Sunteți pe pagina 1din 4

Cultura urbană și presa alternativă din Timișoara.

 Cazul Radio Campus 

Concept ambiguu, multidimensional și plurivalent, cultura constituie un sistem de practici discursive și 
acționale, specifice și stabile, de natură socială, actualizate în manifestări individuale și grupale. Cultura 
dominantă  într‐o  societate  este  însoțită  de  numeroase  subculturi  și  contraculturi.  Subcultura  se 
definește  ca  o  realitate  dinamică,  eterogenă,  complexă,  strâns  legată  de  condiții  sociale  și  istorice 
concrete. O subcultură propune un ansamblu de simboluri, norme, valori şi moduri de viaţă diferite de 
cele ale  culturii dominante într‐o societate, dar nu împotriva acestora, ci asociate sau  complementare 
lor.  Spre  deosebire  de  subculturi,  o  contracultură  se  manifestă  în  opoziţie  cu  cultura  dominantă  în 
societate.  Adepţii  unei  contraculturi  resping  unele  sau  majoritatea  standardelor  şi  modelelor 
comportamentale ale societăţii înglobante, dar nu resping toate normele şi valorile culturii dominante. 
 
Într‐o  definiție  extrem  de  restrictivă,  cultura  urbană  semnifică  subculturile  și  contraculturile  tinerești, 
care  promovează  mesaje  subversive  anti‐sistem,  un  stil  de  viață  rebel,  hedonist,  nonconformist,  anti‐
consumerist,  bazat  pe  autenticitate,  spontaneitate,  solidaritate,  ecologism,  cosmopolitism,  participare, 
autonomie morală, valori post‐materiale. 

Cultura  urbană  apare  ca o  subcultură  a  tinerilor  din  cartierele  sărace  și  se  dezvoltă  ulterior  sub  forma 
contraculturii anti‐sistem, pe fondul anomiei și alienării sociale din țările dezvoltate, având, la origine un 
caracter  marcat  de  clasă  și  o  ideologie  de  stânga  progresist‐contestatară.  Este  o  contrareacție  de  tip 
subteran  (underground)  atât  la  cultura  oficială,  dificilă,  chiar  inaccesibilă,  cât  și  la  cultura  de  masă, 
populară, excesiv de accesibilă, cultivând divertismentul facil, consumerismul și kitsch‐ul.  

Subcultură a tinerilor marginalizați, excluși promovează nu doar o distanțare față de cultura mainstream, 
ci  și  un  efort  de  recuperare  a  unor  teme  culturale,  cultura  urbană,  preia  /  recuperează  polemic,  ludic 
teme,  motive,  elemente  din  cultura  populară,  din  cultura  înaltă,  din  folclor  chiar.  Cultura  urbană 
reunește grupări eterogene și nu de puține ori conflictuale, cu afilieri diverse, dar care întrețin contacte 
și un dialog cu accente, când calme, când violente. Haotică, anarhică, dinamică expresie a unei anomii 
sociale și a unei diferențieri  

Cultura urbană exprimă revolta, deviantă, chiar delincventă, împotriva conformismului social, împotriva 
societății de masă, împotriva civilizației consumeriste. Funcție de inovare, dar și, indirect, de confirmare. 
Cultura urbană denunță dogmele și ortodoxiile culturale, se distanțează polemic, critic sau ludic atât de 
cultura oficială, cât și de cultura populară (underground vs mainstream)ț 

Artiștii urbani apelează la bricolaj ca instrument creativ – aceștia preiau și recombină diverse elemente. 
Distincția  dintre  producători  și  consumatori  de  cultură  se  estompează  –  prosumatori  (Toffler).  Arta 
urbană  e  caracterizată  de  o  anumită  doză  de  diletantism,  artiștii  sunt,  adesea,  autodidacți  entuziaști. 
Cultura  urbană  se  opune  (se  poziționează  critic)  atât  culturii  populare,  de  consum,  de  masă,  cât  și 
culturii înalte, de elită, deconectată de la adevăratele probleme, se raportează polemic sau ludic la alte 
forme culturale. Chiar dacă nu e scutită de confuzii, excese și histrionisme, cultura urbană constituie un 
filon important de inovare culturală și de reformă socială. 

