Sunteți pe pagina 1din 60

Prezentarea rezultatelor evaluării

și terapie de familie

Dr. Raluca NICA


Psiholog clinician
Psihoterapeut cognitiv-comportamental

1
Familia

• De-a lungul timpului, pentru a supravieţui,


oamenii au fost nevoiţi să se asocieze in grupuri
sau cupluri, cu timpul numite familie.
• Reuşind să asigure supravieţuirea a tot mai multe
persoane, familia a devenit din ce in ce mai
funcţională, viaţa socială a impus tot mai multe
norme de formare şi existenţă a acesteia.
• Familia a fost prima instituţie socială din istoria
lumii.
2
Familia

• Familia ca grup se deosebeşte prin cateva note


specifice:
1. Familia are calitatea unică de a influenţa cele mai
multe domenii ale vieţii noastre: obiectivele noastre
educaţionale, modul in care facem faţă conflictelor,
filosofia religioasă etc.
2. Apartenenţa involuntară. Este cu siguranţă mai
uşor să schimbăm relaţiile noastre de prietenie,
slujba, proiectele profesionale, opţiunea religioasă
sau chiar apartenenţa etnică, decat să schimbăm
relaţiile noastre familiale.

3
Familia

3. Legăturile familiale par să aibă o mai mare


durată. Permanenţa este intărită de obligaţiile
interpersonale, de sancţiunile sociale şi
aranjamentele legale care definesc parametrii
relaţiilor maritale şi a celor părinte/copil.
4. Raportul dintre public şi privat. Activitatea
familială poate fi ascunsă de viaţa publică.

4
Familia

5. Tendinţa membrilor săi de a elabora o mentalitate specifică, o


„concepţie asupra lumii”: regulile familiale privind relaţiile
interpersonale, modul in care membrii familiei trebuie să acţioneze
asupra mediului sau să-l interpreteze. Regulile care guvernează viaţa
familială sunt nescrise, tind să se repete. Ele dispun de autonomie şi
tind să se menţină in timp.
6. Intensitatea sentimentelor şi emoţiilor trăite şi exprimate în
graniţele lor. Deşi emoţiile puternice pot fi exprimate şi la locul de
muncă sau in diverse asociaţii voluntare, intensitatea, varietatea şi
continuitatea stărilor afective familiale sunt ne-egalate de cele din
alte tipuri de relaţii. Membrii grupului familial sunt legaţi de
expresiile puternice ale iubirii, ataşamentului, loialităţii şi
sensibilităţii faţă de sentimentele celuilalt.
5
Familia
Tipuri de familii
• Intr-o măsură diferită de la o ţară la alta, familia prezintă o
diversitate de forme de convieţuire. Literatura de specialitate
oferă o multitudine de tipologii referitoare la familii.
• Familia tradiţională este familia alcătuită dintr-o singură
pereche de soţi şi urmaşii lor, care locuiesc impreună şi au o
gospodărie proprie.
• Familia cu 3 sau 4 generaţii (extinsă) este o formă de familie
cu trei generaţii, este cea formată din soţ, soţie, copiii
acestora la care se pot adăuga: părinţii soţului şi /sau soţiei,
bunicii acestora, fraţii şi surorile soţului şi/sau soţiei, copiii lor,
unchi, mătuşi ale cuplului.

6
Familia
• Familia mixtă sau reconstituită este familia in
care părinţii au mai fost căsătoriţişi au divorţat
sau şi-au pierdut partenerul.
• Familia formată dintr-un bărbat şi o femeie
care locuiesc împreună (în concubinaj):
persoanele locuiesc în aceeaşi gospodărie, dar
nu sunt uniţi prin căsătorie legală şi care au
sau nu copii.

7
Familia
Funcţiile familiei

• Necesităţile care au determinat oamenii să formeze familii au


devenit funcţii specifice ale acesteia. O familie se formează pentru a
realiza nişte scopuri clare, derivate din trebuinţele fiecăruia, dar şi
din oportunităţile şi obligaţiile sociale. Cele mai importante funcţii
ale familiei sunt:
1. funcţia psihologică: asigură suportul emoţional, nevoile de
securitate, de protecţie, incluzand şi ajutorul mutual bazat pe
sentimentele de egalitate, de respect şi de dragoste intre parteneri,
intre părinţi şi copii, intre fraţi şi surori;
2. funcţia identitară: asigură sentimentul apartenenţei şi al coeziunii,
construcţia identităţilor personale, statutare şi intime ale soţilor şi ale
copiilor;
3. funcţia economică: asigură veniturile necesare pentru satisfacerea
nevoilor de bază ale membrilor familiei – părinţi şi copii;

8
Familia

4. funcţia sexuală: satisface cerinţele şi nevoile afectiv-sexuale


ale partenerilor;
5. funcţia de reproducere: asigură descendenţa şi condiţiile
igienico-sanitare, armonioas e familie necesare dezvoltării
biologice normale a tuturor membrilor familiei;
6. funcţia de socializare a copiilor: asigură ingrijirea şi creşterea
lor, procesul instructiv-educativ familial şi condiţiile adecvate
educaţiei şi pregătirii şcolare şi profesionale a copiilor.

9
Familia
Rolurile familiale

• Rolurile familiale sunt comportamentele pe care membrii familiei le


aşteaptă de la
• fiecare membru al acesteia, in funcţie de poziţia pe care o ocupă in
familie. Există trei roluri familiale ( D.L. Vasile, 2007):

1. Rol conjugal (de partener, de soţ/soţie):


• cunoaşterea de sine şi a partenerului;
• satisfacerea reciprocă a nevoilor afectiv-sexuale, a intereselor şi
aspiraţiilor referitoare la viaţa de familie;
• susţinere reciprocă in urmărirea sarcinilor şi funcţiilor familiei;
• modelarea intimităţii şi a vieţii de familie in numele copiilor;
• stimularea funcţionării relaţiilor prin folosirea tuturor resurselor
personale.

