Recent a apărut ştirea dispariţiei, în ultimele decenii, a peste 500 de limbi din miile vorbite în

India. Extincţie de neînţeles în afara conceptului de asimilare etno-lingvistică, ce presupune un

„genocid lingvistic” şi nu unul fizic al „victimelor” ei. În cartea de faţă propun eventualului cititor
o viziune în mişcare asupra unui fenomen social omniprezent în istoria umanităţii de la apariţia
limbilor, şi anume asimilarea. Omniprezent şi prin aceasta universal. Asimilarea etno-lingvistică
este un proces complex, petrecut pe parcursul mai multor generaţii, de abandonare treptată a
limbii 6

materne de către membrii unei comunităţi etnice şi de însuşire a limbii comunităţii cu care vin în
contact. Mobilitatea populaţiilor umane a determinat inevitabile suprapuneri de populaţii şi
limbi pe acelaşi teritoriu şi necesitatea înţelegerii printr-o însuşire reciprocă a limbilor, extinsă pe
măsura întrepătrunderii lor. Suprapunerile extinse au generat competiţii lingvistice spontane,
unele limbi fiind perdante (în pierdere de „teren”), iar altele învingătoare. Pe acestea din urmă
le-am numit asimilante. Unele comunităţi s-au subţiat prin asimilare, iar altele au sporit
numericeşte, în afara sporului natural, pe seama lor. Atunci când etniile perdante lingvistic au
fost situate în întregime în teritoriile de suprapunere, acestea au dispărut din istorie, iar celelalte
s-au perpetuat prin relicte etno-lingvistice marginale, precum bretonii, macedo-românii ori istro-
românii. Departe de a fi cazuri izolate, extincţiile etno-lingvistice prin asimilare au fost fenomene
tipice în istorie, simplificând permanent „hărţile” etnice şi lingvistice. Asimilarea se finalizează cu
o etnogeneză doar în cazul în care comunitatea asimilată se regăseşte spiritual suficient de
amplu în noua comunitate, la a cărei „naştere” a contribuit. Nu orice asimilare are o asemenea
finalitate, deoarece cel mai adesea ea nu generează o nouă comunitate etno-lingvistică. Doar
comunităţile asimilate mari, unele autohtone, altele sedentarizate, au lăsat urme materiale şi
spirituale vizibile, contribuind la glotogeneza limbilor antice, medievale ori moderne. Când o
limbă susţinută printr-un ascendent numeric al vorbitorilor ei, ori prin promovarea sa de către un
stat cuceritor, „stinge” mai multe limbi, pe mai multe teritorii, ea generează o familie de limbi
înrudite, precum cele romanice, germanice şi slave. Asimilarea unifică comunităţi disparate, duce
la dispariţia de limbi, triburi şi popoare, slăbeşte unele naţiuni şi le întăreşte pe altele. De aceea,
factorul politic nu este indiferent faţă de evoluţia ei, de care depinde stabilitatea însăşi a statului.
Asupra metodelor folosite pentru mărirea coeziunii statului prin asimilare mă refer în ultimul
capitol. Într-un alt capitol tratez asimilarea spontană şi factorii care favorizează comunitatea
asimilantă în raport cu cea asimilată în lipsa implicării factorului politic. Aceasta a acţionat în cea
mai mare parte a evoluţiilor etnice în istorie, asimilarea „dirijată” de stat fiind un fenomen ce a
avut consecvenţă şi continuitate doar în câteva cazuri, în antichitate şi epoca modernă. După
cum arăt în capitolul III: Asimilarea culturală şi sinteza etnologică, asimilarea lingvistică trebuie
însoţită de integrarea treptată deplină a celor asimilaţi în comunitatea asimilantă, până la
extensia percepţiei de „noi” la întreaga comunitate teritorială. În cazul în care „învingătorii” se
detaşează de „învinşii” ce le-au adoptat limba şi cultura, inclusiv prin statutul social şi cel politic,
„uniunea lingvistică” nu este încă una etnică. Dacă greşeala trenează, „fraţii mai mici” de limbă
se consideră o naţiune aparte şi vor un stat propriu (precum irlandezii, croaţii, latino-americanii,
ş.a.). După cum arăt ulterior, „Discriminările făţişe şi de amploare suscită resentimente, ce
întreţin dorinţa de păstrare a specificului etnic”, al înaintaşilor de la care se revendică. 7

Fondul etnologic are o stabilitate mai mare în comparaţie cu limba. Dacă multe limbi au dispărut
complet, obiceiuri şi tradiţii ale comunităţilor care le-au vorbit se păstrează în mare parte.
Factura etnologică a popoarelor moderne este mult mai echilibrată decât cea lingvistică.
Francezii sunt mult mai „gali” din punct de vedere etnologic decât lingvistic, englezii sunt mult
mai „britani” din aceleaşi puncte de vedere, românii mult mai „daci” etc. Un al treilea aspect,
amestecul biogenetic implicat de asimilare, are o relevanţă mai scăzută în raport cu primele
două şi doar la popoarele rezultate dintr-un amestec rasial ori subrasial evident. După cum arăt
în capitolul: „Amestecul biogenetic şi asimilarea”, indicele de inteligenţă este practic acelaşi la
toate rasele şi subrasele, iar condiţia umană comună generează aceleaşi bucurii şi necazuri
indiferent de rasă. Prejudecăţile rasiale reciproce se atenuează pe măsura convieţuirii şi
amestecului biogenetic, inevitabil în condiţiile suprapunerii mai multor rase şi subrase umane pe
acelaşi teritoriu. Asimilarea implică trei procese simultane şi coexistente, asimilarea lingvistică,
sinteza etnologică şi amestecul biogenetic, care epuizează practic urmările întrepătrunderilor
comunităţilor etnice. Asimilarea spontană şi cea determinată de o politică etno-lingvistică vor
schimba şi în viitor factura nativă a unor indivizi ori grupuri umane, inclusiv etnice, ducând
probabil la o omogenizare în tot mai puţine individualităţi etno-lingvistice, dar niciodată la una
singură.

Capitolul I LIMBĂ, ETNIE ŞI ASIMILARE

1. Limba Apariţia limbajului articulat a răspuns unor nevoi vitale pentru societatea din epoca
pietrei, a căror rezolvare a permis însăşi ameliorarea condiţiei umane. Există o distincţie: „între
posibilitatea fizică de a organiza sunete sau gesturi expresive şi posibilitatea intelectuală de a
concepe simboluri expresive, transformabile în sunete sau gesturi”,1 aceasta din urmă fiind
condiţionată fiziologic de un „creier deja dotat pentru limbaj”. Autorul citat leagă „momentul”
apariţiei vorbirii de cel al începutului confecţionării uneltelor, întrucât „unealta şi limbajul sunt
neurologic legate, iar ambele sunt nedisociabile în structura socială a umanităţii”.2 Dacă
limbajele nearticulate ale primilor hominizi au avut ca menire racordarea individului la mediu şi
nu fixarea sau transmiterea informaţiei de la un individ la altul, vorbirea are tocmai o asemenea
raţiune. Ea a apărut în relaţie nemijlocită cu practica producţiei, urmărind transmiterea
experienţei de muncă şi prin mijlocirea graiului de la un individ la altul, de la o generaţie la alta.
Progresul omenirii ar fi fost imposibil fără ştafeta între generaţii mediată de limbaj şi care
cuprinde experienţa de muncă şi viaţă de care dispune societatea la un moment dat. Relaţia
amintită explică dependenţa gradului de dezvoltare al limbii de nivelul de dezvoltare al forţelor
productive ale societăţii. Extensiunea şi bogăţia semnelor unei limbi sunt proporţionale cu
amploarea şi diversitatea creaţiei materiale şi spirituale a populaţiei care a vorbit-o de-a lungul
veacurilor şi pe care, într-o formă mereu perfectibilă, o vorbeşte şi în prezent. Un lingvist german
se întreba pe drept: „De ce trebuie fiinţele omeneşti să vorbească mii de limbi diferite şi reciproc
incoprehensibile”, şi mai departe: „De ce homo sapiens, a cărui cale de asimilare s-a dezvoltat şi
funcţionează exact în aceleaşi moduri complicate în toată lumea, a cărui structură biochimică şi
potenţial genetic sunt în esenţă comune, de ce, atunci, această specie de mamifer unită, deşi
unică, luată individual, nu foloseşte o singură limbă comună?” 3. Enigma a pasionat pe gânditori
ca şi pe oamenii de rând cu multe milenii în urmă, iar Vechiul Testament probează acuitatea
acesteia încă în vremea profeţilor. 9

Moise considera că, după potop, „era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi” 4,
dar că Dumnezeu a împiedicat construirea turnului Babilonului prin aceea: „că acolo a amestecat
Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului”.5
Diversitatea lingvistică şi obstacolele permanente pe care aceasta le ridică între indivizi şi
comunităţi sunt pedepse divine pentru îndrăzneala nesăbuită a oamenilor de a construi „un turn
al cărui vârf să ajungă la cer”,6 în universul exclusiv divin. Lingviştii pornesc de la realitatea
obiectivă a existenţei unui mare număr de limbi, de ordinul miilor, şi de la ideea că „este
rezonabil să afirmăm că specia umană a dezvoltat şi a folosit cel puţin de două ori mai multe
limbi decât cele înregistrate astăzi”.7 Limba este principalul atribut definitoriu al unei comunităţi
etnice, mai important decât toate celelalte. Habitatul etnic poate fi abandonat prin migrare în
favoarea unui teritoriu nou, fără ca limba comunităţii etnice să fie alterată sau pierdută (cu
excepţia cazurilor de asimilare), în vreme ce pierderea limbii proprii este sinonimă cu extincţia
acesteia. Turcii din Asia Centrală au creat o nouă Turcie în Asia Mică, iar arabii peninsulari care s-
au dispersat pe un teritoriu imens ţin să-şi afirme apartenenţa la etnica arabă, uneori chiar în
titulatura oficială a ţării (Republica Arabă Egipt). Coloniştii englezi de pe coasta Atlanticului au
întemeiat Noua Anglie, conchistadorii spanioli Noua Spanie etc. Limbile delimitează etniile în
teritoriu; hotarele etnice corespund cu cele lingvistice. Prin aceasta, limbile au influenţat şi
determină, uneori de o manieră considerabilă, sfera acţiunii politicului, mai precis geopolitica.
Schimbarea frontierei etno-lingvistice determină până la urmă modificarea graniţei politice.
Romanizarea, arabizarea şi alte forme de asimilare prezente în istorie au modificat profund
frontierele etno-lingvistice şi au creat premisele unor noi alcătuiri statale, de relativ lungă
viabilitate. După cum arăta un reputat lingvist român, limba constituie „cel mai sigur criteriu care
deosebeşte un popor de altul” şi consideră că pierderea limbii proprii este „ evenimentul cel mai
greu în urmări în istoria unui neam”,8 întrucât înlocuirea ei cu o limbă nouă echivalează cu un
deces etnic, cu o etnoextincţie. Într-un mod lapidar, Puşcariu a dat însăşi definiţia asimilării etno-
lingvistice (prescurtat, A.E.L.). Vecinătăţile sau suprapunerile etnice au consecinţe care merg de
la influenţe reciproce la asimilări în al doilea caz. Vecinătăţile etnice determină doar împrumuturi
de cuvinte şi presiuni fonetice locale reciproce. La limitele frontierei etno-lingvistice de contact
se produc asimilări individuale ori ale unor grupuri mici. Vecinătăţile etnice nu pot genera
asimilări în adâncimea spaţiului lingvistic paralel şi nici etnogeneze. Doar suprapunerile etnice şi
lingvistice determinate de sedentarizarea unei comunităţi în spaţiul altei comunităţi etnice
determină asimilări şi etnogeneze. Un lingvist constată consecinţele profund diferite ale celor
două fenomene: „Trebuie să facem distincţie între contactul superficial dintre limbi, care duce la
împrumuturi și nu afectează, în fond, structura internă a idiomului respectiv şi amestecul
lingvistic produs la mare adâncime, 10

acesta din urmă declanşează şi modificări ce ţin de structura limbii, în sfârşit ultimul tip de
contact angajează, de regulă, procese etnogenetice”.9 Suprapunerile teritoriale de etnii au fost
foarte frecvente în istorie, comunităţi etnice ori părţi ale acestora cunoscând o mare mobilitate
spaţială până în zorii epocii moderne, uneori şi după aceea. Perioada migraţiilor şi cea a
colonizărilor au determinat şi precedat majoritatea etnogenezelor desăvârşite la câteva secole
după încheierea acestora. Etnia victimă este cea care împrumută masiv elemente de vocabular
din limba comunităţii cu care convieţuieşte, în paralel cu însuşirea în masă a idiomului acesteia.
Bilingvizarea ei disproporţionată în raport cu cealaltă comunitate are loc simultan cu alterarea
limbii proprii. Urmează apoi etapa degenerării sale, devenită treptat un idiom strict familiar.
Acesta este un indiciu sigur al decăderii sale din calitatea de instrument social de comunicare.
Această perioadă sfârşeşte cu începutul abandonului lingvistic, cu scăderea numărului de
vorbitori pe seama creşterii proporţiei vorbitorilor celeilalte limbi, mai întâi fără eliminarea
completă a limbii strămoşeşti, apoi prin uitarea acesteia. În ultima etapă, ea este abandonată
masiv, iar apoi dispare complet sau aproape complet. După cum arată George Steiner, „anual
dispar unele limbi aşa-numite rare, limbi vorbite de comunităţi etnice izolate sau muribunde. În
prezent, familii întregi de limbi supravieţuiesc numai în amintirea nesigură a unor informatori
individuali vârstnici (care, datorită singularităţii lor, sunt greu de verificat) sau pe benzi
înregistrate”.10 Rezistenţa la asimilare este întâi de toate o rezistenţă lingvistică, iar slăbirea
acesteia se datorează unei neglijări a limbii proprii. La finele comunei primitive şi în feudalismul
timpuriu, când s-au produs majoritatea etnogenezelor care dau configuraţia de astăzi a
realităţilor etnice, rezistenţa lingvistică a unor comunităţi a fost slăbită fie de inexistenţa
organizării statale protectoare, fie de lipsa de cultivare a limbilor proprii confruntate cu limbile
de cultură. Dacă procesul de A.E.L. afectează o întreagă etnie, aceasta dispare din istorie.
Departe de a fi un fenomen izolat, etno-extincţia a fost omniprezentă în istorie. Zeci şi sute de
etnii, unele de proporţii tribale, altele de amploarea unor popoare, au dispărut de pe scena
istoriei, dar au devenit elementele constitutive ale unor noi alcătuiri etnice etc. Nu este vorba de
nici o infertilitate genetică, ci de faptul că generaţiile succesive ale unei comunităţi etnice şi-au
pierdut treptat individualitatea etnică şi lingvistică în contact cu o altă comunitate, care a
asimilat-o. Procesul extincţiei etnice arată că cei care asimilează o limbă nouă şi neglijează
cultivarea limbii proprii sfârşesc, în condiţiile bilingvismului, prin a se pierde în rândurile etniei de
la care au însuşit-o, adică prin a fi asimilaţi. Comunităţile etnice naţionale actuale provin din
asimilări succesive petrecute de-a lungul multor secole şi milenii. 2. Etnia În sensul originar al
cuvântului, etnia cuprinde o clasă de fiinţe care au comună originea sau condiţia de existenţă, iar
în sens social, o comunitate istorică umană având o limbă proprie şi un teritoriu de vieţuire.11
După cum precizează un cercetător francez, 11

acest termen, dintre cele mai folosite, este unul din cele mai puţin precise dintre noţiunile
sociologice (Guy Nicolas). Unii acceptă termenul de „etnie” doar pentru comunităţile lingvistice
arhaice, prenaționale ori numai pentru cele proprii comunei primitive, preistoriei. Alții reduc
etniile la enclavele lingvistice și ancestrale, adică la izolatele lingvistice și etnologice.
Inconsecvența atât a unora, cât și a altora, se trădează atunci când, trebuind să definească
națiunea, o consideră o „comunitate etnică” modernă, ultima ei formă istorică. Conştiinţa etnică
are ca o componentă conştientizarea originii comune, adică însăşi înţelesul ei originar. Am putea
polemiza cu adepţii ideilor exprimate anterior referitoare la etnie, că tocmai în comuna primitivă,
la care caută să limiteze existenţa etniilor, conştiinţa originii comune era încă palidă, fiecare trib
ori grup de triburi „având” un strămoş comun. Tocmai oamenii comunei primitive percepeau ca
străini pe vorbitorii aceleiaşi limbi dacă triburile din care făceau parte erau în relaţii de ostilitate
şi făceau abstracţie de existenţa unei unităţi lingvistice supratribale, neavând capacitatea de a
înţelege că la temelia ei stătea originea comună îndepărtată a tuturor comunităţilor respective.
Abia la finele comunei primitive, formarea uniunilor de triburi pe temeiuri predominant
lingvistice a dus la dispariţia ideii strămoşului tribal şi înlocuirea ei cu cea a strămoşului etnic
comun: Elen la greci, Enea la romani, Sem la evrei etc. Despre acesta din urmă, cartea Genezei
ne spune că era fiu a lui Noe, alături de Ham şi Iafet (5, 32), din care „s-au răspândit oameni
peste tot pământul” (9, 19), că Ham a fost dezavuat de tatăl său pentru că „a văzut goliciunea
tatălui său” (9, 22), devenind strămoşul etnic al canaaniţilor, amoriţilor, babilonienilor,
accadienilor şi filistenilor (10, 10), în vreme ce Sem, printr-o lungă genealogie, a avut ca urmaş
pe Avram, strămoşul evreilor. Conştiinţa originii comune, nereductibilă la un singur strămoş
comun ori la o pereche originară, nu este gratuită şi nici rodul imaginaţiei. Originea comună nu
are nimic de-a face cu o relaţie genetică uniliniară a descendenţilor, dar reflectă continuitatea
neîntreruptă a limbii strămoşeşti de la începuturile sale şi convieţuirea vorbitorilor ei de-a lungul
multor generaţii. Dacă mai avem în vedere tradiţiile şi obiceiurile comune, sudura sufletească
care leagă generaţiile între ele, epuizăm practic temeiurile ce probează pertinenţa ideii unei
origini comune în cadrul etniei. Etnonimul provine cel mai adesea de la numele unui trib sau
grup de triburi care vorbeau aceeaşi limbă. Acesta poate convieţui unei etnii asimilate, precum la
francezi şi bulgari, dar dispare cel mai adesea odată cu aceasta. Majoritatea etnonimelor
atestate istoric nu mai ilustrează nici o realitate etnică actuală. Se deosebesc etnonimele cu care
etniile s-au desemnat/ se desemnează pe ele însele şi cele cu care le numesc străinii. Este curios
că mai ales acestea din urmă s-au impus în istoria universală. Numele de greci a fost dat de
romani, după cel al unei populaţii din Epir, cea dintâi pe care au găsit-o în calea lor în războiul de
cucerire al Macedoniei12, romanii fiind „naşii de botez” ai grecilor heleni. Tot romanii i-au
„botezat” şi pe germani, după atropo12

nimul cel mai frecvent întâlnit de ei la luptătorii şi sclavii germanici, şi anume German
(Gherman). Deşi majoritatea coloniştilor aşezaţi din secolele XII de regii Ungariei în Transilvania
nu erau saxoni, „au primit în mod paradoxal numele de saşi”, de la aceştia, „Ungurii (fiind) cei
care au determinat răspândirea acestui nume” (nemeti în maghiară).12a El a ajuns generalizat în
secolul XIV. Generalizarea unui etnonim de sorginte proprie la toate componentele teritoriale
sau tribale ale unei etnii reflectă procesul de omogenizare E-L al acesteia, desăvârşit, de regulă,
după constituirea sa într-un stat. Atunci se impune presant, din raţiuni politice şi diplomatice, ca
alcătuirea statală să capete un nume, dat, de obicei, după etnonismul populaţiei. Triburile
înrudite, dar neunificate, aveau rareori un nume etnic supratribal, ceea ce face dovada că însăşi
conştiinţa originii comune era diluată şi că doar unificarea politică impune un nume
generalizator. Etnonimul nu exclude numele regionale ale populaţiei, derivate din cele ale
triburilor precedente ori ale teritoriilor componente. Chiar numele unor unităţi
administrativteritoriale provin din cele ale triburilor ce le-au locuit cu multe secole înainte, ca să
amintim doar Iuttanda, Gotland, Saxonia, Suabia, Valonia, Andalusia, Lombardia etc. Pentru mai
buna precizare şi localizare a teritoriului de provenienţă a unui individ sau a unui grup s-a simţit
pretutindeni nevoia de a subsuma etnonimului nume regionale. La italieni se vorbeşte de
calabrezi, lombarzi etc., la englezi de galezi, scoţieni ş.a., la români de munteni, moldoveni,
ardeleni etc. Izvoarele istorice dau uneori nume neadecvate, revolute, unor teritorii ţinând cont
de populaţie, bizantinii numind teritoriul Dobrogei Sciţia, multă vreme după ce sciţii de aici „au
dispărut” prin asimilare. Arhaizarea numelor de ţări a fost, de altfel, comună istoriografiei antice
şi unei părţi a celei medievale. Obişnuinţa de a acorda unei persoane originea etnică a populaţiei
de bază din ţara de provenienţă a fost şi mai răspândită în trecut, izvoarele istorice indicând ceea
ce am numi, cu un termen modern, cetăţenia şi, mai rar, naţionalitatea unor străini. Aceasta este
trădată, uneori, de antroponime, indicatoare adesea singulare a naţionalităţii, dar nivelarea
antroponimică impusă de stat sau adoptată voluntar ascunde cercetătorului realităţile etnice pe
care le studiază. Stabilirea originii greceşti sau romane a funcţionarilor bizantini: „judecând după
numele întâlnite nu este un criteriu foarte sigur”,13 arăta Nicolae Iorga. 3. Limba şi conştiinţa
etnică („de noi”) Conştientizarea relaţiei de înrudire biologică şi transformarea ei în premiza unor
relaţii umane speciale se reduce la un număr restrâns de indivizi, ce fragmentează comunitatea
habitudinală în grupuri de interese specifice. Dacă aceasta este mică, precum ginta sau cătunul,
pe diferite linii genealogice (părinţi – fii, fraţi, veri de diferite grade, unchi – nepoţi), există practic
relaţii de rudenie mai apropiate sau mai îndepărtate 13

între toţi indivizii care o compun. Conştiinţa de „noi” începe la nivelul solidarităţii familiale, se
extinde la rudele mai directe, iar apoi la întreaga comunitate habitudinală. După cum arată D.
Petcu, „producându-şi istoria, oamenii sfârşesc prin a se asemăna între ei”.14 Extinderea
conștiinței originii comune („de noi”) la întreaga comunitate etnică nu a fost un proces de scurtă
durată şi nu a avut loc fără reculuri. Pentru ca oamenii „să semene între ei”, să fie conştienţi de
aceasta şi să aspire la o formă de unitate, trebuie să sufere solidar încercările istoriei. Unitatea
lingvistică este o premisă de apropiere pentru înfruntarea în comun a primejdiilor, dar fără uzul
repetat al întrajutorării, ea nu poate suda comunitatea lingvistică într-una etno-politică. Pentru
ca această fuziune să aibă loc, trebuie să apară o solidaritate pentru înfruntarea unor primejdii
sau depăşirea unor obstacole care întrec capacitatea unui trib sau a unui grup regional. Dacă în
epoca pietrei sentimentul de înrudire nu depăşea cadrul ginţii sau al tribului, deoarece izvora
direct din legăturile matrimoniale şi mitul unui strămoş comun, în epoca metalelor are loc o
diminuare a semnificaţiei legăturilor de rudenie (numite impropriu „de sânge”) în favoarea
conştiinţei etnice născute pe fondul comunităţii lingvistice şi pe temeiul solidarităţii în cadrul
uniunilor de triburi. A avut loc, cu alte cuvinte, o schimbare de mentalitate constând din trecerea
de la perceperea înrudirii „de sânge” ca temei al conştiinţei „de noi” la conştiinţa etnică, adică la
sentimentul conştiinţei de „noi” proliferat la întreaga comunitate lingvistică. Unele state antice
au suferit mai multe secole de la creare consecinţele individualismului tribal, iar oamenii politicii
au luptat contra tendinţelor centrifuge, dezintegrative, generate de acesta. La Atena, de pildă,
individualismul tribal a putut fi atenuat doar pe parcursul a două secole, prin legiuiri şi măsuri
succesive. În secolul VII î.e.n., teritoriul Aticii a fost împărţit în 48 de districte teritoriale numite
naucrarii, fără a se ţine seama de arealele tribale. Clistene a anulat ulterior vechile împărţiri
gentilice, organizând Atica în 30 de districte (tritti), fiecare cuprinzând teritorii locuite de mai
multe triburi, reprezentate de organele de conducere după criteriul teritorial şi nu cel tribal.
Obligaţi să colaboreze prin măsurile amintite, cetăţenii triburilor se lepădau de izolaţionismul
tribal şi se obişnuiau treptat ca membri ai unei comunităţi mai mari. Separatismul gentilic,
depăşit prin asemenea măsuri în cadrul micilor state numite polisuri, nu a fost urmat, cum ar fi
fost firesc, de unificarea politică a tuturor grecilor, deoarece „nici măcar religia nu a fost în stare
să spargă particularismul grecesc şi remarcabila indiferenţă, ba chiar ostilitate reciprocă ce i se
asociază”.16 Un mare istoric francez explica această ostilitate prin aceea că „fiecare se teme mai
mult decât orice să nu ajungă supusă alteia, dar se străduieşte să-şi domine vecinii”.17 Conştiinţa
înrudirii etnice s-a manifestat la eleni în momentele de grea cumpănă a agresiunilor persane,
dovedindu-se mai puternică decât resentimentele dintre polisuri. După ce primejdia a trecut,
războaiele fratricide dintre ligile conduse de Sparta şi Atena 14

au accentuat din nou lipsa de unitate a vechilor greci, cuceriţi din această pricină de către
macedoneni, apoi de romani şi unificaţi teritorial numai sub aceşti stăpânitori. Conştiinţa etnică
s-a manifestat la eleni sub aspect religios şi general cultural. Sărbătorile panelenice adunau la
aceleaşi lăcaşuri comune locuitori din toate zonele, iar jocurile olimpice constituiau prilejul unor
contacte ample între sportivii şi spectatorii veniţi din toate părţile Greciei. La prezentarea
premierei tragediei „Perşii”, atenienii au plâns, asistând la prezentarea cruzimilor la care s-au
dedat perşii în timpul represaliilor la adresa fraţilor lor ionieni răsculaţi, pe care îi ajutaseră cu
corăbii şi arme, alături de spartani. Că elenii au avut o vie conştiinţă a unităţii lor etnice o
dovedeşte şi „Politica” lui Aristotel, care se referă şi la evoluţiile politice ale polisurilor – colonii
greceşti de la Marea Mediterană şi Marea Neagră. În ceea ce priveşte Roma antică, evoluţia
etno-politică şi teritorială a fost diferită. Polisul s-a constituit aici ca o comunitate urbană mixtă
sub aspect lingvistic, pentru a deveni apoi unitară prin asimilare. Titus Livius pune în evidenţă
încurajarea căsătoriilor mixte de către întemeietorul Romei: „Romulus a trimis soli la ginţile
vecine, pentru a le propune să încheie alianţe şi căsătorii cu poporul de curând înjghebat” şi
arată că regele întemeietor a chemat numeroşi străini „pentru a spori numărul locuitorilor, după
vechea metodă a întemeietorilor de oraşe care, adunând o mulţime de oameni simpli şi săraci,
pretindeau totuşi că sunt născuţi pe aceste meleaguri”, deşi proveneau „din sânul populaţiei
vecine”, punând, astfel „temelia viitoarei puteri a romanilor”.18 De exemplu, albanii apropiaţi au
fost asimilaţi după cucerire, iar „cele două neamuri s-au contopit într-unul singur”.19 Regii
Romei s-au confruntat cu aceleaşi probleme ca arhonţii atenieni pentru a unifica conglomeratul
tribal, cu precizarea că Latium era mai neomogen etnic. Acelaşi Titus Livius arată că „o asemenea
gloată de oameni nu putea să se contopească într-un popor decât numai prin legi”.20 Odată
abandonat criteriul înrudirii „de sânge” în perceperea comunităţii de origine devine posibilă
toleranţa şi adopţiunea în cadrul ei a unor întregi grupuri etnice alogene. Nu numai exemplele
oferite de Titus Livius pentru romani sunt edificatoare, ci şi cele date de Tucidide şi Plutarh
pentru greci. Tucidide arată că numele de eleni s-a dat întâi „la oraşe şi grupuri ce se înţelegeau
prin limbă, extins apoi la toţi”21, iar Plutarh pune în gura întemeietorului legendar al Atenei,
Tezeu, cuvintele: „Veniţi aici toate popoarele”.22 Generozitatea interesată de la început, izvorâtă
din insuficienţa numerică a unei comunităţi în raport cu obiectivele sale economice şi politice, a
început să slăbească pe măsura atingerii nivelului ei optim. Până în 275 a.H., romanii au cucerit
întreaga peninsulă italică, până la fluviul Pad, teritoriu eterogen sub raport etnic. Expansiunea
limbii latine s-a realizat în paralel cu expansiunea teritorială a romanilor şi a fost facilitată în Italia
de prezenţa unor populaţii înrudite lingvistic şi etnic cu romanii în mai multe regiuni. Celelalte
comunităţi, etruscii, grecii şi galii au fost asimilaţi mai lent şi „înainte de a-şi pierde limba trebuie
să fi cunoscut o perioadă lungă sau mai puţin lungă de bilingvism”23, arată un cunoscut lingvist
italian. 15

Romanii au avut o vreme rezerve în a recunoaşte populaţia romanizată a peninsulei ca „romană”,

deoarece nu acceptau să-şi împartă privilegiile cu aceasta. Răscoala italicilor din anii 88-82 a.H.
pentru obţinerea de drepturi egale a determinat autorităţile să le acorde cetăţenia, pentru că la
acea dată Roma era stăpână peste un imperiu şi avea nevoie de ataşamentul italicilor pentru
continuarea politicii de expansiune. Pe de altă parte, aportul italicilor era esenţial în politica de
colonizări, romanii urbei de pe Tibru fiind prea puţini pentru a asimila populaţia din provincii.
Gradul înalt de romanizare al italicilor era o garanţie că ei vor putea tot atât de bine înfăptui
obiectivele statului expansionist ca şi romanii urbei tiburtine. După cum arăta Theodor
Mommsen: „admiţându-i pentru emigraţie pe italici alături de romani şi prescriind ca toate noile
comunităţi să fie instituite drept colonii de cetăţeni, făcea un pas spre satisfacerea cererilor, atât
de greu de tradus în faptă şi care totuşi nu mai puteau să fie ocolite ale italicilor, de a fi puşi pe
picior de egalitate cu romanii”24. Un etnonim care deriva de la numele unui oraş a fost extins
asupra populaţiei unei ţări întregi, căpătând semnificaţii etno-lingvistice la scara întregii
peninsule. Accepţia iniţială a etnonimului „roman” s-a diluat şi mai mult după ce a ajuns să fie
conferit unor provinciali ce manifestau o fidelitate bine verificată faţă de „cetatea eternă”.
Acordarea titlului de cetăţean echivala cu o gratificaţie juridică a romanizării individuale. Este de
presupus că mulţi provinciali „adoptaţi” din raţiuni politice erau bilingvi şi că abia pe parcursul
mai multor generaţii urmaşii lor s-au romanizat complet. 4. Asimilarea şi înţelesurile sale
Termenul „asimilare” are mai multe sensuri, cu o frecvenţă deosebită în biologie, pedagogie,
culturologie şi lingvistică. În sensul larg al cuvântului, asimilarea desemnează însuşirea a ceva din
exterior şi incluziunea în structura proprie, după un proces de prelucrare şi adaptare în vederea
realizării unei compatibilităţi de conţinut. După Piaget, asimilarea este opusul acomodării, care
precizează modificările ce apar în organism la presiunile mediului. În pedagogie, asimilarea
desemnează însuşirea de cunoştinţe şi deprinderi, fiind deci un instrument de cunoaştere.25 În
biologie, asimilarea se referă la una din laturile metabolismului vegetal şi animal, constând din
însuşirea şi prelucrarea hranei. Modelele biologie sunt inoperante în ştiinţele sociale, dar
asimilarea fiind un proces de autoreglaj mai general decât cel petrecut la nivel biologic, există
similitudini între manifestările sale pe plan biologic şi social. În lumea vie, însuşirea hranei este
selectivă, fiind preluate numai anumite alimente nutritive, de care organismele respective au
nevoie şi pe care le pot prelucra. În cultură, consideră D. Petcu, împrumuturile se fac selectiv,
numai între elementele care prezintă compatibilitate de transfer cultural.26 Asimilarea biologică
exclude elementele nedigerabile ori toxice, fiinţele vii dispunând de mecanisme de selecţie şi
apărare în faţa unor elemente externe. Cultura unei comunităţi etnice manifestă şi ea fenomenul
de respingere faţă de acele produse ale unei culturi străine care îi sunt indiscutabil opuse. 16

În amândouă sferele de manifestare, asimilarea este condiţionată şi precedată de creativitate.

Elementele preluate suferă procese de prelucrare complexe, prin care sunt radical transformate
şi integrate naturii proprii printr-un mecanism de autoreglare ce acţionează permanent.
Comunitatea etnică dispune de anumite „matrici spirituale”, după concepţia lui Lucian Blaga, de
un „câmp stilistic” străbătut de o seamă de linii de forţă27, prin intermediul cărora cultura unei
etnii achiziţionează elemente ale unei culturi străine. Un exemplu în acest sens îl constituie stilul
arhitectonic din timpul lui Ştefan cel Mare, în care „se constată o linie de ascensiune a unui stil
local, cu elemente creatoare, cât şi de interferenţe sintetice, echivalând creaţia”, cele in urmă
provenind din partea „câmpului bizantin şi câmpului gotic”, dar printr-o asimilare creatoare:
„Sinteza e românească”28. Nu întotdeauna mecanismele de blocaj acţionează eficient în cazul
comunităţilor etnice, ca de altfel şi în cel al lumii vii. Uneori intervine o „intoxicare” sau o alterare
a naturii proprii. Receptarea fără normă sau simţul măsurii poate altera specificul etnic, iar dacă
aceasta priveşte limba, etnia care o foloseşte este afectată chiar în esenţa ei. Existenţa ei este
ameninţată la modul absolut. De-a lungul istoriei s-au creat adesea condiţii pentru acest gen de
receptări fatale, finalizate prin etnoextincţii. Dacă gradul de incompatibilitate între civilizaţiile a
două etnii este redus, iar între elementele omoloage există caracteristici complementare,
acestea tind să se asocieze şi să formeze elemente noi, o civilizaţie nouă. Ele pot fi comparate cu
un cuplu altoi - port altoi între care intervin transferuri de caractere ce se asociază într-un
organism unic nou. Nu întâmplător figura de stil a trunchiului etnic pe care se altoieşte mlădiţa
unei alte etnii pentru a produce, în final, o realitate etnică nouă este atât de sugestivă încât este
preluată în limbajul ştiinţific. Ea izvorăşte dintr-o intuiţie nebuloasă, dar plină de sens. b.
Asimilarea etnică Dicţionarele dau diferite accepţiuni noţiunii de asimilare. Un dicţionar o
defineşte astfel: „A îngloba, în sine, a absorbi persoane sau populaţii străine, făcându-le să-şi
piardă trăsăturile proprii”29. Un altul: „A integra sau a face să se integreze în alt grup social sau
naţional prin pierderea trăsăturilor caracteristice proprii (limbă, obiceiuri etc.)”30. În sfârşit, un
dicţionar românesc de la începutul secolului trecut definea astfel această noţiune: „A asimila.
Despre popoare şi grupe etnice. A absorbi în masa sa. Grupele compacte din mijlocul unui popor
nu se pot asimila uşor”31. Asimilarea este definită prin utilizarea unor verbe cu mare capacitate
de sugestie: a îngloba, a absorbi, a integra. După cum se observă, în toate aceste definiţii,
asimilarea se referă exclusiv la înţelesul ei social-etnic, întrucât doar aceasta face parte din
vocabularul de bază, celelalte sensuri al termenului aparţinând limbajelor de specialitate. Un
specialist american fixează locul asimilării la finele contactelor etnice, ale căror momente ar fi
competiţia, conflictul, acomodarea şi asimilarea propriu-zisă, prin aceasta 17

din urmă înţelegând „amestecul progresiv, intercăsătoria”38, adică ceea ce noi numim căsătoria
mixtă. Comunitatea asimilată se integrează nu numai unei noi grupe lingvistice, ci şi unei etnii
concret istorice, ceea ce impune folosirea unui termen adecvat, cel de asimilare etno- lingvistică.
Cum arăta pe drept Nicolae Iorga: „a vorbi o limbă e a adopta cu vremea un suflet”33. 5.
Echilibru şi dezechilibru în asimilare Asimilarea operează cu doi termeni referenţiali, şi anume:
„asimilat” şi „asimilant”, care se presupun şi se neagă reciproc. „Asimilantul” este cel investit cu
valenţe asimilatorii, precum un dizolvant are capacitatea de a face să dispară o substanţă în masa
sa. Devreme ce o etnie şi nu alta îşi impune limba şi cultura, înseamnă că ea este mai „tare”
decât cealaltă din aceste puncte de vedere. Raţionamentul cuprinde doar un adevăr parţial,
întrucât niciodată un nou-născut (şi etnogeneza este o „naştere”) nu seamănă numai cu un
progenitor, oricât de categoric şi-ar impune caracterele. Etnia „nou-născută” poartă amprenta
ambelor comunităţi care au participat la zămislirea ei, chiar dacă, de regulă, unele sunt
dominante. Structurile sunt mixte, dar mixtura este adesea dezechilibrată din punct de vedere al
moştenirilor etnice. Faptul că o comunitate etnică nouă moşteneşte mai mult de la una din
etniile de origine nu îndreptăţeşte ideea că ar fi o simplă urmaşă a acesteia. Fiind o mixtură de la
origini, ea se autoedifică ca o sinteză originală, ca o realitate nouă. Deşi rezultă dintr-un
dezechilibru, întrucât două etnii la fel de „tari” nu se pot asimila, comunitatea nou fiinţată îşi
caută şi îşi găseşte propriul ei echilibru interior după constituire. Moştenirile etnice îmbinate
creator nu epuizează patrimoniul de civilizaţie al noii comunităţi, mai exact acest patrimoniu nu
se reduce la moşteniri, întrucât ea îşi dezvoltă, încă din perioada coabitării, şi mai ales după
aceea, noi trăsături. Cu cât „momentul” etnogenetic este mai îndepărtat, cu atât civilizaţia şi
factura sa etnică sunt mai pronunţat rodul propriei evoluţii creatoare şi mai puţin a moştenirilor
din partea comunităţilor din care provin. Comunităţile etnice actuale sunt rezultatul unor
asimilări succesive şi constituie „porţiunea” terminală a acestora. Numărul asimilărilor din
preistorie şi conţinutul lor concret ne sunt necunoscute. Genealogiile etnice ar fi mult mai
complexe dacă am cunoaşte asimilările care au avut loc în preistorie, ce trebuie să fi fost foarte
numeroase din cauza marii mobilităţi a populaţiei şi a amestecurilor lor foarte frecvente. Dar
realităţile susceptibile cunoaşterii din această epocă pun pe cercetători în faţa unor probleme
irezolvabile, întrucât dacă bogăţia de urme materiale permite o reconstituire adesea amplă a
vieţii materiale şi una deductivă în ceea ce priveşte cultura spirituală, ea nu ne spune nimic cu
privire la limbă şi etnie. 18

„Arheologii – arată H.Daicoviciu – sunt puşi adesea în situaţii care în viaţa de toate zilele ar părea
foarte ciudate. Ce altceva s-ar putea spune dacă, de exemplu, am cunoaşte foarte bine un om
după înfăţişare, am şti în ce casă locuieşte, cu ce se ocupă dar n-am avea idee nu numai cum îl
cheamă, dar nici măcar de ce neam este şi ce limbă vorbeşte?”34. Popoarele medievale au luat
naştere din cele antice, moştenitoare, la rândul lor, a triburilor şi uniunilor de triburi din epoca
metalelor. La francezi, ascendenţa etnică clară porneşte de a galii celţi, locuitori ai estului Franţei
de azi, ce au ocupat prin 1000 î.e.n. şi restul „hexagonului”. Între secolele V şi I, ei au ajuns la
nivelul maximei dezvoltări. Expansiunea romană a făcut ca, în secolul I î.e.n., lumea celtică să
scapete, iar între 58 şi 51 î.e.n., Cezar a cucerit Galia. Întreaga Galie, intrată în stăpânirea Romei,
a fost rapid şi ireversibil romanizată. Populaţia galo-romană a reuşit să asimileze, în cei 500 de
ani ai stăpânirii romane, migratorii sedentarizaţi în Galia. În anul 418, vizigoţii lui Alaric constituie
un stat „barbar” în sud-vestul Galiei, având capitala la Tolosa (Toulouse). Francii, alt grup de
triburi germanice, ocupă restul Galiei, prin regele Clovis, între 452-511, după ce în anii 454-455
cuceriseră ţinutul dintre Rin şi Somme. Francii s-au romanizat în contact cu populaţia majoritară
galo-romană în circa patru secole, dând doar numele ţării şi poporului la a cărui etnogeneză au
contribuit, „dispărând” din istorie. Formarea poporului englez este legată şi ea de o succesiune
de asimilări, determinate de repetate cuceriri şi colonizări ale insulei. Prima din ele i-a afectat pe
iberii autohtoni în secolul V î.e.n., când valuri celtice pornind din Galia au traversat Canalul
Mânecii, făcând din Britania şi Irlanda extremitatea apuseană a lumii celtice. În anul 46,
împăratul Claudius a cucerit insula până la „graniţele” picţilor şi scoţilor, creând provincia
Britania. Celţii insulari au fost romanizaţi superficial în sud-estul Britaniei, din cauza numărului
insuficient de elemente romane.35 Încă după 250, anglo-saxonii din nordul Germaniei întreprind
raiduri asupra estului Britaniei. Între 430-440, valuri succesive ale acestora încep să se
stabilească durabil în estul insulei. Dacă prin anul 500, autohtonii celtizaţi, conduşi de legendarul
rege Arthur, obţin victoria contra anglo-saxonilor, după 550 noi valuri germanice invadează
insula, ce îşi capătă numele după cel al anglilor invadatori. „După părăsirea Britaniei de legiunile
romane între 407-410 d.Hr., populaţia romanizată s-a aflat, practic, fără apărare în faţa invaziilor
triburilor germanice venite de peste mare, ca şi faţă de incursiunile triburilor celtice din Irlanda şi
Scoţia”35a, acestea din urmă la concurenţă cu invadatorii germanici. Cucerirea anglo-saxonă a
avut un rol hotărâtor în glotogeneza limbii engleze şi prin aceasta în etnogeneza poporului
englez, invadatorii reuşind, în contrast cu francii cuceritori ai Galiei, să-i asimileze pe cei cuceriţi.
Normanzii francofoni ai ducelui Wilhelm Cuceritorul s-au înstăpânit asupra Angliei la 1066, dar
au fost treptat absorbiţi de masa precumpănitoare de anglo-saxoni ce i-au precedat ca stăpâni ai
Britaniei. Aportul lor lingvistic de purtători ai civilizaţiei franceze a 19

fost considerabil în formarea limbii engleze, dar aceasta a rămas genetic şi structural o limbă
germanică, ei înşişi integrându-se anglo-saxonilor englezi într-o perioadă de circa două secole.
Limba engleză s-a desăvârşit prin acest aport, căci „elementul francez a făcut ca engleza să-şi
păstreze individualitatea distinctivă faţă de celelalte limbi germanice, ca ramură de vest a
acestora”36. În Spania, asimilările succesive au fost la fel de numeroase, din cauza unor
frecvente cuceriri şi suprapuneri etnice. Peninsula hispanică i-a avut ca primi locuitori,
menţionaţi în izvoarele istorice, pe iberi (nume provenit de la cel al fluviului Ebru = Hiberius)37.
Între anii 800 şi 500 î.Hr., peninsula este cucerită de valuri succesive de celţi veniţi din Galia, ce
formează împreună cu iberii localnici populaţia celtiberă, în vreme ce teritoriul actualei Portugalii
era locuit de lusitani, ce suferă o mai slabă influenţă celtică. Aflată în calea conflictului dintre
romani şi cartaginezi, Hispania a fost cucerită de cei dintâi în anul 197 î.e.n., după al doilea război
punic. Celtiberii şi lusitanii s-au răsculat în repetate rânduri timp de două secole, abia la
începutul erei noastre opoziţia lor la stăpânirea romană luând sfârşit. În „depunerea armelor” de
către celtiberi şi lusitani, putem vedea desăvârşirea asimilării lor, după care patru secole de pace
au permis consolidarea noii comunităţi etno-lingvistice, ireversibil romanice. Hispania a fost
prima provincie apuseană pierdută de romani în favoarea unor „barbari”. După un periplu prin
Peninsula Balcanică, Italia (în 410) şi sudul Galiei, vizigoţii cuceresc Hispania în anul 419, unind-o
cu sudul Galiei în regatul vizigoţilor cu capitala la Tolosa. Două decenii mai târziu, regatul
vizigoţilor din Hispania a devenit independent. Pierzând sudul Galiei în favoarea francilor lui
Clovis în anul 507, regatul vizigoţilor s-a redus la Hispania, având pe rând capitala la Barcelona,
Merida şi Toledo. Un autor hispanic din perioada regatului vizigot se mândrea cu ambele
ascendenţe etnice: „mărirea (vizi)goţilor” neputând veni „decât din unirea lor cu romanii”38.
Decăderea prestigiului Romei după căderea Imperiului Roman de Apus explică de ce regii Spaniei
vizigote, deşi vorbeau o latină pe cale de evoluţie în spaniolă, se lăudau în egală măsură cu
originea lor germanică „barbară”. Confuzia etnonimelor goţigeţi i-a determinat să se mândrească
cu Burebista, Deceneu şi Decebal! Cucerirea arabă din anul 711 nu a avut urmări sub aspect
etno-genetic, poporul spaniol fiind format deja, atât prin romanizarea substratului celtiberic, cât
şi a superstratului vizigot. Triburile germanice au ajuns să se unească într-un popor abia prin
formarea regatului Germaniei în anul 843, dată la care etnogeneza sa era încheiată. Locuind la
început în nordul actualei Germanii şi în peninsula Iutlanda, triburile germanice şi-au început
expansiunea în toate direcţiile. Deplasându-se lent, au populat Peninsula Scandinavică spre nord,
restul Germaniei actuale din secolul V î.e.n. până în secolul III î.e.n., regiunea Dunării de Jos,
până prin anul 200 î.e.n.

