. Acesta a fost convocat după 35 de ani, în 861. Cuviosul a
aplicat acrivia. Totuși, contemporan cu Sfântul Teodor a fost și și Sfântul Nichifor, mai apoi Patriarh de Constantinopol,
care a aplicat iconomia și nu a întrerupt pomenirea Patriarhului Iosif, ci a avut comuniune cu el. Deci vedem că pe tema
întreruperii pomenirii pe subiecte de dreptate în epoca aceea a fost aplicată acrivia și iconomia, care sunt două vâsle cu
care înaintează corabia Bisericii. Biserica în general nu a blamat pe nici unul din cei doi, nici nu le-a impus vreo certare,
ci i-a proclamat pe amândoi drept sfinți ai ei. Astăzi, în general, este în vigoare poziția fermă a canonului 15 al Sinodului
I-II că este îngăduită întreruperea pomenirii exclusiv și numai pentru teme de erezie.
Va trebui să fie spus că întreruperea pomenirii numelor Episcopilor ecumeniști după acrivie ar trebui să fie un fapt
aici și acum pe motiv de comuniune cu erezia prin legăturile și rugăciunile dese în comun și slujirile pe jumătate. Linia
roșie pentru aplicarea întreruperii pomenirii este erezia. Totuși, din cauza neștiinței, a lipsei de instruire, a indiferenței, a
nepăsării și a fricii este aplicată până acum iconomia cu o toleranță extremă. Linia roșie, care fusese pusă până adineauri,
picătura care a umplut paharul pentru întreruperea pomenirii numelor Episcopilor ecumeniști fără altă amânare, a
fost slujirea în comun și Potirul comun Papa cu Patriarhul, adică comuniunea intersacramentală, intercommunion.
Astăzi, totuși, după Pseudo-Sinodul din Colimbari și acceptarea lui din partea majorității atâtor Episcopi, linia roșie
pentru aplicarea întreruperii pomenirii numelor Episcopilor ecumeniști a fost mutată și coborâtă și este recunoașterea
sinodală a eclezialității pentru eretici, eterodocși, lucru pe care l-a făcut Pseudo-Sinodul din Colimbari. Necondamnarea
ereticilor este răul Pseudo-Sinodului din Creta.

6) Conform reputatului și excelentului canonist, fericitul Arhimandrit Epifanie Teodoropulos, canonul 15 al


Sinodului I-II este potențial, și nu obligatoriu. Adică nu pretinde clericilor să oprească neapărat pomenirea episcopului
care învață erezii înainte de condamnarea lui, ci le oferă pur și simplu posibilitatea. Dacă vreun cleric, spune canonul,
se rupe de un astfel de episcop «înainte de cercetarea sinodală», nu încalcă deloc legea, de aceea nici nu este supus unei
certări, ci mai degrabă este vrednic de laudă. Totuși, dacă alt cleric nu săvârșește aceasta, ci, fără să îmbrățișeze învățăturile
Episcopului, continuă pomenirea lui, așteptând o cercetare și condamnare sinodală, nu este osândit deloc de canon.

75
Canonul nu legiuiește necesitatea, ci pur și simplu dă dreptul. Nicăieri nu se spune că clericii trebuie să se delimiteze de
un astfel de Episcop înainte de condamnarea lui, nici nu vorbește fie și despre vreo pedeapsă sau vreo simplă învinuire
a celor care nu se delimitează, cu toate că este obiceiul în sfintele canoane să fie menționt «să se caterisească» cu privire
la clericii care nu-și împlinesc cu integritate îndatoririle lor. Spune simplu că acești clerici care se desprind de un astfel
de Episcop nu sunt condamnabili. Că acest lucru este adevărat îl dovedește și faptul că, deși în istoria lungă a Bisericii au
fost caterisiți nenumărați Episcopi pentru erezie, niciodată nu a fost caterisit vreun cleric sau chiar și canonisit simplu pe
motiv că nu s-a silit să se despartă din prima de Episcopul eretic, ci a așteptat condamnarea lui de către Sinod16.

7) Este un principiu bisericesc sedimentat că Biserica se găsește acolo unde există adevărul, și nu acolo unde există
episcopi și patriarhi eretici pentru că Adevărul este o Persoană, Hristos, Care a zis: «Eu sunt adevărul, calea și viața»17,
pentru aceasta și Adevărul este unul în Biserică este majoritatea (text obscur n.tr.).
Prezentăm două mărturii de la unii Sfinți străluciți, Părinți, Dascăli și mărturisitori pentru a arăta ce este Biserica
și cine fuge din Biserică, încât ereticii ecumeniști să-și închidă gurile lor neîngrădite (fără poartă) și terorizarea celor
neștiutori cu sperietoarea schismei, iar susținătorii noștri (? - n.tr.) tăcerii și ai relaxării să se gândească mai bine și să
lucreze mai cu îndrăzneală și mai patristic, să se teamă nu de izolarea de oameni, ci de izolarea de Dumnezeu și de Sfinți.

Cuviosul Maxim Mărturisitorul în veacul al VII-lea, simplu monah, dar pe temeiul vastei lui formări și a luminării
dumnezeiești, superior și mai înalt decât mulți Patriarhi și Episcopi18, a ridicat aproape singur greutatea reacției împotriva
ereziei monotelismului, care cuprinsese toate Patriarhiile, pentru o perioadă și Biserica Romei, precum a cuprins acum
erezia ecumenismului majoritatea Bisericilor Locale prin consolidarea de la Pseudo-Sinodul din Creta. Ba și împărații
au fost convinși că trebuia să înceteze Cuviosul Maxim să reacționeze penru a stăpâni pacea și unitatea în Biserică și în
stat. Linia lui teologică o urma o mare parte din pliroma bisericească. Trebuia să primească fie din convingere, fie cu forța
textul de compromis și diplomatic «Typos», după cum se numea documentul pe care l-au pregătit teologii împăratului
Constanțiu al II-lea, nepotul lui Heraclie, la curtea regală, și ai Patriarhiei, ca și textele diplomatice pe care le-a pregătit
Pseudo-Sinodul din Creta, ca să ne unim nu cu o erezie, ci în bloc cu toți ereticii. Episcopii teologiei diplomatice de
atunci, trimiși de Patriarh la locul întemnițării Cuviosului Maxim, s-au străduit să-l înfricoșeze că prin starea lui rigidă
și fără concesie împotriva a orice au decis toate Bisericile Locale, prin întreruperea comuniunii, iese singur afară din
Biserică, pleacă din Biserică. Este pilduitor și normativ în timp răspunsul Marelui Teolog și Mărturisitor. Biserica nu
se găsește acolo unde se găsesc cei care o administrează, patriarhi, episcopi, sinoade, ci acolo unde este mărturisirea
mântuitoare a credinței. Sinoadele nu le legiferează cel ce le convoacă și cei convocați, ci «corectitudinea dogmelor».
Prezentăm textul mărturisitor eroic: «Cei ce au ajuns Trimișii Patriarhului, intrând, au adresat Sfântului acestea, după
cum le era obiceiul: “Din care Biserică ești tu?”, zice. Mă voi folosi de aceleași cuvinte ale lor: «Bizanț, Roma, Antiohia,
Alexandria, Ierusalim? Iată, toate s-au unit cu eparhiile de sub ele. Așadar, dacă ești și tu din Biserica universală, unește-te
ca nu cumva, inventând o cale străină în viață, să mergi pe unde nu te aștepți!”. Către aceștia fericitul, ca și cum le-ar zice
potrivit și cu pricepere, le-a răspuns: “Domnul, zicând că Biserica Sobornicească este mărturisirea dreaptă și mântuitoare

16 ARHIM. EPIFANIE TEODOROPULOS, Cele două estreme: Ecumenismul și zelotismul, Ed. Ἱερόν Ἠσυχαστήριον
Κεχαριτωμένης Θεοτόκου Τροιζήνος, Ἀθήνα 1997, p. 75-76.
17 In. 14, 6.
18 Viața și nevoința Cuviosului Părintelui nostru Maxim Mărturisitorul, 14, PG 90, 81-84 : «Pentru aceea în tot chipul i-a
întrecut pe aceia. I-a format, i-a uns cu cuvinte de îmbărbătare, i-a umplut de cugetare mai nobilă. Căci, deși îl depășeau cu tronul,
dar erau mai mici și mai lipsiți în privința înțelepciunii și a priceperii. Ca să nu spun că altă virtute era și reputația acestui bărbat
printre toți. Drept aceea erau supuși prin cuvintele aceluia, prin recomandările și sfătuirile care aveau un astfel de mare folos, erau
convinși fără tăgadă».
76
a credinței, l-a fericit și pe Petru pentru aceasta, când a mărturisit bine”»19. În alt punct al interogatoriului, făcându-se
cuvânt despre Sinoade și despre convocarea lor canonică sau nu, Cuviosul Maxim a pus criteriul esențial ca să fie privit
ortodox un Sinod. A zis că dreptarul sfânt al Bisericii conisderă sfinte și valabile acele sinoade care sunt caracterizate
astfel de la corectitudinea dogmelor: «Pe acelea le știe dreptarul bine credincios al Bisericii Sinoade sfinte și încuviințate,
pe care le-a judecat [astfel] corectitudinea dogmelor»20. La acuzația că prin poziția lui provoacă schismă, după cum acuză
astăzi pe cei care respingem Pseudo-Sinodul din Creta, a răspuns printr-un cuvânt interogativ, spunând: «Dacă cel ce
spune cele ce le-au învățat Sfânta Scriptură și Părinții face schismă în Biserică, ce va accepta că produce spre îngreuierea
Bisericii cel ce anulează dogmele Sfinților, fără de care nu poate exista Biserica însăși?»21.
Pe aceeași linie a mers după șapte veacuri, în sec. XIV, marele isihast și Mărturisitor, Arhiepiscopul Tesalonicului,
Sfântul Grigorie Palama, incomparabil cel mai mare teolog al celui de-al doilea mileniu. Cu cele mai grele caracterizări,
fără politețurile mincinoase occidentale franțuzești, a desemnat drept mincinos pe Ignatie, Patriarhul Antiohiei, care
a scris o epistolă plină de inexactități și minciuni către Patriarhul Ioan Caleca, unde întărea opoziția lui față de Sfântul
Grigorie Palama. În scrisoarea lui, Patriarhul Ignatie, după ce a părăsit Constantinopolul, a scris că se întoarce la Biserica
lui, în Antiohia, pe care o primise ca sorț cu harul lui Hristos, după cum socotesc și dau asigurare și astăzi cei care
ocupă tronuri episcopale, arhiepiscopale și patriarhale. Scria: «Se duce și modestia noastră la Biserica ei, la care harul
lui Hristos ne-a chemat cu adevărat». Sfântul Grigorie, supărat pentru susținerea Patriarhului Ioan Caleca și pentru
acuzațiile nefondate și neteologice împotriva lui, se întreabă la început ce legătură, ce parte în Biserică, ce succesiune
și moștenire a harului lui Hristos poate să aibă el, «avocatul minciunii», succesiune în Biserica ce este «stâlp și temelie
a adevărului» și care rămâne mereu fermă și neclintită, întărită și stabilă pe acelea pe care le-a întărit adevărul. Spune
în chip de sentință către Patriarhul eretic că este străin de Biserică, în afara Bisericii pentru că «cei ce sunt din Biserica
lui Hristos sunt din adevăr și cei ce nu sunt din adevăr nu sunt nici din Biserica lui Hristos». Biserica se găsește acolo
unde este adevărul; cei care nu sunt cu adevărul sunt în afara Bisericii. Deci se mint singuri, spun minciuni cei ce se
numesc singuri și se numesc între ei păstori și arhipăstori când nu sunt ortodocși. Deoarece creștinismul nu ia în seamă
persoanele, ci adevărul și exactitatea credinței: «Căci am fost învățați că nu este caracterizat de persoane creștinismul, ci
de adevăr și de exactitatea credinței»22.
Sunt pilduitoare și normative îndrăzneala, cutezanța, statornicia și poziția fără concesie ale unui simplu monah,
Cuviosul Maxim, și ale unui simplu părinte, Sfântul Grigorie Palama, înainte de a deveni Mitropolit al Tesalonicului,
înaintea conducerii atotputernice bisericești și politice. Nu se îndoiau deloc unde se găsește Biserica, cine pleacă din
Biserică și cine provoacă schismă. Credeau că ereticii pleacă din Biserică, pe care putea să o exprime, să o reprezinte
chiar și un singur monah, chiar și un singur părinte, când exprimă și reprezintă adevărul lui Hristos.

8) Întreruperea pomenirii numelui Episcopului eretic la sfintele slujbe și la încununarea Tainelor dumnezeiești,
la dumnezeiasca Liturghie, poate să o facă numai preotul, și nu monahul sau laicul, pentru că preotul are preoția
sacramentală prin hirotonie. Preotul este cel care săvârșește slujbele, Sfintele Taine și își pomenește propriul Episcop.
Drept pentru care numai el poate să întrerupă pomenirea numelui Episcopului său la sfintele slujbe și la dumnezeieștile
Liturghii. La fel, preoții care nu pomenesc sunt datori să nu slujească împreună și să nu se roage împreună cu Episcopii
și preoții ecumeniști, să nu le sărute mâinile, să nu aibă comuniune bisericească, ci să țină distanța față de ei.

19 Ibidem, 24, PG 90, 93.


20 Relatare a mișcării produse între domnul Avvă Maxim și cei împreună cu el și conducători ἐπὶ σεκρέτου 12, PG 90, 148.
21 Ibidem 5, PG 90, 117.
22 Ἁγίου Γρηγορίου Παλαμᾶ, Ἀναίρεσις γράμματος Ἰγνατίου Ἀντιοχείας 3, ἐν Π. Χρηστου, Γρηγορίου Παλαμᾶ Συγγράμματα,
τόμ. Β´, Θεσσαλονίκη 1966, σ. 627. Acestea sunt dezvoltate mai extins la ΠΡΩΤΟΠΡΕΣΒ. ΘΕΟΔΩΡΟΥ ΖΗΣΗ, Δέν εἶναι σχίσμα
ἡ ἀποτείχιση. Ὀφειλόμενες ἐξηγήσεις, Θεσ/κη 2017, σ. 16 ἐ.
77
Monahul sau laicul aparține de «preoția împărătească»23, totuși nu are preoție sacramentală, nu săvârșește slujbe,
Sfinte Taine, nu pomenește, drept pentru care nu poate să facă întreruperea pomenirii numelui Episcopului. Singurul
lucru pe care-l poate face monahul sau laicul este întreruperea oricărei comuniuni bisericești cu arhiereii, preoții,
monahii și laicii ecumeniști.
Aceasta se face:
a) prin a nu merge la biserică acolo unde slujesc pseudo-episcopii sau clericii de un cuget cu ei filoeretici, latino-
cugetători și ecumeniști, ci să meargă la biserică acolo unde există arhierei și preoți sănătoși, drept-cugetători și adevărați,
b) prin a nu lua binecuvântare de la ei, nici să le sărute mâinile,
c) prin părăsirea imediată pașnică a sfintelor biserici odată cu apariția și prezența arhiereilor, preoților, monahilor și
laicilor și, desigur, prin a mustra sever în scris și oral pe ecumeniștii eretici.
Pentru motive pastorale clare se impune credincioșilor să se ferească să meargă la biserică unde liturghisesc sau sunt
pomeniți episcopi și preoți eretici ecumeniști învederați. Să prefere să meargă acolo unde liturghisesc episcopi și preoți
ortodocși în gândire, fie și dacă pentru unele motive nu au întrerupt pomenirea ereticilor, și aceasta prin iconomie. Cel
mai bine și mai lăudat după acrivia canonică este să meargă la biserică acolo unde nu sunt pomeniți eretici, adică acolo
unde preoții au trecut la întreruperea pomenirii.

9) Preotul nu poate să întrerupă pomenirea numelui unui alt oarecare Episcop, ci numai al propriului său Episcop
pentru că îl pomenește numai pe el la sfintele slujbe și la dumnezeiasca Liturghie. Adică nu poate întrerupe pomenirea
numelui unui alt Episcop, de care nu aparține bisericește, de vreme ce nu-l pomenește în realitate. Mitropolitul poate să
întrerupă pomenirea numai a numelui Patriarhului sau Arhiepiscopului sau al propriului său Sinod, de care aparține.
Episcopul poate să întrerupă pomenirea numai a numelui propriului Mitropolit. Preotul poate să întrerupă pomenirea
numai a numelui propriului Mitropolit sau Episcop. Patriarhul sau Arhiepiscopul poate să întrerupă pomenirea numelui
altui Patriarh sau Arhiepiscop, nepomenind numele lui în diptice.

Arhiepiscopii și Mitropoliții, care aparțin bisericește de Patriarhul Ecumenic și pomenesc pe fiecare Patriarh
Ecumenic și pe Sfântul Sinod (ca de ex. arhiepiscopiile și mitropoliile din diaspora și Biserica din Creta) pot să întrerupă
pomenirea numelui fiecărui Patriarh Ecumenic și al Sfântului Sinod. Preoții care slujesc în mitropolii, care aparțin
bisericește de Patriarhul Ecumenic, unde Episcopii pomenesc pe fiecare Patriarh Ecumenic, pot să întrerupă pomenirea
numelui propriului lor Mitropolit.
Același lucru este valabil, păzind proporțiile, și pentru Mitropoliți și preoții care aparțin de alte Patriarhii mai vechi
sau mai noi.
Cât privește Biserica Greciei, fiecare Arhiepiscop poate să întrerupă pomenirea altui Patriarh sau a Arhiepiscopului,
nepomenind numele lui în diptice. Mitropoliile așa-ziselor Ținuturi Noi, care, după cum este cunoscut, pomenesc pe
fiecare Patriarh Ecumenic și Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, pot să întrerupă pomenirea fiecărui Patriarh Ecumenic și
a Sfântului Sinod. Mitropoliții așa-zisei Grecii Vechi, care, după cum este cunoscut, pomenesc Sfântul Sinod al Bisericii
Greciei, pot să întrerupă pomenirea Sfântului Sinod. Preoții Arhiepiscopiei, care pomenesc pe fiecare Arhiepiscop, pot să
întrerupă pomenirea numelui lui. Ceilalți preoți pot să întrerupă pomenirea numai a numelui propriului lor Mitropolit.

10) În situația în care preotul întrerupe pomenirea numelui propriului Episcop, nu va trebui, în situația lui,
să pomenească pe alt Episcop sau Sfântul Sinod sau pe Hristos sau pe oricare alții. Canonul 15 al Sinodului I-II nu
spune nicăieri că cel ce încetează pomenirea Episcopului său se alipește de primul Episcop întâlnit. Cu mult mai mult nu
spune că se alipește de Episcopi, împotriva cărora se ridică groaznic sfintele canoane. Clericul care oprește pomenirea

23 1 Pt. 2, 5, 9.
78
propriului Episcop se mulțumește cu aceasta, se ferește să pomenească pe altcineva și așteaptă cu liniștea conștiinței
judecata Sinodului. Aceasta și doar ea este noima canonului24.

11) Oprirea pomenirii propriului Episcop este ultima limită pe care o îngăduie sfintele canoane. Nu trebuie
să înainteze mai departe clericul care îl aplică (adică la acceptarea pomenirii altor Episcopi), pentru că atunci aderă
la schismă. Cât timp se mulțumește cu aceasta și continuă să aibă comuniune cu Biserica Locală și cu toate Bisericile
Ortodoxe Locale, stă pe o temelie bisericească fermă. Trebuie să ia aminte numai să nu fie semnalat și alt pas. Cât timp
se mulțumește cu aceasta și nu avansează spre renegarea propriului Episcop eretic, adică spre proclamarea că el este deja
căzut, că este caterisit, că a fost lipsit de har, nu săvârșește Taine valide ș.a., nu este posibil să fie acuzat de protestantism.
Canonul 15 al Sinodului I-II îngăduie indivizilor oprirea pomenirii înainte de o cercetare sinodală, nu ordonă, totuși,
indivizilor judecata și condamnarea Episcopilor eretici. Acesta este lucru al Sinoadelor, nu al indivizilor25.

12) La sfintele slujbe și la dumnezeiasca Liturghie, în locul cererii «Pentru Arhiepiscopul nostru…», trebuie să
spună: «Pentru toți episcopii ortodocși, Domnului să ne rugăm». Ecfonisul de la dumnezeiasca Liturghie, «Între cei
dintâi pomenește, Doamne, pe Arhiepiscopul nostru… pe care-l dăruiește sfintelor Tale Biserici întreg, cinstit, sănătos,
îndelungat în zile și drept învățând cuvântul adevărului Tău», trebuie să fie spus după cum urmează: «Între cei dintâi
pomenește, Doamne, pe toți episcopii (toată episcopimea) ortodocși, care drept învață cuvântul adevărului Tău». Adică
este înlocuit «Pentru Arhiepiscopul nostru…» cu «Pentru toți episcopii ortodocși…». În acest fel săvârșeau sfintele slujbe
și dumnezeiasca Liturghie Părinții aghioriți din Sfintele Mănăstiri, din schituri și chiliile din Sfântul Munte, precum și
trei fericiți Preasfințiți Mitropoliți din așa-zisele Ținuturi Noi, Augustin Candiotis de Florina26, Pavel de Paramithia și
Ambrozie de Elefteropole, care au întrerupt pomenirea numelui lui Atenagora, marele Patriarh ecumenist mason, timp
de trei ani între 1970-197327.
Cuvintele «Între cei dintâi pomenește, Doamne… pe care-l dăruiește sfintelor Tale Biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos,
îndelungat în zile și drept învățând cuvântul adevărului Tău», după cum observă fericitul P. Epifanie Teodoropulos,
nu au înțelesul confirmării tuturor acestora; exprimă o urare, Domnul să-i dăruiască episcopului sau Patriarhului
pace, sănătate trupească, cinstire, sănătate duhovnicească, îndelungare de zile și corectitudinea cuvântului adevărului
Domnului, adică învățătura ortodoxă întru toate. Cuvântul «dăruiește-l» este la optativ (imperativ-optativ n.tr.), cu
terminația –αι; nu spunem că învață drept cuvântul adevărului, ci rugăm pe Dumnezeu ca să învețe drept. Ne rugăm să
învețe drept cuvântul adevărului. Prin urmare, nu-l prezentăm pe Episcop că învață drept cuvântul adevărului, ci, la alte
două situații, îi prezentăm pe Episcopi ca fiind învățători drepți: a) când iese și spune Episcopul la Vohodul Mare: «Pe
Patriarhul nostru (cutare) sau pe Sfântul Sinod al celor ce învață drept cuvântul adevărului» și b) când rostește preotul
cererea «Pentru Arhiepiscopul nostru (cutare)…».

Este cutremurător și imbatabil argumentul Părinților aghioriți din epistola pe care au trimis-o împăratului Mihail
al VIII-lea Paleologul, care, după unirea mincinoasă de la Lyon (1273), îi silea să pomenească la Liturghie numele papei.
Răspunzând la această solicitare, obiectează: «Cum este posibil, deși Sfânta Scriptură ne recomandă nici să nu dăm binețe
ereticilor pe cale, nici să-i primim în propriile case, ca noi să-i introducem în biserici când Fiul lui Dumnezeu Se jertfește și
Se junghie fără jertfire pe masa înfricoșătoare și tainică? Numai din iad ar putea să purceadă un glas care să-l pomenească
pe papa, vrăjmașul lui Dumnezeu. Dacă simpla salutare a ereticilor ne face împărtășiți de erezie, cu cât mai mult reușește
aceasta prin pomenirea lui rostită tare când săvârșesc ei dumnezeieștile și înfricoșătoarele Taine? Și, dacă Hristos, Care este
24 ARHIM. EPIFANIE TEODOROPULOS, ἔνθ’ ἀνωτ., σ. 76.
25 Ὅ. π., σ. 81.
26 http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=36199, http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=36164
27 Σχ. βλ. Θεοδρομία ΙΑ΄1 (Ἰανουάριος - Μάρτιος 2009) 75-81
79
pus pe Sfânta Masă, este Însuși Adevărul, cum va fi primită minciuna cea mare de a-l prezenta noi pe papa drept Patriarh
ortodox cu ceilalți Patriarhi ortodocși? La ceasul înfricoșătoarelor Taine vom juca teatru și vom prezenta inexistentul ca
existent, erezia ca ortodoxie? Cum va suporta acestea sufletul ortodox și nu va întrerupe comuniunea cu cei care pomenesc
și nu-i va considera drept exploatatori și profitori ai celor dumnezeiești?»28. Și Părinții aghioriți explică în acest punct din
ce motiv pomenim numele arhiereului la dumnezeiasca Liturghie. Aceasta se întâmplă nu pentru că nu s-ar săvârși
Taina fără pomenirea numelui arhiereului, după părerea greșită a unor contemporani, ci pentru a arăta «comuniunea
deplină», identitatea credinței celui ce pomenește și a celui pomenit. Menționează îndeosebi explicarea dumnezeieștii
Liturghii a lui Teodor al Andidelor, conform căreia slujitorul menționează numele arhiereului pentru a arăta că face
ascultare de superiorul său, că are aceeași credință cu el și că este succesor al dumnezeieștilor Taine29.

13) Conform canonului 15 al Sinodului I-II, preotul care întrerupe pomenirea numelui propriului Episcop nu
trebuie să fie învinuit drept schismatic și vinovat de schismă în Biserică, nici că este în afara Bisericii. Dimpotrivă,
este vrednic de laudă pentru că salvează Biserica de schismă. Să audă aceasta și să pună bine în creierul lor Episcopii
ecumeniști care acuză pe cei ce au întrerupt corect pomenirea propriului Episcop că sunt schismatici și vinovați de
schismă.

14) Preotul care aplică întreruperea pomenirii numelui propriului Episcop nu va trebui să accepte sancțiunile
și epitimiile (destituirea, alungarea din biserică, interzicerea săvârșirii dumnezeieștii Liturghii, lipsirea de salariu,
tribunalele episcopale și sinodale, caterisirea), care sigur, dar necanonic vor fi impuse din partea Episcopului și a
Sinodului, ci va continua să săvârșească dumnezeiasca Liturghie chiar și într-o casă sau sală, de vreme ce-i va fi interzisă
folosirea bisericii.

15) Afirmația că Sfintele Taine și dumnezeiasca Liturghie sunt nevalide la preoții care au trecut la aplicarea
corectă a întreruperii pomenirii numelui propriului Arhiereu nu stă în picioare.

16) Etalonul și izvorul întreruperii pomenirii numelor Episcopilor eretici sunt sfinții și purtătorii de Dumnezeu Părinți
ai noștri, precum Cuviosul Maxim Mărturisitorul, Cuviosul Teodor Studitul, Părinții aghioriți din vremea Patriarhului
Ecumenic larinofron Ioan Vekos, Sf. Grigorie Palama, Cuviosul Iosif Vrienie, Sf. Marcu Evghenicul30 și Părinții aghioriți
din vremea Patriarhului Ecumenic mason și mare ecumenist Atenagora. Din toate aceste exemple, ne vom opri numai
asupra a trei dintre ele. La exemplul Sfântului Grigorie Palama, al Sfântului Paisie Aghioritul și al Părinților aghioriți
din vremea lui Atenagora și al celor trei Mitropoliți ai Bisericii Greciei, Augustin Candiotis de Florina, Ambrozie de
Elefteropoli și Pavel de Paramithia.

28 Epistola mărturisitoare a aghioriților către împăratul Mihail Paleologul, la V. Laurent – J. Darrouzes, Dossier Grec de l’
Union de Lyon 1273-1277, Paris 1976, p. 397-399.
29 Ibidem, p. 399 : «Din nou, Biserica Ortodoxă a lui Dumnezeu a primit referirea numelui arhiereului ca pe o comuniune
deplină; căci este scris în explicarea dumnezeieștii Liturghii că slujitorul raportează numele arhiereului „arătând supunerea față
de superior și că este în comuniune cu credința lui și succesor al dumnezeieștilor Taine”». Teodor al Andidelor, Considerație
preliminară pe capitole despre simbolurile și tainele care se petrec la dumnezeiasca Liturghie, 32, PG 140, 460-461: «Apoi ecfonisul:
Între cei dintâi pomenește, Doamne, pe Arhiepiscopul nostru! Din aceasta se arată supunerea față de superior și că slujitorul este
și el în comuniune cu credința acestui arhiereu pomenit și succesor al predaniei Tainelor, iar nu un inovator nou sau născocitor al
simbolurilor slujite/oferite de el».
30 Σχ. βλ. Οἱ ἀγῶνες τῶν μοναχῶν ὑπέρ τῆς Ὀρθοδοξίας, ἔκδ. Ἱ. Μ. Ὁσίου Γρηγορίου, Ἅγιον Ὄρος 2003.
80
Sfântul Grigorie Palama și întreruperea pomenirii

Sfântul Grigorie Palama a întrerupt pomenirea Patriarhului Ioan Caleca înainte de o judecată sinodală pe motivul
cugetărilor lui eretice. Ne încredințează de aceasta însuși Caleca în textul scurt al Afurisirii, pe care l-a emis împotriva
Sfântului Grigorie și a celor de un cuget cu el «pentru că au cutezat să întrerupă pomenirea mea necanonic și fără
judecată». Numai Caleca semnează afurisirea: «Ioan, cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop de Constantinopol, Noua
Romă, și Patriarh Ecumenic». După Profesorul P. Hristu, Afurisirea «a fost expusă numai de Partriarh, care se
considera pe sine delegat pentru aceasta de Sinoadele închise întrunite în 1342 și 1343, care au condamnat opera
lui Palama, dar și pe el însuși probabil pentru presupunerea persistenței în starea lui». După aceea Afurisirea a fost
semnată și de alții31. Merită să fie subliniat iarăși faptul că, în legătură cu actualitatea bisericească de astăzi, când a întrerupt
Sfântul Grigorie pomenirea Patriarhului, acesta (Patriarhul) nu fusese condamnat de un Sinod, iar Sfântul Grigorie nu
era Episcop, ci un simplu ieromonah din Sfântul Munte. Și, de asemenea, foarte important pentru cele de astăzi: aceste
sancțiuni, care au fost aruncate de o «Biserică» oficială eretică nu le-a respectat, ci a continuat să liturghisească pe
ascuns, după cum rezultă din Enciclica pe care a trimis-o Caleca pliromei Bisericii, informând-o despre învățăturile
chipurile hulitoare și despre neînduplecarea Sfântului Grigorie: «Palama, căpetenia și patronul acestor hule, alegând
aceleași lucruri după asocierea lui (căci nu a cedat la poziția lui, nici nu a abandonat pălăvrăgeala lui irațională), să fie
scos din Biserica lui Dumnezeu și din preoție, după cum relatează în privința lui consemnările însemnate de Patriarhul
de atunci al împărătesei cetăților și de cel al cetății păzite de Dumnezeu Antiohia și de arhiereii din fiecare cetate care sunt
prezenți acum aici și de cei statorniciți în cetățile alocate lor. Să fie astfel reținerea și nelucrarea, deși, socotind drept
nimic reținerea, se țin de preoție, aducând cu îndrăzneală jertfele tainice în ascuns»32.

Cuviosul Paisie și întreruperea pomenirii

Cuviosul Paisie a scris două Epistole împreună cu alți doi ieromonahi când locuia la Sfânta M-re Stavronichita din
Sfântul Munte. Prima în 21-11-1968 și a doua în 23-1-1969.
În a doua epistolă, Cuviosul Paisie vorbește, printre altele, și de dezstruosul pericol al ruperii de Biserică și al
întemeierii propriei Biserici din cauza deschiderii unioniste, după cum au făcut schismaticii A.C.O. (adevărații creștini
ortodocși) în 1924, zelotiști ai vechiului calendar. Deci spune: «Vedem în vremurile noastre că mulți fii credincioși ai
Bisericii noastre, monahi și laici, s-au rupt, din păcate, de ea din cauza unioniștilor. Părerea mea este că nu este deloc
bine să ne despărțim de Biserică de fiecare dată când greșește Patriarhul, ci fiecare are datoria să lupte în felul lui din
interior, aproape de Maica Biserică. A întrerupe pomenirea Patriarhului, a te rupe și a-ți crea propria Biserică și a
continua să vobești batjocoritor la adresa Patriarhului, aceasta, cred eu, este absurd. Dacă ne despărțim după prima
și a doua deviere la răstimpuri ale Patriarhilor și ne facem propriile noastre Biserici – Dumnezeu să ne păzească! – îi
vom depăși chiar și pe protestanți. Ușor se desparte cineva și greu se întoarce. Din nefericire, avem multe «Biserici» în
epoca noastră. Au fost create fie de grupuri mari, fie chiar și de un singur individ…». Și încheie Cuviosul Paisie această
31 Σχ. βλ. ΑΓΙΟΣ ΓΡΗΓΟΡΙΟΣ ΠΑΛΑΜΑΣ, Συγγράμματα, τ. Β΄, ἔκδ. Π. Χρήστου, Θεσ/κη 1966, σ. 37. Textul complet al
afurisirii este precum urmează în PG 150, 863-864 : «Pe Palama și pe toți cei de un cuget cu el și toate dogmele lor necredincioase,
dar mai potrivit a zice delirări, pe cei ce iau partea, acceptă și primesc cele din Tomul cel după explicația lor, dar mai degrabă
aiureala lor, și nu după înțelegerea dumnezeiască și ortodoxă și după luminătorii și învățătorii Bisericii, de care fiind noi legați și pe
care urmându-i, am scris cuvintele Sfinților în Tom, și pe toți care au cutezat să întrerupă pomenirea mea necanonic și fără judecată
pentru acest fapt, adică pentru că nu primim astfel de delirări care ne-au fost trimise de ei, iar altele ne-au fost arătate de alții, îi
punem sub legătura Sfintei și de viață începătoarei Treimi și îi dăm anatemei. Semnătura: Ioan, cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop
de Constantinopol, Noua Romă, și Patriarh Ecumenic».
32 P.G. 150, 880D.
81
a doua epistolă după cum urmează: «Să ne dorim să dea Dumnezeu luminarea Lui nouă tuturor și Patriarhului nostru
Atenagora pentru ca să se facă întâi unirea «Bisericilor», să se realizeze liniștirea în sânul pliromei ortodoxe scandalizate,
pace între Bisericile Ortodoxe ale Răsăritului și după aceea să se facă o reflecție în ce privește unirea cu celelalte «Confesiuni»
dacă și în măsura în care doresc sincer să îmbrățișeze dogma ortodoxă»33.
Totuși, în final, Cuviosul Paisie a reclamat și a impus întreruperea pomenirii patriarhale și Sfintei Mănăstiri
Stavronichita. Această poziție și stare a respectat-o Sfântul în pofida faptului că în epistola sa de mai sus nu susținea
la începutul anului 1969 întreruperea pomenirii patriarhale, ci lupta ortodoxă în Biserică pentru ca să nu se extindă
schismele de acum zelotiste. În acest punct dăm încredințare că niciodată Cuviosul Paisie nu a susținut opiniile eretice și
hulitoare că chipurile Sfintele Taine sunt «nevalide» fără pomenirea episcopului, mai ales când Episcopul propovăduiește
o erezie «cu capul descoperit». Dimpotrivă, cunoștea litera și duhul sfintelor canoane, precum 31 apostolic și mai ales 15
al Sinodului I-II din vremea Sfântului Fotie cel Mare. După cum cunoștea încă și tezele, pozițiile și faptele marilor Sfinți
Părinți împotriva ereticilor. Foarte corect au procedat atât Cuviosul Paisie, cât și ceilalți Părinți aghioriți și au întrerupt
pomenirea Patriarhului Ecumenic Atenagora trei ani între 1970-1973. Au avut drept ghid Sinoadele antipapistașe,
Sinodul VIII Ecumenic de sub Fotie cel Mare și Sinodul IX Ecumenic de sub Sfântul Grigorie Palama, și pe atâția
Părinți. În afară de aghioriți, au întrerupt atunci pomenirea patriarhală și trei Mitropoliți ai Bisericii Greciei: Augustin al
Florinei, Ambrozie de Elefteropole și Pavel de Paramithia. Este important că nimeni din cei care au întrerupt pomenirea
Patriarhului Atenagora nu s-au desprins nici de Patriarhia Ecumenică, nici de Biserica Greciei, nici nu au impus
întreruperea pomenirii Patriarhilor altor Episcopi, osândindu-i ca eretici, nici nu au întrerupt comuniunea bisericească.

Părinții Aghioriți și întreruperea pomenirii

Este cunoscută tuturor perioada istoriei bisericești din anii 1970-1973, în care Sfintele Mănăstiri din Sfântul Munte,
schiturile și chiliile, cu opinia simpatizantă și îndemnătoare a Sfântului Bătrân Paisie Aghioritul34, și trei Mitropoliți
din așa-zisele Ținuturi Noi, fericiții Augustin Candiotis al Florinei, Pavel de Paramithia și Ambrozie de Elefteropole,
au cutezat și au trecut la întreruperea pomenirii numelui masonului și marelui Patriarh Ecumenic Atenagora, care a
trecut la ridicarea necanonică a anatemelor din 1965, s-a întâlnit cu ereziarhul Papă Paul al VI-lea la Ierusalim și, per
ansamblu, a menținut o poziție filopapistașă. În cei trei ani menționați, cei ce au întrerupt pomenirea lui Atenagora și-au
continuat viața liturgică fără să pomenească numele Patriarhului Atenagora în afară numai de al Sfântului nostru Sinod.

Ambrozie al Elefteropolei și întreruperea pomenirii

Să vedem ce scrie telegrama istorică a Mitropolitului Ambrozie al Elefteropolei despre Întreruperea Pomenirii lui
Atenagora. Deci scrie către Sinod. Sinodul nu a cutezat să pedepsească pe cei trei Arhierei, care au întrerupt pomenirea
Patriarhului Atenagora și pomeneau numai Sfântul Sinod. Semnalăm aceasta pentru că astăzi ecumeniștii înfricoșează
pe clerici că, dacă întrerup pomenirea lor, îi vor caterisi, că vor fi schismatici, că îi vor izgoni. De ce nu i-au caterisit
și pe ei atunci? Pentru că nu există temei canonic, nu există bază canonică și trebuie să găsească alte acuzații ireale ca
să-i caterisească pe cei ce nu pomenesc. De aceea nu i-au caterisit atunci pe cei trei Arhierei și pe toți aghioriții care au
întrerupt pomenirea. Să vedem, deci, telegrama PS Ambrozie!

33 ΑΓΙΟΣ ΠΑΪΣΙΟΣ, Ἁγιορείτης μοναχός, «Ἄγνωστη ἐπιστολή πόνου κατά οἰκουμενιστῶν καί φιλενωτικῶν», Ὀρθόδοξος
Τύπος (9/16-3-2007) 1,5.
34 http://www.romfea.gr/diafora/2431-apantiseis-gia-to-fulladio-tou-agiou-pa%CF%8Asiou
82
«Către Sinod.
Am citit cu amărăciune declarațiile hulitoare ale Patriarhului Ecumenic Atenagora inserate în ziarul de amiază din
Atena, prin care au fost zgâlțâite temeliile credinței creștin-ortodoxe. Asaltul asupra Ortodoxiei a existat în toate modurile
de expresie premeditat și conspirativ și exact în prima săptămână dinainte de prima Duminică din Post, în care mulțimea
ortodocșilor prăznuiesc triumful Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor.
Fanarul, care constituia până mai alaltăieri meterezul slăvit al luptelor neîncetate pentru Ortodoxie, conducătorii căruia
s-au luptat cu vigoare și au jertfit pentru Ortodoxia întru tot cinstită, astăzi s-a oștit să o lovească de moarte prin capul ei,
Patriarhul Ecumenic, și prin niscaiva clerici de un cuget cu el.
Cât s-a mobilizat figura de primă mărime, după exprimarea patriarhală, Mitropolitul Meliton de Calcedon, glasul
Fanarului – după Patriarh – asemenea cu care nu are pe alții Fanarul și de care se va fi uimit sigur în Duminica lăsatului
sec de brânză [Patriarhul], când l-a ascultat cu plăcere vorbind din Atena despre vânturi și ape, despre transformarea
Bisericii, despre carnaval, dar (auzi-auzi) și despre fățărnicie.
Totuși, prin ce a cutezat Mitropolitul Meliton să înfiereze pe fățarnici și fățărnicia, când el însuși chiar și în ceasul
dumnezeieștii slujbe, folosind mii de finețuri (aticisme) vocale fățarnice și prin gesturi și felurite mișcări ale trupului, minimal
de sobre și cuviincioase, după mărturiile celor ce au ascultat și au văzut, care aparțin nu slujitorilor Celui Preaînalt, ci
actorilor și mimilor, a reușit să convingă pe toți că dispune de talantul remarcabil al aptitudinii și artei fățărniciei.
Deci, după aceea, când răbdarea mea a fost extenuată de declarațiile publice ale Patriarhului, prin care acesta se face
fără ezitare un aderent al ereziei, și nu mai există margine a așteptării pe mai departe, am oprit de astăzi POMENIREA
LUI prin aplicarea canonului 15 al Sinodului I-II.
În rest, vom pomeni Sfântul nostru Sinod, reiau cu precauție pomenirea lui îndată ce el dezaprobă sau dezminte declarațiile
sale neortodoxe, potrivit cărora și ereziile de inspirație satanică ale primatului și infailibilității, care destabilizează credința
ortodoxă, constituie simple obiceiuri bisericești și diferențe neimportante.
Astăzi (1970) Ortodoxia întreagă onorează pomenirea Sfântului Grigorie Palama, ieri a prăz­nuit pomenirea sfântă a
marelui Fotie (6 feb.), a sărbătorit pe Sf. Marcu Evghenicul (19 ian.).
Dacă ne alăturăm cugetărilor neortodoxe ale Patriarhului Atenagora, ar trebui să șteargă imediat din Sinaxarul Bisericii
Ortodoxe nu numai numele Sfinților plecați, ci și ale tuturor Martirilor care s-au luptat și au fost omorâți pentru Ortodoxie
de-a lungul veacurilor.
Mă întristez profund pentru poziția exigentă pe care au luat-o împotriva chestiunii serioase care s-a ivit.
Conștiința mea arhierească mă obligă să nu tac mai departe. Este vremea să fie înălțate gardurile tari și de netrecut
împotriva despotismului papist și a proiectelor lui expansioniste, al căror slujitor smerit s-a arătat – din păcate – Patriarhul
Ecumenic și ecumeniștii cei împreună cu el neputincioși față de credința ortodoxă.
Credem că Sfântul Sinod al Bisericii Greciei nu numai că va înțelege decizia mea, la care mă conduce imperativul
conștiinței mele, ci va și aplica împotriva Patriarhului deraiat dogmatic ceea ce recomandă și poruncesc sfintele canoane».

Augustin al Florinei și întreruperea pomenirii

Mitropolitul Augustin Candiotis de Florina a întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora după Mitropolitul
Ambrozie de Elefteropole. În unele concluzii din declarațiile respective spune:

«Abia ajuns episcop, anumiți vechi-calendariști m-au acuzat că nu am oprit pomenirea Patriarhului Atenagora, care nu
învață drept cuvântul adevărului și nu l-am dezavuat ca eretic. Patriahul Atenagora a procedat la fapte care l-au dus departe
de cugetul ortodox. Mi-au cerut, deci, să-l proclam eretic pentru acestea, să-l șterg din diptice și să opresc pomenirea lui. Le-
am răspuns că anumite fapte ale Patriarhului erau încălcări ale sfintelor canoane, care, dacă se dovedesc adevărate, atrag

83
caterisirea. Dar cine-i va impune caterisirea? Forul competent pentru clerici este Sinodul și, pentru Patriarhul Ecumenic,
este Sinodul Patriarhiei. Dar, din păcate, nu a fost pus înaintea lui și, astfel, a rămas pe scaun.
După cum spunea pururea pomenitul fost Mitropolit Hrisostom Cavuridis de Florina, Arhiepiscopul vechi-calendariștilor,
caterisirea și afurisirea se deosebesc în «potență» și în «lucrare». Clericul care este în afara Ortodoxiei, până când este judecat
de Sinod, poate să fie considerat caterisit în potență; este numit caterisit în lucrare numai după judecata sinodală. Acestea
sunt valabile pentru faptele necanonice ale Patriarhului. Pentru încălcările sfintelor canoane a fost considerat caterisit «în
potență», totuși nu a fost și «în lucrare». Însă au existat și fapte ale lui care au atins dogmele. Și, în această situație, de vreme
ce propovăduiește învățături neortodoxe «cu capul descoperit», nu se cere anterior o decizie de caterisire din partea unei
instanțe sinodale competente. Caterisirea survine automat după canonul 15 al Sinodului I-II, pe care l-am pomenit și eu
ca predicator și l-am cerut de la Arhiereii din Grecia de N să-l aplice și să întrerupă comuniunea cu Patriarhul Ecumenic.
Acum de ce, m-au întrebat, când ați devenit Episcop al Greciei de Nord, nu aplicați înșivă canonul și nu întrerupeți raportul
duhovnicesc cu Patriarhul?
Răspuns: Continui să cred ceea ce credeam cândva. Totuși încă nu aplic canonul acesta nu pentru că mă tem; deja
mi-am primejduit scaunul în revoltă pentru aplicarea sfintelor canoane. Dar, deși am luat decizia să-l aplic, tremur și
amețesc în fața răspunderii înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor pentru o faptă care ar avea caracter de zguduire în
Biserica Ortodoxă. Cercetez, deci, și mă chinui mai profund și aștept încredințarea conștiinței mele, care să mă convingă
cu vigoare că s-a apropiat ceasul. Urmăresc cu atenție și agonie evoluția situației. Văd că și alți arhierei din Biserica Greciei
se neliniștesc și se întreabă: Încotro mergem? Vremurile noastre poartă ceva înfricoșător. Îmi pregătesc continuu sufletul,
turma mea, precum și sufletele iubiților cititori pentru ceasul hotărâtor al Ortodoxiei. Fie ca Domnul să întoarcă de la noi
paharul amar! Fie să nu se spargă unitatea Ortodoxiei. În tot cazul, totuși, când și cum voi aplica acest canon nu-mi vor
indica persoane iresponsabile, ci conștiința mea, care aude și glasul acelui popor care s-a luptat împreună cu mine în zilele
aspre de încercare».

În final, totuși, am făcut oprirea puțin mai încet, câteva luni după aceasta.

«Aplaud (martie ΄70) fapta Mitropolitului Ambrozie de Elefteropole, care a oprit pomenirea Patriarhului Atenagora din
cauza declarațiilor mai noi ale lui despre Potirul comun, primat, infailibilitate și Filioque. Oprirea s-a prelungit în orice caz.
Și alți ierarhi se pregătesc să fie mărturisitori. Situația se agravează. Sminteala prinde proporții. Prestigiul Patriarhului se
prăbușește. Se apropie o scindare groaznică a unității lumii ortodoxe; va urma un dezastru duhovnicesc.
Iată consecințele dialogului pe care l-au început papa și Patriarhul! Dialogul este o cursă rea a papismului pentru ca să
fie dizolvată Ortodoxia. Sinodul Permanent, după cum au remarcat și alții, nu poate să facă față situației. Este nevoie să fie
convocat Sinodul Ierarhiei Bisericii Greciei, care, în problema aceasta capitală, sunt sigur că va înfiera cu o unitate minunată
abaterile de la principiile Ortodoxiei și va adresa o proclamație către toată lumea ortodoxă, care este decepționată de faptele
necanonice și neortodoxe ale Patriarhului Ecumenic. Poate că Patriarhul se va dezmetici înaintea primejdiei condamnării
lui de tot Sinodul Ierarhiei.
Sinodul Permanent, imediat după publicarea declarațiilor înfricoșătoare ale Patriarhului despre primat, infailibilitatea
papei și Filioque, ar trebui să se convoace într-o adunare extraordinară să adreseze întrebarea Patriarhului dacă sunt sau
nu exacte declarațiile și să liniștească poporul ortodox. Ierarhii care au mărturisit sau chiar au oprit pomenirea nu numai
că sunt scutiți de răspundere, dar sunt și vrednici de laudă pentru că au explicat corect canonul 15 al Sinodului I-II. A fost
creată o problemă serioasă de credință și de judecată a conștiinței ortodoxe, la care numai Sinodul Ierarhiei poate să-i
facă față. Cine este eventual potrivnic ierarhilor care protestează față de glasurile necredincioșilor, ateilor, spiritualiștilor,
masonilor, care sunt reci și indiferenți și aparțin numai civil de Biserica Ortodoxă, trebuie să-l disprețuim ca pe niște
lătrături de cățeluși, după cum învață pururea pomeniții combatanți din primele linii ai Ortodoxiei. Să ascultăm pe fiii

84
credincioși ai Ortodoxiei, care-și întorc impacientați ochii din fiecare punct al Greciei spre păstori, căutând o protejare
robustă a bunei credințe strămoșești».

După întreruperea pomenirii Patriarhului (febr. 1973).

