Sunteți pe pagina 1din 7

Universitatea din București Facultatea de Filosofie

Estetica urâtului – Urâtul ca necesitate

Constantin George

Grupa 352, Anul I

Curs: Intruducere in estetica

ANUL UNIVERSITAR 2017-2018


Abstract

We know that the Aesthetic of Ugliness is the result of growing freedom in


society. The reason for this is not actually the searching of the novelty, but the necessity
of the ugly in art. The reality supposes both the beautiful and the ugly, and the artist
could not remain blocked in the paradigm of beauty and perfection. On this line, i will
try to argue that the ugly represent a necessity for the Aesthetic as far as the ugly is in a
close relation with the beautiful and we can not consider that the art can reflect the
truth of reality if one of these concepts would be excluded.

1. Introducere
În acest eseu, voi încerca să dezbat subiectul esteticii urâtului, argumentând ideea

necesității urâtului în ceea ce privește estetica. Pe parcursul textului vor exista și deliberări

generale ale celor două concepte, însă acestea au scopul de a evidenția importanța urâtului în

estetică. Este important să vedem câteva idei generale despre urât și despre raportarea acestuia la

opusul său, frumosul, deoarece prin intermediul acestora putem concepe o punte de legătură între

raportul dintre cele două concepte și necesitatea urâtului în artă. Astfel, această lucrare are scopul

de a demonstra că în pofida inferiorității aparente a urâtului față de frumos și a diferenței valoarii

estetice, primul menționat este necesar atât în ceea ce privește arta, cât și în general. În alte

cuvinte, voi încerca să argumentrez că raportul dintre frumos și urât în cadrul esteticii, chiar dacă

nu poate pretinde neutralitate, urâtul nu poate fi ignorat sau exclus.

În următoarea secțiune voi face o introducere succintă în estetica urâtului,

intervenind critic unde consider că este necesar, încercând să evidențiez principalele probleme ce

vor fi detaliate în continuare. Secțiunea a treia va include argumentarea prorpiu-zisă în care voi

încerca să evidențiez necesitatea urâtului în artă, bazându-mă pe raportul dintre cele două

concepte. În ceea ce privește ultima secțiune, aceasta este destinată concluziilor.


2. Introducere în Estetica urâtului
Pentru început, voi face o scurtă analiză a cuvintelor “estetică” și urât”, deoarece

pare evident faptul că este vorba de o contradicție de termeni. Prin termenul “estetică” înțelegem,

conform dicționarului, că reprezintă “știința care studiază legile și categoriile artei, considerată

forma cea mai înaltă de creare și de receptare a frumosuluiui”1. În plus, reprezintă ceva “care

aparține esteticii (1), privitor la estetică: care privește frumosul, care răspunde cerințelor esteticii;

frumos”2. Prin “urât” înțelegem ceva sau cineva “care are are o înfățisare neplăcută, care este

lipsit de frumusețe, de armonie”3. Desigur, putem spune despre cele două cuvinte că sunt

antonime, iar dacă facem o înlocuire a termenilor cu explicațiile, ajungem la urmatoarea altă

problemă mă. Este oare posibilă existența frumuseții a ceva sau cuiva care este lipsit de

frumusețe? Altfel spus, este posibilă existența unei estetici a urâtului? Aceasta este una dintre

problemele pe care le voi trata în secțiunea următoare.

Cunoaștem că Estetica urâtului a apărut ca efect al extinderii ariei libertății în

societate, romantismul și modernismul fiind primele și principalele curente ce au folosit acest

concept în scopul căutării noutății în arta de la vremea respectivă. În ciuda antinomiei dintre

frumos și urât, cele două sunt evident într-o strânsă legătură care le face inseparabile, urâtul fiind

posibila datorită failibilității frumosului. Astfel, putem spune că posibilitatea urâtului apare în

momentul în care frumosul este supus erorii. În acest sens, estetica este “obligată” să își împartă

stiudiul în două categeorii. Pe de-o parte cea pozitivă, reprezentată de frumos, iar pe de altă parte

cea negativă, reprezentată de urât. Chiar dacă artistul încearcă să întruchipeze strict frumusețea

în creațiile sale, acesta nu poate evita întotdeauna urâtul. Schlegel a observant că fără

teoreticizarea urâtului ar fi fost extrem de dificilă, dacă nu imposibilă, înțelegerea diferențelor

sau divergențelor dintre perioada clasică și cea modernă. Este de menționat că acesta din urmă a