20

În perioada de decădere a Imperiului roman (sec. IV-V), triburi germanice puternice cuceresc
provincii ale acestuia, iar ostrogoţii chiar Italia, întemeind aici „regatele barbare”. Sunt populaţii
„pierdute” pentru „germanitate”, deoarece sunt asimilate de populaţiile cucerite, cu excepţia
anglo-saxonilor, deveniţi stăpâni ai Britaniei. „Cu Carol Martel ia sfârşit istoria popoarelor
germanice şi începe istoria Apusului”39. În sudul Germaniei actuale, germanii nordici cuceritori
s-au suprapus peste celţi, ce şi-au avut aici unul din teritoriile originare, iar înspre est au cucerit
spaţii locuite de slavi şi baltici. Au reuşit să-i asimileze atât pe unii, cât şi pe alţii, prin numărul lor
considerabil, teritoriul lor etnic ajungând să cuprindă Germania actuală, Austria, NE Franţei de
azi (Alsacia şi Lorena), Luxemburg, NE Elveţiei, din care unele populaţii au fost colonizate în
Cehia, Transilvania, Polonia şi Rusia. Diferenţele dialectale mari sunt datorate în special marii
fărâmiţări din perioada feudală. Limbile germanice dispărute din regatele barbare „au constituit
adstratul limbilor germanice occidentale”40. Am putea continua cu enumerarea altor „surse”
etnogenetice de substrat şi adstrat ale naţiunilor europene actuale, în ceea ce am putea numi
„etnogeneze europene”, dar credem că exemplele oferite probează că niciuna din ele nu are o
ascendenţă etnică uniliniară, toate provenind din mai multe comunităţi etnice, locuind succesiv
pe teritoriile naţionale actuale.

NOTE BIOGRAFICE 1. Andrei Leroi - Gourhan, Gestul şi cuvântul, vol. I, Tehnică şi limbaj, Editura
Meridiane, 1983, p. 137-138. 2. Idem, p. 170. 3. George Steiner, După Babel, aspecte ale limbii şi
traducerii, Editura Univers, 1983. 4. Biblia, Facerea, 11,1. 5. Idem, 11,9. 6. Idem, 11,4. 7. George
Steiner, op. cit., p. 81. 8. Sextil Pușcariu, Limba română, vol. I, București, 1940, p. 164 și p. 180. 9.
Ariton Vraciu, Studii de lingvistică generală, Editura Junimea, Iași, 1972, p. 88. 10. George Steiner,
op. cit., p. 80-81. 11. Dionisie Petcu, Conceptul de etnic, Editura Științifică și Enciclopedică, 1980,
p. 18 și p. 215. 12. N. Iorga, Scrieri istorice, vol. I, Editura Albatros, 1971. 12a. Thomas Nӓgler,
Așezarea sașilor în Transilvania, Editura Kriterion, 1981. 21

13. Nicolae Iorga, Istoria vieții bizantine, Editura Enciclopedică Română, 1974, p. 47. 14. Dionisie
Petcu, op.cit., p. 179. 15. Istoria universală, vol. I, Editura Științifică, 1959, p. 679. 16. M.I. Finley,
Vechii greci, Editura Eminescu, 1974, p. 69. 17. Robert Flaceliere, Viața de toate zilele în Grecia
secolului lui Pericle, Editura Eminescu, 1976, p. 42-43. 18. Titus Livius, Ab urbe conditia (De la
fundarea Romei), vol. I, Editura Minerva, 1976, p. 20 şi p. 18-19. 19. Idem, p. 41. 20. Idem, p. 20.
21. Ticidide, Războiul peloponeziac, I, 3. 22. Plutarh, Tezeu, XV. 23. Carlo Tagliavini, Originile
limbilor neolatine, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, p. 71. 24. Theodor Mommsen, Istoria
romană, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 115. 25. Dicţionar de pedagogie
contemporană, Editura Enciclopedică Română, 1969. 26. Dionisie Petcu, op.cit., p. 171. 27.
Lucian Blaga, Ființa istorică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 37. 28. Idem, p. 156-157. 29.
Ana Canarache, Vasile Breban, Mic dicționar al limbii române, Editura Științifică, 1974, p. 47. 30.
Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, 1975, p. 56. 31. Dicționarul limbii
române, tomul I, partea I, Editura Socec, București, 1913, p. 313. 32. Cf. Aurel Drăguț, Migrația
internațională și problemele dezvoltării, Editura Politică, 1981, p. 29. 33. N. Iorga, Materiale
pentru o istoriologie umană, Editura Academiei, 1968, p. 96. 34. Hadrian Daicoviciu, Dacii,
Editura pentru literatură, 1968, p. 11. 35. G. M. Trevelyan, Istoria ilustrată a Angliei, Editura
Științifică, București, 1975, p. 49; Gh. Vlad Nistor, Urbanizare și romanizare în Britania, în: Revista
de istorie, nr. 5/1981, p. 919-926. 35a. Adrian Nicolescu, Istoria civilizației britanice, vol. I,
Institutul european, 1999, p. 69. 36. Idem, p. 157. 37. Horia C. Matei, O istorie a lumii antice,
Editura Albatros, 1984. 38. Alexandru Busuioceanu, Zamolxis sau mitul dacic în istoria și
legendele spaniole, Editura Meridiane, 1985, p. 95. 39. Cronica ilustrată a omenirii, vol. 5,
Antichitatea târzie, Imperiul Carolingian, evul mediu timpuriu, 313-1204, Editura Litera, 2011, p.
185. 40. Limbile lumii, Mică Enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 98. 22

Capitolul II ASIMILAREA LINGVISTICĂ

1. Bilingvismul Fenomenul bilingvismului este studiat cu deosebire în acele state în care este
foarte răspândit, adică în cele multietnice ori cu aflux de emigranţi, unde nu reprezintă doar un
interes academic, ci şi unul social şi politic. În S.U.A., Canada şi Australia, unde primirea de
emigranţi a vizat de multă vreme mai buna populare a teritoriului, dar şi în statele în care în
ultimele decenii au fost admişi un număr mare de emigranţi pentru completarea forţei de
muncă, omogenizarea lingvistică este un obiectiv permanent al autorităţilor. Însuşirea spontană
a limbii prin contact nemijlocit a fost înlocuită cu studierea ei sistematică, finalizată cu teste de a
căror rezultat depinde acordarea rezidenţei, iar apoi a cetăţeniei. Statul a ajuns astfel să se
implice într-o chestiune care până atunci era de resortul societăţii civile şi a solicitanţilor în
cauză. Etapa bilingvismului ca primă etapă a asimilării este obligatorie, deoarece „părăsirea
limbii autohtone (materne, zicem noi) şi adoptarea noii limbi impuse de istorie nu se face dintr-o
dată, cel puţin două-trei generaţii trecând printr-o fază de bilingvism”1. Lingviştii americani, care
au studiat cel mai aprofundat acest fenomen (într-o ţară cu un flux continuu de emigranţi el se
manifestă permanent), îl definesc ca „folosirea alternativă a două limbi” (Weinreich), sau
„competenţă în două limbi, înrudite sau nu din punct de vedere genealogic” (Fischman)2. În
statele cu o mai mare stabilitate a populaţiei din punct de vedere etnic, bilingvismul este
determinat de contactele nemijlocite la nivel de localităţi şi zone, însuşirea reciprocă a
idiomurilor făcându-se la nivelul acceptabil al limbajului uzual. Însuşirea unei limbi prin contact
nemijlocit cu vorbitorii ei prezintă deosebiri nete faţă de învăţarea ei sistematică. Sub presiunea
nevoii de integrare şi de adaptare, minoritarii etnici ori cei aflaţi într-o poziţie socială inferioară
îşi însuşesc limba majoritarilor, fără ca aceştia să fie obligaţi la reciprocitate. De aici neparitatea
bilingvismului în rândurile minoritarilor şi majorităţii etnice. Heinz Kloss avertizează asupra
folosirii inadecvate a termenului „bilingvism” în unele situaţii, oferind ca exemplu Belgia, unde
există „două comunităţi lingvistice principale, a căror membri pot foarte bine să fie monolingvi
(aşa cum se întâmplă cu valonii)”, 23

ori Haiti, în care „membrii unei singure comunităţi lingvistice, care formează naţiunea haitiană,
folosesc una din cele două limbi diferite, în raport cu nivelul funcţional”3. Bilingvismul are, după
acest autor, mai multe variante: 1. bilingvism impersonal (guvern bilingv, cetăţeni monolingvi); 2.
bilingvism în guvernământ și în ambele comunități lingvistice; 3. guvernământ și o comunitate
etnică bilingve, iar cealaltă monolingvă (ex. Belgia) și 4. guvernământ și o comunitate
monolingve, iar cealaltă bilingvă, de ex. catalonii din Spania; în Peru sau Maroc.4 După această
clasificare, S.U.A. s-ar încadra în a patra categorie, cu precizarea că aici coexistă bilingvisme
paralele, în care numitorul comun este engleza. Coloniştii englezi de pe actualul teritoriu al
S.U.A., grupaţi compact şi având o viaţă economică înfloritoare, iar după revoluţie şi un stat
federal propriu, au asimilat treptat uriaşa masă de imigranţi de origini etnice din cele mai
diferite. După cum arată Al. Vianu: „Marea majoritate a populaţiei albe din colonii era de
descendenţă engleză (82,1%, după datele din 1970), deşi Anglia a încetat, de pe la sfârşitul
veacului al XVII-lea de a mai fi principalul izvor de imigranţi” 5. Autorul nu dezvăluie „misterul”
unei asemenea neconcordanţe dintre originea imigranţilor şi factura etnică a descendenţilor lor
actuali sub aspectul procentelor (proporţiei). Ea apare explicabilă însă dacă avem în vedere
britanizarea relativ rapidă a milioane de imigranţi olandezi, suedezi, germani, francezi ori de
origine din estul Europei, deci prozelitismul E.L. Nucleele britanice iniţiale ar fi rămas minoritate
doar prin sporul lor natural. Proaspeţii sosiţi în „lumea făgăduinţei” au devenit fermieri în Vest
ori muncitori industriali. Cei aşezaţi la oraşe au urmărit crearea unor cartiere – colonii etnice, în
vreme ce imigranţii deveniţi fermieri nu au putut să dea curs unor preferinţe etnice şi au suferit
mai direct de pe urma izolării de insulele etnice constituite. Această conjunctură explică
existenţa bilingvismelor aproape numai la oraşe, care cuprind marea majoritate a populaţiei şi
care în multe cazuri nu sunt complet omogenizate sub aspect E.L. nici în zilele de azi. Până de
curând, bilingvismul nu era considerat în S.U.A. decât ca soluţie provizorie pentru un emigrant
sau un grup de emigranţi, deoarece „o tradiţie seculară de abandonare printre minorităţile
lingvistice a dus la atitudinea fundamentală că schimbarea limbii este un pas natural şi
recomandabil, care se aşteaptă de la o populaţie minoritară, matură psihologic”, considerată ca
un indiciu al unei atitudini progresiste, în timp ce în alte ţări „fidelitatea faţă de limbă este
considerată nu numai naturală, ci şi recomandabilă”.6 În ultimul timp a avut loc o schimbare de
optică şi strategie politică în S.U.A., căci „în anii 1990, administraţia Clinton a făcut din
încurajarea diversităţii unul dintre principalele ei obiective. Contrastul cu trecutul este frapant”.
Preşedinţii de dinainte, precum Theodore Roosevelt, considerau că naţiunea americană nu
trebuia să fie „lăsată să devină o adunătură de naţionalităţi care se ceartă tot timpul”, acestea
trebuind integrate tot timpul în cadrul ei prin asimilare (teoria creuzetului). 24

Multiculturaliştii americani „vor să creeze o ţară cu civilizaţii multiple”, dar „Statele Unite
multicivilizaţionale nu vor mai fi Statele Unite, ci Naţiunile Unite”, putând împărtăşi soarta
Uniunii Sovietice, adică destrămarea.7 Un autor american (Bernstein) recunoaşte că „procesul de
asimilare, în ansamblul său, a reuşit în mod uluitor în cazul imigranţilor americani de provenienţe
foarte diferite, că valorile originare din Europa stau, în bună parte, la baza adevăratei măreţii a
Americii” 8. După 1990, America suferă însă de „ravagiile cauzate de dogmele multiculturaliste”
ale soţilor Clinton care, pornind din „preocuparea pentru diversitate”, etnică mai ales, face că
„majoritatea albă şi etniile minoritare se orientează spre un separatism de fapt” 9. Teoria
multiculturalismului ar putea fi o recunoaştere a imposibilităţii asimilării complete, decât a unei
dorinţe politice. În cazul S.U.A. nu poate fi vorba de un bilingvism reversibil, în sensul
abandonării limbii engleze, întrucât aceasta constituie o limbă de relaţie absolut necesară, dar se
poate constata o revigorare a grupurilor etnice şi un recul al asimilării. Acest lucru este vizibil mai
ales în statele sudice, unde populaţia de origine hispano-americană este mereu împrospătată cu
emigranţi ilegali din Mexic. Predominanţa, în unele zone, face imposibilă asimilarea deplină a
populaţiei de această origine. Deja autorităţile locale şi cele federale sunt obligate să se
mulţumească cu bilingvizarea extensivă, în faţa „încăpăţânării” populaţiei de origine hispanică de
a-şi menţine identitatea etno-lingvistică. Vom constata că, de obicei, membrii unei comunităţi
etnice îşi însuşesc într-o proporţie mai mare limba celeilalte comunităţi. La crearea acestei
neparităţi concură factori de cultură şi psihosociali, precum avansul de civilizaţie şi prestigiul unei
limbi şi culturi, dar şi aroganţa şi indiferenţa uneia în relaţiile cu cealaltă. Este de presupus că
elementele romanizate colonizate în provincii au dovedit mai puţin interes de a învăţa limbile
provincialilor decât aceştia de a învăţa limba latină. Istoricii şi lingviştii epocii antice vorbesc doar
de romanizarea dacilor, galilor, celtiberilor etc., nu şi de un fenomen simetric în ceea ce-i priveşte
pe romanii conlocuitori cu aceştia. Este neîndoios că a avut loc un proces de împletire a
civilizaţiilor, şi că un număr de romani şi-au însuşit limbile celor cuceriţi, dar în perspectivă
etnogenetică acest bilingvism a rămas fără urmări. În general, cuceritorii şi colonizatorii au
manifestat o atitudine de trufie, care i-a împiedicat să-şi însuşească de o manieră largă şi la un
nivel aprofundat limba celor cuceriţi. Constatarea are un caracter universal şi ilustrează o
caracteristică de psihologie socială, determinată de sentimentul superiorităţii suficiente sieşi ori
de indiferenţă tipică unei comunităţi majoritare faţă de o minoritate sedentarizată. Chiar în cazul
unui avans de civilizaţie a acesteia din urmă, ea este obligată de înseşi nevoile vieţii să-şi
însuşească limba comunităţii majoritare. Aşa s-a întâmplat cu coloniştii germani stabiliţi în
Transilvania cu începere din secolul XII şi numiţi generic saşi (veziT). O bună parte a lor au învăţat
limba română, ca şi mulţi unguri transilvăneni, de altfel, încât româna a devenit limba de
legătură între aceşti minoritari în cazul că nu-şi cunoşteau reciproc limbile. Revoluţionarul
paşoptist Stephan Ludwig Roth constata că, în 25

ciuda nerecunoaşterii ei ca limbă oficială în principatul Transilvaniei, româna constituia idiomul

folosit între un sas şi un ungur ce nu cunoşteau unul limba celuilalt. Gradul de extensiune al
bilingvismului în teritoriu este dependent de proporţiile amestecului etnic în fiecare zonă, zonele
monolingve corespunzând cu cele monoetnice. Cu cât bilingvismul este mai extins teritorial, deci
cu cât două comunităţi etnice sunt întrepătrunse pe o suprafaţă mai mare, cu atât caracterul său
de etapă intermediară în asimilare – şi uneori în etnogeneză – este mai evident. Rămăşiţele mai
rezistente ale etniei asimilate au fost cele locuitoare în zonele mai ferite de suprapuneri, regiuni
izolate şi mai puţin tentante, devenite izolate etnice. Laponii din Scandinavia, iacuţii şi calmucii
din Rusia, eschimoşii din Canada, un grup ostrogot din Crimeea până în zorile epocii moderne!
sunt doar câteva asemenea izolate etnice, locuind uneori teritorii foarte întinse. 2. Efectul
cumulativ al asimilării Autohtonii asimilaţi devin ei înşişi agenţi activi de asimilare în sânul
propriei comunităţi, contribuind iniţial la extinderea bilingvismului în zonele mai puţin afectate şi
antrenându-le în circuitul lingvistic şi cultural mixt. „Adoptivii” manifestă adesea un exces de zel
în apartenenţa la noua comunitate, devenind un important factor de asimilare în rândurile
comunităţii lor de origine şi sporind astfel capacitatea asimilată a etniei care i-a „adoptat”. I.I.
Russu constata o asemenea atitudine la „secuii” de origine română recentă: „printre cei mai
zeloşi maghiarizatori erau tocmai neofiţii (maghiarizaţii), adică produsele acestei politici de stil
mare – precum între erudiţii istorici ori filologi maghiarizaţi erau cei mai inimoşi agenţi ai
panmaghiarismului”. Acești „români rătăciţi” erau „unguri curaţi” cam în aceeaşi măsură în care
erau „turci veritabili ienicerii crescuţi din copii luaţi ca «tribut de sânge» de la popoarele slave
din Peninsula Balcanică”.10 Etnia asimilantă beneficiază nu numai de masa indivizilor care o
compun, ci şi de cea a prozeliţilor în opera de asimilare a comunităţii conlocuitoare. Se produce,
astfel, un efect de avalanşă, ce explică de ce comunităţi etnice mici la început au reuşit să
asimileze populaţii mult mai numeroase. A.D. Xenopol oferă în acest sens exemplul romanilor:
„popoarele latinizate de romani slujeau la rândul lor pentru a latiniza pe altele. Astfel numai se
putu lăţi spiritul reprezentat la început de oameni din Latium şi Roma şi din un sâmbure mic se
putu dezvolta acel arbore uriaş, care umbria cu ramurile sale câte trele părţile lumei cunoscute
pe atunci” 11. N. Iorga aminteşte de romanizarea tracilor sud-dunăreni, folosind chiar termenul
de „avalanşă” pentru a descrie fenomenul prozelitismului: „deznaţionalizaţii de prima oară,
deveniţi ei înşişi un factor de ulterioară deznaţionalizare” asupra altora „pentru ca avalanşa
odată dezlănţuită să ducă şi peste Dunăre limba, obiceiurile şi numele romanilor” 11a. Pentru
aceasta, limba în cauză trebuie să manifeste virtuţi asimilatorii în mai multe procese şi pe
teritorii succesive, ceea ce este posibil doar în condiţiile în care este 26

idiomul unei comunităţi etnice cuceritoare şi având un nivel de civilizaţie superior celui al
comunităţilor cucerite. Se înţelege că aportul „adoptivilor” scurtează durata acestor asimilări
succesive, atât prin sporirea numărului agenţilor de asimilare, cât şi prin reducerea
corespunzătoare a membrilor etniei supuse asimilării, căci ceea ce se adună se şi scade.
Cucerirea treptată a Italiei a permis asimilarea succesivă a populaţiilor ei, facilitată de
asemănarea limbilor italice. Când Cezar a cucerit Galia, el a beneficiat şi de aportul italicilor
romanizaţi. Gaston Boisier arată, cu privire la romanizarea galilor: „Luptaseră zece ani contra
stăpânirii străinului; nu s-au împotrivit o singură zi limbii şi obiceiurilor lui Se poate spune că
Galia semăna cu pământurile pârjolite de un soare dogorâtor şi care înghit cu mare lăcomie cele
dintâi picături de ploaie; s-a îmbibat atât de adânc cu civilizaţia romană, încât după atâtea
veacuri nu i-a pierdut încă pecetea” 12. În ceea ce priveşte Spania, aceasta era locuită de „aliaţi
naturali ai Romei”, care în timpul celui de-al doilea război punic au trecut de partea romanilor,
consideraţi a fi „eliberatorii ţării de sub despotismul cartaginez” 13, ceea ce explică faptul că „o
parte din spanioli îmbrăţişa cu insistenţă elementele de civilizaţie aduse de romani, astfel încât
limba latină s-a extins în Spania mai repede decât în toate celelalte provincii transmarine” 14.
Rezervorul etnic al Romei şi chiar cel mai vast al Italiei ar fi fost insuficient pentru a asigura
romanizarea prin colonizări. Pentru a evita confuzia pe care termenul „roman” o poate
determina în explicarea procesului de romanizare, specialiştii propun pe cel de latinofon, ce
desemnează un element romanizat de relativ scurtă vreme, chiar la prima generaţie, şi care mai
poartă amprenta E.L. a provincialilor din care s-a desprins. Xenopol constata că: „tocmai
elementele etnice deosebite aduse în Dacia, fiind rupte de pământul lor, trebuiau să lepede cu
timpul particularităţile lor osebitoare”; în mod conştient „aceste cohorte ajutătoare de străini
erau elemente încă neromanizate de armatele romane, pe care romanii le zmulgeau de la ele din
ţară tocmai pentru a grăi deznaţionalizarea lor” 15. Vom adăuga că ele nu erau romanizate încă
deplin, dar că parţial au suferit acest proces. Ele erau purtătoare ale civilizaţiei romane şi a latinei
populare. I.I. Russu aminteşte de coloniştii din Dacia traiană, ca fiind „emigranţi de cele mai
variate obârşii şi etnii”, care prin fenomenul „prozelitismului şi deznaţionalizării treptate, lente,
prin romanizare”, au reuşit să impună populaţiei autohtone „limba Imperiului” 16. Aceasta a
înlocuit cu mult succes vechile idiomuri, ce i-au furnizat multe elemente lexicale alogene,
„barbare” perpetuate în gura noilor romani adoptivi: „ultimii fii ai Romei şi primii pe care
puterea militară şi administrativă romană a trebuit să-i abandoneze” 17. Arabii au asimilat, graţie
aceluiaşi efect cumulativ, populaţiile de origine etnică semitică înrudite din Orientul Mijlociu şi
cel Apropiat, din nordul Africii. Copiii născuţi şi crescuţi în mediu bilingv folosesc deseori în
conversaţie ambele limbi, fără ca interlocutorii să îi solicite. George Steiner se referă la o
experienţă personală: „Acasă, convorbirile erau interlingvistice nu numai în cadrul aceleiaşi fraze
sau segment lingvistic, ci şi între vorbitori. Numai o întrerupere bruscă sau o dezmeticire conş27

tientă mă făceau să-mi dau seama că răspund în franceză la o întrebare pusă în germană sau
engleză sau viceversa” 19. În această situaţie, „Limbajul este, în mod clar, o opţiune, o alegere,
între afirmări şi pivoţi de conştiinţă la fel de inalienabile”, în condiţiile în care „pentru poligloţi,
însăşi noţiunea de înrădăcinare etnică sau privilegiată, este suspectă” 20. Bilingvismul poate fi o
consecinţă a căsătoriilor mixte ori poate să se producă în afara acestora, ambele variante având
o mare frecvenţă la nivelul zonelor şi localităţilor mixte din punct de vedere E.L. Sentimentul de
ambiguitate etnică de care pomeneşte Steiner este mai frecvent în cazul descendenţilor familiilor
mixte, la care însăşi înrădăcinata expresie „limbă maternă” este improprie, întrucât copiii învaţă
de la părinţi ambele limbi. Acest sentiment capătă consistenţă doar în măsura în care înşişi
descendenţii părinţilor de aceeaşi origine etnică fac abstracţie de originea lor etnică, ezitând
asupra statutului lor etnic într-o dramatică opţiune de dezrădăcinare şi naturalizare conştientă în
rândurile membrilor celeilalte etnii. 3. Bilingvism şi polilingvism Istoria oferă numeroase exemple
de suprapuneri a mai multe comunităţi pe acelaşi teritoriu, de mari amestecuri de populaţii de
origini etnice diferite. Provinciile romane erau polietnice în unele cazuri încă înaintea cuceririi şi
au devenit şi mai complexe sub aspect etnic după cucerirea romană, din pricina originii diverse a
coloniştilor şi militarilor. În toate provinciile orientale romanizarea a fost precedată de elenizare:
în Egipt şi Siria au ajuns să convieţuiască, astfel, autohtoni, greci şi romani. Într-un asemenea
mediu trilingv s-a născut şi şi-a realizat opera Isus Hristos. Imigranţii care au colonizat centrul şi
vestul S.U.A. au alcătuit un adevărat mozaic etnic. Marile porturi ale lumii au fost, în majoritate,
polietnice, avantajele economice pe care le ofereau atrăgând întreprinzători de toate originile.
Multilingvismul era şi a fost mai puţin răspândit în mediul rural, fiind propriu mai ales unor oraşe
mari, mediul rural, absolut predominant în antichitate şi perioada medievală, fiind unilingv ori
cel mult bilingv, localităţile trilingve fiind rare. Polilingvismul, începând cu trilingvismul, este
reductibil la bilingvism, limba etniei dominante din punct de vedere demografic, economic sau
politic, devenind numitorul comun al unor bilingvisme paralele, propice asimilării. Ca idiom de
legătură, ea devine asimilantă în raport cu limbile cu care creează „binoame lingvistice”. Cu cât
amestecul etnic este mai variat şi extins, cu atât şansele ca din el să rezulte o singură comunitate
etnică sunt mai mari. 4. Bilingvismul reversibil Bilingvismul se poate perpetua indefinit în timp şi
poate lua uneori un curs contrar celui iniţial, comunitatea predispusă asimilării revenind treptat
unilingvă, prin revenirea la graiul strămoşesc. Asemenea reculuri se pot datora îndărătniciei de a
folosi din generaţie 28

în generaţie limba proprie ca pe o moştenire de preţ şi/ori cultivării limbii proprii datorită unor
iniţiative intelectuale. Nu în toate provinciile romane, romanizarea a dus la formarea de popoare
romanice. În cele mai multe, ea s-a blocat la nivelul unui bilingvism extensiv, după care, în
condiţii vitrege, acesta a cunoscut o direcţie inversă procesului iniţial, şi anume una de
deromanizare (delatinizare). Termeni ca romanizare, arabizare, germanizare, slavizare etc. indică
încheierea unor procese lingvistice, şi nu etapa intermediară şi uneori reversibilă a
bilingvismului. Caracterul tranzitoriu şi incert al bilingvizării s-a văzut în colonizarea Orientului
Apropiat, în romanizarea Angliei şi Greciei etc. Într-un anumit sens, bilingvizarea este o asimilare
incipientă de translaţie spre asimilarea definitivă, despărţind două realităţi net diferite.
Cunoaşterea reciprocă a celor trei limbi vorbite în cantoanele helvetice nu a determinat nicio
asimilare, ca şi bilingvismul anglo-francez din Canada. Impunerea limbii ruse în timpul stăpânirii
ţariste şi sovietice a avut ca efect învăţarea ei de către cvasi-totalitatea supuşilor Kremlinului, dar
nu şi rusificarea celor ce n-au vrut să se rusifice, aceştia vorbindu-şi în continuare limbile lor
naţionale, în paralel cu rusa ca limbă de relaţie cu vorbitorii nativi ai acesteia. Voinţa colectivă de
păstrare a specificului E.L. nu poate fi înfrântă de nicio presiune sau opresiune. Revenind la
trecut, vom constata că elenizarea ori romanizarea unor teritorii a fost temporară. În Grecia,
bilingvismul greco-roman a căpătat o mică extindere, deoarece cele două idiomuri erau la fel de
„puternice” şi elaborate, permiţând, după 600-700 de ani, revenirea la monolingvismul grec.
După Iustinian, latina este abandonată ca limbă oficială, „deoarece alături de tradiţia romană,
tradiţia elenică era mai vie şi mai puternică” 21. Reelenizarea s-a desfăşurat în mai multe etape;
recunoaşterea a două limbi oficiale în anul 397, alegerea primului împărat grec în 582, înlocuirea
titulaturii de augustus sau cezar cu cea se basileos de către Herakliss, decretarea de către acelaşi
împărat, încă din primul său an de domnie (610) a limbii greceşti ca singura limbă oficială.22
Reelenizarea a fost însoţită, cu un secol mai târziu, de orientalizarea imperiului, precipitată apoi
la mijlocul secolului IX (Charles Dielh)23. Slaba extensiune a latinei în spaţiul grecesc a uşurat
excluderea sa din spaţiul romanităţii, linia Jirečez delimitând romanitatea balcanică (nord şi sud-
dunăreană) de elenismul sud-balcanic. Imperiul roman de Răsărit a devenit treptat un imperiu
grecesc, iar noul său nume de „bizantin” nu a făcut decât să consacre deromanizarea sa.
Perseverenţa oficialităţilor de a numi imperiul „roman” în continuare nu mai avea acum nicio
motivaţie E.L., după cum nici Imperiul roman de neam germanic nu era altceva decât o ficţiune
din acelaşi punct de vedere E.L. Populaţia Romei a refuzat, în anul 1001, să-l recunoască pe Otto
al III-lea ca împărat roman, chiar dacă el, după cum arăta într-o scrisoare, „îi considerase pe
saxoni şi pe germani mai puţin importanţi” şi „dorise să fie un împărat al romanilor” 24. Despre
bizantini, Iorga constata cu ironie: „acest amestec de traci şi de greci care se considerau romani şi
afirmau acest lucru pe greceşte, zicându-şi rhomaisi (romei) au 29

ajuns chiar să numească „limbă romană”, „romaică” greaca lor inferioară” 25. Aceasta în
condiţiile în care ostilitatea faţă de romani se manifesta şi la scriitori: „Ajunge un mdiv de
mândrie literară faptul de a se fi delatinizat”; „Sunt folosiţi cei elenizaţi de mult, sunt mobilizaţi
vechi recruţi pentru a urma cu elenizarea mai departe, fără încetare”, constata același istoric
român. „Orice elenizat este trecut printre greci”, epoca lui Heraclios a fost cea în care „s-a născut
imperiul grecesc”, deoarece „amintirile romane se depărtau tot mai mult”26. Grecii „se
identificau cu destinul Imperiului, pe care ei înşişi l-au elenizat, transformându-l, încetul cu
încetul, în propriul lor Imperiu” 27. Nici elenizarea Orientului sub Alexandru şi regii diadohi nu s-
a dovedit o operă istorică durabilă. Timp de trei secole, nenumăraţi colonişti greci s-au strămutat
în Egipt, Siria, Palestina, Mesopotamia etc., determinând o foarte extinsă elenizare parţială
(bilingvizare) a populaţiilor locale. Un cunoscut elenist rus (sovietic) afirmă că „Dacă ştiai limba
elenă, puteai străbate de la un capăt întreaga oikumenă” 28, prin care se înţelegea întreaga lume
locuită cunoscută de greci. Fiind totuși prea puțini pentru a putea eleniza complet și definitiv
Egiptul și Siria29, populațiile locale și/au păstrat limbile proprii, elina impunându-se cu mare
greutate.30 În plus, în Orient „grecii s-au izbit de societăţi care numărau multe secole de
dezvoltare economică, politică şi culturală de sine stătătoare şi care îşi creaseră o civilizaţie
ajunsă la maturitate” 31. În ciuda adoptării extinse a elinei în mediul urban, aceasta va suferi un
recul considerabil sub romani şi apoi sub arabi, devenind idiomul elitei intelectuale creştine,
deoarece aceste comunităţi şi-au menţinut „cu încăpăţânare vechea scriere şi limbă” 32.
Romanizarea aceloraşi populaţii orientale a fost la fel de înşelătoare în perspectivă istorică. În
epoca modernă, rezistenţa la asimilare a împiedicat în cele mai multe cazuri A.E.L. completă.
După cum arată Gall Ernö, „Cercetările care, referindu-se la necesitatea asimilării, au considerat
lipsită de importanţă studierea minorităţilor, s-au înşelat profund în privinţa aspectelor esenţiale
ale problemei”, aducând ca dovadă faptul că, la New York, „la finele deceniului al şaptelea, nu s-a
diminuat deloc însemnătatea şi atracţia ce o exercită identitatea etnică”, ca rezultat al „căutării
înfrigurate şi redescoperirii identităţii etnice” 33 Un caz cu totul aparte oferă statul Israel,
reînfiinţat după 2000 de ani prin rezoluţia O.N.U. din 1947. Repopularea cu urmaşii vechilor evrei
s-a făcut în special cu practicanţi ai cultului mozaic din statele central şi est-europene, ca urmare
a tolerării de către regimurile comuniste de aici a emigrării lor treptate în Israel. După cum arăta
rabinul-şef al cultului mozaic din România, dr. Moses Rosen, pe aceşti imigranţi „numai religia îi
unea” 34, căci numai câteva mii de evrei plecaţi din Basarabia „erau vorbitori de ebraică”, în
vreme ce 70.000 de evrei plecaţi din Cernăuţii Bucovinei erau vorbitori de germană.35
Respectarea prescripţiilor religiei mozaice, a sărbătorii şi ceremonialului lor, a reprezentat
principalul şi adesea singurul semn distinctiv al evreimii. Evreii au făcut din religie baza facturii
lor etnice, a diferenţierii lor de celelalte comunităţi, un caz unic în istorie. Ei au suferit o asimilare
lingvistică încă înainte de Hristos, abandonând ebraica 30

ca limbă vorbită în folosul limbii aramaice (arameena), aceasta fiind folosită doar ca limbă de cult
şi pentru scrierea cărţilor religioase.36 Aramaica mai era numită chaldeeană sau siriacă. Unele
cărţi ale Bibliei au fost scrise în aramaică, precum de către Ieremia şi Ezra, ori Cartea lui Daniil.
Chiar şi Evanghelia după Matei şi cea după Ioan au fost redactate iniţial în aramaică. Arameizarea
lingvistică a evreilor n-a fost însă definitivă. După împrăştierea lor în tot Imperiul roman,
aramaica a cedat locul limbilor etnice din provinciile de exil colectiv (sau exod), iar ebraica a
devenit limbă unică de cult. În secolul XII a luat fiinţă pe teritoriul Imperiului romano-german,
mai exact pe cursul mijlociu al Rinului, un dialect iudeo-german, o limbă mixtă de ramură
germanică, dar distinctă de germană, numită idiş (de la iudaic: yidish)37. Derivând din germana
medievală, vocabularul ei de bază provenind în procent de 80% din aceasta, ea are circa 10% din
vocabular din ebraică (ca limbă de cult) și 10% din limbile slave cu care a intrat în contact. Limba
idiș a devenit și limba evreilor șefarzi, alungați din Spania după 1492, ca și a evreilor așkenazi
imigrați din Rusia datorită progromurilor la care au fost supuși în epoca modernă. Crearea
statului Israel în 1948 a permis repopularea teritoriului strămoşesc al evreilor cu urmaşii lor pe
linie religioasă, nu şi lingvistică, şi în cea mai mare parte nici biogenetică (aşkenazii fiind urmaşii
unor migratori sedentarizaţi în sudul Rusiei în secolul VII şi convertiţi în secolul următor la
mozaism). Evreii, uniţi prin credinţă şi nu prin limbă, au trebuit reetnicizaţi şi printr-un idiom
comun. Sarcina a revenit şcolii, care a relingvizat valurile de evrei reveniţi din toate zările la
altarul comun. Limba de reetnicizare lingvistică este o creaţie cărturărească datorată lui
BenYahuda, fiind definitivată în 1882. În Israel se mai practică bilingvisme paralele, având ca
numitor comun această limbă artificială. 5. Limbile degenerative și asimilarea George Steiner se
întreba: „Intră limbile în declin, se atrofiază puterea lor de a inventa?”. Deşi conştient că a
imagina „viaţa şi moartea unei limbi în termeni organici sau temporali poate fi o propunere
animistă”, Steiner conchide că „indicaţia de forţă vitală şi noţiunea simultană de decădere
lingvistică sunt greu de exclus”. Autorul analizează circumstanţele în care se produce decăderea
lingvistică, şi anume când „o civilizaţie este inclusă într-o configuraţie lingvistică care nu se mai
potriveşte,, peisajului schimbător al realităţii”, manifestându-se printr-o „sintaxă rigidă” şi prin
aceea că „resursele disponibile de percepţie se vlăguiesc”, iar „gramatica şi vocabularul devin o
barieră pentru o nouă percepţie” 38. Observaţiile lui G. Steiner se potrivesc mai mult limbii
literare, nu şi celei vorbite de popor. Greaca elenistică cultă a traversat o asemenea sclerozare,
dar orice epigonism ce succede unor mari creatori cunoaşte o „secătuire” temporară de resurse,
din cauza tendinţei de imitaţie a acestora.