«Ne acuză că nu respectăm Patriarhia pentru că am întrerupt pomenirea numelui Patriarhului cu totul arbitrar.
Nu, nedreptățesc adevărul când spun «cu totul arbitrar». Adevărul este cu totul dimpotrivă. Dacă deschideți Pidalionul
și studiați canonul 15 al Sinodului I-II, atunci veți vedea că nu «cu totul arbitrar», ci «cu totul canonic» am întrerupt
pomenirea Patriarhului. Am întrerupt-o după ce au fost proclamate «cu capul descoperit» la scară mondială declarațiile lui
înfricoșătoare despre primatul și infailibilitatea papei, despre Filioque etc., învățături neortodoxe care au fost condamnate
de o mulțime de Sinoade. Iar noi, cei trei Mitropoliți ai Greciei de Nord, care cu durere în suflet au trecut la întreruperea
pomenirii Patriarhului, am arătat printr-un document către Sfântul Sinod că, dacă Patriarhul a dezmințit declarațiile
respective, vom relua pomenirea. Însă, din păcate, acela a persistat în concepțiile lui rătăcite. Iar faptul că Sfântul Sinod,
cu toate presiunile pe care le-a primit, nu a trecut la impunerea unor sancțiuni împotriva noastră arată că în profunzime
a recunoscut corectitudinea faptei noastre. Iar fapta noastră a făcut un mare serviciu Patriarhiei, pentru că există o frână
pentru Patriarh, care se silea ca din tun spre o unire nepotrivită cu papistașii».

17) Combaterea panereziei ecumenismului se face deja prin informarea clerului și poporului despre marea ciuntire a
credinței ortodoxe, care s-a produs la Pseudo-Sinodul din Colimbari, prin scrierea de cărți, texte și articole antiecumeniste,
prin revizuirea severă, prin contestarea teoriilor rătăcite și prin congrese și manifestări teologice.

18) La punctul 22 din textul «Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine» de la Pseudo-Sinodul din Creta este
scris: «Biserica Ortodoxă consideră că trebuie condamnată orice rupere a unității Bisericii de către inndivizi și grupări sub
pretextul păstrării sau chipurile apărării adevăratei Ortodoxii». Este evident aici efortul impunerii de prigoniri, caterisiri
și afurisiri a celor ce reaționează față de Pseudo-Sinodul din Creta din partea Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe. În
această situație sigură de prigoniri din partea Bisericii administrative oficiale a celor ce au întrerupt pomenirea numelor
Episcopilor ecumeniști, ar trebui să se facă cunoscut și lămurit faptul că Biserica Ortodoxă se va păstra și va subzista
numai în cei care au întrerupt pomenirea numelor Arhiereilor ecumeniști, și nu în Biserica administrativă oficială, care
se va fi făcut eretică și ecumenistă prin acceptarea ecumenismului prin Pseudo-Sinodul din Creta.

19) Clericii ecumeniști, care sunt în afara Ortodoxiei, până când vor fi judecați de un Sinod, pot fi considerați
caterisiți în potență. Caterisiți în fapt (lucrare) vor fi făcuți numai după judecata sinodală. Sfântul Nicodim Aghioritul
spune că sfintele canoane poruncesc Sinodului Episcopilor în viață să-i caterisească pe preoți sau să-i afurisească sau
să-i anatemizeze pe laicii care nu respectă canoanele. Dacă Sinodul nu acționează efectiv caterisirea acestor preoți sau
afurisirea sau anatematizarea laicilor, atunci acești preoți și laici nu sunt caterisiți de fapt, nici afurisiți sau anatematizați.
Totuși este inculpat în această viață spre caterisire și spre afurisire sau anatematizare, iar pentru Judecata finală este inculpat
la dumnezeiascul Scaund de judecată35. Mitropolitul Augustin Candiotis de Florina36, un Ierarh aprins și înfocat, care
a întrerupt pomenirea numelui Patriarhului Ecumenic Atenagora, mare ecumenist și mason, la dumnezeiasca Liturghie
trei ani 1970-1973, completând cele de mai sus, a spus că acestea intră în vigoare numai pentru faptele necanonice ale
clericilor. Adică pentru încălcările sfintelor canoane sunt considerați caterisiți în potență, totuși nu sunt și în fapt. Dar
35 ΟΣΙΟΣ ΝΙΚΟΔΗΜΟΣ ΑΓΙΟΡΕΙΤΗΣ, ὅ.π., σσ. 4-5.
36 EPISCOPUL AUGUSTIN CANDIOTIS, Despre întreruperea pomenrii față de Patriarh, Cum am ajuns la întreruperea
pomenirii Patriarhului Atenagora în 1970. Răspunsuri pe teme bisericești, Ἀθήναι 1973, σσ. 49-50 http://www.ekklisiaonline.gr/
ekklisisiaellados/episkopos-avgoustinos-kantiotis-peri-diakopis-mnimosynou-se-patriarxi/
85
există și fapte ale clericilor care ating dogmele. În această situație, deoarece clericul propovăduiește «cu capul descoperit»
învățături neortodoxe, nu se cere o decizie anterioară de caterisire din partea unui tribunal sinodal competent37.

20) Cei ce nu pomenesc taie pomenirea și comuniunea bisericească numai cu Episcopul eretic. Nu opresc, totuși,
comuniunea bisericească nici cu Biserica Locală de care aparțin, nici, cu mult mai mult, cu întreaga Biserică
Sobornicească Ortodoxă.

21) Fericitul Arhim. Epifanie Teodoropulos povățuiește: «Cel ce pomenește să nu disprețuiască pe cel ce nu
pomenește și cel ce nu pomenește să nu judece pe cel ce pomenește». Adică clericul care pomenește să nu disprețuiască
pe clericul care nu pomenește și clericul care nu pomenește să nu judece pe clericul care pomenește.

22) Între pomenitori și nepomenitori trebuie să existe comuniune bisericească, este suficient ca cei ce pomenesc să
pomenească un Episcop ortodox în privința cugetării, să fie împotriva panereziei ecumenismului sincretist inter-creștin
și inter-religios, să fie ostil Pseudo-Sinodului tâlhăresc, eretic și ecumenist din Creta și apărător al corectei aplicări a
dreptului canonic de îngrădire. Este inexactă teoria lipsei de comuniune între pomenitori și nepomenitori. Nu trebuie
să fie evitată comuniunea dintre confrați și împreună-luptători.

23) Întreruperea pomenirii este ultima limită, ultimul protest, ultimul mijloc pentru a contracara un cleric de la
erezie. Totuși nu este un scop în sine, nici scopul ultim. Scopul ultim, chiar și al acestei îngrădiri, este convocarea
unui Sinod Panortodox, care va condamna și va proclama panerezia ecumenismului și Pseudo-Sinodul din Creta.

24) Din toate cele pe care le-am prezentat până acum, canoane, învățături și pilde ale Sfinților, se desprinde o singură
concluzie: Că este vrednic de laudă faptul de a întrerupe fiecare cleric credincios comuniunea bisericească și pomenirea
Episcopului său când el propovăduiește public o erezie sau vreun fel de religiozitate nouă, precum se întâmplă astăzi din
păcate; și nu să aștepte, după cum susțin ecumeniștii, condamnarea lui «de totalitatea episcopilor Bisericii».
Poate se întreabă cineva: Dacă astfel stau lucrurile, ce sens au Sinoadele Bisericii? Răspundem: Noi, ca fii credincioși
ai Bisericii noastre, prin toate acestea pe care le scriem, nu avem deloc intenția de a contesta insituția sinodală a Bisericii.
Scopul nostru este să demonstrăm dreptul clericilor de a întrerupe pomenirea și comuniunea cu Episcopul, Mitropolitul
sau Patriarhul lor, care propovăduiește public o învățătură care este contrară Ortodoxiei și nu, repetăm, de a contesta
instituția sinodală. Să nu fie!
Clericilor inferiori le este oferit numai acest drept și nimic mai mult. Ține mai mult de competența corpului episcopal,
care se adună în Sinod, să ia măsurile indicate împotriva celor ce vorbesc lucruri denaturate. Adică să-l cheme la
disculpare, să-l povățuiască, să-i dea timp de pocăință, să-l facă nelucrător, să-l caterisească și să-l anatematizeze, dacă
nu se pocăiește și nu-și reneagă opiniile sale rătăcite. Totodată, și să informeze toată pliroma Bisericii ca să fugă de el ca
de un «păgân și vameș», după porunca Domnului, ca de un purtător de boală molipsitoare duhovnicească mortală. Toate
acestea sunt competențe ale sinoadelor episcopale, și nu ale clericilor inferiori.

25) Singurii clerici care au aplicat corect întreruperea pomenirii în spațiul grecesc sunt Profesorul emerit de
la Facultatea de Teologie din Tesalonic, Preacucernicul Protoprezbiter Theodor Zisis, Preacucernicul Protoprezbiter
Nicolae Manolis, ambii clerici din Mitropolia de Tesalonic, și Preacucernicul Protoprezbiter Fotie Vezinias, cleric al
Mitropoliei de Lancada, Liti și Rentina.

37 ΟΣΙΟΣ ΝΙΚΟΔΗΜΟΣ ΑΓΙΟΡΕΙΤΗΣ, ὅ.π, σ. 358.


86
26) În privința schismaticilor zelotiști vechi-calendariști sunt în vigoare cele ce ni le-a zis mai sus Cuviosul Paisie
Aghioritul. Ei au întrerupt pomenirea Patriarhului, au făcut schismă și și-au făcut propriile lor «Biserici»-fracțiuni,
depășind până și pe protestanți, și continuă să vorbească, să batjocorească pe toți, lucru absurd.
Șeful așa-zișilor «îngrădiți», P. Eftimie Trikaminas, a fost caterisit în 2007, în vremea Arhiepiscopului Hristodul
de Atena și a toată Grecia, de Tribunalul Sinodal de gradul doi al Bisericii Greciei deoarece la început s-a îngrădit de
Episcopul lui local, PS Mitropolit Ignatie de Larisa și Tirnava nu pe tema ecumenismului, ci pe teme de dreptate și
rânduială canonică, adică din cauză că nu recunoștea și nu pomenea pe Mitropolitul de Larisa, care a fost ales, deși
Mitropolitul canonic și legal Teologos al Larisei se afla în viață, lucru care constituia o situație de preluare adulteră a unui
scaund mitropolitan. Deși a primit caterisirea de mulți ani, deodată, în ultimii 3-4 ani, găsind ca pretext ecumenismul
multor episcopi și arătând o față antiecumenistă, a început să liturghisească de la sine, fără să fi fost ridicată caterisirea
și să primească dispensă canonică, într-o Mănăstire vechi-calendaristă a Bunei Vestiri a Născătoarei de Dumnezeu în
Staghiata din Volos și în propria bisericuță a Sfântului Marcu al Efesului în Biserica din Tesalonic, care aparține de un
«îngrădit» la fel, Odisea Tsoloiani, cu care a ajuns în ultimul timp la o ruptură. Pentru ca P. Eftimie să fie acoperit de un
Episcop, a alergat, deși este cleric al Bisericii din Grecia, la PS ex-Mitropolit Artemie de Raska și Prizreni, caterisit pe
nedrept și îngrădit de Biserica Sârbă, cu care a slujit de câteva ori. PS Artemie i-a dat permisiunea, printr-un act oficial
al lui, să liturghisească și să pomenească: «Pentru toți episcopii ortodocși». Dincolo de orice exercițiu serios critic sunt
și sfaturile P. Eftimie către îngrădiți să nu aibă comuniune și să nu se împărtășească în Biserica Greciei deoarece este
ecumenistă și Tainele ei sunt nevalide. Deci, în timp ce revendică exclusivitatea validității Tainei dumnezeieștii Euharistii
și a dumnezeieștii Împărtășanii numai pentru propria lui Liturghie îngrădită și numai din mâinele lui îngrădite, cu toate
acestea îngăduie acoliților săi să participe și să săvârșească restul Tainelor în bisericile din Biserica grecească. Să ne
mirăm de canonicitatea și eclesiologia «îngrădiților»!
La fel, P. Eftimie a scris: «Oricum, este preferabil să aparțină cineva de schisme și fracțiuni (desigur, dacă în interiorul
lor nu își găsesc sălaș opinii eretice) decât de Episcopi eretici, pentru că erezia, conform Părinților, te desparte imediat de
Dumnezeu»38.

Gruparea de mai sus a așa-numiților «îngrădiți» are teze greșite despre îngrădire și poziții schismatice și zelotiste.
Primesc:
1) obligativitatea canonului 15 de la Sinodul I-II,
2) teoria vaselor comunicante,
3) teoria întinării Tainelor pe motivul pomenirii,
4) ca nevalide Tainele pe care le săvârșesc pomenitorii,
5) că pomenitorii nu au har, preoție, Taine,
6) scop în sine întreruperea pomenirii,
7) ideea prin care acuză, judecă și defaimă pe pomenitori, chiar și pe cei ce nu pomenesc, care nu urmează
propria lor îngrădire,
8) întreruperea comuniunii bisericești, adică se găsesc în lipsă de comuniune (excomunicare) cu toată Biserica
Ortodoxă și cu toți Episcopii ortodocși, pe care-i consideră eretici și ecumeniști deoarece nu au trecut la întreruperea
pomenirii,
9) ideea prin care se consideră pe ei salvatori ai Bisericii și că la ei și numai la ei se mai păstrează Biserica,
10) să se apropie de zelotiștii vechi-calendariști ca să se unească într-o grupare mai mare,

38 IEROMONAH EFTIMIE TRIKAMINAS, Concordanța diacronică a Sfinților Părinți despre obligarivitatea canonului 15 al
Sinodului I-II în privința întreruperii pomenirii Episcopului care propovăduiește o erezie în Biserică, ed. Degiorgio, Τρίκαλα 2012,
p. 257-258.
87
11) să conteste însă și pe unii Sfinți ai Bisericii noastre, care nu au trecut la întreruperea pomenirii sau care au
trecut și apoi au revenit,
12) să slujească împreună cu cei caterisiți,
13) să înfrunte situația bisericească actuală, când nu s-a convocat până astăzi un Sinod Panortodox care să
condamne ecumenismul și Pseudo-Sinodul, cu criterii care trebuie să aibă tărie după convocarea unui astfel de
Sinod. Unele sunt criteriile înainte de convocarea unui Sinod și altele după el.

Deoarece gruparea de mai sus, care aplică inexact îngrădirea, a câștigat în ultimii ani un mare sprijin, de aceea și
îngrădirea canonică este identificată, din păcate, cu îngrădirea greșită a acestei grupări și de aceea mulți consideră
îngrădirea drept ceva rău, respingător, nenorocit și ca o schismă. În parte au dreptate, pentru că într-adevăr îngrădirea
greșită are teorii inexacte și schismatice, poziții zelotiste. Totuși, conform cu cele dezvoltate mai sus, este foarte evidentă
diferența dintre aplicarea corectă și cea greșită a îngrădirii.
Trebuie să se facă absolut deosebirea indispensabilă dintre întreruperea pomenirii corectă canonic și patristică
pornind de la condițiile prealabile pe care le-am menționat anterior și îngrădirea greșită zelotistă, fără să întrunească
condițiile prealabile canonice indispensabile, pe care le aplică destule grupări de clerici. Cea din urmă, din păcate, nu
poate să fie acceptată, diminuează și păgubește lupta pentru îngrădirea canonică și se termină în stări schismatice, cu
rezultatul că este persiflată îngrădirea și cei care o aplică corect și canonic.

Precizare indispensabilă

Dacă ar întreba cineva micimea noastră de ce nu am trecut la întreruperea pomenirii numelui Preasfințitului
Mitropolit Serafim de Pireu, i-am răspunde următoarele: Nu trecem la întrerupera pomenirii Episcopului nostru
pentru că noi considerăm că în situația lui nu sunt întrunite motivele și normele neapărate pe care le pune canonul
15 al Sinodului I-II pentru întreruperea pomenirii. Și normele acestea necesare sunt să propovăduiască continuu și
fără pocăință, cu capul descoperit, public, cu îndrăzneală, fără să roșească și fără rușine în biserici o erezie care este
sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinți. Acest lucru – slavă lui Dumnezeu – nu l-a făcut Preasfințitul Mitropolit
al Pireului. Dimpotrivă, cum este cunoscut, este ortodox în privința cugetării, și nu eretic. Este potrivnic și luptător
împotriva panereziei ecumenismului sincretist intercreștin și interreligios și a Pseudo-Sinodului din Creta, la care nu a
participat, nici nu a semnat textele lui antiecumeniste. Prin fapte, cuvinte și scrieri, s-a opus Masoneriei și sionismului
internațional înfricoșător. De pomină și istorice sunt epistolele lui către ereziarhul papă Francisc, Patriarhul Ecumenic
Bartolomeu, Pseudo-Patriarhul monofizit-copt Teodor, președintele Turciei Erdogan. A organizat mai multe adunări și
ședințe teologice și științifice. Preasfințitul Mitropolit al Pireului, ca Mitropolit al Mitropoliei Pireului, care aparține de
Biserica Autocefală a Greciei și de așa-zisele Ținuturi Vechi, când liturghisește, nu pomenește nici o persoană concretă,
ci Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, spunând: «…pe Sfântul nostru Sinod…».
Atunci nicidecum nu e valabil ceea ce i se impută, adică faptul că este eretic și contaminat, deoarece chipurile pomenește
ecumeniști. Prin urmare, nu sunt întrunite în situația de față motivele pentru întreruperea pomenirii lui pentru că în
situația contrară, vom provoca, din nefericire, schismă în Biserică, lucru vrednic de osândă. Dacă, ipotetic, în viitor
Preasfințitul Mitropolit de Pireu va eluda premizele de mai sus și va deveni vajnic propovăduitor al ecumenismului sau
al altei erezii – ceea ce să nu fie! – atunci desigur că vom avea posibilitatea să aplicăm corect canonul 15.

Am fi dorit, desigur, ca Preasfințitul Mitropolit de Pireu să fie mai vigilent în relațiile cu episcopi ecumeniști învederați
și, ca membru al Sfântului Sinod al Bisericii Greciei în perioada 2016-2017, să nu fi fost de acord cu circularea textului
«Către popor» (ianuarie 2017), care acceptă și laudă Pseudo-Sinodul din Creta, cu toate că-i numește pe eretici «creștini

88
eterodocși» și ereziile «alte Confesiuni creștine - erezii», și nu «Biserici», și aduce vorba despre recunoașterea Sinoadelor
de sub Fotie și Sfântul Grigorie Palama și a altor Sinoade drept Ecumenice în alt sens decât litera Pseudo-Sinodului din
Creta. În orice caz, recapitulând, atât el însuși înainte de Pseudo-Sinod, cât și după Pseudo-Sinod prin Biroul despre erezii
și secte al Sfintei Mitropolii a Pireului și prin textele sale, a condamnat și a dezaprobat Pseudo-Sinodul din Colimbari
pentru vina lui că nu a condamnat ereziile în timp și spațiu.

Protoprezbiter Anghelos Anghelakopulos


Pireu, 10.01.2018, Biserica Intrării Maicii Domnului

Traducere de Ierom. Lavrentie Carp

8. Mărturisirea de credință ortodoxă împotriva tuturor ereziilor a Preafericitului Părinte


Damianos, Arhiepiscopul Sinaiului39

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Toți cei care am fost botezați în Biserica Ortodoxă și credem ortodox suntem membri deplini ai Bisericii celei Una,
Sfinte, Sobornicești și Apostolești, adică a Trupului lui Hristos. Prin Taina Sfântului Mir am primit Pecetea Darului
Duhului Sfânt și prin Sfânta Împărtașanie cu Trupul și Sângele lui Hristos ne unim cu El, devenind mădulare ale Trupului
Lui.

În această calitate de mădulare ale Bisericii lui Hristos, care este numai Biserica Ortodoxă, singura în care ne unim cu
Adevăratul Dumnezeu, singura în care omul se poate mântui, arătăm şi respingem în mod public ereziile ce au cuprins
pe unii membri ai Bisericii.

Erezia nu afectează doar pe cel care crede în ea, ci și pe membrii Bisericii, atâta timp cât cei ce gândesc eretic în
Biserică și propovăduiesc erezia și celorlalți membri prin cuvânt și prin fapte, răspândind astfel microbul ereziei în
tot trupul Bisericii. Erezia predicată de episcop sau preot îi afectează și pe credincioși. Totodată, episcopul sau preotul
trebuie să aibă grijă ca membrii turmei lui să nu învețe erezia. Dacă păcatele morale îl despart pe om de Dumnezeu, cu
atât mai mult erezia. Datoria episcopului este să învețe drept Cuvântul Adevărului, iar sfințenia este legată organic de
Adevăr („Sfințește-i pe ei întru Adevărul Tău, iar Cuvântul Tău este Adevărul.” – Ioan 17, 17). Hristos e „Calea, Adevărul
și Viața” (Ioan 14, 6). Erezia este minciună și blasfemie la adresa Cuvântului Întrupat, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Ea
se naște ca înșelare duhovnicească, devenind o ideologie contrară Adevărului, tăind posibilitatea sfințeniei și a mântuirii.

La fel cum o boală nu afectează numai organul bolnav, ci întreg organismul, tot așa și erezia, otrăvind pe unii membri
ai Bisericii, provoacă durere în întreg trupul ei, afectându-l. De aceea, de fiecare dată când a apărut o erezie ce amenința
trupul Bisericii, s-au întrunit Sinoade Ecumenice și Locale care au anatematizat erezia și pe ereticii ce o susțineau, adică
au tăiat din trupul Bisericii învățătura eretică și pe cei ce o promovau.
39 Sursa: https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2018/01/27/marturisirea-de-credinta-ortodoxa-impotriva-tuturor-
ereziilor-a-preafericitului-parinte-damianos-arhiepiscopul-sinaiului/
89
Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola sa către romani: „Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare și
mădularele nu au toate aceeași lucrare, așa și noi, cei mulți, un trup suntem în Hristos, și fiecare suntem mădulare unii
altora, dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat.” (Rom. 12, 4-6), iar în Epistola I către corinteni spune: „Și nu
poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuință de tine; sau, iarăși, capul să zică picioarelor: N-am trebuință de voi. Ci cu mult
mai mult mădularele trupului care par a fi mai slabe sunt mai trebuincioase.” (I Cor. 12, 21-22), arătând în continuare că
„dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; și dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură
împreună.” (I Cor. 12, 26-27).

Având în vedere că până în prezent nu s-au adunat Sinoade Locale care să condamne pe cei care încalcă de aproape
100 de ani atât Canoanele Apostolice cât și hotărârile Sinoadelor Ecumenice și Locale, Noi, ca mădulare vii ale trupului
lui Hristos respingem și ne disociem de toate practicile condamnate de Biserică:

• rugăciunile în comun cu ereticii și așa-numita „Săptămână de rugăciune pentru unitatea creștinilor”, „Vecerniile
pentru unitatea creștinilor” și alte asemenea acțiuni ținute în Bisericile Ortodoxe în „Săptămâna de rugăciune
pentru unitatea creștinilor”, în care sunt invitați eretici să predice din fața Sfântului și Înfricoșătorului Altar
Ortodox, unde se jertfește Hristos Dumnezeu;
• participarea la întâlniri sincretiste interreligioase și intercreștine la care se fac gesturi simbolice sincretiste și
rugăciuni în comun cu ereticii.

Arătăm ca erezie şi respingem în mod public ecumenismul, cu toate manifestările sale:

1. prezența Bisericii Ortodoxe în «Consiliul Mondial al Bisericilor».


2. erezia conform căreia Ortodoxia ar fi doar o parte din Biserică.
3. erezia conform căreia toate confesiunile creștine ar fi ramuri ale Bisericii celei Una.
4. erezia conform căreia Biserica Ortodoxă ar fi o Biserică între multe alte «familii de Biserici» care împreună ar
forma Biserica cea Una.
5. erezia conform căreia unitatea Bisericii s-ar fi pierdut; conform învățăturii ortodoxe, Biserica este Una și Unică,
deoarece Capul Ei este Unul Domn Iisus Hristos, iar unitatea Bisericii se exprimă prin unitatea de credință și prin
supunerea credincioșilor față de ierarhia Ei, atâta timp cât ierarhia păstrează unitatea de credință.
6. erezia conform căreia Biserica «ar fi divizată în confesiuni creștine» și noi ar trebui «să refacem unitatea
Ei» prin «minimalismul dogmatic», adică prin a accepta ca bază a unirii Ortodocșilor cu celelalte confesiuni
(denominațiuni) credința minimală, adică credința în Sfânta Treime și în Iisus Hristos ca Dumnezeu Întrupat
și Mântuitor, trecând cu vederea toate celelale Dogme ale Bisericii, inclusiv preoția sacramentală, icoana, Harul
Necreat, cinstirea sfinților, etc.
7. erezia conform căreia ar exista o «unitate nevăzută» a Bisericii prin credința comună în Sfânta Treime și în Iisus
Hristos ca Domn și Mântuitor, urmând să se înfăptuiască și o «unitate văzută» prin unirea confesiunilor (unitate
în diversitatea dogmelor și a tradițiilor).
8. erezia conform căreia ar fi suficient să crezi în Sfânta Treime și în Domnul Iisus ca Dumnezeu și Mântuitor ca să
faci parte din Biserică (Biserica fiind văzută ca o adunare a tuturor confesiunilor creștine).
9. erezia conform căreia Biserica Ortodoxă și adunarea romano-catolică (papo-filioquistă) ar fi «Biserici Surori» sau
«cei doi plămâni ai Bisericii».
10. erezia conform căreia între Biserica Ortodoxă și papism (romano-catolicism) nu ar exista nici o diferență

90
dogmatică, afirmând că singura diferență ar fi Primatul Papal.
11. acordurile neortodoxe semnate de reprezentanții Bisericilor Ortodoxe în cadrul dialogului intercreștin, dialog cu
care suntem de acord atâta timp cât este facut pe baze ortodoxe, pentru a-i aduce pe eretici în Biserica Ortodoxă
prin Taina Botezului, a Mirungerii și a Sfintei Împărtășanii.
12. acordul de la Balamand, în care reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe Locale au acceptat un nou tip de uniație
și au recunoscut pseudo-tainele romano-catolicilor, acord care a fost respins de către reprezentanți ai Bisericilor
Ortodoxe Locale întruniți la Baltimore, în anul 2000.
13. erezia conform căreia Filioque (purcederea Duhului Sfânt «și de la Fiul») ar fi doar o simplă neînțelegere
terminologică, iar nu o alterare a Dogmei Sfintei Treimi – dogmă pe care Însuși Dumnezeu prin Fiul Său Iisus
Hristos Întrupat ne-a descoperit-o (Ioan 15, 26).
14. așa-zisa «ridicare a anatemelor» dintre ortodocși și romano-catolici, precum și cele asupra monofiziților,
monoteliților și monoenergiștilor, anateme date la Sinoadele Ecumenice; conform învățăturii ortodoxe, o anatemă
dogmatică nu se poate ridica în mod magic, fără ca motivele anatematizării să fie înlăturate.
15. erezia conform căreia ar exista har mântuitor în afara Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești și că
ar exista botez valid și har lucrător al preoției în afara Ei (simpla prezență istorică a unei succesiuni de la Apostoli
și simpla rostire a formulei Sfintei Treimi nu validează «tainele» ereticilor).
16. erezia conform căreia Sfinții Părinți nu mai pot fi azi în actualitate, erezie ce neagă prezența Duhului Sfânt în
Sfinții Părinți de la Sinoadele Ecumenice și, prin urmare, însăşi continuitatea existenței Bisericii ca instituție
divino-umană.
17. erezia care afirmă că nu putem cunoaște care sunt granițele Bisericii și erezia conform căreia toată omenirea ar fi
încorporată într-o «Biserica nevăzută»; conform învățăturii ortodoxe, Biserica este Biserica Istorică, vizibilă, cu
succesiune apostolică, ce a păstrat Dreapta Credință (dogmele formulate la Sinoadele Ecumenice și anatemele ce
delimitează Adevărul Dogmatic de minciuna eretică) și o duce mai departe până la sfârșitul veacurilor, și anume
Biserica Ortodoxă.
18. erezia conform căreia și ereticii ar fi încorporați într-un anume fel în Biserică.
19. transformarea pogorământului (iconomiei) în dogmă sau regulă; conform învățăturii ortodoxe, pogorământul
este o derogare de la acrivie, de la regula credinței, pentru neputințe omenești, în circumstante excepționale,
având ca scop aducerea oamenilor la Dreapta Credință, în ciuda piedicilor obiective. Pogorământul se aplică
doar în cazuri de forță majoră, pentru atingerea unui scop bun în circumstanțe adverse. Când, însă, în absența
unor circumstanțe excepționale, continuarea aplicării iconomiei tulbură și ocolește rânduiala canonică, atunci
adaptarea nu este o măsură înțeleaptă, ci sfidare a așezămintelor sfinte, conducând la nesocotirea Ortodoxiei.
20. așa-numitele «căsătorii mixte» între ortodocși și neortodocși, pentru că nu se pot uni cele de neunit, condiția
principală a Tainei Cununiei fiind ca cei doi soți să fie creștini ortodocși botezați și practicanți. Taina Cununiei
este Taina dragostei și a unirii în Dreapta Credință. Nu se poate acorda această Taină numai unui singur membru,
celui ortodox. De aceea, căsătoria mixtă este lovită de nulitate, și în același timp constituie rugăciune în comun
cu eterodocșii.
21. desfășurarea dialogului dintre Biserica Ortodoxă și erezii pe criteriile platformei protestante (CMB n.n.) și nu pe
Mărturisirea Ortodoxă, aşa zisa «restaurare a unităţii creştinilor» şi denumirea istorică de „biserici” pentru eretici.
22. Constituţia aşa zisului «Consiliu Mondial al Bisericilor» ca bază a dialogului cu ereticii – minimalismul dogmatic.
23. Declaraţia de la Toronto din 1950 care afirmă că: a. există membri ai Bisericii în afara zidurilor Bisericii Ortodox;
b. Biserica lui Hristos este mai mult decât confesiunea fiecărui membru al aşa zisului «Consiliu Mondial al
Bisericilor» în parte; c. a fi membru al Bisericii lui Hristos este mai mult decăt a fi membru al propriei Biserici
(confesiuni).

91
Biserica Ortodoxă este Ecumenică (Universală), nu ecumenistă, și de aceea așteptăm de la membrii Ei să practice
și să predice Ortodoxia la toată făptura, aducând pe mulți în Corabia Mântuirii care este Biserica Ortodoxă, Biserica
cea Una, Sfânta, Sobornicească (Catholică) și Apostolească, așa cum mărturisim în Simbolul de Credință Niceo-
Constantinopolitan. De aceea, ne disociem de poziția tuturor celor care învață sau practică ereziile numite mai sus,
fie că sunt elaborate de sinoade panortodoxe (ca în Creta 2016 n.n.), sinoade locale, patriarhi, ierarhi, preoți, diaconi,
ipodiaconi, citeți, monahi, monahii sau credincioși.

Noi, prin mărturisirea de faţă, îi mustrăm pe cei care nu caută să-şi îndrepteze fraţii căzuți în înșelarea ecumenistă,
adoptând o atitudine pasivă, împăciuitoare și tacită, pe care Sfântul Grigorie Palama o vede ca pe al treilea tip de ateism,
după ateism și erezie.

Așa să ne ajute Dumnezeu Cel în Treime Slăvit și Închinat!

Amin.

Am luat la cunostință textul de mai sus citit mie de către clericul ortodox (preotul Matei Vulcănescu n.n.) din cauza
problemelor pe care le am cu ochii, și sunt întru totul de acord cu conținutul textului, dând, de altfel, această mărturisire
ortodoxă și patristică la hirotonia mea întru episcop.

Vineri, 26 ianuarie 2018

† IPS Damianos al Sinaiului

9. Ce exprimăm prin (ne)pomenirea episcopului

Când zice cineva: Eu sunt al lui Pavel, iar altul:


Eu sunt al lui Apollo, au nu sunteți trupești?
Deci ce este Pavel și ce este Apollo decât slujitori prin care
ați crezut voi și după cum i-a dat Domnul fiecăruia? (1Cor. 3: 4-5)

Unii dintre primii creștini nu reușeau să vadă în apostoli pe Hristos, Care era prezent în ei prin har. Eroarea noastră, a
celor de azi, este că nu vedem pe Același Hristos lucrând prin sluji­torii Lui de acum, dincolo de scăderile lor. Din nefericire,
o exagerare nepotrivită a abateririlor clericilor, chiar și dogmatice, poate duce chiar la îndepărtarea credincioșilor de
harul Sfintelor Taine și la compromiterea oricărei inițiative înțelepte pentru revigorarea dreptei credințe.
După Sinodul din Creta, încercarea sinodalilor noștri și a adepților lor de a duce turma după ei, nu după adevărul
de credință revelat a generat un simțământ de neîncredere și abandon în mintea multor credincioși. Unii au reacționat
și s-au delimitat de această direcție, ajungând chiar și la întreruperea pomenirii. Din păcate, aici au intervenit o serie
întreagă de tendințe și teorii, unele cu caracter schismatic. Amatorismul unora întreține confuzia pe probleme impor­
tante: acrivie-icono­mie, lipsa harului-nevaliditatea Tainelor, comuniunea de credință prin pome­nirea ierarhului sau
prin conslujire, căderea automată sub anatemă ș.a. Cel mai grav este duhul disperant că trebuie să ne îngrădim de orice
erezie publică pentru a nu avea parte de osândirea împreună cu ea și cu promotorii ei. Un mare rău este că această
cumplită părere nu are o bază scripturistică sau patristică, în ciuda faptului că pune în față o sumedenie de citate scoase

92
din context. O orientare corectă nu poate fi obținută decât prin încadrarea cât mai fidel cu putință în învățătura generală
și coerentă a Bisericii. În acest sens, mă voi strădui, în rândurile ce urmează, să fac o prezentare a viziunii echilibrate,
care consider că a fost sesizată și de Pr. Teodor Zisis.
Cuvintele din motto sunt un punct de plecare minunat pentru a dărâma opinia nefondată că, prin pomenirea unui
episcop ortodox în funcție/necondamnat, ne-am face părtași la eventu­alele lui erori dogmatice. Continuarea pasajului
din Apostolul Pavel evidențiază și mai clar că el se referă la legătura bisericească a credincioșilor cu episcopii, urmașii
de azi ai apostolilor: «Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. […] Cel care sădește și cel care udă
sunt una și fiecare își va lua plata după osteneala sa. Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteți
ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu» (1Cor. 3:6-9). Sf. Ioan Gură de Aur comentează astfel: „Dacă arătura este
a lui Dumnezeu, zice, apoi drept este a fi voi numiţi nu de la numele cultivatorilor, ci de la numele lui Dumnezeu, căci
nici arătura nu este a cultiva­torului, ci a stăpânului ţarinei”40. Așadar, prin slujitorii legitimi ai lui Hristos noi ne definim
drept creștini, ucenici ai Lui, prin credința Bisericii, nu prin opiniile particulare ale păstorilor noștri.

Ce credință mărturisim prin pomenirea unui episcop sau prin conslujire

Nu este firesc să se vorbească despre întreruperea comuniunii cu episcopul sau cu alți clerici și mireni fără a fi
înțeleasă corect pomenirea lui și pe ce baze se întemeiază comuniunea liturgică. De aceea abordarea temelor va urma
această ordine.
În Sfânta Scriptură se găsește foarte limpede exprimată ideea că prin apostoli și episcopi noi ne ținem de Hristos, de
credința Evangheliei, nu de a lor personală. Îndemnurile Apostolului Pavel către un episcop (Tit) hirotonit în Creta sunt
elocvente în acest sens. El i se adresează astfel: „Lui Tit, adevăratul fiu după credința cea de obște” (Tit 1: 4), arătând că
succesiunea și comuniunea nu se fac prin învățătura lui personală, ci prin cea a Bisericii. Câteva rânduri mai jos arată
mai limpede acest adevăr, când se referă la episcopi în general: „Se cuvine ca episcopul să fie fără prihană, ca un iconom
al lui Dumnezeu, […] ținându-se de cuvântul cel credincios al învățăturii, ca să fie destoinic și să îndemne la învățătura
cea sănătoasă” (Tit 1:7, 9). Se desprinde de aici concluzia că credința pe care o reprezintă acesta nu este a lui proprie, ci
a lui Hristos, a Bisericii, pe temeiul căreia a fost învestit. Cei păstoriți de el se definesc prin credința pe care este dator
ierarhul să o păzească, nu prin opiniile lui personale. Credința episcopului nu este orice părere a lui parti­culară, ci cea
pe care este pus să o propovăduiască. Evident că, dacă trădează Evanghelia, este pasibil de caterisire; totuși, până să fie
depus, el este încă reprezentant al ei, deși nevrednic, iar păstoriții săi sunt fii ai Ortodoxiei, nu ai rătăcirii.
Înainte de a cerceta și mărturii patristice cu privire la valoarea pomenirii episcopului la slujbe, este binevenită
enumerarea altor citate scripturistice care definesc statutul apostolilor și al episcopilor în raport cu Hristos și cu dreapta
credință. Așadar, Însuși Mântuitorul îi trimite la propovăduire pe apostoli prin aceste cuvinte: „Mergând, învățați toate
neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am
poruncit vouă” (Mt. 28: 19-20). În altă parte grăiește: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă” (Lc. 10: 16). Iar
faptul că episcopii și preoții nu au propria lor învățătură este arătat de cuvintele: „Voi însă să nu vă numiți Rabi, că Unul
este Învățătorul vostru: Hristos” (Mt. 23: 8). Acest adevăr îl întărește Apostolul prin faptul că se consideră iconom al
lui Hristos, după cum a vorbit și despre episcop: „Așa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos și
iconomi ai tainelor lui Dumnezeu. Iar de la iconomi mai ales se cere ca fiecare să fie aflat credincios. […] Și acestea,
fraților, le-am scris ca despre mine și despre Apollo, dar ele sunt pentru voi, ca să învățați din pilda noastră să nu treceți
peste ce e scris, ca să nu vă făliți unul cu altul împotriva celuilalt” (1Cor. 4: 1-2, 6). Fără a avea pretenția că am epuizat
toate mărturiile scripturistice pe această temă, înainte de a examina restul tradiției Bisericii cu privire la semnificația

40 Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei I cătră corintheni, Omilia VIII, traducere de Arhim. Theodosie
Athanasiu, Atelierele grafice SOCEC&co., București, 1908, p. 107.
93
pomenirii episcopului, este necesară distincția între a fi în comuniune cu un episcop sau alt cleric și a fi părtaș la
învățătura lui eventual eretică.
Subiectul comuniunii liturgice, care se realizează fie prin pomenirea unui episcop, fie prin slujirea împreună cu un
cleric, trebuie analizat în scopul de a vedea în ce măsură presupune aceasta transferul sau împroprierea unor învățături
particulare greșite de la unul la altul. După cum am arătat mai sus, din Sfânta Scriptură, comuniunea bisericească
presupune o credință comună, a Bisericii, nu pornește de la opiniile particulare ale conslujitorilor. Sfântul Ioan Damaschin
întărește acest adevăr: „Dacă negreşit împărtăşania este unire cu Hristos şi a unora cu alţii, atunci negreşit ne unim cu
toţi cei care, potrivit voinţei libere, se împărtăşesc împreună cu noi”. De aceea, conclu­zionează: „Aşadar, cu toată puterea
să ne păzim să nu luăm o împărtăşanie de la eretici și nici să dăm ca să nu ne facem părtaşi relei lor credinţe şi osândirii
lor”41. Unirea se realizează prin împărtășirea cu Hristos, cu Sfintele Taine, care sunt ale Bisericii. Deci nu se poate vorbi
de o legătură pe considerente personale, ci stabilită prin adeziunea comună la credința cea de obște. Este problema
fiecăruia în ce măsură se ține de această credință, dar este o cerință absolută ca fiecare conslujitor să o mărturisească
public. Așadar, este evident că trebuie să ne împărtășim doar cu clerici cu hirotonie validă, necaterisiți (pe drept), nu cu
eretici condamnați, care nu mai fac parte din trupul Bisericii Ortodoxe și nu mai țin credința dreaptă.
În Anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare se găsește limpede ideea că ne unim unii cu alții prin Hristos, nu
prin puterile noastre individuale: „Iar pe noi toţi, care ne împărtăşim dintr-o Pâine şi dintr-un Potir, să ne uneşti unii
cu alţii prin împărtăşirea Aceluiași Duh Sfânt şi pe nici unul dintre noi să nu-l faci să se împărtăşească spre judecată sau
spre osândă cu Sfântul Trup şi Sânge al Hristosului Tău”42. Deci credința Bisericii prin harul Duhului este cea care ne
unește pe fiecare întreolaltă după măsura în care o păzim; nu ne unim unii cu alții pe baza credinței personale în parte.
Mai mult, fiecare se împărtășește spre osânda lui proprie, nu spre osânda celorlalți, dacă se apropie cu nevrednicie.
În ce privește pomenirea episcopului la toate slujbele și la Sfânta Liturghie, formula de astăzi este o prescurtare a
uneia mai extinse din vechime. Odinioară au existat mai multe, care nu se rezumau doar la rugăciunea pentru episcopul
imediat superior, ci cuprindeau multe alte categorii de creștini, după cum erau menționate în Diptice. Dipticele erau
rostite de diacon în general și reprezentau o rugăciune extinsă pentru vii și morți, pe două coloane, de unde provine și
denumirea lor. Exista o ceremonie pentru zilele obișnuite și una pentru cele în care slujea și episcopul locului. Prima
era mai scurtă, iar a doua mai extinsă, în care erau pomeniți toți cei cinci Patriarhi43. Ba nici nu a existat un tipic unic,
ci mai multe tradiții din diferite zone. Erau pomeniți la adormiți chiar și toți episcopii anteriori ai unei episcopii/cetăți.
Din tot acest moment liturgic amplu, s-a păstrat în slujba de astăzi doar formula de pomenire a ierarhului imediat
superior sau a celorlalți Patriarhi, în cazul Întâistătătorilor de Biserici Autocefale. Rugăciunile pentru vii și adormiți,
cler, conducători și restul mirenilor le rostește preotul sau episcopul în taină, în timp ce la strană se cântă Axionul. Fără a
intra în detalii neimportante pentru subiectul nostru, trebuie reținut faptul că astăzi pomenirea arhiereului vizează două
aspecte: rugăciunea pentru el și declararea apartenenței la Biserica Ortodoxă prin acesta.
Rugăciunea pentru ierarh este marcată de cuvintele: „pe care-l dăruiește Sfintelor Tale Biserici întreg, cinstit, sănătos,
în pace și drept învățând cuvântul adevărului Tău”. Aceasta este o cerere ca episcopul să fie cum s-a spus, nu o adeverire
că el ar fi așa. Cu atât mai puțin nu este o condiționare pe baza căreia noi îl pomenim la Liturghie. Noi îi dorim și cerem
de la Dumnezeu aceste lucruri pentru el, după cum notează și Părintele Epifanie Teodoropulos44.
Pe de altă parte, pe lângă rugăciune, noi îl recunoaștem ca arhiereu al Bisericii și continuator al succesiunii apostolice.
Prin aceasta declarăm că și noi respectăm și mărturisim corect învățătura apostolilor tocmai pentru că episcopul, pe
41 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea a IV-a, cap. XIII.
42 Liturghier, p. 255-256, ed. 2012.
43 Robert Taft, O istorie a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur. Dipticele, vol. IV, traducere de Cezar Login, Ed. Renașterea,
Cluj Napoca, 2008, p. 49-52.
44 Arhim. Epifanie Teodoropulos, Cele două extreme. Ecumenismul și stilismul, Traducere din limba greacă de Ieroschim.
Ştefan Nuţescu şi Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 49.
94
care-l pomenim, este hirotonit de urmași ai Apostolilor și transmițător al cuvântului lor. Avem această garanție prin
validitatea hirotoniei lui, altfel spus, prin faptul că el aparține de Biserica Ortodoxă și noi prin el, iar nu de vreo erezie
sau schismă. De aceea în Ortodoxie a fost o grijă permanentă și deosebită pentru a verifica validitatea hirotoniilor chiar
și pentru ierarhii adormiți. Un caz celebru este al Sfântului Ioan Gură de Aur, care a murit exilat și caterisit de un Sinod
tâlhăresc „de la Stejar” (404). Pentru că mulți au insistat să fie trecut din nou în diptice, Patriarhul Atticus de atunci a
făcut acest lucru. Aceasta după ce fusese reintrodus mai întâi în Antiohia, cetatea natală a aceluia, și la presiunea unor
episcopi care nu voiau să-l pomenească până nu-l va include în diptice pe Sfântul Ioan. Însă Sf. Chiril al Alexandriei nu
a vrut să recunoască această reabilitare în fapt și a insistat să fie șters. El își justifica poziția prin faptul că a fost caterisit și
nu poate fi pomenit ca episcop, după cum menționează istoricul Nichifor Calist45. Nu acuzația de erezie sau părtășia cu
un eretic necondamnat era problema, ci destituirea din funcția de episcop. Același lucru l-a avut în vedere și un Sinod
din Mopsuestia, din anul 550, convocat la cererea împăratului Iustinian pentru a cerceta dacă Teodor mai era trecut
în diptice46 după condamnarea lui ca eretic prin Judicatum-ul proclamat la presiunea aceluiași împărat47. Deci fusese
șters din lista episcopilor abia când a fost condamnat, chiar și post-mortem, deși învățătura sa eretică fusese trecută cu
vederea până atunci.
Din toate aceste mărturii scripturistice și din tradiția Bisericii se trage ușor concluzia că prin pomenirea unui episcop,
prin slujirea împreună cu un cleric sau prin participarea mirenilor la Liturghie este împărtășită credința Bisericii
respectivilor episcopi sau clerici care slujesc sau sunt pomeniți, nu părerile lor personale cu privire la dogme. Ar fi chiar
insultător să credem că Biserica este atât de vulnerabilă în fața ereziilor prin structura ei, încât să se transforme extrem
de ușor într-o sursă de erezie prin simpla intruziune în sânul ei a unor clerici cu gândire eretică.

