Acceptarea

de Vincent P. Collins

Înfruntând viaţa

Fiecare dintre noi, mai repede sau mai târziu, ajungem la un punct când viaţa ni se pare că a
devenit prea mare ca să îi putem face faţă. De fapt, viaţa niciodată nu este prea mare pentru noi, dar
întradevăr poate părea aşa. Când acest lucru se întâmplă, trebuie să ne îndreptăm din nou atenţia
asupra vieţii. Ne-am pierdut probabil perspectiva, dar poate fi recuperată.
Ai ajuns probabil să te gândeşti la lume ca aşa de vastă încât nici nu poţi să o descrii -
pământul, douăzeci şi cinci de mii de mile de jur împrejur, iar spaţiul îndepărtat, plin de lumi
necunoscute. Dar, practic, lumea este limitată la casa ta, magazinul tău şi oraşul tău. Chiar dacă zbori
în India sau Paris sau Hong-Kong, lumea ta nu este mai mare decât interiorul unui avion, şi nici mai
îndepărtată decât cel mai apropiat aeroport.
Ai ajuns să priveşti lumea ca fiind plină de milioane şi milioane de oameni. În realitate, lumea
ta constă dintr-un număr foarte mic de oameni – aceia care locuiesc cu tine, aceia care lucrează cu tine,
şi aceia pe care îi cunoşti.
Viitorul îngrozitor şi ameninţător, acel coşmar infinit de zile şi ani mohorâţi! Nici nu pot să mă
gândesc la el. Nici nu te mai gândi la el. Trăieşti doar o secundă separată în timp; aceasta este exact
acest minut. Te poţi gândi doar la un anume lucru odată, fa doar un singur lucru odată; de fapt iei o
singură gură de aer odată. Deci, încetează a mai trăi în ziua de mâine, care s-ar putea să nu mai vină, şi
începe să trăieşti fiecare zi la timpul ei – astăzi. Fă-ţi planuri pentru mâine dar, numai seara, înainte de
culcare.
În scurt timp, îţi vei da seama că acest monstru, VIAŢA, poate fi decupat până la mărimea sa
reală. Viaţa este doar acest loc, acest timp şi aceşti oameni aici şi acum. Acestora le poţi face faţă - cel
puţin azi. „ Dar viaţa mea este doar o problemă, una după cealaltă!” Bineînţeles că este- asta este viaţa.
Nu ştiu cum este la voi, dar mie mi-a trebuit un timp îndelungat să-mi dau seama că unele din aceste
probleme sunt cauzate de mine. De exemplu, consideram că este datoria mea să încerc să rezolv
problemele altora, să le mediez disputele şi să le arat cum să-şi trăiască vieţile proprii. M-am simţit
jignit când mi-au respins sfatul, pe care nu l-au solicitat. În final am înţeles că nu poţi să îi ajuţi pe
oameni decât dacă au cu adevărat nevoie de ajutor, dorinţa de a fi ajutaţi, vor ca tu să îi ajuţi şi îţi
solicită acest ajutor. Chiar şi atunci, îi poţi ajuta doar, să se ajute pe ei înşişi.
Un Arab bătrân a cărui cort era aşezat lângă o un grup de musulmani ce se roagă gălăgios, a
fost întrebat, „Nu te deranjează?”. El a răspuns „Nu!”; „Cum anume le faci faţă?”; „Îi las să se roage?”
Mi-am cauzat foarte multă durere încercând să fiu „neegoist”, să mă gândesc prima dată la ceilalţi, la
mine ultima dată, şi să încerc să-i mulţumesc pe ceilalţi. Dar nu-i poţi mulţumi pe toţi. Poţi să te
epuizezi făcând una şi alta încercând să mulţumeşti „pe verişoarele mele si surorile mele si mătuşile
mele”, şi să descoperi că de fapt ei nu sunt afectaţi oricum ai acţiona. „ Mulţumeşte-i pe toţi şi
nimeni nu va fi mulţumit; mulţumeşte-te pe tine şi cel puţin tu vei fi mulţumit!” . Caritatea începe
la tine acasă, un interes propriu limpede este o caracteristică de bază a naturii umane. Poţi să scapi de
multa durere recunoscând zadarnica încercare de a-i mulţumii pe toţi sau încercarea de a mulţumi pe
cineva care nu poate fi mulţumit.
Un număr surprinzător de oameni cred că alţi oameni le pot răni sentimentele. Şi nu te vor
crede când le vei spune că nu este de loc aşa – că nimeni nu te poate răni decât dacă tu îi laşi să te
rănească! Dacă criticismul iresponsabil sau irezonabil îţi cauzează nefericire, este în mică parte şi vina