1
Academia Română, DEX, Editura Academiei Române, București, 1975, p. 306
2
Ibidem
3
Ibidem, p. 999
fost un adept al clasicismului4, dar acest lucru nu l-a împiedicat să observe necesitatea acestei

teoreticizari. În aceeași perioadă, urâtul începe să capete o forță din ce în ce mai mare, punându-

se accent pe strânsa legătură cu frumosul și chiar pe necesitatea primului menționat. Weisse

afirmă că “Urâtul va figura ca parte integrantă a Frumosului, ca o prezență cu care imaginația

artistică va trebui să se obișnuiască”5, în timp ce Hegel vorbește despre urât “ca despre un

moment necesar, care intră în coliziune cu Frumosul”6, asumptii pe care voi încerca să le susțin,

cel puțin într-o oarecare măsură, în secțiunea următoare.

3. Urâtul ca necesitate
Este observabil faptul că existența urâtului poate fi concepută numai în măsura în
care frumosul este existent, motiv pentru care urâtul este considerat ca fiind “o noțiune ce poate
fi concepută doar ca un termen relativ, în raport cu o altă noțiune […] cea a frumosului”7. Este
adevărat ca urâtul reprezintă negația frumosului și că de aici derivă cele menționate anterior, însă
nu decurge și faptul că urâtul nu este necesar. Urâtul este mereu prezent, așa cum răul este
întotdeauna prezent în lume, ca opus al bineluri. Răul este cel care de regulă este evitat, așa cum
este de obicei și în cazul urâtului, iar binele cel la care aspirăm, asemenea frumosului. Pe de altă
parte, sunt de menționat și spusele atribuite lui Alexander din Hales care afirmă că:

“ceea ce poate fi considerat drept urât în sine pare frumos în ansamblul ordinii generale.
Frumoasă este ordinea în întregul său și, astfel privind lucrurile, este răscumpărată și
monstruozitatea, întrucât contribuile la echilibrul acestei ordini”8

Ceea ce trebuie să reținem de aici este că această necesitate universală a urâtului se referă în

primul rând la echilibrul la care contribuie aceasta, iar în acest sens putem observa într-o

oarecare măsură inferioritatea urâtului în comparație cu frumosul, deoarece primul menționat

vine în completarea într-un mod general a frumosului și nu pare, în acest sens, o entitate estetică
4
Umberto Eco, Istoria Urâtului, Editura RAO, București, 2007, p. 278 – “explozia modernă a Urâtului […] – o
neplacută formă sensibilă a ceea ce este rău”
5
Ibidem, p. 279
6
Ibidem.
7
Karl Rosenkranz, O estetică a urâtului, Editura Meridiane, București, 1984, p. 35
8
Umberto Eco, Istoria Frumuseții, Editura RAO, București, 2012, p. 148
ireductibilă. Totuși, chiar dacă afirmăm faptul că urâtul este inferior frumosului și că depinde de

acesta, nu are relevanță să afirmăm că urâtul nu este necesar frumosului, ba chiar putem folosi

acest lucru pentru a susține teza. Dacă urâtul este inferior frumosului, atunci el există. Dacă

frumosul îi este superior, atunci frumosului îi este necesar urâtul, deoarece inexistența urâtului ar

duce la o utopie în care totul ar fi frumos, iar dacă acest lucru ar fi posibil, atunci frumosul și-ar

pierde esența, s-ar contopi cu normalitatea sau, de ce nu, cu rutina.

Conform aceluiași citat, avem posibilitatea de a răspunde și la întrebarea întâmpinată


