Mari cercetatori

Anghel Saligny este autorul a numeroase invenţii şi soluţii unice utilizate la proiectarea podurilor şi a
construcţiilor industriale, la fundaţia cheiurilor portuare şi a docurilor, precum şi la construirea
silozurilor de cereale prin folosirea prefabricatelor din beton, toate în premieră mondială.

De-a lungul vieţii sale, Anghel Saligny ocupă numeroase poziţii de conducere care implică ingineria.
Este şeful Serviciului pentru Construirea Podurilor din Fierşi Antrepozitelor de la Brăila şi Galaţi (1885-
1891), şeful lucrărilor podului de peste Dunăre (Feteşti- Cernavodă, 1891-1895), şeful lucrărilor de
modernizare a Portului Constanţa (1901-1909), director general al Căilor Ferate (1895-1911),
directorul Direcţiei Generale a Muniţiilor din Cadrul Ministerului de Război (1915-1916), ministrul
Lucrărilor Publice (1918-1919), membru corespondent (1892-1897) şi membru titular (1897-1925) al
Academiei Române şi vicepreşedinte şi preşedinte al aceleiaşi instituţii (1901-1904 și 1907-1910).

R UMAX Power Look 2000 V1.3

Podul lui Saligny in lucru

Alaturi de MS Carol, in vizita la Constanta

ANGHEL SALIGNY

(1854 – 1925)

Academician, inginer constructor, ministru și pedagog român, este considerat unul dintre pionierii
tehnicii mondiale în proiectarea și construcția podurilor și silozurilor cu structură metalică, respectiv
de beton armat, unul dintre întemeietorii ingineriei românești.

Pionier al ingineriei naţionale şi mondiale, Anghel Saligny se stinge din viaţă pe 17 iunie 1925, la
Bucureşti, dar amprenta operelor sale asupra modernizării României este profundă.

AUREL PERŞU

(1890-1977)

Invenţia care l-a făcut celebru a fost un Automobil de formă aerodinamică cu patru roţi montate
înăuntrul formei aerodinamice. Brevetul a fost obţinut în Germania în 1924, cererea de brevetare fiind
adresată pe 13 noiembrie 1922.

După multe calcule şi experimente de laborator, el a ajuns la configuraţia ideală pentru un automobil.
„Experimentele făcute au arătat că lăsând roţile afară, rezistenţa la înaintare este mult mai mare, căci
aerul despicat axial face ca automobilul să opună rezistenţă iar forma aerodinamică perfectă e cea a
unei picături de apă în cădere", afirma inginerul român.

După Primul Război Mondial, două domenii tehnice s-au luat la întrecere în câştigarea simpatiei
publice: aviaţia şi automobilismul. Piloţii de curse şi aviatorii făceau atunci concurenţă serioasă
starurilor de cinema. Pasionat de ambele domenii, inginerul român Aurel Perşu s-a gândit să le
combine în momentul în care maşinile începuseră să depăşească 60 km/h, limita de la care rezistenţa
mecanică la rulare a unei maşini este depăşită de rezistenţa aerodinamică. Maşinile începuseră să aibă
necazurile avioanelor.

Datorita distanţei reduse dintre roţile din spate, inventatorul a renunţat la diferenţial în transmisie.
Motorul tip A-G f Automobilbau Berlin este cu ardere internă şi cu aprindere prin scânteie. Are 4
cilindri în linie, cu o capacitate de 1.400 cmc şi un consum estimat la 5 l/100 km. În ţară, Aurel Perşu
este conferenţiar la Şcoala Politehnică, iar din 1938 director general la Fabrica de avioane IAR Braşov.

Automobilul Persu azi

Automobilul Persu schita

Automobilul Persu 1924

Constantin Budeanu este numit asistent al profesorului Nicolae Vasilescu-Karpen la cursurile de

Măsurători de Poduri şi Şosele din Bucureşti, încredinţându-i-se cursurile de Maşini electrice şi
Tracţiune electrică. A avut un rol de seamă în dezvoltarea învăţământului superior electrotehnic, a
inventat reostatul cu lichid şi a definit noţiuni în domeniul electrotehnicii.