31

Nici o limbă nu piere, însă, din cauza evoluţiei interne, a unei decăderi lingvistice de moment,
deoarece nu poate fi abandonată decât în favoarea altei limbi, în urma unui contact lingvistic
asimilator. Există limbi care nu s-au diversificat lingvistic din antichitate până azi, constituind
nişte neolimbi pe structura celor antice, precum neogreaca ori neo-persana (iraniana). Ele s-au
dezvoltat prin evoluţie internă şi un aport minim de elemente lexicale străine, până la a deveni
diferite de limbile originare, fără vreo asimilare etnogenetică. Oricât s-ar modifica, însă, „în tot
cursul existenţei sale, o limbă îşi păstrează apartenenţa genetică; aceasta este un fapt istoric, dat
o dată pentru totdeauna” 39. Grecii şi iranienii de azi sunt urmaşii direcţi ai elenilor şi perşilor,
fără vreun aport etnogenetic notabil, adică fără vreo contribuţie majoră din partea altor etnii din
punct de vedere lingvistic şi etnologic. Decăderea lingvistică nu poate surveni decât în condiţiile
unor împrumuturi lexicale fără simţul măsurii, determinate de un bilingvism extensiv. Limba
degenerativă uzează în asemenea măsură de împrumuturi „încât îşi dizolvă propria ei structură,
devenind o limbă mixtă”, ceea ce constituie „un semn al degradării ei” 40. Nici o comunitate nu
şi-a abandonat brusc idiomul propriu, pentru a „fabrica” unul nou. Degenerările limbii de natură
pur internă sunt trecătoare, dar cele determinate de impactul bilingvismului se pot adânci
continuu fără mecanismul protector al cultivării sale conştiente de către instituţii adecvate. Ele
pot deveni ireversibile şi să se finalizeze printr-o extincţie lingvistică. În ceea ce priveşte limba
mixtă, aceasta priveşte vocabularul şi constă în substituirea unor cuvinte proprii cu altele din
limba asimilantă într-o proporţie foarte însemnată. Împrumuturile masive creează
disfuncţionalităţi tot mai grave între compartimentele limbii receptoare, ce suferă distorsiuni în
raport cu forma sa iniţială. 6. Abandonul lingvistic, unificarea şi diversificarea limbilor Istoria ne
oferă numeroase exemple de limbi abandonate, iar lingvistica precizează secolul sau perioada
abandonului lingvistic. Al. Graur enumeră printre limbile dispărute vechea prusiană, cornica şi
polaba, iar printre cele ce nu au şanse de supravieţuire provensala şi bretona.41 Cornica, limbă
din familia celtică, ce a dat numele peninsulei Cornwall, a dispărut în secolul XVIII, ultimul ei
vorbitor decedând în 177742; Friziana, limbă din grupa de NV a familiei germanice, vorbită în
regiunea Frizia din Olanda de circa 300-400 de mii de vorbitori, este pe cale de abandonare în
folosul olandezei, vorbitorii ei fiind în majoritate bilingvi.43 Limba coptă, utilizată în Egiptul antic,
a devenit un idiom restrâns după arabizarea ţării, iar din secolul XII a fost complet abandonată ca
limbă etnică, devenind limba de cult a comunităţii creştine.44 Dintre limbile baltice s-au păstrat
doar lituaniana şi letona, cinci dintre ele dispărând, printre care seloniana, pe la 1400, zemgliana,
pe la 1450, prusiana, la 1600 şi jatviana, în secolul XVIII.45 32

Pentru cititorul neinformat, Prusia desemnează un teritoriu german prin excelenţă, cu atât mai
mult cu cât unificarea principatelor germane s-a realizat în jurul Prusiei. Etnonimul „prusian” nu
a avut de-a face iniţial cu etnia germană, desemnând o populaţie din grupul baltic. Cucerirea
Prusiei de către cavalerii teutoni după revenirea lor din „ţara sfântă” a fost urmată de lichidarea
majorităţii autohtonilor şi de asimilarea supravieţuitorilor, numele vechi al ţării şi locuitorilor
fiind adoptate de coloniştii germani împământeniţi.46 Macedoneana antică era înrudită cu
elina47, ceea ce explică uşurinţa fuziunii greco-macedonene din antichitate, dar în secolele VI-VII
teritoriul său a fost cucerit de triburile slave, ce au asimilat populaţia locală. Macedoneana
actuală, deşi păstrează numele limbii antice, este un idiom intermediar între bulgară şi sârbo-
croată.48 Contenciosul greco-macedonean privind numele Republicii Macedonia (desprinsă din
Jugoslavia) rezidă în pretenţia Republicii Elene de a fi unica succesoare a macedonenilor antici,
inclusiv ai etnonimului lor, aureolat de prestigiul statului lui Filip al II-lea şi Alexandru Macedon.
Republica Elenă nu ţine cont că sub un nume antic se perpetuează o realitate medievală slavă.
Din cauza asimilării progresive, dar şi a tenacităţii unor vorbitori de a perpetua limba
strămoşească, există situaţii paradoxale în care o limbă este vorbită doar de câţiva indivizi.
Serviciile secrete americane folosesc pe cei câţiva urmaşi ai triburilor navajo în încercarea de a
crea coduri inaccesibile adversarilor. Un dicţionar al idiomului nu există, iar vorbitorii săi sunt
foarte puţini şi izolaţi.49 Ultima etapă a asimilării o constituie abandonul lingvistic treptat, dar
masiv, prin care etnia în cauză dispare ca entitate pe teritoriul respectiv. Dacă ea a vieţuit numai
în acest habitat, stingerea sa este definitivă. Asimilările etno-lingvistice simplifică realităţile
etnice şi reduc numărul comunităţilor lingvistice pe marile spaţii de civilizaţie. Această
simplificare şi reducere a constituit nota dominantă a evoluţiilor etno-lingvistice în istorie, însă
nu a avut un curs constant, fiind întreruptă în unele perioade de diversificări lingvistice locale. O
asemenea perioadă a constituit-o eneoliticul în Europa, Persia şi India, invadate de numeroase
triburi de păstori sosite din stepa nord-pontică şi nord-caucaziană. Înstăpânirea lor treptată
asupra acestor vaste teritorii a fost urmată de schimbarea radicală a realităţilor etno-lingvistice
anterioare şi formarea unor noi popoare, numite generic indo-europene. Suprapunerea lor peste
triburile neolitice a avut ca urmare asimilarea acestora, dar şi diversificarea lingvistică a
cuceritorilor, care înaintea acestor migraţii alcătuiseră o populaţie relativ omogenă lingvistic,
vorbitoare a unor dialecte subsumate unui idiom unic.50 Prima diversificare s-a materializat în
două grupe de limbi: satem (cuprinzând iraniana, indiana, lituaniana, slava, armeana) şi centum
(greaca, italica, celtica şi germanica)51, urmată de diversificările ulterioare ale acestora. După
cum se constată într-o lucrare de specialitate: „În lipsă de documente scrise, n-avem nici un
mijloc lingvistic de a stabili, măcar cu aproximaţie de câteva secole, data la care s-au separat
dialectele indoeuropene;...; dar avem mijloace arheologice care ne permit aceasta; şi putem
admite ca dată plauzibilă începutul celui de-al treilea mileniu î.e.n. ...,” 52, adică înaintea stabilirii
indo-europenilor pe teritoriile ulterioare. După o indo-europenistă, într-o primă etapă au fost
cucerite teri33

toriile Ucrainei, României, Iugoslaviei şi estul Ungariei, în a doua etapă peninsula Balcanică până
în Macedonia, Transcaucazia, Anatolia şi Iranul de nord, în a treia etapă nordul Europei, zona
egeeană, Siria şi Palestina După această cercetătoare, teritoriul României a fost ocupat de indo-
europeni pe la 4000 î.e.n.53, dată considerată prea timpurie de istoricii români54 care fixează
perioada stabilirii indo-europenilor la Dunărea de Jos între 2400 şi 1700 î.e.n., adică în perioada
de trecere la epoca bronzului şi eneolitic. Diversificarea indo-europenei primitive în două mari
familii lingvistice s-a făcut în paralel cu asimilarea populaţiilor neolitice, care vorbeau un mai
mare număr de limbi decât cele nou formate. Diversificarea şi asimilarea, care au funcţionat
simultan, au simplificat realităţile etno-lingvistice ale continentului european, cu atât mai mult
cu cât unele limbi indoeuropene au dispărut în antichitate, iar altele în evul mediu, ca urmare a
proceselor de asimilare exercitate de unele asupra altora. Originea comună a facilitat asimilările
care au avut loc. Prin diversificările ulterioare, indiana medie a dat naştere limbilor: indiene
actuale: panjabi, sindhi, bengali, hindustani55; iraniana veche (persana) a generat iraniana
medie (pehlavi), din care derivă cea nouă şi din care au luat fiinţă persana actuală, tadjica,
afgana, oseta.56 Slava a cunoscut două diversificări succesive, mai întâi în trei limbi (slava de
apus, slava de sud şi rusa), pentru ca apoi fiecare să se ramifice: slava de apus în cehă, slovacă,
sorabă, polonă; slava de sud în macedoneană, bulgară, sârbo-croată şi slovenă; rusa în
ucraineană, bielorusă şi velicorusă.57 Într-un mod asemănător, latina şi germana veche au dat
naştere unor familii de limbi prin diversificare şi asimilare. Teoria arborelui genealogic, cu
amendamentele şi completările ulterioare, porneşte de la ideea continuei diversificări, pornind
de la indo-europeana ancestrală şi de la constatarea înrudirii popoarelor din Europa, India şi Iran.
Încadrându-le în familii succesive, teoria urcă prin îngustare genealogică până la populaţia
omogen unilingvă a indo-europenilor. Teoria are un caracter unilateral, deoarece constată numai
ramificarea lingvistică, ca rezultat al dispersării teritoriale, nu şi unificarea lingvistică rezultată din
asimilări. Dacă ar fi avut loc doar procese din prima categorie, ar trebui să admitem că realităţile
lingvistice etnice au fost cu atât mai simple cu cât au fost mai îndepărtate în timp. Comuna
primitivă ar fi trebuit să aibă doar câteva limbi de foarte largă răspândire, ca în cazul indo-
europenei ancestrale. Este imposibil de acceptat ca, în comuna primitivă, caracterizată prin
autarhie şi numărul mare al comunităţilor gentilice, să fi existat grupuri lingvistice mai extinse
teritorial şi mai reduse ca număr decât ulterior. Etnologia şi lingvistica au dovedit că populaţiile
aflate în stadii revolute de dezvoltare cunosc cea mai largă diversitate lingvistică şi etnică, că
există o relaţie directă între gradul lor de înapoiere şi această diversitate. Menţinerea organizării
tribale are ca urmare existenţa unui mare evantai de idiomuri şi a unui număr redus de vorbitori
pentru fiecare din ele. În Noua Guinee, limba agob are 1.055 vorbitori, limba osmat 40.000,
limba awin de vest 6.500, bedamini 3.000, kamoro 7-8 mii, kiwai 20.000, marind 6.000, 34

oz 52.000, etc.58 Acestea şi multe altele formează familia lingvistică papua, ce cuprinde nu mai
puţin de 270 de idiomuri.59 În Africa neagră, situaţia este asemănătoare într-o serie de zone. De
exemplu, în Burundi, la 3,7 milioane locuitori, etnia dezi reprezintă 0,5% din total, sahilii 0,3%,
pigmeii 0,3%,60 ceea ce reprezintă numeric între 12-16 mii pentru fiecare din ele. India este ţara
unui număr foarte mare de limbi, majoritatea cu puţini vorbitori. Spaţiul relativ întins al
dispersării grupurilor umane în perioada formării limbajului articulat a determinat, foarte
probabil, apariţia simultană a unor idiomuri foarte numeroase şi total diferite unul faţă de altul.
Trebuie avut în vedere că „Limbile care se extind pe un teritoriu fizic întins vor da naştere unor
uzanţe şi dialecte regionale” şi că „în multe limbi importante, deosebirile dintre dialecte s-au
polarizat într-o asemenea măsură, încât avem aproape de-a face cu limbi distincte” 61. Este
cunoscut faptul că perioadele de unificare politică şi de stabilitate habitudinală, în care s-au
produs procesele de asimilare, au alternat cu altele de instabilitate şi dezagregare teritorial-
politică, ce au favorizat diversificarea lingvistică. În virtutea unei asemenea corelaţii, este foarte
probabil că, la sedentarizarea în spaţiul continentului nostru, indo-europenii constituiau o
comunitate rezultată dintr-un proces de unificare lingvistică (ceea ce nu exclude existenţa
dialectelor) survenit pe teritoriul iniţial, urmat, după dispersarea lor în vastele spaţii euro-
asiatice şi asimilarea unor comunităţi diferite, de succesive diversificări lingvistice. După apariţia
statalităţii, unificarea sau diversificarea etno-lingvistică se află în relaţie directă cu unitatea sau
dezmembrarea teritorial-statală. Nu întâmplător, lipsa de unitate politică a Imperiului romano-
german a fost însoţită de o puternică dialectizare a limbii germane, în primul rând în germana de
sus şi cea de jos, dialecte atât de diferite încât sunt considerate de unii specialişti ca două limbi
diferite despărţite de „linia Benrath”, ce au dat naştere altor dialecte, precum cel alemanic de jos
şi de sus, bavarez, hessan, thuringian, etc.62 Autarhia principatelor a slăbit legăturile interetnice,
iar orientarea Ligii hanseatice spre comerţul exterior maritim a făcut ca legăturile economice
interne să fie slabe şi să contribuie în mică măsură la unificarea lingvistică a poporului german.
Separarea între rusă şi ucraineană a survenit în secolele XIII-XIV63, adică tocmai în perioada în
care slavii răsăriteni au fost dezmembraţi politiceşte. Aleksandr Soljeniţin are dreptate să afirme
că: „poporul nostru (rus, n.n.) s-a împărţit în trei ramuri abia după nefericirea ameninţătoare a
invaziei tătare şi a colonizării poloneze. Este doar o minciună, inventată nu de demult, că din
secolul IX ar exista un popor ucrainean diferit, cu o limbă deosebită, ne-rusească”.64 Rusia
kieveană este o pagină de istorie a tuturor slavilor răsăriteni, nedivizaţi etniceşte în maloruşi
(ucraineni), bieloruşi şi velicoruşi (actualii ruşi). Acelaşi autor constată: „Cu toţii am purces din
mult preţuitul Kiev de unde izvodeşte pământul rusesc, cum spune letopiseţul lui Nestor, de
acolo ne-a venit şi lumina creştinismului”.65 Ceha şi slovaca au devenit limbi deosebite în secolul
XII66, deoarece Cehia a devenit un regat în cadrul Imperiului romano-german, iar Slovacia un
teritoriu aparţinător regatului Ungariei, ceea ce a contribuit la izolarea şi ruptura între ele. 35

Împrăştierea ţiganilor într-o vastă parte a Europei a produs o puternică dialectizare a idiomului
lor originar. Prosper Merimee făcea în 1845 interesante consideraţii cu privire la limba lor:
„Astăzi, ţiganii au aproape tot atâtea dialecte diferite câte hoarde diferite una de alta există din
rasa lor Comparând dialectul ţiganilor din Germania cu acel al ţiganilor spanioli despărţiţi de
veacuri de primii, recunoaştem o mulţime de cuvinte comune, dar peste tot, măcar că nu în
aceeaşi măsură, limba originală a fost alterată de contactul cu limbile mai culte..., încât unui
ţigan din Pădurea Neagră i-ar fi cu neputinţă să se înţeleagă cu unul din fraţii lui andaluzi”.67 7.
Asimilanta. substratul şi adstratul În cazul asimilărilor succesive, avem de-a face cu mai multe
limbi abandonate. O primă categorie este alcătuită din limbile populaţiilor autohtone, asimilate
în majoritatea cazurilor de popoarele cuceritoare şi colonizatoare. În etnogenezele popoarelor
romanice, aceste limbi au fost cele ale dacilor, galilor, celtiberilor şi lusitanilor. Influenţa pe care
limba autohtonă o exercită asupra noii limbi formate este numită substrat.68 Nu totdeauna
succesiunea etnică în teritoriu corespunde succesiunii limbilor ce se impun durabil, cuceritorii
fiind uneori asimilaţi de autohtoni. În asemenea cazuri, limba cuceritorilor devine un substrat al
noii limbi ce ia naştere pe baza idiomului autohton. Ca atare, definiţia citată nu are o valabilitate
generală. Este mai adecvată definirea substratului ca influenţă a limbii asimilate asupra celei
asimilante înaintea unei noi influenţe lingvistice, datorate sedentarizării unei noi etnii pe acelaşi
teritoriu. Substratul constituie influenţa mai veche, iar superstratul influenţa mai nouă asupra
limbii asimilante. Vechimea mai mare a substratul îi este defavorabilă ca premiză a supravieţuirii
în raport cu superstratul, ceea ce creează dificultăţi serioase cercetării dimensiunilor sale reale.
Depistarea substratului limbii franceze este uşurată de menţinerea unor izolate lingvistice celtice
în Bretania, după cum cel al englezei poate fi mai precis conturat datorită conservării unor
idiomuri celtice în Ţara Galilor şi Irlanda. Alteori, precizarea volumului substratului este mult mai
dificilă, deoarece limba de substrat nu mai supravieţuieşte în nici un teritoriu, cum este, de pildă,
cazul limbii tracice. Geto-daca, considerată de unii limbă Înrudită cu traca, iar de alţii ca dialect al
acesteia, este atestată printr-un număr redus de cuvinte, în majoritate antroponime, hidronime
şi nume de aşezări, precum şi din câteva denumiri de plante medicinale. Pe baza lor s-a elaborat
un minimum de reguli gramaticale şi fonetice proprii limbii geto-dacice, în lumina cărora sunt
analizate toate acele cuvinte ale limbii române a căror provenienţă din vreo limbă cunoscută şi
plauzibilă de receptare prin contact este imposibilă, Prin această „cernere” rămâne un fond de
vocabular românesc susceptibil de raportare la puţinele constante decelabile ale idiomului geto-
dac şi se admite sau se respinge apartenenţa unor cuvinte la acest idiom. Acest erudit travaliu
lingvistic este facilitat oarecum de existenţa unui substrat comun mai multor limbi vorbite de
comunităţi învecinate, generator a unor similitudini fonetice şi de vocabular. 36

Lingviştii din sud-estul Europei acceptă ideea unei uniuni lingvistice balcanice datorate
substratului tracic comun. După Al. Rosetti: „Limbile balcanice alcătuiesc... o «uniune
lingvistică», în care asemănările, elementele comune şi direcţia evoluţiei lingvistice sunt
determinate existenţa aceluiaşi substrat, ...şi de viaţa în comun a popoarelor balcanice”. 69
Fondul comun de cuvinte existente în limbile română şi albaneză a fost invocat ca „argument” al
neautohtoniei românilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic, ceea ce ar dovedi că etno-geneza
românilor s-ar fi produs la sudul Dunării. În realitate, ele sunt: „...moşteniri luate de una şi
cealaltă din fondul lingvistic comun carpato-balcanic”,70 iar limba albaneză este: „moştenitoare
a vechii limbi ilirice care, la rându-i, era înrudită cu limba tracă, deci şi cu limba dacică”.71
Lingvistica a dovedit că este posibilă penetrarea unor elemente de vocabular şi prin „barajele” a
două procese de asimilare, ceea ce îndrituieşte folosirea termenului de subsubstrat.72 Limba
latină a preluat elemente de vocabular grecesc şi etrusc, pe care le-a transmis limbilor romanice,
în care constituie sub-substraturi. După Ariton Vraciu: „În urma încrucişării sistemelor, limba
învingătoare poate să asimileze unele particularităţi ale limbii învinse. În felul acesta, limba nouă,
care s-a separat din limba comună, capătă o serie de deosebiri faţă de limbile înrudite, care,
probabil, nici nu s-ar fi dezvoltat fără influenţa substratului”.73 Într-un anumit sens, substratul
este: „...răsunetul limbii strămoşeşti în noua limbă pe care şi-o însuşeşte un popor” 74, după
expresiva definiţie a lui Puşcariu. Se pare că influenţa cea mai largă şi durabilă pe care substratul
o exercită asupra asimilantei este cea fonetică. Al.Graur apreciază că: „...sunetele se împrumută
foarte greu, dar se iau foarte uşor din substrat” 75. Substratul dravidian a transmis consonantele
cerebrale în limbile indiene76, unele caracteristici fonetice ale francezei provin din galeza celtică
(precum transformarea lui u în ü)77; o puternică influenţă fino-ugrină se constată în limba rusă,
după cum în polonă substratul baltic este evident.78 Substraturile amerindiene ale spaniolei şi
portughezei americane sunt uşor constatabile şi le diferenţiază de spaniolă şi portugheza vorbite
în peninsula Iberică. Arabii au asimilat populaţii foarte diverse în teritoriile în care limba lor s-a
impus. Substraturile diferite au generat deosebiri dialectale mari între formele arabei vorbite în
diferite regiuni, iar araba literară are un „caracter specific extradialectal” care „...nu este limbă
maternă pentru nimeni”.79 O a doua categorie de limbi asimilate sunt cele care au aparţinut
unor populaţii sedentarizate după amorsarea proceselor etnogenetice sau de asimilare între
comunităţile anterioare din teritoriu. Influenţele datorate acestora asupra asimilantei sunt
numite superstrat, ceea ce indică ordinea de succesiune a acestora asupra limbii receptoare. În
accepţia largă a termenului, superstratul desemnează însăşi limba în cauză, ca şi în cazul
substratului. Pentru limba franceză, superstratul este franc în părţile nordice şi centrale ale ţării,
burgund în sud-est şi vizigot în sud, ceea ce explică faptul că este „...limba roma37

nică cu evoluţia cea mai divergentă în domeniul foneticii, sintaxei frazei (simplificare), lexicului...”,
fiind şi limba romanică cu cele mai multe împrumuturi germanice.80 Influenţa superstratului
fiind mai recentă, aceasta este şi mai puternică în raport cu substratul, afectat din cauza vechimii
de pierderile naturale de elemente de vocabular. Glotocronologia, creată de Morris Swadesh şi
Robert Lees cu începere din 1952-1953, studiază ritmul de schimbare al vocabularului unei
(unor) limbi. Cercetările lor au demonstrat că ritmul de schimbare al vocabularului de bază este
foarte lent şi constant pentru toate limbile pământului pentru aceeaşi perioadă de timp. Într-un
mileniu se pierd între 13 şi 25% din elementele de vocabular ale unei limbi81, ori asimilarea
substratului a avut loc într-o perioadă de circa două ori mai veche decât superstratul. Persistenţa
mai accentuată a superstratului este evidentă, de pildă, în română şi engleză. În cazul limbii
române, după Theodor Capidan „...rar s-a văzut o înrâurire mai puternică asupra unei limbi, ca
influenţa slavă. Influenţa s-a exercitat în domeniul vocabularului, îndeosebi, şi din punct de
vedere fonetic”, dar „...dacă cercetăm limba sub aspectul celor două sisteme închise în relaţie cu
această influenţă, vom vedea că ea a rămas neatinsă. Toate formele slave, oricât de numeroase
au fost, s-au încadrat în sistemul gramatical propriu al limbii române”.82 Engleza oferă un alt
exemplu de influenţă puternică a superstratului. Cucerirea normandă din anul 1066 a constituit
ultimul aport demografic extern şi temeiul unei puternice influenţe lingvistice asupra anglo-
saxonei. Normanzii au devenit în timp de 130 de ani, cât au convieţuit în Normandia cu francezii
înaintea cuceririi Angliei, exponenţi atât de fideli ai limbii şi culturii acestora, încât au fost priviţi
de anglo-saxoni ca francezi. Timp de 300 de ani de la cucerire, franceza a fost limba oficială de
curte şi a fost impusă în administraţie, justiţie, învăţământ şi literatură. „Timp de aproape trei
secole, engleza va fi o limbă fără literatură, fără gramatică, o limbă populară şi vorbită”, în
condiţiile în care se constată o „vremelnică dizgraţie” a ei.83 G.M. Trevelyan este îndreptăţit să
vadă în cuceritorii normanzi exponenţii „...unei noi civilizaţii latine, impuse acestor sălbatice
regiuni nordice de nişte soldaţi şi preoţi străini...” 84, stăpâni de limbă franceză. Acelaşi autor
consideră că: „Una din consecinţele cuceririi normande a fost crearea limbii engleze”, la început
ca „dialect ţărănesc”, ce s-a îmbogăţit „cu multe cuvinte si idei franţuzeşti” pentru a deveni
ulterior un idiom „vorbit în toate colţurile globului”.85 După unii autori, împrumuturile din
franceză totalizează 1.200 de cuvinte, după alţii câteva mii, la care se adaugă împrumuturile
făcute ulterior din latină şi intrate în limba vorbită, precum şi substratul latin din perioada
ocupaţiei romane. În acest fel s-a ajuns ca, circa jumătate din vocabularul limbii engleze să fie de
origine romanică, fără ca prin aceasta apartenenţa sa la familia limbilor germanice să poată fi
pusă în discuţie.86 Ca şi în cazul limbii române, vocabularul de bază a rămas preponderent cel de
dinaintea asimilării superstratului. Vocabularul uzual indică frecvenţa folosirii cuvintelor, în
vreme ce vocabularul global o ascunde. De importanţă hotărâtoare în stabilirea proporţiilor în
care cuvintele de di38

ferite origini se regăsesc într-o limbă este apartenenţa lor la vocabularul uzual (de bază).
Proporţia precumpănitoare a unor cuvinte definesc limba în sfera apartenenţei acestora.
NOTE BIOGRAFICE 1. Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei, 1972, p. 368. 2. Cf. I.
Ruxăndoiu, D. Chiţoran, Sociolingvistică, Editura Didactică şi Pedagogică, 1976, p. 279. 3. Cf.
idem, p. 123. 4. Idem, p. 127. 5. Al. Vianu, Istoria S.U.A., Editura Științifică, 1972, p. 5. 6. I.
Ruxăndoiu, D. Chițoran, op.cit., p. 131. 7. Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi
refacerea ordinii mondiale, Editura Litera, 2012, p. 443 şi p. 444-445. 8. Cf. Edward Behr, O
Americă înfricoşătoare, Editura Humanitas, 2013, p. 319. 9. Idem, p. 347. 10. Ion I. Russu,
Românii şi secuii, Editura Ştiinţifică, p. 27, p. 117. 11. A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia
traiană, vol. I, Ediţia a IV-a, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 18. 11.a. N. Iorga, Istoria
românilor, vol. I, partea a II-a, Editura Ştiinţifică, 1988, p. 18. 12. Gaston Boisier, Cicero şi prietenii
săi, Editura Univers, 1977, p. 232-233. 13. Theodor Mommsen, op. cit., vol. I, 1987, p. 332, p.
349. 14. Idem, p. 391. 15. A.D. Xenopol, op. cit., vol. I, p. 146-147. 16. I.I. Russu, Etnogeneza
românilor, op.cit., p. 191. 17. Idem, p. 194. 18. Al. Vianu, Istoria S.U.A., Editura Ştiinţifică, 1973,
p. 5. 19. George Steiner, op. cit., p. 155. 20. Idem, p. 156. 21. Charles Diehl, Figuri bizantine, vol.
I, Editura Minerva, 1969, p. 8. 22. Ecaterina Goga, Introducere în filologia romanică, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1980, p. 222. 23. Charles Diehl, Bizanţ, Mărire şi decădere, ediţia a II-a,
Editura Ciornei, f.a., Bucureşti, p. 14. 24. Harold Zimmerman, Veacul întunecat, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1983, p. 228. 25. N. Iorga, Istoria vieţii bizantine, op.cit., p. 46. 26. Idem, p. 48,
p. 57, p. 198. 27. George D. Hurmuziadis, Cultura Greciei – antică, bizantină, modernă, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1970, p. 63. 39

28. A.B. Ranovici, Elenismul și rolul său istoric, 1953, p. 37. 29. Idem, p. 32. 30. Idem, p. 193 și p.
198. 31. Istoria Universală, vol. II, Editura Ştiinţifică, 1959, p. 214. 32. Aurel Iordănescu,
Helenismul, în Studii și articole de istorie, vol. XVIII, 1976, p. 41. 33. Gáll Ernö, Dimensiunile
convieţuirii, Editura Kriterion, 1978, p. 211-213 şi p. 196. 34. Dr. Moses Rosen, Primejdii,
încercări, miracole, Editura Hasefer, 1991, p. 27. 35. Idem, p. 29. 36. Limbile lumii, Mică
Enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 112. 37. Idem, p. 112. 38. George
Steiner, op.cit., p. 44. 39. Tratat de lingvistică generală, op.cit., p. 402. 40. L. Wald, E. Slave, Ce
limbi se vorbesc pe glob, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 16-17. 41. Al. Graur, Scrieri de ieri şi de azi,
Editura Ştiinţifică, 1970, p. 36. 42. Marius Galla, Ioana Vintilă – Rădulescu, Limbile lumii (Mică
enciclopedie), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 64. 43. Idem, p. 89. 44. Idem, p. 69. 45.
Idem, p. 35. 46. Ariton Vraciu, op.cit., p. 129. 47. Marius Galla, Ioana Vintilă – Rădulescu, op.cit.,
p. 100. 48. Idem, p. 152. 49. V.P. Borovicka, Cifruri strict secrete, în revista „Lumea”, nr. 28/7 iulie
1983, p. 27. 50. Th. Simensky, Gh. Ivănescu, Gramatica comparativă a limbilor indo-europene,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1981, p. 50. 51. Idem, p. 146. 52. Idem, p. 169. 53. Cf. idem, p.
176-177, Marija Gimbutas. 54. Istoria României, vol. I, Editura Academiei, 1960, p. 72-73; Istoria
României în date, Editura Enciclopedică Română, 1971, p. 13, Istoria poporului român, sub
redacţia acad. Andrei Oteţea, Editura Enciclopedică Română, 1972, p. 26. 55. Th. Simensky, Gh.
Ivănescu, op.cit., p. 150. 56. Idem, p. 151. 57. Idem, p. 167. 58. Marius Salla, Ioana Vintilă –
Rădulescu, op.cit., p. 17, p. 27, p. 32, p. 39, p. 128, p. 135, p. 162 şi p. 187. 59. Idem, p. 343-344.
60. Atlas geografic general, Editura Didactică şi Pedagogică, 1974, p. 179-180. 61. George Steiner,
op.cit., p. 56-57. 62. Marius Salla, Ioana Vintilă – Rădulescu, op.cit., p. 95-96. 40
63. Idem, p. 256. 64. Alexandr Isaievici Soljenițîn, Căderea Imperiului comunist sau cum să
reîntemeiem Rusia, Editura Rampa și ecranul, București, 1991, p. 12. 65. Idem, ibidem. 66.
Marius Salla, Ioana Vintilă – Rădulescu, op.cit., p. 56. 67. Prosper Merimee, Carmen, Editura
pentru Literatură, p. 346-347. 68. Al. Graur, Studii de lingvistică generală, Editura Științifică, 1960,
p. 400. 69. Al. Rosetti, Istoria limbii române, ediția a II/a, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978,
p. 642. 70. Istoria României, vol. I, Editura Academiei, 1960, p. 782. 71. Tratat de lingvistică
generală, p. 527. 72. Carlo Tagliavini, op.cit., p. 114. 73. Ariton Vraciu, op.cit., p. 44. 74. Sextil
Pușcariu, op.cit., p. 167. 75. Al. Graur, Studii, p. 201. 76. Ariton Vraciu, op.cit., p. 60. 77. Idem, p.
64. 78. Idem, p. 66. 79. Idem, p. 75-76. 80. Nadia Anghelescu, Situații lingvistice și metode de
cercetare, în: Probleme de lingvistică generală, vol. VI, Editura Academiei, 1977, p. 40. 81. Marius
Salla, Ioana Vintilă – Rădulescu, op.cit., p. 88-89. 82. Solomon Marcus, Timpul, Editura Albatros,
1985, p. 80. 83. Th. Capidan, Limbă și cultură, București, 1943, p. 70. 84. Andre Maurois, Istoria
Angliei, vol. I, Editura Politică, 1970, p. 102-103. 85. G.M. Trevelyan, op.cit., p. 153. 86. Idem, p.
165.

41

Capitolul III ASIMILAREA CULTURALĂ ŞI SINTEZA ETNOLOGICĂ

Precizarea vechimii, originii şi apartenenţei etnice a unor tradiţii, obiceiuri şi practici culturale
este adesea marcată de incertitudini şi de o relativitate grăitoare asupra dificultăţilor demersului
ştiinţific. Dacă unele dintre ele provin cert dintr-o anumită epocă şi aparţin sigur unei comunităţi
etnice sau unei zone culturale mai largi, altele nu oferă nici un fel de certitudini sub aceste
aspecte. Civilizaţia este, după Henri Facilon, rezultatul unui „triplu fascicul de forţe în acţiune”, şi
anume tradiţiile, influenţele şi experienţele; „tradiţiile, care înseamnă o dinamică internă, forţele
care urcă din adâncul vremurilor pentru a îmbogăţi istoria; influenţele, care reprezintă
schimburile, «irigările» prin care popoarele comunică între ele; experienţele, stârnite de nevoia
căutării şi a creaţiei, îmbogăţesc şi înnoiesc istoria”.1 Orice comunitate etnică moşteneşte,
asimilează şi creează tradiţii, obiceiuri şi practici culturale, alcătuind o sinteză inconfundabilă.
Mentalitatea tradiţionalistă exagerează rolul moştenirii, reprezentanţii ei pornind de la:
„idealizarea, adularea, adorarea şi venerarea necondiţionată şi neselectivă a tot ceea ce se
moşteneşte” 2, atitudine ce caracterizează şi societăţile primitive şi nedezvoltate (de remarcat că
naţionaliştii extremişti din toate ţările se înscriu pe această poziţie). Modernismul, ca atitudine
contrarie, tinde, după Adrian Marino, „către ruperea legăturilor cu tradiţia”, ce provine dintr-o
„repulsie împinsă uneori până la negativismul radical”.3 Chiar dacă o parte din moştenirea etnică
poartă amprenta anacronismului sau este chiar nocivă, deoarece „tradiţia se dovedeşte a fi şi un
veritabil balast, un reziduu sau o povară grea şi dăunătoare” 4, cea mai mare parte a ei este un
patrimoniu de preţ ce defineşte comunitatea lingvistică sub aspect etnologic. Gama tuturor
obiceiurilor şi tradiţiilor existente la o comunitate etnică constituie conţinutul facturii sale
etnologice. Prin ele, etnia respectivă se particularizează în ansamblul comunităţilor etnice de pe
glob. Tradiţiile au o uimitoare vitalitate, traversând mileniile şi punctele nodale ale
etnogenezelor sau trecerilor de la o formaţiune socială la alta: „O memorie de lungă durată,
transmisă de la generaţie la generaţie, întreţine în conştiinţa lor ataşamentul faţă de valorile
etnice cărora le aparţineau părinţii sau strămoşii mai îndepărtaţi”.5 42

Moștenirile etnologice au o încărcătură și o semnificație axiologică, vădind anumite atitudini față

de viață și moarte, muncă și fericire, momentele de bază ale vieții, relațiile cu străinii etc. Ele nu
sunt transmise de la o epocă la alta fără nici o modificare, suferind metamorfoze după noile
manifestări ale conștiinței colective. Practic, moștenirea este reinterpretată lent, dar încontinuu,
încât la o mare distanță în timp, semnificațiile inițiale se pierd. Unele tradiții și obiceiuri sunt
eliminate treptat deoarece devin neinteligibile în noile contexte culturale. Moștenirile etnologice
constituie straturi succesive de mentalități, credințe și practici culturale, corespunzând unor
epoci revolute ce s-au perindat până în prezent. Spiritualitatea populară este un imens rezervor
de moștenire culturală anonimizată și atemporalizată. Ea reprezenta în trecut o sumă de norme
și cutume pe care oamenii le respectau în virtutea prestigiului vechimii lor, a respectului față de
strămoșii care le-au adoptat și lăsat ca moștenire. Etniile la care cultul strămoșilor constituie o
componentă a cultului religios ori chiar o religie în sine, normele și cutumele moștenirii
etnologice acționau uneori în mod tiranic și constituiau o piedică în calea progresului, prin
refuzul înnoirii. Puterea tradiției, cultivată la multe popoare prin adevărate instituții, ca
modalitate de conservare a specificului etnic, este deosebit de evidentă la unele popoare
asiatice (japonezii, chinezii, indienii), iar în Europa la un popor, care a inaugurat epoca modernă
în societate și economie, ca cel englez. „Încăpăţânarea” de a conserva atitudini, gesturi şi
mentalităţi arhaice într-un decor exterior ultramodern provine dintr-o confuză şi ireprimabilă
aspiraţie de păstrare a specificului etnic, mai ales atunci când el este contestat ca valoare din
interiorul sau exteriorul etniei. Narodnicismul la ruşi, poporanismul şi semănătorismul la români,
au reprezentat ideologii exagerând rolul tradiţiei şi care au redus comunitatea etnică la ţărănime,
ca purtătoare a specificului etnic. Ele au reprezentat reflexul unei atitudini conservatoare în
raport cu înnoirea economică şi socială impuse de dezvoltarea capitalismului, au militat pentru
închistarea în tradiţie, prin invocarea pericolului alterării specificului naţional. În ciuda acestor
neajunsuri, ele au avut meritul de a inaugura un interes statornic faţă de lumea satelor, atât în
literatură, cât şi în sociologie, pe plan social şi politic, şi au dat un impuls deosebit cercetărilor
etnografice şi culegerii folclorului. Raportul echilibrat între tradiţie şi inovaţie constituie o
condiţie esenţială a dezvoltării unei culturi sănătoase, în respectul aspectelor pozitive ale
specificului etnic şi deschiderii spre înnoire. 1. Specificul etnic Comunitatea etnică se delimitează
de alte comunităţi de acelaşi gen nu numai prin limbă, ci şi prin felul de a fi (factura psihică) şi
specificul etnic (etnologic) vădit în cultura sa materială şi spirituală. În anul 1900, „Noua revistă
română” a lansat un chestionar cuprinzând 4 întrebări, elaborate de Coşbuc, Ovidiu Densuşianu,
Rădulescu-Motru şi 43

Anghel Demetrescu, din care una avea următorul enunţ: „Care sunt calităţile şi defectele ce
deosebesc naţionalitatea română de celelalte naţionalităţi?”. Interesant ni se pare răspunsul dat
de Vasile Pârvan, pe atunci proaspăt absolvent al liceului: „Trăsătura dominantă în firea
românului e o melancolie optimistă (). La melancolie, însă, se mai adaugă şi fatalismul (aşa a fost
scris!), iar ca urmare a melancoliei şi fatalismului e nestatornic în acţiune, de unde şi proverbul
ce se aude în popor: «Românului îi e greu să s-apuce de lucru, că pe urmă uşor se lasă»”.6 Mai
multe lucrări consacrate specificului etnic românesc se datorează lui Rădulescu-Motru. După
acest autor, „În structura limbii stă originalitatea unui popor”, caracterizată prin comunitatea de
suflet: „Avem înaintea noastră un etnic de câte ori constatăm între membrii unei comunităţi
manifestări sufleteşti tipice care se repetă din generaţie în generaţie”.7 Rădulescu-Motru
combătea identificarea etnicului exclusiv cu trecutul: „Etnicul nu este un obiect de reconstituire,
după date istorice; el este viu în fiinţa oricărei naţiuni”, fiind, totodată, „structura istorică pe care
o ia viaţa unui grup social, care se bucură de conştiinţa unui eu al său propriu”.8 Într-o altă
lucrare (Psihologia poporului român), Motru susţine că fiecare popor are o psihologie proprie. El
identifică câteva trăsături ale psihologiei românilor, printre care individualismul, neînsoţit de
spiritul de iniţiativă în viaţa economică, în care manifestă totuşi independenţă şi, prin lipsa de
perseverenţă la lucrul început, mai mult prezentă la ţăranul proprietar agricol.9 În factura etnică
a unui popor se îmbină calităţi şi defecte specifice, care, fără a fi neschimbătoare în timp,
manifestă o constanţă de la o generaţie la alta. Relevarea calităţilor etnice se realizează din
belşug în literaturile şi istoriografiile naţionale, în care defectele proprii aceloraşi comunităţi se
reflectă şi recunosc mult mai rar. De câteva decenii a apărut şi s-a dezvoltat disciplina socială
care studiază reprezentările pe care şi le fac popoarele sau grupurile sociale despre ele însele şi
despre cele vecine ori convieţuitoare, numită imagologie. Ilustrate cu izvoare istorice, aceste
reflectări şi autoreflectări sunt îngăduitoare cu imaginea strămoşilor şi adeseori excesiv de
critice, uneori chiar nedrepte, cu cea a „străinilor”. Este indiscutabil că animozităţile interetnice
îşi au sursa în anumite defecte ale „celorlalţi”, precum: aroganţa, desconsiderarea, tendinţa de
excludere de la unele drepturi sau avantaje, monopolizarea lor pe seama membrilor unei etnii,
exploatarea „celorlalţi”. Dacă nu mai insistăm asupra lor este pentru că, făcând parte dintr-o
caracteriologie etnică, ele pot fi eradicate ori atenuate numai prin recunoaşterea lor dinăuntru şi
nu prin analiza lor dinafară, percepută aproape totdeauna ca o incriminare nedreaptă.
Primejdiile care expun comunităţile etnice convieţuitoare, ori condiţiile sociale similare ale
claselor defavorizate, diminuează aceste animozităţi şi defectele care le generează. Unele
comunităţi antice şi medievale, îndeosebi cele cuceritoare, şi-au cultivat nemunca şi traiul pe
spatele altora, jaful, spolierea şi lenea. 44

