Sunteți pe pagina 1din 39

Lect. univ. dr.

Anca Andronic Consiliere psihopedagogică


An universitar 2009-2010

CONSILIEREA PSIHOPEDAGOGICĂ
Pedagogie, An III, Sem 1.
Curs 1. Introducere în consilierea psihopedagogică

„Consilierea înseamnă multe lucruri. Ea este o tehnică de informare şi evaluare. Ea este


un mijloc de a modifica un comportament. Ea este o experienţă de comunicare. Dar mai mult
decât atât, ea este o căutare în comun a sensului în viaţa omului, cu dezvoltarea dragostei ca
element esenţial concomitent cu căutarea şi consecinţele ei. Pentru mine, restul este lipsit de
importanţă, dacă nu există acţiunea de căutare a sensului vieţii, într-adevăr, această căutare
este însăşi viaţa, iar consilierea este numai o intensificare specială a acestei căutări” (R. W.
Strowig, apud Tomşa, 2001,23).

Delimitări conceptuale

În sens larg, consilierea reprezintă „o acţiune complexă prin care se urmăreşte sugerarea
modului de a proceda sau a modului de comportare ce trebuie să fie adoptat într-o situaţie
dată sau, în general, în viaţă şi activitatea cotidiană” (Tomşa, 2001,11). După acelaşi autor,
consilierea şcolară este un proces intensiv de acordare a asistenţei psihopedagogice elevilor,
studenţilor şi celorlalte persoane în câmpul educaţional (2001,21).
După Ion Dumitru consilierea educaţională sau psihopedagogică este un tip de
consiliere care are, în acelaşi timp, obiective de natură psihologică şi pedagogică şi urmăreşte
abilitarea persoanei pentru a-şi asigura funcţionarea optimă prin realizarea unor schimburi
evolutive ori de câte ori situaţia o cere, având la bază un model psihoeducaţional al formării
şi dezvoltării personalităţii umane (2008, 14).
Deoarece se întâlnesc frecvent confuzii între consiliere şi psihoterapie se impune o
analiză comparativă a acestora:

Criterii de Consilierea Psihoterapiea


analiză
Gradul de Ajută indivizii normali pentru a depăşi Se ocupă de probleme mult mai
severitate al obstacolele apărute în calea dezvoltăriigrave, prezentate de subiecţi care
problemei personalităţii lor au nevoie de tratament urgent, de
clientului persoane a căror dezvoltare
emoţională a fost grav afectată şi
distorsionată.
Natura Se ocupă, în primul rând, de Se ocupă de atitudinile,
problemelor cu problemele orientate spre realitate, sentimentele şi diversele stări
care se confruntă probleme ale mediului, de natură emoţionale ale persoanei.
clientul situaţională şi nu intrapersonale sau de
conflicte interne de personalitate; de
decizii referitoare la alegeri şcolare,

1
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

profesionale sau alte tipuri de alegeri.


Scopurile Proces al cărei scop nu este o Este centrată spre o schimbare de
schimbare a persoanei, ci de a-l face pe personalitate
individ să utilizeze şansele pe care le
are pentru a putea face faţă
problemelor vieţii.
Metode şi tehnici În acest caz putem vorbi despre un continuum al metodelor şi tehnicilor,
utilizate deoarece în ansamblu, consilierea şi psihoterapia apelează la metode şi
tehnici similare, elaborate de pe poziţiile diverselor concepţii şi modalităţi
teoretice de abordare.

Rolul consilierii este, cu precădere, unul proactiv, ceea ce înseamnă că ea încearcă


prevenirea situaţiiilor de criză personală şi educaţională şi, mai mult, urmăreşte dezvoltarea
personală, educaţională şi socială a elevilor.
Pe ansamblu, în procesul de consiliere şcolară se încearcă provocarea unei schimbări
voluntare în atitudinile şi comprtamentul clientului (elev, părinte, profesor). Strategiile
folosite în acest scop depind însă atât de scopurile clientului, cât şi de orientarea teoretică a
consilierului.

CURS 2. FACILITAREA PROCESULUI DE AUTOCUNOAŞTERE ŞI DEZVOLTARE


PERSONALĂ

1. Delimitări conceptuale

Conceptul de autocunoaştere se referă la procesul de explorare şi structurare a propriilor


caracteristici. Printre aspectele relevante ale autocunoaşterii se numără stima de sine, căreia, C.
Andre şi F. Lelord îi atribuie trei stălpi importanţi:
Iubirea de sine
- este elementul cel mai important
- a ne stima înseamnă a ne evalua, dar a ne iubi nu suportă nici o condiţie: ne iubim în
ciuda defectelor şi limitelor, în ciuda eşecurilor, înfrângerilor; pur şi simplu pentru că
suntem demni de iubire şi respect
- iubirea necondiţionată nu depinde de performanţele noastre
- nu ne fereşte de suferinţă sau de îndoială, dar ne apără de disperare.
- ea depinde în mare măsură de dragostea pe care ne-a împărtăşit-o familia în copilărie, de
hrana afectivă primită atunci
- este un element greu de desluşit dincolo de masca socială a unei persoane