Căutând să înţeleagă sensul fizic al fenomenelor, prin cercetări minuţioase reuşeşte să definească
noţiunea de putere deformantă şi să-i conceapă metodele de calcul în tratatul Puissances réactives et
fictives, publicat în 1927. Continuând cercetările, peste trei ani este capabil să definească noţiunea de
factor de putere şi noţiunea de putere reactivă, denumind şi unitatea de măsură a acesteia VAR (Volt
Amper Reactiv). Ele au fost adoptate imediat de Conferinţa Electrotehnică Internaţională de la
Stockholm.

e3c37aa78c9830fd9ed8d522c61c6583-3952434-700_700

triunghi-puterilor electrice

Laboratorul profesorului Constantin Budeanu

CONSTANTIN BUDEANU

(1886-1959)
A avut un rol de seamă în dezvoltarea învăţământului superior electrotehnic din România, a inventat
reostatul cu lichid şi a definit noţiuni noi în domeniul electrotehnicii.

Sfătuit de profesori, se înscrie la concursul Academiei Române pentru obţinerea bursei "Vasile
Adamachi" în domeniile electrotehnicii şi metrologiei. Câştigarea concursului îi permite să continue
studiile la Şcoala Superioară de Electricitate din Paris, ca şef de promoţie. Directorul acestei ilustre
facultăţi, profesorul Paul Janet, este atât de impresionat cunoştinţele tânărului inginer, încât îi va
admite fără concurs pe toţi absolvenţii învăţământului superior eletrotehnic din Bucureşti şi Timişoara.

GOGU CONSTANTINESCU

(1881-1965)

Recunoaşterea inventatorului roman Gogu Constantinescu face şi obiectul unui articol publicat de
revista britanică "The Graphic", în 1926, în care sunt reprezentaşi cei 17 titani ai lumii care au
revoluţionat ştiinţa: Einstein, Edison, Kelvin, Marconi, Ch. Parsons, J.J. Thomson, J. Dewar, W. Ramsaz,
D. Wright, Gogu Constantinescu, D. Ross, Marie Curie, E. Rutherford etc. În dreptul numelui lui Gogu
Constantinescu figurează 317 brevete de invenţie patentate în Marea Britanie, Franţa, România, SUA,
Danemarca, Austria, Germania, etc.

Printre domeniile marcate de geniul lui Gogu Constantinescu este utilizarea betonului armat la
construcţia primului pod cu traverse drepte, din România, în 1906. De asemenea, inginerul român
consolidează cupola Palatului Parlamentului, construieşte cupola minaretului Moscheii din Constanţa,
etc. (într-o perioada în care folosirea acestui material era extrem de controversată), lucrări ce s-au
pastrat până în zilele noastre.

Gândeşte primul hidroglisor, materializat, în jurul anului 1970, de către ruşi, tot el demonstrează
efectul termic al sonicităţii , prin realizarea primului calorifer sonic, iar perforatorul de granit poate
săpa cu uşurinţă tunele. Din păcate, nici astăzi perforatorul nu este folosit, apelându-se tot la clasicele
dinamitări. Gogu Constantinescu se reîntoarce în ţară, în 1930 şi primeşte titlul de Doctor Honoris
Causa în inginerie, din partea Institutului Politehnic Bucureşti.

Gogu (1)

Auto show Paris 1926 masina cu transmisie sonica.

Mitraliera Constantinescu 2
În 1931, împreună cu ing. Ion Stroescu, construiește, în curtea Școlii Politehnice din București, prima
suferie aerodinamică din România, la acea vreme singura instalație de acest gen din sud-estul Europei.
Cu ajutorul acesdtei suferii, Elie Carafoli își continuă cercetările asupra aripilor de avion.