Clişeele marxizante, care nu admiteau asemenea aprecieri decât pentru primitivele triburi
asiatice năvălitoare, nu pot explica involuţiile unor societăţi bazate pe cuceriri şi dări spoliatoare,
degenerarea spiritului lucrativ şi transformarea acestor năravuri în defecte etnice caracteristice.
Românii şi-au menţinut cu „încăpăţânare” individualitatea şi limba. Într-o rostire remarcabilă,
Simion Bărnuţiu a exprimat această „îndărătnicie”: „fost-am cu hunii, dar nu ne-am făcut huni;
fost-am cu avarii, dar nu ne-am făcut avari; fost-am cu bulgarii şi nu ne-am făcut bulgari; fost-am
cu ruşii şi nu ne-am făcut ruşi; cu ungurii, şi nu ne-am făcut unguri; cu nemţii, şi nu ne-am nemţit
nu ne-am ungurit, nu ne-am nemţit”.10 La toate etniile, calităţile predomină asupra defectelor,
general umanul manifestându-se sub forma bunăvoinţei. După primul impact, marcat de
neîncredere şi de teama necunoscutului, relaţiile interetnice tind să intre în matca unui firesc
generat de trebuinţe şi manopere foarte asemănătoare. Acelaşi destin şi aceleaşi momente ale
vieţii individuale, conving că general umanul covârşeşte ca semnificaţie diviziunea etnică fără a-i
diminua importanţa. 2. Rezistenţa etnică la asimilare Rezistenţa la asimilare este mai
„îndărătnică” sub aspect etnologic decât lingvistic. Asimilarea lingvistică ce nu decurge paralel şi
ritmic cu una culturală (implicând cultura materială şi cea spirituală), etnologică, ca urmare a
unor incompatibilităţi religioase ori a unor discriminări etnice ori rasiale, poate crea o falsă
impresie de unitate. Sub faţada unei comunităţi lingvistice convieţuiesc două comunităţi
neintegrate deplin şi care prezintă riscul de rupere ulterioară. La data elaborării primei forme a
lucrării am remarcat o asemenea integrare imperfectă la sârbi şi croaţi, despărţiţi prin
confesiunile creştine diferite şi tradiţiile istorice divergente derivând din stăpânirile străine
diferite sub care s-au aflat, cu toate că vorbesc aceeaşi limbă. Nu am putut bănui că ea ar putea
aluneca spre o ruptură şi aversiune reciprocă atât de acute cum s-au manifestat în războiul civil
ce a urmat şi după aceea. Dihonia separatismului, de care au ajuns să se teamă chiar şi europenii
occidentali, face dovada subestimării liniştitoare a fracturilor etnologice şi a clasării premature a
problemei naţionale în unele state. Opresiunea economică şi politică exercitată de Spania în
coloniile sale din America a fost cauza unor puternice resentimente din partea unor populaţii
hispanizate numai din punct de vedere lingvistic. După cum arătam anterior, nici măcar această
asimilare na fost deplină, în multe teritorii practicându-se un bilingvism hispano-amerindian.
Ceea ce frapează în poziţiile unor lideri revoluţionari din America hispanică la începutul secolului
XIX este tenta făţiş antispaniolă. Mexicanii lui Mariano şi-au propus să-i alunge pe spanioli din
Mexic11, iar un lider al mişcării de eliberare din Venezuela declara că „scopul final al războiului
este exterminarea rasei blestemate a spaniolilor din Europa, veniţi în Venezuela”.12 Faptul că
„popoarele indiene s-au cramponat cu o uimitoare tena45

citate de vechile lor limbi, obiceiuri de trib, religii” 13 explică de ce, de pildă, mexicanii manifestă
un puternic resentiment faţă de conchistadori şi Fernando Cortez, căruia nu i-au ridicat nici un
monument pe teritoriul ţării, în vreme ce în centrul capitalei mexicane domină uriaşa statuie a
conducătorului luptei aztecilor Cuauhtemoc.14 Mexicanii se consideră în primul rând urmaşi ai
aztecilor; universitatea din Ciudad de Mexico nu numai că se numeşte universitatea aztecă, dar
reproduce arhitectura şi arta acestora. Şi alte naţiuni latino-americane pun pe primul plan
ascendenţa amerindiană, ca peruanii sau bolivienii, chilienii, uruguayenii sau paraguayenii, căreia
îi datorează în mod vizibil şi predominant trăsăturile rasiale, precum şi limbile puternicelor
uniuni tribale din perioada cuceririi spaniole. Bilingvismele hispano-amerindiene dovedesc
incompleta hispanizare a majorităţii latino-americanilor, iar strălucita lor literatură
contemporană respiră seva amerindiană. Renaşterea spiritului amerindian, notabilă în literatură
şi artă, duce la scăderea semnificaţiei ascendenţei spaniole. Ea probează importanţa factorului
etnologic în frânarea sau chiar împiedicarea asimilării lingvistice depline. Această dihotomie este
prezentă pe continentul european nu numai la sârbi şi croaţi, ci şi la englezi şi scoţieni! Mişcarea
separatistă a corsicanilor, chiar minoritară, dovedeşte incompleta fuziune etnologică între
francezi şi corsicani. Conflictul religios din Irlanda de Nord afectează grav unitatea unei populaţii
care vorbeşte aceeaşi limbă. Explicaţia acestei neintegrări constă în faptul că „În Irlanda,
caracterul dominant al conştiinţei naţionale nu este limba ci, în primul rând, apartenenţa
statală”.15 Integrată forţat în regatul Angliei la mijlocul secolului XVI de către Oliver Cromwell,
populaţia Irlandei a fost deposedată brutal de pământuri şi supusă exploatării din partea
elementelor militare britanice colonizate. Apartenenţa la catolicism, în contrast cu clasa
dominantă engleză reformată (anglicană), a metamorfozat conflictul de clasă într-unul religios.
Puternicele deosebiri temperamentale între englezi şi irlandezi au aţâţat şi mai mult conflictul,
determinând o puternică emigraţie irlandeză în America. Lipsa de solicitudine a guvernelor
engleze faţă de o populaţie decimată în mai multe rânduri de foamete a înstrăinat şi mai mult pe
irlandezi de englezi. În ianuarie 1919, deputații irlandezi au format un parlament propriu și au
proclamat independența țării, dar numai în 1921 aceasta a primit titlul de Statul Liber al Irlandei,
fără Ulster, ce a rămas în cadrul Regatului Unit. Perpetuarea conflictului anglo-irlandez în Ulster
și recrudescența sa în ultimii ani probează ideea că unitatea lingvistică și continuitatea teritorială,
trecutul istoric de mai multe secole, nu sunt suficiente pentru a închega într-o etnie două
comunități. O istorie comună marcată de un conflict perpetuu, alimentat de o politică
discriminatorie la adresa unei comunități nu creează terenul unei unități etnologice, iar fără
aceasta sentimentul originii distincte covârșește asupra celui de comuniune lingvistică și duce la
tendințe separatiste sau la izolaționism etnic. În unele state, în raport cu minoritățile naționale,
„ideologia susţinută şi aplaudată de politicienii şi administratorii sociali, de exponenţii «clasei
superioare» (superclass) încearcă să-i schimbe în «buni cetăţeni» - buni francezi, buni englezi sau
buni americani – făcându-i să renunţe la moştenirea lor, la valorile sociale, morale, culturale ce
ţin de specificul lor etnic şi naţional”.16 46

Departe de a se asimila sub presiunea acestor măsuri şi atitudini, minorităţile etnice sau rasiale
îşi sporesc rezistenţa etnică prin cultivarea valorilor proprii. Adepţii segregaţiei rasiale la adresa
negrilor, indienilor sau asiaticilor justifică statutul lor etnic inferior prin pretinsa inferioritate
genetică, ce ar fi dovedită de testele coeficientului de inteligenţă.17 Acest rasism drapat în haină
ştiinţifică a influenţat şi influenţează mentalitatea şi atitudinile multor albi din Republica Sud-
Africană, în măsură tot mai mică din S.U.A. În această din urmă ţară, segregaţionismul aproape a
dispărut, la aceasta concurând puternica afirmare a negrilor în toate domeniile vieţii economice
şi publice. În S.U.A. au fost create peste 40 de instituţii care se ocupă de cercetarea etnicităţii şi
de susţinere a pluralismului etnic.18 Problema etnică a existat în multe ţări într-o formă latentă,
inducând în eroare chiar analişti de renume, pentru a răbufni cu forţe sporite în zilele noastre.
Camil Petrescu a realizat, în „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” o descriere
dramatică a unui tir de artilerie executat asupra unei unităţi de infanterie. Duşmanii – arată
autorul – „ne credeau morţi pe toţi” în urma unui cumplit bombardament de artilerie grea,
pentru ca, ulterior, „o companie întreagă”19 să facă dovada supravieţuirii. Într-un mod
asemănător, supravieţuirea etnică şi afirmarea prezenţei sale se produc cu surprindere după ce
nivelarea naţională păruse a fi deplină. Se recunoaşte azi că există probleme etnice în faimosul
„hexagon etnic” din Franţa, alcătuit, pe lângă francezi, din occitani, bretoni, basci şi corsicani, în
Elveţia, unde apar disensiuni între cantoane, în Belgia între flamanzi, valoni şi populaţia
francofonă din capitală, în Italia, unde se manifestă nemulţumirile germanilor din Tirol, ale
francezilor din Valle d’Aosta, ale slovenilor din Gorizia şi Triest.20 În Regatul Unit se manifestă
recrudescenţe ale identităţii etnice şi nemulţumiri faţă de dezvoltarea economică în Scoţia şi Ţara
Galilor,21 neglijate sub raportul investiţiilor şi sprijinirii suficiente a culturii proprii. În Spania,
bascii, catalanii şi galicienii au revendicat şi obţinut, după 1975, autonomia regională,
considerată insuficientă de teroriştii basci din organizaţia E.T.A. Autonomiile câştigate permit
folosirea şi cultivarea limbilor şi culturilor proprii, ajungându-se astfel la potolirea nemulţumirilor
etnice. Populaţia flamandă din Belgia a obţinut raionarea lingvistică a teritoriului, reuşind astfel
să-şi apere identitatea etno-lingvistică.22 Rezistenţa fondului etnologic constituie o piedică în
calea asimilării depline, durând adesea „sute de ani pentru că transmiterea caracterelor
biosocioculturale nu se face spontan, catalitic, ci dialectic, prin decontarea crescândă într-o
succesiune de acţiuni şi reacţiuni etnogenezice, de primire şi respingere, de asimilare şi
dezasimilare, de integrare şi dezintegrare”.23 3. Persistenţa mai accentuată a substratului
etnologic Aprecieri ca: „dacii constituiau baza etnică a poporului român”,24 sau: „între
elementele constitutive (ale poporului francez, n.n.) nu este nici unul mai important decât
vechiul fond galic”,25 aparţin unui reputat istoric român, respectiv francez (Constantin C. 47

Giurescu, Jacques Madaule). În ce măsură se justifică ele? Făcute fără o analiză a moştenirii
etnologice, aceste afirmaţii nu depăşesc nivelul simţului comun, pentru care dacii şi galii fiind
precumpănitori demografic în perioada romanizării este firesc să fie consideraţi baza etnică a
românilor şi, respectiv, francezilor. Se confundă etnofondul cu genofondul, acesta din urmă
impunându-se realmente din pricina predominanţei numerice. Theodor Capidan a surprins mult
mai corect simultaneitatea, dar şi diferenţierea proceselor: „Dacă admitem că înlocuirea limbii la
daci n-a atras după sine şi înlocuirea poporului dac, atunci ar trebui să recunoaştem că vechiul
patrimoniu biologic s-a continuat în noua comunitate etnică din care trebuia să iasă poporul
român”.26 Ceea ce autorii citaţi numesc „bază etnică” sau „fond galic” nu se referă la etnic
(etnologic), ci la genofondul etnic (fondul ereditar de caractere specifice). Ei confundă etnicul cu
biologicul. Însuşi termenul de „bază etnică” este neconcludent, întrucât nu se referă la nimic
concret, nici la limbă, nici la fondul etnologic şi explicit nici la genofondul biologic pe care, totuşi,
îl vizează prin confuzie. Se intuieşte, totuşi, aici, că etniile asimilate lingvistic au contribuit mai
substanţial la formarea fizionomiei spirituale a etniilor noi sub aspectul contribuţiei etnologice.
Ele se regăsesc mai plenar din acest punct de vedere decât sub raport lingvistic în civilizaţiile
etniilor la a căror geneză au contribuit. Revenind la ideea persistenţei mai accentuate a
substratului etnologic, vom porni de la constatarea, verificată de istorie şi etnologie, a stabilităţii
mai mari a fondului etnologic în raport cu limba. Ea se datorează profunzimii sufleteşti mai mari
a credinţelor, normelor şi sistemului de valori, a felului de a fi decât a limbii şi posibilităţii de a le
perpetua în noile „veşminte” lingvistice. În vreme ce limbile paleolitice sau neolitice au dispărut
în cea mai mare parte, fondul de credinţe din aceste epoci este relativ uşor detectabil în
spiritualitatea populară. Din epoca metalelor, gama de credinţe, practici şi obiceiuri conservate
este considerabil mai mare, cu toate că limbile vorbite atunci s-au pierdut în cea mai mare parte
prin asimilare. Traductibilitatea permisă de filiera orală şi persistenţa unor forme ale culturii
materiale prin preluare explică capacitatea de rezistenţă şi penetrarea mai mare în timp şi spaţiu
a fondului etnologic. Conservatorismul propriu societăţilor de tip rural a constituit terenul „vieţii
fără moarte” a unei mari părţi a patrimoniului etnologic, ceea ce nu exclude înnoirea sa
permanentă şi creaţia continuă. 4. Slăbirea şi dispariţia rezistenţei fondului etnologic În cazul
asimilării realizate prin persuasiune, rezistenţa fondului etnologic scade, apoi dispare. Pentru ca
aceasta să diminueze sunt necesare mai multe condiţii. În primul rând ca etnia pe cale de
asimilare să nu facă obiectul unor discriminări rasiale sau de neam atât de evidente încât să
producă revolta acesteia ori să întreţină în rândurile ei o nemulţumire vie şi permanentă.
Discriminările făţişe şi de amploare suscită resentimente ce întreţin dorinţa de păstrare a
specificului etnic şi al limbii proprii. 48

Deosebit de importantă este atitudinea faţă de clasa socială dominantă a respectivei comunităţi.
Puterea şi influenţa acesteia pot deveni factori de sporită rezistenţă etnică, dacă este expusă
unui tratament brutal, după cum menajarea şi integrarea ei în clasa conducătoare a cuceritorilor
duc la slăbirea ei. Clasa dominantă nu a pregetat să se pună în fruntea luptei poporului propriu
atunci când interesele i-au fost grav ameninţate, precum în „marea răscoală” din India (1857-
1859), în răscoala antiotomană a sârbilor (1804-1813) sau în revoluţia grecească dintre anii
1821-1828. Pentru a preîntâmpina asemenea evoluţii, cuceritorii şi stăpânitorii unor teritorii
anexate au căutat, cu rare excepţii, să atragă vârfurile sociale ale celor cuceriţi, ori măcar să nu le
lezeze în mod periculos demnitatea şi interesele. Alexandru cel Mare a tratat cu mărinimie
nobilimea persană învinsă şi a încercat o fuziune a sa cu nobilimea greco-macedoneană prin
căsătorii mixte. Romanii au atras aristocraţia tribală a unor popoare cucerite, conferindu-i prin
integrarea ei în nobilimea proprie un statut social pe care l-ar fi obţinut doar după o evoluţie de
secole în cadrul comunităţii proprii. Regii Ungariei au înnobilat numeroşi cnezi români
transilvăneni, integrându-i nobilimii proprii prin acordarea de titluri nobiliare, de acte de
proprietate asupra satelor pe care le-au stăpânit până acum fără temei juridic feudal şi fără
blazoane. O comunitate etnică care îşi pierde treptat clasa dominantă, ce se asimilează, devine
mai dezarmată decât cea care şi-o păstrează, întrucât nu mai este reprezentată în structura
statală centrală sau locală. Ea nu mai este sprijinită pe plan cultural şi politic, devenind o victimă
a politicii etnice practicate de clasa politică a celeilalte comunităţi. În al treilea rând, reuşita
asimilării este condiţionată de crearea perspectivei accederii la un statut social comparabil cu
masa de rând a cuceritorilor. După cum arătam în paragraful „Adopţiunea etnică”, atitudinea
manifestată faţă de etnia cucerită depinde de interesul politic de a o integra ori de a o izola şi
discrimina. Refuzul integrării legalizate este o manifestare de egoism etnic, explicabil prin
interesul de a apăra privilegiile unei comunităţi, de obicei minoritare, şi care derivă din însuşi
caracterul lor unilateral. Generalizarea lor ar desfiinţa însăşi sursa de provenienţă a acestora,
precum o impozitare disproporţionată, îngreunarea ori chiar împiedicarea accesului la funcţii,
neglijarea aspiraţiilor culturale prin zgârcenia alocaţiilor etc. Perspectiva accesului la un statut
social egal determină pe indivizii cei mai activi ai comunităţii cucerite să se integreze comunităţii
dominante, slăbind astfel rezistenţa etniei lor de provenienţă. Membrii ei se integrează pe rând,
în decursul mai multor generaţii, în masa cuceritorilor, până la dispariţia semnificaţiei cuceriţi-
cuceritori. La un moment dat, populaţia devine atât de amestecată, încât polaritatea etnică se
diluează, lăsând locul unei obişnuite polarităţi sociale. Fuziunea lingvistică şi etnologică cuprinde
majoritatea indivizilor, iar extremele minoritare ale celor două comunităţi sunt dizolvate în cursul
ireversibil al acesteia. Aproape fiecare individ poartă pecetea mixtizării, având pe linie
genealogică relaţii cu ambele comunităţi. Relaţiile de rudenie au darul de a atenua aversiunea
iniţială ori forma mai răspândită a neîncrederii reciproce şi de a apropia indivizii. Aroganţa etnică
nu mai este la îndemâna unei persoane despre care toată lumea 49

ştie că are printre ascendenţi membri ai celeilalte comunităţi. Când această cenzură este cvasi-
generală şi reciprocă, inhibarea aroganţei etnice devine perfect interiorizată, „păcatele”
matrimoniale marcând definitiv noua realitate etnică. După cum apreciază Dumitru Protase:
„Lupta băştinaşilor daci împotriva dominaţiei romane, pe măsura angajării lor în procesul
inevitabil al romanizării, şi-a pierdut treptat ascuţişul şi caracterul ei etno-politic iniţial,
încadrându-se în lupta întregii populaţii provinciale asuprite, autohtoni şi colonişti deopotrivă,
contra claselor dominante ale sistemului sclavagist roman”.27 Luptele cu caracter social şi lupta
pentru eliberare etno-politică, desfăşurate la început ca două mişcări relativ paralele, se
împletesc tot mai mult, iar criteriul etnic diminuează şi apoi dispare pentru a lăsa loc exclusiv
factorului social. Un factor care poate diminua sau facilita fuziunea etnologică este religia şi
totalitatea superstiţiilor proprii unei comunităţi etnice. Se ştia că fenomenul religios poate
genera exclusivismul cel mai categoric şi intoleranţa cea mai tiranică. Totuşi, numai în anumite
epoci şi condiţii a împiedicat procesele asimilatorii. Romanii, toleranţi faţă de religiile popoarelor
cucerite, au manifestat, ca excepţie, o puternică aversiune faţă de credinţele egiptenilor şi, mai
ales, faţă de credinţa monoteistă a evreilor. În urma înfrângerii răscoalei lui Bar-Kokhba (132-135
e.n.), împăratul Hadrian a interzis, sub ameninţarea pedepsei capitale, studiul Torei şi practicarea
actelor de cult mozaic.28 După ce aceste restricţii au mai slăbit, persistenţa evreilor în mozaism
i-a salvat de la romanizare. Cărţile acestei religii trebuiau să asigure: „supravieţuirea iudeismului
şi, prin urmare, integritatea poporului evreu peste tot unde era risipit”29, „fără o patrie şi totuşi
despărţit de alte neamuri”30. S-a ajuns la situaţia în care religia a devenit un determinant etnic
la fel de important ca şi limba: „Lipsit de un stat independent, unitatea şi integritatea seminţiei
evreieşti se menţine exclusiv graţie supunerii faţă de Lege” 31, care l-a împiedicat să se integreze
pe deplin în sânul comunităţilor conlocuitoare, să se asimileze. La aceasta a contribuit şi anatema
creştinismului la adresa religiei mozaice, care nerecunoscând pe Christos ca Mesia, cel prorocit
de Isaia, constituia o impietate la adresa Mântuitorului. Evreii au fost, ca atare, izolaţi de celelalte
etnii, supuşi la numeroase discriminări. Menţinerea facturii lor etnice are o dublă determinare,
perseverenţa lor în mozaism şi aprecierea acesteia de către creştini ca un sacrilegiu. Creştinismul
s-a desolidarizat de destinul naţional al lui Israel32 şi a devenit o religie universală „deoarece nu
existau bariere sociale, rasiale, intelectuale” şi „oricine putea să devină membru al acestei
societăţi”.33 Prin sincretism şi interpretatio romana a devenit posibilă o fuziune între religia
romană şi religiile politeiste ale popoarelor din provincii. Incompatibilitatea dintre politeismul
roman şi creştinism, sursa unei prigoane tricentenare, a constat mai ales în respingerea de către
creştini a cultului împăratului, de sorginte orientală. Separatismul politic îndelungat al
fragmentelor aceleiaşi comunităţi etnice iniţiale poate constitui sursa unor deosebiri etnologice,
care le îndepărtează şi le slăbeşte coeziunea etnică. Austriecii s-au constituit ca etnie germană
separată din cauza fragmentării politice a poporului german şi rezistenţei principiilor faţă de
politica de unificare a dinas50

tiei Habsburg. Dacă fărâmiţarea feudală din secolul X, în ducate, amintea de grupările etnice
existente anterior (Stammesherzogtümer)34, recunoaşterea principatelor teritoriale în 1223 de
către Frederik al II-lea a slăbit în mod deosebit coeziunea poporului german, cu deosebire prin
apariţia ligilor (renană, suabă). Alegerea regelui ceh Carol al IV-lea ca împărat al Germaniei, care
a lăsat-o pe seama principilor (1356) a coincis cu consolidarea deosebită a principatelor
teritoriale. Habsburgii se impuneau cu greu, chiar în posesiunile ereditare (Austria)35, fiind
contestați aici de Matei Corvin. Sub Maximilian I (1493-1519) și mai ales sub Carol al V-lea (1519-
1556), unificarea principatelor a cunoscut un oarecare reviriment, dar rezistența principilor a
subminat măsurile de centralizare. La sfârșitul secolului XVI, Germania era „un conglomerat de
formaţiuni politice” care „nu putea să se transforme într-un complex naţional” printre altele şi
deoarece „singurul element de unitate – religia catolică – dispăruse după apariţia Reformei”.36
Ba mai mult, de câte ori la conducerea unui principat ajungea un principe aparţinând altei
biserici decât cea a predecesorului, el îşi obliga supuşii să se convertească ori îi supunea
persecuţiilor.37 Pacea Westfalică din 1648, survenită după războiul de 30 de ani, a consacrat
fărâmiţarea politică a imperiului german şi separarea Austriei de restul Germaniei. Habsburgii au
renunţat la ideea unui imperiu german, folosindu-şi potenţialul militar pentru a-şi constitui un
imperiu în afara spaţiului german, pe seama popoarelor din restul Europei Centrale. Chiar din
prima pagină a lui „Mein Kampf”, Hitler afirma că „Austria germană trebuie să revină la sânul
patriei mame”38, deşi tratatul de la Versailles interzicea Auschlussul. Prin presiunile exercitate
asupra cancelarului austriac Schuschnigg, Hitler a obţinut, în iulie 1936, declaraţia că „Austria se
recunoaşte a fi un stat german”39, superfluă în afara unui context agresiv, şi care a justificat actul
de forţă din 1938 de ocupare a Austriei. Că austriecii detestau Auschlussul o dovedeşte graba lui
Hitler de a ocupa Austria înaintea referendumului asupra acestuia, la care cancelarul
Schuschnigg îi chemase pentru a demonstra lumii dorinţa de independenţă a ţării sale.40 Un
„caz” ce merită o tratare mai amplă este cel al formării şi destrămării Jugoslaviei, în care factorii
de natură etnologică au jucat un rol hotărâtor. Sârbii, croaţii şi slovenii s-au aşezat pe teritoriile
fostelor provincii romane Iliria şi Dalmaţia în secolele VIVII, cu deosebire după anul 602, fiecare
creându-şi câte un stat slav independent. Serbia a căzut, în anul 1018, sub stăpânire bizantină, a
redevenit independentă, la sfârşitul secolului XII până în 1459, când a fost ocupată de Imperiul
Otoman. În 1813 şi-a dobândit autonomia prin răscoala condusă de Karagheorghevici, iar apoi
independenţa prin războiul antiotoman din anii 1877-1878. A fost centrul de raliere al slavilor din
NV Peninsulei Balcanice la sfârşitul primului război mondial, doar cneazul sârb Ştefan Duşan
(1331-1355) ajungând anterior la cuprinderea întregului viitor teritoriu al Jugoslaviei. Bosnia-
Herţegovina a făcut parte din cnezatul Serbiei până la 1256, când teritoriul său a fost anexat de
Ungaria, pentru a deveni, în 1463, un paşalâc otoman. A suferit o colonizare otomană şi un
prozelitism islamic, ce i-au schimbat factura etnologică, bosniac devenind sinonim cu „supus
islamic”, sârbii neconvertiţi rămânând creştini ortodocşi. 51

Regatul Croaţiei a fost inclus, în secolul XII, în cel al Ungariei, teritoriul croat având statutul de
banat autonom, iar populaţia fiind convertită la catolicism. A trecut, un secol mai târziu, în
stăpânirea Austriei habsburgice, aceeaşi soartă având-o şi regatul slav al Sloveniei, la 1278. Statul
slav al Macedoniei a durat până la sfârşitul secolului X, devenind apoi teritoriu al ţaratului bulgar,
ulterior al Imperiului bizantin şi, în final, al Imperiului otoman (1394). În urma acestor evoluții
teritoriale, slavii din NV Peninsulei Balcanice au fost împărțiți între turci (macedonenii, sârbii,
bosniacii), austrieci (slovenii și croații) și venețieni, înstăpâniți asupra Dalmației în secolul XV.
Congresul de pace de la Berlin din 1878 aduce independența Serbiei și trecerea Bosniei-
Herțegovina la austrieci, ce o anexează în 1908. Factura lingvistică a majorității locuitorilor
acesteia din urmă îndrituiește Serbia să lupte pentru recuperarea ei, ceea ce generează un
contencios austro-ungaro-sârb, atentatul de la Sarajevo în vara lui 1914 și prin aceasta pretextul
primului război mondial. Ocupațiile străine succesive și lunga dezvoltare separată a celor 4-5
etnii jugoslave au fracturat factura lor etnologică inițială. Slovenii și croații au devenit catolici, cu
spirit occidental, sârbii și muntenegrenii ortodocși au fost integrați lumii orientale bizantine, iar
bosniacii mahomedani s-au atașat spiritualității islamice orientale. În secolul XIX, în Serbia apare
un curent pansârbesc, „o opinie pansârbească a (unui) viitor stat pe care (adepţii săi) îl concep
sub forma unei expansiuni a Regatului Serbiei”.41 Croaţii şi slovenii nu au aderat la un asemenea
proiect. La sfârşitul primului război mondial, intenţiile Italiei antantiste de a anexa litoralul
dalmatic au apropiat statele „jugoslave” având ieşire la Adriatică. În octombrie 1918, în capitala
Croaţiei (Zagreb) a fost convocat Consiliul Naţional al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, care a votat
unirea celor trei naţiuni sub coroana regelui Alexandru Karagheorghevici, din dinastia princiară
sârbă. Din 1931, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor şi-a schimbat numele în Regatul
Jugoslaviei, pentru a evidenţia unitatea fundamentală etnic slavă a populaţiei şi a ţării. Dar, de la
început, unitatea noului stat a fost afectată de tendinţele hegemonice ale burgheziei sârbeşti,
căci „principalele (sale) grupări.., organizate în special în Partidul radical şi în Partidul democrat,
dispunând în momentul unificării – spre deosebire de celelalte ţinuturi – de forţe armate, poliţie,
administraţie de stat constituite, şi-au asigurat poziţii de comandă în funcţionarea noului stat şi
au căutat să-şi menţină hegemonia şi influenţa decisivă în viaţa politică şi economică”42. Au
apărut tendinţe separatiste. Încă din 1920, regele Alexandru a avertizat Croaţia că eventuala sa
separare va fi acceptată doar prin renunţarea la teritoriile locuite de sârbi.43 Instaurarea
dictaturii personale a regelui Alexandru în 1929 a urmărit exclusiv împiedicarea destrămării
Jugoslaviei, în plină desfăşurare.44 În Croaţia a apărut gruparea ustaşilor lui Ante Pavelici,
hotărâtă să pună mâna, pe cale armată pe putere şi să despartă acest teritoriu de Jugoslavia,
avându-şi tabere de instrucţie în Italia. 52

Ei au trecut de partea naziştilor atunci când Hitler a cucerit Jugoslavia, în aprilie 1941, luptând
contra Armatei populare de eliberare, cum s-au numit detaşamentele de partizani conduse de
liderul comunist Iosip Broz Tito. Ţara a fost împărţită între nazişti şi aliaţii lor. Slovenia a fost
anexată de Germania, ce obţine ieşire la Adriatică, fiindcă în 1938 alipise Austria, Muntenegrul şi
coasta dalmată de către Italia, Macedonia de către Bulgaria, iar Banatul sârbesc de către Ungaria.
Doar Croaţia şi Bosnia-Herţegovina au rămas „independente”, sub conducerea lui Ante Pavelici.
Implicat alături de hitlerişti contra partizanilor lui Tito, Pavelici a declanşat un adevărat genocid
contra sârbilor, evreilor şi musulmanilor. Ajutat de occidentali şi cu deosebire de englezi, Tito a
reuşit să elibereze cea mai mare parte a Jugoslaviei până la sfârşitul lui 1944. O trăsătură a
mişcării de eliberare jugoslave a constat în strânsa relaţie între Armata Populară de Eliberare a
Jugoslaviei şi Partidul Comunist Jugoslav, liderii comuniști și cei ai armatei, începând cu Iosip Broz
Tito, fiind aceiași. A fost un caz rar, alături de cel albanez și de cel chinez, în care o mișcare de
rezistență, transformată într-una de eliberare, să-și elibereze țara cu forțe umane proprii. Strânsa
relație amintită explică de ce țara eliberată a devenit și comunistă. În noiembrie 1945 s-a adoptat
constituţia ţării, numită Republica Socialistă Federativă Jugoslavia, formată din şase republici
(Serbia, Croaţia, Slovenia, Muntenegru, Macedonia şi Bosnia-Herţegovina). În 1974, a fost votată
o nouă constituţie, prin care s-a creat un parlament bicameral, format din Camera federală şi
Camera republicilor, ce aveau ca model Bundestagul şi Bundesratul german. Tito a fost ales
preşedinte pe viaţă al R.S.F. Jugoslavia, fiind unicul garant al unui stat federal subminat de
puternice contradicţii interetnice, ştiind să-şi folosească marea autoritate de „erou naţional” şi să
exploateze teama tuturor jugoslavilor faţă de U.R.S.S., cu care Jugoslavia a ajuns la un grav
conflict ideologic. După moartea lui Tito, în mai 1980, resentimentele între naţiunile jugoslave au
reizbucnit cu putere, Serbia fiind percepută ca o republică hegemonă, vinovată de decalajul
economic dintre republici etc. Armata jugoslavă, principalul instrument de putere al partidului
comunist încă din timpul războiului, apăra atât „socialismul real” a lui Tito, cât şi unitatea
statului,45 adică „unitatea” republicilor în „jurul” Serbiei. Structura aparatului său de comandă,
sârbesc şi muntenegrean în proporţie de 70% constituia „garanţia” acestei „unităţi”, apărată la
nevoie cu forţa armelor. Înlocuirea diplomaţiei şi poziţiei conciliante cu forţa a decurs atât din
natura dictatorială a partidului comunist, vizibilă mai ales atunci când puterea sa este contestată,
cât şi prin violenţa specifică aparatului militar în aceleaşi condiţii. În noiembrie 1988 au început
demonstraţiile albanezilor din Kosovo, revendicând independenţa regiunii. În anul următor,
acestor mişcări li s-a răspuns prin desfiinţarea autonomiei regiunii, acordată prin constituţia din
1974 şi ocupaţia sa manu-militari. 53

Alegerile parlamentare din Slovenia şi Croaţia din 1990 au adus la putere guverne necomuniste,
ce au purces apoi la crearea de forţe armate proprii, din recruţi şi „dezertori” din armata
federală, echipaţi cu armament din depozitele teritoriale, ori achiziţionat din Ungaria şi
Singapore.46 Pericolul destrămării armatei jugoslave a exacerbat militarismul corpului de
comandă sârbo-muntenegrean, hotărât să folosească violenţa armată extremă pentru a zdrobi
mişcările separatiste. Au urmat intervenţiile armate contra Sloveniei şi Croaţiei, iar apoi în
Bosnia-Herţegovina. Nu intrăm în detaliile operaţiunilor militare, notificând doar că de-a lungul
anilor au avut loc epurări etnice ce au afectat 2.200.000 de persoane, încât multe regiuni şi-au
modificat compoziţia naţională, devenind monoetnici prin alungarea localnicilor de altă
naţionalitate. Luptele cele mai grele s-au dat în Croaţia, până când, sub presiunea internaţională,
Serbia a acceptat acordul de pace de pe insula Brioni, din 15 ianuarie 1992, forţe O.N.U. fiind
plasate ca trupe de interpunere. După ce, la 1 martie 1992, populaţia Bosniei-Herţegovina a
optat printr-un referendum pentru independenţa republicii, între cele două grupări etno-
religioase a izbucnit un război civil, în care de partea sârbilor creştini s-a implicat armata
jugoslavă. S.U.A. şi U.E. au recunoscut independenţa republicii la 6 aprilie 1992. Confruntările au
continuat, secesioniştii sârbi şi armata federală urmărind alungarea populaţiei musulmane din
estul şi nordul republicii, pentru a crea o zonă compact sârbească care să fie anexată la Serbia. A
urmat o „epurare etnică” de mari proporţii şi au avut loc execuţii în masă în rândurile
prizonierilor şi a populaţiei civile. A fost necesară o nouă intervenţie O.N.U.; 14.000 de „căşti
albastre” fiind trimise în Bosnia-Herţegovina pentru a separa forţele beligerante. Ele n-au putut
opri ofensiva federală, fiind nevoie de intervenţia N.A.T.O. pentru a tempera zelul de „epurare
etnică” în Sbrska. Bombardamentele efectuate de aviaţia N.A.T.O. au pus capăt intervenţiei
Serbiei şi exceselor sârbilor secesionişti, pacea de la Dayton (21 nov. 1995) ducând la încetarea
războiului şi garantând-o prin trupele FORPRONU, până la atenuarea duşmăniilor interetnice. La
Dayton, în statul Ohio, s-a semnat pacea dintre Serbia, Croaţia şi Bosnia-Herţegovina, prin care
aceasta din urmă era împărţită în două părţi relativ egale, Sarajevo rămânând nedivizat.
Refugiaţii se întorc la casele lor. Sbrska are autorităţi proprii. Forţele de protecţie O.N.U. numără
25.000 de soldaţi, parţial din ţări islamice precum Turcia şi Pakistan.47 După Huntington,
„Războaiele din Jugoslavia au provocat ralierea cvasiunanimă a lumii ortodoxe în jurul Serbiei”,
dar şi „Cea mai amplă raliere a lumii musulmane în jurul musulmanilor din Bosnia”, constând din
„arme, bani pentru a cumpăra arme, pregătire militară şi voluntari”.48 Prin această polarizare
„Războiul din Bosnia a fost un război între civilizaţii”, căci „cei trei participanţi primari făceau
parte din civilizaţii diferite şi aveau religii diferite”.49 Huntington critică poziţia americană în
acest conflict: „Refuzând să recunoască realităţile războiului, guvernul american i-a nemulţumit
pe aliaţii săi, a prelungit luptele şi 54

a contribuit la crearea, în Balcani, a unui stat musulman puternic influenţat de Iran”, împărţit în
două entităţi, reprezentând 51%, respectiv 49% din teritoriu.50 Exemplul Jugoslaviei este
edificator pentru urmările acutizării la extrem a unor conflicte interetnice actuale, în condiţiile în
care o comunitate încearcă să-şi impună hegemonia asupra celorlalte. Tot un „caz” de
dezagregare statală datorat incompatibilităţii etnologice, dar de data aceasta a unui imperiu, a
ultimului imperiu, a fost cel al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.). Profitând de
democratizarea vieţii politice datorate noului conducător de la Kremlin, Mihail Gorbaciov,
naţiunile şi naţionalităţile neruse au început să revendice autodeterminarea politică şi teritorială
după 1985. În august 1988, în cele trei republici sovietice baltice, anexate forţat la U.R.S.S. în
1940, au fost create Fronturi populare vizând autodeterminarea statală. Regimul reformist
gorbaciovist şi-a trădat limitele când a fost pusă în joc Uniunea. În aprilie 1989, trupele speciale
ruseşti au intervenit în forţă contra demonstraţiilor antiruseşti din capitala Georgiei, Tbilisi, fiind
ucişi 21 de oameni.51 În 1990, unităţi ale Armatei Roşii ocupă capitala Azerbaidjanului, Baku,
punând capăt mişcărilor cu caracter „naţionalist”. Anul 1990 a reprezentat începutul sfârşitului
Uniunii. La 11 martie, parlamentul Lituaniei a proclamat independenţa ţării, urmat de
parlamentele Estoniei şi Letoniei, la 4 aprilie. Ruptura era, de data aceasta, făţişă şi totală. Rusia
a încercat să le aducă la „matcă”, trupe de paraşutişti fiind lansate asupra capitalelor celor trei
republici baltice, la ordinul lui Gorbaciov. Aceasta după ce la 12 iunie 1990, R.S.F.S. Rusă şi-a
proclamat suveranitatea! Suveranitate faţă de cine, dat fiind că Rusia a fost dintotdeauna „fratele
mai mare”? Faţă de „fraţii mai mici”? Devenind „suverană”, Rusia şi-a ales propriul preşedinte în
persoana lui Boris Elţân, la 12 iulie 1991. Fiind intervievat la Paris cu privire la măsurile ce vor fi
întreprinse pentru a se evita destrămarea U.R.S.S., Elţân a răspuns: „Cred că în nici un caz nu
trebuie încercat să salvezi starea de fapt. Trebuie să laşi autodeterminarea să-şi joace rolul”52.
Intervenţia „noii stele de la Kremlin” a dus la evitarea vărsărilor de sânge şi, la 6 septembrie
1991, Rusia a recunoscut independenţa republicilor baltice. Cel mai dureros moment pentru ruşi
l-a constituit despărţirea Ucrainei de Rusia. Opera lui Bogdan Hmelniţki de fuziune a celor două
mari popoare slave (1648) în faţa pericolului polonez şi a celui suedez s-a destrămat. Brzezinski
considera, pe drept, că „fără Ucraina, Rusia încetează să fie un imperiu, dar împreună cu Ucraina,
mai întâi amăgită şi, apoi, subordonată, Rusia devine automat un imperiu”.53 Imperiul Marii
Rusii, cum era numită Uniunea Sovietică de acelaşi autor, era statul în care „145 de milioane de
ruşi dominau aproximativ 145 de milioane de oameni aparţinând unor numeroase popoare ne-
ruse, incluzând 50 de milioane de musulmani asiatici şi 50 de milioane de ucraineni” 54. În
septembrie 1989, manifestaţii cu caracter naţionalist au avut loc la Lvov şi în alte oraşe
ucrainene. La 16 iulie 1990, la circa o lună după declararea suveranităţii Rusiei, Ucraina a făcut şi
ea acelaşi pas, prin parlamentul de la Kiev. 55