Obligativitatea întreruperii pomenirii

Având în vedere, așadar, că slujirea preoțească este întemeiată pe credința de obște, a Bisericii, rezultă foarte clar că
obligativitatea opririi comuniunii cu un cleric intervine doar după depunerea lui de către un for superior (episcop pentru
preot sau diacon și Sinod pentru episcop). Lucrul acesta se vădește din hotărârile și lucrările Sinoadelor Ecumenice sau
Locale.
Din cercetarea istoriei și deciziilor sinodale se vede că ele nu au intrat în vigoare retroactiv, ci doar din momentul
convocării și emiterii unor decizii concrete:
- Arienii abia în urma Sinodului I au început să fie excomunicați, deci în mod firesc nu a fost stabilită vreo normă de
primire a lor prin botez sau prin lepădarea de erezie;
- Sinodul II Ecumenic stabilește modul primirii ereticilor anterior condamnați, îndeosebi cei antitrinitari, și nu a
formulat dogme noi, ci doar a reafirmat deciziile anterioare de la Niceea, care erau puternic contestate la acea vreme.
De altfel, el nici nu a fost întrunit ca un Sinod Ecumenic, ci a devenit astfel în timp, prin recunoașterea lui de către toate
Patriarhiile;
- Sinodul III Ecumenic a condamnat pe Nestorie și pe cei ce ar cuteza să se alăture partidei lui din acel moment.
Patriarhul Ioan de Antiohia, deși inițial a fost declarat caterisit împreună cu Nestorie, a fost reabilitat când s-a dezis de
părtășia cu el. Este de remarcat că Sf. Chiril al Alexandriei, luptătorul împotriva nestorianismului, a trecut cu vederea,
după acest Sinod, persoana lui Teodor de Mopsuestia și a lui Diodor din Tars, din iconomie, după cum menționează Sf.
Teodor Studitul, pentru că „a răbdat puțin încetineala răsăritenilor decât, neprimindu-l [ei] pe cel cu adevărat eretic, să

45 PG 146, 1144B/C apud. Robert Taft, O istorie a Liturghiei… Dipticele, p. 82.


46 Robert Taft, O istorie a Liturghiei… Dipticele, p. 40.
47 Charles Joseph Hefele, A History of the Councils of the Church: from the Original Documents, vol. IV, translated from the
German by William R. Clark, Wipf & Stork, 2007, p. 266.
95
primească aplecare către ceea ce era eretic”48. Aceștia doi au ajuns să fie condamnați la Sinodul V Ecumenic;
- Sinodul din Calcedon a condamnat pe Eutihie, pe Dioscor și pe toți aderenții lor monofiziți, dar nu a dat și nici nu
avea cum să dea vreo hotărâre cum să fie primiți la Ortodoxie;
- în 691 s-a întrunit Sinodul trulan, la 10 ani după Sinodul VI Ecumenic. De aceea el stabilește modul de primire al
monoteliților condamnați anterior;
- în fine, Sinodul VII Ecumenic nu a depus pe episcopii iconoclaști, ci doar a condamnat erezia și a impus caterisirea
celor ce nu se vor închina la icoane. „În cele din urmă, Sinodul i-a primit cu multă iubire de oameni pe toți episcopii care
și-au recunoscut greșeala și i-a reașezat în scaunele lor”49, adică nu au fost caterisiți.
Odată condamnați, cei ce se țin de erezia contrară dogmelor ortodoxe devin eretici excluși din Biserică. Părtășia cu
unii ca aceștia prin slujirea în comun îi face pe ortodocși pasibili de caterisire sau afurisire. Așa cum prevăd canoanele 45
și 46 apostolice, rugăciunea simplă împreună a unui cleric cu un eretic se pedepsește cu afurisirea, iar slujirea împreună
cu el conduce la caterisire. Ereticii avuți în vedere sunt cei excomunicați, neîmpărtășiți, scoși în afara comuniunii cu
Biserica, după cum menționează canonul 10 apostolic. Iar alte canoane, precum 7, 8 și 37 Laodiceea identifică limpede
pe eretici ca cei ce sunt în afara Bisericii. De altfel, ei se desprindeau singuri în primele veacuri de Biserică; abia în
vremurile noastre a apărut mișcarea aceasta de infiltrare și amestecare, care produce multă confuzie.
Un episod important este cel al Părinților mărturisitori atoniți de după Sinodul de la Lyon (1274), din vremea
împăratului Mihail Paleologul, care refuzau să primească hotărârea de a fi pomenit la Liturghie papa, ba chiar au oprit
și pomenirea Patriarhului Ioan XI Vekkos, care intrase în comu­niune cu el. În Scrisoarea lor, ei afirmă: „Cum va suferi
acestea sufletul drept-credincios și nu se va depărta îndată de părtășia cu cei ce l-au pomenit (pe papa n.n.) și nu-i va
socoti neguță­tori de cele sfinte? Biserica Ortodoxă a lui Dumnezeu primea din vechime pomenirea numelui arhie­
reului înaintea Sfintelor Taine ca pe o deplină comuniune întreolaltă. Fiindcă este scris în Tâlcu­irea dumnezeieştii
Liturghii că preotul liturghisitor pomenește numele arhiereului spre a arăta că se supune mai-marelui său, că este în
comuniune cu credința lui și că prin el a primit harul de a săvârși dumnezeieștile Taine”50. Referința este de la Teodor
sau Nicolae al Andidelor, nu de la Sf. Gherman, cum greșit a fost indicat într-o traducere de pe internet, care a interpolat
în text imediat și un citat de la Sf. Teodor Studitul, inexistent în original51. Pasajul din explicarea Sfintei Liturghii este
acesta: „Ecfonisul: Între cei dintâi pomenește, Doamne, pe Arhiepiscopul nostru! Din aceasta se arată supunerea față de
superior și că slujitorul este și el în comuniune cu credința acestui arhiereu pomenit și succesor al predaniei Tainelor,
iar nu un inovator nou sau născocitor al simbolurilor slujite/oferite de el”52. Suntem îndreptățiți să credem că se face
referire la comuniunea cu credința oficială a episcopului, cu care a fost învestit la hirotonie, și nu cu cea personală.
Pentru că preotul își arată prin pomenirea episcopului canonicitatea sa în privința credinței, dar și a Tainelor slujite de el.
Prin arhiereu el primește atât credința, cât și slujirea, nu este un inovator. Dar pe acestea nu le-a inventat nici episcopul,
ci doar le-a transmis. Chiar Părinții mărturisitori aghioriți nu acceptă comuniunea cu papa și cu latinii deoarece de

48 Sf. Theodor Studitul, Epistola 49 în Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. 1, traducere din limba greacă veche
de Pr. Marcel Hancheș, Editura Sophia, București, 2006, p. 57.
49 Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, traducere de monahia
Magdalena Niculescu, Ed. Egumenița, 2015, p. 267.
50 Străjerii Ortodoxiei, p. 349. Text adaptat la final după originalul: https://www.impantokratoros.gr/66219A13.el.aspx.
51 http://lumea-ortodoxa.ro/celor-ce-spun-ca-pomenirea-ecumenistilor-se-poate-face-din-iconomie-marturia-parintilor-
aghioriti-din-sec-xiii/.
52 Teodor al Andidelor, Considerație preliminară pe capitole despre simbolurile și tainele care se petrec la dumnezeiasca
Liturghie, 32, PG 140, 460-461: «Εἶτα ἡ ἐκφώνησις· Ἐν πρώτοις μνήσθητι Κύριε τοῦ ἀρχιεπισκόπου ἡμῶν· ἀφ᾽ ἧς δείκνυται
ὑποταγὴ ἡ πρὸς τὸ ὑπερέχον καὶ ὅτι τούτου μνημονευομένου τοῦ ἀρχιερέως κοινωνός ἐστι καὶ ὁ προσφέρων τῆς πίστεως καὶ τῆς
παραδόσεως τῶν μυστηρίων διάδοχος, ἀλλ᾽ οὐχὶ καινὸς τις μύστης ἢ εὑρετὴς τῶν παρ᾽ αὐτοῦ προσφερομένων συμβόλων».
96
aceștia „ne-am despărțit după dreptate și canonic” și „rămân neschimbați în ereziile lor”53. Toată scrisoarea lor se referă
la neacceptarea pomenirii papei, dar se subînțelege și ruperea de Patriarhul de Constantinopol, ca o sancțiune. De aici
rezultă explicit obligativitatea de a nu accepta, prin pomenire, unirea cu un eretic deja condamnat și despărțit de Biserică
(papa), lucru ce ar însemna aderarea la o erezie. Reiese și dreptul canonic și îndatorirea morală de a opri comuniunea cu
cei ce accep­tă să facă acest lucru, adică cu Patriarhul de Constantinopol, aspect ce ne interesează în mod deosebit, care
va fi abordat mai jos.
La fel au procedat și Părinții mărturisitori care s-au împotrivit unirii semnate la Ferrara-Florența trei veacuri mai
târziu. Mai întâi Ghenadie Scholarios a afirmat: „Pomenirea papei sau a oricăruia dintre episcopi eu nu o socotesc lucru
neînsemnat, de vreme ce părtășia duhovnicească a celor de un cuget și supunerea desăvârșită față de păstorii cei adevărați
se arată prin pomenire. Sinoadele, ca și ceilalți Părinți, statornicesc că «se cuvine să fugim de părtășia cu cei de a căror
cugetare ne scârbim»”54. În mod asemănător, și Sf. Marcu Evghenicul a refuzat să primească unirea cu catolicii și să-l
pomenească pe papa, pentru a nu deveni și el străin de credința ortodoxă. A trecut chiar și la întreruperea comuniunii cu
unioniștii, pentru a feri turma credincioșilor de amăgirile venite prin aceia. Așadar, este obligatorie oprirea comuniunii
cu ereticii condamnați, dar este lăudată și cea față de ereticii fățiși, dar încă necondamnați.
Ca o dovadă că nu reprezintă întinare comuniunea cu un ereziarh încă necondamnat stă faptul că Sf. Chiril al
Alexandriei nu a oprit pomenirea lui Nestorie până la întrunirea Sinodului III Ecumenic, al cărui artizan a fost. Cu toate
acestea, el nu a fost judecat ca fiind nestorian, ci dimpotrivă, apărător al Ortodoxiei de erezia nestoriană.

Dreptul întreruperii pomenirii episcopului

În ciuda faptului că suntem hrăniți bine în Biserică din izvoarele curate ale credinței prin slujbele ei, pericolul
răspândirii unei erezii nu este mic și neglijabil. Chiar dacă nu toți sunt în stare să reacționeze corect față de ecumenism,
ca erezie în desfășurare, aceasta nu înseamnă că este suficient a ne continua liniștiți viața liturgică alături de cei ce
promovează această eroare dogmatică. Dimpotrivă, o reacție solidă, argumentată, fără compromis și convingătoare este
absolut necesară; altfel, acest prim pas făcut prin deciziile din Creta va fi urmat cu ușurință de al doilea. Și, în loc de masa
de ierarhi ortodocși compromiși împreună cu adepții lor, vom avea parte de o masă mare de clerici și mireni prinși în
plasa ereziei ecumeniste prin acceptarea ereticilor și chiar prin unirea cu ei în gândire și la nivel de cult. Iar acest pericol
nu poate fi minimalizat, având în vedere acțiunile ecumeniste care au avut loc până acum. De aceea este indispensabil să
se ia o poziție prin toate mijloacele, inclusiv prin întreruperea pomenirii episcopilor participanți și aderenți la Sinodul
din Colimbari.
Documentul intitulat Mărturisirea credinței și osândirea ecumenismului expune concis cum ar trebui să ripostăm față
de sincretismul creștin și religios de care suntem asaltați. În rândurile ce urmează va fi concentrată atenția doar asupra
modalității de întrerupere a pomenirii pe criterii patristice.
Modul autentic de păstrare a credinței nu se face pornind de la negarea altora, ci prin ațintirea atenției la Hristos și la
Evanghelie, lucru care constituie și o dezicere de erezii. Reacția corectă față de acestea este de a fi eliminate atunci când
atacă și subminează adevărul dogmatic tocmai pentru a dobândi libertatea în Hristos. O luptă îndârjită de a mitralia
neghinele eretice poate conduce la o stare trupească, de coalizare prin ura față de ecumeniști în locul dragostei pentru
Evanghelie. Ba chiar poate ajunge nu doar la atitudini recalcitrante și injurioase, ci și la tendințe schismatice, de dezbinare.
Părinții Sfinți, care au uzat de acest drept de întrerupere a pomenirii, au făcut-o cu discernământ, spre folosul lor
duhovnicesc și al Bisericii. Sf. Vasile cel Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Marcu Evghenicul, Sf. Grigorie Palama,
Părinții aghioriți din anii ’70-’72, în frunte cu Cuviosul Paisie Aghioritul, și trei ierarhi din Sinodul Greciei au menținut

53 Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 347.


54 Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, p. 444-455.
97
linia Ortodoxiei prin acest gest. Îndeosebi Părinții din secolul trecut sunt o pildă pentru zilele noastre pentru faptul că
avem un exemplu viu, de la care ni se păstrează și modalitatea aplicării întreruperii pomenirii, dar și pentru motivul că
s-au împotrivit aceleiași erezii, ecumenismul. Este evident că ei au păstrat comuniunea cu restul clericilor și mirenilor
care pomeneau pe Patriarhul ecumenist de atunci, Atenagora. Mărturiile celor ce au trăit în acei ani, dar și pledoariile
celor trei episcopi acceptate de Sinodul Greciei sunt dovezi incontestabile pe care trebuie să le urmăm și noi, cei care
am întrerupt pomenirea acum.
Pentru a stabili o direcție sănătoasă, în primul rând trebuie înțeles corect canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol,
pe care se întemeiază întreruperea comuniunii cu episcopii adepți pe față ai ecumenismului, iar apoi studiate și alte
mărturii patristice referitoare la această temă.

Limitele canonului 15

Temeiul cel mai invocat pentru întreruperea pomenirii este canonul 15, menționat mai sus. Pentru a vedea ce prevede
acesta, am făcut o traducere mai precisă a lui pe baza textului grecesc din Pidalionul editat de Cuv. Nicodim Aghioritul55:
Cele hotărâte în privința prezbiterilor (preoților), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru
patriarhi. Așa încât, dacă vreun prezbiter, episcop sau mitropolit ar cuteza să se depărteze de comuniunea cu propriul
său Patriarh şi nu ar pomeni numele lui, după cum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci, înainte de
înfăţişarea sinodală şi de osândirea lui definitivă, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul străin de
toată preoţia dacă numai se va reproșa că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce
sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unirea Bisericii. Cei ce se despart
pe sine de comuniunea cu întâiul stătător pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, fireşte de
acela care propovăduieşte erezia public şi o învață cu capul descoperit învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu
sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de o cercetare sinodală,
ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-
învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări.
Deși nu este validat de un Sinod Ecumenic, acest canon are o valoare panortodoxă de necontestat. Intenția lui este de
a limita acțiunile samavolnice de oprire a pomenirii episco­pului prin impunerea unor bariere:
a) Fiind încununarea canoanelor anterioare, 13 și 14, care stabilesc interdicția de a opri comuniunea cu episcopul
pentru „oarecare învinuiri”, el prevede o singură excepție, anume situația când ierarhul propovăduiește fățiș o erezie.
Aceasta nu poate fi luată ca obligativitate, ci ca situație excepțională. Cinstea cuvenită celor ortodocși, care sancționează
ereziile introduse de ierarhia superioară este comparabilă cu decorarea pentru merite deosebite. Este un lucru de râvnit,
dar nu la îndemâna oricui, cu atât mai puțin o obligație. Iar cei care nu ajung să se ridice la nivelul acesta nu pot fi acuzați
de trădare sau părăsire a Bisericii. Mai mult, vitejia unora în lupta pentru păstrarea neabătută a credinței nu le dă dreptul
de a cataloga drept trădători și eretici pe ceilalți, care nu fac aceasta, ci dimpotrivă, curajul acesta ar trebui să vină din
mărimea de suflet și din jertfa pentru binele tuturor. Altfel spus, noblețea celor care își asumă prima linie ar trebui să
izvorască și să ducă la o dragoste mai puternică și o solidarizare cu restul credincioșilor.
b) Dreptul de sancționare a episcopilor pentru derapajele de la ortodoxia credinței nu trebuie folosit în mod pripit, ci
cu mare grijă, după o temeinică aprofundare a subiectului. Acest lucru poate fi desprins în primul rând din faptul că este
necesară demonstrarea atașamentului ierarhului față de erezie condamnată clar de tradiția patristică. În al doilea rând,
prudența pe care o impune canonul 31 apostolic episcopului care urmează să caterisească un preot pentru schismă,
anume abia după trei îndemnuri, ar trebui să fie valabilă cu atât mai mult pentru cei care se despart de comuniunea

55 ΠΗΔΑΛΙΟΝ, Εκδοσεις Παπαδημητριου, απο το 1896, Atena, 2003, p. 352.


98
cu propriul lor chiriarh. Așa cum notează și Arhim. Epifanie, aceasta trebuie să fie o măsură de ultimă instanță, după
încercările de avertizare asupra pericolului de a târî Biserica în erezie.
c) Scopul urmărit prin întreruperea pomenirii este de a izbăvi Biserica de schisme și dezbinări. Lucrul acesta nu se
realizează de la sine, ci este o silință. Aceasta înseamnă că sunt vizați doar cei care produc scindările, adică episcopul
și toți care susțin erezia. Mai mult, sancționarea acestora nu urmărește împărțirea credincioșilor pe alte motive decât
promovarea unor învățături neortodoxe, ci strict izolarea devierilor dogmatice și a celor care le susțin de restul Bisericii
pentru a o izbăvi de derapaje.
d) Întreruperea pomenirii nu reprezintă o condamnare a sinodalilor noștri, ci o sancționare (κατάγνωσις) a lor,
după cum se observă din folosirea unui termen diferit pentru condamnarea/ osândirea (κατάκρισις) sinodală în
cuprinsul aceluiași canon. Verbul utilizat pentru a desemna osândirea episcopilor se regăsește și în Noul Testament în
două locuri, relevante pentru atitudi­nea de nepomenire. Întâi este vorba de Petru, despre care Sfântul Apostol Pavel
spune că era „vrednic de înfruntare” (Gal. 2: 11), condamnabil. Iar Sfântul Ioan Evanghelistul ne avertizează că nu avem
îndrăznire la Dumnezeu dacă inima noastră ne „osândește” (1In. 3: 20-21). Așadar, prin comparație, episcopul vizat de
întreruperea pomenirii este vrednic de înfruntare și de condamnare, de aceea este numit și pseudo-episcop, ca unul ce
nu-și îndeplinește cum se cuvine atribuțiile, nu ca unul deja depus din treaptă. De altfel, ereziile de care se face vinovat
episcopul sunt numite cu același termen (sancționate), nu condamnate deja sinodal. În cazul celor condamnate de
Sinoade, oprirea comuniunii este obligatorie, nu doar un drept. În cazul nostru, ecumenismul este o erezie dezaprobată
de Sfinții Părinți și de Sinoade, dar necondamnată încă solemn.
e) Un lucru mai puțin observat, nu doar episcopii sunt pasibili de a fi sancționați în cazul că proferează o erezie
nouă, ci și preoții. Chiar primele cuvinte ale canonului subliniază acest lucru: Cele hotărâte în privința prezbiterilor
(PREOȚILOR), episcopilor şi mitropoliţilor cu mult mai mult se potrivesc pentru patriarhi. Deci cele rânduite pentru
Patriarhi în situația promovării unei greșeli dogmatice sunt valabile și pentru preoți, adică doar dacă susțin o învățătură
eronată cu capul descoperit. Chiar dacă în canoanele anterioare (13 și 14) este condamnată drept schismatică ruperea
comuniunii doar cu episcopii și mitropoliții, totuși canonul prezent face referire și la preoți. Pentru ei probabil că nu era
necesară o normă canonică nouă în afară de canonul 8 apostolic, având în vedere faptul că numele lor nu trebuie să fie
pomenit la Liturghie și oprirea comuniunii cu aceștia este mai facilă și greu poate fi catalogată drept schismă.
Deși mai există multe detalii importante, m-am oprit doar la cele ce privesc subiectul de față pentru a evidenția limitele
acestui canon. Pe scurt, el dă dreptul la întreruperea pomenirii episcopului ca o delimitare, dar fără a-l considera ieșit din
Biserică. Această atitudine este valabilă față de orice alt preot sau episcop care promovează aceeași erezie neconformă cu
învățătura bisericească, deși ea încă nu este osândită oficial.

Linia severă ținută de Sfântul Cuvios Teodor Studitul

Cu toate că unii nepomenitori de astăzi au pretenția că se întemeiază pe Sfinții Părinți atunci când susțin că trebuie
neapărat întreruptă pomenirea, ei nu pot apela decât la unul singur, Cuviosul Teodor Studitul. De aceea merită acordată
o atenție deosebită poziției sale.
În vremea lui nu exista canonul 15, care a fost emis 35 de ani mai târziu. De aceea el era îndreptățit să se întemeieze
doar pe canonul 31 apostolic, care prevede și abaterile de la dreptate ca motive întemeiate pentru despărțirea de episcop.
El a făcut lucrul acesta față de Patriarhii Tarasie și Nichifor, care au tolerat căsătoria nelegitimă a împăratului săvârșită de
preotul Iosif. Nu este cunoscut un caz asemănător în istoria Bisericii ca rigiditate în respectarea unor canoane. Acrivia
lui s-a lovit de iconomia a doi Patriarhi, amândoi trecuți în rândul Sfinților, iar ultimul, Sfântul Nichifor, a și convocat în
anul 809 un Sinod care a condamnat pe cei ce se împotriveau reabilitării preotului Iosif (mărul discordiei).

99
Chiar dacă ostilitatea Cuviosului Teodor față de „ereticii adulterini” înainte de o hotărâre sinodală de caterisire,
marcată prin oprirea comuniunii liturgice, este similară cu nepomenirea din zilele noastre pe problemă de dogmă,
aplicarea regulilor lui este discutabilă. Două aspecte ies în evidență:
- Până acum, puțini și-au însușit deplin atitudinea Sfântului, care considera nevalide Tainele și hirotoniile episcopilor
„adulterini” și a celor aflați în comu­ni­une cu ei. El afirmă explicit: „Cât timp [episcopul] este în erezie prin faptul că
pomenește pe un eretic [pe mitropolit] la Liturghie, chiar dacă ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i-a hirotonit nu
sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu”56. Iar în alt loc zice că cel ce era „în părtășie cu erezia, el nu a ajuns să se
împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului (căci ereticească e pâinea aceea, și nu trup al lui Hristos)”57.
- În Epistola 49 este recunoscută posibilitatea iconomiei, pornind de la cazul Sf. Chiril, care a păstrat comuniunea
liturgică cu episcopii care, deși ei erau ortodocși, refuzau să-l scoată din diptice pe ereticul Teodor de Mopsuestia.
Trebuie menționat aspectul important că acestea se petreceau chiar după o condamnare sinodală ecumenică, lucru
agravant.
Așadar, putem spune că Sfântul Teodor a ținut acrivia în ce privește caterisirea preotului vinovat de oficierea unei
căsătorii necanonice și pretindea o asemenea rigoare, încât impunea aceeași inflexibilitate chiar și cu privire la validitatea
hiro­toniilor ereticilor necondamnați, punct în care Sinoadele au procedat diferit. Prin urmare, nu vorbim de o acrivie
în sensul acceptat al termenului, ci de rigorism, adică o scrupulozitate mai mare decât litera legii și obiceiul îndătinat.
Mai mult, chiar dacă se vede nevoit să recunoască o iconomie în privința comuniunii liturgice, el însuși o aplică mult
mai diminuat, adică nu liturgic, ci doar pentru masa de obște. Pe când Biserica, prin Părinți precum Sf. Vasile cel Mare58,
a urmărit salvarea creștinilor și apărarea lor de erezii, la Cuviosul Teodor se observă insistența pe aplicarea strictă a
canoanelor, indiferent de consecințele asupra poporului. Indiscutabil este preferabil duhul general patristic, nu acesta
singular.
Cât privește iconomia și acrivia, ale căror limite au fost forțate de acest Sfânt Părinte, trebuie să acceptăm că, în
mod normal, este îngăduit pogorământul pentru un timp sau în anumite situații pentru a salva duhul legii și fără a
strica litera. Iar rigoarea excesivă poate sfinți pe unii, precum Sf. Teodor, dar nu când este negat dreptul altora de a face
derogări corecte, cum a fost cazul Sf. Chiril al Alexandriei.

Jertfa Sfântului Maxim Mărturisitorul pentru apărarea dreptei credințe

Maturitatea duhovnicească în lupta cu ereziile a fost demonstrată de numeroși Părinți ai Bisericii, unul reprezentativ
fiind și Sf. Maxim Mărturisitorul. Exemplul său este unul demn de urmat, dar nu în forma distorsionată în care este
prezentat de către unii. De aceea este bine să fie prezentat corect.
Lupta sa cu erezia monotelită a avut mai multe etape importante. Ruperea legăturii liturgice cu cele patru Patriarhii
a intervenit abia după Sinodul de la Roma (Lateran) din 649. Până atunci, Sfântul a început lupta alături de Patriarhul
Sofronie al Ierusalimului. Acesta a condamnat monotelismul printr-o celebră scrisoare de recomandare, Synodika,
trimisă tuturor Patriarhilor la alegerea sa în 63359. După ce a fost acceptată doar de Roma, Sfântul Sofronie a încercat să
condamne monotelismul într-un Sinod convocat în Cipru, dar nu a reușit acest lucru acolo. El moare în 639, după ce
în anul precedent fusese emis un decret imperial (Ekthesis) care impunea dogma despre o singură voință, interzicând
56 Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți…, Epistola 40, p. 52.
57 Ibidem, p. 155.
58 Sf. Vasile dorea să atragă pe cât mai mulți credincioși la ortodoxie dintre arieni prin a nu le cere o mărtu­risire exactă, ci
moderată. Prin aceasta el nu făcea concesii dogmatice, ci arăta o deschidere față de aceia, urmând ca ei să învețe treptat și restul
detaliilor de credință prin viețuirea împreună cu ortodocșii (a se vedea Epistola 113).
59 Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, traducere și prezentare de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis,
Sibiu, 2004, p. 38.
100
orice alte dezbateri teologice. În continuare, Sf. Maxim a plecat în Africa, unde reușește să stimuleze convocarea a trei
Sinoade ce condamnă Ekthesis-ul în anul 64660. Pe lângă operele personale antiretice, cea mai puternică lovitură dată
ereziei a fost cea de la Sinodul de la Roma, Lateran, din 649, prezidat de papa Martin I, care condamnă Typos-ul, un
alt decret imperial (647). Sf. Maxim, alături de doi ucenici ai săi, și Sf. papă Martin I sunt persecutați și trimiși în exil,
unde au parte de moarte martirică, nevrând să renunțe la condamnarea oficială a ereziarhilor și să intre în comuniune
cu Patriarhiile eretice. La condamnarea lor a contribuit și trădarea pe jumătate a papei Vitalian (657-672), care nu a
mai susținut condamnarea pronunțată la Sinodul din Lateran. Predecesorul său, Eugeniu I, la presiunea poporului,
îl înfruntase pe împărat; dar acum, cu un papă aflat în comuniune cu împăratul bizantin, apărătorii Ortodoxiei sunt
sacrificați în exil, nemaiavând susținere oficială.
La Sinodul VI Ecumenic (681) numele Sf. Maxim nu a fost menționat. Practic, toată activitatea sa a dus la rezistența
împotriva monotelismului fără o recunoaștere triumfală, deși el a fost piesa cea mai importantă în mărturisirea credinței
la Sinodul de la Roma amintit. Astăzi este recunoscut ca unul dintre cei mai mari teologi ai Ortodoxiei.
Recapitulând, putem observa că el nu a rupt comuniunea cu Patriarhul Sofronie pe motiv că ar păstra-o față de
alți Patriarhi monoteliți, ci a conlucrat cu el. Apoi nu s-a dus la Roma, singura Patriarhie rămasă ortodoxă, ci a stat o
perioadă în Africa pentru a orchestra lupta împotriva ereziei nou apărute și a rupt definitiv comuniunea bisericească
abia după condamnarea sinodală a ereziei și nominală a ereziarhilor. Cu toate că era un mare teolog și beneficia de un
renume considerabil, a urmărit să-și oficializeze învățătura în Sinoade, nu doar solitar.

Observații finale legate de situația nepomenirii

Pentru a ne păstra credința ortodoxă este necesar să depunem eforturi în direcția convocării unui Sinod autentic, care
să facă ordine în dogme și să condamne pe cei ce produc dezbinări prin rătăcirile lor. Rolul pedagogic al excomunicării
a fost expus limpede de Însuși Hristos: „De nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt.
18: 17). Această mărturie scripturistică reprezintă reperul pentru rezolvarea problemelor grave, anume prin hotărâri
date de către forurile bisericești competente în acest sens. Astfel au fost sancționate și îndreptate păcatele de-a lungul
timpului, fie cele mici prin duhovnici, fie cele de natură disciplinară și de doctrină prin episcopi sau sinoade. Înainte
de o asemenea hotărâre, cei ce săvârșesc abateri sunt încă parte din corpul Bisericii și legătura strict liturgică cu ei nu
reprezintă o greșeală.
Însă este condamnabilă atitudinea pasivă și indiferentă față de trădările semnate în Creta. Simpla pomenire a
episcopilor care au acceptat Sinodul ar putea fi catalogată, dacă nu o părtășie la erezie, totuși o părtășie la vânzarea făcută
de ei. Însă aceasta depinde de cugetul fiecăruia. Unii nu întrerup pomenirea din frică și indiferență sau din necunoaștere
și ignoranță, iar alții în urma unei chibzuiri nepripite. La momentul actual credința Bisericii este clătinată, dar nu este
încă schimbată. Ecumenismul, deși semnat în Creta și promovat intens, încă nu este articol de credință. Aceasta se
datorează faptului că o serie de Biserici Locale Autocefale au condamnat sau respins Sinodul și deciziile lui, dar chiar
și Biserica Ortodoxă Română are o mărturisire încă aproximativ ortodoxă61 în textele sale oficiale pe care le-a emis pe
această temă și păstrează comuniunea cu Bisericile neparticipante. Desigur că legiferarea ecumenismului în textele
cretane este un fapt incontestabil și de care ierarhii români nu doar că nu s-au dezis, ci îl susțin mai departe. Dar ceea ce
au semnat ei nu este unirea cu celelalte confesiuni sau acceptarea lor, ci doar recunoașterea lor ca membre ale Bisericii,
deși abătute de la adevărul dogmatic. Aceasta nu este decât o erezie ca toate celelalte, nu una care să le includă pe toate.
60 Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi…, p. 41, 56-57.
61 Spre exemplu, deși broșura ce promovează Sinodul din Creta practic laudă cele petrecute acolo, totuși, este recunoscut
în rândurile ei faptul că eterodocșii (ereticii) sunt ieșiți în afara Bisericii prin abaterile lor doctrinare condamnate. Evident, nu
înseamnă că atitudinea aceasta cameleonică este bună și poate constitui o dezvinovățire.
101
Singura diferență este că ecumenismul domină prin putere și adepți mult mai mult ca alte erezii de odinioară. Deci ar
trebui să ieșim din anonimat printr-o atitudine convingătoare pentru a ne putea face auziți.
Așadar, trebuie să devină limpede că nu doar prin presiuni și ostilitate pot fi convinși ierarhii că au făcut un gest greșit,
ci și prin răbdare și înțelegerea contextului dificil și, mai ales, printr-o atitudine echilibrată și credi­bilă, mărturisitoare,
nu schismatică. Nu mulți credincioși înțeleg că se încearcă strecurarea sub­tilă și definitivă a ereziei în sânul Ortodoxiei
printr-o tactică perfidă, care pune la încercare limitele răbdării noastre. Totuși noi trebuie să reacționăm pe măsura
provocărilor, nu dispropor­ționat; altfel, ne discredităm singuri și dăm apă la moara bine unsă a ecumenismului și
„toleran­ței”. O atitudine viscerală și nefondată corect canonic, exagerată și fără discernământ va duce la disprețul din
partea tuturor și la compromiterea subiectului. Bucuria celor ce orchestrează implementarea relativismului dogmatic și
moral!
Catalogarea disproporționată și alarmistă a ereziei ca fiind o boală molipsitoare, care te transformă automat în vrăjmaș
al lui Hristos, care te exclude din Biserică fără vreo altă formalitate, reprezintă o lipsă de echilibru duhovnicesc. Una este
a primi o erezie condamnată deja și aderarea la o Confesiune neortodoxă și alta este a face unele erori de credință pe
un teren nebătătorit complet de Sfinții Părinți (printr-o condamnare sinodală). A doua, deși este un păcat grav, o hulă
împotriva Duhului Sfânt, poate avea vindecare dacă avem răbdare și iscusință duhovnicească. Până și Hristos a îngăduit
pe farisei și cărturari și a venit la ei în templu și în casele unora dintre ei și a câștigat măcar pe Gamaliel și pe Nicodim,
dar și pe alții mulți. Oare noi acum să fim mai cruzi și să-i considerăm ciumați înainte de vreme? Foarte bine și lăudabil
este a ne feri de apropierea de ecumeniștii de astăzi, dar în aceeași măsură este rău a-i cataloga drept eretici și a fugi de
cei ce, deși păstrează un cuget ortodox, nu s-au desprins cu totul de ei fie pentru a putea beneficia de o slujbă, fie din alte
motive binecuvântate.
Rezumând, scopul urmărit prin întreruperea pomenirii nu trebuie să fie acela de a induce un soi de puritanism în
interiorul Ortodoxiei, o comuniune „curată”, ci de a fi proclamată și restabilită credința în limite clare, nu confuze, căci
adevărul ne mântuiește, nu comuniunea pământească. Altfel spus, oprirea pomenirii nu este un scop în sine, ci un mijloc
de apărare și de mărturisire a Ortodoxiei.
În încheiere, aprecierile Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la eretici ar trebui să ne încălzească cum se cuvine
inimile cu cel mai profund adevăr: trebuie să ne ferim în egală măsură de patimi și de erezii. „După cum nu se poate
ca cel ce se găsește în rătăcire – însă cu o viață curată – să rămână pentru totdeauna în rătăcire, tot așa și cel ce trăiește
în răutate nu cu ușurință va putea să privească la înălțimea dogmelor, ci tot cel ce voiește a cuceri adevărul trebuie a se
curăța iute de toate patimile. Cel ce se izbăvește de patimi iute se va izbăvi și de rătăcire și se va învrednici de adevăr.”62

Ierom. Lavrentie Carp

62 Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei I cătră corintheni, Omilia VIII, p.103
102
Concluzii

Poziția noastră este următoarea:

Chiar înainte de evenimentul care a avut loc în Creta - iunie 2016, noi am făcut demersurile necesare (am trimis 700
de scrisori în toată țara, petiții, memorii, etc.), către ierarhia Bisericii, exprimându-ne în mod sincer frământările și
neliniștile în privința legiferării ecumenismului în cadrul unui Sinod panortodox. Imediat după ce s-a dovedit că acest
Sinod nu a fost nici „Mare” și nici „Sfânt”, ci pur și simplu un Sinod tâlhăresc, o trădare a Bisericii din partea ierarhilor,
pentru a fi următori Sfinților Părinți, am oprit pomenirea ierarhului locului, fiind primii din țară care am făcut acest
demers.
În încercarea de a crea o unitate de gândire și luptă împotriva panereziei ecumenismului, am făcut nenumărate
eforturi pentru a-i aduna pe toți clericii și monahii de același gând cu noi, lucru care s-a concretizat în organizarea la
Schitul Oituz județul Bacău, a primelor Sinaxe a celor care lupta împotriva ecumenismului. Aceste întâlniri au avut un
caracter deschis, unde au participat atât preoți care au întrerupt sau nu pomenirea ierarhului, cât și monahi și mireni.
Deoarece unii dintre participanții la aceste Sinaxe au început să impună idei străine de învățătura Bisericii susținând
greșit în temeiul Canonului 15 I-II Constantinopol - „că toți clericii sunt obligați să oprească pomenirea deoarece aceasta
este modalitatea prin care ne ingradim de erezie ”, „că nu ar mai fi Har în BOR și nici Taine valide”, „că trebuie ruptă
comuniunea cu toți cei care n-au oprit pomenirea”, „că toți clericii care încă pomenesc și credincioșii care îi urmează sunt
deja eretici (nemaiașteptând deciziile unui Sinod Ortodox Adevărat) - am considerat că nu putem merge mai departe
împreună cu dânșii în Sinaxele ce au urmat.
Deoarece în Sinaxele ce au avut loc la Sfântul Gheorghe, Rădeni, Botoșani, Beiuș și Roman s-au susținut constant
ideile de mai sus, și odată cu oprirea pomenirii au impus și oprirea comuniunii cu toți clericii care încă n-au oprit
pomenirea, deși aceștia au gândire ortodoxă și luptă împotriva ecumenismului, îndemnându-se să se meargă doar la
preoții nepomenitori, am decis să nu participăm la nici una dintre aceste Sinaxe fiindcă se observa clar duhul zelotist,
dezbinător și direcția schismatică spre care se îndreptau acestea.

Pentru a expune mai clar poziția noastră și pentru a elimina anumite confuzii, afirmăm următoarele concluzii:

1. Mărturisirea credinței Ortodoxe și condamnarea verbală sau în scris, în mod public, a panereziei ecumenismului,
este adevărata modalitate prin care ne îngrădim de erezie. Nu oprirea pomenirii este instrumentul prin care
ne îngrădim de erezie ci mărturisirea sinceră a credinței fixată in dogmele Sfintei Biserici și aplicarea corectă a
canoanelor statornicite de sfinții părinți în sinoadele ecumenice.
2. Oprirea pomenirii nu prezintă obligativitate, conform canonului 15, Sinodul I-II Constantinopol. Fiecare o poate
face în funcție de conștiința și râvna lui pentru Dumnezeu, ea având un rol de atenționare și trezire a conștiinței
episcopului (care propovăduiește erezia cu capul descoperit), a preoților și credincioșilor. Oprirea pomenirii este
un instrument puternic de delimitare de episcopul care propovăduiește erezia și de conștientizare a credincioșilor
ca în Biserica a apărut o învățătură greșită. Această sabie cu doua tăișuri trebuie folosită cu mare discernământ
deoarece, chiar dacă cineva a oprit pomenirea nu poate avea garanția că doar pentru acest gest se află în credința
cea adevărată. Fără o aplicare echilibrată a canonului mai sus amintit, prin oprirea pomenirii fără discernământ,
se poate cădea ușor în extreme, astfel încercând sa se izbaveasca Biserica de erezii și schisme se poate cădea ușor
tocmai în schismă și erezie.
3. Comuniunea cu Sfânta Biserică trebuie păstrată chiar dacă s-a oprit pomenirea episcopului și comuniunea cu
acesta. Trebuie ruptă comuniunea doar cu episcopul și cu cei de un cuget cu el (care proovăduiesc și impun

103
ecumenismul în Biserică). Nu trebuie ruptă comuniunea cu preoții care, deși își pomenesc episcopul, au o gândire
ortodoxă, luptă și mărturisesc pe față împotriva ecumenismului.
4. Sfintele Taine sunt valide în Biserica Ortodoxă Română, Harul este lucrător pentru mântuirea credincioșilor și
nu spre osânda lor. Doar cei care trădează pe Hristos și Biserica Lui printr-o conștientă gândire eretică, cât și prin
păcatele lor personale opritoare de la Împărtășirea cu Sfintele Taine, se cumineca spre osândă.
5. Doar un Sfânt Sinod Ortodox adevărat este singura autoritate în măsură să judece după Adevăr, să ia decizii
conform învățăturii Bisericii și să condamne erezia și pe eretici în modul cel mai corect.

104
IV. Explicarea siglei „Sinodului” din Creta
1. Simboluri oculte introduse în sigla „Sinodului panortodox” din Creta 2016

„Este destulă lumină pentru cel care vrea să vadă și


destul întuneric pentru cel care nu vrea să vadă.”
Blaise Pascal

Imaginea de mai sus reprezintă icoana ortodoxă


Etimasia sau „tronul pregătirii”. Este numele „scaunului
gol” pregătit lui Hristos pentru Judecata universală.

Spătarul în trei arcade simbolizează Sfânta Treime. 


Sfânta Cruce cea de viață dătătoare, împreună cu
coroana de spini, sulița și buretele, stau drept mărturie a Imaginea de mai sus reprezintă sigla adoptată
jertfei Domnului nostru Iisus Hristos. Ea este prezentă și în de către adunarea ,,sfântului și marelui sinod
ornamentele de pe tron sub formă stilizată.  panortodox” care a avut loc în luna iunie 2016.
Porumbelul cu aureolă apare într-o atitudine smerită Aceasta conține anumite elemente străine de canonul
este simbol al Duhului Sfânt.  iconografic ortodox/ bizantin, elemente ce fac
Sfânta Scriptură este prezentată într-o formă tradițională, parte din alte credințe, străine de Tradiția Bisericii
cu elemente decorative specifice cultului ortodox. Ortodoxe: 
Ștergarul și pernița de pe tron sunt pictate fără să aibă
vreo simbolistică aparte. 
Potirul din fața tronului este simbol al Sfintei Euharistii. 

107
4. Ștergarul care acoperă tronul seamănă cu un șorț
1. Spătarul ogival - este specific catolic, asemănător masonic și are pe el imprimate cele 3 puncte masonice. 
mitrei papale și nu este folosit în iconografia
ortodoxă. Simbol al stăpânirii și dominării.

5. Cele trei puncte în formă de triunghi  de pe ștergar


reprezintă cele trei lumini din loja masonică (echerul,
compasul și cartea sacră) cu care se semnează membrii
lojelor masonice, care se mai numesc și frații 3 puncte ...  
2. Pasărea albă cu picioare negre, nu are aureolă
în jurul capului ca în icoană. Are o atitudine mândră,
mai mult de vultur decât de porumbel smerit. Vulturul
este reprezentat pe emblemele mai multor state, însă
trebuie cunoscut faptul că acest simbol a fost introdus
de masonerie pentru importanța sa ocultă. Vulturul este
de fapt o pasăre Pheonix care îl reprezintă pe Lucifer cel
căzut și care renaște din propria-i cenușă întinzându-și 6. Covorul roșu de la baza tronului, simbol masonic
aripile către cer spre a-și împlini gândul de milenii, acela al dârei de sânge lăsată de regele decapitat și târât afară
de a-L detrona pe Dumnezeu pentru a-I lua locul. din palat - aceasta este semnificația tuturor covoarelor
roșii așezate între coloane pe treptele de la intrarea în
templele masonice. 

3. Cartea de sub pasăre seamănă mai degrabă cu una 7. Pernița de pe tron este însemnată cu Hexagrama/
din variantele bibliilor protestante, iar crucea  prezentă steaua lui David - schițată cu puncte galbene (care sunt
pe ea nu are nici o asemănare cu sfânta cruce ortodoxă. tot hexagrame) pe fond roșu. 

108
10. Zece pietre de pe tron – reprezintă pietre ale
arborelui sefirotic – Arborele vieții - simbol kabalistic,
10 sfere (sefire), considerate regiuni distincte ale
Universului, iar între ele există 22 căi de legătură. Este
o sinteză a universului, o cheie care permite descifrarea
8. Brațele verticale ale tronului - reprezintă cei
misterelor creaţiei în ezoterism.
doi stâlpi masonici Iachin și Booz. Boaz înseamnă în
ebraică în forţă, iar Jakin (cum e scris în textul masoretic)
înseamnă Dumnezeu va edifica, va stabili cu certitudine.
Acestea sunt cele două coloane care stăteau în pridvorul
Templului lui Solomon. Stilizată în extremitățile perniței
apare și tabla de șah care simbolizează opoziția dintre
bine și rău, susținându-se că nu se poate ajunge la
cunoașterea binelui/adevărului până nu experimentezi
mai înainte răul. Se observă că umbra de pe stâlpi este
pe partea dreaptă (Est), ceea ce înseamnă că lumina
vine din partea stângă (Vest - Occident). Acest lucru
ne arată că lumina vine din întuneric, lucru transmis
subtil de societatea secretă a iluminaților - „stăpânii din
umbră”.

9. Potirul inversat la 180 grade – Sfântul Potir


din icoana ortodoxă, este stilizat într-o formă
inversă, ascunsă, ca negare a creștinismului și a Sfintei
Împărtășanii.

109
2. Detronarea Împărătesei Cerurilor și înlocuirea ei cu o siglă ocultă

Sfânta Biserică a fost întemeiată în ziua Cincizecimii, în sensul că, în aceeași zi, Apostolii s-au făcut mădulare ale
Trupului lui Iisus Hristos. Astfel, Cincizecimea este sărbătoarea teologiei ortodoxe, iar Biserica nu este o organizație
religioasă, ci este însuși Trupul lui Hristos.
În vechime, Icoana Cincizecimii o includea și pe Maica Domnului, șezând pe tron în mijlocul Apostolilor. Importanța
duhovnicească de neegalat a Maicii Domnului este arătată și prin cântările bisericești: „Bucură-te, Biserica Împăratului
tuturor”, „Bucură-te, tron al Celui Care ține universul în mainile Sale”.

Se observă că, în timp, din icoană a fost scoasă


Maica Domnului, tocmai cea care îi ținea strâns uniți
pe Apostoli, în așteptarea pogorârii Sfântului Duh.
Ea stătea așezată pe un tron, simbol al importanței,
stabilității și puterii duhovnicești pe care o avea.

110
Astăzi, îndrăzneala satanei a atins culmi de neimaginat. În centrul icoanei
cincizecimii este readus tronul, dar de această dată el nu mai este destinat Maicii
Domnului, ea fiind înlocuită cu un ansamblu de simboluri oculte, bine ascunse
tocmai în sigla sinodului tâlhăresc din Creta. CMB-ul este o organizație masonică
de prim rang, este instrumentul văzut al ecumenismului, care s-a format și extins pe
filiera protestantă. Aceștia din urmă o hulesc pe Maica Domnului, nerecunoscând
că este „Născătoare de Dumnezeu”. Se vede clar că au reușit la nivel simbolic să o
înlocuiască abuziv din centrul icoanei Cincizecimii chiar pe Împărăteasa Cerurilor
și să înfingă adânc sulița înveninată chiar în inima Bisericii Ortodoxe.

Sigla pseudosinodului din Creta este un ansamblu de simboluri, care ascund de fapt scopul ocult pentru care
acest eveniment a fost organizat. Deși a fost prezentat ca un „Sfânt și Mare Sinod”, el este în realitate un atac viclean
îndreptat spre temelia Sfintei Biserici Ortodoxe. Ca instrument al Sionismului, Masoneria își urmează sistematic
planul de instaurare a Noii Ordini Mondiale. „Ecumenismul este o mișcare mondială a sionismului internațional
și are ca unic scop cucerirea politică și religioasă a lumii!”. Se încearcă relativizarea adevărului credinței prin
schimbarea dogmelor, destrămarea unității Bisericii prin conceptul „unitate în diversitate” și înlocuirea moralei
creștine cu „noua toleranță”.

111
V. Schițe și analize referitoare la
consecințele grave ale „Sinodului” din Creta
1. Globalizarea
„Pentru început vreau să concretizez că atunci când vorbim despre globalizare, avem în vedere toate laturile ei: adică
nu doar cea economică şi politică, cum cred sau maschează unii, ci şi cea culturală, etnică, lingvistică şi chiar religioasă.
Mai mult decât atât, adepţii globalizării şi-au dat bine seama că nu se va putea ajunge la noua ordine mondială mult
dorită de ei, decât după ce vor fi uniformizaţi factorii culturali şi religioşi care caracterizează popoarele şi entităţile
lumii. Tocmai de aceea, sincretismul religios şi cultural este văzut ca un ‘înainte-mergător’ al globalizării – lucru care ar
trebui să ne îngrijoreze, pentru că, aşa cum observăm, orice tip de identitate, inclusiv cea personală, este sortită contopirii
într-un ocean de idei şi manifestări, care nu au cum să coexiste, cât de mult s-ar încerca îmbunătăţirea legilor omeneşti.
Pe de altă parte, globalizarea are şi anumite aspecte pozitive, dar acelea nu sunt cultivate şi valorificate, ci doar afişate
ademenitor, pentru ca pe lângă acestea să se impună şi ceea ce este evident rău în procesul şi ideea de globalizare. Deci
trebuie să vedem lucrurile nuanţat şi nu unilateral.

[...] Răspunsul e unul singur – a fost exclus Dumnezeu din viaţa oamenilor, iar omul îşi închipuie că se poate
autoguverna şi stăpâni lumea, în mod autonom faţă de transcendent, adică fără Dumnezeu. Deci cauza a tot răul este

115
ateismul luciferic, iar Hristos ne spune: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5) şi aici se are în vedere „nimic bun”, căci
tot ce face omul excluzându-L pe Dumnezeu sau mergând împotriva Lui, este rău şi se va nimici.”

Fragmente extrase din articolul Globalizarea și Religia: Convergență sau Divergență - Ieromonah Petru Pruteanu

Globalizarea a devenit simbolul vremurilor în care trăim. Globalizarea urmăreşte dispariţia naţiunilor, unificarea
tuturor naţiunilor într-un unic stat, astfel încât popoarele să nu mai aibă niciun fel de putere şi să poată fi controlată
întreaga planetă cu multă uşurinţă de către un unic guvern mondial. Prin globalizare, noi am devenit şi suntem „un
singur fluviu”. Nimic din ceea ce se întâmplă acum în societatea noastră nu rămâne necontaminat de flagelul globalizării.
Aceasta creează o legătura sau o conexiune reală, simultană şi multiplă, pe toate planurile, cu toate ţările sau regiunile
străbătute de acest „fluviu”.

Omul mondial sau globalizat, omul centrat doar economic riscă să devină omul atomizat care trăieşte numai pentru
producţie şi consum, golit de cultură, sens, conştiinţă, religie şi orice transcendenţă. Probabil acesta este ultimul stadiu
în evoluţia umanităţii sau „ultimul om”.

Globalizarea nu poate fi evitată. Singura soluție pentru om este de a se ține strâns de Hristos, de Sfânta Biserică, iar
a te opune unui asemenea sistem este imposibil. Modalitatea unică prin care putem lupta este înțelegerea corectă a
contextului mondial în care ne aflăm, convertirea continuă a tuturor atacurilor și influențelor care vin din exterior
prin: credință dreaptă, smerită cugetare, asceza creștină, rugăciune neîncetată și rămânerea în Hristos prin
împărtășirea continuă cu Sfintele Taine.

Dacă prin Globalizare se încearcă unirea politică a lumii, prin ecumenism se încearcă unirea religioasă a acesteia
și formarea religiei viitorului.

116
1A. Noua ordine mondială

Novus Ordo Seclorum - New World Order

Noua Ordine Mondială (NOM) este planul pe care sionismul, prin masonerie, vrea să-l realizeze pe această
planetă. Acest plan prevede crearea Statului Planetar Unic condus de un Guvern Unic, având o armată unică, o
monedă unică, o religie unică şi un conducător unic cu puteri depline – Antihristul.

NOM are ca scopuri principale pe care caută să le realizeze cât mai repede, următoarele:

1. Stabilirea unei „ordini” economice internaţionale sub directul control al unui organism francmasonic mondial;
2. Stabilirea şi impunerea necondiţionată a unui Guvern Mondial francmasonic;
3. Cucerirea şi subjugarea prin mijloace economice a lumii;

117
4. Alegerea şi impunerea unui Rege planetar unic, care va fi iniţiat şi modelat chiar de maeştrii francmasoni, pentru
a conduce Guvernul Mondial;
5. Crearea şi promovarea unei aşa-zise „religii” mondiale, care va coordona în conformitate cu scopurile masonice
toate religiile pământului şi va avea în frunte un fel de pontif mondial, care va conduce la rândul său alături de
conducătorul unic, planetar.

Ecumenismul este un alt nume dat globalizării. Prin ecumenism, maeştrii francmasoni speră să obţină
„monopolul” asupra religiei, denaturând-o pentru a distruge spiritualitatea autentică. Ecumenismul va face să se
realizeze un fel de amestecătură ciudată între religiile cunoscute la ora actuală pe pământ, iar prin denaturarea acestora
se va ajunge de fapt la un satanism deghizat. Ecumenismul urmăreşte unificarea aberantă a diferitelor religii într-un
amestec eterogen.