Cu ajutorul sufleriei de la Școala Politehnică generalizează o gamă de profile de aripă cu bord de fugă
rotunjit, cunoscute sub numele de profile Carafoli, care pot fi calculate cu precizie cu ajutorul teoriei
elaborate de către Elie Carafoli. În 1948 devine membru titular al Academiei Române și șeful Secției
de mecanică aplicată.

În 1931, împreună cu ing. Ion Stroescu, construiește, în curtea Școlii Politehnice din București, prima
suferie aerodinamică din România, la acea vreme singura instalație de acest gen din sud-estul Europei.
Cu ajutorul acesdtei suferii, Elie Carafoli își continuă cercetările asupra aripilor de avion.

IAR-CV-11

Elie Carafoli upb1

Elie Carafoli upb2

ELIE CARAFOLI

(1901 – 1983)

Începând din anul 1919 urmează cursurile Școlii Politehnice din București și, după obținerea diplomei
de inginer electromecanic, Elie Carafoli pleacă la Paris unde în 1924, obține licența în științe fizico-
matematice la Sorbona.

În 1930, Elie Carafoli, împreună cu francezul Lucien Virmoux (reprezentantul Uzinelor Blériot Spad),
proiectează primul avion românesc construit de uzinele IAR Brașov, IAR CV-11, unul dintre primele
avioane din lume cu aripa joasă. Acestuia aveau să îi urmeze la scurt timp avioanele IAR 13, IAR 14,
IAR 15 și IAR 16 care, prin soluțiile constructive avansate şi prin performanţele excepţionale, au
reprezentat realizări recunoscute pe plan mondial.

ION MINCU

(1852 – 1912)

Creator al stilului neoromânesc în perioada de formare a arhitecturii moderne din România, Ion Mincu
a integrat în operele sale specificul arhitecturii tradiţionale din ţara noastră.
Ion Mincu obţine diploma de inginer cu medalia de aur a Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din
Capitală. Ulterior se înscrie la École des Beaux- Arts din Paris. Experienţa acumulată îi aduce un plus
de rafinament în toate creaţiile sale: desene, schiţe, lucrări. Prima lucrare în care se remarcă primele
elemente ale stilului neoromânesc a fost Casa generalului Iacob Lahovary, astăzi anexă a Spitalului
Cantacuzino.

Faima câştigată de Ion Mincu îl determină pe arhitectul francez Albert Ballu să-i încredinţeze proiectul
de interior pentru Palatul de Justiţie, constuit între 1890 și 1895.

Sunt de remarcat pentru stilul neoromânesc sau bizantin Palatul Administrativ din Galaţi, Banca
Comercială din Craiova, Catedrala Sfinţii Petru şi Pavel din Constanţa, Vila Robescu din Sinaia, biserica
Izvorul Tămăduirii din Valea Călugărească; în Capitală Casa Petraşcu din Piaţa Romană, Restaurantul
Monte Carlo din Cişmigiu; a început restaurarea Bisericii şi Mănăstirii Stavropoleos, esenţială pentru
renaşterea stilului autohton.

Între 1903 și 1912, între atribuțiile sale a figurat și cea președinte al Societății Arhitecților Români. Ion
Mincu se stinge din viaţă pe 6 decembrie 1912, la Bucureşti.

Bufetul-din-Soseaua-Kiseleff

Ion Mincu Casa Vernescu

Ion-Mincu

În 1821, tânărul Petrache Poenaru devine om de taină și secretarul pandurului Tudor Vladimirescu. Îl
sfătuiește pe revoluționar sa tipărească „Foaia de propagandă”, primul ziar românesc de profil și, mai
mult, Poenaru concepe primul drapel tricolor modern pentru români. Inspirându-se din modelul
francez, Poenaru folosește culorile roșu, galben și albastru pentru steagul revoluționarilor, preluat
ulterior de pașoptiști. Tricolorul avea să devină drapel național numai din 1881.