Desprinderea Ucrainei de Rusia a alertat cercurile conducătoare din armată, care considerau
Armata Roşie garantul integrităţii Uniunii Sovietice. Împreună cu unii politicieni conservatori, o
parte a corpului de comandă a iniţiat o lovitură de stat contra lui Gorbaciov, considerat vinovat
de dezintegrarea Uniunii Sovietice. Între 19-22 august 1991, unităţi militare din garnizoana
Moscova au ocupat centrul capitalei şi principalele instituţii, susţinând un Comitet de urgenţă
condus de vicepreşedintele Ianaev. Elţân, vizat şi el de complotişti, dar „lipsă de la domiciliu”, a
preluat iniţiativa contra complotiştilor. Armata n-a făcut, însă, până la capăt jocul complotiştilor
şi a trecut de partea lui Elţân, care l-a reinstalat pe Gorbaciov la putere la 22 august 1991. Dar
„Uniunea” era în agonie, republică după republică proclamându-şi independenţa, sprijinindu-se
pe referendumuri. La 14 noiembrie 1991, a fost abrogată constituţia U.R.S.S., ceea ce a
determinat dispariţia funcţie de preşedinte a U.R.S.S. Gorbaciov a fost scos de pe scena istoriei,
după ce timp de 6 ani a dus o politică reformistă, căreia i-a devenit victimă. S-a încercat formula
salvatoare a unei confederaţii în locul Uniunii. S-a mizat pe asocierea în cadrul unei Comunităţi a
Statelor Independente (C.S.I.) măcar a celor 3 republici slave. Ucraina şi Belarus au acceptat
adeziunea la C.S.I. după ce Rusia a recunoscut încetarea existenţei U.R.S.S. ca subiect de drept
internaţional şi ca realitate geopolitică. C.S.I. a ajuns să cuprindă, în câteva săptămâni, 11 din
cele 15 foste republici sovietice, încât se părea că U.R.S.S. renaşte într-o nouă formulă. Era, însă,
o iluzie, deoarece organele comune convenite au funcţionat tot mai anemic şi sincopat de la un
an la altul, dovadă că vremea „Uniunii” (ce „pe veci s-a-nchegat”, cum suna un vers din imnul
U.R.S.S.) a trecut, de fapt. Autoarea care a perceput încă din 1978 că U.R.S.S. reprezenta, sub
pojghița trăiniciei sale, „Imperiul spulberat”, a fost Hélène Carrère d’Encause, în cartea cu acelaşi
titlu, apărută la Editura Flamarion. Însuşi titlul constituia, la acea dată, o predicţie, bazată pe
ceea ce subtitlul cărţii numeşte „Revolta naţiunilor din U.R.S.S.”. Este, totuşi, remarcabil că Rusia
nu a folosit forţa armată pe scară largă pentru a împiedica destrămarea U.R.S.S., vrând parcă să
demonstreze că dacă „Uniunea” s-a creat în 1922 prin „liber consimţământ”, nu mai poate exista
fără el, spre deosebire de cum a procedat Serbia. Încă înaintea dezagregării U.R.S.S., Soljeniţin
exprima această poziţie de bun simţ: „cine vrea să-şi croiască viaţa proprie – să se despartă”;
„dezagregarea să se petreacă fără inutile suferinţe omeneşti”; „dacă poporul ucrainean ar dori să
se despartă, nimeni nu va îndrăzni să-l reţină cu forţa” etc.55 5. Stratul şi substratul în cultura
materială Cultura materială constă în locuinţe, anexe economice gospodăreşti, construcţii de
interes obştesc, precum şi în totalitatea uneltelor şi obiectelor legate de practicarea 56

agriculturii, pomiculturii, viticulturii, creşterii animalelor, albinăritului, pescuitului, vânătorii,

ocupaţiilor casnice, meşteşugurilor şi comerţului.56 Amprenta etnică se reflectă în tipologia de
forme şi adesea şi de ornamentaţii, în materialele de execuţie. Arheologia a reuşit să stabilească
unele tipologii etnice de cultură materială, precum plug roman (arat), sabie dacică, zid celtic, vilă
romană etc., pe baza cărora artefactele găsite în săpături pot fi atribuite unei etnii fără alte
cercetări. Indeterminismul etnic al unor forme a impus conceptul de cultură arheologică,
caracterizate prin anonimat etnic, în vreme ce formele a căror provenienţă este certă trebuie
desemnate sub indicativul etnonimului. În domeniul culturii materiale, ataşamentul etnic este
mai puţin evident decât în cel al culturii spirituale, deoarece aceasta priveşte mai mult utilitatea
şi randamentul. O comunitate etnică imită fără complexe de culpabilitate acele obiecte şi unelte
ce sunt mai folositoare ori au un randament mai înalt. În măsura în care ele se pretează unei
înfrumuseţări, unui adaos estetic, membrii comunităţii „plagiatoare” folosesc motive artistice din
propriul patrimoniu. Tipologia construcţiilor şi aşezărilor este grevată de un conservatorism mai
accentuat, fiind legată de anumite valori etnice şi preferinţe. Cunoscutul geograf Emmanuel de
Martonne, bun cunoscător al tradiţiilor româneşti, arăta că, la români, „cătunul este modul
naţional de grupare”,57 acesta fiind o aşezare cu locuinţe dispersate şi nu neapărat un sat mic ori
un „cartier” al unui sat mare. Aşezările romane, ca şi cele germane şi maghiare ulterioare din
Dacia, erau concentrate, în vreme ce aşezările româneşti urmau modelul aşezărilor dacice săteşti
dispersate.58 Vasile Pârvan a constatat o continuitate a tipurilor de locuinţe neolitice, dacice şi
apoi româneşti, mai ales în zona de câmpie,59 dar şi a tehnicii de construcţie, cu trestie la
câmpie şi bârne de lemn la munte, cu temelie din lespezi de piatră la munte, cu locuinţe – bordei
la câmpie, adaptate climei aspre şi viscolului. În ceea ce priveşte obiectele de interior şi uneltele,
arheologii constată înrudiri şi moşteniri foarte vechi. În domeniul ceramicii, moşteniri dacice
sunt: borcanul fără torţi, cana, ulceaua, cratiţa tronconică, dar şi ceramica lustruită de Săcel –
Maramureş, „la fel ca cea neagră geto-dacică” 60. Ornamentica vaselor ceramice avea, după
Nicolae Dunăre, un „alt rost decât cel pur estetic, şi anume unul magic, religios”61, pe care l-a
pierdut ulterior, moştenit de la traco-daci. Motivele ornamentale respective se regăsesc şi pe
unele obiecte casnice, mobilier din lemn, porţi, precum vârtelniţa ca simbol al succesiunii
anotimpurilor şi rotaţiei soarelui, al vieţii ce revine în fiecare primăvară. Motivul discului solar se
leagă de un cult uranic solar apărut la traci în epoca bronzului şi care s-a perpetuat în
ornamentica românească. Un alt motiv străvechi este pomul vieţii, prezent pe ceramică, porţi şi
lăzi de zestre. „dovada peremptorie a unei eredităţi preistorice în domeniul obiceiurilor”62, o
reprezintă spectacolele cu măşti prilejuite de sărbătorile de iarnă în Maramureş şi nordul
Moldovei, ce ne duc cu gândul la ceremonialuri paleolitice. 57

În ceea ce priveşte uneltele de muncă şi instalaţiile tehnice, acestea au fost preluate în Dacia de
la mai avansaţii romani. Moara de apă, piua şi vâltoarea, ca instalaţii hidraulice, teascul cu bârnă
orizontală, moara acţionată cu animale, oloiniţa au această provenienţă, ori una mai larg
mediteraneană.63 Origini ancestrale are vatra cu coş, răspândită până în secolul XIX în toate
zonele etnografice româneşti. Inovarea coşului captator al fumului este un adaos ulterior la o
vatră neolitică. Marea asemănare între portul dacic şi cel al ţăranilor români de la munte a fost
pusă în evidenţă de N. Iorga64, dar şi de etnografi străini, pornind de la reprezentarea dacilor pe
Columna traiană. Unul din elementele de continuitate îl reprezintă cămaşa feminină, zisă cu
bezărău, încreţită la gât cu ajutorul unui şnur, ce apare şi pe metopele monumentului Tropaeum
Traiani de la Adamclisi, în sudul Dobrogei.65 Ovidiu atestă folosirea cojocului de către geţii
dobrogeni66, piesă vestimentară larg răspândită şi la români, supuşi adesea unor ierni aspre, iar
Xenofon pe cea a căciulii frigiene, semn distinctiv pentru nobilii tarabostes, păstrată de români
sub forma uşor modificată a căciulii ţurcăneşti.67 Chimirele, curelele late de piele folosite în zona
de munte, au o origine şi mai veche, constituind o reminiscenţă hallstatiană.68 În sfârşit, stâlpii
din curţile gospodăriilor olteneşti perpetuează credinţa foarte veche a stâlpilor cerului, pe care
se sprijină bolta şi astrele, ca nişte stâlpi totemici. Ei constituie temeiul etnografic şi etnologic al
Coloanei infinitului a lui Constantin Brâncuşi de la Târgu-Jiu. Inovatorul sculpturii moderne a avut
în vedere „mitologia străveche a locurilor care au format, iniţial, universul spiritual al artistului,
care i-au alimentat fantezia”69, a cărei vechime ar vădi, după Mircea Eliade, „universul material
al neoliticului”70. 6. Substratul etnologic în cultura spirituală populară Etnologii sunt de acord că
în factura spirituală a comunităţilor naţionale actuale se regăsesc numeroase obiceiuri şi
mentalităţi ale etniilor lor de provenienţă, numite tradiţii. Unele din ele „urcă până la
neolitic”71, iar altele până în paleolitic, Gordon Childe plasând originea unor obiceiuri funerare
în urmă cu o sută de mii de ani.72 Clerul creştin a trebuit să le accepte sau să le modifice (să le
creştineze) prin autoritatea sa pentru a le face compatibile cu dogmatica creştină. Popoarele
antice au transmis celor medievale „o mitologie deajuns de puternică ca să reziste timp de zece
veacuri creştinismului şi nenumăratelor ofensive ale autorităţilor ecleziastice”, în urma cărora
„religiile şi mitologiile populare au supravieţuit creştinate”73. Credinţa în spirite sau duhurile rele
constituie, după o intuiţie generală, o reminiscenţă spirituală foarte veche, din zorile umanităţii.
Ele au bântuit conştiinţele în paleolitic, sub „forma” spiritelor pădurilor ori junglei74, dar şi pe
cele de azi în Maramureş, unde până nu demult a existat credinţa în duhul băilor (minelor),
duhul pădurii etc. Larma făcută de colindători la Crăciun era menită să alunge duhurile rele.75 58

În obiceiul focului viu din Maramureş se constată reminiscenţe paleolitice. Aprinderea focului se
realizează prin frecarea, timp de două-trei ore, a două lemne, după care acesta trebuie menţinut
nestins pe toată perioada anului pastoral.76 Fără a forţa vreo analogie, vom recunoaşte o
tehnică de aprindere a focului tipică paleoliticului, ca şi obligaţia de a menţine focul aprins din
cauza marii greutăţi de a-l produce din nou în caz de stingere. Neoliticul, mai apropiat în timp de
noi, este şi mai bine ilustrat sub aspect etnologic. Obiceiul Caloianului, descoperit de Teodor
Burada în Dobrogea, este o reminiscenţă neolitică, întrucât invocarea ploii ori a opririi ei
reprezintă aspiraţii specific agrare, apărute în neolitic odată cu cultivarea pământului. Faptul că
ritualul era executat de fete având în mână câte o statuetă feminină îngropată în pământ şi
dezgropată după câteva zile cu cântece77 este o dovadă a obârşiei sale neolitice, fiind legat de
cultul fertilităţii propriu acelei epoci. În neoliticul egiptean a apărut, la mijlocul mileniului III
î.e.n., obiceiul interzicerii slujbei funerare în caz de sinucidere, ce a cunoscut apoi o largă
răspândire, fiind asimilat de creştinism şi atestat şi la români.78 Un obicei funerar avându-şi, de
asemenea, o origine neolitică, este cel al darului colivei la parastase, ce se păstrează şi azi în
satele româneşti tradiţionale.79 Magia, vrăjitoria şi descântecele pornesc de la fetişizarea puterii
cuvântului asupra divinităţilor, prin formule magice cărora li se atribuia capacitatea de
îndeplinire a unor dorinţe, benefice sau malefice. Ele implicau şi „utilizarea unor ustensile, cu o
simbolistică aparte; mătură, secere, cuţit, ori alimente: sare, făină, ulei, miere de albine etc.” 80.
Având o răspândire general europeană, aceste superstiţii îmbrăcând forme verbale şi ritualice,
perpetuate până nu demult în zonele izolate, au atras atenţia părintelui psihanalizei. După
Sigmund Freud, omul primitiv avea o „încredere nemărginită în puterea dorinţelor sale”, pe care
le obţine „prin mijloace magice”81. Basmele, proză populară cu răspândire generală, sunt
creaţiile cele mai ample şi mai bine păstrătoare de credinţe ancestrale. „fiind mitologie”, după
George Călinescu82, basmele reflectă „atributele mitice ale zeităţilor solare din vechime, (ce) au
fost transferate pe tărâm folcloric, unor eroi de excepţie, care îndeplinesc o serie de fapte
vitejeşti”,83 după Mihai Coman. Unele subiecte-tip de basm sunt cele de circulaţie
internaţională, dar au şi câte o pecete etnică în ceea ce priveşte eroii umani de tipul Ilenei
Cosânzene sau a lui Făt Frumos. În domeniul basmului, „fiecare popor are preferinţe pentru
unele subiecte. Uneori povestitorii tratează în aşa fel subiectele încât, (deşi) se aseamănă cu
poveştile altor popoare, ele devin naţionale”.84 S-a efectuat o tipologie internaţională a
subiectelor basmelor prin clasificaţia Aarne-Thompson, din care rezultă subiectele comune între
basmele unei etnii şi cele general-europene. Basmele româneşti aduc pe scenă personaje mitice
personificate în sfinţi creştini. Moş Crăciun apare frecvent, fiind un personaj din substratul mitic
autohton, fiind legat de o divinitate locală tracică ce simboliza trecerea de la un ciclu
calendaristic la altul.85 59

Sfinţii Ilie şi Nicolae apar în basmele româneşti în împrejurări şi ipostaze total necunoscute
occidentalilor, deoarece a avut loc o transpunere în personajele lor a unor divinităţi locale
precreştine, cel dintâi fiind o amintire a zeilor furtunii, iar cel de-al doilea o metamorfoză a unui
zeu al binelui.86 Eroii învingători de balauri au fost asimilaţi Sfântului Gheorghe, iar cultele unor
zeiţe au fost integrate în folclorul religios al Sfintei Marii. Personajele basmelor româneşti
reflectă impactul dintre păgânism şi creştinism „definind, în acelaşi timp, limitele procesului de
impunere a creştinismului asupra civilizaţiei autohtone”.87 Limite foarte relative. Dacă avem
răbdarea să citim măcar o parte din monumentala lucrare a lui Romulus Vulcănescu, intitulată
„Mitologie română”, apărută la Editura Academiei în 1987, rămânem uimiţi de varietatea
credinţelor populare, cele mai multe departe de viziunea creştină, având însă relaţii cu credinţele
păgâne. Un mit de origine cosmogonică atribuie crearea universului ariciului! În forma sa iniţială,
mitul cosmogonic al ariciului excludea participarea unei divinităţi la cosmogeneză, introdusă abia
ulterior pentru a mulţumi pe creştini, ariciul îndeplinind „oficiile de fiinţă cosmogonică,
întemeind, de unul singur, lumea şi toate cele ce sunt”.88 După „creştinarea” mitului, ariciul
apare ca locţiitor a lui Dumnezeu la facerea lumii, vinovat însă de imperfecţiunile ei, ce nu pot fi
atribuite astfel divinităţii. Toate popoarele au elaborat mituri cosmogonice89, dar nici unele
dintre ele în afara celor balcanice nu neagă sau omit participarea zeilor la crearea universului.
Miturile cosmogonice balcanice sunt „fără legătură cu tradiţia biblică”90. Instituţia înfrăţirii de
cruce a fost răspândită la toate popoarele lumii91, fiind atestată la vechii greci de Herodot şi la
romani de Salustius, fiind larg răspândită şi în evul mediu. Ea a avut trei forme, prima fiind cea
păgână, din perioada gentilică, prelungită însă până târziu, bazată pe comuniunea de sânge şi
însoţită de legăminte sacre. Abia ulterior, în ritul înfrăţirii au pătruns elemente de ritual creştin.
Frăţia de cruce a fost adoptată de biserica creştină, înlocuind însă înfrăţirea prin amestecul
sângelui printr-un ceremonial în care „fraţii” intrau în biserică şi se încingeau cu brâul
Preacuratei. Acesta era urmat de un ceremonial al obştii, făptuit de adunarea oamenilor bătrâni,
care admiteau sau respingeau înfrăţirea, adică intrarea în obşte.92 Intrarea în obşte făcea pe cel
adoptat părtaş la pământul acesteia, de aceea era admisă cu mare greutate. Înfrăţirea de sânge
era legată, deci, de adopţiunea în obşte, uneori a unor neetnici români. Adopţiunea se făcea în
obşte după regulile ei: „Şi iarăşi care om va veni în acel sat din ţări străine, sau bulgar, sau grec,
sau arbănaş (albanez, n.n.) sau ungur, dacă va fi om bun şi-l vor plăcea pe el satul şi bătrânii
satului mai sus scrişi, el să aibă pace şi linişte” 93, fiind acceptat ca membru al obştii. Frăţia de
sânge reunea un grup de răzvrătiţi într-o ceată de haiduci, ce deveneau „fârtaţi” sau „frăţâni”
între ei. „Frăţia” de sânge garanta solidaritatea până la sacrificiul suprem. O superstiţie de largă
circulaţie europeană acreditează ideea conform căreia pentru a întări rezistenţa unui monument,
este necesară îngroparea de viu a unui om în 60

temelie.94 Balada meşterului Manole este expresia acestei superstiţii, dar aceasta capătă la
români o formă ce nu are corespondent la alte popoare95; fiinţa sacrificată fiind soţia
arhitectului şi constructorului. În continuare ne vom referi la tradiţiile legate de sărbătorile de
peste an şi la cele legate de „momentele de trecere” din viaţa omului. Butucul gros introdus în
vatră în seara de Crăciun perpetuează acelaşi obicei existent la romani96, iar obiceiul de a
răsplăti pe colindători cu nuci îşi are aceeaşi origine, la romani chiar şi maturii acceptând
săculeţe cu nuci în dar.97 Obiceiul „Cununii”, răspândit în Nordul Transilvaniei şi Munţii Apuseni,
a fost practicat de greco-romani. În prima etapă se alegeau spicele pentru împletitură după un
ritual riguros, împletirea făcându-se numai de femei (aspect legat de „relaţia dintre cultul
fertilităţii vegetale şi cel al fecundităţii feminine”98), sub formă rotundă (simbol solar), în formă
de cruce (simbol al arborelui vieţii) sau de buzdugan. Cununa era purtată de trei ori în jurul
mesei din pridvorul casei gospodarului care a organizat claca de seceriş, apoi era dată gazdei,
care cinstea alaiul cu grâu fiert. După Mircea Eliade, aceste acte rituale se raportau la puterea
sau spiritul recoltei, concretizate în spirite sau zeităţi agrare.99 Tradiţiile funerare au cea mai
mare longevitate şi au manifestat cea mai mare rezistenţă faţă de inovaţiile creştinismului, în
încercarea sa de a metamorfoza unele tradiţii păgâne. În paralel cu ceremonialul bisericesc
prilejuit de înmormântare se desfăşoară practici cu adânci obârşii păgâne, precreştine. Iată
câteva dintre ele. În neolitic se puneau alături de mort ofrande alimentare, în vase sau alături,
existând credinţa „supravieţuirii acelei scumpe idei vitale, pe care o vedeau cu nevoi
materiale”100. Credinţa a fost larg răspândită, aproape generală, fiind atestată şi în piramidele
Egiptului antic. Creştinismul a reuşit să pună capăt ofrandelor pentru mort, dar nu şi credinţei
despre nevoile defunctului în lumea de dincolo. În „Cântecul zorilor” răzbate peste milenii ecoul
acestei credinţe la români: „Zorilor, zorilor, / Voi surorilor, / Voi nu vă pripiţi / Să ne năvăliţi /
Până şi-o găti, / Dalbul de pribeag, / Un cuptor de pâine, / Altul de mălai, / Nouă buţi de vin, /
Nouă de rachiu, / Şi-o văcuţă grasă, / Din ciread-aleasă”.101 Ovidiu atestă obiceiul închiderii
ochilor defunctului, care s-a păstrat şi la români, Vergiliu pe cel al spălării cadavrului, iar Juvenal
pe cel al banului pus în mâna mortului, prezente şi la noi.102 La vechi greci, banul era plătit
luntraşului Kharon, ce trecea sufletele celor morţi peste râul Styx, în lumea subpământeană. Prin
creştinarea acestui obicei, lumea sufletelor celor decedaţi devenea cerul, în drumul spre care se
găseau „vămile văzduhului”. Într-un cântec funerar din Banat, cel decedat este sfătuit: „În vămi
când vei trece, / Frică vei petrece, / Dar tu vei lua, / Din sân şi vei da / De te-i răscumpăra, / Cu
nouă crăiţari, / La vameşi tâlhari”.109 61

În unele zone din Transilvania se punea la mormântul unui tânăr necăsătorit un stâlp în loc de
cruce. În vârful lui era pus un porumbel confecţionat din lemn, semnificând prezenţa sufletului
lângă mormânt şi un mijloc de încorporare a lui în clipele de revenire pe pământ până la trecerea
definitivă în „lumea de dincolo”.110 Obiceiul este de largă răspândire în Europa, prezentând
particularităţi zonale de la o comunitate etnică la alta. Etnologii prezintă nenumărate tradiţii,
păstrate cu deosebire în zonele izolate, ce se regăsesc la comunităţi etnice vecine ori mai
îndepărtate, asemănătoare, dar purtând, totodată, pecetea etnicităţii. Etnografia şi etnologia
comparată pun în evidenţă atât asemănările, cât şi deosebirile, ce dovedesc circulaţia motivelor
datorită relaţiilor umane şi comunitare de-a lungul timpului.

NOTE BIOGRAFICE 1. Cf. Ștefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Editura Dacia, Cluj, 1972,
p. 7. 2. M.T. Bulimar, Tradiție și inovație în cultură, Editura Politică, 1981, p. 11 3. Cf. idem, p. 20.
4. Idem, p. 28. 5. Filozofie, vol. II, București, 1978, p. 87. 6. Vasile Pârvan, Scrieri, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1981, p. 51. 7. C. Rădulescu-Motru, Etnicul românesc, Editura Casa
Școalelor, București, 1942, p. 21, p. 37. 8. Idem, p. 134. 9. C.Rădulescu-Motru, Psihologia
poporului român, București, 1937, p. 11, p. 19. 10. Cf. Carmen saeculare valachicum, ediție de
Vasile Netea, Editura Minerva, 1979, p. VI (Prefață). 11. Viorel Sârbu, Revoluția hispano-
americană, Editura Științifică, 1970, p. 136. 12. Idem, p. 265. 13. W. Foster, Schiță a istoriei
politice a celor două Americi, Editura pentru Literatura Politică, 1954, p. 54. 14. Idem, p. 595. 15.
Marius Galla, Ioana Vintilă-Rădulescu, op.cit., p. 118-119. 16. Elena Florea, Naţiunea realităţii şi
perspective, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982, p. 86-87. 17. Idem, p. 80. 18. Idem, p. 92
19. Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (roman), vol. II, Editura
pentru literatură, 1965, p. 133, p. 147. 20. Elena Florea, idem, p. 97-98, p. 132-133. 62

21. Idem, p. 138. 22. Idem, p. 155. 23. Introducere în etnologie, coordonator științific prof. dr.
Romulus Vulcănescu, Editura Academiei R.S.R., 1980, p. 62. 24. Constantin C. Giurescu, Formarea
poporului român, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1973, p. 50. 25. Jacques Madaule, Istoria
Franței, vol. I, Editura Politică, 1972, p. 50. 26. Theodor Capidan, Limbă și cultură, op.cit., p. 62.
27. D. Protase, Autohtonii în Dacia, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, 1980, p. 216. 28.
Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. III, Editura Științifică și Enciclopedică,
1988, p. 161. 29. Idem, p. 163. 30. Idem, p. 164. 31. Idem, p. 167. 32. Idem, vol. II, 1986, p. 848.
33. Idem, p. 398. 34. Radu Manolescu, Valeria Costăchel, Stelian Brezeanu, Florentina Cazan,
Mihai Maxim, Istorie medie universală, Editura Științifică și Pedagogică, 1980, p. 1984. 35. Idem,
p. 202. 36. Idem, p. 453. 37. Idem, p. 454. 38. Enzo Collotti, Germania nazistă, Editura Științifică,
1969, p. 168. 39. Idem, p. 186. 40. Idem, p. 201-202. 41. Maior dr. Emil Suciu, Drama jugoslavă.
Culisele unui incendiu tragic, Editura Militară, 1992, p. 10. 42. Vladimir Zaharescu, „1929 –
Jugoslavia”, în Anale de istorie, an XXV, nr. 6/1979, p. 157. 43. Idem, p. 140. 44. Idem, p. 155. 45.
Maior dr. Emil Suciu, op.cit., p. 50-51. 46. Idem, p. 57. 47. Samuel P. Huntington, op.cit., p. 415.
48. Idem, p. 410, p. 413, p. 416. 49. Idem, p. 418. 50. Idem, p. 421, p. 432. 51. Datele cronologice
privind destrămarea U.R.S.S., după Florian Gârz, De la Atlantic la Urali, Renaşterea Europei, Casa
Editorială Odeon, Bucureşti, 1999, p. 151 şi următoarele. 63

52. Cf. Hélène Carrère d’Encause, Imperiul spulberat, Editura Remember, Bucureşti, 1993, p. 311
(Postfaţă). 53. Cf. Paul Dobrescu, Geopolitica, Comunicare, 2003, p. 299. 54. Idem, p. 298. 55.
Aleksandr Isaievici Soljeniţân, Căderea imperiului comunist sau cum să reîntemeiem Rusia,
op.cit., p. 7; p. 8; p. 14. 56. Valer Butură, Etnografia poporului român, Cultura materială, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 6 şi urm. 57. Cf. Idem, ibidem. 58. Nicolae Stoicescu, Continuitatea
românilor, Editura Științifică și Enciclopedică, 1980, p. 214. 59. Vasile Pârvan, Getica, Editura
Meridiane, 1982, p. 112. 60. Valer Butură, op.cit., p. 29. 61. Nicolae Dunăre, Ornamentică
tradițională comparată, Editura Meridiane, 1979, p. 8. 62. Idem, p. 102-103. 63. N. Stoicescu,
op.cit., p. 215-216; Valer Butură, op.cit., p. 336, p. 248-249. 64. Cf. Valer Butură, p. 336. 65. N.
Dunăre, op.cit., p. 102-103. 66. Cf. Romulus Vuia, Studii de etnografie și folclor, vol. I, Editura
Minerva, 1975, p. 55. 67. Idem, p. 54. 68. Vasile Pârvan, Getica, op.cit., p. 238. 69. Adrian
Petringenaru, Imagini și simbol la Brâncuși, Editura Meridiane, 1983, p. 30. 70. Cf. idem, p. 38.
71. Tancred Bănățeanu, Elemente de unitate în cultura poporului român, în anuarul Marmația,
vol. IV, Baia Mare, 1978, p. 285. 72. Gordon Childe, De la preistorie la istorie, Editura Științifică,
1967, p. 49. 73. Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, 1978, p. 150. 74. Mircea
Eliade, Istoria ideilor şi credințelor, vol. I, p. 6. 75. Mircea Eliade, Istoria ideilor și credințelor
religioase, vol. III, p. 234. 76. Constantin Calogherato, Focul viu, în Tradiţii maramureşene, vol. II,
Baia Mare, 1979, p. 37. 77. I.C. Chiţimia, Folclorişti şi folcloristică românească, Editura Academiei,
1968, p. 114-115. 78. Mircea Eliade, Istoria, vol. I, p. 107. 79. Idem, p. 59. 80. Pamfil Bilţiu, Poezii
şi poveşti populare din Ţara Lăpuşului, Editura Minerva, 1990, p. XXV („Introducere”). 81.
Sigmund Freud, Opere, vol. I, Editura Ştiinţifică, 1991, p. 84. 64

82. Cf. George Călinescu, în Istoria literaturii române, vol. I, Editura Academiei R.S.R., 1964, p. 79.
83. Mihai Coman, Sora soarelui, Editura Albatros, 1983, p. 42. 84. Istoria literaturii române, vol. I,
op.cit., p. 80. 85. Mihai Coman, op.cit., p. 16. 86. M. Eliade, Istoria, vol. III, p. 232; Mihai Coman,
op.cit., p. 18 (opinia lui I.A. Candrea). 87. Mihai Coman, op.cit., p. 17. 88. Idem, p. 62. 89. Victor
Kernbach, Miturile esenţiale, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987, p. 17 și urm. 90. Mircea
Eliade, Istoria, vol. III, p. 235. 91. Ioan Chiș-Șter, Practici de înfrățire în zona Chioar, în Tradiții, vol.
II, p. 96-97. 92. P.P. Panaitescu, Obștea țărănească în Țara Românească și Moldova, Orânduirea
feudală, Editura Academiei, 1964, p. 180-181. 93. Cf. Idem, p. 184. 94. Istoria literaturii române,
vol. I, op.cit., p. 125. 95. Mircea Eliade, Istoria, vol. II, p. 389-390. 96. Dumitru Pop, Folclor din
zona Codrului, Baia Mare, 1978, p. 44-45. 97. Jerome Carcopiev, Viața cotidiană în Roma la
apogeul imperiului, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979, p. 306. 98. Alex Popescu, Tradiții de
muncă românești, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986, p. 142. 99. Cf. idem, p. 145. 100. P.P.
Panaitescu, Introducere în istoria culturii românești, Editura Științifică, 1969, p. 30. 101. Istoria
literaturii române, vol. I, op.cit., p. 48. 102. I.C. Chițimia, op.cit., p. 93 și 97. 103. Istoria literaturii
române, vol. I, op.cit., p. 50. 104. Pavelescu Gheorghe, Pasărea – suflet. Contribuții la
cunoașterea cultului morților la românii din Transilvania, în Anuarul arhivei de folclor, VI, 1942, p.
29.

65

Capitolul IV AMESTECUL BIOGENETIC ŞI ASIMILAREA

Genetica umană a dovedit că transmiterea caracterelor de la părinţi la copii se realizează prin

codul genetic conţinut de cromozomii celulelor sexuale ce participă la procreare. „Celulele
sexuale sunt mai complexe din punct de vedere biologic în comparaţie cu celulele somatice ale
aceluiaşi organism. In celulele sexuale sunt localizate posibilităţile ereditare ale întregului
organism”.1 În ceea ce priveşte cromozomii celulari ai unui individ, „un set vine de la mamă
(ovul) iar celălalt de la tată (spermatozoidul fecundant)”. Ei „posedă într-un fel de mesaj codificat
(code-script) întreaga configuraţie a individului şi a funcţionării sale în stadiul de maturitate”.2
Unele caractere se impun pe linie maternă, altele pe linie paternă, pe baza mecanismului
dominanţei, adică a capacităţii de a elimina caracterul simetric al celuilalt progenitor. De aici
derivă unicitatea fiecărei fiinţe, rezultat al unor combinaţii irepetabile de caractere. Genetica
postulează că: „Singure genele supravieţuiesc şi trec barierele dintre generaţii”, ceea ce
înseamnă că doar celulele sexuale sunt purtătoare de ereditate şi asigură moştenirea. De aceea,
termenul cel mai potrivit pentru a desemna ascendenţa biologică şi moştenirea ereditară este
cel de seminţie, folosit încă în antichitate la vechii evrei pentru a desemna relaţia parental-filială,
iar uneori şi înrudirea la nivelul unui grup uman relativ omogen şi restrâns din punct de vedere
antropo-somatic. Atunci când se refereau la grupurile gentilice de la începuturile istoriei lor,
profeţii vechilor evrei foloseau frecvent acest termen pentru a desemna înrudirea triburilor.
Savaoth Iahve, adresându-se lui Avraam, îi spune: „Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale”.4
Aici „sămânţa” are înţelesul de seminţie, neam de sânge. Se mai poate vorbi de o înrudire
biologică între membrii unei comunităţi mari, ca cea a celor 12 triburi ale evreilor? Un caracter
ereditar are şanse să se perpetueze sau poate să dispară cu un grad d probabilitate de 1/2.
Imensul număr de caractere care compun o persoană sunt moştenite de la părinţi printr-o filieră
deosebit de complexă de-a lungul generaţiilor succesive, în care apar inevitabile interferenţe cu
înaintaşii altor persoane dintr-o comunitate de câteva sute sau mii de persoane. Datorită
acestora, unele caractere dominante se generalizează la cvasitotalitatea membrilor unui trib sau
a unui 66

popor. Talia (în limite relativ restrânse), culoarea părului, tipul cranian etc. se generalizează şi
ajung trăsături morfologice specific etnice. Cercetările genetice au relevat că genele care
condiţionează statura joasă sunt dominante faţă de cele care determină statura înaltă,
brahicefalia (capul rotund) este dominantă faţă de dolicocefalie (cap alungit), forma de nas lat
este dominantă în raport cu cea de nas îngust, culoarea albă a pielii este dominantă în raport cu
cea neagră sau galbenă etc.5 Diluarea caracterelor nedominante lasă loc unei varietăţi ce se
adaugă uniformizării generate de caracterele comune dominante. Cu cât o comunitate este mai
mare, cu atât varietatea predomină asupra caracterelor comune; raportul dintre ele mai depinde
şi de mobilitatea interetnică şi de proporţiile amestecului cu membrii altei (altor) comunităţi.
Majoritatea popoarelor antice şi-au conceput genealogiile etnice debutând dintr-o persoană sau
un cuplu, Helen la greci, Enea la romani, Sem la evrei etc. Creştinismul a pus începuturile
omenirii pe seama unui cuplu compus din Adam şi Eva, iar după Potop pe seama familiei lui Noe.
Dacă această genealogie ar fi reală, s-ar constata o mare uniformitate a caracterelor ereditare şi
doar câteva tipuri compozite, terenul variabilităţii fiind îngustat considerabil chiar de la început.
Este adevărat că unele caractere apar treptat, ca reacţii de adaptare, şi pot deveni dominante,
modificând genofondul iniţial şi sporindu-i conţinutul. Având în vedere că numai celulele sexuale
transmit informaţia ereditară şi asigură continuitatea caracterelor la urmaşi, noţiunea foarte
înrădăcinată de „înrudire de sânge” este cu totul neadecvată. Grupele sanguine şi alte
caracteristici ale sângelui sunt caractere ale patrimoniului ereditar al speciei umane cu o
cauzalitate determinată, şi nu determinantă,6 cu excepţia unor imunităţi biologice legate de
anumite grupe sanguine. Ceea ce este desemnat sub numele de înrudire de sânge este fondul
genetic comun existent la rudele directe, părinţi - copii - nepoţi - veri primari şi este foarte incert
de a corela unele trăsături bioantropologice cu vreo grupă sanguină.7 Este hazardată folosirea
termenului „înrudire de sânge” când este vorba de comunităţi mari, etnii de pildă, chiar dacă
acesta este puternic înrădăcinat şi sugestiv. În cadrul tuturor comunităţilor se constată prezenţa
tuturor grupelor sanguine şi încă în procente foarte apropiate, cu diferenţe nesemnificative,
excepţie făcând unele grupuri de amerindieni din sudul Americii de Sud, la care grupa 0 atinge
aproape 100% şi a unor australoizi la care lipseşte grupa B.8 1. Genofondul etnic Genofondul
unui individ constă din totalitatea caracterelor moştenite, deci şi a genelor care le conţin.
Continuitatea caracterelor biologice în cadrul familiei se circumscrie genofondului familiar, ce
cuprinde totalitatea caracterelor comune ale membrilor ei. În ce măsură poate exista un
genofond comun la toţi indivizii ce compun o comunitate etnică? Se ştie că unele trăsături
anatomo-fiziologice sunt comune cvasi-unanimităţii membrilor unei etnii. Setul de caractere
comune unei etnii compune genofondul ei etnic. Scandi67

navii sunt înalţi, blonzi şi cu ochi albaştri, pigmeii sunt scunzi etc. Caracterele comune unei etnii
sunt o consecinţă a acomodării la condiţii de mediu identice şi a mutaţiilor foarte apropiate pe
care acestea le provoacă în zestrea genetică a indivizilor care o compun. Ele se consolidează cu
atât mai mult cu cât condiţiile naturale pe care le generează rămân mai multă vreme constante,
iar amploarea şi trăinicia lor depind de gradul de izolare al etniei, favorizând relaţiile
matrimoniale directe şi reducând frecvenţa acestora în afara sa. Zonele care au oferit mai puţine
atracţii din punct de vedere economic pentru cuceriri şi colonizări au fost mai propice
uniformizării caracterelor comune, consolidării unui genofond etnic puternic. Zonele în cauză
sunt situate în arealele de climă rece ori în cele deşertice, cuprind teritoriile de junglă şi de munţi
înalţi. Izolatele etnice (grupurile izolate ale aceleași etnii) generează o vizibilă uniformizare a
unor caractere anatomice, inclusiv a fizionomiilor faciale. Locuitorii unor sate izolate se
recunoşteau nu numai după unele particularităţi de limbaj sau port, ci şi după înfăţişare.
Frecvenţa mare a izolatelor etnice poate constitui o piedică în calea consolidării genofondului
etnic, având în vedere că un alt factor de uniformizare este fluxul de caractere care se produce
prin fecundare şi procreare. Pornind de la constatarea că „genele noi cu acţiune favorabilă, din
cauza valorii lor selective ridicate, sunt mereu acumulate în genofondul populaţiei”,9 spargerea
izolatelor etnice contribuie la răspândirea lor şi consolidarea stării de sănătate a indivizilor; în caz
contrar „grupul de indivizi izolat dintr-o populaţie sau dintr-o specie se diferenţiază genetic din
ce în ce mai mult”.10 Orânduirile sau epocile caracterizate prin autarhie economică locală sunt
propice existenţei izolatelor etnice şi caracterelor genetice locale, circumscrise totuşi
genofondului etnic format în perioadele anterioare, de mobilitate umană, fără de care însăşi
etnogeneza şi glotogeneza nu ar fi putut avea loc. O pronunţată dinamică economică favorizează
amestecul populaţiei din zone diferite şi consolidează genofondul etnic prin circulaţia
caracterelor ca rezultat al concepţiei şi reproducerii umane. Un set de caractere dominante
favorabile proliferează în progresie geometrică, cu baza 2, prin procreări succesive de-a lungul
generaţiilor. Numărul de generaţii necesare pentru generalizarea lor se află în relaţie cu
amploarea numerică a comunităţii. 2. Psiho-somatismul etnic Genofondul etnic nu înseamnă
numai o morfologie cu trăsături specifice, ci şi o fiziologie diferenţiată a populaţiilor. În general,
se constată că „anatomia internă a organelor prezintă particularităţi” şi că există „o fiziologie
diferenţială a populaţiilor umane, care are relaţii cu morfologia”.11 Ritmul cardiac, volumul
pulmonar şi frecvenţa respiraţiei, acuitatea vizuală, auditivă şi olfactivă diferenţiază unele
popoare în raport cu altele. După cum se ştie, fertilitatea este ridicată la unele populaţii (de ex. la
chinezi, în comparaţie cu europenii), virilitatea este mai accentuată la negri, care dispun şi de
anticorpi la hepatită, ce nu se regăsesc la alte rase etc.12 Acuitatea vizuală, exprimată cifric, este
de 1,1 la germani, 1,4 la ruşi, 2,1 la locuitorii insulei Torres şi 5 la amerindienii din Anzi13.
Populaţiile montane au un volum pulmonar mult sporit faţă de populaţiile din câmpie, 68

celebrii şerpaşi nepalezi purtând în spate bagaje de zeci de kilograme pentru alpiniştii care urcă
vârfurile din Himalaya. Locuitorii zonei arctice (iakuţii, laponii) au sub piele un strat de grăsime
mai mare, care îi apără de frig, etc. Organele interne funcţionează şi ele diferenţiat, deoarece
răspund unor solicitări diferite.14 Nutriţia are un rol deosebit nu numai în funcţionarea
stomacului, ci şi în fiziologia întregului organism, mărind rezistenţa la unele afecţiuni sau
generând unele boli ori favorizând apariţia lor. Populaţiile vegetariene şi consumatoare de
lactate au o longevitate sporită şi sunt mai rezistente la boli. Sunt celebre în acest sens
populaţiile caucaziene, dar şi crescătorii de oi din zonele montane din diferite ţări, care au o
vârstă medie peste cea a locuitorilor de la şes. Nutriţia generează unele stări psiho-somatice
precum saţietatea, foamea, dispoziţiile sau indispoziţiile organice, care constituie tot atâtea
substraturi sau fonduri ale vieţii psihice. Pe fondul somatic diferenţiat se grefează deosebiri de
temperament, ca irascibilitatea sau calmul, stările de psihotonus, ca vioiciunea sau lenteţea,
stările generale de dispoziţie precum optimismul sau melancolia etc. Biotonusul stă la baza
psihotonusului,15 iar dacă acesta caracterizează majoritatea membrilor unei comunităţi, se
poate vorbi de un biotonus şi un psihotonus etnic.16 Etnotonusul este definit ca un „indicator al
vitalităţii unei comunităţi sociale de tip etnic sau naţional”, ce se manifestă în aptitudinile şi
capacităţile de creaţie a valorilor de cultură şi civilizaţie, care fac ca o asemenea comunitate să se
remarce ca o personalitate etnică colectivă şi una istoric comunitară.17 Dar etnotonusul
constituie doar fundalul, premisa şi impulsul psihologiei etnice, neoferind cheia conţinutului ei
concret, care trebuie căutată în viaţa socio-culturală. Cercetările de psiho-fiziologie au arătat că
„ceea ce se transmite la descendenți sunt factorii genotipici” şi nu „realităţile psihice”.18
Existenţa unor psihologii etnice diferenţiate este un fapt unanim acceptat, iar celebra
„Volkerpsyhologie” a lui Wundt a inaugurat un vast teren de cercetare a psihologiei popoarelor.
Deşi determinismul biologic al psihologiei etnice nu poate explica satisfăcător specificul şi
conţinutul ei concret, biotonia este baza etnotoniei ca fond morfofiziologic. Popoarele
predominant biotonice sunt şi psihotonice; sănătoase, ele sunt capabile de eforturi susţinute, au
un temperament vioi, un caracter ferm şi o fire bine dispusă şi optimistă.19 Fiecărui tip
morfofiziologic îi corespunde un tip psiho-somatic, întrucât „În fondul biologic ereditar sunt
cuprinse dispoziţiuni organice cu care indivizii care compun populaţia vin pe lume, dispoziţii care
regulează în mod direct funcţiunile vieţii vegetative ale populaţiei şi prin aceasta.., indirect pe
cele ale vieţii sufleteşti”.20 Celţii şi galii, strămoşii francezilor, sunt bine caracterizaţi de autorii
romani, în limite relativ constante. Diodor din Sicilia îi descrie ca înalţi la trup, blonzi, lapidari în
exprimare, cu minte foarte pătrunzătoare; Cezar completează acest tablou socotindu-i foarte
superstiţioşi; Ammianus Marcellinus mai adaugă că sunt puşi mereu pe gâlceavă, iar Strabon că
sunt un popor sincer, leal, iar uneori cu comportări infantiloide.21 Celţii au fost excelenţi
metalurgişti şi olari, şi dintre toţi „barbarii” din Europa au avut cea mai înal69

tă vocaţie pentru cultură. Trăsăturile atestate pe parcursul a 6 secole compun un tip psihic
coerent, neexcluzându-se una pe alta printr-o antinomie categorică. Cezar îi descrie pe vechii
germani ca foarte înalţi, cu un curaj de necrezut, dar dedaţi trândăviei şi beţiei, după Tacitus,
care le recunoaşte spiritul de solidaritate şi de sacrificiu, dar mai ales spiritul de ospeţie,
respectul faţă de femei şi simţul onoarei familiei.22 Diversitatea populaţiilor mesopotamiene se
reflectă în varietatea tipologiilor psihoetnice: „Sumerul-inovator şi uman; Babilonul practic şi
expansionist; Asiria - cuceritor brutal, dar şi excelent organizator”.23 Egiptenilor antici le-a lipsit
vocaţia militaristă, iar femeia se bucura la ei de o poziţie de demnitate puţin obişnuită în lumea
antică; egiptenii erau oamenii cei mai religioşi, spune Herodot, ceea ce explică atitudinea lor în
faţa morţii, de calm şi încredere în viaţa eternă de după moarte; după ocupaţia arabă (642),
structura lor culturală s-a modificat radical.24 La români „întrezărim unele trăsături
temperamentale şi caracteriologice ereditare, care au intrat în componenţa etno-psihologiei
române”.25 Prin amestecul maghiarilor cu populaţia slavă şi românească din Panonia,
caracterele lor antropologice asiatice au dispărut aproape complet în decurs de câteva secole, iar
din punct de vedere psiho-somatic ei au devenit europeni. Protomaghiarii de pe cursul mijlociu
al fluviului Volga suportaseră în mileniul I î.e.n. influenţa unor triburi turce de origine mongolă şi
vorbitoare a unor limbi din familia altaică. În perioada convieţuirii, „o serie de elemente turce s-
au contopit în grupul triburilor protomaghiare”,27 ceea ce explică caracterele fizionomice
asiatice pe care cronicarii din perioada atacurilor maghiare spre centrul şi sudul Europei le
recunosc în înfăţişarea lor. Deoarece ei erau mai puţini în comparaţie cu populaţia pământeană a
Panoniei, „fondul lor genetic este asimilat” dar mai transpare, ca la orice populaţie minoritară de
altă rasă, „structura lor genetică păstrând amintirea locului lor de baştină”.27 În acest caz, ca şi în
altele, „pătura cuceritoare îşi poate impune limba (aşa cum a fost în cazul romanilor) chiar dacă
este absorbită de genofondul populaţiei băştinaşe”.29 După un istoric latino-american, „Curentul
ascuns al cruzimii rasei spaniole se regăseşte la toate popoarele care au sânge spaniol”,30 chiar
la cele la care „din punct de vedere biologic, preponderenţa indigenă constituie o realitate”,31
precum cel venezuelan. Deosebita duritate a Inchiziţiei spaniole, a unor practici religioase aztece,
ca şi a unor regimuri de dictatură militară din America Latină, par să confirme acest punct de
vedere, amândouă componentele convergând sub acest aspect. O „genă a cruzimii” este posibilă
în special la mongoloizi, cu deosebire la mongolii propriu-zişi, cunoscuţi din acest punct de
vedere de popoarele peste care au năvălit. 3. Etnia si rasa Rasismul, formă denaturată şi
antiumană a raseologiei, a acreditat ideea unor diferenţe de capacitate intelectuală creativă între
membrii diferitelor rase. În numele acestor „diferenţe” s-au practicat discriminări, ca cele la
adresa negrilor în Republica Sud70