10
Familia
2. Rol parental (de părinte):
• creşterea şi educarea copiilor;
• formarea identităţii sexuale a copiilor;
• stimularea evoluţiei şi dezvoltării personalităţii la copii.

3. Rol fratern (de frate):


• invăţarea traiului alături de egali (prin afecţiune,
rivalitate, solidaritate,
• competiţie, conflict, negociere);
• completarea identităţii de sine şi a celei sexuale;
• susţinerea afectivă şi comportamentală in diferite
situaţii.
11
Familia
Tradiţional şi modern în familia contemporană
• In societatea contemporană distingem familii tradiţionale şi
moderne.
• Tradiționalitatea. Stilul de viață al familiei tradiţionale o
constituie autoritatea. In general, autoritatea presupune
raporturi de inegalitate, in care bărbatul domină femeia.
• Rolurile sunt distribuite in funcţie de ierarhie, conformism,
putere.
• Modernitatea. Opusă, dar nu totalmente, familiei
tradiționale este familia modernă.
• Ca stil de viaţă, autoritatea este inlocuită cu cooperarea. In
asemenea familie domină egalitatea, schimbarea,
comunicarea, flexibilitatea.

12
Familia
Tendinţe actuale în familie
Pe langă avantajele aduse de modernitate, oamenii trebuie să
facă faţă unor noi provocări, unor noi conflicte şi dezavantaje.
• Schimbarea statutului social al femeii, prin implicarea ei in
activități profesionale, schimbă raporturile dintre cei doi
parteneri.
• Tot mai mult se resimte separarea fizică şi afectivă intre
parteneri. Şi, menţionăm, s-a trecut de la familia cu mulţi copii
la una restransă (familia cu un singur copil).
• Există tendinţa de a renunţa la copii; ambii parteneri se
concentrează foarte mult asupra carierei şi ignoră latura
reproductivă a familiei.
• Astăzi tinerii sunt mult mai orientaţi spre satisfacţia
maritală, spre implinirea emoţională in familie, decat să
urmărească cu orice preţ longevitatea familiei.
13
Familia
• Schimbarea mentalităţii, din una stigmatizatoare in una
de acceptare şi toleranţă faţă de modelele noi de viaţă
familială, cum ar fi familia cu un singur părinte,
cuplurile aflate in concubinaj, cuplurile şi căsătoriile
intre parteneri de acelaşi sex, adolescenţi care devin
părinţi etc., dar şi faţă de fenomene ca divorţul,
separarea, locuitul impreună inainte de căsătorie.
• Tendinţa la libertinaj, inclusiv (sau mai ales) sexual şi de
a fi furaţi de modelele familiale „la modă”, cum ar fi, de
exemplu, concubinajul şi cuplul homosexual.
• Diminuarea presiunii bisericii asupra relaţiilor sexuale şi
instituţiei familiei.

14
Familia
• Fericirea unei familii se defineşte prin durata sa, prin absenţa
conflictelor şi prin impresia subiectivă de fericire la cei doi
parteneri. Impresia de fericire a celor doi soţi este rezultanta mai
multor factori: calitatea legăturii şi fericirea de a fi impreună.
• Familia fericită este construită pe relaţii de incredere şi comunicare
intre soţi şi pe satisfacerea nevoilor psihologice ale celuilalt: nevoia
de afectivitate, nevoia de siguranţă, nevoia de apreciere etc.
Partenerii sunt flexibili, receptivi şi sunt capabili de a se dezvolta
personal, de a se autocunoaşte; au o stimă de sine inaltă şi stabilă,
incredere in propria persoană, dar, mai ales, relaţia este bazată pe
incredere.
• In familia nefericită există bariere, blocaje in relaţie, fiind resimţite
de toţi membrii familiei. Fiecare dintre ei aşteaptă de la partenerul
său să facă in relaţia de familie ceea ce el însuşi nu poate etc.

15
Factori externi şi interni ai fericirii vieții familiale

• Fericirea vieţii familiale este determinată atat de


factori externi – cadru socio-cultural, nivel de
satisfacere a nevoilor materiale (hrana, spaţiu locuibil,
buget, confort, posibilități de consum cultural și trai
civilizat), cat și de factori interni – calitatea relațiilor
interpersonale, climatul socio-afectiv; calitatea
comunicării intre parteneri și copiii lor; păstrarea unui
echilibru intre apropiere și independenţă in relaţii;
modelele de familie parentale oferit copiilor in
procesul de educație; gradul de confort psihologic;
sănătatea psiho-somatică a membrilor familiei; modele
spiritual-valorice pozitive etc.