1
ta. Toţi spunem „Nu îmi pasă ce spun oamenii”, dar mai tragic este că la toţi ne pasă, iar prefăcându-ne
că nu este aşa doar înrăutăţim lucrurile. Ce să facem?
Practic, poţi să-ţi întorci urechea surdă către persoana care te necăjeşte; pune-ţi în minte că nu te vei
lăsa să asculţi ce el/ea spune, şi să iei în serios acestea. Nu vei crede asta până vei încerca. Daca refuzi,
cel puţin să încerci, un suflet cinic şi suspicios(ca mine, de exemplu) va bănui că eşti obişnuit să-ţi
răneşti sentimentele, pentru că altfel te-ai plictisit.
Atât de mult pentru o durere inutilă.
Dar să vorbim despre adevăratele probleme, probleme ce există, indiferent de ce facem,
gândim sau spunem? Acea problema terifiantă care aparent nu are nici o soluţie? Să ne oprim puţin şi
să vedem ce este problema cu adevărat.
O problemă este un set de circumstanţe care ameninţa bunăstarea ta. Şi ce sunt
„circumstanţele”? circumstanţele sunt oameni şi lucruri. Deci, „rezolvarea problemelor noastre”
înseamnă, a aduce lucrurile şi oamenii după cum vrem noi. Uneori putem face asta. De cele mai multe
ori nu putem. Atunci?
Sunt câteva lucruri pe care le putem face. Putem privi în jur şi să găsim ceva sau cineva pe care
să dăm vina. Sau, ne putem pune cenuşa în cap, să purtăm papuci sărăcăcioşi, cu tocurile tocite,
accentuându-ne gleznele, făcându-i pe prieteni noştri să scandeze: „Bietul, Bietul de tine!”. Putem
reuşi să ne facem familiile să se simtă mizerabil. Îi putem amăgi pe doctori. Îi putem înşela pe preotul
nostru, să ne batem pe piept şi să-l învinovăţim pe Dumnezeu: „Ce am făcut ca să merit asta?”

Acceptarea

Aceste variate „remedii la domiciliu”- a învinovăţi pe toată lumea, autocompătimirea şi restul au un

singur rezultat: îi face pe toţi, inclusiv pe mine, mai mizerabili şi se adună la dificultăţile noastre fără
să le rezolve. „Să –L blestemăm pe Dumnezeu şi să murim”? Nu.
Să facem ce face politicianul: „Daca poţi bate-i şi alătură-te lor!” Daca nu poţi să-ţi rezolvi
problemele, învăţa să trăieşti cu ele, nu în ciuda lor.
„ Sigur, sigur, chiar aşa! Totul foarte uşor de spus ‚învaţă să trăieşti cu ele’, dar e cu totul altceva să şi
faci! Cum faci tu ca să realizezi asta?”
Foarte simplu, prietenul meu; atât de simplu încât nu ai încerca decât dacă ai fi disperat. Dacă eşti
destul de disperat, vei încerca orice. Deci încearcă ceva ce funcţionează – încearcă acceptarea!
Acceptarea este singura sursă reală de linişte, seninătate şi pace. Mai este cunoscută ca „Cedarea”, „A
face o plecăciune în faţa Inevitabilului”, „ A te alătura lor”. Poate fi obţinută dacă ai o dorinţă urgentă
de a te ajuta şi voinţă de a-I cere lui Dumnezeu să te ajute.
Din fericire pentru noi, formula perfectă pentru acceptare, simpla şi practică ca şi cum ai deschide o
sticlă, este la îndemână, şi ne aşteaptă să o folosim înaintea altor sute şi mii să o facă. Scrisă de
Reinhold Neibuhr, cunoscută peste tot ca „ Rugăciunea pentru Seninătate”. Iat-o:
„Doamne dă-mi
Seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba,
Curaj să schimb ceea ce pot, şi
Înţelepciune să le deosebesc.”