Cele „trei mari lumini” ale francmasoneriei sunt: Cartea Legii Sacre (Biblia, Torah, Coranul ș.a.), Echerul și Compasul.
Ele sunt reprezentate prin cele trei puncte în formă de triunghi , cu care se semnează membrii lojelor masonice, sub
denumirea de „Frații trei puncte”.

Această frăție depășește granițele tuturor religiilor, prin sloganul „Unitate în diversitate”, dând astfel posibilitatea ca
fiecare membru al unei religii să facă parte din această organizație ocultă mondială – francmasoneria. Deși adepților li
se spune că ei rămân fideli religiei din care fac parte și Dumnezeului Căruia i se închină, de fapt ei depun un jurământ
de obediență față de organizație și de credință față de marele arhitect al universului (reprezentat prin , unde litera G
vine de la „God” - Dumnezeu), care nu este altul decât lucifer.

În felul acesta, francmasoneria este veriga intermediară între sionism și orice religie (și alte organizații). Sionismul
are drept scop final înscăunarea lui antihrist și recunoașterea lui de către toți ca fiind „Mesia - împăratul atotputernic,
mult așteptat al lui Israel”.

118
Sfîntul Sinod al B.O.R. a condamnat masoneria în anul 1937,
reînnoind actul de condamnare în anul 2014

Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anul 1937 împotriva francmasoneriei
(publicată în Telegraful Român)

În urma raportului I. P. Sf. Mitropolit Nicolae al Ardealului, s-au hotărât următoarele:


Biserica osândeşte francmasoneria ca doctrină, ca organizaţie şi ca metodă de lucru ocultă, şi în special pentru
următoarele motive:

Francmasoneria propagă necredinţa.

1. Francmasoneria învaţă pe adepţii ei să renunţe la orice credinţă şi adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i
să admită numai ceeace descopere cu raţiunea lor. Ea propagă astfel necredinţa şi lupta împotriva creştinismului
ale cărui învăţături sânt revelate de Dumnezeu. Vânând pe câţi mai mulţi intelectuali să şi-i facă membri şi
obişnuindu-i pe aceştia să renunţe la credinţa creştină, francmasoneria îi rupe dela biserică, şi având în vedere
influenţa însemnată ce o au intelectualii asupra poporului, e de aşteptat ca necredinţa să se întindă asupra unor
cercuri tot mai largi. În faţa propagandei anticreştine a acestei organizaţii, Biserica trebuie să răspundă cu o
contrapropagandă.
2. Francmasoneria propagă o concepţie despre lume panteistnaturalistă, reprobând ideia unui Dumnezeu personal
deosebit de lume şi ideia omului ca persoană, deosebită, destinat nemuririi.
3. Din raţionalismul şi naturalismul său, francmasoneria deduce în mod consecvent, o morală pur laică, un
învăţământ laic, reprobând orice principiu moral «heteronom» şi orice educaţie ce rezultă din credinţa religioasă
şi din destinaţia omului la o viaţă spirituală eternă. Materialismul şi oportunismul cel mai cras, în toate acţiunile
omului, este concluzia necesară din premisele francmasoneriei.

Francmasoneria consideră pe evrei superiori creştinilor.

4. În lojile francmasone se adună la un loc evreii şi creştinii, şi francmasoneria susţine că numai ceice se adună în
lojile ei cunosc adevărul şi se înalţă deasupra celorlalţi oameni. Aceasta însemnează că creştinismul nu dă un
avantagiu în ce priveşte cunoaşterea adevărului şi dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi
impasibilă cum tocmai duşmanii de moarte ai lui Hristos să fie consideraţi într-o situaţie superioară creştinilor,
din punct de vedere al cunoaşterii adevărurilor celor mai înalte şi al mântuirii.

Francmasoneria vrea să se substitue creştinismului.

5. Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor precreştine. Chiar dacă unii din adepţii ei nu dau
nici o însemnătate acestui cult, se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare
forţă quasi religioasă. În orice caz prin acest cult francmasoneria vrea să se substitue oricărei alte religii, deci şi
creştinismului. În afară de motivele acestea de ordin religios, Biserica mai are în considerare şi motive de ordin
social când întreprinde acţiunea sa contra francmasoneriei.

119
Francmasoneria subminează ordinea socială.

6. Francmasoneria este un ferment de continuă şi subversivă subminare a ordinei sociale prin aceea că îşi face
din funcţionarii statului, din ofiţeri, unelte subordonate altei autorităţi pământeşti decât acelea care reprezintă
ordinea stabilită vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori neştiuţi încă nici de ei având să lupte pentru idei şi
scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate, niciodată nu există o siguranţă în viaţa statului
şi în ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna şi întunerecul. Împotriva jurământului creştinesc pe
care acei funcţionari l-au prestat statului, ei dau un jurământ păgânesc.
7. Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din
naţiuni. Biserica Ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al naţiunilor şi le-a ajutat să-şi dobândească
libertatea şi să-şi menţină fiinţa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietăţii
spirituale din sânul omenirii.

Măsuri ce se impun

Iar ca măsurile cele mai eficace, pe care Biserica înţelege să le ia împotriva acestui duşman al lui Dumnezeu, al ordinei
social-morale şi al naţiunii, sunt următoarele:
1. O acţiune persistentă publicistică şi orală de demascare a scopurilor şi a activităţii nefaste a acestei organizaţii.
2. Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, să le părăsească. În caz contrar, «Frăţia
Ortodoxă Română» extinsă pe toată ţara va fi îndemnată să izoleze pe ceice preferă să rămână în loji. Biserica le
va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căesc. De asemenea le va refuza prezenţa ca
membri în corporaţiile bisericeşti.
3. Preoţimea va învăţa poporul ce scopuri urmăreşte acela care e francmason şi-l va sfătui să se ferească şi să nu dea
votul candidaţilor ce aparţin lojilor.
4. Sf. Sinod şi toate corporaţiile bisericeşti şi asociaţiile religioase stărue pe lângă guvernul român şi corpurile
legiuitoare să aducă o lege pentru desfiinţarea acestei organizaţii oculte. În caz că guvernul nu o va face, Sf. Sinod
se va îngriji să fie adusă o astfel de lege din iniţiativă parlamentară.

În concluzie:

Cei care devin adepți ai masoneriei prin ritualul de inițiere pierd Harul Sfântului Duh primit în Taina Mirungerii.
Inițierea nu se poate compara cu botezul din Sfânta Biserică Ortodoxă, care este o Sfântă Taină și o adevărată naștere
„din apă și din Duh”. Creștinii ortodocși care au aderat la această organizație ocultă s-au lepădat de Hristos și nu mai
au dreptul să participe la sfintele slujbe ale Bisericii: nu pot participa la Sfânta Liturghie, nu pot fi hirotoniți diaconi,
preoți sau episcopi - clericii care deja sunt și masoni trebuiesc caterisiți -, nu pot fi nași la Cununie sau Botez, nu li se
poate face slujba înmormântării și nu pot fi îngropați în cimitir ortodox. Dacă se dovedește clar că un cleric este mason,
trebuie întreruptă orice comuniune liturgică cu el, așa cum impune canonul 45 Apostolic. Duhovnicul trebuie să întrebe
pe credincios în taina spovedaniei dacă este mason și dacă se adeverește acest lucru trebuie oprit de la orice slujbă
bisericească, până când acesta se leapădă cu convingere de masonerie ca de o slujire satanică. În cazul în care se leapădă
de organizație și de jurămintele făcute, poate fi reprimit numai prin mărturisirea Dreptei Credințe și Mirungere.

120
1B. Umanismul și satanismul
- două fețe ale aceleiași monede -

Umanism

Cele cinci simțuri ale omului, dacă sunt orientate corect și folosite în mod nepătimaș, îl pot așeza pe om în poziția
duhovnicească de stăpân peste creație și de fiu după har al lui Dumnezeu. Totodată, ele sunt niște ferestre prin care
în sufletul omului, în loc să pătrundă lumina cea adevărată, pătrunde întunericul. „Că iată moartea intră pe ferestrele
noastre” (Ieremia 9, 21). În felul acesta, omul, în loc să graviteze în jurul lui Dumnezeu, se centrează pe sine și, prin
iubirea de el însuși, devine propriul său dumnezeu.
Umanismul implică un devotament pentru căutarea adevărului și moralității prin mijloace umane, în sprijinul
intereselor umane. Axându-se pe capacitatea de autodeterminare, umanismul respinge dependența de credință, de
Sfânta Scriptură, dogme, canoane etc.

121
„Părinții Sinoadelor Ecumenice s-au pronunțat asupra diverselor probleme dogmatice și canonice apărute în vremea
lor. Dogmele poartă numele de «hotare» pentru că delimitează adevărul de înșelare, exprimând Revelația lui Dumnezeu
încredințată sfinților. […] când ne referim la dogme, nu le privim din punct de vedere filosofic, științific, sociologic sau
religios, ci din perspectivă bisericească, teologică. Căci putem întâlni dogme în toate organizațiile umaniste și sociale, însă
important e felul în care Biserica vorbește despre dogme prin Sfinții ei Părinți”.
Ierotheos Vlachos - „Dogmatica empirică”, vol. 1, pag. 108

„Toate formele de umanism se aseamănă cu nişte utopii criminale … În numele omului, ele găsesc diferite căi de a ucide
omul, de a-l extermina ca entitate fizică şi spirituală. Toate formele de umanism ajung la un rezultat tragic, iraţional: se
îneacă cu ţânţarul şi înghit cămila. Orice formă de umanism nu este decât un cadavru.
În împărăţia umanismului, locul Dumnezeu-Omului Hristos a fost luat de către Vicarius Christi, în felul acesta
Dumnezeu-Omul Hristos fiind exilat în ceruri. Prin dogma infailibilităţii, papa a uzurpat pentru sine, adică pentru om,
întreaga jurisdicţie şi toate prerogativele care aparţin numai Domnului nostru Iisus Hristos.
[...] Culmea unui astfel de umanism de orientare satanică este dorinţa de a deveni bun de dragul răului, de a deveni
Dumnezeu de dragul diavolului.
[...] Căderea papei este rezultatul dorinţei de a-L înlocui pe Dumnezeu-Omul Hristos prin om”.
Sfântul Iustin Popovici – „Credinţa ortodoxă şi viaţa în Hristos”

Satanism

„Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer”. (Luca 10, 18)
În nebunia lui, Lucifer a tras după el o treime din stelele cerului, adică a treia parte din îngeri, crezând că poate să
devină stăpânul universului, reprezentat prin semnele zodiacale. Dar lupta cea mai mare cu Dumnezeu o duce încercând
să îl subjuge pe om în toată ființa lui.
Omul este templu al lui Dumnezeu, iar îngerul căzut se folosește de simțurile acestuia, ca de niște porți nepăzite,
pentru a pătrunde în mintea lui și, mai apoi, să coboare în inimă, care este tronul destinat numai lui Dumnezeu.
Demonul, cum la început a încercat să-și pună tronul mai presus de Creator, acum, cu acceptul omului lipsit de
trezvie duhovnicească și pervertit prin patimi, urmărește să ia locul lui Dumnezeu din inima omului.
Satanismul tradițional cultivă venerarea lui Satan ca pe o forță supranaturală și se îmbină deseori cu magia și
cu științele oculte, reprezentate și activate în simboluri și forme ale manipulării în masă. Satanismul modern a fost
imaginat de Anton Szandor LaVey ca o doctrină care ar putea elibera omul de setul de constrângeri sociale, pornind
de la individualismul fundamental (gândit de Nietzsche). LaVey va elabora o dogmă în care libertinismul, instinctul și
propria voință domină interesele celorlalți, dar mai ales luptă cu Demiurgul, perceput ca o forță opresivă, incomodă
și limitată în acțiune, care poate fi depășită, după modelul lui Satan („adversarul lui Dumnezeu”). Similară în multe
privințe cu materialismul, dogma satanismului modern derivă din dictonul „Eu sunt Dumnezeul meu”. Satanismul
laveyan, deși împrăștiat sub forma unei simple filosofii, prezină intruziuni ale actelor de magie.
Observăm, așadar, cum tendința modernă se actualizează în formatul cvadruplu al mentalității colective: individualism
(derivat din materialism)-libertinism-ateism-satanism. Finalitatea este pervertirea omului prin mijloacele proprii,
seducția malignă a „dumnezeului-sine” și, în cele din urmă, aderarea (fie ea și tacită sau involuntară) la cultul lui Satan.
De-a lungul istoriei, dar mai ales acum la sfârșitul veacurilor „Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu,
căutând pe cine să înghită” (I Petru 5. 8).

122
1C. Sincretismul religios

Ortodoxia - Calea cea Adevărată


nu este o religie între multe altele, ci este Dreapta Credință

„Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai
trimis” ( Ioan 17, 3)
„Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30)
„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6)
„Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34)
„Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (Ioan 10, 9)
„Orice duh care nu mărturisește pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist” (I Ioan 4, 3)

123
Unitatea dintre religii, din perspectivă New Age

În mod mincinos, se folosesc citatele din Sf. Scriptură: „va fi o turmă și un păstor” (Ioan 10, 16) și „ca toți să fie una”
(Ioan 17, 21) pentru a se induce în mintea oamenilor o imagine falsă despre unitate. În acest sens, se prezintă imaginea
unui munte străbătut de drumuri care pornesc din locuri diferite (religiile lumii), urmând căi separate care ajung în
același vârf, numit Divinitate. Această viziune ne prezintă un „Dumnezeu impersonal” (un principiu) care nu are nimic în
comun cu Credința Ortodoxă care mărturisește pe Dumnezeul Cel Adevărat în Treime Slăvit - Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

În Sfânta Scriptură, curcubeul reprezintă semnul legământului dintre Dumnezeu și om. Acesta este folosit în sens
ocult de către mișcarea New Age, prin sincretism religios, pentru a se realiza o Nouă Ordine Mondială prin fenomenul
de Globalizare.

Un puternic flagel al globalizării este şi Ecumenismul religios, (la fel ca şi New Age-ul) care, promovat de masonerie,
tot sub masca toleranţei religioase trece peste valorile spirituale pe care le moştenim de aproape două mii de ani. Acest
Ecumenism de fapt este un sincretism religios. Cuvântul toleranță nu apare nicăieri în Sfânta Scriptură, însă a devenit
o normă generată de curentul de gândire tot mai dominant și dictatorial al corectitudinii politice. Termenul se referă la
ceva îndeobște nepermis, iar cele considerate până de curând neîngăduite, astăzi nu numai că sunt acceptate, dar sunt
încurajate și introduse în rândul lucrurilor normale.

Toleranța este însuși sufletul corectitudinii politice. Gândirea corectă politic nu pare a fi altceva decât mentalitatea
ce domnește în masonerie, adusă publicului larg și impusă acestuia ca adevăr suprem. Camuflarea adevărurilor
creștine prin negura toleranței are drept consecință ridicarea relativismului la rang de virtute epistemologică, ceea ce
duce la secularizare (descreștinare), principalul vinovat al decăderii mondiale.

Principala cerință a acestei gândiri (corectitudinea politică) este ca nimeni să nu facă sau să spună ceva ce un alt grup
ar putea considera ca ofensator. Ea mai spune si că este mai bine să păstrăm tăcerea despre convingerile proprii dacă
acestea ar putea fi considerate de alții ca jignitoare. Această atitudine, a fost definită de mai mulți autori ca fiind miliție
a gândirii și terorism intelectual. Este de fapt un totalitarism pe planul gândirii: nu ai voie să spui altfel decât s-a stabilit
de ideologii corectitudinii politice, pentru că ești pasibil chiar de pedeapsa cu închisoarea.

Dacă Domnul a vorbit numai pe față și nu a spus nimic în ascuns (Ioan. 18, 20), organizațiile oculte lucrează numai
în ascuns, prin infiltrarea comunităților religioase de orice fel, dobândirea puterii în cadrul lor, prin înlăturarea celor
tradiționaliști din ele și impunerea unui duh sincretist.

A păstra, a cultiva şi a mărturisi dreapta credinţă este o datorie a tuturor credincioşilor ortodocşi. Din păcate
astăzi, chiar și în rândul membrilor Bisericii Ortodoxe, se poate întâlni o mentalitate relativistă, sincretistă, potrivit
căreia toate religiile, confesiunile sau credinţele sunt îndreptăţite să acceadă la Dumnezeul cel adevărat. Astfel
sincretismul religios „legiferează” ideea mântuirii în orice religie, deoarece toate ar poseda același adevăr și s-ar
închina aceluiași Dumnezeu.

124
1D. Unitatea în Duhul Sfânt versus unitatea în diversitate

„Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui;
iar cel ce nu va crede se va osândi”. (Marcu 16, 15-16)

Deşi nu se văd, roadele Pomului vieţii se regăsesc în mulţimea de suflete mântuite în timp pentru Împărăţia
Cerurilor. În opoziţie, Pomul morţii creşte vizibil pe suprafaţa Pământului, întărindu-se în zeci de organizaţii care, prin
înşelăciune, trag sufletele spre pierzare.

Cuvântul „unitate” este un cuvânt cheie pentru creștinism. Cuvântul „unitate” este dumnezeiesc, pentru că în trăirea
credinței creștine el se referă, în primul rând la Dumnezeu Însuși, la descoperirea Vieții dumnezeiești ca Unitate, Unitatea
fiind conținutul și plinătatea Vieții Dumnezeiești. „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine,
aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21).

125
În unitate stă însăși esența credinței, conținutul credinței și tot în credință este trăirea acestei unități ca mântuire și
viață nouă. Credința este părtășia cu Unitatea de sus, iar ca împlinire a credinței în lumea aceasta este Biserica. Toată
orânduirea Bisericii, toate „structurile ei văzute” sunt vii, eficace și de viață făcătoare numai în măsura în care se referă
la „Unitatea de sus” cea Dumnezeiască. Biserica se separă și se deosebește de lumea aceasta tocmai prin această Unitate
de sus, Unitate în care rezidă adevărata ei viață, în care este Harul și Adevărul.

Unitatea Bisericii stă și a stat tot timpul în adevăr. Nu într-o persoană (cum este în catolicism papa), nici în mai multe
persoane (ca în Protestantism și ecumenism). Biserica nu a avut vreo dată nevoie de unitate (făcută de oameni), Ea
deja având unitatea în Capul Ei, care este Hristos. Ca instituție divino-umană a lui Hristos, Biserica însăși este izvorul
unității. Asta înseamnă că unitatea absolută a oamenilor poate fi obținută prin intrarea în Biserica cea Una, Sfântă,
Sobornicească și Apostolească.

Astăzi Biserica este forțată să slujească tuturor „unităților de jos”, să le binecuvinteze, să le sfințească în chip
religios, adică Biserica să fie expresia și justificarea lor. Grav este că, creștinii slujesc acestor „unități de jos” - unități
naturale, naționale, ideologice, politice - care au devenit comoara inimii lor. În măsura în care Unitatea a încetat să mai
fie Unitate spre Dumnezeu și în Dumnezeu și s-a transformat în scop în sine și în idol, unitatea a devenit nu numai
eronată, netrainică dar și sursă favorabilă pentru noi dezbinări, pentru rău, pentru constrângere și ură. Mărturisirea
credinței în zilele noastre implică dezaprobarea tuturor substituirilor și trădărilor noastre prin care ne-am lipit
inima de „unitățile de jos”, întorcându-ne privirea la Dumnezeu – Unitatea de sus.

Unitatea în diversitate este spiritul care însufleţeşte Ecumenismul, este cel al sincretismului religios şi al
minimalismului dogmatic, al eludării deosebirilor dogmatice de bază, în vederea uşurării apropierii şi unirii
diferitelor confesiuni creştine.

Sincretismul ecumenic nu este o simplă erezie, ci este o erezie absolută pentru că, în esenţă, duce la tăgăduirea
creştinismului ca adevăr unic şi exclusiv absolut din revelaţie şi la coborârea lui la situaţia de una din mai multe religii,
chiar dacă aceasta este cea mai spirituală şi mai însemnată, dar totuşi nu unică. Ortodoxia este credința cea adevărată
revelată nouă prin Domnul nostru Iisus Hristos, nu este o religie între celelalte religii. Prin Unitate în diversitate se
dorește tocmai distrugerea Unității Bisericii Ortodoxe prin amestecarea ei cu alte grupări și confesiuni eterodoxe care
sub nici o formă nu pot fi numite Biserici.

În plan religios, „unitatea în diversitate” nu înseamnă altceva decât ideologia masonică a ecumenismului. Ecumenismul
reprezintă o nouă religie, una sincretistă și mondială, adică un ghiveci de religii și confesiuni, al cărei lider religios va fi
antihristul, totodată șeful guvernului mondial și împăratul lumii, prigonitorul creștinilor de pretutindeni. Sincretismul
ecumenic este cea mai mare primejdie pentru Biserica Ortodoxă.

126
O învățătură eretică ecumenistă : „unitatea crestinilor”

De câțiva ani, luna ianuarie are această săptămână 18-25 ianuarie, numită de către promotorii ecumenismului
în România și în alte părți ale lumii, „Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor”. Parcă anume ca să
batjocorească pe cei mai mari Sfinți apărători ai Dreptei Credințe, s-a fixat această săptămână chiar în intervalul 18-25
ianuarie, căci în aceste zile sunt prăznuiți cei mai mari Sfinți Mărturisitori și luptători împotriva ereziilor: Sf. Patriarhi
ai Alexandriei Atanasie și Chiril (18 ianuarie), Sf. Marcu al Efesului (19 ianuarie), Sf. Eftimie cel Mare (20 ianuarie),
Sf. Maxim Mărturisitorul (21 ianuarie), Sf. Grigorie Teologul (25 ianuarie). Ai fi văzut pe vreunul dintre acești Sfinți să
participe la rugăciuni comune cu ereticii prin locașurile lor de cult? Niciodată, ferească Dumnezeu. Iar aceștia chiar au
avut într-înșii dragostea dumnezeiască cea desăvârșită iar nu falsitatea dragostei lumești-diavolești ecumeniste.

Vom demonstra în continuare că acest concept „unitatea creștinilor” este un concept străin Bisericii, străin
învățăturilor Sf. Părinti, o erezie.

Mai întâi vom defini cuvântul „creștin”, după învățătura Sf. Ioan Scărarul - Egumenul Muntelui Sinai, cel care a scris
„Scara”: „Creștin este cel ce urmează lui Hristos pe cât este cu putință oamenilor prin cuvinte și fapte și crede cu o cugetare
dreaptă și neprihănită în Sfânta Treime”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, pag.46, 6, Trad, note, Pr. Dumitru Stăniloae).

Așadar, după această definiție tragem următoarele concluzii:

• catolicii-papistașii nu sunt creștini;


• protestanții-neoprotestanții nu sunt creștini;
• armenii nu sunt creștini.

Pentru a putea fi creștini, aceștia trebuie să-și schimbe gândirea eretică despre Sfânta Treime (iar armenii despre firile
Mântuitorului) și să se boteze ortodox. Dar le spune așa ceva vreun arhiereu/preot ortodox care participă la această
Săptămână de rugăciune …? Niciodată. Și atunci care este rostul acestor întâlniri? Și până când o să se facă, căci Sf. Ap.
Pavel spunea foarte clar: „De omul eretic, după întâia și a doua mustrare depărtează-te, căci unul ca acesta este de sine
însuși osândit”.
Cea de-a doua problemă este termenul de „unitate”. Mai întâi trebuie spus ca ortodocșii nu și-au pierdut niciodată
unitatea (măcar în dogme) dintre ei, căci au gândirea Sf. Părinți - fiecare după măsura darului pe care l-a primit în
Biserică. Deci ortodocșii sunt uniți mai întâi cu Hristos - prin Dreapta Credință, Botez, Mirungere, Sf. Împărtășanie,
fapte bune evanghelice, etc, și de aici vine în chip firesc unirea între ei. În schimb, ereticii și schismaticii pierzându-și
unirea cu Hristos prin ieșirea strămoșilor lor (papi, cardinali, pastori …) din Biserică, s-au rupt apoi în mod firesc și
între ei. Sunt sute de secte protestante și neoprotestante. Soluția pentru mântuirea lor este una singură: lepădarea de
ereziile care-i despart de Dumnezeu - Sf. Treime, primirea conștientă a învățăturii ortodoxe și a Botezului Ortodox. Și
numai după ce se vor uni cu Hristos cel Ortodox, vor putea fi uniți cu adevarat cu Biserica lui, cu toți ortodocșii. Deci
acest concept „unitatea creștinilor” subminează Unitatea și Unicitatea Bisericii, adică dă de înțeles că nici ortodocșii nu
ar fi uniți cu Biserica și că doar prin această unire cu ereticii vor fi una. Mai este contestat prin acest concept și faptul că
Biserica nu ar fi Una decât după unirea cu acești eretici. Deci acest concept „unitatea creștinilor” atacă însăși învățătura
despre Biserică, atacă Crezul chiar în mărturisirea de la sfârșit … „cred într-Una Sfântă, Sobornicească și Apostolească
Biserică”, Biserica care nu a încetat niciodată să fie Una și Unica Biserică, celelalte fiind confesiuni și comunități eretice
și schismatice.

127
Iată deci ce se ascunde în spatele acestui concept ecumenist - „unitatea creștinilor”. De aceea, unii îi numesc pe
arhiereii care participă la asemenea întâlniri, „pseudo-episcopi”, nu pentru că nu ar mai avea harul arhieriei - pe care
nu-l pot pierde decât în urma unei caterisiri valide, ci datorită propovaduirii în diferite moduri a ereziei (cuvântări în
locașuri ereticilor, afișări publice smintitoare, participare la slujbe și acte „liturgice” în catedralele ereticilor …).

Ce poate să gândească un tânăr care vede pentru prima dată un cardinal catolic, un arhiereu ortodox, un pastor
evanghelist, un „arhiereu” armean …, că se afișează public la rugăciune - cuvântări împreună, când într-o catedrală
catolică, când într-o biserică ortodoxă, când într-o casă de rugăciune protestantă, când într-o „biserică” armeană? Ce
poate să gândească decât că … „au același Dumnezeu dar sunt în forme de slujiri diferite” (unitate în diversitate) sau
„bine că s-au unit, s-au împăcat și nu mai este atâta dezbinare, atâta urâ confesională” sau „în sfârșit, bine că s-au unit
creștinii, că vin musulmanii peste noi” (un alt pretext fără fundament al ecumeniștilor). Și iată cum intră erezia în sufletul
său, suflet pentru care S-a răstignit Hristos. [...]

Dumnezeu, Maica Domnului și Sfinții să ne ajute, să ne apere și să ne izbavească de toate relele care sunt plănuite
asupra țării noastre. Amin.

(https://monahulteodot.wordpress.com/2018/01/19/o-invatatura-eretica-ecumenista-unitatea-crestinilor/)

Canonul 10 apostolic (OSÂNDIREA COMUNIUNII CU CEI AFURISIŢI)

„Dacă cineva s-ar ruga, chiar şi în casă, împreună cu cel afurisit (scos din comuniune), acela să se afurisească”.

Canonul 45 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU ERETICII)

„Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a
permis acestora să săvârşească ceva ca clerici (să săvârşească cele sfinte), să se caterisească”.

Canonul 46 apostolic (TAINELE ERETICILOR NU SUNT TAINE)

„Episcopul ori presbiterul dacă va admite botezul sau jertfa ereticilor, poruncim sa se cateriseasca. Căci ce părtășie are
Hristos cu Veliar; iar ce parte are credinciosul cu necredinciosul”.

128
1E. Biserica și statul
- Secularizarea -

„Biserica nu poate face nici un fel de concesii nici unor regimuri politice, nu pot fi admise nici un fel de compromisuri
nici cu oamenii, nici cu demonii, nici cu prigonitorii Bisericii şi cu demolatorii Bisericii.
«A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor» - acesta este statutul Bisericii Ortodoxe, statutul ei veşnic şi
neschimbător - statutul atotcuprinzător, starea ei veşnică şi neschimbată, stare atotcuprinzătoare. Iată care este mai întâi de
toate răspunsul dat primilor prigonitori ai Bisericii: Faptele Apostolilor 5, 29. Acesta este şi răspunsul ei dat prigonitorilor,
de-a lungul veacurilor până la Judecata de Apoi. Pentru Biserică, Dumnezeu întotdeauna e pe primul loc, iar omul, lumea,
întotdeauna pe locul doi.
Trebuie să ascultăm de oameni atâta timp cât nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi poruncilor Lui.
Nu colaborare ci coexistenţă. «Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu».
Iată ce fel de coexistenţă a Bisericii şi statului a fost stabilită şi prescrisă de Atotştiutorul Domnul nostru şi Mântuitorul
Hristos (Matei 22, 21). De aceea ea rămâne în veci obligatorie şi nestrămutată pentru Biserică.

129
Cezarului - moneda, banii, cu efigia cezarului.
Lui Dumnezeu? - şi sufletul şi trupul: căci pe trup şi în suflet este întipărit chipul lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu se
află şi pe trup şi în trup, pentru că trupul trăieşte prin sufletul asemănător lui Dumnezeu. Deci, şi unul şi altul aparţin lui
Dumnezeu - veşniciei, vieţii veşnice, Adevărului veşnic, Dreptăţii veşnice, Raţiunii veşnice. Prin urmare, cele ce aparţin lui
Dumnezeu nu pot fi jertfite de dragul cezarului, şi aici întâietatea îi revine întotdeauna lui Dumnezeu.
Este limpede că Biserica sub orice regim, chiar şi cel ateist, trebuie să-şi găsească un mod de a convieţui (modus vivendi),
dar întotdeauna în duhul şi limitele principiului evanghelic de convieţuire, şi asta sub controlul suprem al Atot-Evangheliei:
«să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni». Dacă însă acest lucru este cu neputinţă, nu-i rămâne Bisericii ca
«modus vivendi», decât principiul evanghelic: să pătimească pentru Domnul Hristos, să rabde, să sufere, luptând astfel
pentru drepturile fundamentale ale credinţei conştiinţei şi ale sufletului”.
„Biserica și statul” - Sfântul Iustin Popovici

Biserica are câțiva „dușmani”. Cel mai rău și cel mai periculos este secularizarea, care pervertește esența Bisericii.
Desigur, Biserica însăși nu se află în niciun pericol real, pentru că este binecuvântatul Trup al lui Hristos, dar pericolul
există pentru membrii Bisericii.

Secularismul înseamnă înstrăinarea vieții de Dumnezeu, ieșirea noastră din comuniunea și unitatea cu el, atașarea
noastră de lucruri materiale și vederea tuturor lucrurilor din viața noastră în afara voinței lui Dumnezeu. Putem afirma
că secularismul este sinonim cu antropocentrismul.

Putem spune că Biserica devine seculară atunci când este considerată o organizație religioasă. Există o diferență
enormă între Biserică și religie. Religia vorbește de un Dumnezeu impersonal care locuiește în ceruri și conduce lumea
de sus. Omul, prin diferite ritualuri, trebuie să-L îmbuneze pe Dumnezeu și să stabilească o cumunicare cu El. Dar
Biserica este Trupul lui Hristos Care Și-a asumat firea omenească și în acest mod există o comunicare între om și
Dumnezeu, în persoana lui Hristos.

Astfel, o Biserică secularizată, satisface pur și simplu așa-numitele sentimente religioase ale omului și nimic mai mult.
Este cunoscută pentru ceremoniile sale frumoase dar neglijează întreaga bogăție neptică și terapeutică pe care o deține
Biserica. Biserica devine seculară atunci când este degradată la statutul de organizație socială, ca atâtea organizații în
societate. S-a afirmat adesea că Biserica este instituția statului, totuși Biserica nu poate deveni o instituție care susține
societatea cu scopul de a-i îmblânzi pe cetățeni, ea este un așezământ divino-uman, un spital duhovnicesc unde omul
se vindecă. Din nefericire, unii nu țin seama de rolul profetic și sfințitor la Bisericii care constă în sfințirea omului și a
întregii lumi. Ei acceptă Biserica mai degrabă ca un element decorativ. Au nevoie de ea pentru a decora diferite ceremonii
și de a le da strălucire prin prezența acesteia. Sau pot crede că prezența Bisericii este necesară pentru a demonstra un
larg consens social.

O Biserică care răstignește în loc să se răstignească, care trăiește în slavă lumească în loc de slava Sfintei Cruci, o
Biserică care cade în fața celor trei ispite ale lui Hristos în deșert, în loc să le biruiască, este o Biserică secularizată.
Când teologia nu mai este legată de viața isihastă, când nu mai este ascetică atunci este seculară, este teologie
scolastică. Când grija pastorală, predicile și învățătura Bisericii sunt orientate doar pentru nevoile sociale, acestea
nu-l mai pot călăuzi pe om spre îndumnezeire, iar povățuitorul duhovnicesc tinde să folosească elemente din
psihologie doar pentru o liniștire sufletească a omului neputând să-l mai conducă către Dumnezeu.

130
O asemenea Biserică este menită să se acomodeze la o societate căzută și să rămână în această stare căzută;
răspândește dezamăgire și disperare printre cei care caută ceva mai profund și mai substanțial.

Pentru ca instituția bisericească să ajute persoana umană, ca să păstreze harul, trebuie să rămână ea însăși în ceea
ce constituie baza sa harismatică. Atunci când Biserica părăsește acest fundament harismatic și se secularizează, este
normal să abandoneze și mădularele sale, aruncându-le în secularizare. În același timp, chiar instituția bisericească pierde
conținutul său duhovnicesc și foarte ușor poate să decadă la nivelul unei instituții cuprinsă în fenomenul globalizării.

„Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale
lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte”. (Ioan 10, 11-12)

131
2. Corabia mântuirii
UNA SFÂNTĂ SOBORNICEASCĂ ȘI APOSTOLEASCĂ BISERICA ORTODOXĂ

„Călătorilor, iată și corabia! Când a avut loc potopul, Noe s-a salvat cu ajutorul unei corăbii trainice. Potopul nebuniei și
al păcatelor durează încă. De aceea, Iubitorul de oameni a construit o corabie a mântuirii. Întrebați de corabia Sa și urcați
degrabă în ea. Nădăjduiesc să nu fiți înșelați de multe alte corăbii colorate și împodobite pe dinafară. Întrebați de puterea
ei și de priceperea cârmaciului. Corabia lui Hristos are cel mai puternic motor și cel mai bun cârmaci. Acesta este Însuși
Duhul Sfânt, Atotvăzătorul, Atotputernicul.
Să dea Domnul să nu vă înșele nici cei care vă atrag cu luntrile lor mici și noi și care vă oferă una «doar pentru voi».
Drumul este lung și furtunile sunt primejdioase.
[...] Atunci când credeți în Hristos Mântuitorul, voi, purtătorilor de Hristos, credeți în lucrarea Sa. Lucrarea Sa
este Biserica, Corabia mântuirii”.
Sfântul Nicolae Velimirovici („Mici îndemnuri de mărturisire a credinței ortodoxe ale sfinților, marilor duhovnici și
teologi” - pag. 77)

133
„În ultima vreme există multe dezbateri teologice despre unirea «Bisericilor». În realitate este vorba despre unirea
creştinilor eterodocşi, îndepărtaţi sau separaţi de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească cu Biserica Ortodoxă.
De altfel, nu există mai multe biserici ca să se unească între ele. Domnul nostru, Dumnezeu-Omul, a întemeiat o singură
şi unică Biserică. Iar Biserica noastră Ortodoxă Universală constituie continuarea acestei Biserici de pretutindeni, deplină
şi adevărată.

De Biserica Ortodoxă, Una şi Universală s-a separat Papa în anul 1054, din cauza refuzului ortodocşilor de a se supune
pretenţiilor necreştine cu privire la puterea primatului asupra întregii Biserici şi a altor învăţături greşite. Datorită mai
multor devieri sau abateri teologice ale papismului în anul 1517 a început în Apus lupta protestanţilor, reformatorilor şi
evangheliştilor împotriva papismului, care i-a condus pe creştinii apuseni la o mulţime de congregaţii sau divizări creştine.
În perioada noastră există mai multe sute de grupări protestante, în special în Statele Unite ale Americii.

Cu toate acestea, Biserica adevărată a lui Hristos nu s-a scindat, nu s-a divizat, încât să vorbim depre unirea Bisericilor.
În mod contrar, putem observa că în pofida persecuţiilor şi a neputinţelor mădularelor ei, Biserica Ortodoxă a păstrat
şi a propovăduit aceeaşi Evanghelie şi aceeaşi credinţă a Mântuitorului Hristos, a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi,
încât numai abuziv putem să vorbim despre «Unirea Bisericilor». Din punct de vedere ortodox, potrivit acriviei sau rigorii
teologice, se poate vorbi numai despre reîntoarcerea eterodocşilor la Biserica Ortodoxă, întrucât aceştia s-au separat de
Biserica dreptmăritoare şi, conştient sau inconştient, se află în rătăciri teologice şi învăţături greşite.

Oricine crede fără ezitare că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Apostolică, a Sfântului Simbol al Credinţei
(Crezul) nu trebuie să vorbească despre unirea Bisericilor, ci despre reîntoarcerea sau revenirea eterodocşilor la Biserica
adevărată. În acest sens, distinsul teolog contemporan, părintele Gheorghe Florovsky afirmă: «Pentru mine reunirea tuturor
creştinilor înseamnă în mod precis întoarcerea lumii întregi la Ortodoxie» (Cuvântul 1, 1968, p.6).

Din nefericire însă, pe tema aceasta există astăzi multă confuzie fie datorită necunoaşterii teologiei, fie datorită puţinei
credinţe. Pentru aceasta auzim de multe ori - chiar şi din declaraţii oficiale - că între ortodocşi şi eterodocşi nu există
diferenţe fundamentale, că Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică este constituită nu numai din toate Bisericile
Ortodoxe - în măsura în care nicio biserică istorică nu poate să pretindă că deţine adevărul integral - şi că e necesar orice
sacrificiu pentru ca să se facă unirea cu eterodocşii şi, desigur, să ne împărtăşim din acelaşi Sfânt Potir. Toate acestea şi
multe alte opinii reprezintă o abatere gravă de la credinţa Apostolilor şi Părinţilor şi constituie o învăţătură greşită (eroare
teologică) pentru că atentează la temeliile credinţei noastre”.

Arhimandritul Gheorghios Kapsanis - „Asceză și îndumnezeire”

„În afara Bisericii nu este mântuire. Hristos dăruieşte tuturor oamenilor harul mântuitor. Când cineva este mântuit în
afara Bisericii vizibile, aceasta înseamnă că Hristos Însuși l-a mântuit. Chiar dacă o astfel de persoana este un eterodox,
el este totuși mântuit datorită lui Hristos și nu a «facțiunii desprinse» din care face parte. În acest caz, mântuirea nu este
acordată de biserica de care aparține, deoarece una este Biserică care mântuiește, și anume, Hristos”.

Pr. Ioannis Romanidis - Dogmatica Patristică Ortodoxă, pag 81

134
2A. Ruperea comuniunii cu Sfânta Biserică Ortodoxă

„... nici sângele muceniciei nu poate spăla păcatul despărțirii Bisericii”


(Sfântul Ioan Gură de Aur)

„Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună! [...] că unde este unire acolo a poruncit
Domnul binecuvântarea şi viaţa până în veac.” (Ps. 132, 1-3)

Satana cunoaște foarte bine puterea pe care o au oamenii împotriva lui, atâta timp cât sunt uniți și în comuniune
duhovnicească unii cu alții. De aceea, în fel și chip, cu timp și fără timp, el a încercat să folosească în mod practic deviza
„dezbină și conduce”, aplicând prin forțele oculte mondiale două lovituri cumplite Bisericii în ultima sută de ani.

135
Prima lovitură a fost la schimbarea calendarului, în 1923, când un argument de ordin științific (decalajul timpului)
a fost folosit ca o pârghie pentru a răsturna Corabia Mântuirii. Biserica Ortodoxă Universală a avut capacitatea de
repliere, păstrând neschimbată dogma și comuniunea duhovnicească între bisericile locale, deși acestea au suferit un
decalaj liturgic de treisprezece zile, unele rămânând pe stilul vechi, iar altele pe cel nou. Din prea multă acrivie, unii au
rupt comuniunea cu Biserica, devenind schismatici stiliști, nemaiavând comuniune nici măcar cu bisericile locale pe
stil vechi, iar cu timpul, botezând și cununând a doua oară, susținând că doar ei mai dețin harul și adevărul, și că doar
ei sunt adevărata biserică.

A doua lovitură, care este mult mai profundă, a fost instrumentată cu și mai multă viclenie prin panerezia
ecumenismului (legalizată la pseudosinodul din Creta 2016), care are tot același scop de a distruge Biserica lui Hristos,
de data aceasta, nu prin forță, ci prin diluarea dogmelor - adevărul de credință - și acceptarea confesiunilor eretice ca
„biserici”. Pe de altă parte, rigorismul cu care este aplicat canonul 15, Sinodul I-II Constantinopol, îi face pe unii să cadă
în zelotism și să facă din oprirea pomenirii „dogmă”, la fel cum stiliștii au făcut „dogmă” din calendar, și să tindă treptat
către schismă, rupând comuniunea cu Sfânta Biserică și considerându-i eretici ecumeniști pe toți cei care încă nu au
oprit pomenirea.

„... că se cuvine a pătimi cineva orice rău ar fi numai să nu dezbine Biserica; și că este mai slăvită mucenicie ce ar suferi
cineva pentru a nu dezbina Biserica, decât mucenicia ce ar răbda-o pentru a nu sluji idolilor. Fiindcă mucenicia cea pentru
a nu sluji idolilor, mărturisește pentru folosul sufletului său, iar cea pentru a nu dezbina Biserica mărturisește pentru
folosul și unirea a toată Biserica”
(Sfântul Dionisie al Alexandriei)

„Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”

136
2B. Dezbinarea Bisericii la nivel liturgic și dogmatic

În contextul actual, oprirea pomenirii este un strigăt puternic împotriva dezbinării Bisericii amenințate de căderea
prin panerezia ecumenismului, legalizată la sinodul tâlhăresc din Creta. Totodată, Biserica este amenințată de dezbinare
prin două tipuri de schismă:

1. Între Bisericile locale care sunt pro sau contra Sinodului tâlhăresc din Creta, deși acestea păstrează formal o
comuniune juridică.

Sub pretextul de a nu se dezbina Biserica și sub masca evlaviei, mulți povățuitori duhovnicești îndeamnă la răbdare,
tăcere, rugăciune și pocăință, ajungând prin această atitudine lașă, nemărturisitoare, să susțină tocmai dezbinarea
Bisericii.

137
Lipsa de atitudine a ierarhilor și preoților oferă o putere în plus forțelor exterioare oculte care vor, prin ecumenism, să
mute limitele prevăzute în dogme și canoane și să considere și confesiunile eterodoxe biserici. Astfel, se împlinește planul
Noii Ordini Mondiale care, prin ecumenism, vrea să facă o ruptură între bisericile locale, care acceptă evenimentul din
Creta ca „Sfânt și Mare Sinod” și celelalte biserici locale, care văd în el un sinod tâlhăresc.

2. În interiorul unei Biserici locale, prin atitudinile zelotiste ale unor apărători ai credinței care, deși sunt bine
intenționați, opresc pomenirea, dar întrerup și comuniunea.

Unii dintre aceștia cred și susțin că nu mai este Har lucrător în Biserica Ortodoxă și, prin urmare, că nu ar mai fi
valide Sfintele Taine, neavând ei nici dreptul și nici măsura duhovnicească să se substituie unui adevărat sinod ortodox,
care doar prin lucrarea Duhului Sfânt și conștiința întregii Biserici ar putea să ia niște decizii atât de importante și să
traseze niște linii la un nivel spiritual atât de înalt. Alții zic că este Har, dar lucrează doar pentru cei mai puțin conștienți
(de ex. copii, bătrâni etc.), neaducând în sprijinul acestei idei nicio justificare temeinică. În ambele situații, folosindu-
se de aceste argumente, credincioșii sunt sfătuiți să nu mai meargă la Sf. Biserică, sub pretextul contaminării de erezie,
temându-se să nu devină astfel și ei ecumeniști.
Aceștia, crezând că sunt apărători ai credinței, autointitulându-se „Biserica Adevărată”, devin zelotiști și stimulează o
râvnă exagerată în popor, lucrând pe cealaltă parte tot la dezbinarea Bisericii și la ruperea comuniunii, aducând sminteli
în rândul celorlalți credincioși. Totodată, se exagerează prin scoaterea în evidență a unor particularități de tact pastoral,
specifice fiecărui preot în parte, în felul acesta pierzându-se din vedere țelul comun de luptă împotriva panereziei
ecumenismului. Astfel, chiar cei care zic că luptă pentru adevăr distrug indirect instrumentele prin care se poate sluji
adevărul, precum dialogul, sfătuirea duhovnicească, neținerea la voia proprie, sinceritatea și interesul de obște.
Prin urmare, se deturnează chiar înțelesul Canonului 15 I-II Constantinopol, făcându-se din oprirea pomenirii
un instrument al schismei și oprindu-se nu doar comuniunea cu episcopul ci și cu pliroma, considerând astfel, că
preoții și credincioșii care încă mai pomenesc episcopul (deși au cuget ortodox) sunt deja eretici.

În concluzie:

Reforma Calendarului din anul 1923 a dus la schismă liturgică în Biserica Ortodoxă.
În urma Sinodului tâlhăresc din Creta, Biserica Ortodoxă este amenințată tot de schismă, dar de data aceasta avem
de-a face cu o schismă la nivel de Eclesiologie, care este mult mai gravă și care are efecte dezastruoase.

138
2C. Succesiunea apostolică
„A merge în întâmpinarea mișcării ecumenice ar însemna să renunțăm la adevărata unitate a Bisericii... în spațiu
și timp... să rupem lanțul neîntrerupt al harului care leagă Biserica Ortodoxă cu apostolii prin succesiunea apostolică...
să vindem comoara credinței pe care o păzim pentru un ‘blid’ de false avantaje pământești și să luăm parte la vânarea
sufletelor omenești prin aceste avantaje”.
Arhim. Serafim Alexiev, Arhim. Serghie Jazadjiev - „Ortodoxia și ecumenismul”, pag. 99

În succesiunea episcopală, sau mai bine zis sacerdotală sau ierarhică, Biserica revendică continuitatea ei cu colegiul
apostolic în întregimea lui, nu cu apostolii luaţi individual. Continuitatea nu înseamnă numai succesiunea de la individ
la individ, a episcopilor, ci continuitatea între comunităţile şi Bisericile care se constituie în jurul episcopului. În actul
hirotoniei, Biserica însăşi identifică pe păstorul ei. Relaţia dintre Hristos - apostoli - episcopi nu se face deci pe deasupra
Bisericii. Apostolii nu sunt surse individuale ale harului preoţiei, deoarece ei formează un întreg. Apostolii pot fi luaţi
separat, dar individualizarea lor duce la un model ecleziologic necunoscut în Biserica primară.

139
Tezaurul lăsat moștenire de Sfinții Apostoli, care se numește în mod normal succesiune apostolică, constă în
transmiterea harului preoției pe care l-au primit de la Duhul Sfânt la Cincizecime, dar și în transmiterea puterii acestei
stări harice de a continua lucrarea Sfinților Apostoli și a Mântuitorului, lucrarea sfințitoare, cea de propovăduire și cea de
cârmuire pastorală. Tot de la Sfinții Apostoli, clerul a mai primit, prin Taina Hirotoniei, și puterea de a păstra neschimbat
adevărul de credință, adevăr care a fost revelat prin Întruparea Mântuitorului.

În ceea ce privește slujirea de predicator sau de învățător, strâns legată de episcopat, ea ține de harisma adevărului,
primită de slujitor la hirotonie. Această harismă, dar al Sfântului Duh, trebuie păzită și menținută de către slujitori, iar
Biserica se roagă pentru aceasta. Astfel, la Liturghie, sfințitul slujitor cere de la Dumnezeu să-l dăruiască pe arhiereu
Bisericii Sale „drept învățând cuvântul adevărului”. Slujitorul care gândește și propovăduiește în dezacord cu ansamblul
organic, adică într-un mod pur individual, sau duce o viață care nu este cuvenită unui mădular al Trupului lui Hristos,
își pierde harisma adevărului și, purtat de închipuirile sale, cade în rătăcire și erezie. Se desprinde de țesutul care, strâns
unit, îndeplinește aceeași slujire.