16
Familia
„Capcane” ale relaţiei

Pentru a avea o relație reușită, partenerul trebuie să-l descopere pe celălalt


așa cum esteel și să fie atent la capcanele relației.
1. Capcana iluziei dragostei. Dorinţa de a rămane in starea de indrăgostire
este puternică, adesea există tentaţia de a observa doar părţile bune ale
partenerului, refuzand a vedea realitatea.
2. Capcana basmului cu Făt Frumos. Unele persoane aşteaptă, in mod pasiv,
ca partenerul ideal să vină in viaţa lor, fără a depune nici un efort in acest
sens.
3. Frica de abandon. Partenerii se pot agăţa unul de celălalt doar pentru că le
este frică de abandon, de despărţire. Asemenea parteneri au tendinţa de a nu
vorbi despre sine, de a nu pune multe intrebări. Fac mereu compromisuri
unul in favoarea celuilalt, neglijand propriile dorinţe, preferinţe.
4. Capcana subjugării. In anumite relaţii unul dintre parteneri işi sacrifică
dorinţele şi nevoile pentru a le satisface pe ale celuilalt, datorită manipulării
de către celălalt – acesta consideră că are dreptul să fie centrul relaţiei,
merită să fie fericit, fără a depune un efort in acest sens.
17
Familia
5. Capcana standardelor ridicate. Unul sau ambii
parteneri işi impun nişte standarde severe (cerinţa de a
face, a spune, a se comporta perfect).
6. Capcana relaţiilor salvatoare. Unele persoane iniţiază
relaţii, sperand că şivor soluţiona anumite probleme
emoţionale sau financiare. Aceasta este o formă mascată
de a evita responsabilitatea faţă de propria viaţă.
Rezultatul: nesinceritate, disperare, dependenţă.
7. Capcana atracţiei. Alegerea partenerului in baza
atracţiei fizice poate crea iluzia unei compatibilităţi. In
timp, partenerii pot realiza că nu au puncte comune şi nu
au ce-şi spune unul altuia.
18
Familia

8. Capcana insuficienţei. Această capcană are la bază


convingerea că există un stoc limitat de posibili parteneri şi
trebuie să se mulţumească cu ce găseşte, pentru a nu rămane
singur. In consecinţă, acceptă orice din partea partenerului.
9. Capcana marketing-ului personal. Are la bază credinţa
conform căreia trebuie să fii mereu atrăgător\oare pentru
partener\ă, să te „vinzi” ca un pachet atractiv. In relaţie este
foarte importantă naturaleţea, autenticitatea, in funcţie de
cumarăţi, simţi, gandeşti.
10. Capcana aprobării sociale. Prin iniţierea relaţiilor, unii
parteneri doresc apartenenţă şi statut social pentru a caştiga
aprobarea celorlalţi, nu pentru a construi o relaţie cu
persoana iubită.

19
Comunicarea în familie
Comunicarea pasivă – asertivă – pasivă
• Comunicarea asertivă presupune abilitatea de a exprima
emoţiile şi convingerile personale fără a afecta şi ataca
drepturile celorlalţi. Asertivitatea reprezintă o abilitate
importantă in rezolvarea situaţiilor conflictuale şi in
rezistenţa la presiunea partenerului.
• O persoană care deţine această competenţă de comunicare
ştie şi poate să-şi exprime dorinţele, să spună ce gandeşte,
să refuze, să rezolve conflicte intr-o manieră fermă, dar fără
să-şi jignească partenerul, menţinandu-şi, in acelaşi timp,
controlul asupra emoţiilor negative.
• Asertivitatea nu este intotdeauna uşoară. Ea presupune
flexibilitate, curaj şi incredere in procesul comunicării.
Comportamentele non-asertive care blochează
comunicarea sunt pasivitatea şi agresivitatea.

20
Comunicarea în familie
Comunicarea asertivă
• Atunci când ne deranjează ceva, dar nu vrem să ne supărăm
partenerul, formularea unei propoziţii care începe cu „EU” ar putea
fi o soluţie.
• 1. Acţiunea „Când tu...”
• Această etapă se referă la formularea motivului care ne deranjează
şi ne determină să reacţionăm neadecvat. Descrierea acestor fapte
trebuie să se rezume la o descriere a ceea ce s-a întâmplat şi nu la o
interpretare despre cele petrecute. Când descriem urmările
comportamentului nu exagerăm şi nu judecăm, doar descriem
comportamentul. Nu spunem „Mi-ai dat toată seara peste cap”, ci
spunem: „Vom avea mai puţin timp la dispoziţie pentru a petrece
împreună, pentru că la 18.30 am planificat altceva”.

21
Comunicarea în familie
2. Răspunsul tău „Eu simt...”
• Răspunsul la acţiunea care ne-a creat probleme poate
fi sub forma unei emoţii sau a unui impuls.
• Foarte importantă este şi tonalitatea răspunsului.
Formulările-invinuiri este de dorit să le evităm. De
exemplu: „M-ai făcut să greşesc...”; „M-ai indispus...”;
„Mi-ai rănit sentimentele”; „Mă înnebuneşti”; „Mă
înfurii”.
• Cand formulăm o aserţiune de acest tip ne asumăm
dreptul de a spune exact ceea ce simţim, fără să
invinuim pe celălalt: „Mă simt neglijată... Mă
deranjează că...”

22
Comunicarea în familie

3. Rezultatul preferat de tine


• Rezultatul preferat se formulează in termeni neutri şi trebuie să fie o
apreciere clară din partea noastră asupra lucrurilor şi a modului in care
ne-ar plăcea ca acestea să se prezinte. O formulare potrivită ar fi: „Mi-ar
place să fiu ajutată la spălatul vaselor.”
• Comunicarea asertivă este susţinută şi de o serie de elemente non-
verbale. O persoană asertivă işi priveşte interlocutorul drept in ochi. Tonul
vocii este hotărat, ferm, calm, fără să fie ridicat, dar nici nedesluşit.

Algoritmul de elaborare a unui mesaj „Eu”.


• 1. Acţiunea: Când tu … (comportamentul celuilalt), atunci …
• 2. Răspunsul tău: Eu simt … (sentimentele mele).
• 3. Rezultatul tău: Aş vrea ca ... (dorinţele, rezultatele aşteptate de mine).
• 4. Ceri părerea partenerului: Ce zici despre asta?