Pur şi simplu îi cerem lui Dumnezeu să ne dea abilitatea să luăm lucrurile şi oamenii aşa cum sunt ei,
dacă nu îi poţi schimba. Foarte rar reuşim să îi schimbăm pe oameni, dar ne putem schimba pe noi
înşine. Îi cerem, mai departe, lui Dumnezeu să ne îngăduie să ne convingem pe noi înşine că nu se

2
poate altfel, chiar daca am putea. Numai Dumnezeu este destul de puternic să controleze toate
lucrurile, şi se pare ca preferă să lase lucrurile să meargă de la sine fără să le schimbe.
În practică: înfruntă problema care îţi scoate peri albi, şi spune „Există ceva ce pot să fac în acest
moment, azi?” Daca da, fă! Nu lăsa pe alt minut. Dacă azi nu poţi face nimic, acceptă şi dă uitării.
Nu vei reuşi să treci un perete înalt de 20 de metri doar lovindu-ti capul de el - te vei alege doar cu o
durere de cap. Daca te aşezi în umbra peretelui şi îţi spui „ Poate îmi e mai bine de partea asta, în cele
din urmă”, poţi să fi sigur că Dumnezeu va face lucrurile să meargă bine pentru tine şi pentru ceilalţi.
Această abilitate a Lui de a face ca totul sa fie bine este cunoscută ca şi Cumpătarea Divină, sau
„ Bunătatea lui Dumnezeu”.

Bunătatea lui Dumnezeu

Cumpătarea Divina este calitatea lui Dumnezeu prin care El ne aduce bunătate din răutate, sau prin
care ne permite să facem rău, în aşa fel încât El să scoată bine din acesta. Bunătatea lui
Dumnezeu este cel mai bun răspuns la bolile bătrâneţii, „De ce îi lasă Dumnezeu să scape cu
aceasta?”
Suntem conştienţi că oamenii pur şi simplu nu acţionează cum ar trebui. Unii sunt răutăcioşi, aroganţi,
egoişti, nerecunoscători şi cu rele intenţii tot timpul. Chiar şi cei mai buni (asculţi?) sunt răutăcioşi,
aroganţi etc., cea mai mare parte de timp.
De ce Dumnezeu nu face ceva în legătură cu asta: Ar putea, cu siguranţă; dar ciudat să spui, asta ar
distruge totul. El ne-a creat cu o voinţa libera, care este, puterea de a alege de a face bine sau rău. Şi-a
dat seama, de asemenea, că unii oameni au abuzat de voinţa liberă, dar El ne-a lăsat-o pentru că fără ea
am fi roboţi. Planul lui este să ne răsplătească cu Raiul, dar nu poţi să răsplăteşti o maşină pentru că
merge bine – ea nu ar putea face altfel. Fără voinţa liberă, nici răsplată.
Putem să acceptăm faptul că „e o lume păcătoasă!” noi nu trebuie să-i amintim lui Dumnezeu aceasta;
de fapt nimeni nu a suferit mai mult de aceasta decât El, atunci când a coborât pe pământ. Marea
diferenţă este aceea că El a acceptat aceasta nedreptate şi nu s-a răzvrătit împotriva ei. Şi asta prin
acceptare Lui, avea să ne salveze pe noi. Tot ceea ce i s-a făcut, a fost permis de Tatăl Lui, spre
salvarea noastră. El a acceptat acest lucru ca fiind voinţa Tatălui. „ Tata, dacă este posibil, lasă cupa
aceasta să treacă de mine; dar nu voia Mea, ci fie voia Ta”.
Poţi să pretinzi că eşti victima unei mai mari nedreptăţi decât El? Sau mai importantă decât a Lui? Ai
vrea foarte mult să scapi de situaţia care te apasă, dar nu poţi. El ar fi putut dar nu a făcut-o!
„Discipolul deasupra Maestrului?”
Providenţa lui Dumnezeu a transformat cea mai oribilă nedreptate a tuturor timpurilor în cea mai mare
binecuvântare a tuturor timpurilor. Providenţa divină mai transformă răul în bine, dacă victima îşi
acceptă soarta aşa cum şi-a acceptat-o Christos. Când faci o plecăciune inevitabilului, nu îl ignori sau
îl scuzi sau îl explici. Pur si simplu accepţi Voinţa lui Dumnezeu, indirectă sau permisivă..
Dumnezeu nu ne vrea răul sau tolerează nedreptatea.; El lucrează minunea prin care rezultă binele.
Daca ne aflam într-o situaţie, aparent, fără scăpare, cu cea mai mică cale de scăpare blocată, nu trebuie
să ne răzvrătim. În schimb, trebuie să ne dam seama că Dumnezeu are motivele Lui, în infinitatea
bunătăţii şi înţelepciunea Lui, pentru a ne permite acest lucru. Şi pe măsură ce acceptăm „Fie Voia Ta”,
povara va fi luată de pe umerii noştri, iar asigurarea că totul va fi bine ne va aduce pacea în sufletul
nostru.
Uită-te în trecutul vieţii tale. Sincer, poţi să vezi acum cum mâna iubitoare a lui Dumnezeu a dat un
final fericit la multe evenimente, unde părea să fie un şir imens de tragedii? „ De ce ţi-e frică, de
puţină credinţă?”