Africană, iar hitleriştii au aplicat „raselor inferioare” o politică de genocid în statele ocupate.
Criminala „antropometrie” hitleristă, aplicată chiar şi germanilor, a acreditat ideea „purităţii”
rasei ariene, care s-ar exprima prin unele caracteristici craniene şi alte trăsături antropologice.
Dacă la Rosenberg „istoria raselor este şi aceea a naturii şi credinţei; şi invers, istoria religiei
sângelui este marea poveste universală a avântului şi declinului popoarelor”,32 Heinrich
Himmler făcea săpături arheologice pentru a descoperi vestigii ale rasei germanice primitive şi
făcea studii pe craniile „comisarilor iudeo-bolşevici”, pentru a formula o definiţie tipologică a
„subomului”.33 El era convins că o aplicare a legilor lui Mendel ar permite, printr-o nouă
legislaţie a căsătoriei şi abolirea monogamiei, să se refacă rasa germanică primitivă în decurs de
120 de ani,34 ale cărei trăsături rasiale se pretindeau a fi proprii membrilor S.S., selecţionaţi
după caracteristici exterioare, talie, culoarea părului şi verificarea genealogiei până la 1750.35
Dificultatea de a stabili numărul raselor provine din marea varietate a nuanţelor pigmentaţiei
pielii de la alb la negru, precum şi a circumscrierii în sfera trăsăturilor rasiale a unor caractere,
precum forma capului, a nasului, buzelor, culoarea părului etc. După N. Mărgineanu,
„Deosebirile reduse dintre ele sunt mai mult biologice decât psihologice”,36 iar aceste rase sunt
1) cea caucaziană sau albă, cu subrasele nordică, alpină, mediteraneană şi indiană; 2) rasa
mongolă sau galbenă, cu subrasele mongolă, malaeză şi indiană americană; 3) rasa neagră cu
subrasa negrii, polinezieni, siru şi indo-australieni. Pigmentaţia pielii avută predominant în
vedere în determinarea raselor, are o valoare biologic adaptativă: „Europoidul este adevăratul tip
de frig, pielea lui săracă în glande absoarbe şi acumulează lumina. Negrii sunt un tip adaptat la
căldură; pielea lor întunecată îi protejează de o iradiere ultravioletă prea puternică, pielea lor
bogată în glande ajută la o continuă descărcare, astfel încât se evită acumularea de căldură”.37
Tipul facial şi talia diferenţiază subrasele, ca şi unele nuanţe ale culorii pielii, dar criteriul avut
mai ales în vedere este „masivul cranio-facial”.38 Subrasa alpină este compusă din indivizi scunzi,
cu nas drept sau concav, cu faţă lată, în vreme ce subrasa dinarică se caracterizează prin indivizi
mai înalţi, faţa înaltă, nas drept sau acvilin, occipitalul turtit.39 Subrasa nordică a suferit
influenţa mongolă a grupurilor care au migrat pe malul mării după topirea gheţarilor.
Migraţiunile mongole ulterioare au lăsat numeroase urme, de altfel, şi în structura antropologică
a populaţiilor din estul Europei.40 Majoritatea membrilor unei etnii aparţin, adesea, câte unei
singure subrase, mai ales la scandinavi, a căror teritorii nu au atras în mod deosebit alte
populaţii. Alte comunităţi sunt reprezentate de mai multe subrase, ca urmare a amestecului de
populaţii survenit de-a lungul istoriei. Uniformizarea caracterelor şi formarea unui genofond
unitar au fost împiedecate de afluenţa periodică a unor grupuri din alte subrase. Aceasta a fost
situaţia unor teritorii de mare atractivitate sub aspect economic ori climateric, sau a unor spaţii
de trecere şi legătură. Regiunile mediteraneene ilustrează teritoriile de mare atractivitate, iar
zonele nordice pe cele oferind mai puţine tentaţii. Dar chiar şi pe acestea din urmă au avut loc
mişcări şi suprapuneri etnice, scandinavii germanici amestecându-se 71

cu laponii, ruşii nordici cu balticii şi ugro-finicii, germanii sudici au suferit influenţe celtice şi
romanice, iar germanii estici s-au amestecat adesea cu slavi şi baltici. Nici o naţiune actuală nu
aparţine unei singure subrase prin totalitatea indivizilor care o compun, după cum nici o subrasă
nu este ilustrată de o singură etnie. În ceea ce priveşte coeficientul de inteligenţă raportat la
rase, acesta variază de la 0,98 la 1, adică în mod nesemnificativ, şi nu din pricina înzestrării
native,41 ci a condiţiilor social economice. Este adevărat că rasele şi subrasele manifestă
„aptitudini diferite, complementare în cadrul civilizaţiei planetare”,42 dar nu în sensul unor
inaptitudini esenţiale în anumite domenii, ci a gradului mai scăzut de manifestare. Practic, unele
aptitudini sunt compensate de altele, mai dezvoltate decât la alte comunităţi, existând astfel un
echilibru între diferitele etnii. Spiritul tehnic inventiv este mai dezvoltat la germanici datorită
simţului mai pronunţat de ordine, disciplină şi tenacitate; romanicii sunt mai talentaţi în artele
plastice şi arhitectură, fără ca germanicilor să le lipsească simţul artistic iar romanicilor spiritul
lucrativ şi inventiv. Unele aptitudini etnice nu s-au putut manifesta din cauza unor condiţii
concret istorice decât relativ recent şi lumea asistă la o adevărată înflorire a talentului tehnic la
popoare până mai ieri considerate pur agricole. Ceea ce la prima vedere pare o inegalitate a
capacităţilor şi înzestrărilor etnice se dovedeşte a fi o inegalitate a şanselor, generate de
înapoierea economică, analfabetism, atitudinea celeilalte comunităţi etc. 4. Etniile multirasiale,
componentele subrasiale ale etniilor După I. Popovici, „Câteva părţi ale lumii sunt veritabile
creuzete, unde se juxtapun şi se amestecă inextricabil grupele rasiale majore, evenimentele
istorice fiind cele care au determinat această combinare mai mult sau mai puţin fecundă în
încrucişări; exemplul cel mai reprezentativ îl reprezintă extrema complexitate rasială a
populaţiilor Americii Latine Indiene”.43 Într-adevăr, în Mexic albii reprezintă doar 17%, în Bolivia
21%, în Columbia 35%, în Ecuador 28%, în Paraguay 5%, în Peru 12%, în Venezuela 17% din
totalul populaţiei. Statele latino-americane cu un procent al populaţiei albe de peste 50% sunt
doar Argentina (75%), Brazilia (57,5%), Uruguay (82,4%), Chile (cca. 50%).44 În America Centrală,
situaţia este asemănătoare. În Nicaragua albii reprezintă 17%, în Panama 18%, în Salvador 35%.
Procentul populaţiei amestecate rasial (ladinii) este în schimb foarte mare; de 32% în Bolivia, de
51% în Chile, de 42% în Columbia, de 57% în Ecuador, de 91% în Paraguay, de 54% în Peru, de
66% în Venezuela. După G. Moron, venezuelanii prezintă în măsură predominantă caracterele
băştinaşilor indieni; acelaşi lucru se constată la paraguayeni şi la peruanii urmaşi ai incaşilor. Pe
teritoriul Argentinei, exterminarea majorităţii aborigenilor a creat terenul unei colonizări
spaniole masive, urmate în ultimii 100 de ani de un puternic aflux de italieni şi germani, încât
astăzi naţiunea argentiniană este preponderent europoidă. 72

În schimb, Brazilia şi insulele Mării Caraibilor au constituit teritoriile unui amestec al celor 3 rase
umane de o manieră nemaiîntâlnită în alte părţi ale lumii Indienii de pe actualul teritoriu al
Braziliei, portughezii şi sclavii negrii de pe plantaţii, eliberaţi în 1888, s-au amestecat, generând o
varietate unică de tipuri interrasiale. Din populaţia actuală a ţării, 11% sunt metişi portughezo-
amerindieni, 18% mulatri, 8% negri, 0,3% amerindieni.45 Trebuie avut în vedere că peninsula
Iberică a constituit teritoriu de confluenţă a unor rase şi subrase diferite înaintea colonizării
noului continent. După G. Moron, „spaniolii sunt naţiunea cea mai amestecată din Europa,
îndeosebi de la dominaţia maurilor, care a ţinut mai multe secole”,46 fapt valabil şi pentru
portughezi. Amestecul spaniolilor cu negrii şi, mai ales, cu amerindienii, s-a datorat şi lipsei lor
de prejudecăţi rasiale, convieţuirii lor anterioare cu arabii şi berberii, cu care au avut legături
matrimoniale,47 încât după colonizarea Americii „spaniolul s-a unit cu indiana pe care a obţinut-
o prin dar sau prin război, prin cumpărare sau învoială Şi s-a unit cu ea fără dezgust, fără
ocolişuri, deoarece era pregătit pentru această experienţă etnologică. /.../ Aproape toţi marii
conchistadori s-au unit cu femei indigene”.48 Insulele din Marea Caraibilor oferă şi ele un variat
tablou rasial. Antigua are o populaţie compusă din 82,8% negri, 13% mulatri şi abia 1,4% albi.
Bahamas are o populaţie formată din 77,4% negri, 7,9% albi şi 14,2% mulatri. Cuba este cea mai
„albă” din aceste insule „negre”, având 72,2% albi, 9,7% negri şi 17,3% mulatri. 49 O importantă
populaţie neagră au Haiti (69,2%), Guadelupa (70%), Martinica (85%), Jamaica (72,6%), încât
insulele Caraibe, cu excepţia Cubei, constituie o prelungire a Africii în America. Mai mult decât în
restul Americii, „rezistenţa culturală a negrului... a obţinut (aici, n.a.) victorii indiscutabile în
religie, folclor, muzică, dans”, până la convieţuirea creştinismului cu cultele jorubo, fon etc. din
Africa,50 încât se poate vorbi de societăţi afro-americane. Şi în S.U.A. convieţuirea negrilor cu
albii a generat un amestec interrasial, rezultat mai ales din relaţii neconsacrate juridic, negrii şi
mulatrii reprezentând 11,14% din populaţie. Dacă în S.U.A. metisajul nu ar fi fost îngrădit de
prejudecăţi rasiale, problema negrilor nici nu s-ar mai fi pus, deoarece negrii ar fiT dispărut,
arată Paul Rivet;51 genetica confirmă „rezistenţa foarte slabă a rasei negre la acest adulter
planetar”,52 ca urmare a faptului că trăsăturile tipice ale acesteia sunt nedominante în cazul
amestecului cu alte rase. Culturile africane proprii sclavilor negri din S.U.A. nu s-au putut impune
de maniera aproape dominantă pe care o au în Antile (cu excepţia Cubei) şi alte insule Caraibe,
dar au influenţat într-o măsură considerabilă muzica modernă şi dansurile moderne americane,
proliferând de aici în întreaga lume. Mulatrismul este extins şi în Africa, unde atinge 18,4% în
Republica Sud-Africană, 74,4% în Reunion, 85% în Seychelles, 29,9% în Ciad (mulatri de factură
arabă), 38% în Sudan (mulatri de limbă arabă).53 Marea varietate rasială a populaţiilor din India
provine din amestecul arienilor cuceritori cu dravidienii localnici de rasă neagră. Amestecul s-a
realizat, în virtutea legilor amintite ale geneticii, în favoarea caracterelor morfofiziologice ale
arienilor albi pe cea mai mare parte a teritoriului de suprapunere, hinduşii aparţinând în
continuare rasei albe. 73

Negrii dravidieni, cea mai masivă populaţie neagră din lume (150 de milioane), şi-au menţinut
rasa şi limbile din cauza relativei lor izolări. Pentru a ilustra fenomenul „asimilării" negrilor, este
edificator cazul oraşului Rio de Janeiro. Locuit în majoritate de negri, el a devenit alb prin
amestecul rasial care a favorizat caracterele europoide. Şi în „căsătoriile europenilor cu
polinezienii, culoarea albă este dominantă”,54 ca şi cu melanezienii. Diferenţele morfofiziologice
circumscrise raselor şi subraselor nu constituie elemente esenţiale în definirea speciei umane şi
nici a comunităţilor etnice. Structura subrasială a etniilor Genofondul etnic nu este niciodată
complet uniformizat, deoarece starea sa de echilibru relativ este mereu alienată de penetraţia
unor caractere străine, datorită unor indivizi naturalizaţi aparţinând altor comunităţi. Populaţia
actuală a României are următoarea compoziţie subrasială: 35% prezintă predominanţa
caracterelor subrasei dinarice, 10% a celei alpine, 15% ale celei nordice, 10% ale celei est-
europene, câteva procente aparţinând rasei turco-mongole.55 Izolatele etnice prezintă o situaţie
diferită, reflectând şi conservând o situaţie de secole. În localitatea Nucşoara-Hunedoara,
subrasa dinarică se regăseşte la 57% din locuitori, adică mult peste medie,56 caracterizată prin
indivizi înalţi, longilini, brahicefali (cu calota înaltă), păr negru-castaniu, ochi negri, piele închisă.
Cu 5 procente peste medie (20,3%) se prezintă şi subrasa nordică, compusă din indivizi înalţi
longilini (cu trăsături lungi), dolicocefali, cu păr blond-neted-moale, ochi albaştri, piele albă-
rozată. Subrasa mediteranidă este reprezentată de 12,8% din locuitori (cu aproape 3% peste
medie), de statură scundă, longilini, brahicefali, uneori mezocefali, cu faţă lată, umerii obrajilor
proeminenţi, nas cârn, păr blond-cânepiu, fanta pulpebrală „mongoloidă”. Subrasa alpină se
constată doar la 5,6% din locuitori iar cea est-europidâ la 4,2%, adică mult sub media pe ţară.
Mozaicul subrasial apare şi la nivelul persoanelor, care prezintă caractere proprii mai multor
subrase. În localitatea Nucşoara există combinaţii individuale dinaric x nordic, mediteranid x
nordic, dinaric x alpin,57 ceea ce se explică prin circulaţia informaţiei ereditare în actul
concepţiei biologice şi prin legea dominanţei. Compararea rezultatelor antropometrice, un fel de
antropologie „pe viu”, cu cele ale antropologiei „arheologice”, poate pune în evidenţă
continuitatea sau discontinuitatea genofondului local sau etnic în ansamblu. Cu cât vestigiile
osteologice sunt mai vechi, cu atât caracterele pe care le prezintă se regăsesc în mai mică măsură
în caracterele simetrice actuale. Cele care au fost modificate pot oferi indicii pentru depistarea
originii populaţiilor naturalizate şi amploarea amestecului cu populaţia locală. Puternicul fond
mediteranean care caracterizează pe prototracii nord-dunăreni din epoca bronzului dovedeşte
originea populaţiei care a exercitat această implementare biologică,58 după cum eneoliticul este
perioada în care autohtonii suferă influenţa unor populaţii estice şi nordice, de talie mai mare,
robuşti, dolicomezocrani.59 74

Compararea caracterelor şi proporţiilor antropometrice actuale cu cele ale romanilor nu s-a

realizat încă, dar este neîndoios că zonele de maximă colonizare romană conservă mai bine
trăsăturile antroposomatice proprii acestora. După cum arăta Simion Mehedinţi, „numai
măsurătorile antropologice ne vor lămuri mai de aproape asupra proporţiei amestecului cu
romanii în fiecare regiune”.60 Un caracter care s-a impus la majoritatea românilor este culoarea
neagră a părului. Deşi geto-dacii erau blonzi (Strabon), românii au părul negru deoarece s-a
impus caracterul dominant al părului de la romani Prezenţa părului blond la unii români este
explicabilă atât prin nedifuzarea completă a caracterului „păr negru” în unele zone izolate (Oaş,
Maramureş), cât şi aportului slav la constituirea genofondului românesc, de dată mai recentă, iar
în unele zone din sudul Transilvaniei prin amestecul cu elementul săsesc. Nicolae Iorga constată,
în timpul călătoriei sale în Transilvania în anul 1906, prezenţa unor fizionomii germane la unii
români din zona Sibiului61, fapt explicabil prin posibile ascendenţe germane în unele genealogii
familiale româneşti. Ar fi interesante cercetările de antropometrie în zonele în care se ştie sigur
că s-au sedentarizat populaţii de origine asiatică, precum pecenegii şi cumanii, şi care au fost
complet asimilate relativ mai recent Pecenegii s-au aşezat mai ales în NE Moldovei la sfârşitul
secolului IX, iar de acolo în Dobrogea şi Transilvania în sec. X şi, mai ales, XI. În Transilvania
exercită o dominaţie politică până la 1085, când sunt înfrânţi de maghiari. La 1224, sunt atestaţi
în SE Transilvaniei alături de români. În secolul XIV, un document spune explicit despre satul
Lăzăreşti (Ciuc) că era locuit de pecenegi, iar localităţile Boiu, Baraolt, Ozun, Tălmaciu ş.a., având
nume pecenege, este foarte probabil că au fost locuite de aceştia, ca şi Beşinău ori Beşenova.
Cumanii aşezaţi după 1067 în Moldova sudică şi NE Munteniei, în zona Carpaţilor de curbură,
mai constituiau o realitate etnică la 1234, când papa încerca crearea aici a unei episcopii a
cumanilor. Ca şi pecenegii, cumanii s-au răspândit apoi şi în Transilvania, lăsându-ne şi nume de
localităţi (Vaslui, Covurlui, Călmăţui, Desnăţui, Bahlui, Oituz, Berindei, Comanca) şi de persoane
(Borcea, Coman, Talabă). Fizionomia cumană care apare din portretul lui Vlad Ţepeş ar putea
constitui o dovadă a originii sale îndepărtate, ceea ce ar explica şi cruzimea care l-a făcut
celebru. Antropologie si istorie Pentru arheologi şi antropologi, cercetarea urmelor osteologice
indică, alături de studiul culturii materiale, originea purtătorilor unor culturi şi teritoriul lor de
provenienţă, direcţiile şi traseele migraţiilor etc. Dr. Cantemir Rişcuţia apreciază că există o
realitate etnotipologică de trăsături morfologice, pe baza cărora antropologii pot deduce
provenienţa etnică a indivizilor înhumaţi sau chiar incineraţi, în cazul în care calcinarea nu a fost
prea pronunţată.63 Perpetuarea conştiinţei unei origini parţial diferite de cea a majorităţii
comunităţii etnice din care face parte este posibilă la un grup de indivizi doar dacă asimilarea a
survenit în vremuri mai apropiate de noi, precum la secui. Genofondul este mult mai 75

„fidel”, înregistrând în codul genetic şi în factura antroposomatică întreaga dramă a

suprapunerilor umane, formării şi dispariţiei comunităţilor etnice. Realitatea arată că tipologia
de trăsături fizionomice etnice este foarte evidentă la unele persoane, a căror chip poartă
pecetea naţionalităţii, în vreme ce la altele este irelevantă, indicând numai rasa şi subrasa. Tipul
fizionomic şi apartenenţa la o rasă sau subrasă nu afectează cu nimic integrarea deplină într-o
comunitate etnică. Romanii au considerat „de-ai lor” pe maurii şi berberii romanizaţi, iar
generalul maur Lucius Quietus a condus cavaleria romană în cel de-al doilea război daco-roman.
Brazilienii au conştiinţa unei naţiuni unitare pe deasupra deosebirii lor rasiale, ca şi alte
comunităţi formate prin amestecuri rasiale ori subrasiale. De aceea, un criteriu rasial în definirea
etniei este inutil în aceeaşi măsură în teorie ca şi în realitate.

NOTE BIBLIOGRAFICE 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

8.

9. 10. 11. 12. 13. 14.

Iulian Drăcea, Genetica, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972, p.283. Erwin
Schrodinger, Ce este viaţa? Şi spirit şi materie, Bucureşti, Editura Politică, 1980, p.37. Al Ionescu,
I. Chiosilă, Eseu despre umanizare, în volumul: Ştiinţa şi condiţia umană, Bacău, 1978, p.37.
Geneza, 12,7. St. Milcu, C. Maximilian, Genetica umană, Bucureşti, Editura Știinţifică, 1966, p.
243-244. Lawrence E. Mettler, Thomas Gregg, Genetica populaţiilor şi evoluţia, Bucureşti, Editura
Știinţifică, 1974, p. 167. Structura antropologică, privită comparativ, a satelor Nucşoara şi Câmpu
lui Neag (Ştefan Milcu, Horia Dumitrescu), Bucureşti, Editura Academiei, 1966, p. 15. Paul Luth,
Ziua facerii şi omul viitorului, Bucureşti, Editura Politică, 1969, p. 295; Şt Milcu, C. Maximilian,
Introducere în antropologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, p.74-77. Iulian Drăcea, op.cit., p.
513. idem, p.515. V. Săhleanu, I. Voiculescu, Probleme de biologie umană, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1976, p. 63. J. Denniker, Les races et Ies peuple du monde, Paris, 1926,
p. 137, 144. Idem, p. 133. După cercetările antropologice, mongolii se disting prin hipertiroidie
constituţională, ceea ce explică pilozitatea redusă şi faciesul caracteristic; negroizii 76

15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27.

28. 29.

sunt hiperhipofizari şi hiposuprarenali; alpinii sunt hipercorticosuprarenali şi hipotiroidieni, iar

mediteranoizii sunt hipohipofizari, hipertiroidieni şi hipergonadali (Şt. Milcu, C. Maximilian,
Introducere în antropologie, p. 70). Având în vedere că, din punct de vedere antropologic, craniul
reprezintă segmentul cel mai important al corpului (idem, p. 47), şi că: „forma capului este un
caracter genetic” (idem, p. 49), vom evidenţia unele diferenţe etnice. Daltonismul apare cu o
frecvenţă de 10% la norvegieni, 9% la elveţieni, 5% la egipteni, 2% la australieni (idem, p. 91),
tipul cranian brahicran nu se întâlneşte în peninsula Iberică, Scandinavia şi Anglia (idem, p. 48)
etc. Unele populaţii suferă de un balast genetic specific, precum sicklemia la unele triburi
negroide, thalasemia la unele populaţii mediteranoide, idioţia amavroticâ la un grup de evrei etc.
(Victor Săhleanu, I. Voiculescu, op. cit., p.64-65). Diferenţele endocrine amintite anterior explică
de ce, la populaţiile la care există un surplus de hormoni tiroidieni se constată o frecvenţă mare a
hipermotivităţii, cum secreţia hipofizară de hormoni gonadotropi determină pulsiunea sexuală
(idem, p. 96 şi 85). Frecvenţa mare a unor aspecte de fiziologie endocrină şi neuroendocrină
explică unele anomalii comportamentale Ia membrii unei comunităţi (idem, p. 99), după cum
altele sunt generate de frecvenţa deosebit de mare a genelor anormale, patologice. Nicolae
Mărgineanu, Condiţia umană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973, p. 115-117. Romulus
Vulcănescu, Dicţionar de etnologie, p.129. Ibidem. Psihologie generală, ed. a II-a, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1976, p. 184. Romulus Vulcănescu, Etnologia şi condiţia umană,
în vol. Ştiinţa şi condiţia umană, Bacău, 1978, p. 77. C. Rădulescu-Motru, Psihologia poporului
român, Bucureşti, 1973, p. 5. cf. Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. II, Bucureşti,
Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1987, p. 25-28. Idem, p. 107-108. Idem, vol. I, 1984, p. 103-
104. Idem, p. 127, 134, 138-139, 161. Romulus Vulcănescu, Gh. Vrabie, Folcloristica, Bucureşti,
Editura Academiei, 1975, p. 14. S. Mehedinţi, Cadrul antropo-geografic, în vol. Transilvania,
Banat, Crişana, Maramureş, I, Bucureşti, Editura Cultura naţională, 1929, p. 601. Naţionalitatea
maghiară din România (studiul lui Demeny Lajos: Scurtă privire istorică până la revoluţia din
1848-1849), Bucureşti, Editura Kriterion, 1981, p. 32. V. Săhleanu, Ioan C. Voiculescu, op. cit.,
p.63. Idem, p. 214. 77
30. Guillermo Moron, Istoria Venezuelei, Craiova, Editura Scrisul românesc, 1980, p. 90. 31.
idem, p. 39. 32. cf. Joachim C. Fest, Stăpânii celui de-al IlI-lea Reich, Editura Politică, 1969, p. 235.
33. idem, p. 152. 34. idem, p. 154. 35. idem, p.163. 36. N. Mărgineanu, op. cit., p. 231. 37. Paul
Luth, op. cit., p. 287. 38. V. Săhleanu, I. Voiculescu, op.cit., p. 75-76. 39. Şt. Milcu, C. Maximilian,
Introducere în antropologie, p. 214. 40. idem, p. 128. 41. N. Mărgineanu, op.cit., p.232. 42. V.
Săhleanu, I. Voiculescu, op.cit., p.79. 43. I. Popovici, Terra, prezent şi viitor, Bucureşti, Editura
Albatros, 1978, p. 105. 44. Atlas geografic general, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1974, p. 189-191. 45. idem, p. 189. 46. Guillermo Moron, op.cit., p. 54. 47. W. Foster, op.cit., p.
590. 48. Francesco Morales Padron, Istoria descoperirii şi cuceririi Americii, Bucureşti, Editura
Știinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 216-217. 49. Atlas geografic general, p. 185-186. 50. Jacques
Nantet, Panorama literaturii negre de expresie franceză, Bucureşti, Editura Univers, 1983, p.190.
51. cf. Darie Novăceanu, Precolumbia, ediţia a II-a, Editura Sport - Turism, 1977, p. 41. 52.
ibidem. 53. Atlas geografic general, p.179-184. 54. Şt Milcu, C. Maximilian, op.cit., p. 248. 55. V.
Săhleanu, I. Voiculescu, op.cit., p. 75-76. 56. Şt. Milcu, H. Dumitrescu, Structura antropologică...,
p. 87. 57. cf. idem, p. 90. 58. V. Săhleanu, I. Voiculescu, op.cit., p. 204. 59. Şt. Milcu, C.
Maximilian, op.cit., p. 31. 60. cf. Carmen Saeculare Valachicum, p. 17. 61. N. Iorga, Pagini alese
din însemnările de călătorie în Ardeal şi Banat, vol. I, Editura Minerva, 1977, p. 83. 62. Istoria
României, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei, 1962, p. 69. 63. Interviu acordat revistei „Flacăra”,
nr. 1234/1 febr.1979. 78

Capitolul V MOBILITATEA POPULAŢIILOR, SUPRAPUNERILE ETNICE ŞI ASIMILAREA SPONTANĂ

1. Autohtonia şi alogenia Premiza obligatorie a proceselor asimilatorii şi etnogenetice rezidă în

convieţuirea a două comunităţi etnice pe acelaşi teritoriu, una dintre ele fiind considerată
autohtonă, iar cealaltă sedentarizată definitiv şi, deci, suprapusă celei dintâi. Termenul de
„autohton” conţine un coeficient de absolutizare ce nu corespunde realităţii istorice. El ar avea o
justificare doar dacă o comunitate etnic-teritorială şi-ar fi avut premergătorii etnici şi biologici pe
teritoriul pe care locuieşte astăzi de la începuturile umanităţii până astăzi. Locuirea sa
neîntreruptă nu înseamnă automat o continuitate etnică, ci doar una populaţională. În toată
comuna primitivă, arheologii constată o mobilitate a populaţiilor cu totul improprie oricărei
autohtonii, fiind documentate material doar sedentarizări de mai lungă durată, ori de la un
„moment” dat până astăzi. Referindu-se la preistoria Franţei, Jacques Madaule arată că
„aşezările preistorice descoperite aici sunt mai vechi decât oriunde, dar nu există raporturi
perceptibile între oamenii din epoca pietrei cioplite, vânătorii de reni care neau lăsat
capodoperele din epoca magdaleniană şi actualii locuitori ai Franţei”.1 Ce este, de fapt,
autohtonia? Dicţionarele definesc doar cuvântul-rădăcină „autohton” şi mai puţin derivatele
sale, printre care şi „autohtonia”. Deoarece termenul de bază „autohton” nu a făcut obiectul
unei analize etnologice aprofundate şi dicţionarele ezită în definirea lui, ştiut fiind că aceste
instrumente lingvistice preiau definiţiile specialiştilor unui domeniu pentru termenii mai puţin
uzuali. Un dicţionar îl defineşte astfel: „Care s-a format şi dezvoltat pe teritoriul în care trăieşte şi
în prezent; aborigen, băştinaş”, ultimul sinonim fiind explicat la rândul lui: „aparţinând unei
populaţii care trăieşte din timpuri străvechi într-un anumit loc, aborigen, autohton, indigen”. 2
Un dicţionar mai recent consideră „autohton” un individ „care s-a născut şi dezvoltat pe
teritoriul pe care se află în prezent”3, iar un „băştinaş” ca fiind „o persoană de baştină”, 4 fără a
se referi la derivatele „autohtonie” şi „baştină”. 79

Dintre aceste definiţii, mai adecvată ni se pare cea care leagă autohtonia de geneza şi
dezvoltarea unei persoane – şi, prin extensie, şi a unei comunităţi etnice – pe teritoriul pe care
locuieşte în prezent, celelalte recurgând la sinonime, ce se translează de la una la alta. Cele mai
multe comunităţi suferă de imemorialitatea autohtoniei, exprimată prin formule ca „din cele mai
vechi timpuri”, „din moşi strămoşi”, atunci când este vorba de vechimea lor pe teritoriile actuale,
pline de sensuri afective, dar irelevante cronologic. După părerea lui Alexander von Humboldt,
care a studiat genealogiile etnice ale popoarelor şi populaţiilor sud-americane, ele „nu-şi cunosc
filiaţiunea” 5 şi nici originile teritoriale. Autohtonia a fost şi este invocată ca argument de drept
patrimonial etnic asupra teritoriului actual, căpătând rezonanţe geopolitice. Romulus Seişanu
avea dreptate să afirme că „Naţiunea dispune de un teritoriu care este patrimoniul său”.6 Ca
drept colectiv, dreptul patrimonial etnic este o însumare de drepturi patrimoniale de familie ori
individuale, exprimate prin voinţa liber consimţită ori tacită a titularilor de patrimonii, adăugăm
noi. Dreptul patrimonial etnic înseamnă şi exprimarea acceptului sau a refuzului de a permite
unei persoane străine ori a unui grup etnic de a se aşeza pe acel teritoriu, precum o familie are
latitudinea de a primi pe cineva de dinafara ei în imobilul ce-i serveşte ca domiciliu. Afirmarea
autohtoniei răspunde unei nevoi colective de justificare a stăpânirii unui teritoriu faţă de o
posibilă contestare. Vechii evrei au avut conştiinţa originii lor mesopotamiene şi a aşezării lor pe
un teritoriu locuit, patrimoniu al unei populaţii precedente, şi de aceea au simţit nevoia de a-şi
justifica uzurparea teritorială prin atribuire divină. Vina colectivă a acestei uzurpări, care în
termeni morali era un păcat grav, a fost absolvită prin donaţia divină: „Domnul s-a arătat lui
Avraam şi i-a zis: Toată ţara aceasta o voi da seminţiei tale” (Geneza, 12, 7). Canaanul era
„pământul făgăduit”; astfel s-a estompat sentimentul acaparării unui patrimoniu teritorial etnic
şi a apărut cel al unei stăpâniri de drept. Orice autohtonie a început printr-o sedentarizare
definitivă, ce constituie premiza şi condiţia ei. Comunităţi succesive au devenit autohtone pe un
teritoriu, cea anterioară având doar un timp ascendentul vechimii. Nici un teritoriu nu a fost
atribuit de cineva ca habitat etnic. Dreptul patrimonial etnic se naşte pe măsura investiţiei de
muncă a unei comunităţi pentru transformarea mediului şi punerea în valoare a terenurilor prin
crearea unei infrastructuri economice. Această investiţie este o valoare transmisibilă de la o
generaţie la alta şi principalul argument al unei etnii pentru a se considera stăpână peste
teritoriul pe care locuieşte. Etnogeneza săvârşită pe teritoriul de sedentarizare este un „act de
naştere” pe teritoriul respectiv şi termenul proxim al autohtoniei în acel habitat. În actul
etnogenezei dispare atât comunitatea mai veche, cât şi cea mai nouă, etnia care ia naştere
avându-şi originea aici, aşa cum un copil este londonez dacă s-a născut la Londra, indiferent de
originea părinţilor. Vechimea unei etnii pe teritoriul devenit de baştină coincide cu durata scursă
de la etnogeneza pe această vatră, dar prin comunitatea de origine care este mai veche pe acest
teritoriu ea are vechimea absolută a acesteia, după cum vechimea unei familii într-o localitate se
socoteşte după cel mai vechi înaintaş al ei în localitatea respectivă. 80
Francezii se consideră băştinaşi de la data atestării galilor pe teritoriul Franţei şi nu de la cea a
formării lor ca popor. Primul lor erou „naţional” este Vercingetorix! Românii apar ca popor
carpato-danubiano-pontic la începuturile evului mediu, dar prin ascendenţa traco-dacică,
vechimea lor în acest habitat coboară în urmă cu două milenii şi jumătate. Egiptenii, ca popor
arab care a asimilat etnia faraonilor, au o vechime relativă de 14 secole, dar ca urmaşi ai acesteia
au o vechime şi o continuitate de peste 6 milenii. Vechimea relativă a unei comunităţi etnice pe
un teritoriu constă, deci, în durata scursă de la etnogeneza sa, dar cea absolută coincide cu
timpul scurs de la aşezarea în acest spaţiu al celei mai vechi etnii ce a contribuit notabil la
etnogeneza sa. Sedentarizarea, ca început al autohtoniei, a survenit târziu în preistorie, şi anume
în neolitic, ca urmare a noilor ocupaţii şi a noului mod de locuire şi viaţă. Paleoliticul şi neoliticul
au fost improprii autohtoniei, cauza fiind „variaţiile imprevizibile ale factorilor naturali” 7, după
Vasile Drăguţ, care, în condiţiile practicării vânatului şi pescuitului, au obligat la migraţii lente şi
de mică amploare în căutarea unor condiţii mai favorabile. Autorul citat dă ca exemplu
deşertificarea Saharei acum 10.000 de ani, ce a determinat abandonarea sa de creatorii culturii
Tassili, a căror picturi pe stânci reprezintă o floră şi o faună luxuriante! Exploatarea extensivă a
pământului în neolitic ducea la epuizarea rapidă a fertilităţii solului, determinând „mari deplasări
spaţiale”8, dar unele comunităţi au „norocul” unei fertilităţi ridicate a pământului şi rămân pe
loc. Începuturile civilizaţiei sedentare fiind realizate în neolitic, Gordon Childe consideră
îndreptăţit să se vorbească de o „revoluţie neolitică”. Majoritatea comunităţilor nu s-au stabilizat
teritorial nici în epoca bronzului din cauza rarităţii acestui metal şi a apariţiei războiului ca
„îndeletnicire” a unor triburi ce practicau păstoritul. În epoca fierului, doar în a doua perioadă,
Latene, descoperirea plugului cu brăzdar de fier a permis o revoluţionare a agriculturii şi o
sedentarizare masivă. Folosind o figură de stil, putem afirma că doar agricultura „leagă de glie”,
devenind un factor de stabilitate şi autohtonizare, limitată la văile marilor fluvii în neolitic, tot
mai puternic în epoca bronzului şi hotărâtor în a doua vârstă a fierului, fără a elimina însă
migraţiile unor triburi de păstori nărăvite la jaf. Solul folosit pentru agricultură este primul
patrimoniu imobiliar şi ereditar al comunităţilor umane, rezultat al propriului lor efort. De aici
marele ataşament al ţăranilor pentru pământ, acesta fiind un mijloc de subzistenţă mult mai
sigur decât vânatul şi pescuitul. Blaga constata că ţăranul „n-are nevoie de altceva decât de
pământ şi sufletul său”.9 Chiar şi în cazul roirilor de sate din evul mediu, aceasta nu aducea nici o
atingere autohtoniei locuitorilor. Satele „roi” se constituiau în apropierea celor „matcă”:
„deoarece oamenii erau legaţi cu mii de fire de locurile unde le-au trăit strămoşii şi părinţii, unde
le trăiau rudele”10. Plugarul era un iubitor al locului şi stabilităţii, cu un orizont redus în
comparaţie cu păstorul migrator, violent şi cosmopolit. 81