23
Comunicarea în familie

Ascultarea activă
• A comunica înseamnă să asculți, nu doar să vorbești. Darul
ascultării este unul dintre cele mai mari daruri pe care le
putem oferi partenerului. A asculta înseamnă a auzi, a
înțelege conținutul, a reține conținutul, a analiza și evalua
conținutul.
• Ascultarea activă eficientă presupune stabilirea unui contact
vizual, aprobarea, încuviinţarea, expresia adecvată a feţei
(postura care să sugereze deschidere, încurajare), repetarea
(folosirea aceloraşi cuvinte ca ale interlocutorului).
• Ascultarea ineficientă presupune întreruperea relatării,
ascultarea cu ironie, ascultarea în mediu zgomotos, aparenta
ascultare, mimica feţei îngheţată, implicarea unui efort excesiv
în ascultare, perceperea lucrurilor relatate ca pe un afront
personal.

24
Conflictele în familie
Motive de apariţie a conflictelor

• Conflictele sunt o parte firească a relaţiilor interpersonale, inclusiv


in relaţiile de cuplu la etapa iniţierii relaţiilor. De aceea, ele pot
apărea din tot atatea cauze cate diferenţe există intre parteneri.
• Conflictele pot apărea atunci cand in relaţie există: scopuri sau
interese diferite; informaţii greşite, lipsa de informaţii şi moduri
diferite de a interpreta informaţia; diferenţe de valori şi moduri de
viaţă a partenerilor; lipsa de comunicare dintre parteneri; lipsa
increderii in celălalt; percepţii greşite şi stereotipuri; aşteptări
exagerate de la partener; fapte nechibzuite; lipsa abilităţilor de
gestiune a emoţiilor etc.
• Conflictele pot fi cauzate şi de agravarea unor dificultăţi care există
in relaţie. Pentru a preveni transformarea acestor situaţii dificile in
conflicte, este necesar să le identificăm şi să le inlăturăm la timp.
25
Conflictele în familie
Mituri despre conflict
Despre conflicte persistă cele mai frecvente convingeri
eronate sau mituri:
• Conflictul se rezolvă de la sine, cu trecerea timpului.
• Confruntarea cu o problemă sau intr-o dispută este
intotdeauna neplăcută.
• Conflictul este intotdeauna negativ şi distructiv.
• Conflictul nu se rezolvă decat prin compromis, cineva
trebuie să piardă.
• A avea un conflict înseamnă un semn de slăbiciune sau
vulnerabilitate.
• Conflictul este simptomul unei relaţii bolnave.
• Relaţiile fără conflict sunt cele mai solide.

26
Emoțiile în familie
Definiţii ale emoţiilor
• Emoţiile unei persoane reprezintă aspecte individuale, cu implicaţii
deosebite asupra tuturor aspectelor vieţii omului: sănătate, relaţii,
serviciu etc.
• Emoţiile sunt rezultatul unor prelucrări cognitive a evenimentelor
ce acţionează ca stimuli. Pentru acelaşi eveniment, oameni diferiţi
pot avea emoţii diferite, pentru că ei gandesc diferit despre acest
eveniment. Dacă se aud paşi pe scările clădirii, o persoană care
gandeşte că „este un hoţ” trăieşte emoţia de frică, in timp ce o altă
persoană care gandeşte că „este un vecin”, nu trăieşte această frică.
• Modul de a gandi al unui individ despre un eveniment este construit
şi influenţat de experienţele sale de viaţă, cunoştinţele şi principiile
sale, precum şi de valorile comunităţii in care trăieşte.
• Cele 6 emoţii de bază sunt: bucuria, uimirea, furia, frica, tristețea,
dezgustul.
27
Emoțiile în familie

Tipurile emoţiilor
Emoţiile resimţite ca plăcute sunt considerate emoţii pozitive,
in timp ce emoţiile resimţite ca neplăcute sunt considerate
negative.
• Emoţiile pozitive (dezirabile) apar atunci cand ceea ce o
persoana işi doreşte corespunde cu ceea ce i se intamplă.
De exemplu: bucurie, mulţumire etc.
• Emoţiile negative (indezirabile) apar atunci cand există o
contradicţie intre ceea ce i se intamplă sau ceea ce obţine o
persoana şi aşteptările sale. De exemplu; tristeţe,
dezamăgire, îngrijorare, furie etc.
• Emoţiile unei persoane apar ca urmare a modului in care
interpretează un anumit eveniment.

28
Emoțiile în familie

• Cea mai mare parte a emoţiilor pozitive, dar şi emoţiile


negative sunt foarte importante pentru individ (il
mobilizează pentru implicarea in realizarea sarcinii,
pentru desfăşurarea unor activităţi, comunică nişte
necesităţi, îi ghidează comportamentul).
• De aceea, tinerii nu trebuie impiedicaţi să trăiască
emoţiile negative, ci trebuie doar invăţaţi cum să le
exprime adecvat.
• Legătura între gând, emoţie şi comportament
• Emoţia unei persoane este insoţită de schimbări la
nivel fiziologic, cognitiv, comportamental.

29
Emoțiile în familie

• Emoţia are o componentă fiziologică. In


trăirea unei emoţii sunt prezente modificări la
nivel fiziologic: creşte ritmul cardiac; creşte
ritmul respirator sau apare apneea (oprirea
temporară a respiraţiei); creşte conductanţa
electrică a pielii, se contractă musculatura
netedă a foliculilor piloşi ai părului de pe corp.

30
Emoțiile în familie

• Emoţia are de asemenea o componentă


cognitivă. Aceasta reprezintă o evaluare sau o
interpretare a trăirii emoţionale subiective:
„m-am făcut de râs”, „sunt o persoană slabă”,
„m-am descurcat foarte bine” etc.