„Succesiunea apostolică nu înseamnă doar harul de a săvârși Tainele, ci și acela de a fi părinte duhovnicesc și
de a tămădui, căci «esența succesiunii apostolice și a tradiției apostolice» este faptul că Părinte duhovnicesc poate
fi făcut cineva doar de un alt Părinte duhovnicesc. Extrapolând, episcopul «este Părintele duhovnicesc prin excelență,
și purtătorul tradiției diagnosticului și terapiei în Biserică. Noi echivalăm acum succesiunea apostolică cu hirotonia
episcopului. Episcopul este hirotonit pentru un scop anume.» Acesta este motivul pentru care Părinții primelor veacuri nu
vorbeau atât despre succesiune apostolică, cât despre tradiție apostolică. «[…] Tradiția apostolică este tradiția diagnosticării
și a tămăduirii, și pentru acest scop anume existau clericii. Puneau diagnosticul corect și aplicau terapia corectă. Nimic
altceva. Nu există nici un alt scop».”
Ierotheos Vlachos - „Dogmatica empirică”, vol.1

„Există într-un anume sens două forme de succesiune apostolică în viața Bisericii. Mai întâi, e succesiunea văzută a
ierarhiei, șirul neîntrerupt al episcopilor din diferitele cetăți. [...] Alături de aceasta, și în mare parte ascunsă, existând la
un nivel «harismatic» mai degrabă decât oficial, e succesiunea apostolică a părinților și maicilor duhovnicești din fiecare
generație a Bisericii - succesiunea sfinților ce se întinde din epoca apostolică și până în zilele noastre, și pe care Sfântul
Simeon Noul Teolog o numea «lanțul de aur»”.
Kallistos Ware - „Spiritual Authority”, pag. 184-185

140
3. Principii, detalii și devieri de la dreapta credință
- Ecumenismul, panerezia care are ca obiectiv
surparea din temelie a Sfintei Biserici Ortodoxe -

Marea înșelăciune provine din faptul că:

Deși se păstrează majoritatea detaliilor exterioare ale turnului (forma exterioară a cultului Bisericii), se surpă
din temelie principiile - dreapta credință, dogmele, sfintele canoane și Sfânta Tradiție - care au rolul de a păstra
Duhul adevărat al Sfintei Biserici.

Pentru amorțirea conștiinței credincioșilor mulți spun că nu s-a schimbat nimic în slujbele Bisericii, aruncând în
ochii poporului niște detalii exterioare și ascunzând faptul că la adunarea din Creta s-a lovit exact la temelia Bisericii,
strâmbând chiar Dogma despre Sfânta Biserică.

143
Etapele pregătitoare viclene și premisele false ale „Sinodului” din Creta

1948: Înfiinţarea Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB)

Începutul mişcării ecumenice datează din 1844, o dată cu crearea organizaţiei YMCA de către George Williams,
pastor anglican. Ulterior se constituie nenumărate alte organizaţii internaţionale până când în 1948 se grupează în WCC
(World Council of Churches), CMB (Consiliul Mondial al Bisericilor), aşa cum îl cunoaştem noi.
„În prezent Bisericile membre ale CMB sunt în număr de 348 și provin din mai mult de 110 de țări din toate continentele.
Printre acestea se află aproape toate Bisericile Ortodoxe din întreaga lume, precum și numeroase Biserici care s-au format
pornind de la Reforma protestantă din secolul al XVI-lea (Biserica anglicană, baptistă, luterană, metodistă și reformată) și
un mare număr de Biserici unite și independente.
Biserica Ortodoxă Română a aderat la Consiliul Mondial al Bisericilor în anul 1961, împreună cu Biserica Evanghelică
de Confesiune Augustană din România.
Biserica Romano-Catolică nu este membră a Consiliului Mondial al Bisericilor, dar colaborează cu acesta în calitate de
observator”. (http://www.oikoumene.org/en/member-churches)
Biserica Ortodoxă a Georgiei (1977) şi cea din Bulgaria(1998) s-au retras din CMB.
Pe site-ul oficial al CMB se menționează că acest consiliu este „o comunitate de Biserici care merg spre o unitate
văzută ce constă într-o singură credință și o singură comuniune euharistică”. Caracterul ecumenist al acestei organizaţii
este declarat. Ecumenismul promovat de acest consiliu se vede și din amestecătura de 348 de „denominațiuni creștine”
membre ale consiliului, dintre care menționăm: adventiștii, anglicanii, baptiștii, luteranii, penticostalii, metodiștii,
reformații, monofiziții și, din păcate, reprezentanți ecumeniști din Biserica Ortodoxă. Printre scopurile declarate este şi
acela că „Bisericile membre sunt angajate în slujirea semenilor aflaţi în suferinţe şi dificultăţi materiale, prin promovarea
dreptăţii şi păcii sociale, precum şi apărarea integrităţii creaţiei lui Dumnezeu”.

1950: Declaraţia de la Toronto

La doi ani după prima Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Amsterdam, Comitetul Central al
CMB a elaborat o declaraţie care împreună cu Constituţia CMB este considerată unul dintre pilonii mişcării ecumeniste,
fiind numită chiar „Magna Charta” a CMB. Scopul acestei declaraţii, scrisă într-un limbaj ambivalent, a fost elaborarea
unei concepţii despre ceea ce reprezintă şi ce nu este CMB.
În Declaraţia de la Toronto, pe care sinodul din Creta o consideră de importanţă capitală pentru participarea sa la
CMB, prevalându-se unele precizări care par a proteja Biserica Ortodoxă, există un text care spune că „Bisericile membre
ale Consiliului mondial recunosc în celelalte biserici elemente ale Bisericii celei adevărate” text evident eretic.

1961: Aderarea BOR la CMB

„Biserica Ortodoxă Română a devenit membră a CMB, începând cu anul 1961, participând până în prezent la toate
Adunările Generale ale Consiliului, în diferitele comisii şi comitete de lucru, pe temele specifice ale dialogului intercreştin,
precum şi în contextul mai larg al implicării creştinilor în rezolvarea problemelor actuale şi în contextul provocărilor lumii
contemporane, precum: dreptatea şi pacea socială, dialogul cu alte religii, protejarea mediului înconjurător, apărarea
demnităţii şi valorii fiecărei persoane umane, etc.”. (http://patriarhia.ro/secretarul-general-al-consiliului-mondial-al-
bisericilor-in-romania-8092.html)

144
Intrarea s-a făcut la presiunea factorului politic comunist. Patriarhul şi ierarhii aflați pe treptele cele mai înalte ale
conducerii Bisericilor Ortodoxe locale din blocul socialist au decis aderarea la „Consiliul Mondial al Bisericilor” fără o
consultare a preoților și a laicilor ortodocşi. Tot de la această dată s-au deschis dialoguri teologice bilaterale cu romano-
catolicii papistași, cu monofiziții ș.a, dar rezultatele și evaluarea consecințelor acordurilor semnate nu au fost aduse la
cunoştinţa preoților și credincioșilor. Aceste dialoguri ecumeniste cu celelalte confesiuni eretice întăresc învățătura
greșită că Ortodoxia și celelalte pseudo-biserici și confesiuni ar fi căi egale ce duc la mântuire.

1961-1964: Conferinţele panortodoxe de la Rodos

Prima Conferință Panortodoxă a fost convocată de Patriarhul Ecumenic, Atenagora la Rodos, în anul 1961. Această
conferință a luat hotărâri organizatorice pentru pregătirea Sinodului și a întocmit o listă de subiecte. Ordinea de zi a fost
criticată fiind catalogată drept „manual de credință” pentru uzul școlar și catehetic întocmit după modelul ordinii de zi a
Conciliului II Vatican, care se desfăşura în aceeași perioadă și care a influențat, potrivit aprecierilor multora, conferinţa
de la Rodos. Datorită reacțiilor negative și a criticilor, au fost retrase unele subiecte de pe lista de circa 100 de subiecte,
subiecte care vin în contradicție cu Tradiția sinodală a Bisericii. Tot la Rodos au mai urmat şi alte conferinţe în anii
următori, pînă în 1965.

1965: Declaraţia comună de ridicare a anatemelor de la 1054 dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică,
7 decembrie 1965

Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagora I ridică anatemele printr-o declaraţie. Această declaraţie semnată şi de
Patriarhul Athenagora I reprezintă un text ecumenist, pe care nu avea dreptul să-l dea, este practic invalid, de vreme ce
nimeni, niciodată, nu poate ridica anatemele Bisericii.
La mijlocul secolului al XVIII-lea, Sfântul Paisie de la Neamţ scria: „Un asemenea jurământ, adică anatema, asupra
celor ce se împotrivesc Soborniceştii Biserici, (...) este pusă de patriarhii Răsăritului soborniceşte nu doar pentru o oarecare
vreme, ci până la sfârşitul lumii va rămâne tare şi neclătită şi nedezlegată cu darul lui Hristos”.

1968: Conferinţa de la Chambesy

La a patra conferinţă panortodoxă, care s-a ţinut între 8-16 iunie 1968 la Chambesy, lângă Geneva (Elveţia), au fost
înscrise trei teme principale: stabilirea unui plan de lucru care să ducă la întrunirea unui mare Sinod interortodox sau
panortodox, care să se pronunţe asupra temelor înscrise pe lista primei conferinţe panortodoxe de la Rhodos, din 1961;
examinarea progresului realizat în ceea ce priveşte relaţiile Bisericii Ortodoxe cu Biserica Romano-Catolică, Biserica
Anglicană, Biserica Veche-Catolică, Bisericile Vechi-Orientale şi Bisericile Luterane; şi examinarea posibilităţii unei
acţiuni mai eficiente a Ortodoxiei în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Referitor la relaţiile cu Biserica Veche-
Catolică, conferinţa a stabilit că trebuie să se dea urmare hotărârilor luate de comisia teologică interortodoxă întrunită
între 1-15 septembrie 1966 la Belgrad. S-a cerut Arhiepiscopului de Utrecht ca vetero-catolicii să compună o mărturisire
de credinţă lămurită, precisă şi oficială, semnată în sinod de episcopii şi preoţii lor, lămurindu-se toate punctele
dogmatico-simbolice controversate. Cu privire la Bisericile necalcedoniene sau vechi-orientale, conferinţa a hotărât ca
dialogul teologic să se realizeze după cum şi-au exprimat dorinţa ambele Biserici. În ceea ce priveşte Bisericile luterane,
conferinţa a considerat ca folositoare începerea contactelor între ortodocşi şi luterani, pentru crearea de raporturi bune
în vederea pregătirii unui viitor dialog teologic cu Federaţia Luterană Mondială. Referitor la desfăşurarea unei activităţi
mai eficiente în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, conferinţa a fost de părere că Biserica Ortodoxă, ca membru

145
al Consiliului Mondial al Bisericilor, are datoria să contribuie prin toate mijloacele ce-i stau la dispoziţie la promovarea
şi buna sporire a întregii lucrări a Consiliului Mondial al Bisericilor. (http://ziarullumina.ro/istoria-crestinismului-
conferinta-panortodoxa-de-la-chambesy-1968-iii--34086.html)
La această conferinţă s-a acceptat sinodal de către unele Biserici Ortodoxe locale dialogul cu ereticii monofiziți,
așa-zișii miafiziți care învaţă că Hristos are, după Întrupare, o singură fire, compusă, şi nu două firi neamestecate și
neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite într-o Persoană, fiecare fire având voința și energia ei. Prin această poziţie au
fost recunoscuți ca ortodocși și s-a spus că anatematizarea lor ar fi fost cauzată de o simplă neînțelegere terminologică,
și că, prin urmare, nu ar exista nici o diferență dogmatică între Biserica Ortodoxă și grupările eretice monofizite (Copți,
Armeni, Siro-iacobiți, malabarieni, Etiopieni), deşi aceste grupări nu recunosc Sinoadele Ecumenice incepând cu
Sinodul IV Ecumenic.
Precum se vede peste tot găsim dialog ecumenist.
Tot la această conferinţă s-a redus numărul temelor care vor fi dezbătute la un viitor sinod la zece teme.

1976: Conferinţa de la Chambesy

La această conferinţă care s-a desfăşurat în1976 în Chambesy, Geneva a fost aprobat documentul „Relațiile
Bisericii Ortodoxe cu restul lumii Creștine”. Unul dintre paragrafe menţionează că „Biserica Ortodoxă este Una, Sfântă,
Soborniceasăşi Apostolească Biserică”, dar în acelaşi timp, în mod contradictoriu, „recunoaşte actuala existenţă a tuturor
Bisericilor şi Confesiunilor Creştine”.
Apar şi alte teme ecumeniste precum: contribuţia Bisericii Ortodoxe la realizarea păcii, a dreptăţii, libertăţii, înfrăţirii
şi iubirii între popoare şi la îndepărtarea discriminărilor rasiale şi de alte feluri.

1993: Acordul Ortodocşi - Vatican Balamand, Liban

În iunie 1993 reprezentanţi a nouă Biserici Ortodoxe au semnat un acord cu reprezentanţi ai Vaticanului, cuprins
într-un document intitulat „Uniatismul, calea de unire a trecutului şi căutarea actuală pentru comuniune deplină”, produs
de membrii Dialogului Ortodocşi-Vatican, la a VII-a sedinţă plenară din 17-24 iunie 1993 de la Balamand, Liban. (pr.
Ioannis S. Romanidis Publicat in THEOLOGIA - Periodicul Bisericii Greciei, VOL VI 1993, Nr. 4, paginile 570-580)
Important este mai cu seamă punctul 14: „Potrivit celor spuse mai înainte, Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică se
recunosc reciproc ca Biserici-surori, responsabile împreună de menţinerea Bisericii lui Dumnezeu în credincioşie faţă de
planul divin”. Prin această declaraţie învăţătura Sfinţilor Părinţi împotriva ereziilor catolice a fost călcată în picioare.

2013: Busan Coreea de Sud

În mai 2013 a avut loc o reuniune a Forumului Global „Pentru viitorul lumii creștine”, dedicată temei „Mărturia
creștină într-o eră a schimbărilor la nivel mondial” sub auspiciile Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB). Forumul a
fost înființat de către Bisericile protestante din Asia de Est, în 2012.
La această întâlnire se spune că şi Biserica Ortodoxă precum toate „celelalte biserici” trebuie să îşi recunoască greşeala
în privinţa dezbinării dintre creştini, că trebuie împlinită rugăciunea Domnului nostru Iisus Hristos „ca toţi să fie una”,
că Biserica s-ar putea întări şi îmbogăţi cu harismele eterodocşilor. Se spune că unitatea Bisericii a fost distrusă şi că ea
este incompletă fără unirea tuturor.

146
În concluzie:

După înomenirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Apostolii şi Sfinţii Părinţi au fixat Dogme, Canoane şi au
statornicit prin Sfintele Sinoade Ecumenice învăţătura de credinţă care constituie un fundament stabil pentru credinţa
noastră ortodoxă pentru totdeauna. La această învăţătura s-au raportat toţi părinţii pentru a şti ce este drept şi ce este în
afara credinţei ortodoxe.
Însă, la începutul secolului XX, s-a demarat un proces prin care Biserica Ortodoxă să se poziţioneze faţă de temele
lumii moderne, lume aflată în continuă transformare. S-au dat teme de dezbatere şi au avut loc întâlniri care să pregătească
un Sinod Ecumenic. Dar cu fiecare pas făcut, s-au fixat învăţături care aplicate ar eroda fundamentul pe care este aşezată
Biserica Ortodoxă. Şi ceea ce este mai grav, din ce în ce mai pe faţă pătrund comportamente ale clericilor care încalcă
ceea ce au stabilit cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice şi pe care ierarhia bisericii nu le condamnă, ci, în mod tacit, le
acceptă, acestea amplificându-se de la an la an.

Astfel de inovaţii sunt:


• admiterea denumirii de “biserici” pentru diferitele organizaţii din afara Ortodoxiei (1950, Toronto);
• aderarea BOR la CMB fără consultarea pleromei Bisericii şi începerea dialogurilor cu diverşii membri care de
care mai eretici ai acestei organizaţii contrar a ceea ce au stipulat Sfintele canoane Ecumenice (1961);
• Organizarea de către patriarhul Ecumenic a conferinţelor de la Rodos cu introducerea unor teme pentru un viitor
Sinod şi cu recomandarea de a se participa la mișcarea ecumenică, al cărei scop este “unitatea în diversitate” a
tuturor creștinilor (1961-1964);
• Ridicarea reciprocă a anatemelor de cître Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagora I printr-o declaraţie pe
care patriarhul nu avea voie să o dea în numele întregii Biserici Ortodoxe şi pe care nu i-au invalidat-o celelalte
biserici ortodoxe locale (1965);
• Asumarea unor teme umaniste, globaliste care nu au nimic de a face cu scopul Bisericii Ortodoxe, teme stabilite în
conferinţele de la Chambesy, Upsalla, Geneva precum şi acceptarea denumirii de biserici pentru denominaţiuni
creştine (1968-1993);
• Oficializarea în Liban, la Balamand, a “teoriei ramurilor” prin care Ortodoxia și ereziile apusene sunt considerate
“biserici surori” afirmându-se că toate confesiunile creștine sunt ramuri ale aceluiași trunchi comun (1993);
• Formularea la Busan a învăţăturii eretice precum că tainele ar fi incomplete în Sfânta Biserică Ortodoxă şi că
pentru plinătate ar avea nevoie de ceva din afara Ortodoxiei (2013).

După un parcurs sistematizat de inovare a învăţăturii de credinţă şi după nenumărate Conferințe presinodale, care nu
pot fi considerate decât eretice, Sinodul din Creta, care îşi bazează hotărârile pe aceste întâlniri şi materiale presinodale,
nu putea să aibă decât rezultatul pe care l-a avut si anume acela de a se transforma într-un sinod tâlhăresc. Nu era posibil
ca atâţia paşi făcuţi în direcţia greşită a ecumenismului să conducă la altceva decât la legiferarea acestuia printr-un sinod
care anticipat a avut pretenția de a fi „Sfânt și Mare Sinod”. Astfel, vrăjmașii Bisericii săpând la temelia învăţăturii de
credinţă ortodoxe, au condus pas cu pas la o deviere de la dogmele și canoanele Bisericii (adevăratele principii) scoțând
în relief în ochii poporului anumite forme exterioare, de cult (detalii mărunte) încercând să liniștească conștiința
credincioșilor că în Creta nu s-a schimbat nimic. Astfel Biserica exterioară seamănă tot mai mult cu turnul înclinat
reprezentat în schiţa de mai sus. Cei care vor cădea însă, vor fi acei membri ai ei care se abat de la dreapta credinţă, nu
va cădea Biserica însăşi, pe care Hristos o va ţine cu atâţia câţi vor să rămână în ea.

147
3A. Atitudini față de pseudosinodul din Creta

„Suntem chemați să mergem ca pe frânghie. Atenție să nu cădem nici la dreapta, nici la stânga. Aproape toate schismele
în Biserică au fost pricinuite de încrederea în sine și de graba nesocotită. [...] Dacă, însă, am creat schismă, cum vom
cicatriza rănile Bisericii? Pe cât de ușor se creează schisma, pe atât de greu se repară. [...] Atunci când aprindem fanatismul
mulțimii - este de ajuns o singură scânteie pentru crearea și menținerea schismelor - după aceea este cu neputință să mai
punem rînduială”.
Arhim. Epifanie Theodoropulos - „Cele două extreme, ecumenismul și stilismul”, pag. 113

148
3B. Cele două extreme
„Extremele sunt de la draci” (avva Pimen - Pateric)

Perioada de iconomie este intervalul de timp, îngăduit de Dumnezeu, în care fiecare își alege în mod liber direcția
pe care va merge. Se transmit încontinuu semnale de avertizare (scrisori, petiții, memorii, predici și oprirea pomenirii),
timp în care Bunul Dumnezeu, ca un părinte iubitor, așteaptă pe toți fiii Sf. Biserici care au luat drumul rătăcirii (schismă
sau erezie) să se întoarcă, prin pocăință și mărturisire a Dreptei Credințe, la Biserica Ortodoxă.

Perioada de acrivie este perioada care poate fi impusă doar de un adevărat Sinod Ortodox (în așteptare), unde va fi
trasată calea de urmat, după învățătura Sfinților Părinți ai Bisericii și va fi osândită panerezia ecumenismului.

149
Termenul de „erezie” vine din grecescul αιρεσις, hairesis (de la αιρεομαι, haireomai, „a alege [ceva]”, „a opta [pentru
ceva]”), care înseamnă a face o alegere din tot, a se rupe de totalitate - de întregimea învățăturii celei drepte, și de trupul
Bisericii celei adevărate. Erezie și eretic sunt cuvintele pe care le folosește Irineu de Lyon în scrierea sa Contra Haereses
(Împotriva tuturor ereziilor) pentru a descrie învățătura și pe cei care se opun Bisericii creștine, în opoziție cu poziția
ortodoxă (de la ortho - „dreaptă” + doxa „gândire/credință”) a Bisericii creștine.

Ereziile (gr. hairesis și lat. haeresis = opțiune, alegere) sunt „concepții particulare fie despre Sfânta Treime, fie despre
dumnezeirea lui Iisus Hristos, sau despre firea Sa omenească, sau despre raportul dintre cele două firi în ipostasul Său
dumnezeiesc, acestea din urmă fiind cunoscute sub numele de erezii hristologice. Se cunosc și erezii pnevmatologice,
întâlnite în teologie sub numele de subordinaționism pnevmatologic, sau de pnevmatomahie”. De asemenea, ereziile care
afectează viziunea corectă asupra Bisericii se numesc erezii eclesiologice.

O definiție mai concisă a ereziei este aceasta: absolutizarea relativului și relativizarea absolutului.

Sfântul Vasile cel Mare distinge între erezii, schisme şi adunări ilegale. Ereziile definesc înstrăinarea „totală” de
credinţă, iar schismele privesc abaterile de ordin administrativ sau „din pricina unor probleme care s-ar fi putut rezolva,
dacă ar fi existat o înţelegere reciprocă”. Adunările ilegale privesc grupurile formate de preoţi sau de episcopi nesupuşi,
precum şi de mireni nedisciplinaţi. „De pildă, dacă un cleric oarecare a fost judecat pentru o abatere şi înlăturat din slujbă
pentru că nu se mai supunea canoanelor, ci cerea pentru el întâietatea şi funcţia respectivă, iar împreună cu el au plecat
şi alţii, părăsind Biserica cea universală, aici avem o adunare ilegală. Schismă, în schimb, este o neînţelegere cu cei din
Biserică pe tema pocăinţei. Între eretici amintim pe manihei, pe valentinieni, pe marcioniţi, precum şi pe pepuzienii înşişi:
la aceştia neînţelegerea se leagă direct de credinţa în Dumnezeu”.

După Sfântul Ioan Gură de Aur, dintotdeauna diavolul a apelat la un artificiu „ordinar” pentru a putea induce în
eroare: amestecul minciunii cu adevărul, pentru a nu mai putea fi distinse în mod independent. Falşii profeţi au apărut
după adevăraţii profeţi, ca şi falşii apostoli, după Apostolii autentici. La fel, Antihristul nu poate să apară decât după
Mântuitorul Hristos. Această realitate a fost evidenţiată în mod figurat chiar de Mântuitorul prin pilda neghinelor, iar
atitudinea omului gospodar trebuie să dea şi „culoarea” atitudinii noastre faţă de eretici. Faptul că neghina a fost smulsă
la timpul secerişului ne învaţă că nu trebuie să avem o atitudine violentă, dar nici să-i lăsăm să-şi arunce nestingheriţi
neghina ereziilor. Oricum, nu trebuie să lăsăm impresia că între grâu şi neghină n-ar fi prea mari diferenţe şi că una ar
putea lua locul celuilalt. Cunoaşterea precisă a adevărului revelat va oferi oricui posibilitatea de a discerne şi de a alege
în mod avizat.

Schisma este actul de ruptură a unei grupări de credincioşi din sânul unei Biserici, printr-o abatere disciplinară
(nesupunere, ingerinţe politice sau de altă natură), refuzul de a se supune conducerii oficiale și adoptarea unor dogme
și a unui ritual proprii.

Distincţia dintre erezie şi schismă, cel puţin din punct de vedere teoretic, este uşoară, pentru că obiectul lor formal
este diferit: erezia atacă dogma, iar schisma disciplina bisericească. Astfel, cineva poate să fie schismatic, fără a fi eretic.
Nu acelaşi lucru se poate spune şi în cazul ereticului: erezia antrenează în mod necesar schisma. Aproape toţi cercetătorii
afirmă că schisma este un drum spre erezie, pentru că în mod inevitabil se va încerca o justificare „teologică” a ieşirii din
comuniune. Este adevărat, nu întotdeauna acest traseu este inevitabil, dar probabilitatea există.

150
„În viaţa Bisericii, respectarea disciplinei este ea însăşi principiu de unitate, în ordinea ecleziastică propriu-zisă, aşa
încât păcatul schismei, chiar dacă nu distruge principiul ontologic al unităţii Bisericii, distruge unitatea pur şi simplu,
adică spiritul de comuniune între membri, chiar dacă în fapt unitatea de credinţă nu este încă afectată”.

Unitatea Bisericii este dedusă de Sfântul Ciprian din unitatea Sfintei Treimi. Din această cauză, păcatul schismei
este foarte grav şi dacă îşi închipuie cineva că această unitate a Bisericii care îşi trage puterea din unitatea Treimii poate
fi anulată de o voinţă dezbinătoare, se înşeală. Cine nu respectă această unitate, nu respectă legea lui Dumnezeu, nu
respectă credinţa în Sfânta Treime, nu respectă viaţa şi mântuirea. Simbolul acestei unităţi este şi cămaşa Mântuitorului
Hristos. „Ea avea acea unitate venind de sus în jos: adică venind de la Tatăl ceresc şi nu putea fi sfâşiată de către cel ce avea
s-o folosească, fiind una şi indivizibilă prin formaţia ei. Nu poate îmbrăca veşmântul lui Hristos cine scindează şi divide
Biserica lui Hristos”.

Ca mireasă a lui Hristos, Biserica nu poate fi adulteră, ea ne păstrează pentru Dumnezeu şi rezervă împărăţia pentru
copiii ei. Cine se desparte de Biserica adevărată şi se uneşte cu alta, îşi calcă promisiunile faţă de Biserică, iar cine
părăseşte Biserica lui Hristos nu poate avea răsplată de la Acesta, devenind un străin, un profan sau, şi mai rău, un
duşman.
„Cine nu are ca mamă Biserica, nu poate avea pe Dumnezeu ca tată. Numai dacă a fost cineva în afara corăbiei lui
Noe şi totuşi a scăpat, poate că scapă şi cel ce e în afara Bisericii”.

Schisma înseamnă depărtare de Hristos şi de Biserica Lui, înseamnă lipsa Harului şi a Mântuirii. Cine e în schismă
nu mai are nici Har, nici Taine, nici Mântuire.

Ascultarea este până la erezie, iar ruperea comuniunii nu este faţă de Biserică, ci, faţă de Patriarhul, Episcopul sau
Preotul care învaţă erezia, conform Sfinţilor Părinţi şi Canonului 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol (vezi Pidalion).

151
3C. Viziunea papistașă versus viziunea ortodoxă asupra lucrării harului

- după sinodul tâlhăresc din Creta 2016 -

Figura a - prezintă o viziune papistașă a transmiterii harului prin ierarhia bisericii, viziune care se inoculează de
mult timp în Biserica Ortodoxă.
Sinodul episcopilor ortodocși se vrea a fi la fel de infailibil precum papa: „sistemul sinodal este «judecătorul competent
și ultim în materie de credință»” (art. 22, textul decizie - Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine). Fiecare
episcop devine astfel un cardinal care își exercită activitatea administrativă și lucrarea harică prin preoții din parohii,
pe care îi consideră o prelungire a lui. În acest caz, Biserica nu mai este hristocentrică, ci devine episcopocentrică. Se
transmite subtil mesajul mincinos că harul vine de la Dumnezeu la episcop, de la acesta către preot și de la fiecare preot
către credincioși, ca printr-o rețea de conducte.

152
Teoria vaselor comunicante, a curgerii harului ca prin niște conducte de la un nivel superior la unul inferior, conduce,
în contextul actual al Bisericii, la consecințe din ce în ce mai complexe și la devieri tot mai absurde de la adevărata
tradiție ortodoxă.
Prin urmare, se consideră eronat că:
1. în clipa în care cel de la etajul superior (episcopul) decide să închidă „robinetul” prin caterisire (chiar dacă nu există
temei), cei de sub el nu mai beneficiază de har;
2. în clipa în care cel de la etajul inferior (preotul) consideră că episcopul propovăduiește erezia cu capul descoperit,
este obligat să oprească pomenirea (închide „robinetul”) ca nu cumva să fie și el afectat de erezie; se consideră că pe
același nivel, trebuie neapărat oprită comuniunea cu toți preoții și credincioșii care, deși luptă împotriva ereziei, își
pomenesc încă episcopul, considerându-i eretici, contaminați, delimitându-se total de ei.

Grav este că această viziune greșită, au adoptat-o și unii dintre preoții nepomenitori, care au rupt orice comuniune
cu cei care au continuat să-și pomenească episcopul, de teama de a nu se întina de erezie. Ei cred că cei care își
pomenesc în continuare episcopul (care promovează ecumenismul, dar care nu a fost caterisit încă de un Adevărat
Sinod) devin automat eretici ecumeniști. Din această cauză, îi îndeamnă pe credincioși să nu mai meargă la
Biserică, deși preotul slujitor luptă în felul lui împotriva ecumenismului. Această atitudine greșită susține ideea că
doar pe linia celor care au oprit pomenirea mai curge harul, că doar ei sunt „adevărata biserică”, fapt ce duce către
zelotism, autoizolare, schismă, și în final, către erezie.

Figura b - reprezintă viziunea ortodoxă asupra transmiterii harului, așa cum s-a întâmplat la Cincizecime.
Ierarhia bisericii are rolul ei bine definit, dar harul vine la fiecare mădular în parte de la Dumnezeu, prin Sfintele
Taine, în funcție de credința și lucrarea fiecăruia. Toți membrii Bisericii sunt în comuniune datorită Duhului Sfânt care
îi unește și îi sfințește pe toți.
Episcopii și preoții care susțin o învățătură eretică pierd treptat harul personal (mântuitor), însă harul sfințitor
lucrează prin ei pentru folosul Sfintei Biserici, atâta timp cât aceștia nu sunt caterisiți de către un Sinod Adevărat.

Sfânta Biserică este organizată administrativ pe patriarhii, mitropolii, eparhii, parohii, monastiri etc. Ierarhia trebuie
respectată, existând o dependență dogmatică, liturgică și canonică față de episcopul locului. În clipa în care se constată
că episcopul propovăduiește o erezie cu capul descoperit, cel care decide să recurgă la oprirea pomenirii întrerupe
comuniunea doar cu acesta, respectând în continuare ierarhia Bisericii.

În concluzie:

Până la condamnarea unui Sinod nu avem dreptul să-i judecăm și să-i condamnăm noi anticipat pe cei care
propovăduiesc erezia. Conștiința ne spune să nu fim în comuniune cu ei, dar nu-i putem noi condamna. Nu trebuie
condamnați cei care nu au puterea să rupă această comuniune și nu trebuie considerați eretici înainte de decizile unui
Sinod.
Dacă un episcop este în comuniune cu alt episcop, care la rândul lui este în comuniune cu un mitropolit, care și
acesta la rândul lui este în comuniune cu alt mitropolit, care și acesta la rândul lui este în comuniune cu un patriarh,
după aplicarea în mod greșit a teoriei vaselor comunicante ar înseamna că de la patriarh și până la ultimul episcop toți
se contaminează de erezie.
Nu poți să condamni o Biserică locală care n-a fost la Creta pentru că este în comuniune cu o altă Biserică locală care
a fost la Creta, până când nu va fi un Sinod. Abia după un Sinod se aplică teoria vaselor comunicante.

153
3D. Hristocentrismul și episcopocentrismul

„Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ,


că Tatăl vostru Unul este, Cel din ceruri” (Matei 23, 9)

Episcopul sau preotul sunt organele văzute ale Preotului și Arhiereului nevăzut, Hristos, în Biserică (Fig. a). Hirotonia
face pe cel ce o primește iconom al Tainelor lui Dumnezeu (I Cor.; 4, 1), prin care Biserica se realizează și se prelungește
în umanitate. Hirotonia este prin excelență Taina Bisericii, pe lângă faptul că este Taina care Îl face pe Hristos trăit
prin preoți ca subiect deosebit de credincioși. Taina hirotoniei sau a preoției este Taina în care, prin punerea mâinilor
arhiereului Bisericii și prin rugăciune, se împărtășește persoanei anume pregătite, în Biserică și pentru Biserică, Harul
dumnezeiesc într-una dintre treptele preoției, dându-i-se puterea de a învăța cuvântul lui Dumnezeu, a săvârși Sfintele
Taine și a conduce pe credincioși spre mântuire.

154
Această împărtășire a harului preoției, o fac episcopii, după mărturiile din scrierile apostolilor, prin punerea mâinilor.
Astfel, de la Sfinții Apostoli până astăzi, harul pe care l-au primit ei direct de la Mântuitorul (Ioan 20, 21-23) și de la
Duhul Sfânt la Cincizecime (Fapte, 2, 1-4) se coboară asupra celor ce se hirotonesc, conform celor rânduite de Hristos
Însuși, numai prin mijlocirea lor, făcută și aceasta tot cu puterea Duhului Sfânt care este în ei, adică în apostoli și în
episcopi, urmașii acestora. „Harul preoției este dat de către Hristos prin săvârșirea Sfintei Taine a Hirotoniei de către
episcop, care este săvârșitorul tainei, iar nu sursa harului. Locul central în Biserică al episcopului este consemnat atât
de către doctrina ortodoxă, cât și de practica sfintelor canoane. Există însă o condiție esențială a acestui rol important al
ierarhului: propopăvăduirea adevărului de credință și păstrarea dreptei credințe”.

Potrivit concepției ortodoxe, Sfintele Taine nu lucrează prin sine și de la sine. Eficacitatea lor cere părtășia de
bunăvoie și pregătirea cuvenită a credincioșilor care au parte de ele. Hirotonia presupune și ea o sinergie a harului lui
Dumnezeu cu starea celui ce-l primește prin această Sfântă Taină. De aceea, Sfântul Apostol Pavel îi spune ucenicului
său Timotei: „Te îndemn să ții aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în tine prin punerea mâinilor” (II Timotei 1, 6),
iar Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește limpede: „Precum focul are nevoie de lemne, tot așa și harul are nevoie de buna
noastră voință, ca pururea să fie nestins”.

Având ca temei cuvântul Sfântului Ignatie Teoforul: „Unde-i episcopul, acolo-i Biserica, şi unde-i Biserica şi episcopul,
acolo-i Liturghia cea adevărată”, există o tendință de centralizare a lucrării harului în jurul Episcopului (Fig.b). Acesta
devine un depozitar al harului (devenind, în felul acesta un mic papă), pe care îl transmite ca o prelungire a lui în fiecare
preot pe care îl hirotonește într-o parohie. De multe ori, hirotonia este o impunere de la centru a unui candidat pe care
obștea credincioșilor nici nu îl cunoaște, dar pentru care strigă în mod inconștient „vrednic este!”, asumându-și în fața lui
Dumnezeu o responsabilitate imensă și garantând, prin votul credincioșilor de ridicare a mâinii, că cel care candidează la
hirotonie are o viață aleasă și și-a însușit învățătura Bisericii. În unele cazuri, Episcopul care oficiază slujba hirotoniei, în
loc să adreseze către credincioși întrebarea „vrednic este?”, afirmă direct „vrednic este!”, iar răspunsul ce ar fi trebuit să
fie dat de către popor este preluat prin cântare de către strană, astfel modificându-se Sfânta Tradiție. Episcopocentrismul
este prezent în Ortodoxie și prin cântarea „Pe Stăpânul și Arhiereul nostru...”. În vechime, intrau pe ușile împărătești
Împăratul (Stăpânul) și Arhiereul, unșii Domnului. Cu timpul, episcopul și-a asumat ambele titulaturi, devenind un
mic papă cu două coroane și numindu-și reședința Eparhie, după numele conducătorului lumesc „Eparh”. Astfel, din
părinte duhovnicesc, care conduce prin iubire, devine stăpân, care se impune printr-o autoritate a funcției.

155
3E. Pomenirea episcopului

Episcopul este pomenit atât la Proscomidie și la Vohodul Mare, cât și la anumite ectenii, nu pentru a se arăta că el
este veriga harică dintre poporul credincios și Bunul Dumnezeu și nici pentru a certifica validitatea Sfintei Liturghii. Nu.
Ne rugăm pentru episcopul locului atâta timp cât el este în dreapta credinţă, pentru sănătatea şi mântuirea lui şi pentru
a dovedi prin aceasta şi faptul că suntem în comuniune cu toate episcopiile din întreaga Biserică. În momentul în care
episcopul propovăduieşte o erezie, ne rugăm în continuare pentru luminarea şi îndreptarea lui, dar tragem un puternic
semnal de alarmă, prin oprirea pomenirii, care este totodată o osândire a ereziei şi o rămânere în unitatea Bisericii.
Comuniunea cu toate episcopiile din întreaga Biserică se păstrează chiar dacă se oprește pomenirea episcopului, deoarece
se mărturisește în continuare Dreapta Credință, iar pomenirea nominală este înlocuită cu o pomenire la nivel general
a tuturor episcopilor ortodocși care drept învață Cuvântul Adevărului. Aşadar, paradoxal, tocmai oprirea pomenirii
unui episcop care propovăduieşte făţiş o erezie este dovada că ne îngrijorează mântuirea lui, că vrem să păstrăm
comuniunea cu Sfânta Biserică şi că nu vrem să facem schismă, ci doar osândim erezia.

156
Pentru a elimina confuziile create de legătura dintre pomenirea episcopului (la Proscomidie, ectenii şi Vohodul
Mare) şi validitatea Sfintei Liturghii la care acesta este sau nu pomenit, considerăm necesară aducerea în atenţie a unor
argumente de ordin istoric şi liturgic.
Proscomidia nu a făcut dintru început parte din Sfânta Liturghie, ci a apărut mult mai târziu. Nici structura ei nu a
fost, inițial, aceeaşi cu cea de astăzi, ci s-a conturat în timp. „La început, creştinii aduceau darurile de pâine şi vin, iar spre
sfârşitul secolului al VII-lea, la momentul pe care astăzi îl numim Proscomidie, nu se mai foloseau pâini simple, ci începeau
să se pregătească Agneţe, adică părţi speciale din pâinile alese. Scoaterea miridelor este atestată pentru prima dată într-un
manuscris din secolul al XI-lea, apoi apare treptat şi în alte manuscrise” (Ieromonah Petru Pruteanu - Liturghia Ortodoxă,
Istorie și actualitate, pag. 67), de unde rezultă, că până în secolul al XI-lea, pe Sfântul Disc nu erau miridele pentru Maica
Domnului şi cele nouă cete îngereşti, cu atât mai puțin cea scoasă pentru episcopul locului.
Deducem din lucrul acesta că Sfânta Liturghie s-a săvârşit, o bună perioadă de timp, doar cu Sfântul Agneţ, care îl
reprezintă pe Hristos, Mielul lui Dumnezeu, iar celelalte miride sunt elemente care au apărut ulterior, nefiind o condiţie
sine qua non pentru săvârşirea Tainei Sfintei Liturghii.
„Începând cu secolul al IV-lea, împăratul şi familia sa erau trecuţi în pomelnicul celor vii, iar în pomelnicul celor adormiţi
erau trecuţi toţi împăraţii mai de seamă, care s-au remarcat prin credinţă şi evlavie. În cazul în care împăratul era sau
devenea eretic, […] numele acestuia era şters din diptice, rămânând în vigoare doar pomenirea generală (fără nume) din
cadrul anaforalei. În secolul al XII-lea, simultan cu răspândirea pomenirilor nominale ale împăratului la Proscomidie şi
la ectenii, manuscrisele greceşti fac primele menţiuni despre pomenirea episcopului şi a împăratului la Intrarea Mare”.
(Ieromonah Petru Pruteanu - Liturghia Ortodoxă, Istorie și actualitate, pag. 67).
În concluzie, dacă în ceea ce priveşte Proscomidia, secole de-a rândul nu a existat o miridă specială pentru
episcopul locului şi la Vohodul Mare nu era o ectenie dedicată acestuia, a afirma că nepomenirea episcopului la
Sfânta Liturghie (afară de cazurile osândite canonic ca răzvrătiri) este schismă sau anulează validitatea acesteia
este echivalent cu a afirma că, secole de-a rândul - mai exact, mai bine de unsprezece secole, Liturghiile săvârşite au
fost fără de har, ceea ce este o abatere de la adevăr. Pomenirii episcopului în Sf. Liturghie i s-a dat o valoare mai mare
decât ar fi fost normal, ajungându-se să se creadă că validitatea Liturghiei depinde de amintirea numelui episcopului:
„sensul cuvintelor «întreg», «cinstit», «sănătos», «îndelungat în zile» și «drept învățând cuvântul adevărului» exprimă o
dorință și nu o realitate. Adică spunând: «Întâi pomenește, Doamne, pe episcopul nostru...», nu spunem la modul afirmativ
că episcopul este «întreg», «cinstit« și «sănătos» și că drept învață adevărul. Nu. Ci, Îl rugăm pe Domnul să-i dăruiască
episcopului cinste, sănătate și să învețe drept cuvântul adevărului. Rostim o rugăciune și nu oferim certitudini” (Arhim.
Epifanie Theodoropulos - „Cele două extreme, ecumenismul și stilismul”, pag. 122). În ectenie cerem ca episcopul să fie
dăruit Sfintei Biserici, și nu Biserica să fie dăruită lui. El trebuie să învețe drept cuvântul adevărului, adică învățătura
de credință a Bisericii și nu Biserica să își însușească credința lui. Fac o greșeală cei care consideră că preotul care își
pomenește episcopul își însusește în mod automat credința (personală) eretică a ierarhului.
„Faptul că pomenirea viilor şi a morţilor înseamnă o împărtăşire duhovnicească din Hristos este confirmat şi de regula
foarte strictă a Bisericii de a nu-i pomeni la proscomidie pe eretici, schismatici sau pe cei cu păcate grave”. (Ierom. Petru
Pruteanu - Liturghia Ortodoxă, Istorie și actualitate, pag. 83). Altfel spus, cei care nu se pot sau nu s-au putut împărtăşi
cu Trupul şi Sângele Domnului nu pot primi nici această împărtăşire duhovnicească prin pomenirea ce se face.

Asumându-şi orice risc, cel care opreşte pomenirea dovedeşte faptul că a conştientizat pericolul ereziei şi
osândeşte calea greşită pe care a păşit mai marele său şi se îngrijorează pentru fraţii săi, păstrează comuniunea cu
Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică şi vrea să rămână în Adevărul lui Hristos.

157
3F. Iconomia și acrivia

„Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare,
Aşa şi noi, cei mulți, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora;
Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat” (Efeseni 12, 4-6)

Iisus Hristos este Capul Bisericii Ortodoxe, totalitatea creștinilor ortodocși reprezintă Trupul Său mistic, iar Duhul
Sfânt este Sufletul Bisericii. Prin botez, fiecare credincios devine mădular al Bisericii și totodată intră în comuniune
duhovnicească cu toate celelalte mădulare, la fel cum se întâmplă în trupul uman.
Dacă un organ din corp începe să se îmbolnăvească, toate celelalte organe încep să sufere alături de el și să lucreze la
unison pentru vindecarea acestuia. Organele sănătoase nu întrerup legătura (comuniunea) cu cel bolnav, ci, din contra,
își intensifică activitatea pentru susținerea organului afectat și pentru a se realiza echilibrarea și salvarea întregului
organism. Durerea, febra etc, nu sunt rele în esență, ci ele reprezintă niște semnale de alarmă, la fel cum oprirea pomenirii,

158
după o perioadă de frământare, semnalează în Trupul Bisericii apariția ereziei, care este boala cea mai periculoasă („Nu
mâniindu-ne împotriva bolnavilor, ci luptând împotriva bolii” - Sfântul Vasile cel Mare).

Spre exemplu, dacă un rinichi se îmbolnăvește (durere renală, sângerare de origine renală, infecție renală etc.), el
poate să treacă prin mai multe stadii:

1. Stadiul de conservare și de suplinire a funcțiilor rinichiului bolnav - perioada de iconomie, în care:


- organismul (creierul) sesizează dezechilibrul, iar organele concură la reechilibrarea rinichiului;
- celelalte organe comunică continuu cu organul bolnav;
- se face tot efortul pentru recuperarea organului afectat, pentru redarea la capacitate maximă a funcțiilor acestuia
(rinichiul sănătos preia din funcțiile rinichiului bolnav, crește perfuzarea cu sânge a rinichiului bolnav, la care participă
și celelalte organe etc), slujind astfel la menținerea sănătății întregului organism.

2. Stadiul de blocaj renal, care duce la dializă sau, in extremis, la extirparea rinichiului - momentul acriviei, în care:
- se constată că organul bolnav nu mai poate fi salvat și începe să afecteze și celelalte organe sănătoase.
Această decizie nu poate fi luată de un anumit organ, ci de către om (trup și suflet), după o lungă perioadă de analize
și investigații (iconomie) și după ce, prin rugăciune, i-a cerut Bunului Dumnezeu să-l lumineze să ia decizia cea bună,
la momentul potrivit.

„Măsoară de zece ori” (iconomia care se face în timp, cu multă răbdare și rugăciune) și „taie o dată!” (acrivia care
necesită mult discernământ) - Proverb

Atât iconomia, cât şi acrivia, ca instrumente care lucrează la unison în momente diferite, au acelaşi scop -
sănătatea duhovnicească a Sfintei Biserici. Cele două nu pot fi luate separat, sugestivă în această direcție fiind pilda
samarineanului milostiv, unde pe rănile celui căzut între tâlhari s-a turnat mai întâi untdelemn (iconomia) și mai apoi
vin (acrivia), care sunt aplicate pentru un anumit moment, deoarece lucrarea duhovnicească de vindecare este continuată
în interiorul Sfintei Biserici.
Iconomia și acrivia sunt lucrări ale înțelepciunii divine prin care Bunul Dumnezeu îi conduce pe oameni către
Împărăția cerurilor. Aceste lucrări mai sunt numite pronia și judecata divină.
Iconomia și acrivia sunt două brațe ale aceleași minți care acționează complementar în folosul binelui și nu în
contradictoriu, distrugând unitatea. Acestea trebuie folosite concomitent, dar orientate corect, atât pentru păstrarea
intactă a dogmelor și canoanelor cât și pentru câștigarea sufletelor pentru mântuire.
Iconomia și acrivia sunt instrumente folosite de Sfânta Biserică pentru a conduce Corabia mântuirii la limanul cel
bun. Aceeași corabie ridică sau coboară pânzele (aplică alternativ acrivia și iconomia) în funcție de cum bate vântul, cu
scopul unic de a înainta în direcția cea bună.
Teologia creștină nu poate fi alta decât teologia crucii. Oricine a ignorant Sfânta Cruce în încercarea de a rezolva
anumite probleme teologice, a căzut în tot felul de aberații sau anumite erezii. Numai mintea cea răstignită va găsi
cugetarea cea mai dreaptă. Când se extinde iconomia și la nivelul dogmelor se ajunge la erezie, când se extinde acrivia
canoanelor la nivelul metodei de pastorație a poporului se ajunge la schismă.
Iconomia și acrivia pot fi folosite corect doar de un suflet echilibrat, care are o adevărată așezare duhovnicească. Un
om care nu are o minte plină de discernământ și o inimă iubitoare de aproapele va folosi aceste instrumente nu spre
folosul Bisericii, ci doar pentru a-și justifica alegerea făcută dintr-o stare pătimașă a sufletului său. Omul prea înfocat
va impune în forță și celorlalți acrivia canoanelor, omul prea slab, mai fricos, va sacrifica dogmele în folosul confortului

159
propriu, invocând dragostea de oameni. Există pericolul, ca sub pretextul unui ideal măreț precum apărarea credinţei și
invocând termeni teologici diferiți și complecși, unii oameni pătimași și insistenți să urmărească în mod egoist mai mult
interesul personal al afirmării de sine decât interesul de obște al salvării sufletelor din ghearele ereziei.
A te numi antiecumenist, nepomenitor, îngrădit, acrivist sau iconomist, este de fapt o cursă prin care satana,
exagerând anumite detalii, te scoate subtil din poziția statornică, echilibrată de creștin ortodox.
Trebuie să avem minte rece (păstrarea cu acrivie a dogmelor și canoanelor) și inimă caldă (aplicarea cu iconomie a
canoanelor). Mintea trebuie coborâtă în inimă, unde se obține o vedere de ansamblu în Duh a lucrurilor, trecând astfel
dincolo de închistarea în anumite detalii de tact pastoral care nu fac altceva decât să ducă la o destrămare a unității,
un blocaj în lupta cu păcatul, în special cu erezia. Doar în clipa în care acrivia și iconomia, care sunt instrumente ale
rațiunii, vor fi folosite după legile duhovnicești ale inimii curățate de patimi, se va face voia lui Dumnezeu.
Pentru a fi cu adevărat mărturisitori trebuie să ne suim mai întâi pe cruce prin răstignirea patimilor, ca nu cumva
mărturisirea noastră să pornească dintr-o râvnă nesăbuită. În sensul ei mistic, Sfânta Cruce impune asumarea ambelor ei
brațe, ceea ce impune atât dragostea de Dumnezeu prin cunoașterea și împlinirea voii Lui exprimată în Sfânta Scriptură,
dogme și canoane (verticala crucii) cât și dragostea faţă de aproapele folosind cu discernământ acrivia și iconomia
pentru a-l tămădui pe om în ansamblul lui și în contextul vremii în care acesta se află (orizontala crucii).