 
Originea culturii urbane provine din mișcarea hippie (flower‐power), o subcultură a tineretului american, 
de la mijlocul anilor ’60 și care s‐a extins ulterior la nivel planetar. Termenul hippie e derivat din hipster, 
o  subcultură  a  fanilor  de  jazz  din  anii  ’40  din  SUA.  Membrii  mișcării  au  creat  o  contracultură    a 
protestului, pacifistă, hedonistă, anti‐materialistă, înființând comunități proprii, în care practicau un stil 
de  viață  bazat  pe  stări  alterate  ale  conștiinței,  promiscuitate  sexuală,  muzică  folk  psihedelică, 
îmbrăcăminte multicoloră, consum de droguri (marijuana, LSD, ciuperci halucinogene etc.), întoarcerea 
la natură, solidaritate, elemente religioase asiatice (hinduiste, șamanice etc.). 

După ce contracultura hippie a intrat în mainstream și a devenit tot mai comercială și contestată, locul a 
fost  ocupat  de  alte  mișcări  contraculturale.  Punk  rock‐ul  –  un  gen  de  muzică  anti‐establishment 
(împotriva autorităţii instituţionalizate, împotriva convenţiilor societăţii) care a început la mijlocul anilor 
'70 în Statele Unite, Marea Britanie şi Australia a fost expresia unei rebeliuni juvenile. Trupele punk au 
creat  o  muzică  scurtă,  rapidă  şi  dură,  cu  instrumentaţie  minimă  şi  versuri  de  multe  ori  politice  sau 
nihiliste. Subcultura punk, asociată muzicii, se caracterizează prin rebeliune juvenilă, haine specifice, o 
varietate de ideologii anti‐autoritariene şi prin atitudine DIY („do it yourself”). Artiștii punk au respins nu 
doar  rock‐ul  mainstream  şi  cultura  asociată  acestuia,  ci  şi  pe  cei  mai  importanţi  predecesori,  dar  au 
interpretat  rock‐and‐roll‐ul  așa  cum  l‐au  înțeles,  ca  o  versiune  de  cartier,  dar  și  ca  o  muzică  sălbatică, 
avidă de libertate și plină de rebeliune. Punkul era „rock and roll făcut de oameni nu foarte talentaţi ca 
muzicieni, dar care totuşi simţeau nevoia să se exprime prin muzică”, conform scriitorului underground 
John Holmstrom, fondatorul revistei Punk. 

Versurile punk sunt caracterizate de franchețe, comentând deseori pe teme politice și sociale: șomajul, 
rasismul, relațiile interumane și alte aspecte ale vieții urbane. De‐a lungul anilor '80, forme de punk rock 
au apărut pe scene din întreaga lume, de multe ori refuzând succesul comercial şi asocierea cu cultura 
mainstream. În anii '80, frizurile extreme, excentrice, tatuajele şi piercingurile au devenit comune printre 
muzicienii  şi  fanii  punk.  Până  la  sfârşitul  secolului  XX,  moştenirea  lăsată  de  punk  rock  a  dus  la 
dezvoltarea mişcării rockului alternativ. 

În  Timișoara,  prima  grupare  consistentă  de  punk  a  apărut,  la  sfârşitul  anilor  ’80  în  zona  Tipografilor. 
Membrii acesteia se întâlneau prin garaje sau beciuri şi tot ei sunt primii care au încercat să cânte punk, 
dar  fără  prea  mare  success  datorită  preţului  ridicat  al  amplificatoarelor.  După  revoluţie,  gruparea  a 
înfiinţat „Mişcarea Underground din Timişoara”(UGTM). Aceştia au reuşit legalizarea mişcării la primărie 
ca societate culturală nonprofit, cu carnete de membru cu personalitate juridică sau statut intern! Prima 
trupă punk din România este Haos, înființată în Timișoara, 1990. În Banat, muzica punk a intrat pe filieră 
sârbă (iugoslavă). Între timp, există numeroase trupe de punk, hardcore și rock alternativ în Timișoara. 

Cultura  hip‐hop,  cu  origini  afro‐jamaicane,  a  început  în  cartierul  Bronx  din  New  York,  printre  tinerii 
neagri şi latino, la începutul anilor ‘70. Cele patru elemente principale ale culturii hip‐hop sunt Mc‐ing 
(Rap),  Dj‐ing,  graffiti  şi  breakdance.  La  acestea  se  poate  adăuga  beatboxing‐ul  (tehnică  de  percuție 
vocală) ca al cincilea element de hip‐hop. După 1990, a existat o detentă uriașă a muzicii rap și a culturii 
hip‐hop şi de atunci s‐a răspândit pe tot globul, s‐a diversificat, a generat hibrizi muzicali cu muzica jazz 
și rock (în special hard‐core), dar și cu electro. Muzica rap folosește sample‐uri (fragmente) din diverse 