Concepţia despre sine


- părerea pe care o avem despre noi, evaluarea fondată sau nu a calităţilor şi defectelor –
este cel de-al doilea stâlp

2
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

- nu este doar o cunoaştere de sine, ci o convingere pe care o avem de a fi deţinători ai


calităţilor şi defectelor, ai potenţialităţilor şi limitelor.

Încrederea în sine
- componenta cu care adesea se confundă stima de sine
- se aplică în special la actele noastre
- a fi încrezător înseamnă a considera ca eşti capabil să acţionezi într-o manieră adecvată
în situaţiile importante ( C. Andre şi F. Lelord, 2003,13-19)

Adriana Băban (2003) apreciază că acceptarea şi cunoaşterea de sine sunt două variabile
esenţiale în funcţionarea şi adaptarea optimă la mediu social, în menţinerea sănătăţii mentale şi
emoţionale. Orice copil are nevoie să ştie şi să simtă că nu este nevoie să fie premiant sau
olimpic pentru a fi iubit, acceptat şi respectat. Afecţiunea, aprecierea, respectul nu trebuie
condiţionate de performanţe şcolare sau de orice altă natură. Respectul, aprecierea, recompensa
sunt stimuli ce încurajează dezvoltarea personală, previn şi remediază atitudini şi comportamente
deficitare sau problematice.
Conform psihologiei umaniste dezvoltată de Carl Rogers şi Abraham Maslow, fiecare
persoană este valoroasă în sine. Prin natura sa umană, are capacitatea de a se dezvolta şi de a-şi
alege propriul destin, de a-şi valida calităţile şi caracteristicile pozitive în măsura în care mediul
îi creează condiţiile de actualizare a sinelui.
Acceptarea necondiţionată (indiferent de performanţe) şi gândirea pozitivă
(convingerea că fiecare persoană are ceva bun) sunt atitudini care favorizează dezvoltarea
personală.
Cunoaşterea de sine se dezvoltă odată cu vârsta şi cu experienţele prin care trecem. Pe
măsură ce persoana avansează în etate, dobândeşte o capacitate mai mare şi mai acurată de auto-
reflexie. Totuşi, niciodată nu vom putea afirma că ne cunoaştem pe noi înşine în totalitate;
cunoaşterea de sine nu este un proces care se încheie odată cu adolescenţa sau tinereţea.
Confruntarea cu evenimente diverse poate scoate la iveală dimensiuni noi ale personalităţii sau le
dezvoltă pe cele subdimensionate. Cunoaşterea de sine este un proces cognitiv, afectiv şi
motivaţional individual, dar suportă influenţe puternice de mediu.

Adriana Băban menţionează că în cadrul imaginii de sine următoarele compenente: Eul (sinele)
actual sau real, Eul (sinele) viitor şi Eul (sinele) ideal.
* Eul actual sau Eul real este rezultatul experienţelor noastre şi reprezintă modul în care
o persoană îşi percepe propriile caracteristici fizice, cognitive, emoţionale, sociale şi sprituale la
un moment dat (Kallay, Macavei, Lemeni, 2004). Eul actual cuprinde:
• Eul fizic reprezintă modul în care persoana îşi percepe propriile trăsături fizice,
structurează dezvoltarea, încorporarea şi acceptarea propriei corporalităţi. Imaginea
corporală se referă la modul în care persoana se percepe pe sine şi la modul în care ea/el
crede că este perceput de ceilalţi. Cu alte cuvinte, imaginea corporală determină gradul în
care te simţi comfortabil în şi cu corpul tău. Dacă imaginea ideală a Eului corporal este
puternic influenţată de factori culturali şi sociali şi nu corespunde Eului fizic, poate
genera sentimente de nemulţumire, neîncredere, furie, izolare. Discrepanţa dintre Eul
fizic real şi cel cultivat de mass-media determină numărul mare de tulburări de
comportament alimentar de tip anorectic în rândul adolescentelor.