3
Suferinţa

Un comediant a spus odată, „ Doar pentru că avem dreptul nestingherit la fericire, asta nu înseamnă că
o vom şi atinge vreodată”. Uneori chiar avem impresia că Dumnezeu nu vrea să fim fericiţi, aici pe
pământ, că El ne cere suferinţă şi nenorocire în această viaţă, ca preţ pentru fericire. Puritanii credeau
în aceasta, dar tu nu crezi! Dumnezeu vrea ca noi să fim fericiţi aici pe pământ, şi chiar ne arată calea.
Uneori, refuzăm să privim acolo unde arată El.
Problema este că cei mai mulţi dintre noi credem că fericirea este îndeplinirea dorinţelor şi a ceea ce
vrem noi, sau cel puţin să fim scăpaţi de suferinţă şi durere. De fapt constă în seninătatea, ce o avem
după ce ne conformăm voinţa noastră cu Voinţa lui Dumnezeu. Ajungem la fericire prin a ne forţa să
acceptăm ceea ce vrea Dumnezeu pentru noi.
Este evident că o asemenea cale ne poate face fericiţi în următoarea viaţă, dar este greu să vedem cum
ne va face fericiţi în această viaţă. Asta fiind convinşi că fericirea constă în a obţine ceea ce vrem-
satisfăcându-ne poftele şi dorinţele instinctuale – care, toate, sunt exact opusul adevărului. Chiar dacă
am putea să ne satisfacem toate dorinţele, tot nu am putea fi fericiţi. Recunoştinţa de sine, în loc să ne
facă fericiţi ne face mizerabili, aşa cum am învăţat din povestirea Regelui Midas şi Atingerea de Aur.
Daca ai face greşeala universală de a-ţi linişti pornirea voinţei proprii, încetează! Încetează să o mai
hrăneşti, şi începe să o controlezi.

„ Cu încetişorul, nu dintr-o dată!”