 
piese  musicale  sau  discursuri,  care  sunt  combinate  de  Dj  (mashup,  fusion,  (re‐)mix,  crossover),  pe  un 
ritm  alert  (beat),  prin  utilizarea  platanelor  și  a  unui  mixer  (turntablism)  și  realizarea  unor  scratch‐uri. 
Tehnica  vocală  (MC‐ing)  se  bazează  pe  declamarea  unor  versuri  și  nu  pe  interpretare  muzicală. 
Contracultură  a  protestului,  hip‐hop‐ul  a  cucerit  și  tineri  din  zone  sociale  favorizate,  dar  receptivi  la 
mesajul radical, care denunță inegalitățile și injustiția socială, al versurilor și la stilul de viață energic al 
rapper‐ilor.  O  altă  componentă  a  contraculturii  hip‐hop  este  graffiti‐ul,  ca  mijloc  de  expresie  artistică.            
În România fenomenul graffiti a apărut în jurul anului 2000, cu tag‐uri (semnături) și lucrări în cele mai 
diverse locuri: pereţii clădirilor, pe poduri, pe garduri etc. Spray‐ul cu vopsea şi marker‐ele permanente 
sunt  folosite  foarte  des,  iar  structura  lucrărilor  este  uneori  influenţată  de  executarea  lor  rapidă.  În 
încercarea  de  a  reduce  vandalismul,  unele  oraşe  au  desemnat  ziduri  sau  zone  exclusiv  pentru  folosul 
artiştilor  de  graffiti.  În  România,  hip‐hop‐ul  a  intrat  prin  MTV,  prima  mișcare  autohtonă  solidă  fiind 
Sindicatul RAN‐S (Răcnetul Agoniei Naționale – Sindicat), care grupa mai multe trupe de rap, DJ și MC. În 
Timișoara sunt câțiva DJ de certă valoare: K‐lu, DJ Limun, AlphaBite etc. 

Muzica  electronică  (electro)  este  un  termen  general  pentru  orice  muzică  produsă  cu  instrumente 
electronice cum ar fi sintetizatoarele sau computerele. De regulă, termenul este folosit pentru muzica ce 
se  caracterizează  printr‐o  diversitate  extremă  de  sonorități  și  ritmuri  electronice.  Muzica  electro  are 
originea  în  Anglia,    și  se  bazează  pe  forme  ritmice  complexe  ale  muzicii  de  dans.  De  obicei,  fiecare 
melodie  este  complet  instrumentală,  axându‐se  pe  ornamentaţii  de  tobe  rapide  şi  linii  de  bas.  Muzica 
electro  a  cunoscut  o  dezvoltare  impetuoasă  în  toată  lumea,  la  ora  actual  existând  sute  de  genuri  și 
subgenuri.  La  Timișoara  a  avut  loc  primul  concert  dedicat  muzicii  electronice  din  Romania,  în  16 
decembrie  1992,  la  Teatrul  German  de  Stat,  organizat  de  Adrian  Budrițan  aka  Future  Groove  si  Cristi 
Sugar.    Printre  pionierii  muzicii  electro  din  România,  se  numără  grupările  timișorene  Anonim  TM  și 
Brigada  Artistică  Urbană  –  BAU.  Unul  dintre  cele  mai  importante  festivaluri  de  muzică  electro  din 
românia este TMBase a cărui primă ediție a avut loc în anul 1998, la sala Lira. 

Tot de contracultură țin și sporturile urbane stradale precum breakdance, Parkour și skateboard‐ing.  

Similar cu modul în care contracultura se opune culturii dominante (sau, cel puțin, o modulează, ca în 
cazul  subculturii),  presa  alternativă  se  opune  formulelor  mass‐media  de  tip  mainstream,  presei 
comerciale. Presa alternativă respinge valorile dominante, deturnează publicitatea, susține schimbarea 
socială și reevaluarea critică a ideilor general acceptate. Presa alternativă (underground) este o presă de 
nișă,  necomercială,  cu  o  apariție  neregulată  și  distribuită,  de  regulă,  gratuit.  A  apărut  și  a  proliferat  în 
Occident și în SUA, începând cu anii ‘60. Mass‐media de tip comunitar pot fi considerate ca aparținând 
presei alternative, întrucât reprezintă grupuri marginalizate, care nu sunt suficient reprezentate în presa 
comercială și care au  propriile subculturi. Un exemplu este presa studențească: publicația Tibiscus, pe 
care am coordonat‐o, a cuprins secțiuni și pagini tematice dedicate culturii urbane. Alt ex. În iunie 2006, 
apărea la Timișoara revista de cultură urbană HolyWorld. Spre deosebire de presa comercială, articolele 
sunt, adesea, militante, subiective, constând dintr‐un amestec de informație și opinie. Presa alternativă 
contribuie la pluralismul media, dar necesită modalități diferite de finanțare, nefiind viabilă din punct de 
vedere economic (comercial).  