31
Emoțiile în familie

• Emoţia are şi o componentă comportamentală,


modul in care se comporta ca urmare a emoţiei
resimţite, cu alte cuvinte, expresivitatea emoţională.
Această componentă are o formă manifestă, deschisă
(plansul, zambetul, agresivitatea, evitarea, lupta,
fuga, verbalizarea etc.).

32
Emoțiile în familie

• Exprimarea emoţiilor negative în relaţie


• In situaţii de conflict, partenerii adoptă diferite
răspunsuri comportamentale, care fie intăresc
relaţiile, fie inrăutăţesc, chiar distrug relaţiile.
• Pentru menţinerea unor relaţii armonioase este
foarte importantă ventilarea emoţiilor, adică
exprimarea lor intr-un mediu protejat (fără ca
persoana să fie criticată sau sancţionată pentru
ceea ce trăieşte la nivel emoţional) şi fără a-l răni
sau a-l jigni pe celălalt.
33
Emoțiile în familie

Competenţe emoţionale
• Pentru a recunoaşte şi inţelege emoţiile, tinerii trebuie
să le experimenteze in mediul lor social. Principalele
competenţe emoţionale sunt:
• Recunoaşterea emoţiilor (identificarea propriilor emoţii
sau ale partenerului in diverse situaţii);
• Înţelegerea emoţiilor (identificarea cauzelor şi
consecinţelor emoţiilor);
• Exprimarea emoţiilor (transmiterea verbală şi
nonverbală a mesajelor afective);
• Reglarea emoţională.

34
Schimbările în familie
• Orice schimbare deranjează echilibrul familiei. Schimbările
materialului din care este ţesutǎ familia de obicei subminează
stabilitatea care a fost prezentă până atunci.
• O familie al cărei echilibru a fost deranjat reacţionează uneori în
mod rigid faţă de relaţii.
• Alegerea rigidităţii sau a flexibilităţii reflectă nivelul de toleranţă
al sistemului atunci când e prezentă o stare temporară de
echilibru instabil şi tulburare, pâna când sistemul îşi găseşte un
mod de a se echilibra.
• Toţi copiii la naştere sunt egali prin nevoile pe care le au şi ceea
ce-i deosebeşte sunt abilităţile pe care le are copilul pentru a
participa la satisfacerea propriilor nevoi.
• La fel diferite pot fi şi condiţiile mediului în care el apare, care-i
pot proteja sau perturba dezvoltarea. „În acest moment,
trebuinţele copilului devin speciale, iar dependenţa lui faţă de
anturaj creşte”.

35
Schimbările în familie
• Un copil diferit (cu autism sau alte probleme de
dezvoltare) creează o stare de echilibru deranjat şi de
dezechilibru în familie, atât în momentul aflării
diagnosticului cât şi mai târziu. Când familia aude
diagnosticul tulburării, între membrii săi se creeazǎ o
stare de echilibru deranjat. Sunt evidente reacţii
similare cu cele avute în caz de tragedie, precum şocul,
negarea, vina, „nimeni nu întelege”, izolarea panica,
mânia, acceptare şi speranţă.
• In momentul diagnosticării copilului structura şi
echilibrul familiei se modifică, toate resursele acesteia
focalizându-se pe nevoile copilului cu autism.

36
Schimbările în familie
• Copilul începe sǎ ocupe un loc central în familie.
• Echilibrul şi relaţiile intrafamiliale sunt afectate de el în mod
predominant. Fiecare părinte este diferit, însă după
diagnosticarea unei dizabilităţi, este comun pentru toţi părinţii
să simtă: confuzie şi copleşire; şoc; amorţeală; negare.
• Părinţii experimentează un spectru larg de emoţii: tristeţe că
nu li s-au realizat visurile şi asteptările, pe care le-au avut
pentru copiii lor, sentimente de vinovăţie, frică pentru viitor.
Unii părinţi se simt confuzi fiind bombardați cu prea multă
informaţie, cu sfaturi uneori contradictorii, presiuni de a lua
diverse decizii.
• Sentimentele părinţilor pot fi influenţate de modul în care
situaţia copilului lor le afectează diverse aspecte ale vieţii –
poate avea un impact asupra serviciului, vieţii sociale sau
chiar şi asupra timpului alocat pasiunilor lor.
37
Schimbările în familie
• Când părinţii primesc un diagnostic final în legătură cu
situaţia copilului lor, mulţi se simt uşuraţi, întrucât pot
să facă pasul următor şi să găsească ajutor. Această
uşurare poate proveni din certitudinea că dacă o
afecţiune este diagnosticată din timp, ajutorul poate fi
mult mai la îndemână. Nu există sentimente corecte şi
incorecte. Ei recomandă părinţilor cu copii autişti să
nu-şi suprime emoţiile şi nici să nu încerce acest lucru.
• Deoarece gestionarea propriilor sentimente face parte
din procesul de acceptare a diagnosticului şi a
continuării vieţii.