În 1838 este numit director general al școlilor din Ţara Românească, funcție cu grad de demnitar, și
înființează școlile publice sătești din Muntenia. Numărul acestora ajunsese în preajma Revoluției de la
1848 la 2.236.

În 1870, la 10 septembrie, devine membru al Academiei Române. Primirea oficială era programată
pentru 8 septembrie 1871, dar, Petrache Poenaru fiind bolnav, discursul de recepție, intitulat
Gheorghe Lazar și Școala Română, este citit de prietenul ău Gheorghe Sion.

poenaru2
poenaru1

poenaru3

PETRACHE POENARU

(1799 - 1875)

Studentul Petrache Poenaru

revoluţionează instrumentele de scris

cu „condeiul portăreţ fără sfârşit,

alimentându-se însuşi cu cerneală”.

„Stilograful” este precursorul stiloului

modern, primul toc rezervor cu pompiţă.

Îşi brevetează invenţia mai întâi la Viena,

apoi la Paris, cu Brevetul nr. 3.208, din

25 mai 1827, sub denumirea „La plume

portable sans fin, qui s’alimente

elle-même avec de l’encre.”

NICOLAE VASILESCU - KARPEN

(1870 - 1964)

Încă înainte de Primul Război Mondial începe să lucreze la teoria unei pile electrice capabile să
genereze energie la nesfârșit. Primește brevetul în anul 1922. Finalizează prototipul în 1950 și, de
atunci, pila termoelectrică cu temperatură uniformă funcționează folosind exclusiv căldura mediului
ambiant și furnizează energie fără întrerupere, mai bine de 66 de ani. Un exemplar al acesteia poate
fi văzut și astăzi, la Muzeul Tehnic „Dimitrie

Leonida” din București. „Francezii au fost foarte interesați de acest obiect în anii ’70 și au încercat să-
l păstreze. Odată cu trecerea timpului, faptul că această baterie nu a încetat să producă energie a
devenit clar. S-a lansat chiar mitul că ar fi o mașinărie perpetuum-mobile.” – Nicolae Diaconescu

Se naşte la Craiova, pe 22 decembrie 1870. Aici Nicolae Vasilescu-Karpen (apare ortografiat Carpen şi
Carpan) frecventează şcoala primară, apoi obține rezultate strălucite şi la Colegiul Național „Carol I”.
Se înscrie la cursurile şcolii naționale de Poduri şi şosele din Bucureşti, pe care o absolvă ca şef de
promoție în anul 1891, la 21 de ani. Este atras de domeniul electrotehnicii şi tânărul inginer român
pleacă la Paris pentru a urma cursurile Școlii Superioare de Electricitate, absolvită în 1900 în paralel cu
Universitatea.
În anul 1909 propune, pentru prima oară în lume, printr-o notă adresată Academiei de Științe din Paris,
folosirea curenților purtători de înaltă frecvență pentru telefonia prin cablu la mare distanță.

Concepe şi realizează practic pilele K, care îşi iau energia necesară funcționării exclusiv din căldura
mediului ambiant.

În 1923 este admis în rândurile Academiei Române şi, în 1941, primeşte titlul de doctor honoris causa
al Politehnicii Bucureşti.

karpen3

karpen2

karpen1

Se naşte pe 24 iulie 1882, în Bucureşti. Studiile primare şi liceale le frecventează în diferite localități
din țară, urmându-şi tatăl care se muta frecvent cu serviciul. Astfel, primii ani gimnaziali îi absolvă la
Craiova, următorii doi ani, la Roman, iar cursul superior al liceului, la Iaşi, ca intern. Încă din aceasta
perioadă a vieții, Traian Lalescu dovedeşte un mare talent pentru matematică, fiind colaborator al
„Gazetei matematice” încă din clasa a cincea.