Nu, nu este prea dificil când şti cum. Dumnezeu ne-a dat mijloacele perfecte de a elimina voinţa
proprie, şi să ne scăpăm din sclavia dorinţelor noastre nesatisfăcute. Suferinţa este instrumentul perfect
să ne decupăm la mărimea normală. Fără să ajungem la limita acestei suferinţe, am face mai bine să o
folosim. Durerea este singurul instrument suficient de ascuţit care să ne cioplească excesul voinţei
noastre vaste, şi să o adaptăm la Voinţa lui Dumnezeu; mai exact în forma unei cruci.
Foarte puţini oameni poartă o cruce de proporţii eroice, atâta timp cât Dumnezeu ne face să o
măsurăm, şi sunt foarte puţini eroi. De cele mai multe ori constă din supărările zilnice şi frustrările
minore, dezamăgirile, singurătatea şi revenirea la realitate cu toata lumea, inclusiv cu noi înşine. Poţi
să le numeşti ca o combinaţie de dureri corporale, remuşcări spirituale şi răsăririle mintale, care fac
viaţa de zi cu zi. Drumul Crucii poate fi foarte greu, dar rămâne singurul drum către fericire, seninătate
şi pace în această viaţa, pe pământ. Iar la capătul ei vă aştepta o fericire fără margini, fără limite şi fără
sfârşit.

Mulţumirea

Copilul plânge pentru că Mama nu îl lasă să se joace cu marele, frumosul, strălucitorul cuţit de
bucătărie. Copilul este foarte nefericit; nu poate avea ceea ce vrea, şi nici nu vrea acea veche jucărie
sunătoare. Copilul încă are de învăţat că mulţumirea nu constă în a avea ceea ce vrea, ci în a fi
mulţumit cu ceea ce are.
Daca noi, cei mari suntem mulţumiţi doar când obţinem ceea ce vrem, cea mai mare parte din timp
vom fi nemulţumiţi. În acest fel fericirea noastră depinde de circumstanţe, asupra cărora nu avem nici
un control. Nici o fiinţă umană nu este atât de înţeleaptă şi puternică, încât să controleze
circumstanţele.

4
Am face mai bine să vedem cum ne putem găsi propria noastră încântare. Atâta timp cât nu putem
obţine ceea ce vrem, trebuie să învăţăm să ne bucurăm de ceea ce avem. Tu ce ai? Eşti în viaţă, şi ai
şase simţuri într-o stare de funcţionare mai bună sau mai rea. Chiar dacă suntem surzi, muţi sau orbi,
putem totuşi să ne bucurăm de senzaţia respiraţiei.
Eu nu sunt nici surd, nici mut, nici orb. Pot chiar să mă uit la un coş de gunoi şi să mă bucur că încă îl
pot vedea şi mirosi. Pot să ascult cum o pisică miaună lângă fereastra mea, la ora 3 noaptea, şi să îmi
dau seama că nu este nimic în neregulă cu auzul meu. Pot să umblu: pot să mă bucur de senzaţia că
ridic picioarele şi le pun înapoi. Pot să nu deosebesc culorile şi să nu deosebesc tonalităţile, dar tot mă
pot bucura de gânguritul unui copil.
Putem găsi în orice situaţie ceva de care să ne bucurăm, indiferent de cât de neplăcută este, dacă vom
căuta însă. Dacă încercăm din răsputeri ne putem bucura şi de truda muncii noastre.
Să nu faci greşeala să ne amânăm bucuria până la vacanţă sau până la sfârşitul săptămânii. Unii
oamenii trebuie să meargă la cinema sau la cluburi de noapte pentru amuzament şi distracţie, când
proprii copii le poate aduce cel mai mare amuzament. Să ne bucurăm aici şi acum!
Să faci faţă singurătăţii sau înstrăinării este poate cel mai dificil lucru. Ce putem face când
circumstanţele ne aruncă într-o existenţă solitară? În primul rând, dacă eşti norocos să ai interese,
fizice sau mintale, ia-ţi mult timp să le dezvolţi. Eşuezi încercând să îi ajuţi pe toţi cei nenorociţi. Daca
nu reuşeşti aceasta, te vei întoarce la cultivarea conştientă a celor cinci simţuri şi a puterilor
intelectuale. Cel puţin poţi să îi spui lui Dumnezeu în fiecare dimineaţa că eşti disponibil să foloseşti
instrumentul Lui, numai prin a-L ruga să binecuvânteze pe toata lumea pe care o întâlneşti.
Daca aceste alternative nu vor funcţiona, mai rămâne un singur lucru de făcut: sincera, simpla,
profunda acceptare. Încetează să-ţi plângi de milă, încetează să te răzvrăteşti, aruncă parazitul şi predă-
te lucrului evident, că atâta timp cât Dumnezeu îngăduie şi nu poţi scăpa, probabil este cel mai bine
pentru tine şi pentru ceilalţi. Roagă-te pentru credinţa de a crede şi de a accepta acest fapt.