în secțiunea anterioară referitoare la existența frumuseții a ceva lipsit de frumusețe. Chiar dacă
ceva poate fi considerat urât, în acel “ansamblu al ordinii generale”, prin participarea să la
echilibrul acelei ordini își ispășește pedeapsa. Astfel, chiar dacă nu putem afirma că ceva lipsit
de frumusețe este frumos, putem spune că acel ceva, numai prin existența sa și implicit prin
participarea la ordinea generală, poate face uitat urâtul din esența sa sau chiar să convertească
urâtul în frumos.
În aceeași măsură, putem considera că urâtul reprezintă o necesitate și pentru artă,
acesta fiind motivul central al apariției esteticii urâtului. Realitatea presupune atât frumosul cât și
urâtul. A fost o chestiune de timp până când artiștii au depășit paradigma unei lumi iluzoriii în
care nu exista urâtul și au redirecționat arta către realitate, estetica urâtului devenind o necesitate.
Chiar dacă libertatea a jucat un rol important în apariția acestei estetici, necesitatea esteticii
urâtului pare că primează în acest sens, deoarece această necesitate poate fi considerată
atemporală în estetică, numai că lipsa libertății nu a permis în anumite momente ale istoriei
exprimarea acesteia în artă sau cel puțin a existat o limită în ceea ce privește utilizarea urâtului.
Pe de altă parte, făcând din nou legătura cu cele menționate referitor la transformarea urâtului în
frumos, putem apela în acest sens și la ideea de frumos negativ. Urâtul are posibilitatea
acceptării înfrângerii în fața forței frumosului, rezultând o “împăcare” între cele două concepte,
ce va duce inevitabil la “o veselie nesfârșită care ne provoacă râsul”9, deoarece urâtul “își
recunoaște neputința și devine comic”10.
Pe de altă parte, dacă ne raportăm la ceea ce se întâmplă în zilele noastre, când nu
mai există bariere ce ar putea limita în vreun fel actul creației, putem observa nu numai că urâtul

9
Karl Rosenkranz, O estetică a urâtului, Editura Meridiane, București, 1984, p. 35
10
Ibidem
a dobândit un loc important în estetică, ci și faptul că a început să fie poate mai apreciat decât
frumosul. Regizorul George Romero afirmă că “oroarea aduce o creștere impresionantă a
vânzărilor”11. Înțelegem astfel că urâtul, reprezentat prin oroare, a devenit o modă la o scară
largă, aceasta din urmă fiind considerată interesantă sau incitantă. Mai mult decât atât, modul de
parcticare a urâtului în arta contemporană aproape că se ridică la standardele avangardelor de la
începutul secolului XX:

“În anumite evenimente nu numai că se arată urâțenia unei mutilări sau a unui handicap,
ci însuși artistul își supune trupul unei violențe sângeroase. Și în aceste cazuri artiștii
declară că vor să denunțe multe atrocități ale vremurilor noastre, dar pasionații de artă se
duc la galerii să admire aceste opere și reprezentări cu spirit ludic și lipsit de griji”12

Putem spune că în zilele noastre urâtul poate fi considerat chiar un egal al frumosului, în sensul
în care opoziția între cele două pare să nu mai dispună de vreo valoare estetică. Astfel, lumea
privește cele două concepte neutru, ambele reprezentând o posibilitate de alegere. De exemplu,
chiar dacă există destul de multe persoane care apreciază frumusețea personajelor dintr-un film,
de asemenea există un număr foarte mare de oameni care apreciază urâtul promovat de muzică
rock. În acest sens, nu numai că urâtul este o necesitate pentru toate domeniile artistice, acesta
devine la fel de important ca frumosul în ochii publicului.

4. Concluzii
Acestea fiind spuse, conchidem că frumosul și urâtul sunt într-o strânsă legătură, iar
faptul că frumosul pare a pretinde superioritate față de cel din urmă menționat, acest lucru nu ne
împiedică să considerăm că urâtul este necesar sau chiar la fel de important din anumite puncte
de vedere. Privind într-un mod general, înțelegem de fapt că între cele două există o legătură
dialectică, în sensul în care frumosul nu ar mai fi același fără urât, iar urâtul nu ar mai fi același
fără frumos. Pe de altă parte, urâtul este necesar și în ceea ce privește arta, deoarece paradigma în
care artă a fost captivă a fost depășită la un moment dat, iar arta a avut și are nevoie de urât
pentru a reprezenta cu adevărat realitatea, și nu în ultimul rând, pentru a satisfice publicul.

11
Umberto Eco, Istoria Urâtului, Editura RAO, București, 2007, p. 422
12
Ibidem, p. 423
BIBLIOGRAFIE
1. Academia Română, DEX, Editura Academiei Române, București, 1975
2. Karl Rosenkranz, O estetică a urâtului, Editura Meridiane, București, 1984
3. Umberto Eco, Istoria Urâtului, Editura RAO, București, 2007
4. Umberto Eco, Istoria Frumuseții, Editura RAO, București, 2012