În ciuda activității didactice intense, Lalescu publică, în 1911, prima monografie din lume dedicată
ecuațiilor integrale, intitulată Introducere la teoria ecuațiunilor integrale. După numai un an, lucrarea
este publicată şi la Paris, cu o prefață de Émile Picard, cu titlul Introduction à la théorie des équations
intégrales.

În 1918, după terminarea Primului Război Mondial, este trimis în misiune diplomatică la Paris, unde
activează în grupul format în jurul revistei unioniste „La Roumanie”. Pentru a sprijini mişcarea
națională publică, tot la Paris, monografia Le problème ethnographique du Banat („Problema
etnografică a Banatului”). În această lucrare face o analiză statistică a Banatului actual, pentru a putea
fi utilizată apoi ca bază de discuție pentru o analiză critică a diverselor argumente invocate de către
adversarii noştri în cursul tratativelor de pace.

lalescu1

lalescu2

lalescu3

TRAIAN LALESCU
(1882 - 1929)

A fost un matematician care a manifestat o pluralitate de interese matematice în domenii care de abia
se prefigurau pe scena științei. Are un rol important în reorganizarea învățământului superior din
perioada imediat următoare Primului Război Mondial. Publică prima monografie din lume dedicată
ecuațiilor integrale.

SIMION STOILOW

(1887 - 1961)

Este unul dintre creatorii teoriei topologice a funcțiilor. Simion Stoilow a publicat zeci de lucrări
științifice ce conțin contribuții originale în cercetarea matematică. Teorema de descompunere
Stoilow, suprafețele Iversen-Stoilow și frontiera Kerekjarto-Stoilow sunt concepte ce îi poartă numele.

Se naşte în Bucureşti, pe 14 septembrie 1887. Școala primară şi liceul le urmează la Craiova, oraşul
natal al mamei sale. În 1907 Simion Stoilow pleacă la Paris, unde se înscrie la Facultatea de Științe a
Universității Sorbona. Dupa trei ani obține licența în matematică. În următorii patru ani lucrează la
teza de doctorat, dar în 1914 este chemat în țară pentru a-şi satisface stagiul militar, încheiat cu gradul
de sublocotenent.

În iunie 1916, Simion Stoilow reuşeşte să îşi susțină teza de doctorat cu titlul Sur une classe de
fonctions de deux variables définies par les equations linéaires aux dérivées partielles („Asupra unei
clase de funcții cu două variabile definite prin ecuații lineare cu derivate parțiale”).

Simion Stoilow a publicat 102 lucrari, între care 62 conțin contribuții originale în cercetarea
matematică. În istoria matematicii, numele lui Simion Stoilow este imortalizat prin teorema de
descompunere Stoilow, suprafețele Iversen-Stoilow sau frontiera Kerekjarto-Stoilow, conceptul de
transformare interioară etc.

stoilow1

stoilow2

stoilow3

Se naște pe 9 decembrie 1891, la Tecuci. Fiu al institutorului Constantin Manoilescu, absolvent al

Academiei Mihăilene și autor de manuale școlare, Mihail Manoilescu urmează cursurile Liceului
Național din Iași, orașul în care se stabilise mama sa, Natalia Manoilescu, după decesul soțului. În anul
1910 a reușit primul la examenul de admitere la Școala Naționala de Poduri și Șosele din București, pe
care o va absolvi ca șef de promoție în 1915.

În 1923 va publica cunoscuta lucrare Neoliberalismul.

Se va dedica activității științifice și didactice: va fi profesor de economie la Institutul Politehnic din

București, președinte al Asociației Generale a Inginerilor din România și fondator, în anul 1932, al
revistei „Lumea Nouă”, în care își va expune teoria corporatistă.

Ca adept al principiului enunțat de Durkheim conform căruia știința nu trebuie să se substituie religiei,
în 1935 va înălța o biserica pe moșia sa din Șorecani, județul Cluj. Ca om politic își va expune opiniile
în lucrarea Generația nouă și politica veche, apăruta în 1935, și va înființa partidul Liga Naționala
Corporatistă.