38
Schimbările în familie

• Membrii familiei, la apariţia unui copil autist,


reacţionează în mod diferit, trăiesc sentimente
diverse.
• Modul în care fraţii copiilor cu autism se vor simţi
depinde de: câţi ani au; cum rezistă părinţii lor;
cum este perceput fratele cu dizabilităţi în familie
şi între prieteni; cât sprijin primesc; măsura în
care înţeleg ce presupune dizabilitatea în cauză.
• Bunicii, rudele şi prietenii - pot fi de asemenea
afectaţi de diagnostic şi să simtă o serie de emoţii
similare cu cele ale părinţilor

39
Schimbările în familie
• Bunicii, rudele şi prietenii - pot fi de asemenea afectaţi de
diagnostic şi să simtă o serie de emoţii similare cu cele ale
părinţilor Problemele devin mai pregnante după diagnosticare
însă membrii familiei sunt de cele mai multe ori „ în criză”
dinainte de aflarea diagnosticării.
• Anomaliile comportamentale ale copilului, întârzierea limbajului,
lipsa de comunicare a copilului, tulburările de somn, bâjbâiala
diagnostica îşi pun amprenta asupra vieţii de familie şi asupra
strategiilor de management al stresului .
• Multiple studii atestă afectarea calităţii vieţii familiilor copiilor
autism odată cu schimbarea statutului de familie activă din
punct de vedere social în cel de reprezentant al grupurilor
marginalizate.
• Relatiile maritale se modifică în timp, iar comunicarea dintre
membrii familiei au de suferit. De la focalizarea intereselor
asupra întreţinerii relaţiei maritale şi planuri de viitor, totul
devine focalizat pe copil

40
Schimbările în familie

• Părinţii copilului cu autism, pe fondul problematicii şi


cerinţelor acestuia, manifestă structuri specifice în
sfera emoţională marcate de conflicte interioare şi
insatisfacţii, obiectivate comportamental specific.
Familia trece printr-un impas la aflarea veştii ca în
locul copilului sănatos, aşteptat şi mult dorit, s-a
născut un copil cu autism.
• Prezenţa copilului cu autism determină modificări
care afectează atât echilibrul interior cât şi echilibrul
exterior al familiei, în special relaţia familie –
societate

41
Schimbările în familie
• În cazul părinţilor copiilor cu autism, estimarea de sine poartă
amprenta unor stresori specifici şi se obiectivează
comportamental prin diminuarea şi gravitarea relaţiilor
interpersonale în jurul copilului şi a problematicii acestuia.
Apar probleme de genul:
• Probleme de interacţiune socială
• Părinţii copiilor cu autism se confruntă zilnic cu dificultăti
datorate unui diagnostic incorect, cu probleme legate de medii
inadecvate, lipsa de personal, lipsa unor persoane care să fie
bine pregătite pentru a se ocupa de copiii cu autism.
• Mediul familial este primul mediu social în care ia naştere şi se
desfasoarǎ viaţa oricarui copil. Primul pas către recuperarea
copilului cu autism este sprijinirea acestuia pentru achiziţionarea
unor abilităţi sociale. Scopul trebuie să fie, de asemenea,
îmbunătăţirea calităţii vieţii familiei, căci bunastarea copilului şi a
familiei sunt indisociabile

42
Schimbările în familie

• Familiile au nevoie de sprijin pentru a se


descurca cu copilul lor cu autism imediat
ce apar dificultăţile, iar o diagnosticare
timpurie urmată de o terapie timpurie îl
poate ajuta pe copil să nu sufere din
cauza consecinţelor secundare ale
tulburării (cum ar fi anxietate cronică,
teama şi conduita dificilă) şi îi poate
maximiza copilului învăţarea şi
dezvoltarea
43
Schimbari in familie

Probleme de comunicare
• Relaţia noului născut cu părinţii se dezvoltă în primele luni de viaţă
prin comunicare non-verbală. Toată lumea cunoaşte codul care ia
nastere în mod spontan între mama şi copil chiar de la început:
schimbul de priviri, gânguritul, mişcările necoordonate. La fel,
limbajul copilului se dezvoltă spontan prin contactul cu cei
apropiaţi, ajutându-l să devină o persoană asemanătoare cu cei din
jur.
• Copilul cu autism este privat de posibilitatea de a primi şi trimite
semne de dragoste, de a-şi exprima sentimentele, nevoile.
• Părinţii observă repede problemele sale de comunicare, dar deseori
încearcă să-şi potolească temerile, agăţându-se de cuvintele de
consolare ale prietenilor. (“Fiecare copil se dezvoltă în ritmul său
• ... Nu este nimic în neregula cu copilul dumneavoastră”).

44
Probleme de comportament
• Viaţa de familie este afectată de timpuriu de problemele de
comportament ale copilului, mai ales dacă este un
comportament agresiv sau autostimulativ.
• Nimic nu este mai dureros pentru părinţi decât să fie martorii
ai comportamentului autoagresiv al copilului (lovire, zgâriere,
lovirea capului de perete) sau să-şi însoţeasca copilul într-un
grup de copii de aceeaşi vârstă şi să-l vadă devenind agresiv cu
aceştia (pocnindu-i, muşcandu-i).
• Chiar şi manifestările mai putin grave, ţipatul, izbucnitul în
lacrimi sau în cascade de râs fară un motiv aparent, aruncatul
de obiecte şi toate celelalte tipuri de activităţi stereotipe îi fac
pe părinţi să se simtǎ neputinciosi neştiind ce sa facă în aceste
situaţii.

45
• Deseori tulburarile de comportament cărora oricum li se face faţă
cu greu, sunt insoţite de tulburări de somn şi de alimentaţie,
hiperactivitate. O plimbare în parc poate deveni uşor o goana
epuizantă.
• Chiar şi părinţii copiilor cu autism liniştiţi, nu sunt feriţi de epuizare
nervoasă. Izolarea copilului lor, orele petrecute urmărind mişcările
mâinilor şi ale degetelor îi obligă pe părinţi să-l facă pe copil să se
implice într-o activitate, cu orice preţ, chiar dacă eforturile lor, duc
de cele mai multe ori la şi mai multǎ frustrare.
• Relaţiile din familie devin încordate, fraţii şi surorile copilului sunt
neglijaţi, familia se aflǎ intr-o situaţie de stres. Poate părea greu de
acceptat, ţinând cont ca terapia copilului ocupă şi aşa destul de
mult timp, însă consilierea familială poate juca un rol important în
viitorul relaţiilor familiale.
• Dacă se va păstra echilibrul în relaţiile dintre membri familiei
implicit şi copilul va avea de câştigat pe termen lung.