• Pentru mântuirea sufletului se impune îngrădirea de erezie prin mărturisirea credinţei, condamnarea
ecumenismului și a sinodului tâlhăresc din Creta;
• ACRIVIA impune oprirea pomenirii în duhul Canonului 15, de la Sinodul I-II Constantinopol și oprirea
comuniunii cu episcopul și cu cei în același cuget cu el care propovăduiesc erezia;
• ICONOMIA impune păstrarea comuniunii cu pliroma (preoți și credincioși cu gândire ortodoxă), participarea la
Sfânta Liturghie și împărtășirea cu Sfintele Taine la preoții ortodocși în gândire și mărturisire.

În tot acest context este foarte important ca fiecare mădular al Sfintei Biserici să se informeze corect despre cum
trebuie dusă lupta împotriva ecumenismului și să spună tuturor despre trădarea ortodoxiei care a avut loc în Creta,
așteptând în rugăciune și mărturisire continuă să se organizeze un adevărat Sinod care să ia deciziile corecte pentru
întreaga Biserică.

160
4. Teorii eretice doctrinare ale ecumenismului
4A. Teoria ramurilor

- Relativizarea Adevărului -

Demonul arhiconic lucrează de veacuri la dezbinarea Bisericii Ortodoxe prin papism, protestantism și celelalte secte,
care vor să sufoce Pomul Vieții (Sfânta Biserică). Toate crengile uscate care au căzut din acesta s-au unit prin panerezia
ecumenismului, amăgind lumea că acestea, unite în CMB, ar fi singura și adevărata biserică.

Ecumenismul promovează așa-zisa „teorie a ramificațiilor”, potrivit căreia Biserica este ca un trunchi comun din care,
în timp, s-au desprins ramuri (romano-catolicismul, uniații, protestantismul, monofiziții etc.) care dețin, fiecare în parte
sfințenie și har mântuitor. Sub această nouă viziune, mulți dintre ortodocși ajung să creadă că Biserica Apostolică, cea
Una, poate fi „refăcută” (adică alcătuită din nou) în deplinătatea ei, printr-o unire globală a tuturor cultelor, grupărilor și
sectelor care au legătură sau tangență cu ideea de creștinism. Să vedem ce spune Hristos în Evanghelie despre „ramurile”

163
ecumeniștilor, despre mlădițele din afara Trupului Bisericii: „Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să
aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. Dacă cineva nu rămâne în Mine
se aruncă afară ca mlădiță și se usucă; și le adună și le aruncă în foc și ard”. (Ioan 15. 4-6)

Sunt mincinoase expresiile folosite de ecumeniștii ortodocși precum: „Biserica Ortodoxă și Catolică sunt cei doi
plămâni ai Bisericii” sau „biserici-surori“, deoarece nici chiar papa nu acceptă această viziune de la egal la egal.
„Biserici-surori sunt doar Bisericile particulare (locale) între ele, a căror mamă e Biserica una a lui Hristos care subzistă
în Biserica Romano-Catolică; prin urmare, spre deosebire de Biserica particulară a Romei, Biserica Catolică nu poate fi
soră a unei Biserici particulare sau grup de Biserici. Sensul acestei precizări se lămureşte pe fundalul faimoasei declaraţii
din 6 august 2000 a Congregaţiei intitulate Dominus Jesus, care tratează «despre unicitatea şi universalitatea mântuitoare
ale lui Hristos şi ale Bisericii Lui»”. (referitor la documentul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei - Revista Teologică
3/2007). Recunoașterea anumitor confesiuni creștine separate ca biserici surori este foarte înșelătoare. Nu promovează,
ci subminează unitatea creștinilor. Potrivit eclesiologiei ortodoxe, Biserici surori au fost Bisericile din Răsărit și Apus
înainte de Marea Schismă. Biserici surori, după Schismă, sunt între ele numai Bisericile Ortodoxe locale, care
păstrează caracterul lor ecumenic. Acest calificativ nu este corect să includă cercurile schismatice și nici confesiunile
eretice.

„Biserica” romano-catolică se consideră adevăratul copac, iar pe toate celelalte confesiuni le privește ca pe niște ramuri
desprinse din el, care trebuie realtoite în „biserica” mamă, sub conducerea unică a papei. Această teorie papistașă se
contrazice chiar și cu Teoria ramurilor susținută de ecumeniști, care consideră și ei că fiecare confesiune este o ramură
a copacului în devenire - „biserica” universală. Adevărul este unul singur: nu are cum o ramură uscată, desprinsă din
Pomul Vieții, să ia locul Adevăratului copac. Unitatea este o însușire naturală a Bisericii, adică, prin natura ei este una.
Teoria ramurilor subminează această unitate, deoarece introduce separarea în natura Bisericii. În felul acesta, nu poate
exista Biserica Una. Teoria ramurilor vede Biserica sociologic, și nu teologic. O vede ca trup al creștinilor, ca asociație,
și nu ca Trup al lui Hristos.

În cadrul mișcării ecumenice (viziunea CMB), fiecare „biserică” are un rol pozitiv de jucat și o sarcină de îndeplinit:
să caute comuniunea cu toți cei ce, deși nu sunt membri ai aceluiași trup vizibil, aparțin aceluiași trup mistic.

S-a înlocuit, chiar și în cărțile de cult, expresia „unirea credinței” cu „unitatea credinței”, însă Sfânta Biserică deja
deține plinătatea și unitatea întru Adevăr, datorită Capului său Iisus Hristos. Prin urmare, este de prisos să se mai ceară
o unitate deja existentă. De fapt, se dorește o unitate virtuală, mincinoasă, în numele unei false iubiri, sacrificându-se
Adevărul printr-un pluralism religios.

Pe aceeași linie, se tinde spre excluderea din Sfânta Liturghie a ecteniei celor chemați, considerându-se, în mod eronat,
că botezul acestora este valid. Deși unii eterodocși sunt botezați în numele Sfintei Treimi, acest lucru nu înseamnă că
botezul lor este și valid. Acesta este adevărat doar dacă se face în cadrul Sfintei Biserici Ortodoxe, după tradiția ortodoxă
(prin trei afundări etc.) și după ce, în prealabil, s-a mărturisit Crezul Ortodox, unde se definește corect Sfânta Treime.

Unirea bisericilor nu se poate face, pentru că nu există mai multe biserici ca să se unească între ele. De fapt, este vorba
despre unirea cu Biserica Ortodoxă a eterodocșilor, îndepărtați sau separați de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și
Apostolească.

164
4B. Teoria baptismală

- O altă versiune a „teoriei ramurilor” -

Biserica Ortodoxă cea „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică Biserică” este singura în care se săvârşeşte unicul
Botez întru moartea şi învierea lui Hristos. În afara Sfintei Biserici, orice s-ar numi „biserică” este o adunare de eretici,
care au pierdut singura credinţă în Domnul cel Unul în Treime slăvit. Erezia şi schisma atrag după ele desprinderea de
Biserica cea Una, pierzându-se succesiunea apostolică şi preoţia canonică. Prin urmare, botezul săvârşit de ei nu poate
fi considerat valid, de aceea, ereticii şi schismaticii sunt primiţi în Biserică prin botezare.

Încă din 1975, Arhiepiscopul Athenagoras Kokkinakis al Thiateirei şi Marii Britanii (din Patriarhia Ecumenică), în
„Mărturisirea de la Thiateira”, încuviinţată şi binecuvântată sinodal, declara că: „Toţi creştinii cred în acelaşi Botez, prin
care toţi au devenit mădulare ale Trupului Său, Biserica”. Iar prin hotărârea de la Balamand, s-a specificat că: „atunci când

165
mărturisim credinţa într-un botez spre iertarea păcatelor, nu înţelegem prin aceasta botezul ortodox, ci orice botez creştin.
Rebotezarea de către ortodocşi a creştinilor botezaţi neortodox este inspirată de îngustimea minţii, fanatism şi bigotism [...]”

Sunt viziuni ce contrazic învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi sfidează Sfintele Canoane, atacă fiinţa Bisericii şi îi
împiedică misiunea. Sfântul Atanasie cel Mare, de pildă, a privit dreapta credinţă ca fiind începutul adevăratului Botez
dătător de har. Cuvintele sale arată lămurit gândirea Sfinţilor Părinţi: „Aşadar, Mântuitorul nu numai că a poruncit să
se boteze, ci şi grăieşte mai înainte: «Învăţaţi», iar apoi «Botezând pre ei întru numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh»; căci dreapta credinţă vine după învăţare, iar împreună cu credinţa vine sfinţirea Botezului”. Sunt multe erezii care
folosesc doar Numele Treimii, însă nu în chip potrivit, precum am zis, nici cu credinţă grăitoare; prin urmare,
apa pe care ei o întrebuinţează este fără de folos, lipsită fiind de bună-cucernicie, încât cel ce se udă de ea este mai
degrabă întinat de necredinţă decât răscumpărat.

Mitropolitul Ierothei (Vlachos) al Nafpaktei declară falsitatea „unităţii baptismale” şi o identifică, în mod corect, ca
pe o altă versiune a mult-osânditei „teorii a ramurilor”, scriind: „Pentru ecumeniştii [ortodocşi] înţelegerea şi acceptarea
botezului ereticilor (catolici şi protestanţi, care au modificat învăţătura despre Sfânta Treime şi alte învăţături de credinţă)
înseamnă şi acceptarea statutului eclezial al «trupurilor» eretice şi, chiar mai rău, că cele două «biserici» (latină şi ortodoxă)
sunt unite în pofida unor «mici» deosebiri, sau că provenim din aceeaşi biserică şi că trebuie să căutăm a ne întoarce la ea,
formând prin unire acea singură şi unică biserică. Aceasta este o formulare vulgară a teoriei ramurilor”.

Suntem încurajaţi să credem într-o antinomie, într-o deformare a realităţii mai presus de raţiune, pentru a ne
conforma formelor înşelătoare ale vieţii apostate apusene. Din păcate „unitatea baptismală” reprezintă gândirea
dominantă în cercurile ecumeniste care cuprind şi pe ortodocşii ecumenişti. Îmbrăţişând aşa-numita teorie a
„unităţii primordiale” în „unicul botez comun”, ortodocşii ecumenişti au pus mila mai presus de adevăr, aducând
dezbinare dinlăuntrul Bisericii.

Teoria baptismală este o tăgăduire directă a credinţei fiecărui creştin ortodox „într-un botez spre iertarea păcatelor”
şi a credinţei că „una biserică” din Crez este Biserica Ortodoxă. Dacă se crede că „unul botez” mărturisit în Simbolul
Credinţei este acelaşi cu acel „botez” săvârşit de neortodocşi, înseamnă că şi „una Biserică” este asemuită cu o „biserică”
căreia îi aparţin şi neortodocşii. Mai mult, dacă neortodocşii sunt botezaţi întru moartea şi învierea lui Hristos şi s-au
„îmbrăcat cu Hristos” în botez, atunci nu le lipseşte nimic din Harul lui Dumnezeu şi, cu siguranţă, singurele lucruri care
îi împiedică să se împărtăşească cu Sfintele Taine împreună cu ortodocşii sunt prejudecăţile şi neînţelegerile.

În concluzie:

Botezul schismaticilor și ereticilor nu este valabil, nu se poate oficia cununie mixtă în Biserica Ortodoxă, deoarece
nu se pot uni în fața lui Dumnezeu un om „născut din apă și din Duh” cu un om care nu este născut duhovnicește,
nu are un nume primit la botez și nu poate fi pus la proscomidie în Sfânta Liturghie. Așa numitele „căsătorii mixte”
între ortodocși și neortodocși sunt lovite de nulitate, pentru că nu se pot uni cele de neunit, condiția principală a
Tainei Căsătoriei fiind ca cei doi soți să fie creștini ortodocși botezați. În același timp, aceasta constituie rugăciune
în comun cu eterodocșii, încălcând canoanele Bisericii. Taina Căsătoriei este Taina dragostei și a unirii în Dreapta
Credință. Nu se poate acorda această Taină când numai unul dintre cei doi participanți este ortodox.

„Un Domn, o credinţă, un botez” - „Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor”

166
4C. Teoria „bisericilor” nedepline

Viziune din perspectiva „Bisericii” Romano-Catolice

„Teoria bisericilor nedepline” a fost adoptată de Conciliul II Vatican și a fost preluată din gândirea teologică
protestantă a lui Jean Calvin, care vorbea despre „rămăşiţe ale adevăratei Biserici”, susținând că scopul principal este
refacerea unității pierdute a Bisericii. Teoria „bisericilor nedepline” afirmă că Hristos nu refuză să se folosească şi de
celelalte „biserici” ca instrumente ale mântuirii, că în aceste comunităţi acţionează harul lui Dumnezeu, comunicat prin
intermediul acestor instrumente ale mântuirii, dar eficacitatea acţiunilor harului depinde de faptul că aceste „biserici”
sunt legate de Biserica Catolică, care are „deplinătatea harului şi adevărului”. Din acest punct de vedere, Biserica
Catolică este singura care este „biserică deplină”, celelalte fiind nedepline, deşi „Biserica lui Hristos există, într-o formă
imperfectă şi în grade diverse” şi în afara Bisericii Catolice.

167
În ciuda unor vederi diferite despre „locul unde se află Biserica lui Hristos”, teologia protestantă şi cea romano-
catolică a „bisericilor nedepline” se întâlnesc în Declaraţia de la Toronto, care acceptă că membrele CMB nu trebuie să
se recunoască neapărat una pe alta ca „biserici” în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului, ci să admită totuşi existenţa
anumitor elemente ale „Bisericii adevărate” în celelalte membre ale CMB şi faptul că Hristos este Capul tuturor acestora.

De asemenea, admit că recunoaşterea reciprocă a botezului este cheia considerării existenţei bisericii în afara Bisericii.
Romano-catolicismul doreşte ca toate „bisericile surori” să revină la comuniunea cu o Biserică a Romei reînnoită şi mai
catolică, pe când viziunea ecumenistă despre ce ar trebui să fie „Biserica lui Hristos” este conturată mai mult în jurul ideii
federatiste realizate printr-o uniune în diversitate dogmatică, dar nu exclude o posibilă comuniune cu Biserica Romei.

Teoria „bisericilor nedepline” trebuie pusă în legătură directă cu premisa cea mai scandaloasă dintre toate, din punctul
de vedere al teologiei ortodoxe: „Bisericile membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor recunosc că apartenenţa la
Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul trunchi eclesial. Din acest motiv, ele caută să intre
în contact viu cu cei din afara propriei comunităţi, care mărturisesc că Hristos este Domnul”. Explicaţia acestei premise
reţine ideea că „toate bisericile creştine, inclusiv Biserica Romei, afirmă că nu există identitate completă între apartenenţa
la Biserica Universală şi cea la propria biserică. Ele recunosc că există membri ai bisericii extra muros [în afara zidurilor
Bisericii], că aceştia aparţin aliquo modo [în mod egal] Bisericii şi chiar că există ecclesia extra ecclesiam [biserică în afara
bisericii]”.

Fragmente extrase din articolul „Implicații eclesiologice ale aprobării documentului eretic
Declaraţia de la Toronto de către pseudosinodul din Creta”
de teolog Mihai-Silviu Chirilă

Biserica Catolică se consideră „biserica mamă” și tocmai din acest motiv ea nu face parte din CMB, unde se
întâlnesc doar bisericile surori. Papa vrea să fie un lider mondial care, sub masca dragostei și a unității, supervizează
și conduce subtil totul.

168
4D. Teoria minimalismului dogmatic

ÎNVĂȚĂTURA CURATĂ A BISERICII ORTODOXE

CREZUL

„Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.
Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Carele din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii.
Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iară nu făcut; Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin
Carele toate s-au făcut;
Carele pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din
Maria Fecioara, Şi S-a făcut om;
Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat;

169
Şi a înviat a treia zi, după Scripturi;
Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui;
Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, A căruia împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Carele de la Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este
închinat şi slăvit, Carele a grăit prin prooroci.
Întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică;
Mărturisesc Un Botez, spre iertarea păcatelor;
Aştept învierea morţilor;
Şi viaţa veacului ce va să vie.
Amin!”

ADAOSURI ALE ROMANO-CATOLICISMULUI

1 - Întâi este filioque. Ei zic că Duhul Sfânt purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul. Această greşeală dogmatică este cea mai
grea. Sfântul Evanghelist Ioan spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi este trimis în lume prin Fiul.
2 - Al doilea este supremaţia papală. Papa este considerat de ei capul suprem al Bisericii creştine, adică locţiitorul
lui Hristos pe pământ! Mai mare decât toţi patriarhii! Ceea ce n-a făcut Biserica Universală. Mândrie drăcească. Papa se
numeşte urmaşul Sfântului Petru!
3 - Infailibilitatea papală. Ei zic ca Papa nu poate greşi ca om, în materie de credinţă, când predică, ceea ce este iarăşi
o dogmă nouă respinsă de Biserica Ortodoxă.
4 - Al patrulea este purgatoriul. Ei zic că între Rai şi iad ar fi un foc mare unde stă sufletul câteva sute de ani şi se
curăță, apoi se duce în Rai. Nu scrie în Sfânta Scriptură aşa ceva; nu-i prevăzută nicăieri această învăţătură.
5 - Azimile. Ei nu slujesc cu pâine dospită, ci cu azime, ca evreii.
6 - Catolicii mai au o dogmă nouă: imaculata concepţie. Ei zic că Maica Domnului ar fi născută de la Duhul Sfânt.
Nu-i adevărat. Este născută în chip firesc din dumnezeieştii Părinţi, Ioachim şi Ana, ca rod al rugăciunii.
7 - Au substanţialitatea. La sfinţirea Sfintelor Daruri, catolicii nu fac rugăciunea de invocare a Sfântului Duh, cum
facem noi la Sfânta Epicleză. Ei zic că Darurile se sfinţesc singure, când se zice: „Luaţi, mâncaţi...” şi celelalte. Nu au
rugăciunea de pogorâre a Duhului Sfânt peste Daruri.
8 - Celibatul preoţilor; preoţii catolici nu se căsătoresc. Sunt celibatari, împotriva Sinoadelor Ecumenice, care au
hotărât că preoţii de mir să aibă familie.
9 - Ei au şi indulgenţele papale. Altă rătăcire. Papei, dacă îi dai parale multe, poţi să faci oricâte păcate, te iartă, te
dezleagă. Sfinţii lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le dau papei, iar el vinde aceste merite prisositoare, spre
iertarea păcatelor, oamenilor care nu au destule fapte bune.
10 - Şi mai este un punct important: mirungerea. Catolicii nu miruiesc copiii imediat după Botez, ci la şapte-opt ani
şi numai arhiereii îi miruiesc;
11 - Consideră harul sfințitor ca fiind energie creată.

PARTICULARITĂȚI ALE PROTESTANTISMULUI

Protestantismul consideră ca falsă teza infailibilității papei și caracterul lui de unic mântuitor al Bisericii Catolice.
De asemenea, el neagă importanța invocării și cultul Fecioarei Maria și al sfinților și autoritatea supremă a episcopilor,

170
consideră ca fără valoare jurămintele preoților și călugărilor - în acest sens, nu recunoaște caracterul sacerdotal al
organizațiilor monahale.

Protestantismul nu recunoaște sistemul celor șapte sacramente ale confesiunilor catolice și ortodoxe, considerând că
există numai două sacramente: Botezul și Împărtășania. Neagă învățăturile despre purgatoriu, valoarea sacrificiului, a
hramurilor și pomenirilor, a absolvirii generale, a meritului faptelor bune.

Cele 5 „sola” protestante sunt:


- Sola gratia (mântuirea doar prin har),
- Sola fide (mântuirea numai prin credință),
- Sola scriptura (mântuirea numai prin Scriptură),
- Solus Christus (numai Hristos),
- Soli Deo Gloria (glorie numai Lui Dumnezeu).

PARTICULARITĂȚI ALE NEOPROTESTANTISMULUI

Neoprotestanții aduc, în plus faţă de cei din care s-au desprins, următoarele:

- Aproape toate aceste „biserici” practică botezul la maturitate, deoarece, conform neoprotestanților, Iisus Hristos a
acceptat să fie botezați doar adulții aflați în deplină cunoștință a credinței în Dumnezeu. Pe copii doar i-a binecuvântat,
afirmând că Împărăția Cerurilor este rezervată celor ca ei.

Alte inovaţii:
a) nu recunosc Sfânta Tradiţie şi cele şapte Sfinte Taine;
b) sunt împotriva cinstirii sfintelor icoane, a Sfintei Cruci, a Sfintelor Moaşte, a rugăciunilor pentru morţi, a
jurământului, a postului, a simbolurilor liturgice ş.a.;
c) dreptul şi puterea disciplinară o are adunarea;
d) sunt rigorişti, neîngăduitori faţă de cei ce păcătuiesc;
e) botezul îl aplică numai celor vârstnici şi se săvârşeşte numai printr-o singură scufundare (el nu iartă păcatele);
f) fiecare are dreptul şi priceperea de a tâlcui Sfânta Scriptură;
g) nu au decât trei sărbători: Crăciunul, Paștile şi Rusaliile;
h) sunt împotriva cinstirii Maicii Domnului şi a sfinţilor. Toate aceste învăţături le au şi celelalte secte, cu deosebirea
că acelea au în plus şi altele, specifice lor;
i) Cunoaşterea datei exacte a venirii a doua;
j) Mileniul - sau împărăţia de o mie de ani a lui Hristos pe pământ, cu cei drepţi;
k) Nu există iad, nici suflet nemuritor;
l) Serbarea sâmbetei;
m) Obligativitatea Testamentului Vechi, relativ la legile despre mâncăruri curate şi necurate;
n) Domnia lui Antihrist de 1260 de zile (Apoc. 12, 6) este de 1260 de ani şi anume între 538-1798 (domnia papalităţii).
Alte rătăciri sunt cele comune tuturor sectelor.

171
Prin cele mai cunoscute concepţii eclesiologice protestante - teoria ramurilor, teoria baptismala, teoria ‘bisericilor
nedepline’, teoria minimului dogmatic etc, ecumenismul a urmărit diluarea învăţăturii curate („Apa cea vie”) a Sfintei
Biserici Ortodoxe, amestecându-o cu învăţăturile eretice (licorile otrăvitoare) ale tuturor confesiunilor aşa-zise creştine.

Minimalismul dogmatic este întărit și susținut în Creta unde toate celelalte confesiuni eretice au fost recunoscute
ca „biserici” doar pentru că li s-a acceptat minima credință comună în Prea Sfânta Treime și Domnul Nostru Iisus
Hristos.

Scopul CMB rămâne realizarea unităţii vizibile a unei biserici mondiale. În ciuda diferenţelor doctrinare şi
canonice, prin teoria minimalismului dogmatic, membrele CMB se recunosc unele pe altele ca slujind aceluiaşi
Dumnezeu. Deşi au un minim comun - faptul că vasele sunt din sticlă şi conţin lichide, aceasta nu îndreptăţeşte pe
nimeni să relativizeze Adevărul şi să susţină că celelalte băuturi sunt „Apa cea vie”.

În concluzie:

„Dogmele sunt Adevăruri veșnice ale credinței descoperite de Dumnezeu, cuprinse în Sfânta Revelație, păzite,
explicate și transmise ca dreptare ale mântuirii de Biserică. În afara Bisericii nu avem Dogme, pentru că în afara Ei nu
putem avea adevărată Revelație divină. Dogmele sunt Dogme numai prin Biserică, pentru Biserică și în Biserică. În
puritatea și veridicitatea lor de Dumnezeu revelată, Dogmele sunt necesare pentru mântuire, sunt obligatorii pentru
oricine vrea să se mântuiască. Iar cine va voi să le înlocuiască sau să le altereze se pune sub îngrozitoarea anatemă
apostolică. Chiar dacă Biserica, în sânul Ei tolerează tot felul de păcătoși, încercând să-i îndrepte și să-i mântuiască, în
același timp conform poruncii Mântuitorului, îi înlătură pe cei care se împotrivesc sau denaturează Sfintele Dogme.

De aceea, membru al Bisericii poate fi doar cel care crede și primește toate Dogmele credinței așa cum le păzește și le
tâlcuiește Biserica. Iar pe cel care se împotrivește acestora, lepădându-le sau denaturându-le, Biserica îl taie și îl aruncă
din trupul său divino-uman”.

172
4E. Taina Euharistiei și taina fărădelegii

„În templu va fi urâciunea pustiirii, până când pedeapsa nimicirii cea hotărâtă
se va vărsa peste locul pustiirii” (Daniel 9, 27)

Sfântul Potir Euharistic

„Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură”. (Ioan 6, 55)

„Sfânta Împărtăşanie va da putere celor ce nu se vor închina lui Antihrist. Cei care nu se vor împărtăşi, nu vor putea
rezista celor ce vor fi. Sfintele Taine vor avea o asemenea putere în sufletul omului, încât aceştia nu vor putea fi influenţaţi
sau manipulaţi nici prin gânduri, nici prin simţiri.” (Pr. Elpidie)

173
„Să știți că în acele zile, deoarece Satana știe că doar Sfintele Taine vor da oamenilor această putere, Lucifer va interzice
prin lege Împărtășania. Vor fi Sinoade care vor decide modificări ale tuturor Sfintelor Taine. Deja s-a început acest lucru”
(Pr. Elpidie)

Spurcatul potir comun al tuturor ereziilor

După recunoașterea tuturor confesiunilor ca „biserici”, urmează asamblarea lor într-o Biserică Mondială în care, deși
acestea își păstreaza fiecare la bază forma pentru a nu-i speria pe adepți, la vârf, are loc o unire mai puțin sesizată de cei
neavizați, mai întâi, la nivelul dogmelor, iar într-un final printr-o slujire comună în jurul aceluiași potir. Totuși, după
cum spune Sfântul Lavrentie al Cernigovului în profeția sa, „toate bisericile şi mănăstirile vor fi într-o bunăstare imensă,
pline de bogăţii, ca niciodată, dar să nu mergeţi în ele” (păstrându-se forma exterioară), pentru că pe Sfânta Masă nu va
mai fi Hristos, iar în potir va fi toată adunarea satanică.
Trebuie multă înțelepciune pentru a se gestiona timpul de iconomie dintre momentul devierii de la Dreapta
Credință prin ecumenism și momentul potirului comun. Doar Bunul Dumnezeu ne va putea lumina pentru a ști exact
momentul când trebuie aplicată acrivia cu toată fermitatea. Acest lucru este necesar pentru a nu ieși din Sfânta Biserică
printr-o autoamăgire, crezând, înainte de vreme, că Harul nu mai este prezent în Sfintele Taine.
Pe de altă parte, există și înșelarea de a crede că doar zidurile și formele de cult formează Biserica, iar acest lucru
va duce, într-un final, la o formă fără fond și o slujire exterioară fără har, conducând la lepădarea subtilă de credință -
amăgirea finală a lui antihrist.

174
5. Discernământul duhovnicesc
5A. Un Domn, o credință, un botez

„Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl Care L-a trimis” (Ioan 5, 23)

„Taina Adevărului nu stă în lucruri, nici în idei, nici în simboluri, ci într-o Persoană. În Persoana divino-umană a
Domnului Hristos „Eu sunt Adevărul”. Toate celelalte adevăruri izvorăsc din El, precum razele din soare de aceea și ele sunt
nemuritoare și veșnice. De fapt, toate Dogmele constituie un singur Adevăr: Dumnezeu – Omul, Domnul Hristos. Ele toate
duc la El, pentru că vin de la El. Ele toate duc la El, precum fiecare rază duce la soare. Dacă omul pornește și merge până la
capătul Adevărului despre Bine, trebuie să ajungă la Domnul Hristos, izvorul, făcătorul și începătorul acestuia. Dacă merge
până la capătul Adevărului despre Dreptate, din nou trebuie să ajungă la Domnul Hristos, izvorul și făcătorul acesteia.
Dacă merge până la capătul Adevărului despre Viață, lume, veșnicie, iubire, desăvârșire, milă, fericire, blândețe, nădejde,
rugăciune, credință, pururea trebuie să meargă la Domnul Hristos, unicul izvor și făcător.”
(Sfântul Iustin Popovici - Dogmatica Bisericii Ortodoxe vol 1)

177
În creație, soarele simbolizează pe Iisus Hristos - Soarele Dreptății. Toate plantele de pe pământ se dezvoltă și trăiesc
datorită luminii și căldurii soarelui creat de Dumnezeu. Deși este un singur soare, fiecare plantă se dezvoltă în funcție de
sămânța ei proprie. Același Dumnezeu are grijă de toată vegetația (creația) dându-i la timpul potrivit căldură, lumină,
ploaie, pământ roditor etc., pentru a ajunge la maturitate. Toate acestea, în egală măsură, primesc aceeași dragoste și
grijă, însă, potrivit cu natura seminței, ele vor deveni fie crini, fie trandafiri, fie margarete, spini sau pălămidă etc. La
fel este și cu oamenii de pe fața pământului care deși vorbesc despre un Dumnezeu care i-a creat pe toți, deși spun că
ei au o credință și fiecare are un cult al lui, deși fac anumite fapte morale, dacă nu ajung sa primească pe Iisus Hristos
ca Dumnezeu și Evanghelia Lui ca singurul Adevăr și Biserica Ortodoxă ca singura mântuitoare deoarece păstrează
credința cea Adevărată, nu se închină la Dumnezeul cel Adevărat, iar căile lor nu sunt Calea cea Adevărată.

Nu este posibil ca o plantă să se dezvolte doar datorită existenței discului soarelui, fără a avea acces la lumina și
căldura care vin prin razele soarelui. La fel se întâmplă și în viața spirituală: degeaba recunoști că există un Dumnezeu
creator (Tatăl), dacă nu-L primești pe Fiul Său Iisus Hristos (Lumină din Lumină, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu
Adevărat) și nici pe Duhul Sfânt (Domnul de Viață făcătorul - Duhul Adevărului). Ei se închină la dumnezei diferiți
pentru că poartă în ei credințe diferite și, prin urmare, merg pe căi diferite. Doar cei care se închină în Duh și în Adevăr
(Iisus Hristos) Îl au pe Dumnezeu ca Tată. „Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30), „...nimeni nu poate să zică:
Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt”. (I Corinteni 12, 3)

La fel și toți oamenii de pe pământ, indiferent de rasă, credință și naționalitate, sunt creați, se dezvoltă și trăiesc datorită
aceluiași Dumnezeu care lucrează prin energiile Lui proniatoare. Există totuși o diferență între energiile proniatoare și
energiile sfințitoare, acestea din urmă fiind dăruite oamenilor doar prin Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe. După fire,
întru Hristos și mădulare ale Sfintei Biserici. Doar cei care vor primi Cuvântul lui Dumnezeu (sămânța cea bună), prin
credința ortodoxă, vor da roade bune.

„Sunt mulți oameni în zilele noastre care spun că eu cred în Dumnezeu, am un Dumnezeu personal, sunt un om
credincios și fac binele, însă nu simt nevoia de a merge la Sfânta Biserică. Acești oameni au doar un sentiment religios
îndreptat către sine, dar nu către Dumnezeul cel adevărat mărturisit în Sfânta Biserică Ortodoxă”.

„Există doar o singură Biserică a lui Hristos, cea sfântă, apostolească și sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două.
Iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc și sinod al răzvrătiților. Este nevoie să păzești toate fără de tăgadă și, mai
presus de toate, cele ale credinței. Dacă te-ai abătut câtuși de puțin de la cele drepte, păcătuiești păcat de moarte. Și toți câți
păzesc cele pe care fie unul dintre Părinți le-a scris în chip particular, fie un sinod local le-a statornicit, au dreapta judecată”.
Sfântul Fotie cel Mare (sec. X)

Biserica Ortodoxă este Una Sfântă Sobornicească și Apostolească și ca, o Mamă iubitoare, îi așteaptă cu brațele
deschise pe toți oamenii, „ca Domnul să-i miluiască pre dânşii, să-i înveţe pre dânşii cuvântul adevărului, să le
descopere lor Evanghelia dreptăţii și să-i unească pre dânşii” cu Dumnezeu prin botez, care este baia naşterii celei
de-a doua, dăruindu-le iertarea păcatelor și veșmântul nestricăciunii (ectenia celor chemați din cadrul Sfintei
Liturghii).

178
5B. Bunătatea lui Dumnezeu

- în legea veche și cea nouă manifestată prin iconomie și acrivie -

În Vechiul Testament, Tablele Legii reprezentau forma prin care se exprima Cuvântul lui Dumnezeu neîntrupat.
Acest cuvânt trebuia respectat de oameni din tot sufletul. În Chivotul Legii, erau în mijloc Tablele Legii, iar de o parte și
de alta Năstrapa (sau vasul) de aur cu mană și Toiagul lui Aaron. În chip duhovnicesc, acestea simbolizau faptul că Legea
trebuia respectată cu mult discernământ, folosind alternativ cele două lucrări ale lui Dumnezeu: iconomia (reprezentată
prin mană) și acrivia (reprezentată prin toiag).
În Noul Testament, în Icoana Schimbării la Față, observăm în mijloc pe Cuvântul întrupat - Iisus Hristos Domnul.
Cei trei apostoli simbolizează cele trei virtuți: credința, nădejdea și dragostea, cei doi prooroci așezați de o parte și de
alta reprezintă iconomia (Ilie) și acrivia (Moise).
În ambele imagini, se descoperă că Dumnezeu și-a manifestat bunătatea față de oameni, folosind ca instrumente
iconomia și acrivia. Chiar oprirea pomenirii este un gest de acrivie, dar care trebuie aplicat cu iconomia necesară,
179
dovedind în felul acesta că cele două sunt doar niște instrumente, prin care Bunul Dumnezeu ne conduce către tot binele.
Atât perioada de iconomie, cât și momentul exact când trebuie aplicată acrivia, le poate hotărî doar Bunul Dumnezeu,
prin iubirea și atotștiința Lui.
Găsim un alt exemplu și în timpul lui Noe, când, din dragoste de oameni, Dumnezeu a oferit 120 de ani de iconomie
pentru ca aceștia să se pocăiască. Dar, văzând că oamenii nu dau niciun semn de îndreptare, tot din dragoste - ca să
nu le fie spre osândă înmulțirea păcatelor -, El a scurtat perioada cu 20 de ani, aplicând acrivia și slobozind potopul pe
pământ.
Pentru a ne lămuri și mai bine despre faptul că râvna pentru respectarea Legii lui Dumnezeu trebuie să fie însoțită de
dragostea de oameni, amintim episodul din Vechiul Testament desprins din viața Proorocului Ilie Tesviteanul:
„Era şi el aspru cu păcătoşii, pentru că s-a rugat ca să nu dea Dumnezeu ploaie pe pământ. A spus: «Viu este Domnul!
Nu va fi ploaie pe pământ decât prin gura mea». Da, Ilie a făcut asta din pricina marii sale râvne. Vedea că se petrec multe
lucruri nelalocul lor. Era întuneric și întunericul cuprinsese toată lumea. Numai Ilie avea făclia virtuții, stând ca pe vârful
muntelui filosofiei şi practicând-o. Numai el avea făclia dreptei credințe, dar lumina lui nu folosea la nimic, din pricină că
oamenii erau cufundați în somn și cuprinși de idolatrie. Deci, mânat de râvna sa, Ilie a vrut să-i pedepsească pe oameni
și să-i învețe minte ca, mistuiți de foame, să-i facă să se roage Creatorului. Ce a făcut Ilie? «Viu este Domnul, a spus el, nu
va fi ploaie decât prin gura mea». Toate s-au uscat dintr-o dată. Oameni de toate vârstele piereau, copiii plângeau, mamele
jeleau, iar deznădejdea era mare. Era beat de râvnă. Ce faci Ilie? «Du-te, îi spune la râul Cherit și voi porunci unui corb să
te hrănească acolo». După Lege, corbul este o pasăre necurată, că așa a poruncit Legea, să fie necurat corbul. Cum, dar, a
fost hrănit proorocul de un corb necurat?
«Du-te, îi spune, în Sarepta Sidonului, și voi porunci unei văduve să te hrănească acolo». Dumnezeu făcea asta cu o
anumită rânduială. Pentru că Ilie nu știa ce se întâmplase - că el stătuse într-un singur loc și nu văzuse nenorocirea ce
cuprinsese lumea, că se uscase totul, lacurile, râurile, ierburile, copacii, fructele coapte... , nu văzuse moartea copiilor,
plânsetul mamelor și nenorocirea aceea de pe toată fața pământului -, deci pentru că Ilie nu știa ce se întâmplase. Dumnezeu
ar fi putut să-l plece spre rugăciune pe Ilie și fără asta, dar nu voia să aducă ocară slujitorului Său, lăsându-l pe Ilie
pricinitorul relelor, iar El, al bunătăților. Nu! Aştepta rugămintea robului. Dar nici așa Ilie nu s-a plecat spre rugăciune,
ci a făcut tot drumul stăpânit de nemilostivire și n-a scos nici un cuvânt. Am spus doar că era beat de râvnă. Dar vei fi
convins și tu, nu după multă vreme, că ești păcătos! Iar când vei dobândi milă de la Stăpânul tău, ai să fii și tu milostiv cu
cei împreună cu tine robi.
Și i-au prins și au omorât patru sute cincizeci de preoți ai lui Baal și patru sute de preoți ai înălțimilor. Când a auzit
Ilie cuvântul Izabelei, a fugit. Unde este acum Ilie cel tare și grozav? Da, scopul meu este să arăt că Ilie a căzut în păcat.
Nu învinuiesc pe Ilie când vorbesc de păcatul lui. Mijlocesc motive de mântuire. Când Ilie a auzit cuvintele ei, a fugit cale
de patruzeci de zile. Petru s-a temut de o fată, Ilie, de Izabela. Amândoi căzuseră în aceleași păcate. Și a fugit Ilie cale de
patruzeci de zile. Unde-ți este, Ilie, râvna ta, când spuneai: «Viu este Domnul. Nu va fi ploaie decât din gura mea.» Când
Ilie era fără de păcat era plin de îngâmfare. Dar acum s-a dovedit că a căzut și el în păcat. Cu îngăduința și planul lui
Dumnezeu s-a făcut asta, pentru ca, având prilejul să vadă iubirea de oameni a lui Dumnezeu, de care a avut parte, să fie
și el milostiv cu alții. Când Dumnezeu lucra, cădeau și împărați, și stăpânitori, și popoare. Când Dumnezeu s-a depărtat,
și o femeie era înfricoșătoare. Cu toate acestea, după ce a fugit Ilie patruzeci de zile, după ce a ajuns într-un loc și s-a culcat
acolo, a venit Dumnezeu la el, Stăpânul la rob, Purtătorul de grijă, iubitorul de oameni. Și ce-i spune? Dumnezeu știa de ce
venise Ilie acolo, totuși îl întreabă: «Ce faci aici, Ilie? Pentru ce ai venit aici?» Îi vorbește pe ocolite de fuga lui, ca și cum i-ar
fi spus: «Pentru ce ai fugit? Unde-ți este îndrăzneala ta? Fuga asta să te învețe să nu te încrezi în tine.» «Mi-au rămas
șapte mii de bărbați care nu și-au plecat genunchiul lui Baal.»
Acestea s-au făcut prin lucrarea harului. Iată cum Dumnezeu a îngăduit ca Ilie să cadă într-un mic păcat, ca să îmbrace
toată haina iubirii de oameni. Ai văzut, iubite, cum a îngăduit Dumnezeu ca stâlpii aceia, stâncile, turnurile acelea să cadă
într-un mic păcat, pentru ca nu cumva prin lipsa lor de păcat să taie din Biserică pe toți; pentru ca, atunci când vor vedea
un păcătos și vor să fie nemilostivi cu el, să-și aducă aminte de păcatul lor și să fie cu el tot așa de buni cum a fost cu ei și
Stăpânul lor.”
Sfântul Ioan Gură de Aur - „Predici la sărbători împărătești și cuvântări de laudă la sfinți”, pag. 548-558

180
5C. Adevăr și iubire

„Dragostea ... nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr” (Corinteni 13, 6)

Sfânta Cruce este simbolul echilibrului prin definiție. În momentul în care se înclină într-o anumită parte, exact cu
aceeași măsură se provoacă un dezechilibru în cealaltă parte.
În ziua de astăzi, se vorbește mult despre iubire, pace, armonie, unitate, frățietate și alte valori care, exagerate
fiind în detrimentul dumnezeiescului Adevăr, nu fac altceva decât să propovăduiască un umanism fără de Dumnezeu.
Astfel, omul devine măsura tuturor lucrurilor, iar Dumnezeul-Om Iisus Hristos este izgonit în Cer.
Nu există unitate fără sfințire și nici sfințire fără de unitate. Biserica este Una pentru că este Sfântă. Atunci când
iubirea se separă de sfințenie, se separă și de adevărul Bisericii, se înstrăinează și se cantonează la nivel pur lumesc. La
acest nivel, și unitatea Bisericii este ușor să fie gândită ca lucrare omenească și să fie căutată numai cu mijloace omenești.

181
5D. Credință și fapte

„Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5)

Viața bisericească are ca bază Credința cea adevărată, trăită în Duhul Sfânt, unde isihia, ascultarea și rugăciunea
neîncetată reprezintă coloana vertebrală, iar faptele bune instrumentele prin care se dobândesc virtuțile.
Odată cu secularizarea Bisericii, viața duhovnicească autentică a fost înlocuită cu o viață morală, în care faptele
exterioare ocupă primul loc. În felul acesta, se ajunge la o nivelare și o mare confuzie, considerându-se a fi oameni
spirituali toți cei care fac fapte bune, indiferent de credința în care se află.

Sfânta Scriptură ne învață că: „Credinţa fără de fapte, moartă este” (Iacov 2, 26), adeverindu-ne că nu este de ajuns
să cunoaștem legea Domnului, ci trebuie să ne manifestăm în iubire față de aproapele prin faptele cele bune. Pe de altă
parte, Domnul spune: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte” (Matei 12, 30), cuvânt

182
din care se desprinde clar faptul că faptele bune, dacă nu au ca temelie credința cea vie în Dumnezeul cel adevărat, nu
pot garanta nimănui mântuirea.

„Și ce înseamnă viața apostolică? Nu înseamnă că viață apostolică are unul care face fapte bune și aleargă în sus
și-n jos și face pe salvatorul societății și-al economiei și-al politicii. Nu, ci este acela care se află în starea aceasta de
pomenire neîncetată a lui Dumnezeu. Și Marele Vasilie spune foarte clar că templu al lui Dumnezeu este omul la care
pomenirea lui Dumnezeu nu este întreruptă în nici un chip de grijile de zi cu zi.”
Ierotheos Vlachos - „Dogmatica empirică”, vol. 1

183
5E. Pace și dreptate

„Că pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea” (Sfântul Ioan Scărarul - Filocalia nr. 9)

În viața de zi cu zi, adevăratul creștin, pentru smerenie, trebuie să evite, pe cât îi stă în putință, să-și impună punctul
său de vedere, chiar și atunci când crede că doar el are dreptate. Chiar Sfânta Scriptură spune că este „ca o cârpă lepădată
toată dreptatea noastră” (Isaia 64, 5) și e mai bine plăcut lui Dumnezeu să preferăm pacea în locul dreptății: „caută
pacea şi o urmează pe ea” (Ps. 33, 13). Acest lucru este valabil atâta timp cât nu este sacrificat Adevărul de credință,
pentru că, „dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul
din mădularele tale, decât tot trupul să fie aruncat în gheenă. Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pe tine, taie-o şi o
aruncă de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă”
(Matei 5, 29-30).

184
Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește că a sminti pe cineva înseamnă a-l devia de la dreapta credință, ochiul simbolizând
rudele cele apropiate (familia), iar mâna reprezentând prietenii cei mai buni. De aceea, când se pune problema de a
rămâne în Adevăr, trebuie să fii capabil chiar și de detașarea de aceștia și chiar de propriul trup: „Dacă vine cineva la
Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate
să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 26).

„Pentru Prooroci era de preferat să se distrugă neamul, decât să se piardă sau să se strice credința poporului”, de aceea:
„să se dezrădăcineze tronul istoric al Constantinopolului și să se instaleze în vreo insulă pustie a Egeii, și chiar mai bine să
se scufunde cu totul în adâncurile Bosforului, decât să se facă fie și cea mai mică abatere de la linia de aur a Părinților, care
strigă într-un glas: «Nu este loc de compromis în cele ale credinței»”.
(Pr. Epifanie Theodoropoulos către Patriarhul Athenagora)

185
5F. Ascultare și obediență

„Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29)

„A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” - acesta este principiul principiilor, sfinţenia sfinţeniilor,
măsura tuturor măsurilor. Această Atot-Evanghelie cuprinde esenţa tuturor sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe. Aici,
cu niciun preţ, Biserica nu poate face niciun fel de concesii niciunor regimuri politice, nu pot fi admise niciun fel de
compromisuri - nici cu oamenii, nici cu demonii, nici cu prigonitorii Bisericii sau cu demolatorii Bisericii.

Pentru Biserică, Dumnezeu e totdeauna pe primul loc, iar omul, lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de
oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu
şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e şi
asta? Iar reprezentanţii Bisericii, dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei reprezentanţi apostoliceşti ai Bisericii?

186
A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa iconomie (condescendenţă) bisericească înseamnă nu altceva decât a-L trăda
în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.
Prin veşnicie, Biserica este prezentă în timp pentru ca timpul să se sfinţească prin ea, să se înnoiască prin ea, să se
înveşnicească prin ea şi să fie deopotrivă cu ea. Nu Biserica trebuie să fie în pas cu timpul ori cu spiritul vremurilor, ci
timpul trebuie să se alinieze după ea, ca fiind veşnică, şi spiritul vremurilor – după ea, ca fiind purtătoare a duhului
veşniciei, a duhului Dumnezeului-Om.
Ca atare stăpânirea este de la Dumnezeu (Rom. 13, 1-6): şi ierarhia valorilor şi ierarhia ordinii de la Dumnezeu este.
De aceea, în principiu, trebuie să ne supunem stăpânirii care pune ordine, normalizează şi care păstrează această ordine
divină dată de Dumnezeu în lume. Altminteri survine căderea şi decăderea în anarhie. Atunci însă, când stăpânirile devin
periculoase pentru faptele bune, când stăpânirile prigonesc binele dumnezeiesc, şi mai mult decât toate, binele şi atotbinele
acestei lumi - pe Iisus Hristos, iar prin aceasta Biserica Sa, atunci acestor stăpâniri nu se cuvine să ne supunem, nici să le
ascultăm”.
(Sfântul Iustin Popovici - „Biserica și Statul - Adevărul despre Biserica sârbă în Iugoslavia comunistă”)

„Ascultarea merge până la un punct, adică până la călcarea poruncilor lui Dumnezeu, după cum zice Sfântul Vasile cel
Mare, fiindcă şi animalele ni se supun nouă fără cârtire, dar şi fără raţiune, însă omului i s-a dat minte pentru a se supune
la cele ce i se cuvin spre mântuire şi nu la cele fărădelege”. Pr. Ilie Cleopa

„Astăzi însă fiecare crede că îşi ia ucenic pentru ca să-l iniţieze în administraţie, cum să scoată bani sau să sape
grădina sau să devină negustor sau să facă menaj în chilie. Noi însă spunem că astfel de lucruri nu este nevoie să
se întâmple şi că singurul scop cu care merge ucenicul la părintele său şi face ascultare este următorul: pe de o parte,
părintele, arzând de dragostea lui Hristos, să transmită talantul bogăţiei virtuţilor sale, iar ucenicul, dacă are lepădare de
sine desăvârşită şi tăiere a voii, făcând ascultare deplină şi bucurându-se de har din partea părintelui său, atunci îşi va
îndeplini (şi) toate treburile necesare din administraţie”. Gheron Iosif Isihastul

În numele unei ascultări înțelese greșit, monahii riscă să ajungă la depersonalizare, pierzându-și capacitatea de
a discerne, astfel devenind lipsiți de orice fel de reacție, nemaiputând lua atitudine împotriva ereziei, când e nevoie
să apere Biserica.