În 1937 se va apropia de Mișcarea Legionară, în doctrina căreia depistase multe dintre ideile sale și,
mai ales, ale lui Durkheim, precum rolul religiei și al frățiilor în viața comunității, analizat în profunzime
de sociologul francez.

stoilow1

stoilow2

stoilow3

MIHAIL MANOILESCU

(1891 - 1950)

Alături de Jean-Baptiste Colbert, Claude de Bullion, Thomas Mun, Henry Carey, Friedrich List și Mihai
Eminescu, Mihail Manoilescu poate fi considerat unul dintre arhitecții ideii protecționismului, având,
în același timp, meritul de a teoretiza metoda științifică a protecționismului. Prin principiile sale,
protecționismul manoilescian are marele merit de a ordona gândirea economică națională în raport
cu dinamica geoeconomică și geopolitică a sistemului de apartenență.

PETRE SERGESCU

(1893 - 1954)

„Un om foarte cult și care știe să scrie, un matematic care-și știe cumpăni gândul și rostul a fost legat
prin inima sa de o țară pe care cu iubire a căutat s-o cunoască... și s-a simțit dator să ne comunice
impresiile sale. A scrie nu e de fapt decât a îndeplini o funcțiune socială, a colabora în atmosfera de
cunoștințe și sentimente a unui popor. P. Sergescu o face cu preciziune și cu căldură.” – Nicolae Iorga

Se naște la Drobeta-Turnu Severin, pe 17 decembrie 1893, într-o familie de intelectuali. Tatal său,
Constantin Sergescu, era medic veterinar, iar mama sa, Angela, absolvise bacalaureatul.

Petre Sergescu face școala primară la Turnu-Severin. Deși în clasa I își pierde un ochi într-un joc cu
bulgări de zăpadă, el ramâne elev sârguincios, pentru ca mama sa îi citea cărțile de școală.

Întors la București, în noiembrie 1923, susține doctoratul în matematici cu teza Sur les noyaux
symétrisables, în fața foștilor săi profesori Gheorghe Țițeica, Traian Lalescu și David Emmanuel.

Petre Sergescu pune bazele revistei „Mathematica”, în anul 1929, fiind profesor agregat de geometrie
analitică la Universitatea din Cluj și conducătorul ei, până în 1948.

La cedarea Ardealului de Nord (1940), cu ocazia transferării Facultății de Științe din Cluj la Timișoara,
menține vie activitatea Seminarului de matematici, iar între 1945 și 1946 este rector al Politehnicii din
București.

Opera științifică a lui Petre Sergescu însumează 161 de cărți și articole pe care le-a publicat în
„Mathematica”, „Buletinul Societății române de Științe”, „Buletinul Politehnicii din București”.

sergescu1

sergescu2

sergescu3

Se naște la București, pe 15 iulie 1902. După ce a absolvit liceul în București, la Colegiul Național
„Gheorghe Lazăr”, Costin D. Nenițescu pleacă în Elveția, unde urmează studiile universitare, în
perioada 1920-1922. Apoi pleacă la München, unde sub îndrumarea lui Hans Fisher, urmează cursuri
doctorale. Pe timpul studiilor doctorale, fără ajutorul mentorului său, a reușit să pună la punct o cale
originală de sinteză a indolului (benzopirol), denumită ulterior sinteza Nenițescu.

Dăruit cercetării și înconjurat de tineri colaboratori de mare valoare, Nenițescu reușește să identifice
trei noi șiruri de reacții chimice, care aveau să îi poarte numele: sinteze de derivați ai indolului prin
reducerea dinitrostirenilor; sinteze de derivați ai indolului prin condensarea parabenzochinonelor cu
esteri aminocrotonici și acilarea reductivă a alchenelor. Acestora li se va adăuga, după 1960, și reacția
Balaban-Nenițescu-Praill de sinteză a sărurilor de piriliu prin diacilarea alchenelor.
Cercetările asupra ciclobutadienei îl conduc către sinteza cis-diclorobutadienei, numită mai târziu
diclorura Nenițescu și a primei anulene (C10H10), cunoscută astăzi sub denumirea de hidrocarbura
Nenițescu. Unul dintre dimerii benzociclobutadienei se numește acum dimerul Nenițescu.