46
• Implicarea familiei – comunicarea
• Comunicarea si limbajul
• Care este rolul parintelui atunci cand copilul este implicat
intr-un program de terapie ABA?
• In terapia ABA, din ce in ce mai populara in Romania, si cu
rezultate din ce in ce mai bune, exista programe pentru o
multitudine de probleme ale copilului cu autism.
• De la programele de comunicare si limbaj, socializare,
cognitive, programe de joc, programe pentru imbunatatirea
motricitatii, programe de autoservire, pana la cele
referitoare la comportamentele de protest, deadecvate si
modalitati eficiente de a intervene in astfel de cazuri.

47
• Care dintre aceste programe intra in responsabilitatea terapeutilor?
Toate (intr-o masura mai mare sau mai mica).

• Care dintre aceste programe intra in responsabilitatea parintilor?


Toate (la fel, intr-o masura mai mare sau mai mica).
• Nici un program de terapie nu poate fi eficient daca copilul nu-si
exerseaza abilitatile dobandite in cadrul terapiei in familie, pe
strada, la cumparaturi, in parc, la locul de joaca.
• Sunt unele programe insa care intra in in mod special in atributiile
parintilor, parinti care vor trebui sa fie invatati sa stie cum sa le
implementeze. Iar aceste programe sunt in mod special cele de:
• - autoservire: imbracat / incaltat, masa, toaleta, spalatul,
- comunicarea si limbajul
- socializare

48
• Comunicarea si limbajul
• Limbajul receptiv:
• Se refera la ceea ce copilul poate face, poate da, poate arata.
Copilului trebuie sa i se ceara sa foloseasca ce a invatat la terapie, in
instructiuni. Da-mi de jos x!, Pune la loc ! Arunca la gunoi! Pune
rufele murdare in cos!, Da-mi masina / lingura/ creionul! Ia pantofii!
• Orice notiune sau obiect invatat trebuie sa fie introdus in diferite
instructiuni si astfel sa fie generalizata folosirea lui. Orice
instructiune este recomandat sa fie valorificata. Dupa ce copilul
invata, de exemplu, pozitiile spatiale, familia trebuie sa-i ofere
ocazia sa foloseasca aceste notiuni, si sa-l implice pe copil in diverse
activitati, cerandu-i sa „puna pe carte” sau „sub masa”, sau „langa
pat” diverse obiecte. Limbajul receptiv se refera la intelegerea
limbajului, care trebuie permanent stimulat si imbunatatit.

49
• Limbajul expresiv:
• Este recomandat ca parintele sa-i solicite copilului sa foloseasca forma cea
mai buna de exprimare pe care copilul o are, fie ca aceasta reprezinta
limbaj verbal, PECS, semne, gesturi.
• Este de folos ca parintii sa aiba o lista a cuvintelor pe care copilul le-a
invatat in terapie sau spontan si sa construiasca ocazii in care copilul sa le
foloseasca.
• Cand copilul invata la terapie sa ceara „suc” sau chiar „da suc”, acesta va
trebui sa fie singurul mod acceptabil pentru a cere suc, si „aaaaaaa” sa nu
mai fie acceptat, sau orice forma aproximativa.
• Cand copilul poate vorbi in propozitii si fraze, asteptarile si cererile trebuie
sa corespunda acestui nivel de dezvoltare.
• Cand copilul a invatat, de exemplu, verbe si sa raspunda la intrebarea „Ce
face x?” – este recomandat ca familia sa continue munca terapeutilor si
sa-i ofere copilului prilejul de a raspunde la intrebari de acest gen.

50
Evaluarea inițială
• Evaluarea initiala pentru copiii diagnosticati sau suspectati de tulburare
pervaziva de dezvoltare
• Evaluarea initiala, pentru copiii diagnosticati sau suspectati de tulburare
pervaziva de dezvoltare, este importanta si esentiala pentru alcatuirea
programului individualizat de interventie, care sa raspunda nevoilor
copilului.
• Evaluarea initiala reprezinta punctul de plecare in orice plan de interventie
individualizat.
• Evaluarea psihologica initiala ofera informatii despre:
• abilitatile sale actuale si ariile de imbunatatit,
- limbaj si comunicare, vocabular,
- socializare si interactiune,
- cognitiv,
- atentie,
- autoservire,
- motricitate fina si grosiera.
• problemele de comportament si manifestarile neadecvate ale copilului.

51
Planul de Interventie
Plan Interventie
• Planul de interventie consta in stabilirea activitatilor personalizate pentru
terapie in functie de caracteristicile psihoindividuale ale copilului.
Alcatuirea planului de interventie individualizat este deosebit de
important pentru succesul terapiei, de aceea ii acordam importanta
cuvenita.
Pașii alcatuirii planului de interventie sunt urmatorii:
• Evaluarea copilului (are loc in 2 sedinte )
• Stabilirea principalelor obiective de interventie
• Conceperea programelor specifice
• Reevaluarea dupa 6 luni
• Evaluarea este pasul initial deoarece ea informeaza cu privire la stadiul in
care se afla copilul, la ceea ce poate sa faca in prezent, cu privire la
comportamentele neadecvate, repetitive sau autostimulari si apoi
propune liniile generale ale viitorului program. Pornind de la aceste
informatii se continua cu stabilirea obiectivelor principale si cu impartirea
acestor obiective in programe specifice, astfel incat copilul sa aiba sansa sa
aiba cat mai multe reusite.