„ Doamne, Salvează-ne……”

Dumnezeu este infinit de înţelept: El ştie ce este mai bine pentru tine. El ne iubeşte cu o dragoste
nemărginită; El ştie ce e mai bine pentru noi. El este infinit de puternic; El poate să îndeplinească
pentru noi. Noi, pe de alta parte, suntem ignoranţi, slabi şi neascultători. Cu toate acestea în slăbiciune
stă puterea noastră. Suntem noi învinşi, bătuţi, lipsiţi de speranţă? Bine! Asta doar atunci când ne
admitem totala neputinţa şi putem fi siguri de ajutorul lui Dumnezeu.
Nimeni altcineva, decât un monstru poate să treacă pe lângă un copil flămând, dezbrăcat ce îngheaţă
pe o bancă, fără să îl ridice, să-l adăpostească, să-l hrănească şi să-l îmbrace. La fel e şi cu noi. Atâta
timp cât insistăm , „ Pot să fac faţă!”- Dumnezeu va spune, „Mergi mai departe!” dar atunci când
apelăm la el ca un copil neajutorat, El ne prinde în mâinile Lui gentile, ne leagănă pe braţele Lui
puternice, iar grijile noastre au încetat.
Un scoţian foarte înţelept spunea în acest fel: „Atâta timp cât insist ca eu să conduc dau de probleme.
După ultimul accident i-am spus lui Dumnezeu: ‚Bine. Conduce Tu!’ de atunci stau doar pe bancheta
din spate bucurându-mă de peisaj. M-am lăsat complet în mâinile lui Dumnezeu în fiecare dimineaţa şi
spun, ‚Doamne, îţi mulţumesc’ în fiecare seara. Şi asta este”
În rugăciuni, trebuie să ne amintim că „ Tatăl ştie cel mai bine”. De exemplu, să ne gândim că suntem
pe punctul de a ne pierde slujba. Ar trebui să mă rog? Pentru ce anume să mă rog? Dumnezeu poate a
ordonat că dacă nu mă rog, Va lăsa cursul naturii şi îmi voi pierde slujba; dacă Îl rog să îmi salveze

5
locul de muncă, o Va face. Deci, cu o credinţă mare mă pot rugă, „ Doamne Dumnezeule fă ceea ce e
mai bine pentru toţi”. În schimb, mă va lăsa să îmi pierd slujba doar ca să îmi iau una mai bună. Nu am
nimic de pierdut dacă las la latitudinea lui. Şi la urma urmei, nu poate să nu fie bine, dacă îmi conduce
viaţa pe care o am!
Toţi suntem înclinaţi să face greşeala de a crede că discutând cu Dumnezeu câteva minute, este tot
ceea ce contează. În realitate atitudinea mintala de-a lungul zilei este câtuşi de importantă. Daca te pui
în mâinile lui Dumnezeu dimineaţa, şi de-a lungul zilei eşti gata să accepţi voia Lui care ţi se arată prin
circumstanţele din viaţa ta zilnică, atitudinea ta de acceptare devine rugăciunea ta constantă.
Pentru a-ţi cultiva aceasta atitudine, ca să îţi aduci aminte cum să trăieşti cu tine însuti, începe de azi să
spui Rugăciunea pentru Seninătate:

„Doamne dă-mi
Seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba,
Curaj să schimb ceea ce pot, şi
Înţelepciune să le deosebesc.”

Trăieşte fiecare zi la timpul ei,

Bucură-te de fiecare moment la timpul lui;
Acceptă povara
ca şi o cale spre pace;
Ia, aşa cum a făcut şi El, aceasta lume păcătoasă aşa cum este, nu aşa cum vreau eu:
Ai încredere, că va îndrepta toate lucrurile dacă eu mă predau Voinţei Sale;
Voi fi destul de fericit în această viaţa şi fericit complet cu El pentru totdeauna. Amin.