 
În România, cultura urbană și presa alternativă sunt fenomene de aculturație, preluări mai mult sau mai 
puțin  mimetice  din  Occident,  cu  un  important  decalaj  temporal  2‐3  decenii  (inclusiv  prin  deturnare 
ideologică).  Ex.  diferența  dintre  festivalul  Woodstock  și  Cenaclul  Flacăra.  Timișoara,  prin  poziționare 
geografică  și  prin  tradiția  culturală,  a  fost  mai  receptivă  la  aceste  influențe.  Cultura  urbană  are  și 
semnificația unei dorințe a tinerilor de occidentalizare și a respingerii modelelor dominante, a tradiției 
(dar  care,  totuși,  este  recuperată  în  diverse  chei).  Cultura  urbană  respinge  showbiz‐ul,  dar  este, 
actualmente, în mod paradoxal, poate, exploatată comercial. 

Posturi de radio pirat, în FM, au migrat în online. Deși majoritatea transmiteau manele, câteva, mai ales 
în  București  și  în  orașele  mari  din  România.    De  altfel,  presa  alternativă,  oricum  mult  mai  precară 
financiar  decât  presa  comercială/publică,  a  migrat  (aproape)  integral  în  online.  În  mediul  online, 
proliferează grupări diverse care se revendică de la cultura urbană. 

Radio  Campus  Timişoara  care,  la  începerea  emisiei,  a  fost  confundat  cu  un  post  de  radio pirat,    emite 
non‐stop, pe frecvența de 100 MHz, din zona Complexului Studențesc și este, mai bine zis a fost, singurul 
post  de  radio  studențesc  în  FM  din  Timișoara  și  din  Vestul  țării.  Titularul  licenței  audiovizuale  Radio 
Campus  nr.  647,  eliberată  de  Consiliul  Național  al  Audiovizualului  în  data  de  19.01.2005,  este 
Universității  „Tibiscus”  din  Timișoara.  Radio  Campus  100  FM  este  un  post  comunitar,  de  nișă 
(narrowcasting).  Echipa  Radio  Campus  era  formată  din  studenți  de  la  Facultatea  de  Jurnalism,  
Comunicare și Limbi Moderne a Universității „Tibiscus” din Timișoara, dar și de la alte universități. 
 
Radio  Campus  a  promovat  de  la  bun  început  (septembrie  2006),  cultura  urbană  sub  diverse  forme: 
emisiuni  tematice  (Urban!),  artiști  invitați  în  studio,  atât  în  calitate  de  interlocutori,  cât  și  ca  DJ/MC, 
interviuri înregistrate, știri și informații de profil. 

În  2007  şi  2008,  Radio  Campus  Timişoara,  către  în  parteneriat  cu  Universitatea  „Tibiscus”,  cu  sprijinul 
Consiliului Local şi al Primăriei Timişoara, a organizat taberele de jurnalism radio „Tineri pentru Tineri” şi 
„Atelier FM”, la care au luat parte câte 20 de studenţi ai tuturor instituţiilor de învăţământ superior din 
Timişoara, care au realizat câte cinci emisiuni radio, care au fost difuzate  de  Radio Campus în grila de 
toamnă.  Linia  muzicală  a  postului  se  înscrie  în  categoria underground/fusion/crossover și  se 
concretizează într‐un  playlist  eclectic,  de  la  jazz  și  funk  la  rap  și  alternativ.  Radio  Campus  promovează 
trupele locale, care se încadrează în formatul de post. 

Radio Campus a fost un post deschis, în permanentă căutare de talente latente, de tineri care au ceva de 
spus, dar la care au colaborat și cu o serie de Dj timișoreni cunoscuți: DJ Kuky , DJ Limun, George Allen, 
 Yoyo, precum și cu grupările  AnonimTM  și Music without Borders. 

Grila  de  programe  a  fost  concepută  pentru  studenţi,  formatul  de  post  fiind  unul  mixt  –  Urban 
Contemporany, cu diverse influenţe. Acesta combina muzica necomercială şi divertismentul de calitate 
cu  informaţiile  şi  comentariile  despre  comunitatea  academică  timişoreană.  Proximitatea  constituia 
principalul avantaj competitiv, prin urmare acesta este prezent în ambele categorii de bază – muzică şi 
ştiri.