Dimensiunile turmelor îi obligau pe migratori la o căutare permanentă de păşuni mari, dar la

mobilitatea lor a concurat însă şi preţuirea libertăţii de mişcare, ce explică greutăţile întâmpinate
de unele state arabe şi africane în sedentarizarea unor populaţii, atrase de mirajul depărtărilor
precum nomazii lui Maxim Gorki. Oamenilor de rând le-a fost imposibilă alcătuirea unor
genealogii lungi, obiect de preocupare al nobilimii. Prin mixtizarea populaţiei şi demarajul
asimilării la nivel familiar, memoria originii etnice a înaintaşilor nu putea dăinui multă vreme,
având în vedere marea perisabilitate a acesteia pe perioade lungi de timp. Etnia sedentarizată pe
cale de asimilare devine autohtonă prin „topirea” ei în comunitatea mai veche, împreună cu care
alcătuieşte treptat o comunitate etnică nouă. Sentimentul de „străin” se atenuează nu numai în
propria percepţie, ci şi în ochii băştinaşilor până la dispariţie. Toţi truditorii devin oameni ai
locului. N. Bălcescu exprima deosebit de limpede acest adevăr: „o posesie îndelungată aduce
drepturi pozitive şi netăgăduite” şi, în consecinţă, „o naţionalitate, oricât de mică ar fi, trebuie
respectată, căci sfânt e dreptul ce are de a trăi în pământul ce ocupă”, întrucât „pământul este al
oamenilor, iar nu oamenii ai pământului”.11 2. Migraţiile, colonizarea şi emigrarea Paleoliticul şi
mezoliticul au cunoscut migrarea unor grupuri mărunte dintr-o regiune în alta în formă de zig-
zag,12 mişcările fiind caracterizate prin spontaneitate şi lipsă de organizare. Au lipsit
sedentarizările definitive, care să asigure o continuitate de locuire pe linie etnică. Este motivul
pentru care, în istoriile naţionale, aceste epoci sunt prezentate fără precizarea vreunei relaţii cu
comunitatea actuală, pentru a începe... cu începutul. Marii autori de istorii naţionale au
„expediat” rapid preistoria spaţiului naţional atât datorită nespecializării în arheologie, cât şi a
convingerii că nu se pot stabili legături sigure între comunităţile preistorice şi cele actuale. Aşa se
explică internaţionalizarea arheologiei epocilor preistorice, specialiştii din diferite ţări dezbătând
împreună epoci şi culturi ce translează graniţele etnice actuale. În epoca bronzului, migraţiile au
căpătat un caracter masiv şi pustiitor, din cauza sporirii numărului locuitorilor şi a apariţiei
războiului ca ocupaţie. În zorii epocii bronzului s-a produs aşezarea indo-europenilor prin
migraţie în Europa, cu cele mai ample urmări în structura etnică a continentului. Epoca bronzului
cunoaşte o amplificare a migraţiilor, ce afectează vaste spaţii, inclusiv Italia şi Grecia. Epoca
fierului aduce o oarecare stabilizare, ca urmare a trecerii la agricultura practicată cu plugul şi a
formării statelor antice. Crearea imperiului roman a redus spaţiile migraţiilor „barbarilor”, care
au hărţuit continuu provinciile mărginaşe jefuind, obţinând subsidii în calitate de „aliaţi” şi
intrând ca mercenari în armata romană. „Barbarii” germanici au fost marcaţi profund de
civilizaţia romană şi, atunci când s-au substituit imperiului în provinciile cucerite, ei au creat aici
„regatele barbare”, folosind numeroase structuri organizatorice romane. Învingători pe plan 82

militar, „barbarii” au fost învinşi prin limbă şi civilizaţie de populaţiile latinofone şi, cu excepţia
Britaniei, au fost asimilaţi. Marele rezervor demografic al Asiei Centrale şi-a revărsat uniunile
tribale asupra estului Europei până în secolul XIII şi. datorită sedentarizării tătarilor în nordul
Mării Negre, năvălirile cu scop de jaf au continuat până în secolul XVII. Migraţia slavă din secolele
V-VII a determinat fragmentarea în două a romanităţii orientale, „tamponul” slav de la sudul
Dunării izolând pe românii sud-dunăreni de cei de la nordul fluviului şi i-a supus asimilării prin
predominare numerică. Păstoritul nu determină, în mod inevitabil, migraţia, putând fi practicat
ca ocupaţie sedentară ori transhumantă, dacă este asociat cu dulgheria şi agricultura de mică
extensiune. Transhumanţa antrenează numai pe păstori şi numai o anumită perioadă a anului. La
aromânii din Pind, de pildă, „în satele de munte ei îşi au casele lor zidite solid în piatră. Tot acolo
îşi au proprietăţile lor în livezi şi păşuni, în fine, bisericile şi cimitirele lor. La şes, unde se duc să
ierneze din luna noiembrie până la sfârşitul lui martie, nu au nimic”.13 Nici nomadismul nu este
identic cu migraţia. Deşi nomazii nu au locuinţe şi aşezări stabile şi se deplasează dintr-un loc în
altul, teritoriul de deplasare este limitat, deplasarea este pendulatorie în limitele acestuia, iar
proporţiile sale ca număr de indivizi sunt mici. Deşi nu întruneşte atributele autohtoniei la nivel
de microgrup, nomadismul le posedă la scara comunităţii etnice. Nomazii sunt autohtoni pe
teritoriu ca masă, şi nu ca indivizi, familii sau clanuri. Deşi nu există o stabilitate de locuire, se
constată o stabilitate de pendulare. Vechii mongoli, deşi erau semi-nomazi, erau autohtoni pe
teritoriul lor originar,14 iar cei care nu s-au antrenat în migraţii au asigurat continuitatea în
cadrul acestuia. Nimeni nu contestă autohtonia beduinilor în peninsula Arabiei, ori a berberilor şi
tuaregilor în Sahara, cu toate că se ştie că au fost sau sunt nomazi. Emigrarea este un al tip de
mobilitate umană, ce poate fi confundată uneori cu migraţia. Emigrarea se deosebeşte atât de
migraţie, cât şi de colonizare, întrucât se referă la indivizi sau grupuri mici, la o perioadă relativ
lungă de timp în care are loc şi la o naturalizare pe cale neconflictuală. Emigrantul nu este un
colonist, deoarece nu este membru al unui grup organizat şi nici nu se naturalizează prin lezarea
unor drepturi patrimoniale ori a altor interese ale autohtonilor. În unele cazuri, emigrarea poate
căpăta proporţiile care o apropie de migraţie, precum după o calamitate naturală (secetă,
inundaţie), ori socială (război, criză economică, un regim opresiv). Dar, în vreme ce migraţia a
căpătat în istorie caracterul unui act de forţă, cu excepţia aceleia produse de împingerea de către
alţi migratori, emigrarea masivă nu este direcţionată de o opţiune politico-militară şi nu a
urmărit cucerirea de teritorii. Popularea Americilor s-a făcut iniţial de către colonişti şi abia
ulterior de către emigranţi. Foametea cronică din Irlanda, din 1864, a generat un val de emigranţi
spre America, după cum revoluţia rusă din 1917, ori persecutarea evreilor de către nazişti au
determinat emigraţia rusă, respectiv evreiască, spre Occident. Prăbuşirea economiilor fostelor
state socialiste esteuropene produce un nou val de emigrări în aceeaşi direcţie. Refugiul din faţa
terorii şi conflictelor armate este un tip aparte de emigrare, căruia îi lipseşte aspectul voluntar,
fiind un act fortuit. 83

Invazia sovietică din Afganistan (1979) a obligat 4-5 milioane de oameni să se refugieze în
Pakistan şi Iran, după cum războiul civil din Etiopia a fost vinovat de exodul masiv în statele
vecine. Crearea statului Israel şi războaiele arabo-israeliene care i-au urmat au obligat milioane
de arabi palestinieni la o sedentarizare precară în statele vecine, iar conflictele din zonele locuite
de kurzi sunt urmate de refugii disperate spre regiuni mai sigure. Problema refugiaţilor a devenit
atât de extinsă şi presantă, încât, în cadrul O.N.U. s-a simţit nevoia creării unui organ specializat
care să asigure ajutorarea acestora. Revenind la emigrarea propriu-zisă, vom constata existenţa
unor state de emigraţie, precum Anglia, Irlanda, Spania, Portugalia, Olanda, mai puţin Italia şi
Germania, şi a unor state de emigranţi ca Australia, Canada, S.U.A., Noua Zeelandă, Argentina şi,
parţial, Republica Sud-Africană. Într-un interval de numai 79 de ani (1845-1924), Anglia şi
coloniile sale au furnizat 18 milioane de emigranţi, Italia 10 milioane, Austro-Ungaria 5,2
milioane, Germania 4,9 milioane, din care S.U.A. a primit 34,2 milioane, Argentina 6,4 milioane,
Canada 5,2 milioane, Brazilia 4,4 milioane, iar Australia 2,9 milioane.15 Ca teritoriu aparţinând
Austro-Ungariei, Transilvania a cunoscut şi ea un puternic val de emigraţie la sfârşitul secolului
XIX şi începutul secolului XX, stimulat de autorităţile maghiare pentru a diminua ponderea
elementului românesc,16 care s-a subţiat cu 270.000 de oameni.17 La început, statele ce
acceptau emigranţi au dovedit o mare largheţe în primirea lor, având nevoie de forţă de muncă
în minerit, exploatări forestiere, construcţii de căi ferate şi de drumuri etc. Amendamentul XIV la
constituţia S.U.A. din 1868 prevedea că: „Toate persoanele născute sau naturalizate în Statele
Unite şi supuse jurisdicţiei lor, sunt cetăţeni ai Statelor Unite şi ai statului în care locuiesc”.18
Liberalismul în politica de primire a emigranţilor a diminuat la începutul secolului XX din cauză că
era ameninţată predominarea elementului anglo-saxon şi unitatea lingvistică. În 1924 au fost
legiferate îngrădiri la primirea emigranţilor romanici şi slavi, al căror număr punea în cumpănă
britanismul americanilor şi întrucât „America a înţeles să dea emigrantului un drept de azil,
condiţionat însă de asimilare”19, conform celebrei teorii a creuzetului „melting pot”. După 1945,
s-au legiferat contigentări anuale, cuprinzând şi numărul de emigranţi pe ţări sau zone, fiind
preferaţi muncitorii de înaltă calificare şi specialiştii, ceea ce aduce mari economii statului
american la capitolul învăţământ. Internaţionalizarea forţei de muncă a căpătat o mare amploare
prin crearea C.C.E., în martie 1957, al cărei acord de întemeiere prevede libertatea deplasării
forţei de muncă între statele membre. Încă din perioada interbelică s-a permis unui număr de
indieni şi negri din colonii să se stabilească în Anglia, după cum şi Franţa a acceptat naturalizarea
unor autohtoni din propriile colonii. Spre deosebire de S.U.A. şi alte state de emigranţi, ţările
Europei occidentale au o densitate a populaţiei şi o limitudine a resurselor care nu permit o
absorbţie majoră de emigranţi fără periclitarea serioasă a locurilor de muncă pentru proprii
locuitori. Valul de xenofobie din Europa occidentală are tocmai o asemenea explicaţie, iar
guvernele în cauză au introdus restricţii de primire a emigranţilor, ca răspuns la starea de spirit a
opiniei publice. Colonizarea este un tip de mobilitate organizată. Cauzele colonizării sunt variate,
dar pe primul plan s-a aflat aproape întotdeauna suprapopulaţia relativă dintr-un teritoriu, 84

rezultată din insuficienţa mijloacelor de subzistenţă şi nivelul scăzut al productivităţii muncii

sociale. Ea urmăreşte realizarea unui echilibru între masa populaţiei şi posibilităţile de
subzistenţă oferite de pământ şi nivelul de dezvoltare al tehnicii, canalizarea surplusului spre alte
teritorii, cunoscute dinainte şi având o densitate mai mică a populaţiei. Iniţiativa putea veni din
partea statului confruntat cu suprapopulaţia, a statului care avea nevoie de colonişti, iar uneori
prin înţelegerea între ele. Monarhii statelor cu o densitate mică a populaţiei au căutat să atragă
colonişti, precum Frederik al II-lea în Prusia, regii cehi în Moravia, ţarii în Rusia ori regii Ungariei
în Transilvania. „Rezervorul” l-a constituit Germania, atât datorită suprapopulaţiei relative, cât şi
evitării căderii în iobăgie, prin colonizare. Atragerea de colonişti nu se putea realiza decât prin
acordarea unor privilegii, consemnate în statute sau regulamente speciale, prin care li se acorda
un statut social superior autohtonilor. În unele teritorii a existat o adevărată luptă pentru
menţinerea sau câştigarea de locuitori. Hunii aşezaţi în Panonia au ameninţat cu războiul pe
romanii care doreau să retragă populaţia proprie de aici,20 iar principii germani au încercat să
împiedice plecarea unor grupuri de ţărani pentru a deveni colonişti în Transilvania.21 Într-o
epocă în care ciuma şi războaiele, foametea şi inundaţiile decimau adesea populaţia, elementul
uman era pe cât de asuprit, pe atât de preţuit. Colonialiştii sunt acei colonişti a căror
împământenire este o consecinţă a unui război de cucerire purtat de metropola de provenienţă,
ce urmăreşte să-şi consolideze stăpânirea în teritoriul anexat. Crearea unor colonii-pivot în
teritoriile cucerite era cea mai bună garanţie a stăpânirii metropolei, colonialiştii mobilizându-se
singuri în apărarea averilor şi privilegiilor lor în raport cu populaţia locală. Persecuţiile politice şi
cele etnice, discriminările religioase au fost alte cauze ale unor valuri colonizatoare. Puritanii
englezi din secolele XVII-XVIII s-au autoexilat în masă din pricina persecuţiilor religioase, iar
hughenoţii francezi au preferat să se aşeze într-o Prusie reformată. Cele mai vechi colonizări
atestate istoric au fost cele ale fenicienilor în nordul Africii şi Sicilia în secolul XI î.Hr., oraşele-
state din Liban ajungând la practica arderii copiilor nounăscuţi,22 pentru evitarea
suprapopulaţiei; ele au fost urmate de colonizările greceşti din secolele VIII-VI î.Hr. pe ţărmurile
Mediteranei şi Mării Negre. Tucidide arăta că, deoarece ionienii din Attica au devenit prea
numeroşi, autorităţile au întemeiat multe colonii în vestul Asiei Mici,23 devenite în secolele
următoare ele însele surse de colonizări. Dar cea mai vastă colonizare antică a fost cea înfăptuită
de Alexandru Macedon şi regii diadohi în regatele, devenite tocmai prin aceasta, elenistice.
Fuziunea celor două mari culturi, orientală şi elenă, a marcat profund istoria antică. Romanii au
trecut la colonizări după ce problema agrară a devenit acută şi a generat mari nemulţumiri.
Riscul decăderii puterii militare a impus soluţia împroprietăririi prin colonizarea veteranilor în
provincii. Aceştia realizau obiectivul romanizării etnice, precum şi cel al consolidării stăpânirii
romane, urmărind deci un „scop expansionist”.24 În feudalismul timpuriu, cea mai puternică
colonizare a fost cea germană,25 realizată de prusieni spre est, iar de scandinavi spre vest şi în
nordul Rusiei. 85

Coloniştii germani au fost chemaţi nu numai în Transilvania, ci şi în statul ceh al Moraviei Mari26,
ori în Prusia ducelui Conrad de Mazovia.27 În schimb, colonizarea de după 1167 a spaţiilor dintre
Elba şi Oder, s-a efectuat prin cuceriri. Revenind la colonizarea germană în Transilvania, începută
în 1141, vom releva că li s-au „oferit mai mult decât posedau... în propria lor patrie” 28, respectiv
o chartă de privilegii în 1224 prin care coloniştii germani erau admişi în masă între privilegiaţii
ţării. Pentru cei mai mulţi, ele s-au redus la libertatea personală în toată perioada evului mediu şi
la înlesnirile comerciale, care adăugate la hărnicia lor tradiţională au făcut din aşezările săseşti
localităţi înfloritoare pe plan economic şi cultural. Originea lor germanică diversă şi lipsa de
unitate lingvistică au făcut ca doar în Transilvania să se petreacă „unitatea etnico-lingvistică” şi
contopirea „într-o unitate etnică unică şi omogenă”29. Colonizărilor succesive ale secuilor în
Transilvania au urmat cele trei etape ale cuceririi acestei ţări de către maghiari. Deşi s-au
maghiarizat lingvistic pe parcursul migraţiilor săvârşite în comun cu ungurii, deosebirile
etnologice care îi individualizau de unguri au întreţinut până târziu sentimentul unei comunităţi
etnice distincte. La întreţinerea lor a contribuit şi privilegierea în masă cu dreptul libertăţii
personale şi a proprietăţii funciare ţărăneşti, încălcate ulterior de nobilime şi principi. Alte
colonizări feudale importante au fost cele occidental-europene în Palestina şi Siria, după prima
cruciadă30, cele veneţiene, pe ţărmurile Adriaticii, ori genoveze, în nordul Dobrogei şi la Marea
Neagră, colonizările germane în Rusia.31 Odată cu descoperirea Americii şi a drumului spre
India, a început colonizarea de tip colonialist modern, iniţiată de portughezi în Mozambic,
Angola, Insulele Capului Verde şi vestul Indiei. Mult mai amplă a fost colonizarea spaniolă şi cea
engleză în Americi, cea portugheză în Brazilia. Spaniolii şi portughezii au mărit enorm aria
neolatinităţii, care practic a cuprins mai mult de jumătate din suprafaţa Americii. În ceea ce
priveşte colonizările mai târzii din spaţiul românesc, o amintim pe cea efectuată de bizantini în
Dobrogea, cu elemente turceşti, la 1264, şi continuată după anexarea ei la Imperiul otoman, în
1417.32 Între 1716-1790, habsburgii au colonizat 80.000 de familii germane în Banat33, teritoriu
care a suferit şi o colonizare sârbească, sub presiune otomană, între 1404 şi 1690.34 Nobilimea
maghiară a efectuat aşezări de conaţionali în zonele Sătmar, Carei şi Arad, după 1700, urmate de
alte colonizări, efectuate în de aici pe văile Someşului, Crasnei şi Tisei, a Crişului Repede, până la
est de Oradea, a Crişului Negru până aproape de Beiuş.35 După 1774 a început şi o colonizare a
Banatului cu unguri36, ţinutul căpătând treptat o compoziţie etnică care se regăseşte şi azi,
inclusiv la Timişoara. Un tip aparte de colonizare este cea internă, urmărind punerea în valoare a
unor terenuri nedesţelenite, echilibrarea densităţilor de populaţie sau întărirea elementului
etnic la frontiere. Regii francezi au colonizat elemente din nord în sudul animat de tendinţe
separatiste la 1229, iar regii castilieni şi aragonezii au aşezat spanioli din nord în teritoriile 86

Asimilarea spontană este determinată şi de prestigiul unei culturi şi, implicit, a limbii prin care se
exprimă. Cosmopolitismul lingvistic apare în antichitate, dovadă termenul grecesc prin care se
exprimă. Atrasă de prestigiul culturii şi limbii comunităţii cu care convieţuieşte, cealaltă
comunitate convieţuitoare are avantajul de a şi le însuşi în mod direct. Edward Gibbon arăta încă
acum două secole că împăraţii romani „îşi dădeau seama de influenţa limbii asupra vieţii
popoarelor, încât cea mai mare grijă a lor era ca, odată cu succesele armatelor, să răspândească
şi folosirea limbii latine”78, bazându-se pe prestigiul acesteia în rândurile provincialilor. După
cucerirea Galiei, aristocraţia băştinaşă şi-a însuşit latina şi obiceiurile învingătorilor, deoarece
„această aristocraţie puternică şi bogată voia să ducă o viaţă ca romanii, şi nu ca galii”79. În
general, subliniază Madaule, „atracţia culturii pare să fi dat mai bune rezultate decât forţa”.80 Şi
în acest caz s-a confirmat tendinţa, generală în istoria universală, că în procesele de asimilare
prima clasă socială care este atrasă de limba asimilantă şi de civilizaţia pe care o reprezintă este
clasa dominantă a unei etnii. Ea are cel mai mult de câştigat de pe urma adaptării la structurile
sociale, politice, etnice şi lingvistice ale învingătorilor. L. Kohn sublinia: „Conştiinţa că ai devenit
un membru integral al naţiunii privilegiate şi te poţi bucura de situaţia şi favorurile ei, trebuie să
fi exercitat o mare influenţă asupra mentalităţii celor care se mândreau cu titlul de Civus
Romanus”.81 Un caz de asimilare „la distanţă” a clasei dominante şi intelighenţiei, fără urmări
asupra bazei, deoarece ea nu ia contact cu limba şi civilizaţia în cauză, o constituie însuşirea
limbii franceze în Rusia, Polonia şi în unele state est-europene, mai ales în România. Efectul
civilizator exercitat în afara contactului direct cu masa este, desigur, redus, chiar dacă prin
intelighenţie şi clasa politică el se resimte în instituţii, viaţa politică etc. Francofilia manifestată la
nivelul păturilor superioare din ţările amintite nu putea avea, desigur, efecte asimilatorii de
amploare. Un al patrulea factor de asimilare îl constituie căsătoriile mixte. De obicei, acestora li
se acordă un rol disproporţionat din pricina intuiţiei larg răspândite că două populaţii
convieţuitoare se apropie una de alta mai ales prin legături matrimoniale. Pentru ca acest factor
să aibă un rol substanţial, trebuie întrunite câteva condiţii, printre care o mare disproporţie între
sexe şi, simetric, una de sens opus la cealaltă comunitate, inexistenţa unor restricţii de ordin
religios, social sau rasial, o anumită compatibilitate psihologică. Abuzul pe care cuceritorii şi-l
permit în prima perioadă faţă de elementul feminin al celeilalte comunităţi a fost desemnat,
deseori, ca un „adulter”, şi chiar dacă a generat descendenţi, aceştia nu caracterizează pe nişte
urmaşi fireşti ai unor căsătorii mixte. Mixtizarea nu se rezumă la procreare, ci, mai ales, la
educaţie. Colonizările nu antrenau doar familii constituite, ci şi tineri bărbaţi necăsătoriţi, mai
apţi să reziste la vicisitudinile drumului şi naturalizării. Dintotdeauna şi pretutindeni, părinţii nu
au permis fetelor „să plece în lume” decât după căsătorie, în vreme ce băieţii plecau adesea
necăsătoriţi. În colonizările hispanice din America, „Foarte puţine femei spaniole au însoţit pe
cuceritori sau pe primii colonişti, încât bărbaţii albi erau nevoiţi să-şi ia femei indiene sau
negrese. Se poate spune că amestecul de rase se datorează invaziei masculine”.82 94

Repetatele căsătorii ale fruntaşilor triburilor evreieşti şi fiilor acestora cu fete cumpărate din
patria de origine, din sudul Mesopotamiei, credem a se datora nu numai nostalgiei din vechea
ţară de baştină, ci şi dorinţei de a păstra „puritatea” rasială şi „deficitului” feminin cauzat de
poligamie. Colonizările romane au antrenat, şi ele, mai ales bărbaţi, veterani răsplătiţi cu pământ
ori alţi colonişti. Precedate de războaie de cucerire, ele au creat exact tipul de disproporţie între
sexe optim pentru o mare frecvenţă a căsătoriilor mixte. Aceste războaie făceau victime mai ales
între bărbaţii autohtoni maturi, afectând mai puţin femeile şi copiii, generând un deficit masculin
la comunitatea cucerită. Coloniştii ce urmau în „spatele” armatei erau în majoritate bărbaţi,
nevoiţi şi ei, precum în cazul spaniolilor din Americi, să se însoţească cu femei autohtone.
Respingând ideea lui Eutropius că „datorită războiului îndelungat purtat de Decebal, Dacia a fost
secătuită de bărbaţi”83 ca fiind exagerată, vom accepta părerea enunţată, dar neagreată de
Petru Maior că „din amestecarea romanilor celor aşezaţi cu lăcaşul în Dachia cu femei dăceşti
feliu nou de oameni trebuia să se urzească”84, cu precizarea că elementul juvenil masculin a
atenuat ulterior mixtizarea. Alexandru Macedon a luat în căsătorie pe fiica regelui persan învins
şi şi-a obligat subordonaţii neînsuraţi să se căsătorească cu fete persane în speranţa contopirii
etnice a greco-macedonenilor cu perşii.85 Iniţiativa nu a reuşit din cauza proporţiei insignifiante
a acestor relaţii, care nu au mers la baza de masă a celor două etnii. După cucerirea Palestinei şi
Siriei de către cruciaţi, la 1097-1099, aceştia au dobândit feude în cele două ţări levantine şi au
construit castele fortificate după modelul occidental. Cronicarul Foucher de Chartres scria despre
fuziunea celor două civilizaţii şi mozaicul etnic rezultat: „Graiurile cele mai diferite sunt acum
comune ca urmare a faptului că unul sau altul şi-a luat de nevastă o femeie care nu este din
aceeaşi ţară cu el, o armeană sau o siriană”.86 Nici măcar diferenţele de religie nu au împiedicat
aceste relaţii, condiţia avută în vedere fiind mai ales nobilitatea. Cauza acestor căsătorii rezidă în
neantrenarea femeilor din ţările de origine ale cruciaţilor la colonizare, care implică riscuri
inevitabile în mijlocul unor populaţii ostile. Implicaţiile demografice şi chiar politice ale
căsătoriilor mixte cu un mare grad de frecvenţă sunt însemnate. Ele mixtizează relativ rapid
populaţia şi dau o dublă ascendenţă etnică unui număr sporit de locuitori. În acelaşi timp,
proliferează bilingvismul, determinând caracterul mixt al populaţiei nu numai la nivel de
localitate, ci şi de zonă sau chiar ţară. Ea încetează să mai fie dacă şi romană, indiană şi spaniolă
etc., devenind daco-romană, amerindiano-spaniolă etc. Până când asimilarea ajunge la ultimele
sale consecinţe, şi anume formarea unor noi popoare unilingve, factura etnică a populaţiei se
refuză unei încadrări uniliniare. Dubla ascendenţă etnică ridică în faţa celor care o ilustrează
chestiunea opţiunii lor etno-lingvistice, incertitudinea apartenenţei frământându-le conştiinţele.
Fără a abandona cu totul limba unuia dintre părinţi, „mixtul” va opta, la maturitate, pentru o
limbă de preferinţă în raport cu comunitatea, care îl va califica şi etnic. De regulă, limba care
permite o mai bună realizare personală sau care are un mai mare prestigiu social devine limba
de preferinţă a „micştilor”. 95

Regula are însă şi excepţii, iar uneori mari lideri ai mişcării de emancipare naţională au provenit,
pe una din liniile etnice părinteşti, din naţiunea a cărei politică etnică o combăteau. Albert
Camus s-a integrat culturii franceze, dar a rămas toată viaţa un „revoltat” algerian, încât a părăsit
partidul comunist atunci când, de la Moscova, s-a hotărât o încetinire a acţiunii pro-musulmane
a Partidului comunist algerian. A încercat să medieze, în 1956, în conflictul franco-algerian,
manifestând clare simpatii pro-algeriene. Uneori chiar şi părinţii îi îndrumă pe copii spre
opţiunea etnică mai profitabilă; în aceste cazuri ei evită să vorbească cu copiii în graiul propriu,
atunci când se conving că el nu mai are nici o valoare practică.87 Dacă relaţiile interetnice sunt
destinse, problema opţiunii lingvistice nu se mai pune presant. În ţări ca Norvegia, Suedia,
Finlanda, Elveţia, spiritul democratic al opiniei publice în chestiunea naţională nu acutizează
situaţia micştilor şi nu determină opţiuni tranşante de amploare socială. În cazul unor relaţii
interetnice încordate, acestea se insinuează uneori şi în familiile mixte, alterând relaţiile între soţi
şi generând conflicte cu privire la educaţia lingvistică a copiilor. Ca evreu de factură germană,
Franz Kafka a trăit conflictul etnic ceho-german într-o Austro-Ungarie aflată în finalul crizei sale.
În timpul şcolarităţii, asistă la declanşarea animozităţilor naţionale chiar printre copii. Opera sa
reflectă lipsa de aderenţă la vreuna din naţionalităţile între care oscila, ca etnic evreu, lingvistic
german şi teritorial ceh. Numeroşi indivizi aparţin nu la două, ci la mai multe comunităţi, prin
părinţi şi bunici, deşi relevanţă are până la urmă originea părinţilor. Hotărâtoare este, însă,
opţiunea personală a bilingvului; aceasta dovedeşte că naţionalitatea unei persoane depinde de
propria sa hotărâre. Învăţând o limbă şi integrându-se unei comunităţi, o persoană capătă
naţionalitatea acesteia. În cazul unei frecvenţe mari a căsătoriilor mixte, „confruntarea”
lingvistică la nivel familial dă naştere unei direcţii macrosociale a asimilării şi la sporirea
proporţiei unei etnii pe seama celeilalte. Ele nu pot cauza singure asimilarea, aportul celorlalţi
factori fiind absolut necesar. Simţul comun şi comoditatea în gândire se mulţumesc cu explicaţia
simplistă a genezei asimilării în amestecul interetnic, cu rol deosebit doar în împrejurări istorice
de genul celor de la începuturile antichităţii şi din feudalismul timpuriu. Resentimentele sau
chiar duşmăniile interetnice sporesc adesea atracţia erotică, în loc să o diminueze, iar „glasul
inimii” ascultă prea puţin de „glasul raţiunii” ori de „interesele naţionale”. Urbanizarea, adică
creşterea populaţiei orăşeneşti pe seama celei rurale, pe măsura dezvoltării industriei moderne,
a avut o contribuţie la asimilare numai după declanşarea revoluţiei industriale. Urbanismul
roman a avut o mare contribuţie la romanizarea populaţiei băştinaşe. Predominant rurală la
începuturile sale, civilizaţia romană a devenit tot mai mult una urbană, oraşele iradiind cultura
romană în zonele din jur. Prezenţa administraţiei, justiţiei, şcolilor, unităţilor militare şi
principalelor lăcaşuri de cult la oraşe a sporit capacitatea lor de atragere a provincialilor la
civilizaţia romană. În imperiul austro-ungar, oraşele erau: „tot atâtea bastioane ale
maghiarismului”88, exercitând aceeaşi acţiune deznaţionalizatoare în jur.

96
După Sabin Manuilă, urbanizarea şi industrializarea, accelerate după marea unire din 1918, au
avut o importantă semnificaţie etnică89, deoarece au oprit procesele de maghiarizare ale
românilor din oraşele Transilvaniei.

NOTE BIOGRAFICE

1. Jacques Madaule, Istoria Franţei, vol. I, Editura Politică, 1973, p. 39. 2. Mic dicţionar
enciclopedic, ediţia a II-a, Editura Enciclopedică, 1978, p. 80, p. 105. 3. Noul dicţionar universal al
limbii române, Editura Litera Internaţional, ediţia a II-a, 2007, p. 118. 4. Idem, p. 140. 5.
Humboldt, Privelişti din Cordilieri, Editura Minerva, 1970, p. 314-315. 6. Romulus Seişanu,
Principiul naţionalităţilor, Editura Albatros, 1996, p. 45. 7. Aurel Drăguţ, op.cit., p. 16. 8. Ilie
Bădescu, Satul contemporan şi evoluţia sa istorică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p.
28. 9. Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, în: Discursuri de recepţie la Academia Română,
Editura Albatros, 1980, p. 258. 10. Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. II, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1979, p. 56-57. 11. cf. Istoria României, vol. IV, Editura Academiei, 1964, p. 166. 12.
Istoria universală, vol. I, op.cit., p. 63. 13. Th. Capidan, Civilizaţie şi cultură, op.cit., p. 114. 14.
Istoria universală, vol. III, p. 508. 15. Aurel Drăguţ, op.cit., p. 19. 16. cf. Destrămarea monarhiei
austro-ungare, sub redacţia lui Miron Constantinescu şi Constantin Daicoviciu, Editura
Academiei, 1964, p. 127. 17. Din istoria Transilvaniei, vol. II, ediţia a II-a, Editura Academiei,
1963, p. 332. 18. Culegere de texte pentru istoria universală, Epoca modernă, vol. II (1848-1918),
coordonator conf. Camil Mureşan, Editura Didactică şi Pedagogică, 1974, p. 217. 19. Aureliu Ion
Popescu, Românii din America, în „Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş”, vol. I, Editura
Cultura naţională, Bucureşti, 1929, p. 624. 20. I.I. Russu, Etnogeneza românilor, op.cit., p. 209.
21. Thomas Nägler, Aşezarea saşilor în Transilvania, op.cit., passim. 22. Constantin Daniel,
Civilizaţia feniciană, Editura Sport-Turism, 1979, p. 42. 23. cf. Dionisie Petcu, op.cit., p. 144. 24.
Aurel Drăguţ, op.cit., p. 16-17. 25. Thomas Nägler, op.cit., p. 14. 97

26. Idem, p. 27. 27. Idem, p. 66. 28. Idem, p. 56 şi 58. 29. Idem, p. 217. 30. Jacques le Goff,
Civilizaţia Occidentului medieval, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 119. 31. Idem, p. 134. 32. Adrian
Rădulescu, Ion Biţoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1979, p. 179; Aurel Decei, Istoria Imperiului otoman, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1978, p. 80-81. 33. Johann Wolf, Din istoria şvabilor în Banat (1717-1778), în Studii
de istorie a naţionalităţii germane şi a înfrăţirii ei cu naţiunea română, vol. II, Editura Politică,
1981, p. 39 şi 47. 34. Ştefan Manciulea, Graniţa de Vest, Tipografia seminarului greco-catolic,
Blaj, 1936, p. 62-63. 35. Idem, p. 82 şi p. 86. 36. Idem, p. 77. 37. Jacques le Goff, op.cit., p. 118-
119. 38. Fernand Braudel, Timpul lumii, vol. II, Editura Meridiane, 1989, p. 95. 39. 2 Regi, 24, 11.
40. Ezra, 2,1. 41. Rodica Georgescu, Mioara Georgescu, Dosarul problemei palestiniene, Editura
Politică, 1977, p. 101. 42. Istoria României, vol. I, p. 290. 43. Idem, ibidem. 44. Idem, p. 291. 45.
Gordon Childe, op.cit., p. 175. 46. Dumitru Protase, Autohtonii în Dacia, vol. I, 1980, p. 21. 47.
Idem, p. 82-83. 48. Idem, p. 126. 49. Thomas Nägler, op.cit., p. 90. 50. Ştefan Pascu, Voievodatul
Transilvaniei, vol. I, op.cit., p. 139. 51. Johann Wolf, Din istoria..., op.cit., p. 39. 52. Ştefan
Manciulea, op.cit., p. 73. 53. Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Editura
Academiei R.S.R., 1970, p. 190-191. 54. Nicolae Iorga, Istoria vieţii bizantine, op.cit., p. 220. 55.
Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului bizantin, Editura Albatros, 1981, p. 50. 56. Idem, p. 54.
57. Idem, p. 61. 58. Fernand Braudel, op.cit., p. 16. 59. Idem, p. 101. 60. Idem, p. 108. 98

61. idem, p. 109. 62. Victor Spinei, Marile migraţii din Estul şi Sud-Estul Europei în secolele IX-XIII,
Institutul European, 1999, p. 20. 63. Sextil Puşcariu, Cercetări şi studii, Editura Minerva, 1974, p.
65. 64. Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, ediţia a IIa, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, p. 22 şi p. 55. 65. Idem, p. 38 şi urm. 66. Ionel Longinescu,
Populaţia României din punct de vedere demografic, Institutul de arte grafice „Bucovina”,
Bucureşti, 1931, p. 15. 67. A.D.Xenopol, Istoria românilor din Dacia traiană, vol. VIII, Bucureşti,
1929, p. 139. 68. André Martinez, Elemente de lingvistică generală, Editura Ştiinţifică, 1970, p.
203. 69. Claude Lévi-Strauss, Rasă şi istorie, în vol. Rasismul în faţa ştiinţei, Editura Politică, 1982,
p. 44. 70. Dicţionar de etnologie, op.cit., p. 14. 71. Ovid Densuşianu, Istoria limbii române, vol. I,
Editura Ştiinţifică, 1961, p. 20. 72. G.M. Trevelyan, op.cit., p. 49. 73. Ecaterina Goga, op.cit., p. 9.
74. A.D.Xenopol, op.cit., vol. II, p. 76. 75. Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, vol. II, Editura Ştiinţifică,
1968, p. 220. 76. Aurel Decei, Istoria Imperiului otoman, vol. I, p. 13. 77. cf. Carmen Saeculare
Valachicum, op.cit., p. 13. 78. Th. Capidan, Limbă şi cultură, op.cit., p. 72. 79. Edward Gibbon,
Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului roman, vol. I, Editura Minerva, 1976, p. 26. 80. Jacques
Madaule, op.cit., vol. I, p. 56-57. 81. Idem, p. 55. 82. cf. Sextil Puşcariu, op.cit., p. 329. 83.
Guillermo Moron, Istoria Venezuelei, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1980, p. 68. 84. cf. Istoria
României, vol. I, p. 383. 85. Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, vol. I,
Editura Albatros, 1970, p. 104. 86. Arrianos, Expediţia lui Alexandru, VII, 51. 87. cf. Jacques le
Goff, op.cit., p. 122. 88. André Martinez, op.cit., p. 198-199. 89. Ştefan Manciulea, op.cit., p. 131.
90. Sabin Manuilă, Tendinţele mişcării populaţiei în judeţele Transilvaniei, în vol. „Transilvania,
Banat, Crişana, Maramureş”, I, p. 673.