3
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

• Eul cognitiv se referă la modul în care persoana îşi percepe propriul mod de a gândi,
memora şi opera mental cu informaţiile despre sine. Sunt persoane care reţin şi
reactualizează doar evaluările negative despre sine, alţii le reprimă, iar unii le ignoră.
Unii dintre noi facem atribuiri interne pentru evenimente negative, astfel încât ne
autoculpabilizăm permanent, în timp ce alţii fac atribuiri externe pentru a-şi menţine
imaginea de sine pozitivă. Unele sunt persoane analitice, în timp ce altele sunt sintetice.
În cadrul Eului cognitiv includem şi memoria autobiografică, cu toate consecinţele pe
cale le implică asupra personalităţii.
• Eul emoţional sintetizează totalitatea sentimentelor şi emoţiilor faţă de sine, lume şi
viitor. De multe ori, persoana nu doreşte să îşi dezvăluie sinele emoţional decât unor
persoane foarte apropiate, familiei, prietenilor, rudelor. Cu cât o persoană are un Eu
emoţional mai stabil cu atât va percepe lumea şi pe cei din jur ca fiind un mediu sigur,
care nu ameninţă imaginea de sine. Autodezvăluirea emoţională nu este percepută ca un
proces riscant sau dureros. În general, Eul emoţional al adolescenţilor este labil. Curajul,
bravura, negarea oricărui pericol pot alterna cu anxietăţi şi nelinişti extreme. Copiii şi
adolescenţii trebuie ajutaţi să-şi dezvolte abilitatea de a identifica emoţiile trăite şi de a le
exprima într-o manieră potrivită situaţiei, fără teama de ridicol sau de a-şi expune
"slăbiciunile". Inteligenţa emoţională nu conturează altceva decât tocmai această abilitate.
• Eul social este acea dimensiune a personalităţii pe care suntem dispuşi să o expunem
lumii; este "vitrina" persoanei. Dacă recurgem la comparaţii cu lumea plantelor, putem
spune că unii dintre noi avem un Eu social de tip "cactus" (mă simt în siguranţă doar când
sunt ofensiv şi belicos), alţii ca o "mimoză" (atitudinea defensivă este cea care îmi
conferă protecţie) sau ca o plantă care înfloreşte sau se usucă în funcţie de mediul în care
trăieşte (reacţionez în concordanţă cu lumea înconjurătoare). Cu cât discrepanţa dintre
Eul emoţional şi cel social este mai mare, cu atât gradul de maturare al persoanei este mai
mic. O persoană imatură se va purta în general într-un anumit mod acasă, între prietenii
apropiaţi şi în alt mod (care să o securizeze) în cadrul interacţiunilor sociale.
• Eul spiritual este ceea ce persoana percepe ca fiind valoros şi important în viaţă. Din
această perspectivă, persoanele pot fi caracterizate ca fiind pragmatice, idealiste,
religioase, altruiste, pacifiste.

* Eul viitor (Eul posibil) vizează modul în care persoana îşi reprezintă mental ceea ce poate
deveni în viitor, folosind resursele pe care le are în prezent. Eul viitor este o structură importantă
de personalitate deoarece acţionează ca factor motivaţional în comportamentele de abordare
strategică, şi în acest caz devine Eul dorit.
Trebuie făcută distincţia dintre Eul viitor şi Eul ideal.
* Eul ideal este ceea ce ne-am dori să fim, dar în acelaşi timp suntem conştienţi că nu
avem resurse reale să ajungem. Eul viitor este cel care poate fi atins, pentru care putem lupta să îl
materializăm, şi prin urmare ne mobilizează resursele proprii; Eul ideal este, ca multe dintre
idealuri, o himeră. Când ne apropiem sau chiar atingem aşa numitul ideal, realizăm că dorim
altceva şi acel altceva devine ideal. Alteori, Eul ideal nu poate fi niciodată atins (de exemplu, o
adolescentă cu o înălţime mică care vizează să aibă statura şi silueta unui manechin). Dacă o
persoană se va cantona în decalajul dintre Eul real şi cel ideal are multe şanse să trăiască o
permanentă stare de nemulţumire de sine, frustrare şi chiar depresie.

4
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

2. Metode de autocunoaştere

Elemente externe şi interne care concură la formarea imaginii de sine

Externe:
• Valorizaţi aspectele pozitive ale copilului şi adolescentului
• Sprijiniţi copilul şi adolescentul să se descopere pe sine
• Încurajaţi autoreflexia
• Ajutaţi tinerii să îşi identifice structurile Eului
• Discutaţi cu elevii modul în care structurile Eului le influenţează convingerile,
emoţiile şi comportamentele

Interne:
• Identificarea intereselor
• Identificarea priorităţilor
• Analiza aspiraţiilor şi scopurilor
• Analiza valorilor personale
• Observarea propriilor gânduri, emoţii, comportamente
• Informaţii verbale şi nonverbale primite de la alte persoane
• Analiza retrospectivă a traiectului de viaţă
• Estimarea resurselor individuale şi sociale