187
5G. Tipologii umane

„În Sfânta Scriptură sunt înfățișate prin diferite pilde anumite trăsături bune sau rele ale oamenilor. Amintindu-se de
nenumărate feluri de dobitoace și păsări, pe unele le respinge ca necurate, iar pe altele le primește și le eliberează de ocară
numindu-le curate. Scopul acestui lucru este de a-i conștientiza pe cei ce slujesc lui Dumnezeu, care sunt cele pe care dacă
le-ar face nu sunt bineplăcute, și care sunt acelea care i-ar încununa și i-ar face mai strălucitori și cinstiți. Legea împlinea
prin aceasta o funcție profetică care s-a împlinit în cazul Sfântul Apostol Petru. În Noul Testament Domnul Hristos spune
clar: «nu ce intră în gură spurcă pe om»(Matei 15,11), iar Sfântul Apostol Petru a văzut în vedenie cum s-a coborât de sus o
pânză în patru colțuri, în care erau înfățișate toate animalele cu patru picioare și toate păsările. Sfântul Apostol fiind drept
în fața lui Dumnezeu și respectând Legea, îi spune Domnului că niciodată nu a mâncat ceva întinat sau necurat. Primește
totuși un cuvânt nemaiauzit : «Cele ce Dumnezeu le-a curățit, tu să nu le socotești spurcate» (Fapte 10,13 – 16).
Necuvântătoarele sunt considerate curate dacă îndeplinesc deodată ambele condiții – să rumege și să aibă unghia
despicată și copita despărțită. Acest lucru este doar un simbol pentru a se scoate în evidență adevărata față a oamenilor și

188
a se descoperi cele văzute și nevăzute ale oamenilor. A rumega înseamnă de fapt a readuce mereu mâncarea din stomac și
a o supune dinților ca și mai mult să o subțieze și să o facă de folos prin mistuire ușoară. Aceasta înseamnă de fapt că omul
întorcându-și privirea în sine, conștientizând în liniște înțelesurile dogmelor și subțiind, prin meditare la Legea Domnului,
conceptele cunoscute, el va deveni cuvântător de Dumnezeu. Aceasta este dreapta credință reprezentată de brațul vertical al
Crucii. Copita despicată este simbolul faptei bune, fiind o parte a piciorului care ne ajută să mergem pe calea cea dreaptă:
«piciorul meu a stătut întru dreptate» (Ps. 25, 12) Despicătura copitei e chipul clar al celor două direcții pe care le are fapta
cea bună, atât spre noi, cât și spre alții reprezentată de brațul orizontal al Crucii.
Toată Legea lui Dumnezeu se regăsește în cele două porunci – să iubești pe Domnul Dumnezeu (a rumega), și pe
aproapele tău ca pe tine însuți (copita despicată). Orice atitudine în viața spirituală trebuie verificată dacă se raportează
corect la Crucea lui Hristos, simbolul așezat în Sfânta Biserică deasupra tuturor icoanelor. Plecând de la asemănarea
din Vechiul Testament referitoare la cele necuvântătoare putem desprinde chiar în contextul de azi nuanțe și nuanțe ale
oamenilor, iar raportându-le pe acestea la Sfânta Cruce verificăm dacă demersurile lor sunt sau nu după voia Domnului”.
(Sfântul Chiril al Alexandriei - „Închinarea și slujirea în duh și adevăr”)

189
Anumite laturi de caracter, existente în stare latentă, s-au acutizat după pseudosinodul din Creta, iar odată cu
vremea mărturisirii s-au dezvăluit și mai bine, conturându-se în anumite tipologii umane.

„Cămila, iepurele și ariciul sunt chipul (tipul) clar al celui mare și al celui mic arătând că legea lui Dumnezeu este
valabilă pentru toate categoriile de oameni, vârstnici și tineri, învățați și simpli, bogați și săraci, puternici și firavi. Indiferent
de măsura fiecăruia, omul este dator să primească legea Domnului și să trăiască conform ei”, să ia atitudine fiecare după
puterea lui, atunci când este în primejdie Credinţa cea Dreaptă.

Șoimul - tipul omului care zboară la înălțime, având cunoștințe teologice foarte bogate, dar fudul și îngâmfat
având în sine cugetul trufaș, acestea fiind fixate în suflet doar la nivelul rațiunii și nu la nivelul inimii. Deşi posedă
multe cunoştinţe, pentru el asceza şi mistica fiind doar obiecte de studiu. „El obișnuiește să disprețuiască pe omul cuviincios
și modest, nu îi place să consimtă cu cei smeriți”. Deși ar putea să își folosească cunoașterea în lupta împotriva ereziei,
el nu o face de teama de a nu-și pierde confortul pe care i-l dă scaunul obținut cu multe sacrificii; iar dacă se implică
în luptă, o face spre slavă deșartă, tot efortul lui năruindu-se.
190
Vulturul - este chipul nevoitorului care se ridică pe cele mai înalte culmi ale ascezei, trăiește izolat, își autocontemplă
poziția pe care o menține cu sârguință, dar, dacă în rugăciunea lui nu își deschide inima față de întreaga umanitate, el
pierde adevărata comuniune, cu frații săi. Grav este atunci când imaginea lui de ascet este folosită de către alţii, în scopul
de a-și impune indirect ideile lor ecumeniste în faţa poporului de rând. Când e vorba de apărat credinţa, acesta invoca
isihia şi rugăciunea neîncetată, iar când este scos în faţă de mai marii ecumenişti, pentru a potoli mulţimile, acesta lasă
totul, invocă ascultarea și iubirea, şi umblă din conferinţă în conferinţă. În vremurile în care erezia se extinde, ascetul
este dator să își lase pentru moment chipul retragerii și să coboare în vale, în mijlocul poporului și să lupte pentru
apărarea credinței. Pe de altă parte virtuțile ascetice ale unora, neînsoțite de discernământ și iubire pentru popor, duc
la o râvnă nesăbuită pentru apărarea credinței, conducând către zelotism și schismă.

Cocostârcul și pelicanul - cu totul făţarnici înaintea oamenilor, sunt binevoitori, amabili, comunicativi, oferind
„sprijin” cu zâmbetul pe buze când este vorba de lucruri mărunte. „Deși sunt în comuniune cu ceilalți, uneltesc cu cruzime
și sălbăticie împotriva altora și se năpustesc cu duritate împotriva celor cu adevărat virtuoși, mergând, din invidie, până la
culmea unor răutăți neînchipuite”. Aceştia sunt interesaţi să-şi menţină o imagine bună, dar îşi urmăresc sistematic
propriul interes. Nu sacrifică nimic pentru idealurile înalte ale Sfintei Evanghelii, care ne îndeamnă să lăsăm totul
pentru Dumnezeu și să-L mărturisim în fața oamenilor cu orice risc.

„Eretele - îi vânează pe cei mai mici și neputincioși, uneori pentru nesațiu, alteori din plăcerea de a săvârși răul”. Acesta
are o poziție de mijloc în ierarhie, este tipul omului care poartă în el o frustrare continuă, pe care şi-o poate rezolva
doar vărsându-şi mânia asupra celor mai mici şi mai slabi decât el. Autoritatea lui nu se susţine, cum ar fi normal,
prin calităţi şi virtuţi, ci printr-o anumită teroare pe care o impune prin măsuri severe îndreptate nejustificat
asupra celor care nu au putere de apărare, amenințându-i încontinuu cu excomunicarea. Ei menţin încontinuu stări
conflictuale, tocmai pentru a nu li se vădi slăbiciunile şi pentru a nu fi puşi în situaţia de a da socoteală pentru că încalcă
Legea Domnului.

„Uliul - omul pornit spre viclenie”. Are ochii atenți şi ageri, îşi întoarce capul în toate direcţiile, dar privirea lui este
extrem de pătrunzătoare pentru a specula punctele slabe ale aproapelui. Va folosi slăbiciunile altora în interesul lui,
iar, în contextul actual al luptei pentru apărarea Dreptei Credinţe, nu va pregeta să folosească şantajul pentru a-şi
menţine funcţia pe care o deţine.

Corbul - este obișnuit să răpească. Culoarea lui neagră evidențiază și mai mult faptul că este tipul omului ascuns,
întunecat la suflet. Sub masca virtuților afișate în mod exagerat, el își acoperă de fapt răutatea moravurilor. Are un
exacerbat spirit de castă, activitățile lui manifestându-se cu predilecție spre ocultism: „Corb la corb nu-şi scoate ochii”
(Proverb). Doritor de putere, el încearcă să combine viaţa plină de Lumină a Sfintei Biserici cu ocultismul întunecat
al societăţilor secrete, care îi oferă iluzia puterii şi a siguranţei. El este însă folosit de forțele întunericului ca un
mărunt pion, speculându-i-se vanitatea, tocmai pentru a săpa la temelia Bisericii. Dar nu se poate sluji la doi
stăpâni.

Struţul este omul care poartă în el o anumită naivitate combinată cu o frică ascunsă ce poate duce până la laşitate.
Deşi are în față întregul tablou al situaţiei în care ne aflăm, nu vrea să ştie despre problemele arzătoare cu care se
confruntă Sfânta Biserică, în schimb, cere de la Dumnezeu ajutor imediat şi sprijin în toate problemele lui de zi cu zi.
Deşi se eschivează în a se implica în luptă, încercând să se protejeze „băgând capul în nisip”, mai devreme sau mai
târziu, suferinţa îl va ajunge din urmă, deoarece „va da cu capul” exact de problemele despre care nu a vrut să audă.

191
„Gaița - plină de nesaț și adună în fel și chip tot ce îi cade în cale”. Nu se poate interioriza sub niciun chip, nu se
poziționează de nicio parte a baricadei, duce vorba de colo colo, abordează cu oricine orice subiect fără a aprofunda
nimic. Provoacă rău în toate direcțiile, deoarece își bagă nasul peste tot, nu păstrează niciodată taina și, trecând
prin filtrul propriei minți, transmite deformat tot ce află.

„Liliacul - prieten al nopții, iubitor de întuneric, dușmănește lumina”: „Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la
Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că
în Dumnezeu sunt săvârşite” (Ioan 3, 20-21).

„Lăcusta - omul care, deși duce o viață lumească, nu e lipsit cu totul de cuviință si de iubirea de Dumnezeu. Se
înalță mereu, străduindu-se să nu petreacă în cele de jos, pământești”. Se implică în problemele comunității, face
fapte bune și, totodată, înalță rugăciuni înaintea Domnului, se frământă la nivelul lui, gândindu-se la Bunul Dumnezeu
în împrejurările concrete ale vieţii. Sunt destui oameni simpli care s-au informat, şi-au pus întrebări și nu au stat
nepăsători, când au văzut că mai marii lor le-au trădat credinţa la pseudosinodul din Creta.

„Porcul - reprezintă pe omul care are buna podoabă si cuviința faptelor (copita despicată), dar deoarece îi lipsește
cunoștința de Dumnezeu (nu rumegă) și nu are în suflet cuvântul credinței, toate faptele sale sunt nefolositoare pentru că
el caută la pământ și se teme oarecum să ridice ochii în sus”. „Credința fără fapte moartă este” (Iacob 2,20). Amestecat în
grijile acestei lumi, el nu mai are capacitatea să privească în sus.

Șoricelul - mic, fricos și oportunist. Este un om mărunt care fuge și se ascunde continuu. Este un trepăduș, aleargă
încoace și încolo, agitându-se pentru treburile altora. Este un om fără demnitate și personalitate, care se pune încontinuu
în serviciul altora pentru treburi mărunte, adesea înjositoare, pentru câteva firmituri. Nu poate fi angrenat sub nicio
formă în lupta pentru idealuri înalte, în scopul apărării dreptei credințe.

Șarpele - este un simbol care dezvoltă două aspecte: al înțelepciunii sau al vicleniei maxime. „Fiţi înţelepţi ca şerpii
şi blânzi ca porumbeii” (Matei 10, 16) - adică creștinul trebuie să aibă, precum șarpele, înțelepciunea de a-și păzi capul,
adică credința dreaptă în Iisus Hristos. În cazul celui de-al doilea aspect, dacă omul folosește calitățile pe care le are
într-o direcție greșită, el devine precum reiese din citatul: „Dan va fi şarpe la drum, viperă la potecă, înveninând piciorul
calului, ca să cadă călăreţul” (Facere 49, 17). Este aparent sincer în privire, dar parșiv în lovitură.

Cameleonul - este tipul omului spre care tinde să se transforme toată societatea. Nu mai are morală, își schimbă
rapid principiile, „trece dintr-o barcă în alta”, înlocuiește oricând un stăpân cu altul, însușindu-și pe loc pretențiile
acestuia.

„Omul care păcătuiește dăinuiește în moartea sufletească a egoismului, a necomuniunii sincere cu Dumnezeu și cu
semenii. Nu poate intra în comuniune cu Dumnezeul cel Viu decât cel care a înviat duhovnicește, cel care se silește să
iasă din moartea egoismului. Apropierea de Dumnezeu are ca urmare slujirea binelui, care este una cu slujirea altora.
Binele pe care vrea să și-l facă cineva sieși, nu e un bine adevărat. Însușirile dreptății și a toată omenia răsar din voia
fiecăruia. Așadar, cel ce se laudă cu fapte bune, dar e lipsit de dogmele drepte ale credinței și nu are în minte cuvintele
adevărului, este departe de a merita admirație. Dar și contrariul este adevărat - corectitudinea dogmatică și dreapta
înțelegere a cuvintelor dumnezeiești a cuiva nu ne ajută cu nimic să îl socotim desăvârșit în virtute, dacă nu se adaugă
la ea și strălucirea în fapte. Numai cel destoinic în amândouă dobândește prețuirea celui desăvârșit și este vrednic de
laudă”. (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae - note de subsol în cartea „Închinarea și slujirea în Duh și Adevăr”, pag. 501)

192
VI. Lămurire teologică a Sfinților Părinți
cu privire la Spovedanie și la Împărtășirea
continuă cu Sfintele Taine
1. Despre spovedanie

În cartea „Calea spre mântuire” a Sfântului Teofan Zăvorâtul la capitolul VI, punctul 2 - Cu privire la Spovedanie,
pagina 341, găsim scrise următoarele:
„1) Fiecare păcat ce ne împovărează conștiința trebuie curățit de îndată prin pocăință, fără a mai aștepta
vremea hotărâtă pentru îngrijirea sufletului. Nu e bine să-l ții în suflet nici măcar o zi, nici măcar o oră, pentru
că păcatul îndepărtează harul și ne lipsește de îndrăzneala la rugăciune; cu cât rămâne mai mult în suflet, cu atât se
învârtoșează și se răcește inima. Odată izgonit afară prin pocăință, el lasă în urmă o mântuitoare rouă de lacrimi de
pocăință.
2) În fiecare zi, înainte de a merge la culcare, fă o mărturisire particulară Domnului, spunându-ți toate păcatele.
Gândurile, dorințele, simțămintele și mișcările pătimașe ale sufletului, precum și orice pătează faptele noastre, chiar
și pe cele bune, trebuie mărturisite Domnului. Chiar dacă am păcătuit oarecum împotriva propriei noastre voințe,
păcatul zace încă în noi, făcându-ne întinați și netrebnici împotriva lui Dumnezeu și a propriului simțământ de
curăție și desăvârșire. Culcându-ne în pat e ca și cum am pleca spre lumea de dincolo. Spovedania ne pregătește
pentru această călătorie, în timpul somnului, tot ceea ce am dobândit peste zi devine o parte a firii noastre; de aceea
trebuie să curățim tot ce am adunat în cursul zilei și să îndepărtăm prin zdrobirea inimii toată necuviința și murdăria.
Astfel vom deveni curați.
3) Să săvârșești o spovedanie minut de minut, adică fiecare gând, dorință, sentiment și mișcare rușinoasă și vrednică
de osândă a sufletului tău să o mărturisești cu pocăință și cu străpungere a duhului, de îndată ce ți-ai dat seama de ele,
lui Dumnezeu Cel Ce pe toate le vede; și să ceri iertare pentru ele și puterea de a te feri de ele pe viitor. Roagă-l, ca în
clipa aceea să te curețe de toată întinăciunea. Această lucrare este foarte ziditoare - parcă am lăcrima necontenit când
mergem împotriva prafului - și cere o severă luare-aminte la mișcările inimii. Cel nerisipit este mereu osârduitor și
plin de râvnă, pe când cel ce nu alungă de la sine gândurile și dorințele prin pocăință și zdrobire lasă o rană deschisă
în inima sa. Cât de multe răni avem și câte săgeți primim fără a prinde măcar de veste! Nu este de mirare că ne răcim
și suntem biruiți. Un gând aduce un alt gând și din ele se naște dorința. O dorință și încă una dau naștere consimțirii,
iar pe urma se săvârșește desfrânarea cea lăuntrică și astfel am căzut. Cel ce se pocăiește neîncetat se curăță de toate
acestea și-și netezește calea.
4) Descoperă orice nedumerire, tulburare sau înțeles nou unei alte persoane care este de același cuget cu tine sau
părintelui tău duhovnicesc, astfel încât el să fie cel care le dezleagă sau le cumpănește valoarea și care pronunță o
judecată.
[...] Prin toate aceste lucrări, spovedania ajunge într-adevăr neîancetată. Duhul este menținut într-o stare de
străpungere, de căință, de umilință și de rugăciune smerită - ceea ce înseamnă că este viu. Dintre toate lucrările, aceasta
este cea mai potrivită pentru păstrarea duhului de râvnă și menținerea căldurii osârdiei, astfel unii au restrâns toată
lucrarea duhovnicească atât pentru sine, cât și pentru alții la un singur lucru: pocăința și plângerea păcatelor în
fiecare clipă.”

Așa cum sugerează a cincea cerere din rugăciunea „Tatăl nostru”, împăcarea cu Dumnezeu și aproapele prin iertarea
păcatelor este absolut necesară, dar petele păcatelor spălate prin mărturisire sunt uscate și vindecate abia prin Împărtășire,
cele două netrebuind să fie disociate. Însuși Sfântul Isaac Sirul încurajeaza apropierea de Sfintele Taine:
„Frica de păcatele tale să nu-ţi facă zăbavnică apropierea [de Mine], păcătosule, căci meditând la această taină
pulberea păcatelor se va scutura de pe gândirea ta” („Cuvinte către singuratici”, partea II, Cuvântul V, punctul 19).

195
2. Despre Sfânta Împărtășanie

În revista „Studii Teologice” (seria a II-a, mai - iunie, anul V/ 1953) la pagina 438, Ieromonahul Ilie Cleopa scria:
„Pe acea vreme Sfintele Taine se dădeau totdeauna în palmele creștinilor, atât bărbaților cât și femeilor, atât în
Biserica Răsăritului cât și la Apus, în ce chip se dă acum Sf. Anafură, precum scrie și Sf. Marele Vasilie în trimiterea
93 către Chesaria Patrichia, unde zice: «Toți pustnicii cei de prin pustie, unde nu este preot, Sfânta Împărtășanie să o
ție în casă și singuri să se împărtășească». Încă și în Alexandria și în Egipt, din norod fiecare de multe ori Sfânta
Împărtășanie la casa sa o ține și când voiește, singur se împărtășește, precum și Sfântul Grigore Bogoslovul
povestește în cuvântul cel de la îngroparea surorii sale Gorgonia, că fiind ea odată bolnavă și desnădăjduită a alergat
la Sf. Altar și le uda pe ele cu lacrimi, precum oarecând oarecine picioarele lui Hristos, și împărtășindu-se singură s-a
făcut sănătoasă.”

În Cuvântul înainte a lui Neofit Kavsokalivitul din „Manualul anonim” (fragmente extrase din „Împărtășirea
continuă cu Sfintele Taine”, diac. Ioan I. Ică jr) se dovedește faptul că, creștinii sunt obligați să se împărtășească mai
frecvent cu dumnezeieștile Taine:
„[…] deși conștient de faptul că nu oricine are dreptul de a învăța pe alții în Biserică, totuși pentru a evita ca tăcerea
să nu devină complicitate, oricine are datoria de a demasca abaterile și abuzurile și de a lupta pentru adevăr până
la moarte. În cazul de față este vorba de a demasca scripturistic, patristic și canonic «inovația pierzătoare» de
suflete care a introdus în Biserică legiferarea unor soroace anume (krairoi) pentru apropierea de împărtășania
cu Sfintele Taine - doar de două sau trei ori pe an - și de a scoate la lumină motivația absurdă care-i face pe creștini
să întoarcă spatele din evlavie, chipurile, Mesei Pâinii Vieții care li se întinde la fiecare Liturghie. Or lucrurile stau
exact invers: toți credincioșii care se adună în biserică la fiecare Liturghie solemnă - duminica și în sărbători - trebuie
să se împărtășească. Această regulă se poate deduce din însăși celebrarea Liturghiei (care-i cheamă pe toți să se
apropie cu frică și cu dragoste), din conținutul canoanelor 8-9 apostolic și 2 Antiohia, care îi pedepsește pe cei ce
nu se împărtășesc fără motiv întemeiat, precum și din cel al canoanelor 3, 13 și 16 ale lui Timotei al Alexandriei
(385), ca și din cuvintele Sfântului Ioan Hrisostom (406) în Omilia a 3-a la Efeseni, care califică drept insolență și
nerușinare simpla asistență la Liturghie.” (pag. 34-35)
„[…] după ce se naște duhovnicește, omul are nevoie zilnic de hrana spirituală, Pâinea cea spre ființă (Matei 6,
11), și de iertarea păcatelor care vin din împărtășirea din Jertfa euharistică perpetuă a Domnului. Continuitatea
Jertfei euharistice implică în mod logic și continuitatea împărtășirii din ea și din roadele ei. Nu pustnicii și Maria
Egipteanca dau Bisericii regula, ci chinoviții asemenea avvei Apollo, care se cuminecau zilnic.” (pag. 37)

În culegerea „Rânduielile vieții monahale” alcătuită de Sfântul Teofan Zăvoratul - din scrierile ascetice ale marilor
organizatori ai monahismului: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Ioan Casian și Sfântul Benedict,
în capitolul „Dreptarul (Regulamentul) Sfântului Vasile cel Mare, cuprinzând teoria și practica monahismului de obște”,
punctul B, capitolul V: „Despre Sfânta Împărtășanie”, pagina 216, se specifică la punctul 99:
„Este bine și de mare folos a te împărtăși în fiecare zi, primind Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos; fiindcă
Însuși Domnul Hristos lămurit spune: «Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică» (Ioan 6, 54).
Căci cine oare se mai îndoiește că a fi pururi părtaș al vieții nu înseamnă altceva decât a viețui în mai multe chipuri?
De altfel noi ne împărtășim de patru ori pe săptămână: în ziua Domnului, miercuri, vineri și sâmbătă; de asemeni, și
în alte zile dacă se face prăznuirea vreunui sfânt. Iar cum că nu este oprit ca cineva în timpul prigonirilor, lipsind
preotul sau slujitorul altarului, să ia împărtășania chiar cu mâna sa, aceasta chiar este de prisos să dovedim, căci
obiceiul de multă vreme îndreptățește aceasta prin însăși starea lucrurilor. Fiindcă toți monahii care viețuiesc prin

196
pustietăți, unde nu se află preot, păstrând împărtășania în casă, se împărtășesc singuri. Iar în Alexandria și Egipt
chiar fiecare mirean botezat ține de obicei acasă la el împărtășanie și singur se împărtășește când simte nevoia.
Căci o dată ce preotul a săvârșit și a predat Sfânta Jertfă, cel ce o primește ca una întreagă și se împărtășește din
ea zilnic cu toată dreptatea trebuie să creadă că o primește și se împărtășește chiar de la cel ce i-a predat-o. Căci
și în biserică preotul dă părticică și cel ce o primește cu tot dreptul o ține în propria mână și în acest chip chiar cu
mâna sa o apropie de gură. De aceea deopotrivă putere are, fie că primește cineva de la preot o singură particică, fie
că mai multe deodată.”

În Cuvântul către cititori din „Carte folositoare de suflet despre Dumnezeiasca Împărtășanie cu Preacuratele
lui Hristos Taine” a Sfântului Nicodim Aghioritul scrisă de Neofit Kavsokalivitul este schițată o comparație între
atitudinea creștinilor față de Euharistie și cea a evreilor în pustie față de mana care le cădea din cer:
„Noi creștinii de acum, însă, urmăm nu pe evreii cei buni, ci pe cei nemulțumitori, care din pricina lăcomiei lor
lăsau mana cea cerească și doreau cărnurile și celelalte mâncări ale Egiptului, pentru că și noi alegând dulcețile lumii
și plăcerile trupului, ne lenevim sau mai bine zis, nesocotim duhovniceasca și cereasca hrană a Sfintei Împărtășiri.
Din pricina acestei nesocotințe, lipsește sfințenia de la noi, s-a împuținat virtutea, a crescut răutatea. De aceea
s-a mâniat Dumnezeu și ne pedepsește cu feluri de nenororici, precum: cutremure, boli, moarte și cu alte mii de rele,
așa cum și atunci a pedepsit pe evrei, pentru nesocotința ce o arătaseră față de mană, cu moarte, cu ciumă și cu alte
plăgi.” (pag. 27)

În Partea întâi a cărții mai sus menționate, la Capitolul I, spune că:


„Toți binecredincioșii creștini sunt îndatorați să se împărtășească des. Acest lucru îl poruncesc:

1) Stăpâneștile porunci ale Domnului nostru Iisus Hristos


Domnul nostru Iisus Hristos, înainte de a ne preda Taina Sfintei Împărtășiri, a zis «Pâinea pe care Eu o dau este
Trupul Meu, pe care Eu îl dau pentru viața lumii» (Ioan 6, 51).
[...] În altă parte, Domnul zice hotărât: «Amin, amin zic vouă, de nu veți mânca Trupul Fiului Omului și de nu veți
bea Sângele Lui, nu veți avea viață întru voi» (Ioan 6, 53).
[...] Apoi, când Domnul a predat această Taină ucenicilor Săi, nu a dat-o ca un sfat, ca adică să mănânce Trupul
Meu cine vrea și să bea Sângele Meu cine vrea, așa cum a zis că «cine vrea să vină după Mine» și «dacă vrei să fii
desăvârșit», ci a spus poruncitor: «Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu și Beți dintru acesta Toți, acesta este
Sângele Meu»; adică neapărat trebuie să mâncați Trupul Meu și neapărat trebuie să beți Sângele Meu. Și iarăși
zice: «Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea» (Luca 22, 19). Adică, această taină pe care Eu v-o predau, să o săvârșiți
nu numai o dată, de două sau de trei ori (precum tâlcuiește Sf. Ioan Gura de Aur) ci zilnic, întru pomenirea patimilor
mele. A morții și a întregii Mele rânduieli.

2) Faptele și Canoanele Sfinților Apostoli și ale Sfintelor Sinoade și mărturiile locale ale Sfinților Părinți
Dumnezeeștii Apostoli urmând această hotărâtoare poruncă a Domnului nostru, la începutul propovăduirii, cu
orice prilej adunau pe toți credincioșii în loc ascuns de frica iudeilor, îi învățau, se rugau împreună și săvârșind Taina,
se împărtășeau și ei și toți cei adunați, precum mărturisește Sf. Ap. Luca […] «Erau, zice, așteptând învățătura
Apostolilor, în împărtășire, în frângerea Pâinii și în rugăciuni» (Fapte 2, 42).
Și pentru ca să se păstreze această necesară Predanie a Domnului și de către creștinii de după ei, […] Apostolii
au scris-o în al 8-lea și al 9-lea din canoanele lor, poruncind, cu pedeapsa afuriseniei, ca să nu rămână nimeni
neîmpărtășit cu Dumnezeieștile Taine, când se săvârșește Sfânta Liturghie, «Dacă cineva nu se împărtășește când se

197
săvârșește Liturghia să spună pricina pentru care nu se împărtășește și de va fi binecuvântată să se ierte, iar dacă
nu o va spune, să se afurisească» (Can. 8).
Iar în canonul al 9-lea zic: «Biserica trebuie să afurisească pe toți acei creștini, care merg la biserică, ascultă
citirea Sfintelor Scripturi și nu stau nici la rugăciune, nici la Sfânta Împărtășire, ca unii care produc sminteală în
Biserică».
[...] Sinodul din Antiohia, urmând Sfinților Apostoli, mai întâi întărește canonul de mai sus, apoi adaugă: «Se
cuvine ca toți cei care intră în Biserică și ascultă Sfintele Scripturi, dar nu stau să se roage cu celălalt popor și se
îndepărtează de Sfânta Împărtășanie, să fie afurisiți până când se vor spovedi și vor arăta roduri de pocăință și se
vor ruga și atunci să fie iertați» (Can. 2).

3) Cuvintele, rânduiala și sfințita lucrare a Sfintei Liturghii


[…] La rugăciunea, care se numește a celor credincioși se spune: «Dă-le lor (adică credincioșilor) ca totdeauna
să-Ți slujească cu frică și cu dragoste și fără de păcat și neosândiți să se împărtățească cu Sfintele Tale Taine». În
rugăciunea care urmează după săvârșirea Sfintelor Taine zice: «Ca să fie celor ce se vor împărtăși spre trezirea sufletului
și spre iertarea păcatelor» […]. Rugăciunea dinaintea Sfintei Împărtășanii zice: «Și ne învrednicește prin mâna Ta cea
preacurată să ni se dea Preacuratul Tău Trup, și Preacinstitul Tău Sânge și prin noi la tot poporul Tău».
[…] Însuși numele cu care Sfânta Liturghie se numește în special: comuniune și adunare, obligă la deasa Împărtășire.
Deoarece comuniune și adunare însemnează că prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui Hristos, toți credincioșii
se adună, se împărtășesc și se unesc cu Hristos și se fac un Trup și un Duh cu El.
[…] De aceea și dumnezeescul Hrisostom, urmând Sfintelor canoane ale Sfinților Apostoli și ale Sfântului Sinod
pomenit mai înainte […] socotește nevrednici chiar și de intrarea în biserică, pe cei ce merg la Sfânta Liturghie
și nu se împărtășesc.
«Văd, zice, că mulți se împărtășesc mai mult din obicei și nu după dreapta judecată. Pentru că atunci când vine Postul
Mare, toți, în orice stare s-ar afla, fie vrednici, fie nevrednici, se împărtășesc. Tot așa fac și când vine ziua Bobotezei,
chiar dacă acest timp nu este pentru împărtășire».
Dar nici Boboteaza și nici Postul Mare nu fac vrednici pe oameni pentru împărtășire, ci îi face vrednici curăția
sufletului. Cu aceasta te poți împărtăși în fiecare zi.
[…] Zadarnic se săvârșește Liturghia în fiecare zi, că nu vă împărtășiti. Zadarnic stăm în fața Altarului, că nimeni
nu vine să se împărtășească. Acestea le spun, nu ca să vă împărtășiti oricum, la întâmplare, ci ca să vă faceți
vrednici.
Omule, nu ești vrednic să te împărtășești? Atunci nici pe celelalte rugăciuni ale Liturghiei nu ești vrednic sa le auzi.
[…] Rogu-te să-mi spui dacă cineva invitat la o masă, merge, intră înlăuntru, se spală pe maini și se așează dar
apoi nu mănâncă, oare nu jignește pe împăratul, care l-a chemat? Nu era mai bine să nu se fi dus deloc? Asa și tu,
ai venit la masă, ai cântat cu ceilalți, ai mărturisit că ești vrednic, deoarece nu ai ieșit cu cei nevrednici, atunci de
ce ai rămas, dacă nu te împărtășești din masă?
[…] Așa și tu, creștine, dacă nu ești vrednic să te apropii și să vezi pe Dumnezeu la Sfânta Liturghie, pleacă
împreună cu catehumenii, pentru că cu nimic nu te deosebești de ei.
[…] Sfântul Simeon Tesaloniceanul spune: «Dumnezeeasca Liturghie este o lucrare Sfântă pentru pregătirea
Preasfântului Trup și Sânge a lui Hristos, ca să fie dat spre împărtășire tuturor credincioșilor. Acesta este întreg scopul
și rostul Liturghiei: împărtășirea credincioșilor».
Sfântul Nicolae Cabasila, episcopul Dirahiului, scrie: «Lucrul Dumezeeștii Liturghii este să prefacă pâinea și vinul
în Trupul și Sângele lui Hristos, iar scopul ei este sfințirea credincioșilor prin împărtășirea cu ele» (Tâlcuirea Sfintei
Liturghii, cap. 1).

198
4) Însăși rânduiala Sfintei Împărtășiri
[…] Ghenadie, patriarhul Constantinopolului, foarte înțelept arată cât de trebuitoare este creștinilor Sfânta
Împărtășanie, zicând:
«Sfânta Împărtășanie lucrează mare sporire a vieții cei întru Hristos, celor ce se împărtășesc. Fiindcă ceea ce lucrează
în trup elementele cele din afară ale pâinii și vinului, aceeași lucrează în chip tainic și nevăzut Trupul Domnului la
sufletul nematerial. Căci precum pâinea susține și hrănește trupul, tot așa Trupul lui Hristos hrănește sufletul nostru. Și
precum prin sfântul Botez luăm viața Harului în loc de viața păcatului pe care am avut-o, tot așa hrănindu-ne cu Sfânta
Împărtășanie creștem și sporim în Harul lui Dumnezeu».
[…] Zice și Sfântul Ioan Gură de Aur: «De vreme ce ne-am învrednicit de atâta iubire și cinste de la Hristos, ca să ne
împărtășim cu Trupul și cu Sângele Lui, să nu ne lenevim a face acest lucru. Nu vedeți pe copiii cei mici cu câtă grabă
apucă sânul mamei lor? Cu câtă repezeală pun buzele la sân? Cu așa grabă ar trebui ca și noi să ne apropiem de
această Sfântă Masă și de acest sân al duhovnicescului Potir, ca să ne împărtășim. Sau mai bine zis, cu mai mare
graba să ne alăptăm din Sfânta Împărtășanie, ca niște prunci care se alăptează cu Harul Sfântului Duh, și singura
noastră mâhnire să fie neîmpărtășirea cu această hrană de Viață făcătoare» (Omil. 82, la cap. 26 de la Matei).”

În Capitolul II al aceleași cărți, la pagina 45 zice:


„Iar dumnezeescul Chiril al Alexandriei zice că prin Dumnezeeasca Împărtășanie, nu pot furii de gând, diavolii,
să intre prin simțuri în inima noastră.
«Uși ale casei, să înțelegi simțurile, prin care intră în inimile noastre închipuirile tuturor lucrurilor și se varsă într-
însa mulțimea nenumărată a poftelor. Pe aceste simțuri, proorocul Ioil le numește ferestre zicând: ‘Au vrut să intre
tâlharii prin ferestrele voastre pentru că nu erau unse cu Preacinstitul Sânge a lui Hristos’. Și iarăși: ‘Poruncește
Legea evreilor ca după ce vor junghia mielul să ungă cu sângele lui ușorii ușilor și pragurile de sus și de jos’ arătând
prin aceasta că prin Preacinstitul Sânge a lui Hristos păzim cortul nostru cel pământesc, adică trupul nostru, iar prin
primirea împărtășirii celei de viață făcătoare, izgonim de la noi omorârea neascultării celei vechi și astfel izgonim de la
noi și pe pierzătorul, prin folosirea Sângelui lui Hristos».
[…] Sfântul Teodor Studitul, în chip minunat, descrie folosul pe care îl câștigă omul prin deasa împărtășire: «Mult
pot lacrimile și umilința, ci mult mai mult decât toate și împreună cu toate, Sfânta Împărtășanie are mare putere și
folos». De aceea nu mă pricep și mă minunez văzându-vă așa de lenevoși să vă grăbiți spre dânsa, ci numai Duminica
vă împărtășiti, iar în altă zi deși este Liturghie nu vă cuminecați.
[…] Ne încredințează de aceasta și Sfântul Kiril al Alexandriei: «Împărtășește-te cu Sfânta Cuminecătură crezând
ca ne eliberează nu numai de moarte, ci și de toată boala pe care o avem. Fiindcă atunci când Hristos locuiește în noi,
prin deasa împărtășanie, adoarme și veștejește războiul cel sălbatic al trupului și aprinde evlavia cea către Dumnezeu,
iar patimile le omoară. Așadar fără deasa împărtășire nu ne putem elibera de patimi și să ne suim la înălțimea
nepătimirii».
[…] precum zice Apostolul și dumnezeiescul Hrisostom: «Sfânta și marea Patruzecime (Postul mare) este o singură
dată pe an. Dar Paștile le facem, adică ne împărtășim de trei și de patru ori pe săptămână; și ca să zic mai bine, ori de
câte ori vrem. Fiindcă nu postul face Paștile, ci comuniunea și împărtășirea care se face la fiecare Liturghie. Și că
lucrul acesta este adevărat, auzi pe Sfântul Pavel, care zice: ‘Că Hristos este Paștile nostru, care s-a jertfit din dragoste
pentru noi’ (I Cor. 5, 7). Deci ori de câte ori te împărtășești cu curată conștiință, faci Paștile cele luminate. Nu pentru că
ai postit Patruzecimea, ci pentru că te-ai împărtășit cu Dumnezeeștile Taine.»”

În Capitolul III - „Că amânarea Sfintei Împărtășanii pricinuiește mare vătămare” la pagina 61, găsim:
„Iar cuviosul Paladie povestește despre Avva Macarie Egipteanul că, vindecând pe femeia aceea, care din lucrarea

199
diavolului apărea oamenilor ca o iapă, i-a dat acest sfat și i-a zis: «Femeie, niciodată să nu te lipsești de împărtășirea
cu Sfintele Taine ale lui Hristos, ci să te împărtășești adeseori, deoarece această lucrare diavolească te-a ajuns,
pentru că nu te-ai împărtășit de cinci săptămâni și de aceea a putut diavolul să te ispitească».
De asemenea și dumnezeescul Gură de Aur, în ziua în care a fost hirotonit, vindecând un îndrăcit, l-a sfătuit să
meargă adeseori la Biserică și la Sfintele Taine, cu post și cu rugăciune ca să nu-l mai ispitească diavolul.”

În aceeași carte, Sfântul Nicodim Aghioritul răspunde cu argumente teologice ale Sfinților Părinți la o serie de 13
întrebări acuzatoare, cu privire la deasa împărtășire, dintre care amintim:
„Cuvântul 13 - Zic unii: Iată facem porunca Domnului și ne împărtășim de două și de trei ori pe an și aceasta
este de ajuns pentru apărarea noastră.
Acestora le răspundem că și acest lucru este bun și folositor; dar a se împărtăși cineva mai des este mult
mai folositor. Căci cu cât se apropie cineva de lumină, se luminează; cu cât se apropie de foc, cu atât mai mult se
încălzește; cu cât se apropie de sfințenie, cu atât mai mult se sfintește, cu cât se apropie cineva de Dumnezeu, prin
Sfânta Împărtășanie, cu atât mai mult se luminează, se încălzește și se sfințește. Fratele meu, dacă ești vrednic să te
împărtășești de două și de trei ori pe an, ești vrednic să te împărtășești și mai des, precum spune dumnezeescul
Gură de Aur, păstrând aceeași pregătire și vrednicie. Dar ce ne împiedică sa ne împărtășim? Lenevirea și nepăsarea
noastră, de care fiind biruiți, nu ne pregătim pe cât este cu putință pentru a ne împărtăși.
[…]Căci unde a poruncit Dumnezeu sau vreunul din sfinţi ca să ne împărtăşim de două sau de trei ori pe an?
Nicăieri nu se află acest lucru.
[...] Adică a ne împărtăşi des este şi necesar, şi foarte folositor de suflet, şi după porunca lui Dumnezeu, şi
lucru desăvârşit şi bineplăcut - «Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea
sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia
în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu
şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el» (Ioan 6, 53-56) -; iar a ne împărtăşi numai de trei ori pe an, nu
este nici după poruncă, nici un bine deplin, deoarece nu este lucru bun, ceea ce nu se face bine.
[...]tot aşa şi cu porunca sfintei împărtăşanii, trebue să-i dăm timpul cuvenit, iar timpul potrivit este acela în care
preotul zice: «Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi». Iar aceasta numai de trei ori pe an
se aude? Vai şi vai! Și dacă pentru a trăi trupul cel material, trebuie omul să mănânce de două şi de trei ori pe zi,
nenorocitul suflet ca să-şi trăiască viaţa sa duhovnicească, numai de trei ori sau şi o singură dată să mănânce hrana
cea dătătoare de viaţă? Și nu este aceasta o mare nebunie?

Cuvântul 1 - Există creştini evlavioşi, care necunoscând scripturile, când văd pe cineva că se împărtăşeşte
adesea, îl împiedică şi-l ocărăsc zicând că lucrul acesta este numai pentru preoţi. Dacă vrei să te împărtăşeşti
des, zic ei, fă-te şi tu preot.
Acestora le răspund nu cuvinte de ale noastre, ci ale Sfintelor Scripturi, ale Sfintelor Sinoade, ale Sfinţilor locali
şi învăţători ai Bisericii şi zicem: Slujirea preoţilor este ca să aducă şi să săvârşească dumnezeeştile Daruri, ca nişte
organe, prin venirea Sfântului Duh şi de a mijloci către Dumnezeu pentru popor, precum şi alte sfinte lucrări, pe care
nu le poate lucra cel ce nu este sfinţit. În timpul împărtăşirii însă, adică atunci când se împărtăşesc, preoţii nu se
deosebesc cu nimic de mireni şi de monahi, ci numai prin aceea că preoţii le dau, iar laicii le primesc. Si că preoţii
se împărtăşesc în altar, direct, fără sfinţita linguriţă, iar laicii şi monahii, afară de altar şi indirect, cu sfinţita linguriţă.
[…] Iar preoţii care nu împărtăşesc pe creştinii, care se apropie de Sfânta Împărtăşanie cu evlavie şi credinţă,
sunt socotiţi de Dumnezeu ca ucigaşi, aşa cum scrie la Proorocul Osie: «Au ascuns preoţii calea şi voia şi porunca lui
Dumnezeu şi nu au arătat-o, au omorât Sichemul şi au făcut nelegiuire în poporul meu».

200
Însă eu mă minunez şi mă îndoiesc dacă există astfel de preoţi, care să izgonească pe cei ce se apropie de Sfintele
Taine şi nu se gândesc măcar că ei înşişi mint în cuvintele pe care le spun. Fiindcă ei înşişi, la sfârşitul Liturghiei
strigă cu mare glas şi cheamă pe toţi credincioşii zicând: «Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste
apropiaţi-vă»; adică apropiaţi-vă la Sfintele Taine şi vă împărtăşiţi. Pe urmă tot ei îşi tăgăduiesc cuvintele rostite şi
gonesc pe cei ce se apropie. Eu nu ştiu cum să numesc această nerânduială.

Cuvântul 2 - Unii se împotrivesc zicând că trebuie să ne împărtăşim la 40 de zile şi nu mai curând.


Deoarece acesta (dumnezeescul Hrisostom) scrie mai mult decât alţii despre deasa împărtăşire şi în mai multe
cuvântări, încă şi în aceasta zicând: «Nu-mi spune aceasta, ci arată-mi că aşa a poruncit Hristos să faci, dar eu îţi arăt
că a poruncit să faci cu totul dimpotrivă. Și nu numai că nu ne-a poruncit să luăm aminte la zile, ci ne-a şi eliberat
de această nevoie şi respectare. Ascultă deci ce zice Pavel. Și când zic de Pavel, de însuşi Hristos zic, fiindcă Hristos era
Cel care mişca sufletul lui Pavel. Si ce zice el? Ţineţi zilele şi lunile şi anii şi cele din ele? Mă tem ca nu cumva în zadar
m-am ostenit la voi şi v-am propovăduit Evanghelia. Si iarăşi zice: Ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi
bea paharul acesta, vestiţi moartea lui Hristos. Zicând ‘ori de câte ori’, a făcut domn şi stăpân pe cel ce vrea să se
împărtăşească, eliberându-l de orice observare a zilelor. Pentru că nu este unul şi acelaşi lucru Paștile şi Patruzecimea,
ci altceva este Paștele şi altceva Patruzecimea. Fiindcă Patruzecimea numai odată pe an se ţine, iar Paștile le facem de
trei ori pe săptămână, uneori şi de patru ori şi ca să zic mai bine, ori de câte ori vrem. Fiindcă Paștele nu sunt post, ci
Sfânta Liturghie şi dumnezeeasca împărtăşire, care se face în ea.
Că acesta este adevărul, ascultă ce zice Pavel: Paștele nostru este Hristos, Care s-a jertfit pentru noi. Încât ori de câte
ori te vei împărtăşi cu curată conştiinţă, prăznueşti Paștele. Nu când posteşti, ci când te împărtăşeşti din acea jertfă.
[…] Precum şi acela care nu posteşte, dacă se apropie de Sfintele Taine cu conştiinţă curată, săvârşeşte Paștele, şi
azi şi mâine şi ori de câte ori se împărtăşeşte. Fiindcă adevărata pregătire pentru Sfintele Taine nu stă în ţinerea zilelor
şi a vremurilor, ci în conştiinţa curată.
Noi însă facem cu totul dimpotrivă: Nici mintea nu ne-o curăţim, şi ne împărtăşim numai în ziua în care Hristos ne-a
predat Taina şi ni se pare că facem Paștile, chiar dacă suntem plini de multe păcate.
[…] Ştiu că mulţi dintre voi, din obiceiul sărbătorii, vor merge să se împărtăşească. Se cuvine însă, precum de multe
ori am zis, să nu căutaţi la sărbători când vreţi să vă împărtăşiţi, ci să vă curăţiţi conştiinţa şi aşa să vă împărtăşiţi.
Fiindcă cel păcătos şi necurat nici în sărbătoare nu este vrednic să se împărtăşească cu acel sfânt şi înfricoşat Trup
al lui Hristos; iar cel curat, care se curăţeşte de păcate cu pocăinţă adevărată, şi sărbătoarea şi în tot timpul şi
totdeauna este vrednic să se împărtăşească cu dumnezeeştile Taine şi să primească darurile şi harul lui Dumnezeu.
Însă nu ştiu de ce mulţi trec cu vederea acest lucru şi fiind plini de multe păcate, când văd că a sosit sărbătoarea, ca
şi când ar fi siliţi de ziua aceea, se împărtăşesc cu acele Taine, pe care nici să le vadă nu sunt vrednici» (Cuvântul 74
la Sfântul Botez al Domnului).”

„[…] Dumnezeiescul Hrisostom zice: «’ori de câte ori’ l-a făcut pe fiecare stăpân peste această apropiere»
eliberându-l de orice păzire a unor zile, astfel încât, spune părintele, nimic nu-l împiedică pe cel care nu a postit,
dar are conștiința curată, să se apropie de trei ori pe săptămână, ba chiar și de patru ori, și chiar și azi și mâine
și, simplu spus, ori de câte ori am voi să ne apropiem cu conștiința curată; și pe noi, cei nedesăvârșiți, nimic nu ne
împiedică să ne apropiem, dacă avem conștiința curată, nu o singură dată sau de trei ori pe an, ci ori de câte ori am
vrea, întrucât pentru cei nevinovați canonic curățirea conștiinței nu are nevoie de mult timp, ci, iarăși potrivit
aceluiași Hrisostom are loc și în cinci zile, ba chiar într-o singură zi și o oră, chiar și într-o clipită, ca una care stă nu
în fire, care e neschimbabilă, ci în voința liberă care e schimbătoare.” („Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine” - diac.
Ioan I. Ică jr, pag. 118)

201
„Cuvântul 4 - Iarăşi spun unii că iată şi cuvioasa Maria Egipteanca şi mulţi alţi pustnici şi asceţi numai odată
s-au împărtăşit în toată viaţa lor şi această întârziere nu i-a împiedicat să se sfinţească.
Către aceştia răspundem că nici pustnicii nu conduc Biserica şi nici Biserica nu a făcut canoanele pentru pustnici,
precum zice Apostolul. «Legea nu este pusă pentru cel drept» (I Tim. 10,9)
[…] Dar şi aceşti pustnici, dacă au avut putinţa şi nu s-au împărtăşit, se osândesc ca nişte călcători ai sfintelor
canoane şi ca nesocotitori ai Sfintelor Taine. Iar dacă nu au avut, sunt nevinovaţi.
[…] Căci cum poate avea dragoste şi râvnă pentru împărtăşire, cel care putând să meargă să se împărtăşească, dar
nu vrea? Și cum poate avea credinţă faţă de Dumnezeu, cel ce nu se teme deloc de teribila ameninţare pe care o face
Domnul împotriva celor ce nesocotesc această Cină? Și cum va crede cineva că el iubeşte Tainele, pe care, putând să
le primească, nu le primeşte?

Cuvântul 5 - Se împotrivesc unii zicând că sfânta împărtăşanie este lucru înfricoşat, de aceea trebuie şi viaţă
sfântă, desăvârşită şi îngerească.
[…] Iar Teodoret zice: «Cei care se împărtăşesc cu Dumnezeeştile Taine, unii se împărtăşesc ca oaie, adică cei
desăvârşiţi în virtute; iar alţii ca capre, adică acei care îşi curăţă întinăciunea păcatului prin pocăinţă».”