nenitescu1

nenitescu2

nenitescu3

COSTIN D. NENIȚESCU

(1902 - 1970)

Cel mai de seamă cercetător în chimie pe care l-a avut România, Costin D. Nenițescu este savantul
român care lămurește problemele legate de ciclobutadienă (C4H4), cercetările sale conducându-l
către sinteza numită mai târziu „diclorura Nenițescu” și a primei anulene (C10H10) ce va purta numele
de „hidrocarbura Nenițescu”.

ION I. AGÂRBICEANU

(1907 - 1971)

Pionier al fizicii laserilor, Ion I. Agârbiceanu a construit, în 1962, primul laser românesc. Trecuseră
numai doi ani de când fizicianul Theodore Maiman realizase primul laser cu rubin. Cine era omul din
spatele acestei uriașe reușite?

Se naște pe 6 ianuarie 1907, în comuna Bucium-Sasa din Munții Apuseni, județul Alba. Încă din
copilărie Ion I. Agârbiceanu începe să fie preocupat de științe, în special de fizică și astronomie. Copil
extrem de inteligent, Ion I. Agârbiceanu începe școala la numai cinci ani. Urmează apoi cursurile
Liceului „George Barițiu” din Cluj, absolvite în 1925. Studiile universitare le parcurge la Institutul
Electrotehnic din București și, în 1928, obține titlul de inginer.

Cariera universitară o începe abia în 1948, când devine profesor de fizică generală la Institutul de
Petrol și Gaze din București. Între 1951 și 1955 îl găsim profesor la Facultatea de Matematică și Fizică,
după care devine șeful Catedrei de fizică a Institutului Politehnic din București.

Cu siguranță, cea mai importantă realizare a Laboratorului de Metode Optice în Fizica Nucleară,
condus de Agârbiceanu, a fost realizarea primului laser românesc. În luna octombrie 1962, în
laboratorul lui Agârbiceanu intra în funcțiune primul laser românesc. Acesta era un laser cu heliu-
neon, realizat după un concept original, ce emitea în domeniul infraroșu al spectrului electromagnetic.
Rezultatul a fost comunicat lumii științifice prin lucrarea Contributions à l’étude des lasers aux gas
(„Contribuții la studiul laserilor cu gaz”).

agarbiceanu1

agarbiceanu2

agarbiceanu3

Se naște pe 27 martie 1908, la București. În 1926 Șerban Țițeica absolvă Liceul „Mihai Viteazul”, apoi
se înscrie la Facultatea de Științe a Universității din București și, în 1929, obține două licențe: în științe
fizice și chimice și în științe matematice.

Fiind interesat de fizica cuantică, Șerban Țițeica dorește să aprofundeze acest domeniu și din acest
motiv, în 1930, pleacă în Germania pentru a urma cursuri doctorale la Universitatea din Leipzig. Între
anii 1936-1937, Șerban Țițeica publică o serie de trei articole fundamentale, în care studiază procesul
de frânare a unui fascicul de ioni trecând printr-un mediu.

Șerban Țițeica desfășoară o intensă activitate de cercetare, materializată printr-un șir lung de articole
în care abordează subiecte diverse, cum ar fi: studiul radiației multipolare, propagarea căldurii,
mecanica statistică clasică și relativistică etc. Între anii 1938-1963, Șerban Țițeica colaborează susținut
cu Costin D. Nenițescu pentru elaborarea unor lucrări în domeniul chimiei organice. În prima dintre
ele, aceștia stabilesc o relație între temperatura de topire și numărul atomilor de carbon, pentru seria
alcanilor normali superiori. În celelalte lucrări este analizată cinetica unor reacții de alchilare a
nucleului aromatic.