99

Capitolul VI POLITICI ETNO-LINGVISTICE

1. Principiul naţionalităţilor Orice stat care are pe teritoriul său supuşi aparţinând altor
comunităţi etnice decât cea dominantă este obligată să adopte anumite măsuri sau hotărâri
privind atitudinea faţă de acestea, alcătuind ceea ce am putea numi o componentă etno-
lingvistică a politicii interne. Ea se impune în mod imperativ, fiind un răspuns la o situaţie dată.
Tendinţelor potenţiale ori real centrifuge ale etniilor înglobate într-un stat li se opune o
predominare, dacă nu chiar o monopolizare a puterii în mâinile reprezentanţilor etniei
dominante. Fidelitatea faţă de interesele geopolitice constituie principalul criteriu de promovare
în structurile statului, iar la acest criteriu răspund, în primul rând, membrii etniei dominante.
Desigur că ea nu devine in corpore participantă la exercitarea puterii, dar oferă masa aparatului
militar şi represiv, iar interesele sale sunt promovate ca un obiectiv al aparatului de stat. Celelalte
comunităţi resimt exploatarea economică şi discriminările ca pornind de la întreaga comunitate
dominantă. Mişcările lor vizează, uneori, doar obţinerea unor drepturi în cadrul statal existent
şi/ori reprezentarea în organele puterii, dar alteori ele se radicalizează şi urmăresc obiective
teritorial-politice, precum autonomia ori, in extremis, independenţa teritorialpolitică. Asuprirea
etniilor cucerite a fost o constantă a istoriei universale, dreptul forţei predominând asupra forţei
dreptului. Scara sa de gradaţie a oscilat între hegemonia paternală şi genocidul şi înrobirea în
masă, depinzând de psihologia cuceritorilor şi de rezistenţa celor cuceriţi, de gradul de civilizaţie
şi toleranţă proprii înseşi epocii istorice. Dacă relaţiile interetnice nu evoluează spre o mixtizare şi
apoi spre asimilare, relaţiile de forţă dintre cele două comunităţi se perpetuează timp de secole
şi creează o „problemă”, ce se complică adesea ca urmare a unor ingerinţe externe. Aşa a apărut
o „problemă naţională”, ca cea anglo-irlandeză, finorusă, polono-rusă, finalizate prin eliberarea
comunităţilor asuprite, ori mai rar prin buna înţelegere, ca în cazul despărţirii Norvegiei de
Suedia, în 1905. 100

I.G. Duca constata neajunsurile politice şi psihologice ale cuceririi şi anexiunii: „încorporarea într-
un stat a unei naţionalităţi străine, departe de a constitui un folos pentru acest stat, devine un
izvor de nesfârşite greutăţi şi lupte, care pun în pericol chiar liniştea şi propăşirea elementului
cuceritor”.1 În urma cuceririi, povara fiscală a fost pusă pe seama celor cuceriţi şi li s-au luat
forţat cele mai bune pământuri, iar pentru clasa politică a cuceritorilor s-au creat noi rezerve de
funcţii. Pentru membrii de rând ai comunităţii cuceritoare, au apărut noi surse de îmbogăţire şi
oportunităţi de care au profitat deseori pe seama celor supuşi. Atât unii, cât şi alţii, au trebuit să
trăiască într-o continuă alertă, având obsesia unui grup asediat în mijlocul unor mase ostile sau,
după cum arăta Duca, era „în pericol chiar liniştea şi propăşirea elementului cuceritor”.
Cuceritorii au trebuit să-şi expună floarea tineretului la un risc permanent şi la pierderi
dureroase pentru a-şi menţine hegemonia şi privilegiile. Încă Augustus a urmărit, prin „pax
romana”, să încheie politica de cuceriri, dar abia după Traian romanii au încetat să mai facă
anexiuni, pentru a nu mai fi implicaţi în noi războaie şi noi pierderi. Fără a teoretiza o politică de
asimilare prin romanizare în provincii, împăraţii romani au practicat-o cu succes. Făcându-i să se
simtă romani prin acordarea privilegiilor rezervate anterior cuceritorilor şi suprimarea
discriminărilor la care au fost supuşi înaintaşii lor, împăraţii romani au câştigat fidelitatea
provincialilor pentru imperiu şi integritatea lui. Statele feudale au ignorat principiul frontierelor
etnice, după ce, la început, au luat fiinţă din imbolduri etnice clare. Facerea şi desfacerea lor prin
căsătorii, moşteniri, partaje şi alte acte de voinţă personală şi dinastică, au dezintegrat statele
etnice iniţiale şi le-au recombinat după bunul plac al capetelor încoronate, fără o reacţie
deosebită din partea populaţiei. Aceasta nu avea încă o conştiinţă şi o solidaritate etnică bine
consolidate, fiind formată din popoare noi, rezultate din contopirea celor antice. Împărţirea
imperiului de către nepoţii lui Carol cel Mare, în 843, a respectat numai parţial principiul
graniţelor etnice, ceea ce a impus rectificări ulterioare.2 În secolul al XVlea, arbitrariului
alcătuirilor statale li s-a opus în Occident conştiinţa naţională în formare, exprimată la francezi de
către Ioana d’Arc în timpul războiului de 100 de ani. După aceasta, „Franţa şi Anglia sunt
deosebite. Englezii sunt acasă acolo, iar francezii dincolo dreptatea cere ca pietrele de hotar să
nu fie samavolnic schimbate”.3 Exista, deja, aici, principul frontierelor etnice ca şi criteriu arbitral
de stabilire a frontierelor politice, din care mai târziu a rezultat dreptul la autodeterminare al
naţiunilor până la despărţirea de stat. Numit şi principiul naţionalităţilor, acesta a devenit, după
1789, „portdrapelul luptei de emancipare politică şi socială a popoarelor oprimate de marile
imperii”3. Revoluţionarul francez Volney a prezentat Adunării Constituante, la 18 mai 1790, un
proiect de Declaraţie a drepturilor naţiunilor, corolar al Declaraţiei drepturilor omului şi
cetăţeanului. El a fost susţinut ulterior de către Robespiérre la şedinţa Convenţiei Naţionale din
24 aprilie 1793. 101

Napoleon I a invocat acest principiu, al aşezării naţiunilor în graniţele lor naţionale atunci când a
restabilit regatul Poloniei şi a declarat, în exil, că în Europa nu va fi pace şi linişte până când
naţiunile de aici nu vor fi aşezate în limitele lor naţionale.4 Poetul german Herder a fost primul
care a considerat că principiul naţionalităţilor a ieşit din sfera teoretică, dându-i cel dintâi această
expresie, la 1784-1791, pornind de la ideea abatelui Gregoire că „fiecare popor este stăpânul
teritoriului său”.5 Cel care a introdus acest principiu în dreptul internaţional a fost profesorul
italian Mancini, din Torino, în 1851, care a considerat că dreptul ginţilor trebuie să se bazeze pe
naţionalitate şi nu pe state. Acestea trebuie să respecte principiul limitei demografice ca superior
tuturor celorlalte,6 ceea ce înseamnă că teritoriul naţional trebuie să se întindă până acolo unde
comunitatea naţională în cauză este majoritară. Au început să apară atlase etnice, cuprinzând
distribuţia locală, zonală şi regională a locuitorilor după facturile lor etnice. Ele s-au bazat pe
recensăminte detaliate, în care pentru prima dată locuitorii au fost liberi să-şi declare
apartenenţa etnică. În Imperiul Habsburgic, aceste recensăminte şi hărţi etnice au fost deosebit
de scrupuloase, oferind la Conferinţa de pace de la Paris, din anii 1919-1920, nişte instrumente
de lucru deosebit de utile. Pentru prima dată, un principiu de drept internaţional pur teoretic a
fost recunoscut pe plan mondial, cu excepţia regimului bolşevic şi, ulterior, a celui nazist,
permiţând o trasare „ştiinţifică” a graniţelor. Acolo unde amestecul etnic nu permitea delimitări
clare, s-a uzat de organizarea de referendumuri. Dimitrie Gusti avea să scrie: „Asistăm la
înscrierea unui însemnat capitol istoric; la o înmormântare şi la o înviere. Statul vechi, veşnic
agresiv şi cuceritor, bazat înăuntru şi în afară pe simpla putere brutală, a murit, iar statul nou,
întemeiat pe o idee, pe ideea naţională şi democratică, i-a luat locul. Puterile Centrale afirmau că
statul este singura şi adevărata unitate socială, iar războiul mondial a fost ocazia de a ilustra
această teză şi de a consacra deci sfârşitul epocii naţionalismului. Acestei concepţii
tradiţionaliste, conservatoare a statului, i s-a opus una revoluţionară, aceea a puterilor înţelegerii
care afirmă că singura şi adevărata unitate socială este naţiunea, şi nu statul. Statul trebuie să se
adapteze naţiunii Victoria finală a principiului naţional înseamnă începutul unei noi ere de
legislaţie internaţională. De astăzi înainte, titlul juridic al întemeierii de viitoare state va trebui să
fie dreptul naţiunilor de a dispune de ele însele”.7 Un rol important în statuarea internaţională a
principiului naţionalităţilor l-a avut preşedintele american Wilson, care a prezentat în Congresul
S.U.A. cele 14 puncte ale planului american de reorganizare a lumii postbelice. El avea ca centru
director esenţial dreptul naţiunilor la autodeterminare până la despărţirea de stat. Drept izvorât
din principiul naţionalităţilor, şi care deplasa centrul de greutate al stabilirii graniţelor de la
geopolitica statelor la voinţa liber exprimată a naţiunilor prin reprezentanţii lor aleşi, având
mandate imperative. Pornind de la ideea că statul este „modalitatea de organizare a naţiunii”8 şi
având în vedere că el este instrumentul de promovare şi ocrotire al specificului etnic, se înţelege
că principiul naţionalităţilor (exprimat pe plan juridic prin dreptul la autodeterminare) răspundea
naţiunilor mai mici, apărându-le de tendinţele imperiale ale celor mari. 102

Statul propriu al fiecărei naţiuni îi apără interesele economice şi culturale, fiinţa şi frontierele
etnice, fiind un reprezentant al întregii comunităţi etnice (naţionale).9 O incursiune în istoria
universală ne arată că una din cauzele principale ale destrămării marilor imperii a constat în
tendinţa centrifugă a etniilor cucerite de a-şi recâştiga libertatea. Imperiul persan, numit şi
„colosul cu picioare de lut” şi-a datorat slăbiciunea lipsei de coeziune etnică,10 de care a suferit
şi imperiul succesor a lui Alexandru Macedon, ce a avut o existenţă şi mai efemeră. Regatele
elenistice în care s-a destrămat au avut o coeziune mai trainică, tocmai pentru că erau mai puţin
„pestriţe”. Imperiul sultanilor turci a fost permanent afectat de tendinţe de dezagregare11, şi
numai marea sa forţă militară, coroborată cu slăbiciunea statelor cu care s-a confruntat, i-au
asigurat o existenţă mai îndelungată. Imperiul habsburgic a rezistat două secole şi jumătate, în
ciuda unei organizări superioare, tot din cauza necurmatelor lupte de emancipare naţională.12
Încă înaintea prăbuşirii sale, Nicolae Iorga îi punea un diagnostic sever: „Austria pierde
pretutindeni, înăuntru şi în afară, faţă de tresărirea la viaţă naţională a popoarelor”.13 Recenta
dezintegrare a imperiului sovietic – şi ne referim exclusiv la Uniunea Sovietică – completează
seria eşecurilor formulelor imperiale; chiar dacă îl considerăm succesor al imperiului ţarist, el nu
a avut o longevitate mai mare de trei secole. Practic, toate imperiile s-au dezintegrat după câteva
secole, doar imperiul asirian şi cel bizantin atingând mileniul. Factorii politici au fost
dintotdeauna conştienţi de potenţialul dezintegrativ generat de menţinerea individualităţii
etnice a comunităţilor cucerite asupra unităţii statului. Au încercat să le asimileze prin mixtizarea
populaţiei, cum a făcut Alexandru Macedon, ori prin forţă, cum au procedat Seleucizii din regatul
Siriei. „Şi a scris regele Antioh la toată împărăţia sa să fie toţi un popor şi să părăsească fiecare
legea sa” (Macabei, 1,43). Le-a impus şi evreilor cuceriţi „să uite legea şi să schimbe toate
îndreptările”, „Iar care nu va face după cuvântul regelui să moară”, punând „supraveghetori
peste tot poporul” (Macabei 1,51-53). În afara elenizării lingvistice, care putea să se reducă la un
bilingvism extensiv înşelător, urmaşul lui Alexandru a atentat la religia evreilor, impunând
încălcarea preceptelor mozaice ce dădeau particularitatea acesteia ca religie monoteistă.
Această tentativă de asimilare forţată, cu o pronunţată componentă religioasă, a provocat până
la urmă răscoala evreilor, condusă de Iuda Macabeul, ce şi-a îndemnat coreligionarii cu cuvintele
„noi ne războim pentru sufletele noastre şi pentru legile noastre” (1, Macabei, 3,21). Răscoala
din anul 166 î.e.n. a lui Iuda Macabeul iese victorioasă, iar conducătorul ei reface regatul
Israelului. Conducătorii politici şi-au dat seama încă din antichitate de valenţele integrative ale
asimilării şi de capacitatea ei de a spori ataşamentul unui număr tot mai mare de supuşi faţă de
unitatea teritorial-statală. Limba şi civilizaţia create prin asimilare sudează într-o singură etnie
două sau mai multe comunităţi anterioare, generând o unitate de interese în privinţa integrităţii
teritorial-statale. Raţiunea de stat a asimilării constă în omogenizarea etnică a populaţiei, în
crearea unei singure comunităţi etnice în interiorul 103

frontierelor statului. Conştientizarea acestui obiectiv a fost mai puternică la nivelul conducerii
centrale şi mai slabă la cel al conducerilor locale, provinciale, în care, mai ales în evul mediu, s-au
manifestat veleitarisme dăunătoare unităţii statale. 2. Confruntări teoretice în problema
naţională în secolul XIX şi la începutul secolului XX. Puncte de vedere actuale Mişcarea socialistă
europeană s-a pronunţat în mod diferenţiat în dezbaterea de idei privind principiul
naţionalităţilor şi dreptul popoarelor la autodeterminare, ce a devenit tot mai cuprinzătoare
după 1848. Unele partide social-democrate s-au raliat celor burgheze în această privinţă, cu
deosebire cele din Austro-Ungaria aparţinând naţiunilor dominante. Altele au îmbrăţişat aceste
noi luări de poziţie ca argumente în favoarea creării de state naţionale independente, pe linia
radicală a lui Mazzini şi Garibaldi, în fond burgheză. În partidul socialist austriac a apărut
orientarea numită „austro-marxistă”, datorată lui Karl Renner şi Otto Bauer, ce limita
aplicabilitatea principiului naţionalităţilor la garantarea autonomiei cultural-naţionale, adică a
facturii naţionale a comunităţilor etnice. Partidul social-democrat maghiar nu accepta nici măcar
această autonomie, mândrindu-se că nu a acordat nici măcar vreo atenţie „mişcării
naţionaliştilor”.14 Partidele socialiste (social-democrate) ale naţiunilor supuse au adoptat o cu
totul altă atitudine. Partidul social-democrat român din Transilvania a fost un adept consecvent
al principiului naţionalităţilor, vădit prin atitudinea manifestată în 1918, de sprijinire fără rezerve
a unirii Transilvaniei cu România, în consens cu Partidul Naţional Român. Iosif Jumanca, Ion
Flueraş, Iosif Cizer şi alţi lideri social-democraţi români nu s-au limitat la lupta pentru drepturile
naţionale ale românilor, la ordinea zilei până în 1918, ci au fost factori activi în Marea Unire de la
1 decembrie 1918. Pe o poziţie asemănătoare s-a situat P.S.D. Muncitoresc Ceh, creat în 1878,
Partidul Naţional Slovac, întemeiat în 1897 şi P.S.D. Sârb, ce a luat fiinţă în 1903. C.D. Gherea,
reprezentantul cel mai remarcabil al social-democraţiei din Vechiul Regat, aprecia că dezvoltarea
normală a unui popor are loc doar „în marginile sale etnice” şi că fără aplicarea sa aceasta
„devine nesănătoasă şi anormală în cel mai înalt grad”.15 Vasile Goldiş a reprezentat punctul de
vedere cel mai avansat dintre teoreticienii democratici burghezi români de dinaintea Marii Uniri
din 1918. Trăind în Austro-Ungaria şi aparţinând unei naţiuni asuprite, Goldiş a cunoscut
temeinic acuitatea problemei naţionale din imperiu şi metodele politicii etnice practicate de
cercurile guvernante de la Budapesta. Le-a dedicat o lucrare aparte, în care a dezvoltat multe idei
remarcabile, asupra cărora ne oprim în continuare. Goldiş arată că problema naţionalităţilor a
apărut în Ungaria (mai exact, în Imperiul habsburgic) abia la sfârşitul secolului luminilor. Într-
adevăr, doar secolul XIX a fost numit secolul naţionalităţilor. 104

Pornind de la definirea asimilării, prin care ia naştere „o naţionalitate cu totul nouă, o

combinaţie ca acelea chimice în care elementele şi-au pierdut însuşirile iniţiale”,16 Goldiş
atenţionează că o contopire pe cale forţată a două popoare este imposibilă, dând exemplul
irlandezilor, care „şi-au uitat limba naţională şi vorbesc englezeşte, dar cu toate acestea îi urăsc
pe englezi mult mai mult decât atunci când vorbeau irlandeza”.17 Deoarece „burghezia
(naţională, n.n.) luptă pentru a deveni părtaşă a puterii de stat”,18 ea antrenează în lupta politică
pe conaţionali în calitatea lor de cetăţeni cu drept de vot. În acest fel, burghezia naţională
amorsează lupta de emancipare naţională a comunităţii pe care o reprezintă şi care este
menţinută forţat în cadrul statului multietnic. Ea dispune de resursele materiale necesare
susţinerii acestei lupte şi îşi creează treptat o clasă politică de coloratură naţională prin
sprijinirea materială a tinerilor talentaţi. Neintegrarea etnologică (vezi cap. III) anulează efectele
politice ale asimilării lingvistice. „Noţiunea de naţionalitate exclude posibilitatea ca un popor să-
şi integreze un alt popor numai şi numai prin faptul de a-i fi impus limba sa şi de a-i fi interzis
propria limbă naţională”.19 Factorul care blochează asimilarea deplină este „trezirea conştiinţei
naţionale”, încât „o naţionalitate nu se poate nicicând transforma în altă naţionalitate”.20 Faptul
pus în evidenţă de Vasile Goldiş este rezistenţa şi stabilitatea mult mai mari a naţiunilor moderne
în confruntarea cu politica de asimilare (deznaţionalizare), din cauza formării unei conştiinţe
puternice a identităţii şi rolului propriu de jucat în istoria universală. Iredentismul, ca dorinţă de
despărţire de statul aparţinător apare, după Goldiş, „numai la poporul care suferă în statul său,
având în apropiere un stat naţional înfloritor”,21 cum era România pentru românii ardeleni şi cei
basarabeni. În cazul celor dintâi, „teritoriul românesc din Ungaria s-ar alipi României numai în
cazul destrămării imperiului austro-ungar”22, scria el, cu şase ani înaintea acesteia. O premisă a
unirii politice, de natură să întărească unitatea ulterioară, era unitatea culturală, ce era „gata
realizată”,23 în cazul românilor. Dacă iredentismele românesc, ceh, slovac, sârbesc, polonez,
irlandez de la începutul secolului XX erau justificate pentru că erau în acord cu principiul
naţionalităţilor şi dreptul popoarelor la autodeterminare până la despărţirea de stat, cele
interbelice (maghiar, german, sovietic) nu erau decât manifestări ale revanşismului teritorial.
Originală era pentru acea epocă designarea sensului termenilor de naţiune şi de naţionalitate.
Termenul de „naţiune” are trei accepţii, după Goldiş: politic, etnic şi juridic. În sens politic,
naţiunea cuprinde pe toţi cetăţenii unui stat, naţionalitatea la nivel individual fiind mascată de
cetăţenie. Uneori este notificată, de exemplu: francez, etnic german etc. În sens etnic, naţiunea
transgresează graniţele politice, cuprinzând pe toţi indivizii ce aparţin aceleiaşi comunităţi etno-
lingvistice. Pentru a ilustra sensul juridic al „naţiunii”, Goldiş citează un articol din Tripartitul lui
Verböczi (1517): „Sub numele şi denumirea de naţiune sunt a se înţelege numai domnii prelaţi,
baronii şi ceilalţi magnaţi şi toţi nobilii”, considerând că aceasta este o 105

accepţie socială şi nu etnică, deoarece cuprindea pe maghiarii şi nemaghiarii privilegiaţi, ce

aveau acces la funcţii, nu însă şi pe maghiarii de rând. Accepţiunea etnică a naţiunii, cuprinzând
coetnicii din statul naţional şi pe cei din statele din jur, sporeşte considerabil numărul celor de
aceeaşi limbă, dar nu înseamnă supunerea lor aceleiaşi autorităţi. Dacă, totuşi, asemenea ambiţii
şi pretenţii se manifestă sporadic, ele constituie reminiscenţe ale unor realităţi politice trecute.
Erijându-se în reprezentanţi şi apărători ai întregii naţiuni etnice, cu deosebire ai acelor părţi ale
comunităţii etnice care, minoritare fiind în teritoriile lor, fac parte din populaţiile altor state, unii
politicieni manifestă un iredentism desuet. După o asemenea „logică”, francezii ar trebui „să
poarte de grijă” coetnicilor din Belgia şi Elveţia, germanii confraţilor lor din Polonia, statele
baltice etc. A. Manifestul Partidului Comunist a impus mişcării socialiste de orientare marxistă o
poziţie extremistă în problema raportului dintre proletariat şi naţiune, prin aserţiunea că
muncitorii nu au patrie, ei trebuind abia să o cucerească. Rupând proletariatul de naţiunea
căreia îi aparţinea, opunându-l burgheziei proprii ca una de altă naţiune (a celor privilegiaţi),
Marx a impus un criteriu de clasă unei realităţi prin definiţie deasupra claselor şi înglobând toate
clasele unei comunităţi etnice. Unitatea de clasă cu caracter supranaţional, numită
internaţionalism, făcea din proletariat o categorie apatridă, ce desconsidera apartenenţa sa la
comunităţile etnice. Acest „internaţionalism” a desconsiderat existenţa patriilor şi, prin
suprastatalitatea sa, a sugerat un fel de „imperii socialiste” a viitorului, însăşi ideea de
conglomerat etnic fiind considerată acceptabilă în condiţiile unei societăţi socialiste de tip
marxizant. Încă din secolul trecut, socialiştii ruşi (vezi: Posedaţii, lui Dostoievski) vorbeau de
„revoluţia mondială” şi ideea a fost atât de îndrăgită încât se regăsea la Leon Troţki în anii ’20 ai
secolului trecut şi chiar mai târziu la unii lideri comunişti. Engels a preluat concepţia lui Hegel a
împărţirii naţiunilor în „istorice” (considerate „viabile”) şi „neistorice” (deci „neviabile”). De la
bun început, nu înţelegem cum mai poate exista o naţiune dacă este neviabilă şi nici cum poate
fi aceasta „neistorică”, existând în istorie? Chiar dacă cele două slăbiciuni le-ar fi afectat doar
viitorul, vom constata că acestea nu au dus la dispariţia vreuneia din ele, fiind, deci, prevestiri
false, pornind de la premise false. Clasificarea hegeliană reluată mecanic de Engels avea însă şi
consecinţe geopolitice. După Engels, „naţiunile istorice” şi „viabile” erau îndreptăţite la o viaţă
statală independentă, dar celelalte erau predestinate dispariţiei prin asimilarea în cadrul statelor
în care erau înglobate. Ele erau „rămăşiţe mici ale acelor popoare care au figurat un timp mai
mult sau mai puţin îndelungat pe arena istoriei”.24 El dădea girul existenţei unui imperiu ca cel
habsburgic, tocmai pentru că dezavua mişcările naţiunilor incluse în cadrul acestuia, ca unele
„neviabile” şi „neistorice”. Condamna în schimb imperiul rus, ca unul reacţionar şi expansionist,
şi cum cel dintâi ar fi fost demn de urmat. 106

Ca să nu se creadă că Engels considera „neviabile” doar mici comunităţi etnice, ca bascii şi

bretonii, vom sublinia că-i considera la fel şi pe români, despre care scria că „n-au avut niciodată
o istorie a lor şi nici energia necesară pentru a şi-o făuri”.25 Se înţelege că, incluzând pe români
în categoria naţiunilor „neistorice”, el le nega dreptul la un stat propriu şi aceasta în 1866, când
statul român exista de 7 ani şi avea o largă libertate de mişcare pe arena internaţională. El
admitea chiar ca proletariatul victorios din Apus să preia temporar coloniile metropolelor, adică
un colonialism socialist! A acceptat smulgerea Texasului de la mexicani, considerând normală şi
luarea Californiei „din mâna mexicanilor leneşi”, în schimb a condamnat naţiunile mici ce s-au
aliat contra Austriei şi Turciei. Acestea erau „«fanatice exponente ale contrarevoluţiei», soarta
lor fiind «totala nimicire»” ori „«pierderea totală a particularităţilor naţionale»”, adică
asimilarea.26 Dacă nu chiar genocidul, măcar etnocidul lingvistic! Până şi un istoric marxist
român, prudent şi grijuliu în a condamna poziţia unui părinte al doctrinei comuniste, era nevoit
să constate „contradicţiile care au existat în gândirea marxistă asupra problemei naţionale (ce) s-
au manifestat în faptul că asemenea principii ca independenţa naţională, dreptul la un stat
naţional propriu erau aplicate, în funcţie de naţiunile istorice viabile şi naţiunile neviabile
istoriceşte”.27 La aşa dascăl, aşa discipol! Lenin concepea constituirea statelor naţionale ca o
etapă de tranziţie spre o formă superioară de comunitate etnică şi de stat. După el, „la
contopirea inevitabilă a naţiunilor, omenirea poate să ajungă numai prin etapa de tranziţie a
tuturor naţiunilor asuprite, adică a libertăţii lor de despărţire”.28 El spera şi credea că
„recunoaşterea dreptului la despărţire micşorează pericolul destrămării statului”,29 ducând la
„înlocuirea legăturii forţate, feudale, susţinute cu ajutorul forţei armate, prin legături liber
consimţite”.30 Renunţarea la un drept imediat după obţinerea lui se întâmplă numai pe scenă.
Elida Wangel, zisă „Femeia mării” din piesa cu acelaşi titlu a lui Henrik Ibsen (1888), renunţă la
divorţul de soţul cu care s-a căsătorit fără să i se ceară consimţământul atunci când acesta îi
acordă libertatea. Wanda, având obsesia „unei nevoi adânci de libertate” o regăseşte acum în
căsnicie: „acum vin la tine, de bunăvoie şi pe propria mea răspundere”31 atunci când soţul este
e acord cu despărţirea („poţi să-ţi alegi calea în cea mai deplină libertate”32), acceptând divorţul
(„ acum eşti cu totul dezlegată – de mine şi de toate ale mele”33). Probabil că, sub efectul
acestei emoţionante scene, Lenin a sperat că la fel merg lucrurile şi în istoria popoarelor. Spera
că, dacă va acorda libertatea de despărţire („divorţul”), polonezilor, românilor basarabeni,
finlandezilor etc., aceştia se vor întoarce la el şi-i vor mulţumi: „bogdaproste, înţelepte tătuc,
acum, că ne-ai acordat libertatea şi vedem ce bun eşti, nu mai vrem să ne despărţim”. Ingrate,
aceste „fanatice exponente ale contrarevoluţiei” (Engels), i-au înşelat aşteptările. Ele nu credeau
că recunoaşterea dreptului la autodeterminare de către Lenin este sinceră. Poziţia sa
contradictorie, în funcţie de oportunităţile momentului, le-au întărit bănuielile. 107

Recunoaşterea dreptului la autodeterminare „nu exclude, câtuşi de puţin, propaganda împotriva

unirii”,34 unor neruşi din imperiu cu conaţionalii lor. În ceea ce priveşte apartenenţa lor la Maica
Rusia, o dată spune într-un fel: „Despărţirea nu figurează deloc în programul nostru”35, altă dată
în alt fel: „suntem pentru dreptul la despărţire”36. Dubiile asupra aplicării principiilor
pragmatice, inconsecvente şi ele, erau accentuate de insistenţa acordată asimilării, care în Rusia
nu putea însemna decât rusificare, asimilare considerată un proces progresist, pe care
socialismul trebuia să-l preia de la capitalism. După el, „măcinarea naţiunilor din America este
progresistă”37, proletariatul susţine „tot ce duce la contopirea naţiunilor”38, „comunitatea
naţională şi-a trăit traiul”39 etc. Asemenea poziţii stârneau teama îndreptăţită că naţiunile
neruse erau sortite inevitabil dispariţiei, întărind astfel dorinţa lor de a se despărţi pentru a-şi
putea păstra factura etnică. Problema poloneză şi cea irlandeză au stat în centrul atenţiei Europei
în secolul XIX. Marx şi Engels au privit cu simpatie lupta polonezilor pentru independenţă,
deoarece reuşita ei ar fi îndepărtat pericolul rusesc de Centrul Europei. Lenin nu gândea
problema poloneză în aceiaşi termeni, deoarece era un rus, pentru care stăpânirea asupra
Poloniei era un atu geopolitic în perspectiva ascensiunii la putere. El aprecia ca monstruoasă
ideea socialiştilor polonezi, după care prăbuşirea absolutismului ţarist trebuia folosită de
muncitorii polonezi pentru a se despărţi de Rusia.40 Atunci când polonezii au profitat de
dezintegrarea imperiului rus şi şi-au proclamat independenţa ţării, la sfârşitul lui 1918, Lenin a
făcut o aplicaţie de cum înţelegea el să respecte dreptul la autodeterminare al popoarelor,
trimiţând un corp al Armatei Roşii să o realipească forţat Rusiei sovietice şi doar vitejia
polonezilor şi priceperea generalului Pilsudski au dus la eşuarea planului leninist. Cazul
Basarabiei (Moldova rusească) a fost la fel de pilduitor. Numai intervenţia promptă a armatei
române a permis validarea dreptului la autodeterminare a românilor basarabeni şi unirea lor cu
România, la 27 Martie 1918, aceeaşi Armată Roşie încercând readucerea Basarabiei la imperiul
pe cale de restauraţie teritorială. Iată două cazuri concrete în care principiul naţionalităţilor şi
dreptul popoarelor la autodeterminare au fost grosolan încălcate de un partid şi de un stat care
le recunoşteau demagogic şi le încălcau fără scrupule. Imperialismul sovietic a fost un „demn”
continuator al celui ţarist, având din 1919 avantajul unor agenturi stipendiate care lucrau în
interesul său în diferite ţări. Acestea erau partidele comuniste, afiliate Internaţionalei a III-a
comuniste, cu centrul la Moscova. Ele au fost primele „coloane a cincea”, şi nu cele fasciste. În
statele vizate unei anexiuni directe (Polonia, România, statele baltice, Finlanda), ele au acţionat
pentru slăbirea coeziunii lor interne, iar propaganda sovietică a demascat caracterul lor
„multinaţional” şi „imperialist”. Partidul Comunist Român, considerat doar ca o secţie a
Internaţionalei comuniste în România, a eliminat pe toţi liderii partidului social-democrat român
(numit socialist din 1918) care au militat pentru Marea Unire, din Vechiul Regat şi 108

din Transilvania, s-a împănat cu elemente neromâneşti etnic, inclusiv în conducere, şi a militat
pentru dezintegrarea teritorială a României şi revenirea Basarabiei la Rusia. S-a făcut o intensă
propagandă cu privire la caracterul „imperialist” al unirii din 1918 şi a „multinaţionalismului”
statului român, în care naţionalităţile erau „exploatate”, soluţia „justă” fiind eliberarea acestora
prin desprinderea de statul român. Ea s-a realizat prin samavolnicie în vara anului 1940 şi după o
perioadă de 3 ani, în care Basarabia a revenit la statul român (1941-1944), ea a fost reanexată
imperiului sovietic. Au continuat rusificarea, deportările şi minciunile istoriografiei oficiale, după
care românii basarabeni reprezintă o naţiune aparte de românii din România. Socialiştii români
în viaţă, care în 1918 s-au raliat Marii Uniri, au fost aruncaţi în închisori de către regimul vasal şi
antinaţional instalat în România datorită prezenţei trupelor sovietice de ocupaţie. Abia după un
deceniu, un deceniu şi jumătate, acesta a început să ridice capul, încurajat de marea dizidenţă
chineză şi de mai mica, dar mai apropiata, dizidenţă jugoslavă. În mod timid, la început, şi mai
îndrăzneţ, ulterior, regimul comunist şi-a reconsiderat atitudinea faţă de actul Unirii din 1918,
„reabilitând” pe artizanii acesteia, burghezi ori socialişti, iar în timpul lui Ceauşescu chiar pe
eliberatorul Basarabiei, mareşalul Ion Antonescu. B. Puncte de vedere actuale Anul 1989 şi cei
care au urmat au determinat o redesenare a hărţii politice a Europei, mai exact a Centrului şi
Estului continentului. De regulă, asemenea schimbări geopolitice majore sunt o consecinţă a
unui război, a victoriei unei tabere, care le şi impune. De data aceasta, factorul determinant a
fost prăbuşirea regimurilor comuniste din Estul şi Centrul Europei, însoţită şi de schimbări de
frontiere, paşnice sau relativ paşnice, cu excepţia Jugoslaviei. Comparativ cu situaţia de dinainte,
redesenarea hărţilor politice a constat în fărâmiţare, noile entităţi politice desprinzându-se din
cele anterioare, mai mari. Despre două din aceste destrămări teritorial-politice ne-am referit
anterior (Jugoslavia şi U.R.S.S.). Integraţionismul şi entoregionalismul sunt cele două procese
geopolitice, simultane şi contrare, ce caracterizează evoluţiile teritorial-politice actuale. Ne
referim, la început, la integraţionism, urmând, ulterior, să tratăm şi tendinţele etnoregionaliste.
După al doilea război mondial şi, mai ales, cu începere din 1950, „Europa a fost continentul care
a construit prima regiune economică a lumii”, oferind „un model de dezvoltare bazat nu pe
potenţialul unei ţări, ci al unei întregi regiuni geografice”.41 Ideea unităţii europene este veche,
încă după prima abdicare a lui Napoleon socialistul utopic Saint-Simon avansând ideea respectivă
pornind de la interesele economice comune şi de la necesitatea evitării unor noi războaie. Victor
Hugo şi-a folosit prestigiul pentru a lansa, după revoluţia paşoptistă, lozinca Statelor Unite ale
Europei, după modelul S.U.A. 109

Lozinca a fost relansată după primul război mondial şi condamnată de Lenin, ca una
antiamericană şi anticomunistă. Refacerea Europei cu ajutorul financiar şi tehnologic american
după al doilea război mondial, prin „planul Marshall” (1947) a readus în atenţie vechile proiecte
de realizare a unităţii europene. În anii 1949-1950, Jean Monet şi Maurice Schumann au relansat
aceste proiecte. Schumann, ministru de finanţe în 1946 şi ministru de externe francez în anii
1948-1950, a fost autorul planului Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi iniţiatorul
reconcilierii franco-germane. Planul său fiind acceptat la 1 aprilie 1951, R.F.G., Italia, Franţa,
Belgia, Olanda şi Luxemburg au creat C.E.C.O. ca o piaţă comună a cărbunelui şi oţelului, având în
frunte o Înaltă Autoritate, ce asigura conducerea organizaţiei, un Consiliu de Miniştri ce asigura
puterea executivă, un Parlament care îşi dădea avizul şi o Curte de Justiţie ce rezolva litigiile.
C.E.C.O. a prefigurat Comunitatea Economică Europeană (prescurtat, C.E.E.). Creată de aceleaşi 6
state prin Tratatul de la Roma din 25 martie 1957, C.E.E. a fost cunoscută mai ales sub numele de
Piaţa Comună. Concomitent, „cei 6” au creat şi Comunitatea Europeană pentru Energia Atomică
(Prescurtat Euratom), urmărind dezvoltarea energeticii nucleare în scopuri paşnice în statele
membre. Articolul 2 al Tratatului de la Roma fixa obiectivele C.E.E.: apropierea progresivă a
politicilor economice a statelor membre, dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice şi
expansiunea continuă şi echilibrată a producţiei vizând sporirea accentuată a standardului de
viaţă al cetăţenilor comunităţii. Articolul 3 detalia mijloacele pentru realizarea acestor obiective.
Principala modalitate constă în eliminarea progresivă a taxelor vamale şi a contigentării în
schimburile comerciale reciproce până la formarea unei „pieţe comune”, libere de orice restricţii
vamale şi cantitative. Politicile protecţioniste realizate tradiţional prin taxe vamale şi contigentări
au fost abandonate în interiorul comunităţii şi menţinute în afara ei, prin instituirea unui tarif
vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă de ţările din afara C.E.E. Renunţarea la
orice protecţionism vamal s-a realizat în mod progresiv în decurs de 10 ani, în relaţiile comerciale
reciproce. Caracterul conjugat al celor două măsuri a dus la creşterea substanţială a schimburilor
reciproce de mărfuri şi servicii în ansamblul comerţului lor exterior, de la 35%, în 1958, la peste
50%, în 1986 şi la reducerea corespunzătoare a vânzărilor produselor americane şi japoneze pe
piaţa comunităţii. De altfel, apărarea împotriva concurenţei americane şi japoneze a fost de la
început un obiectiv nedeclarat al C.E.E. Articolul 3 al Tratatului de la Roma prevede şi libera
mişcare a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor între statele membre, precum şi o politică
comună în domeniul agriculturii şi transporturilor. Libera mişcare a forţei de muncă a determinat
semnificative emigrări din statele cu un standard mai coborât al salariilor în cele cu un preţ mai
ridicat al forţei de muncă, cu deosebire din Italia, iar după aderarea Spaniei şi Portugaliei şi din
aceste ţări. 110

Pentru ca desfiinţarea taxelor vamale reciproce să nu provoace falimentarea întreprinderilor

având o dotare tehnologică mai slabă, reducerea lor s-a făcut după cum am arătat, în 10 ani,
pentru a permite modernizarea lor prin retehnologizare. La 1 iulie 1968, la împlinirea celor 10
ani, taxele vamale reciproce au ajuns la zero, această dată reprezentând momentul integrării lor
economice, mai puţin a celei valutar-financiare. În relaţiile extracomunitare ea s-a desăvârşit în
1975, când s-a ajuns la tarife vamale unice în comerţul cu terţe ţări. Piaţa Comună s-a realizat la
standardele prevăzute de Tratatul de la Roma. A urmat extinderea C.E.E., prin primirea de noi
membrii, permisă de Tratat, cu condiţia acceptării tuturor prevederilor sale de către statele
candidate. După un autor, „performanţele sale economice i-au sporit atractivitatea. De aceea, o
serie de ţări, printre care şi Marea Britanie, au solicitat admiterea în această organizaţie”42 În
1973, au aderat la C.E.E. Irlanda, Danemarca şi Marea Britanie, ajungându-se la „Europa celor
nouă”. La „Europa celor 12” s-a ajuns prin aderarea Greciei, în 1981, a Spaniei, în 1986 şi a
Portugaliei, în 1987. În 1994, C.E.E. a mai sporit cu trei membri, Austria aderând în iunie,
Finlanda în octombrie şi Suedia în noiembrie. S-a ajuns la „Europa celor 15”. Extinderea C.E.E. a
fost împiedicată, până în 1989, de existenţa unei organizaţii economice a şapte state comuniste
europene, „în frunte” cu U.R.S.S., oarecum asemănătoare, dar care nu a reuşit niciodată o
integrare economică atât de profundă. Era vorba de Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
(C.A.E.R.). Căderea comunismului în acest an a dus şi la destrămarea C.A.E.R., ceea ce a permis
accesul statelor aflate până atunci sub hegemonia sovietică la C.E.E. La 1 mai 2004, au aderat la
C.E.E. Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Lituania, Letonia, Estonia, iar din
afara spaţiului ex-comunist, Cipru şi Malta. S-a ajuns la „Europa celor 25”. În 2007 au fost
acceptate România şi Bulgaria, Uniunea devenind „Europa celor 27”. Prin Tratatul de la
Maastricht, semnat la 7 februarie 1992, s-a hotărât trecerea la unificarea politică, în următorii 7
ani, de la 1 ianuarie 1999 C.E.E. (Comunitatea Economică Europeană) devenind U.E. (Uniunea
Europeană). Deşi are numai 6,3% din populaţia lumii, U.E. produce 28,3% din P.I.B.-ul mondial.43
Moneda unică, numită semnificativ „euro” a fost introdusă la începutul lui 2002, pe baza unei
hotărâri aprobate la Madrid, în 1995, în 12 din cele 15 membre de atunci ale U.E. Anglia, Suedia
şi Danemarca au refuzat aderarea la „euro” din motive interne,44 apărând în cadrul Uniunii zona
Euro şi zona noneuro. Apariţia „euro” alături de dolar a însemnat „sfârşitul unilateralismului în
plan financiar, apariţia unei ordini bipolare”, Europa având de acum „o mai mare putere de a
influenţa economia globală” şi de a pune capăt politicii financiare americane de „subvenţionare
a deficitului bugetar enorm al S.U.A. prin fluctuaţii ale dolarului”.45 S-a hotărât ca aderarea a noi
state la U.E. să nu fie însoţită automat de renunţarea la moneda naţională, ci să fie urmată de o
ajustare economico-financiară prin care cursul monedei naţionale să fie stabilizat, rata inflaţiei să
fie coborâtă, iar cursul de 111

schimb valutar faţă de euro să devină constant şi abia după succesul acestor măsuri să fie
adoptată moneda unică. Numărul statelor din zona non-euro a crescut în urma noilor aderări,
dar excluziunea celor încă nepregătiţi pentru adoptarea „euro” este temporară. Integrarea
economică între statele membre a fost concepută ca un liant al unităţii lor politice. Deocamdată,
„Etajul economic este integrat într-o manieră federală” şi acţionează „ca un singur stat”, iar
„etajul politic funcţionează în organizare confederală”.46 Însă doar „Integrarea politică va face
din Uniunea Europeană un actor geopolitic de primă importanţă”, ori ea „trebuie să devină (un)
actor politic internaţional”, ce nu „vorbeşte pe mai multe voci”.47 Deocamdată, la nivelul U.E.,
există instituţii precum Comisia Europeană, Parlamentul European şi Curtea de Justiţie cu
caracter supranaţional şi altele de orientare interguvernamentală, precum Consiliul de Miniştrii
şi Consiliul European. Parlamentul European este ales din 1979 direct de către cetăţenii statelor
membre. Eurodeputaţii sunt aleşi proporţional cu populaţia. România, devenită membră a U.E. la
1 ianuarie 2007, are dreptul la 35 de deputaţi. Eurodeputaţii nu sunt grupaţi pe ţări, ci după
principalele orientări politice şi doctrinare actuale: liberali, populari, socialdemocraţi (socialişti)
şi naţionalişti. Numărul lor a crescut continuu, fiind de 518 în „Europa celor 12”, de 626 în
„Europa celor 15”, crescând la peste 700 în prezent. Creşterea atribuţiilor P.E. la Strasbourg va
presupune, în viitor, prioritatea legislaţiei sale asupra celei naţionale în chestiunile de aceeaşi
speţă şi uniformitatea ei în toate statele membre. Sporirea cantitativă a legislaţiei comune
înseamnă şi o cedare treptată de suveranitate naţională, aspectul cel mai sensibil al integrării
politice. Trebuie avut în vedere că Europa este un continent al unor naţiuni vechi şi cu o
puternică individualitate, iar unele din ele cu ambiţii de hegemonie regională. În 1965,
preşedintele francez Charles de Gaulle declara: „Oricât de mare ar fi paharul care ni se întinde
din afară, preferăm să bem din al nostru, ciocnind însă cu cei din jur”.48 Prin această reuşită
alegorie, de Gaulle exprima atât voinţa de independenţă, cât şi deschiderea spre lume a Franţei.
În fapt, el respingea o integrare politică ce ar fi ştirbit suveranitatea de stat a Franţei, perspectivă
ce n-a fost considerată dramatică de urmaşii săi la Ellyse câtă vreme Franţa şi Germania urmau să
exercite rolul principal în C.E.E. şi apoi în U.E. La Haga funcţionează Curtea Europeană de Justiţie,
un tribunal al U.E., cu o capacitate de jurisdicţie superioară instanţelor naţionale. Sentinţele sale
pot anula sau confirma hotărârile pronunţate în instanţele de judecată din statele membre,
inclusiv a celor europene. Nu ne mai referim la celelalte instituţii ale U.E., după cum nu ne
pronunţăm nici asupra viabilităţii de durată a „construcţiei europene”. Până acum, ea a fost o
formulă de succes, chiar dacă n-a fost lipsită de fricţiuni. După Paul Dobrescu, dacă U.E. va fi o
federaţie de state, atunci „dreptul fiecărui stat trebuie să fie egal”, fiecare stat având un număr
egal de voturi, iar dacă va fi o „federaţie de popoare”, reprezentarea acestora în organele
federale va trebuie să fie proporţională cu mărimea lor numerică.49 112