Sunteți pe pagina 1din 2

Relaţia dintre incipit şi final Povestea lui Harap-Alb

Basmul reprezintă “oglindirea vieţii în moduri fabuloase” (G. Călinescu) sau într-o
definiţie standard: basmul este naraţiunea de mare întindere, în care binele luptă
împotriva răului cu puteri supranaturale şi învinge întotdeauna.

În lucrarea “Morfologia basmului”, Vladimir Propp, reprezentant al şcolii formaliste ruse,


evidenţia o structură a basmului clasic, identificabilă fie în basmul cult, fie în cel popular.
Din acesta structură, cele mai importante momente sunt cele care ţin de evoluia eroului,
cum ar fi: călătoria de iniţiere a acestuia către un spaţiu miraculos, peste nouă mări şi
nouă tări sau la capătul lumii, semnalarea unei interdicţii pe care eroul o încalcă,
pedeapsa primită şi trecerea probelor în urma cărora eroul biruie răul şi devine învingător,
dar şi relaţia dintre incipit şi final.

În literatura română o capodoperă a genului este “Povestea lui Harap-Alb” de Ion


Creangă, operă ce păstrează elemente ale basmului popular, între care şi structura închisă,
marcată de formule narative iniţiale şi finale.

În incipit, după utilizarea formulei “Amu cică era odată...” al cărui rol este de a-l
introduce pe cititor într-un univers fabulos, fără a preciza tipul şi spaţiul, este semnalată o
lipsă care va fi remediată de catre erou: Împaratul Verde nu are urmaşi şi îi cere fratelui
său să i-l trimită pe cel mai destoinic dintre feciori. Dupa eşecul fiilor mai mari, mezinul
îşi încearcă norocul şi, sfătuit de Sfânta Duminică, îi cere tatălui său calul, hainele şi
hainele de pe vremea când era mire, şi după ce trece proba curajului, la care este şi el
supus, porneşte în călătoria de iniţiere nu înainte de a se semnala o interdicţie din partea
tatălui: să nu se împrietenească cu omul roşu şi mai cu seamă de cel spân. Pentru că nu
reuşeşte să treacă de un haţis întunecos şi se rătăceşte, fiul craiului încalcă interdicţia şi
apelează la ajutoul Spânului. Pedeapsa este pe masură: păcălit de Spân, intră într-o
fântână de unde nu mai poate ieşi, până ce nu jură credinţă noului stăpân. Fiului craiului
îşi pierde identitatea, devine Harap-Alb, slugă a Spânului, iar Spânul este acum fiu de
crai. La curtea lui Verde Împarat, Harap-Alb trece trei probe ajutat de Sfânta Duminică,
de calul său năzdravan, de cinci monştri simpatici, de regina albinelor şi de cea a
furnicilor. El aduce salata din grădina ursului, blana bătută-n pietre scumpe a cerbului şi
pe fata Împaratului Roş. Depaşirea probelor îl face învingător, căci fata împaratului îl
demaschează pe Spân iar calul îl ucide, Harap-Alb devenind în final împarat.

Tot acest traseu iniţiatic este parcurs de fiul craiului între un incipit şi final simbolice.

Incipitul, prin formula “Amu cică era odată...” , situează naraţiunea în atemporalitate,
într-un timp mitologic, fabulos. De asemenea, spaţiul este nedefinit, nu se dau relaţii cu
privire la locul în care se află craiul şi cei trei fii ai săi, dar se ştie că eroul va pleca la
celălalt capăt al lumii, la unchiul său. Se desluşeşte astfel o primă categorie estetică:
miraculosul. Incipitul conţine de asemenea un prim simbol existent în toate basmele, cifra
3, care reprezintă desavârşirea, perfecţiunea (craiul avea 3 feciori, Împaratul Verde avea
3 fete), simbol ce va reapărea pe parcursul acţiunii.
O deosebire între basmul popular şi cel cult o reprezintă faptul că, în cel din urmă, eroul
va remedia lipsa, nu mai este chiar din incipit un individ maturizat, model de frumuseţe
fizică, morală şi spirituală, ci apare ca un personaj la inceput de drum, neiniţiat. Traseul
parcurs de acesta, probele la care va fi supus vor avea rolul de a-l pregăti pentru viaţă.

Finalul basmului înseamnă în primul rând remedierea situaţiei problematice din incipit,
prin pedepsirea şi omorârea Spânului, dar şi prin recompensarea personajului pozitiv.
Prin urmare, şi în basmul cult, binele iese învingător din lupta cu răul. Dar finalul unui
basm cult înseamnă şi sfârşitul procesului iniţiatic al potagonistului, care va deveni
împărat, căsătorindu-se cu fata lui Roşu Împarat. Nu întâmplător basmul se încheie cu
pedepsirea răufăcătorului, pentru că prezintă mentalitatea omului din popor, conform
căreia binele triumfă întotdeauna, iar starea firească este cea de bunădispoziţie şi de
optimism.

Formula narativă finală anunţă un ospăţ de dimensiuni simbolice, la care a luat parte şi
povestitorul. Rolul acesteia este acela de a readuce cititorul în situaţia iniţială, în lumea
reală.

Aşadar, incipitul şi finalul unui basm cult sunt elemente de structură cu semnificaţii bine
determinate, sunt poarta magică prin care cititorul intră într-un univers miraculos, al
tuturor posibilităţilor, cu personaje care strânesc râsul fără a înspăimânta prin înfăţişările
lor, şi acesta revine în realitatea cotidiană înţelegând, probabil, ca totul este de fapt “o
transfigurare în moduri fabuloase a realităţii”.