„Iar o dovadă limpede că este cu putință și pentru cei nedesăvârșiți, sunt preoții, care pătimesc lucruri
asemănătoare și au în comun aceeași fire cu toți, și dintre care cei mai mulți, deși sunt dintre cei nedesăvârșiți și
hrăniți cu lapte, nu încetează să aducă neîncetat Ofranda Euharistică și să se cuminece cu Ea. Astfel încât, dacă
nedesăvârșirea oprește prin fire, atunci ar trebui oprit mai degraba [preotul] cel care aduce Ofranda euharistică
decât numai cel ce se împărtășește din ea, cu atât mai mult cu cât faptul de a aduce Ofranda euharistică e mai
mare decât numai a te împărtăși din Ea”. („Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine” - diac. Ioan I. Ică jr, pag. 117)

„[…] totuşi se pare că Sfinţii Părinţi nu cer desăvârşirea de la cei care se împărtăşesc, ci îndreptarea vieţii
prin pocăinţă. Căci după cum în această lume văzută nu toţi oamenii au aceeaşi vârstă, tot aşa şi în lumea cea
duhovnicească a Bisericii, sunt stări deosebite, potrivit cu parabola seminţei. Cel desăvârşit aduce lui Dumnezeu
numărul o sută, cel mijlociu şasezeci, iar începătorul treizeci, fiecare după puterea lui şi nimeni nu este lepădat de
Dumnezeu pentru că nu aduce o sută. Dar noi, de vom socoti bine, este cu neputinţă să ajungă cineva la desăvârşire
fără deasa împărtăşire cu Sfintele Taine. Pentru că fără de aceasta, nici dragostea nu o poate dobândi; fără
dragoste, nici ascultarea faţă de stăpâneştile porunci, iar fără de ascultare nici desăvârşirea.
[…] Nu este îndrăzneală şi obrăznicie a se împărtăşi cineva des, ci împărtăşirea cu nevrednicie, chiar dacă
şi numai o dată pe an. Iar noi suntem atât de ticăloşi şi nepricepuţi că tot anul facem păcate şi nu ne străduim să
ne curăţim de ele şi socotim că este de ajuns pentru curăţirea noastră să nu ne împărtăşim des şi să îndrăznim
cu ocară împotriva Trupului lui Hristos. Să ne gândim că cei ce au răstignit pe Hristos, numai o singură dată L-au
răstignit; şi pentru că numai o dată L-au răstignit, au făcut un păcat mai mic? Si Iuda numai odată L-a vândut, şi
pentru aceasta nu s-a osândit? Nu este aşa, nu!
Pentru ce dar să folosim sfânta Împărtăşanie cu măsurarea vremii? Timpul cel mai bun pentru a ne împărtăşi
este conştiinţa curată.”

Aceeași problemă, doar că abordată dintr-un unghi diferit, este tratată și în cartea „Împărtășirea continuă cu Sfintele
Taine” - diac. Ioan I. Ică jr, la pagina 118:
„Obiecție [5]: Da, e destul pentru cei nedesăvârșiți și o singură dată pe an, căci este mult pentru ei de două
sau de trei ori, cum legiuiește un anume Ioan din Kitros. Căci nu cumva (ca să spun cu cuvintele lor îndrăzneala
celor indolenți) Împărtășania e ciorbă sau ceva din cele cu care ne hrănim în fiecare zi?
202
Răspuns [5]: O, la ce lipsă de evlavie sau, mai bine zis, la ce îndrăzneală i-a târât indolența pe mulți! Căci, frumosule,
cuvântul nostru nu este despre cei care socotesc fără evlavie, ca să nu spun fără credință, Împărtășania «ciorbă»,
și pe care, pe cât se pare, tu îi primești să se apropie o dată pe an, dar dreapta rațiune nu-i primește nici măcar o
singură dată. Iar dacă lucrul primit multe ori este pentru ei ciorbă, ciorbă va fi și dacă va fi luat o singură dată, fiindcă
nu-și preschimbă firea prin întrebuințarea lui. ”

„Cuvântul 7 - Unii, mişcaţi de frica de Dumnezeu, socotesc erezie deasa împărtăşire, zicând că aşa cum cei ce
se botează în afară de Tradiţia Bisericii sunt eretici, tot aşa şi cei care se împărtăşesc des sunt eretici.
Faţă de aceste îndrăzneţe cuvinte, noi cu adevărat ne minunăm ce să răspundem. Aceasta numai o spunem că
după această părere, urmează că sunt eretici toţi sfinţii, nu numai cei ce îndeamnă pe credincioşi la Dumnezeeasca
Împărtăşire, ci şi cei ce primesc cuvintele lor. Si toţi preoţii care slujesc în fiecare zi şi se împărtăşesc (vai ce hulă!)
[…] Sfântul Timotei al Alexandriei primeşte şi pe îndrăciţi să se împărtăşească în fiecare duminică, dacă nu
hulesc Dumnezeeştile Daruri, zicând: «Și credinciosul, care este îndrăcit, dacă nu îngână Taina şi nu huleşte, să
fie împărtăşit; dar nu în fiecare zi, ci ajunge numai Duminica» (Canonul 3).
Deci Sfinţii Părinţi, nu numai pe cei sănătoşi, ci şi pe cei îndrăciţi îi primesc des la împărtăşirea Dumnezeeştilor
Taine, iar aceşti binecuvântaţi nici pe cei întregi la minte nu-i primesc, ci caută să se arate mai legişti decât legea.

Cuvântul 8 - Unii se împotrivesc zicând că ei ca oameni ce sunt, sunt supăraţi de patima lăcomiei, mândriei,
a râsului, a grăirii în-deșert si a altora asemenea. Deci cum să se împărtăşească des?
Acestora le răspunde Sfântul Anastasie al Antiohiei şi zice: «Sunt mulţi care, fiindcă se împărtăşesc rar, se
prăpăstuiesc în păcate, iar alţii împărtăşindu-se mai des se păzesc pe sineşi adesea de multe rele, fiindcă se tem de Sfânta
Împărtăşanie. Deci dacă greşim, ca oameni ce suntem, cu păcate mici şi de iertat, precum cu cuvântul, cu limba,
cu auzul, sau cu ochii ne răpim şi ne înşelăm şi cădem în slava deşartă, în mâhnire, sau mânie sau în altceva
asemenea, să ne osândim pe noi înşine şi să ne mărturisim lui Dumnezeu şi aşa să ne împărtăşim, crezând că Sfânta
Împărtăşire ni se face nouă spre iertarea păcatelor şi spre curăţire. Iar dacă facem păcate grele trupeşti şi necurate,
sau avem pomenire de rău către fratele nostru, până când nu ne vom pocăi de aceste păcate, să nu îndrăznim să ne
apropiem de Dumnezeeştile Taine».”

„Cine are nevoie de medic? Oare nu cei ce suferă rău? Oare nu mai degrabă celor nedesăvârșiți și care sunt mâncați
de multe ori, ca să nu spun neîncetat, înlăuntrul lor ca de un șarpe de irascibilitatea care locuiește în ei, nu acestora
deci le poruncește undeva dumnezeiescul Hrisostom să bea ca antidot spre uciderea șarpelui ascuns înăuntrul
lor, Sângele de viață făcător al Domnului? Iar dacă, potrivit Sfântului Chiril al Alexandriei […] celor desăvârșiți
împărtășirea dumnezeieștilor Taine le «pune urcușuri în inimă» [cf. Ps 83, 6] și-i duce din slavă în slavă și din putere
în putere, iar celor nedesăvârșiți și împătimiți ca mine le dă o slăbire și o ușurare a tiraniei patimilor care-i bântuie,
deci dacă așa stau lucrurile, cum nu va fi împărtășirea neîncetată a Tainelor necesară mai degrabă pentru cei
nedesăvârșiți decît pentru cei desăvârșiți […]?” („Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine” - diac. Ioan I. Ică jr, pag.
115)

„Cuvântul 9 - Fiindcă în vremea aceea se împărtăşeau cei mai mulţi şi cei mai puţini nu se împărtăşeau, de
aceea dumnezeeştii Părinţi au canonisit (deasa împărtăşire) pentru cei puţini, ca să nu se smintească cei mulţi.
Acuma însă, fiindcă cei mai mulţi nu se împărtăşesc, ci numai câţiva puţini, trebuie ca nici aceşti puţini să nu se
împărtăşească (des), ca să nu facă neorânduială în Biserică şi să smintească pe cei mulţi.

203
Cei ce spun acestea, ar trebui să ştie ce însemnează sminteală şi neorânduială şi apoi să aducă înainte acestea.
Sminteală este şi se numeşte acel lucru care îndepărtează pe om de Dumnezeu şi-l apropie de diavolul, precum
zice şi Marele Vasile: «Tot lucrul care se împotriveşte voii lui Dumnezeu se numeşte sminteală şi ca să zic mai
limpede, sminteală este orice piedică pusă pe cale, ca să împiedece pe cel ce umblă».
[...] Deci, fiindcă în felul acesta, cei mai puţini sminteau pe cei mai mulţi, căci îi duceau la lenevire şi la călcarea
poruncii lui Dumnezeu, iar acum cei mulţi smintesc pe cei puţini trăgându-i la călcarea Legii, ce trebuie să facem?
Aşa cum atunci, cei puţini şi-au tăiat voia lor şi au urmat pe cei mulţi spre săvârşirea voii lui Dumnezeu; tot aşa şi
acum trebuie ca cei mulţi să-şi taie voia lor şi să urmeze pe cei puţini la împlinirea voii lui Dumnezeu. Și nu aceia
pentru că sunt puţini să lase porunca lui Dumnezeu şi să urmeze acestora, pentru că sunt mulţi, în călcarea poruncii.
Deoarece dacă aşa se întâmplau lucrurile, trebuia ca şi proorocul Ilie, şi Apostolii şi atâţia alţi Părinţi, câţi s-au
luptat pentru adevăr, să ascundă adevărul şi să urmeze pe cei mulți, deoarece ei erau puțini.
[…] Iar dacă şi zic unii că neputându-i vedea că se împărtăşesc se smintesc, să înţeleagă că ei singuri sunt pricina
şi că aceasta este urmarea sau a invidiei sau a urii de frate.
[…] Iar neorânduială este când un lucru se face în afară de rânduiala lui. Și fiindcă rânduială şi lege a Bisericii este
ca să se împărtăşească, când se află la Sfânta Liturghie, creştinii care nu sunt sub canon, precum am mai spus; iar cei
ce nu se împărtăşesc, este vădit, că fac neorânduială, călcând Legile Bisericii.

Cuvântul 10 - Alţii iarăşi aduc Tomul ce se cheamă al Unirii şi zic că este scris în Ceaslov un canon care
rândueşte creştinilor să se împărtăşească de trei ori pe an.
Acest canon, pe care aceşti binecuvântaţi îl aduc înainte deşi este falsificat, dar chiar dacă ar fi adevărat, vă rog
să-mi spuneţi este cuviincios și drept să aibă putere mai mult decât atâtea trâmbiţe ale Duhului Sfânt, pe care le-am
adus înainte?
[…] Cum dar aceştia caută să întărească acest obicei vătămător de suflet? Dar fiindcă aceştia vor să ascundă
adevărul cu acest canon, noi vom arăta pe scurt înţelesul precis al acestui canon, pentru ca să se vadă limpede
adevărul şi să nu se mai înşele cineva.
Acest canon s-a făcut din pricina aceasta. Împăratul Leon cel înţelept, fiindcă ajunsese la a patra căsătorie, a fost
afurisit de patriarhul Nicolae de atunci. […] Au convocat un sinod la anul 992, după Hristos şi au oprit nu numai a
patra căsătorie, ci şi împotriva celei de a treia nuntă au făcut acest canon care zice: «Dacă cineva în vârstă de patruzeci
de ani fiind şi fără să se ruşineze de vârsta lui, sau să se grijească de viaţă bine rânduită, precum se cuvine creştinilor, ci
stăpânit numai de pofta trupească, ar vrea să facă a treia căsătorie, hotărâm cu toată stricteţea şi mustrarea, ca acesta
să nu se împărtăşească timp de cinci ani, fără îngăduinţa de a se micşora acest număr de ani. Iar dacă se va împărtăşi
după aceşti cinci ani, să nu se împărtăşească decât numai la Sfânta Înviere a Domnului, după ce se va curăți pe cât este
cu putinţă cu postul sfintei Patruzecimi.
Și iarăşi cine fiind de treizeci de ani şi are copii de la primele femei şi apoi ar vrea să se căsătorească cu a treia femeie,
acesta să fie neiertat a se împărtăşi până la patru ani. Apoi dacă se va împărtăşi după aceşti patru ani, numai de trei
ori pe an să se împărtăşească: odată la Învierea Domnului, a doua oară la Adormirea Maicii Domnului şi a treia oară
la Naşterea lui Hristos, pentru că se ţine post înainte de toate aceste sărbători şi prin post capătă folos şi curăţire cei ce
postesc».
Această hotărâre a sinodului s-a numit Tomul Unirii, pentru că iarăşi s-au unit arhiereii şi poporul, care se
împărţise mai înainte din pricina celei de a patra căsătorie a lui Leon.
Iar acum nu ştiu ce blagoslovit, sau din neştire sau vrând să împiedece pe creştini de la viata cea veşnică, a
scurtat acest canon şi l-a pus în Ceaslov aşa ştirb. Iar binecuvântaţii noştri duhovnici aflându-l, l-au vestit în
tot pământul, împovărând cu pedeapsa şi canonul celei de a treia căsătorii pe toţi creştinii, digami, monogami,
necăsătoriţi şi simplu la toată vârsta.
204
[…] Dumnezeescul Gură de Aur zice: «Dacă nu este bine a tăcea cineva când este nedreptăţit, cu cât mai mult va fi
pedepsit cel ce trece cu vederea şi tace când sunt hulite dumnezeeştile legi şi canoanele?»

Cuvântul 11 - Mulţi împotrivindu-se zic că Împărtăşirea nu este o dogmă de credinţă, care trebuie să se
păzească negreşit.
Deşi deasa Împărtăşire nu este o dogmă de credinţă, totuşi este o poruncă stăpânească, cuprinsă şi în alte cuvinte
ale Domnului şi în deosebi în aceea care zice: «Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea» (Luca 12, 19), adică totdeauna,
în fiecare zi, de-a lungul întregii vieţi. De aceea, pentru că este poruncă stăpânească trebuie în chip necesar să fie
păzită.
[…] Vremea nu mi-ar ajunge să număr miile de pilde a atâtor sfinţi care au pătimit şi au murit pentru legile şi
canoanele Bisericii. Și totuşi se găsesc unii atât de obraznici, încât nu numai că nu suferă pentru adevăr, ci şi cu
îndrăzneală se împotrivesc stăpâneştilor porunci, împiedecând de la dumnezeeasca împărtăşanie pe cei ce se
apropie să se împărtăşească, fără nici o vină sau pricină. Care lucru este foarte îndrăzneţ, deoarece Domnul nostru
nici pe Iuda nu l-a alungat de la împărtăşire, deşi cunoştea ce vas necurat al răutăţii era. Pe lângă aceasta, Hristos
primeşte pe toţi care se împărtăşesc; şi pe cei vrednici îi curăţă, luminează şi sfinţeşte, iar pe cei nevrednici, mai
întâi îi predă să fie mustraţi de conştiinţă, pe urmă dacă s-au îndreptat, îi primeşte cu milostivire. Iar dacă rămân
neîndreptaţi îi predă la diferite boli, precum zice Apostolul: pentru că adică mulţi se împărtăşesc cu nevrednicie, se
îmbolnăvesc şi mulţi mor. (I Cor. 11,30).
Iar aceşti binecuvântaţi, fără să ştie starea celor ce se împărtăşesc, ci numai ca să-şi ţină obiceiul lor cel rău,
care în chip vătămător de suflet a stăpânit, împiedică pe dreptcredincioşi de la Sfânta Împărtăşire.”

Pentru că nimeni nu poate ști cu ce conștiință se împărtășește fratele, iar însuși faptul că îl judecă, arată boala
sufletească a celor care îi acuză pe cei ce se împărtășesc.

205
Glosar
Acrivia (gr. akriveia = exactitate) este aplicarea strictă a canoanelor în cazuri în care doctrina şi tradiţia Bisericii
trebuie să fie respectate cu rigoare.

Agnețul este bucata de formă cubică sau paralelipipedică, pe care preotul o scoate cu copia din cea dintâi prescură
folosită la Proscomidie, și pe a cărei pecete se disting mai bine literele sigiliului: IC XC NI KA. Astfel pregătit, Sfântul
Agneț se așează pe Sfântul Disc, pentru ca la epicleză, prin sfințire, să se prefacă în Sfântul Trup al Domnului, cel
jertfit pe Cruce. De aceea, preotul întipărește într-însul, cu copia, Patima Domnului, străpungându-l în chip cruciș și
pronunțând cuvintele din Sfânta Scriptură, unde ni se istorisește cum sutașul a împuns cu sulița coasta Mântuitorului:
„Și unul din ostași cu sulița coasta Lui a împuns” (Ioan 19, 34).
Se numește Agneț de la cuvântul latinesc agnus, adică Miel, pentru că închipuie pe Mântuitorul, Care, prin asemănarea
cu Mielul înjunghiat de evrei la Paștele lor, a fost numit de către Sfântul Ioan Botezătorul “Mielul lui Dumnezeu, Care
ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29). Agnețul este, în cazul de față, Mielul cel Blând, cel curat, cel nevinovat, dar gata de a
se jertfi pentru iertarea păcatelor și pentru sfințirea tuturor credincioșilor.

Anafora (gr. αναφορα/rus. возношение), în româneşte are sensul de „ofrandă (oferire)” și desemnează partea
principală a Dumnezeieştii Liturghii sau, mai bine zis, rugăciunea euharistică centrală, în timpul căreia se sfinţesc şi se
prefac darurile de pâine şi vin (amestecat cu apă) în Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

Anarhie (fr. anarchie) este o stare de dezorganizare, de dezordine, de haos într-o țară, într-o instituție etc.; indisciplină,
nesupunere a individului față de o colectivitate organizată.

Anatema (fr. anathème, lat., gr. anathema) este sancțiunea extremă pe care Biserica Ortodoxă o poate lua față de un
membru al ei care se află în eroare, înșelare, schismă sau erezie. Anatema este o separare completă de trupul Bisericii,
echivalentă unei expulzări. Termenul de anatema provine din expresia grecească „εις Θεον ανατιθημι”, adică „supus/dat
lui Dumnezeu” pentru judecata Lui finală.

Antinomia (fr. antinomie, lat.antinomia) este contradicția aparent insolubilă între două teze, legi, principii (filozofice)
sau concluzii, care se exclud reciproc și care totuși pot fi demonstrate, fiecare în parte, la fel de concludent.

Antropocentrismul (fr. anthropocentrisme) este concepția filozofică potrivit căreia omul este centrul și scopul
universului.

Apostazia (ngr. apostasia, cf. fr. apostasie, it.-lat. apostasia, gr. apostasies - părăsire) este renunțarea publică la o
anumită credință religioasă; renegare a unei doctrine sau concepții.

Asceza (din limba greacă ἄσκησις, „exercițiu”) (numită și „ascetism, pustnicie, schimnicie, sihăstrie”) este un stil
de viață caracterizat de abstinență de la plăcerile lumești, o viață austeră impusă benevol. Asceza este un antrenament
conştient şi perseverent, şi presupune o tensiune constantă, atât un efort spiritual, cât şi fizic, căci ambele părţi ale fiinţei
noastre suspină după mântuire. Aşadar, din punct de vedere creştin, asceza este un exerciţiu făcut în mod conştient şi
sistematic, pentru desprinderea de patimi şi dobândirea virtuţilor. Acest antrenament prinde viaţă atunci când folosim
principalele „arme” creştine: rugăciunea, postul şi milostenia.

Ateismul (fr. athéisme) este doctrina care se bazează pe negarea existenței lui Dumnezeu și a oricărei divinități.

207
Cabala (Kabbalism) (fr. cabale, germ. Kabale) este o tradiție religioasă ebraică, bazată pe interpretarea ezoterică și
simbolică a Vechiului Testament; știință ocultă de a comunica cu lumea exterioară.

Canonul (sl. kanonŭ, fr. canon, germ. Kanon) în limbajul bisericesc și teologic, poate desemna:
1. Canoane bisericești – este colecția de legislație canonică a Bisericii, care conține acele canoane emise de Sinoadele
Ecumenice, sau regulă, dogmă bisericească, tipic; pedeapsă dată de Biserică la călcarea unui canon
2. Canonul biblic – este colecția oficială de texte scripturistice
3. Imnul – care se cântă la Utrenie în ritul bizantin
4. Canon euharistic – este Anaforaua liturgică, partea centrală din Sfânta Liturghie

Cardinalul (fr. cardinal, lat. cardinalis) este titlu din ierarhia „bisericii” catolice, purtat de înalții prelați care alcătuiesc
consiliul papei și dintre care se alege noul papă.

Cateheza (ngr. katíhisis, fr. catéchèse) înseamnă împărtăşirea și însușirea învăţăturii creştine prin procesul de
învăţare, o instruire religioasă prin întrebări și răspunsuri. Împlinind această poruncă dumnezeiască, Apostolii înșiși au
fost primii care au promovat-o. Prin cuvânt, toate au fost făcute de Dumnezeu. Tot prin cuvânt, propovăduit de Sfinţii
Apostoli şi transmis prin tradiţie episcopilor, preoţilor, se arată o misiune care are scopul de a împărtăşi învăţătura
creştină atât colectiv, cât şi individual.

Caterisirea (ngr. kathíresa) înseamnă luarea tuturor drepturilor de a sluji vreo lucrare sfințitoare a Bisericii și trecerea
vinovatului (clericului) în rândul mirenilor. De reținut e că harul nu i se ia niciunui cleric, ci doar i se interzice să-și
exercite dreptul de a-și folosi harul primit prin Sfânta Taină a Preoției.

Chinovitul (ngr. ϰοινοβιτης (ϰοινοβιόσης)) este călugărul - sau călugărița - dintr-o chinovie (mănăstire sau
comunitate monahală în care călugării - sau călugărițele - au viața organizată în comun).

Consiliul Mondial al „Bisericilor” (CMB) a fost înființat la 23 august 1948 și este de atunci organul central al
mișcării ecumeniste. Biserica Ortodoxă Română (BOR) a aderat la Consiliul Mondial al „Bisericilor” în anul 1961, dar
ar fi trebuit să refuze această aderare, deoarece CMB este o organizație de tip protestant, care promovează conceptul de
„unitate în diversitate” (specific doctrinei antihristice New Age) și militează pentru unirea creștinilor cu celelalte religii.
Biserica Ortodoxă este prezentată ca „una dintre biserici”. Dar pentru noi, una și singura este Biserica lui Hristos, pe care
o mărturisim în Simbolul de credință, și nu există mai multe.

Corectitudinea politică are la bază ideea că oamenii ar trebui să aibă grijă să nu se exprime sau să acționeze într-un fel
în care ar putea să ofenseze, excludă sau marginalizeze un anumit grup de oameni dezavantajați social sau discriminați.

Dipticele (gr. diptykhos sau diptycha - „plăci care se pliază”) erau două tăblițe cerate sau din pergament care se
puteau închide ca o carte. Utilizarea dipticelor în cultul creștin se generalizează în secolul al IV-lea.
Pomelnicele se mai numesc și diptice, dar dipticele pot avea un sens mai larg, putând fi și liste de nume folosite de
o Biserică autocefală pentru pomenirea întâistătătorilor din toate Bisericile autocefale din lume. Numele din diptice
sunt citite la Sfânta Liturghie de către diaconi (și uneori repetate de cor) doar la Sfânta Liturghie Arhierească slujită
de un patriarh sau întâistătător autocefal. Expresia „scrierea numelui unui episcop în diptice” înseamnă că Biserica
se consideră în comuniune cu acesta, iar îndepărtarea numelui unui episcop înseamnă ruperea comuniunii cu el. De

208
asemenea, dipticele episcopale îi pun pe episcopi în ordinea demnității lor de onoare în cadrul Bisericii.
Și mănăstirile au diptice, cu călugării care au viețuit și viețuiesc în acea mănăstire, după cum și cu stareții lor.

Dogma (fr. dogme, lat. dogma) este învățătura, teza fundamentală a unei religii, care nu poate fi supusă criticii,
considerată imuabilă și impusă ca adevăr incontestabil. Dogma ortodoxă este adevărul de credință cuprins în Sfânta
Scriptură și în Sfânta Tradiție; doctrina de credință formulată în mod sinodal, în care Biserica recunoaște conținutul
deplin și dezvoltarea ortodoxă a învățăturii apostolice, transmisă fie prin tradiția scrisă, fie prin cea orală. Dogma este
echivalentă cu „oros”, adică norma de credință sau definiția doctrinară, și se deosebește de „canon”, care are sensul unei
prescripții disciplinare sau reguli cultice.

Ecclesia (fr. ecclésia, gr. ekklesia) desemna (în Grecia Antică) adunarea poporului, organul suprem al democrației
antice; o denumire dată unei comunități creștine vechi, (mai târziu) o denumire a întregii biserici; parohie.

Eclesial se definește ca privitor la Biserică sau la cler, care aparține Bisericii sau clerului bisericesc.

Ectenia (gr. Εκτενής; sl. Ектения - Ektenija) este o secvență de scurte rugăciuni de cerere rostite de diacon sau
de preot în numele tuturor celor prezenți. După fiecare rugăciune, poporul prezent sau strana răspunde: „Doamne,
miluiește”, „Dă, Doamne” sau „Ție, Doamne”. Se mai poate întâlni (rar) cu denumirea de litanie. Fiecare ectenie se încheie
cu o doxologie de proslăvire a Sfintei Treimi, rostită de preot.

Ecumenismul (fr. oecuménique, lat. oecumenicus, gr. oikumenike) este o mișcare religioasă care urmărește adunarea
tuturor credinţelor, religiilor, confesiunilor, spiritualităţilor, aşa ziselor „biserici” şi a tuturor ereziilor blestemate, afurisite
şi anatemizate (pentru rătăcirile diavoleşti şi pierzătoare de mântuire) de Apostolii şi Sfinţii Bisericii din vremea lui
Hristos şi până astăzi. Sfântul Iustin Popovici ne spune că: „Ecumenismul este numele comun al pseudo-creştinismului, al
mincinoaselor «biserici» din Occident”. Ecumenismul este adunare, împăcare, conciliere şi reconciliere, unire şi unitate
împotriva şi în afara adevărului şi dreptăţii, împotriva Evangheliei şi Bisericii, împotriva Însuşi Mântuitorului Iisus
Hristos, Singurul Adevăr întrupat, venit în lume.

Euharistia provine din grecescul eucharistia, care înseamnă recunoştinţă sau mulţumire. Este folosit cuvântul
Euharistie întrucât înţelesul deplin al Ospăţului Domnului este acela de a da mulţumire lui Dumnezeu pentru toate
câte a făcut prin crearea, mântuirea şi sfinţirea lumii. Euharistia mai este numită şi Sfânta Împărtăşanie întrucât ne
aduce într-o împreună părtăşie cu Dumnezeu, cu fiecare dintre noi şi cu Poporul lui Dumnezeu din toate timpurile.
Creştinii ortodocşi înţeleg exclusiv Euharistia ca însăşi prezenţa lui Hristos. Ceea ce credinciosul primeşte când se
împărtășește este adevăratul Trup şi adevăratul Sânge al lui Iisus Hristos care sunt oferite Tatălui, în Numele lui Iisus, şi
sunt transfigurate (preschimbate) prin acţiunea şi pogorârea Duhului Sfânt în cadrul Sfintei Liturghii.
Pentru creștinii ortodocși Euharistia este:
• Taina Tainelor;
• adevăratul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, „vărsat pentru viaţa lumii” şi „dat spre mâncare
credincioşilor”;
• izvorul vieţii duhovniceşti;
• ceea ce ne aduce în comuniune cu Hristos;
• cea mai desăvârşită cale de a ne arăta iubirea pentru Dumnezeu, mulţumindu-I pentru toate câte a făcut pentru
noi;
• semnul real şi vizibil prin care suntem cu adevărat mădulare ale Trupului lui Hristos, Biserica.
209
Mișcarea ecumenică este contrară viziunii de revenire la dreapta credință mărturisită de cele șapte Sinoade Ecumenice
și este dictată de interesele politice pentru crearea unui guvern mondial. Ea dorește o unitate adogmatică, o unitate într-
un crez nou, potrivit pentru o Nouă Ordine Mondială, o religie sincretistă tolerantă, care să ajute la instituirea adorării
lui Lucifer, ca religie a noii ere.

Ereziile (gr. hairesis și lat. haeresis = opțiune, alegere) sunt „concepții” particulare fie despre Sfânta Treime, fie despre
dumnezeirea lui Iisus Hristos, sau despre firea Sa omenească, sau despre raportul dintre cele două firi în ipostasul Său
dumnezeiesc, și desemnează un sistem de gândire sau credințe contrare unui sistem dominant.
Termenul de „erezie” vine din grecescul αιρεσις, hairesis (de la αιρεομαι, haireomai, „a alege [ceva]”, „a opta [pentru
ceva]”), care înseamnă a face o alegere din tot, a se rupe de totalitate - de întregimea învățăturii celei drepte, și de trupul
Bisericii celei adevărate.

Excomunicarea (din lat. excommunicare, fr. excommunier) este acțiunea de a excomunica și rezultatul ei; excludere
temporară sau definitivă dintr-o comunitate religioasă (creștină, mozaică etc.) pentru abateri de la canoane sau dogme.

Ezoterismul (în greacă εσωτερικος = din interior) este un concept filosofic-religios prin care se desemnează cunoștințe
și învățături obținute prin percepția unor fenomene spirituale, accesibilă numai inițiaților, în opoziție cu cunoașterea
exoterică, accesibilă tuturor oamenilor.
„Un ezoterism este o învățătură ocultă, doctrină sau teorie, tehnică sau procedeu, de expresie simbolică, de ordin
metafizic, cu intenție inițiatică. Druidismul, Companionajul, alchimia sunt ezoterisme.” (Pierre Riffard, Dicționarul
esoterismului, București: 1998, 105.).

Francmasoneria (fr. franc-maçonnerie) sau, scurt, masoneria, este o organizaţie fraternă secretă, răspândită în lumea
întreagă, pretinzând a avea un scop filosofic şi umanitarist (perfecţionarea Omului, de exemplu). Membrii săi sunt uniţi
de idealuri comune, de natură atât morală cât şi metafizică, şi de credinţa într-o Fiinţă Supremă, cel mai adesea numită,
general, „Marele Arhitect”.
A apărut în Anglia în sec. XVII, în Franța în sec. XVIII și s-a răspândit în Europa și America. Azi e organizată în loje,
cu principii și tradiții oculte, și are ca embleme Triunghiul echilateral, Echerul, Compasul, Steaua, Pecetea lui Solomon,
Spada strălucitoare, Ciocanul, Dalta ș.a., cu conotații tainice. În România a apărut în sec. XVIII, dar a fost interzisă de
mai multe ori. A reînceput să activeze în 1990, având în prezent ca principale loje: Marele Orient al Franței, Marele
Orient al Italiei și Americano-Canadiană.

Gheena (sl. geena) reprezintă iadul sau infernul.

Globalizare s. f. Acțiunea de a globaliza; fenomen de transformare a lumii într-o unitate, care se manifestă la scara
întregului glob prin mijloace specifice.

Harisma (gr. harisma, lat. charismata) este, în primul rând, un dar de la Dumnezeu, care, prin felul în care se
manifestă, poate să aibă lucrări diferite: darul celibatului (I Corinteni 7, 7), ajutor într-o situaţie specială (II Corinteni
1, 11), darul împărtăşit de Dumnezeu prin Apostol celor din Roma (Romani 1, 11; 11, 29), un dar special spre zidirea şi
întărirea unei comunităţi (I Corinteni 12-14), darul dat de Dumnezeu omului (I Petru 4, 10). Harisma se poate referi și
la harul special al preoţiei (I Timotei 4, 14 şi II Timotei 1, 6).

210
Hirotonirea sau hirotonia (gr. cheirotonia/cheirothesia – „a întinde mâna”) este slujba prin care se dă sau se transmite
Taina sau slujirea preoţiei. Hirotonia se oficiază prin întinderea sau punerea mâinilor episcopului pe capul candidatului
la preoţie, invocând şi transmiţând puterea Duhului Sfânt asupra lui. La început, întinderea mâinilor mai însemna
şi „votare” sau „alegere”, căci candidaţii pentru preoţie se alegeau prin votare sau ridicare de mâini, alegere care era
confirmată de episcop tot prin întinderea sau punerea mâinilor, adică prin actul sfinţirii. Termenul de hirotonie indică
deci slujba Tainei consacrării clericilor, cunoscută şi sub denumirea de hirotonire sau hirotonisire. Prin hirotonie se face
consacrarea candidaţilor pentru treptele clerului superior şi anume sfinţirea în treptele de diacon, preot şi arhiereu sau
episcop.

Iconomia (gr. oikonomia, lat. dispensation = plan, providență, administrare) este o noțiune teologică și bisericească,
care circulă cu mai multe sensuri:
Iconomia – planul lui Dumnezeu cu privire la destinul creației și omului.
Iconomia – doctrina despre manifestarea iubirii lui Dumnezeu în lume, complementar cu teologia care s-ar referi în
acest caz la viața intra-trinitară.
Iconomia – una din modalitățile principale (a se vedea și: Acrivie) pe care Biserica le folosește în aplicarea normelor
canonice, care constă într-o atitudine pastorală, de condescendenţă şi de compasiune.
Patriarhul Fotie (820—891) consideră iconomia ca fiind în consens cu spiritul Ortodoxiei, mai ales pentru raţiuni
de circumstanţă şi în cazuri concrete, personale, în care este în joc nu numai binele general al Bisericii, ci şi mântuirea
individului.

Isihia (gr. hesykhia), în chip vădit, este fuga de cele sensibile şi apropierea de cele inteligibile şi, de aceea, înseamnă
apropiere de Dumnezeu. „Iată, m-aş îndepărta fugind şi m-aş sălăşlui în pustiu”. Este starea de liniște, pace, tihnă, de
contemplație, de extaz, de iluminare.

Miridele (cuvânt ce provine din limba greacă, de la un verb însemnând „a împărți, a distribui, a diviza”) sunt părticele
mărunte de pâine, pe care preotul le scoate din prescurile folosite la Proscomidie (fără cea din care s-a scos Sfântul
Agneț) și așezate pe disc, alături de Sfântul Agneț. Fiecare dintre bucățile mici pe care preotul, când proscomidește, le
scoate cu copia din prescură (în formă de triunghi) și pe care le așează pe disc în jurul agnețului, sunt pentru pomenirea
Maicii Domnului (1 miridă), a sfinților (9 miride), a episcopului locului (1 miridă), a conducătorilor statului și a armatei
țării (1 miridă) și a ctitorilor (1 miridă), firimiturile mici fiind pentru pomenirea viilor și a morților ale caror nume sunt
scrise pe pomelnicele aduse de creștini.

Neptic înseamnă trezvitor. Prin „Părinții neptici” înțelegem, cel mai desea, pe Părinții filocalici, adică, Părinții ale
cărori cuvinte și experiențe duhovnicești le regăsim în Filocalii. Dar termenul nu se referă numai la ei. În sens larg, se
referă la acei Părinți îmbunătățiți (de demult și de astăzi) care au ajuns la starea de trezvie (permanenta stare de veghe)
după o perioadă lungă de pocăință. Termenul îl găsim în Noul Testament, în prima Epistolă Sobornicească a Sfântului
Apostol Petru, capitolul 5, versetul 8, unde citim: „Fiţi treji (nipsate, în limba greacă), privegheaţi. Potrivnicul vostru,
diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”.

Noua Ordine Mondială (NOM) este planul pe care francmasoneria vrea să-l realizeze pe această planetă. Acest
plan prevede crearea Statului Planetar Unic condus de un Guvern Unic, având o armată unică, o monedă unică şi un
conducător unic cu puteri depline – desigur, aţi recunoscut Antihristul.

211
Ocultismul (fr. occulte) reprezintă ansamblul doctrinelor esotericești, al practicilor magice care au ca obiect fenomene
tainice, supranaturale, inaccesibile cunoașterii obișnuite.

Papistaș (magh. pápista) este o persoană de religie catolică.

Prezbiterul (ngr.presbytos, fr.presbytère) este folosit, în general, pentru a-i indica pe toţi slujitorii hirotoniţi, indiferent
de treapta pe care aceştia o ocupă în ierarhie, termen ce va intra definitiv în vocabularul terminologiei bisericeşti şi
teologice: episcop, preot, diacon și prezbiter în sensul de bătrân înțelept.

Proscomidia (gr. Προσκομιδή, de la verbul προσκομίζω= a aduce, a pune înainte, a oferi) este ritualul sau rânduiala
introductivă a Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii, care constă în pregătirea și binecuvântarea (afierosirea) Cinstitelor
Daruri, adică a materiei (pâinea și vinul) jertfei liturgice.
Proscomidia este prima parte a Sfintei Liturghii. În Liturghier, ea are forma și întinderea unei adevărate slujbe aparte,
cu un titlu propriu, cu o formulă de binecuvântare la început și cu una de încheiere.
Spre deosebire de celelalte părți ale Liturghiei, Proscomidia se săvârșește numai de către preot (împreună cu diaconul,
dacă există), fără participarea credincioșilor (a cântăreților) și fără ca aceștia să audă sau să vadă ceva din ea. Rânduiala
tainică a Proscomidiei constă în afierosirea tipologică a Darurilor euharistice, Agnețul (agnos-miel) fiind tăiat din
prescură, împreună cu miridele Născătoarei de Dumnezeu, ale celor nouă cete de sfinți, ale celor pentru episcopul
locului, pentru conducătorii și armata țării și pentru ctitorii sfântului locaș și ale credicioșilor vii și morți. După tăierea
Agnețului (mirida pătrată ICXC NI KA – Iisus Hristos învinge), el este străpuns cu copia (cuțitașul consacrat anume
pentru Proscomidie), rostindu-se cuvintele: „Junghie-Se Mielul lui Dumnezeu pentru viața și mântuirea lumii”. Apoi se
toarnă vin și apă în Potir, rostindu-se: „Și unul dintre ostași cu sulița în coasta Sa a împuns, și îndată a ieșit sânge și apă.
Și cel ce a văzut a mărturisit și adevărată este mărturisirea lui”.

Sacerdotal (fr. sacerdotal, lat. sacerdotalis) înseamnă preoțesc, sacru, solemn.

Schisma (fr. schisme, lat.schisma) este sciziune în sânul Bisericii, separarea formală a unui grup de credincioși de
comunitatea religioasă căreia îi aparține, în urma refuzului de a se supune conducerii oficiale.

Marea Schismă din 1054 este un eveniment ce a împărțit creștinismul în două mari ramuri, vestică (catolică) și estică
(ortodoxă).
Principalele cauze rezidă în disputele asupra autorității papale și inserării clauzei Filioque în Crezul de la Niceea, deși
au existat și cauze mai mult sau mai puțin minore, cum ar fi disputele legate de jurisdicția asupra anumitor regiuni, sau
de alte practici liturgice.
„Se numesc schismatici cei care se deosebesc de Biserica Sobornicească, nu prin dogme ale credinței, ci prin anumite
chestiuni bisericești și ușor de tămăduit” (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Sacrament (fr. sacrement, lat. sacramentum) este numele dat în religia catolică fiecăreia dintre cele șapte taine
bisericești.

Satanismul este un cult consacrat lui Satana și răului.

Scolastic ( fr. scolastique, lat. scholasticus) - Curent filosofic dominant în Evul Mediu în Europa Occidentală creștină,
care îmbina dogmele religioase cu tradiția mistică și intuitivă a filosofiei patristice, iar mai târziu cu aristotelismul;

212
mod de gândire și de activitate intelectuală formalistă, pedantă, ruptă de viață, de experiență; nume dat învățământului
(filozofic) din țările Europei medievale dominate de catolicism.

Secularismul (< fr., lat.) este tendința specifică epocii moderne și a actualei configurații politice europene de a
considera viața umană în afara implicațiilor religioase.

Sinaxa (fr. synaxe, ngr. sínaxis) este denumirea dată adunărilor primilor creștini.

Sincretismul (fr. syncrétisme) este amestecul de doctrine filozofice și religii diferite și contradictorii, care au fost
reunite în mod forțat (ignorându-se deosebirile dintre ele).

Sincretismul religios este concepția potrivit căreia toate religiile posedă același adevăr în străfundul lor ezoteric și
sunt în mod egal valide ca mijloc de mântuire.

Sinergia (fr. synergie, gr. sinerghia) poate fi definită și ca răspunsul credinciosului la chemarea Sfântului Duh; o
cooperare tainică și liberă între harul lui Dumnezeu și voința omului în vederea mântuirii.

Sinoadele Ecumenice sunt sinoade episcopale extraordinare, care iau decizii, în primul rând, în privința formulărilor
dogmatice, în special atunci când Biserica se confruntă cu erezii. În al doilea rând, ele se pot ocupa cu stabilirea unor
norme canonice care reglementează modul de administrare al Bisericii.
Sinoadele Ecumenice, recunoscute de Biserica Ortodoxă, sunt în număr de șapte: Sinodul I de la Niceea (325 d. Hr.),
II Constantinopol (381), III Efes (431), IV Calcedon (451), V Constantinopol (553), VI Constantinopol (680) și VII
Niceea (787).

Sinodul adevărat (în așteptare) este un Sinod întrunit după tradiția de veacuri a Bisericii Ortodoxe, care recunoaște
celelalte Sinoade Ecumenice, întărește învățătura de credință și osândește panerezia ecumenismului. La acesta trebuie
să participe episcopi, preoți, monahi, mireni și nu doar câțiva episcopi care să voteze în numele întregului popor
dreptcredincios, așa cum s-a întâmplat în Creta.
Sionismul (fr. sionisme) provenea de la Muntele Sion, nucleul așezării davidice în Ierusalim – este mișcarea de
emancipare națională a evreilor cu scopul readunării lor din împrăștiere (în ebraică galut) și revenirii în țara strămoșească,
în Țara Israel (în ebraică Ereț Israel), pentru restabilirea unei vieți evreiești independente și, în continuare, re-crearea și
consolidarea unui stat evreiesc. Ulterior, mișcare politică și religioasă apărută în țările europene la sfârșitul sec. XIX, la
baza căreia stă ideea întemeierii unui stat evreiesc pe teritoriul Palestinei.

Stiliştii (fr. styliste) sunt o comunitate religioasă minoritară, separată sau ruptă din corpul Bisericii noastre prin
neacceptarea reformei calendarului realizată de Patriarhia Română în 1924. Ea a apărut şi s-a structurat până astăzi
ca o mişcare rigoristă, cu un impact şi o răspândire mult mai mare în Moldova. Fiind greşit informaţi şi manipulaţi,
credincioşii stilişti se cred în chip fals adevăraţii credincioşi ortodocşi, în realitate, atât ierarhii lor, cât şi ei înşişi aflându-
se în schismă şi neascultare faţă de Sfânta noastră Biserică.
Calendarul iulian, adoptat de întreaga creştinătate la începuturi, rămăsese în urmă faţă de calendarul solar. În anul
1582, Papa Grigorie al XIII-lea l-a îndreptat, pe baza duratei anului tropic, de 365 de zile, 5 ore, 48 de minute şi 46
de secunde. Acest calendar s-a numit gregorian. Ţara noastră a adoptat acest calendar în 1919, iar Biserica Ortodoxă
Română în 1924.

213
Succesiunea apostolică constă în transmiterea harului preoției pe care l-au primit de la Duhul Sfânt la Cincizecime,
dar și în transmiterea puterii acestei stări harice de a continua lucrarea Sfinților Apostoli și a Mântuitorului, lucrarea
sfințitoare, cea de propovăduire și cea de cârmuire pastorală.

Trezvia (gr. nepsis) este o stare sufletească de trezie, de limpezime, de vioiciune, de agerime, de curățenie sufletească,
de neprihănire, de cumpătare, de veghe (comparată cu starea pe care o are omul când nu doarme, starea de priveghere),
o stare de atenție și de luare aminte a minții la mișcările sufletului și ale gândurilor.
Conceptul de trezvie în ascetica și mistica ortodoxă apare cel mai pregnant la Părinții filocalici, care și sunt supranumiți
„Părinții neptici”.

Umanísmul este o doctrină care are în centru omul, bunăstarea și demnitatea lui, încrederea în rațiunea umană.

Uniația (cf. fr. uniatisme, it. uniatismo) este formula folosită de „biserica” romano-catolică, după marea schismă din
1054, pentru reunirea altor confesiuni cu ea, pe baza anumitor concesii dogmatice și a unei autonomii față de Vatican.

Vohodul Mare, ca termen, atât în limba greacă (eisodos) cât și în limba slavonă (vohod sau vŭchodŭ), desemnează
„acțiunea de a intra”. Ritualul central al Vohodului Mare îl constituie procesiunea cu darurile de pâine și vin care începe
de la proscomidiar, continuă prin biserică și se încheie cu așezarea darurilor pe Sfânta Masă. Acest ritual dă sensul
întregii părți a Liturghiei cunoscută și sub denumirea de Intrarea Mare, ca actualizare a luării pâinii și vinului de către
Mântuitorul Hristos la Cina cea de Taină.
Această parte închipuie – după unii liturgiști – ultimul drum făcut de Domnul înainte de Pătimirile și moartea Sa,
din Betania în Ierusalim, intrarea Sa triumfală în Cetatea Sfântă, unde trebuia să Se jertfească. După alte păreri, acest
moment semnifică alaiul funebru de la răstginirea și îngroparea Domnului, adică transportarea Sfântului Său Trup de la
locul răstignirii (Golgota) la locul unde era săpat mormântul.

Zelotism (fr. zélotisme) semnifică mișcarea naționalistă extremistă printre evrei, în antichitate, ai cărei adepți se
entuziasmau pentru legea lui Moise și evitau contactul cu cei de alt neam. Termenul se definește ca un exces de zel în
problemele religioase (fanatism religios) şi, în ceea ce priveşte credinţa creştină, zelotiști au existat în toate timpurile.
Aceștia erau creştini izolaţi, care, demonstrând exces de zel pentru păstrarea credinţei creştine, mergeau către extreme.

Zodiác - zonă circulară a sferei cerești în care se află cele douăsprezece constelații corespunzătoare lunilor anului și
prin fața cărora trece diurnul aparent al Soarelui în cursul unui an. Semnele zodiacului - figurile simbolice ale zodiilor
reprezentând cele douăsprezece constelații.

214
Surse bibliografice
• Sfânta Scriptură;
• Pidalionul;
• Patericul Egiptean;
• „Predici la sărbători împărătești și cuvântări de laudă la sfinți” - Sfântul Ioan Gură de Aur;
• „De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos” - Sfântul Nectarie de Eghina;
• „Calea spre mântuire” - Sfântul Teofan Zăvorâtul;
• „Rânduielile vieții monahale” - Sfântul Teofan Zăvoratul;
• „Mici îndemnuri de mărturisire a credinței ortodoxe ale sfinților, marilor duhovnici și teologi”;
• „Despre Dumnezeiasca Împărtășanie cu Preacuratele lui Hristos Taine” - Sfântul Nicodim Aghioritul - Neofit
Kavsokalivitul (http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/sf_nicodim_aghioritul-deasa_impartasire.htm);
• „Închinarea și slujirea în Duh și Adevăr” - Pr. Prof. Dumitru Stăniloae;
• „Biserica Ortodoxă și ecumenismul” - Sfântul Iustin Popovici;
• „Dogmatica Bisericii Ortodoxe” , vol 1 - Sfântul Iustin Popovici;
• „Biserica și statul” - Sfântul Iustin Popovici;
• „Ortodoxia și ecumenismul” - Arhim. Serafim Alexiev, Arhim. Serghie Jazadjiev;
• „Ecumenismul fără mască” - Arhim. Haralambie D. Vasilopoulos;
• „Dogmatica Empirică”, vol. 1 - Mitropolit Ierotheos de Nafpaktos;
• „Drept învățând cuvântul adevărului” - Mitropolitul Serafim de Pireu;
• „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!” - Episcopul Longhin;
• „Interviu pe tema nepomenitorilor, a acriviei și iconomiei” - Pr. Theodor Zisis;
• „Biserica şi noile erezii” - Pr. Justin Pârvu;
• „Călăuză în credința ortodoxă” - Arhim. Cleopa Ilie;
• „Cele două extreme ecumenismul și stilismul” - Arhim. Epifanie Teodoropoulos;
• „Euharistia - Taina Împărăției” - Alexandre Schmemann;
• „Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine” - diac. Ioan I. Ică jr;
• „Liturghia Ortodoxă, Istorie și actualitate” - Ierom. Petru Pruteanu;
• „Zeul toleranței și descreștinarea creștinismului” - Editura Christiana;
• „Sfântul și Marele Sinod ” (Creta, 2016) Între providență și eșec - carte document, Astradrom Oradea, 2016;
• „Globalizare si universalitate” - Georgios I. Mantzaridis;
• „Asceză și îndumnezeire” - Arhimandritul Gheorghios Kapsanis
• Revista „Studii Teologice”, 1953;
• Mihaisilviuchirila.blogspot.ro;
• Crestinortodox.ro;
• Doxologia.ro;
• Teologie.net;
• Basilica.ro.
• https://ortodoxiacatholica.wordpress.com
• http://ziarullumina.ro/globalizarea-simbolul-contemporaneitatii-52953.html
• https://searchnewsglobal.wordpress.com/2014/01/14/ecumenismul-sau-globalizarea-in-plan-religios-pasul-decisiv-
catre-religia-masonica-planetara-2/
• http://zona4.arhiva-ortodoxa.info/0.upload/carti/jpeg/Hotararea%20Sf%20Sinod%201937/Hotararea%20Sf%20
Sinod%20din%201937%20%20impotriva%20masoneriei.pdf
• https://dexonline.ro, https://orthodoxwiki.org.

217