titeica1

titeica2

titeica3

ȘERBAN ȚIȚEICA

(1908 - 1985)

Este întemeietorul școlii românești de fizică teoretică. Interesat de fizica cuantică, domeniu în care își
ia doctoratul, Șerban Țițeica determină prin studiile sale expresia cuantică care îi poartă numele. A
desfășurat și o intensă activitate de cercetare, abordând subiecte diverse, cum ar fi studiul radiației
multipolare, propagarea căldurii, mecanica statistică clasică și relativistică.

JUSTIN CAPRĂ
(1933 - 2015)

Ce-ar putea deveni un copil de cinci ani care își meșterește singur câteva păpuși din lemn, le pune pe
un disc, căruia îi atașează un mecanism de ceas stricat și face astfel ca păpușile să se învârtă?
Inventator – ar fi gândul imediat. Într-adevăr, „Hora păpușilor de lemn” este prima din cele peste 100
de invenții ale lui Justin Capră, poate cel mai cunoscut inventator din România ultimilor ani.

Se naște pe 22 februarie 1933, la Măgureni, județul Prahova. După școala primară, Justin Capră face
gimnaziul la Liceul „Dumitru Barbu Știrbei” din Câmpina, urmat de studii liceale la Școala Tehnică de
Petrol.

Aflat în armată, Justin Capră se gândea la o metodă să plece din cazarmă în oraș, fără să fie prins de
superiori. Așa s-a născut prima sa invenție importantă, rucsacul zburător, a cărui primă variantă o
realizează în 1956.

În 1964 construiește și un elicopter portativ pentru juniori, cu care face probe la Aeroportul Băneasa.

Nici domeniul transportului terestru nu scapă ingeniozității lui Justin Capră, care creează mai multe
vehicule cu două, trei și patru roți. Cel mai cunoscut automobil al său este Soleta F – cea mai mică
mașină din lume, cu un consum redus de benzină (0,5 l/100 km).

Prin anii 1970 Iustin Capră proiectează și o mașină nepoluantă, SARMIS, fără volan și fără pedalier,
comenzile făcându-se de la un buton așezat pe carcasa fotoliului. Din această serie, modelul SARMIS
EM 4K, cu o greutate proprie de 140 kg și greutatea acumulatorilor de 180 kg, atingea pe drum drept
o viteză de 60 k

capra1

capra2

capra3

Se naște pe 16 octombrie 1897, la București. Studiile secundare le face la Liceul „Gheorghe Lazăr” din
aceeași localitate, pe care îl absolvă în 1915. La terminarea liceului vorbea fluent limbile franceză,
engleză și germană. În tot acest timp, Alexandru Proca este puternic atras de matematică și devine
corespondent al revistei „Gazeta matematică”. După susținerea bacalaureatului, se înscrie la
Facultatea de Științe, Secția matematică, a Universității din București.

În 1933 își susține teza de doctorat cu titlul Sur la Théorie relativiste de l’électron de Dirac dans un
champ nul („Despre teoria relativistă a electronului lui Dirac într-un câmp nul”).
Între 1936 și 1941 publică o serie de lucrări teoretice privind ecuațiile fundamentale care descriu
particulele elementare cunoscute la acea dată, precum și ecuațiile fundamentale care descriu
câmpurile bozonice vectoriale masive, cunoscute în literatura de specialitate sub numele de ecuațiile
lui Proca. Pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1943, în urma intervențiilor repetate ale unor
reputați fizicieni portughezi, Alexandru Proca pleacă în Portugalia, unde a predat cursuri la
Universitatea din Porto. În 1944, Royal Society din Londra și Amiralitatea britanică îl invită să participe
la efortul de război al forțelor aliate. Astfel, ia parte la studiile asupra radarului, în cadrul misiunii
științifice franceze.

Copywriting: Universitatea Politehnica din Bucuresti