52
Planul de Interventie

• Planul se realizeaza de catre evaluator impreuna cu


echipa de specialisti care urmeaza sa lucreze cu copilul
si cu parintii.
• Planul de interventie trebuie sa se alcatuiasca avand in
vedere nivelul dar si varsta copilului si sa contina toate
ariile de dezvoltare ale copilului, punandu-se accent pe
cele in care este deficitar copilul.
• Daca copilul are varsta de 3 sau 4 ani, prioritare vor fi
limbajul si comunicarea, jocul si autoservirea.
La 5 sau 6 ani prioritare sunt achizitiile cognitive,
pregatirea pentru scoala si integrarea sociala.

53
Responsabilități în terapie
Din momentul in care copilul intra in programul de terapie
responsabilitatile parintilor vor fi urmatoarele:
1. Sa participe la sedinte impreuna cu echipa;
2. Sa continue munca terapeutilor conform cu temele primite,
sa lucreze la modificarea comportamentala, la achizitia unor
itemi noi si dificili sau la generalizarea unora deja masterati.
3. Sa noteze in caietul de corespondenta ce si cum lucreaza
acasa cu copilul, pentru a putea primii feed-back si ajutor din
partea echipei (caiet care este folosit ca instrument de
evaluare).
• Evaluarea continua a progreselor se realizeaza prin notarea
fiecarui raspuns al copilului si a fiecarei schimbari de
comportament. Iar reevaluarea periodica este esentiala
pentru stabilirea de noi obiective in conformitate cu
evolutia copilului si cu nevoile sale de dezvoltare.

54
Notarea
Notarea evolutiei copilului in urma terapiei
• Terapia comportamentala aplicata (ABA) presupune o
masurare riguroasa a evolutiei comportamentelor copilului.
Fiecare copil are atent intocmite dosarele cu programele in
lucru care se refera la toate comportamentele ce se
lucreaza. In cadrul fiecarei sedinte, terapeutul noteaza
fiecare raspuns al copilului.
• Pentru a permite cuantificarea datelor obtinute si pentru ca
toata echipa (terapeutii si parintii) sa aiba un sistem comun
de referinta, notarea este standardizata.
• Astfel in fiecare moment, oricine lucreza cu copilul, poate
sti cu siguranta daca un item/program este masterat sau
nu, cand sa se faca modificari, cand un item se lucreaza in
generalizare, cat se mentine un item si cand se trece la un
nou nivel.
55
Notarea
• De ce este nevoie de aceasta notare? Pentru ca
fiecare membru al echipei sa stie exact ce are de
facut si sa poata lua decizii bazate pe faptele
petrecute si notate, si nu pe o parere subiectiva.
• Un item lucrat insuficient ( o achizitie) poate fi
usor pierduta sau nu poate fi delimitata intre alti
itemi asemanatori.
• Un item negeneralizat poate sa ramana
nefunctional daca este folosit doar intr-un anumit
cadru, in anumite conditii.
Un item lucrat prea mult poate sa duca la un
refuz din partea copilului si la pierderea
achizitiei.
56
Notarea
• Pentru ca fiecare membru al echipei sa stie exact care
sunt obiectivele prezente ale programului,
comunicarea dintre ei, in sprijinul copilului, trebuie sa
fie clara si mai ales riguroasa si consecventa.
• Echipa terapeutica si familia comunica pentru ca
fiecare dintre persoanele care interactioneaza cu
copilul sa stie care sunt acele raspunsuri dorite, care
este modul in care se da cerinta si care este
recompensa care se ofera in urma succesului.
• Consecventa ne ajuta sa tinem programul copiilor la
cote inalte de profesionalism, cu grija si profesionalism.

57
Coordonarea
• Coordonarea - Sedintele de terapie si sedintele cu parintii
• Sedintele sunt momentele in care vorbim despre evolutia
copilului, despre dificultatile aparute si despre strategii de
interventie.

• Sedintele terapeutilor

• Au loc saptamanal,
• La fiecare sedinta e prezent coordonatorul si echipa
terapeutica,
• Se discuta despre progrese, dificultati si solutii,
• Se noteaza temele de discutie,
• Terapeutii noteaza in dosarele copiilor schimbarile
discutate.

58
Coordonarea

• Sedintele individuale cu parintii

• Au ca subiect evolutia unui copil,


• Se discuta despre dorintele si asteptarile parintilor,
• Terapeutul informeaza parintii despre tehnici pe care sa le
foloseasca si acasa,
• Se desfasoara periodic si/sau la cerere.
• Sedintele de grup cu parintii

• Au loc o data pe luna,


• Se discuta despre copii, despre tematici de interes din sfera
tulburarii de spectru autist, despre subiecte de interes pentru toti
copiii/ parintii dar si despre (proiecte, propuneri, etc).
• Sunt prezenti atat parintii cat si terapeutii

59
Concluzie
• Atunci când se vorbeşte despre recuperarea
copilului cu autism trebuie să avem în vedere
faptul că autismul nu «se vindecă» pur şi simplu.
• Un copil cu autism va deveni un adult care va
trebui să înveţe să trăiască cu «autismul» iar
familia acestuia trebuie să fie pregătită din timp
pentru a se putea descurca cu eventualele
probleme care vor aparea când copilul va creste.
• Prin terapie se poate recupera enorm de mult din
deficite, dar anumite trăsături şi caracteristici ale
autismului rămân indiferent de cât de mult îşi
doresc părinţii ca acestea să dispară.

60