O metodă eficientă de cunoaştere de sine este aşa binecunoscuta tehnică SWOT


(strengths = puncte tari, weakness = puncte slabe, opportunities = oportunităţi, threats =
ameninţări).
Metoda presupune identificarea de către elev a cât mai multor puncte tari în
personalitatea sa, în convingerile, atitudinile şi comportamentele sale (de exemplu: nu mă
droghez, îmi place înnotul, sunt prietenos, iubesc câinii, sunt vesel şi optimist, am umor, dorm
bine, mă simt iubit de părinţi etc.); este important ca elevul să nu considere "puncte tari" doar
calităţi deosebite sau succese mari (de ex.: sunt premiant, sunt olimpic etc).
Apoi elevul trebuie să identifice două sau trei puncte slabe pe care ar dori să le diminueze
cât de curând sau poate chiar să le elimine (sunt împrăştiat, mă enervez uşor); nu este necesar să
se epuizeze lista cu puncte slabe personale. Elevii se pot focaliza la un anumit moment doar pe
una, două neajunsuri personale. Nu uitaţi că scopul este acela de a încerca ca acestea să fie
depăşite şi nu ca elevul să se simtă copleşit de ele. Este important să evităm etichetarea lor ca
defecte; cuvântul neajuns sau punct slab permite elevului să perceapă posibilitatea de remediere.
Punctele slabe să nu fie descrise în termeni generali (de exemplu: nu sunt bun la şcoală), ci să fie
operaţionalizate în aspecte mai concrete, observabile (de exemplu: am rezultate şcolare slabe la
matematică).
În privinţa oportunităţilor elevul le va identifica pe acelea pe care se poate baza în
dezvoltarea personală (de exemplu: am o soră mai mare care mă poate ajuta, am prieteni
suportivi, am părinţi care mă iubesc, am camera mea, învăţ la o şcoală bună, părinţii mei dispun
de bani); se va discuta modul în care aceste oportunităţi pot şi trebuie să fie folosite.

5
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

Din punct de vedere al ameninţărilor care pot periclita formarea unei stime de sine
pozitivă (de ex.: renunţ uşor, conflicte în familie, părinţi divorţaţi, situaţie financiară precară,
părinte decedat, boală cronică); se va discuta modul în care aceste ameninţări pot influenţs stima
de sine, dacă sunt ameninţări reale sau imaginare şi căile prin care pot fi ele depăşite.

3. Metode de intercunoaştere

Comunicarea interpersonală este una dintre sursele de autocunoştere. Un binecunoscut


model teoretic care explică relaţia autocunoaştere – intercunoaştere este cel numit “fereastra lui
Johari” (figura 1). Modelul ne ajută să înţelegem proporţia dintre informaţiile pe care le ştim noi
despre noi înşine, capacitatea noastră de auto-dezvăluire şi modul în care ne percep alţii. Vom
descrie mai jos modul de lucru după Marcela Rodica Luca (1998):

“Condiţii Participanţii vor completa un autoportret din 20 de atribute


prealabile: (caracteristici personale)
Număr de Participanţii vor fi grupaţi câte 5.
participanţi
Durată: 35 -40 minute.

Mijloace şi Două coli de hârtie A4.


materiale:
Desfăşurare 1. Se constituie grupurile de câte 5 persoane.
2. Se cere fiecărui participant să rupă una din foi în 4 sferturi şi să
scrie pe fiecare petic de hârtie numele câte unuia din ceilalţi 4
membri ai grupului.
3. Fiecare participant scrie pe foaia cu numele colegului un "portret"
format din 5 atribute.
4. Fiecare participant remite celorlalţi 4 "portretul" astfel realizat şi
primeşte, la rândul său, portretul pe care i l-a făcut fiecare coleg.
5. Profesorul desenează pe tablă schema "Ferestrei Johari", explică
semnificaţia fiecărei arii (deschisă, oarbă, ascunsă, necunoscută) şi
dă instrucţiuni despre modul de completare al ariilor.
6. Participanţii desenează, fiecare pe foaia sa, aceeaşi schemă şi
completează ariile ferestrei proprii prin confruntarea
"autoportretului" cu "portretele" făcute de colegi.
7. După completarea ferestrei, fiecare membru al grupului poate cere
lămuriri colegilor în privinţa ariei oarbe ("Ce anume din înfăţişarea
/ comportamentul meu te-a făcut să mă vezi aşa?").
8. Participanţii vor fi stimulaţi să reflecteze la aria oarb ("de ce nu-mi
dau seama de aceste trăsături?", "De ce le văd altfel decât
ceilalţi?").
9. Participanţii vor fi stimulaţi să-şi analizeze aria ascunsă ("Ce
motive am să ascund aceste însuşiri?", "Cât de transparent / opac
sunt?").

6
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

10.Se cere participanţilor să discute impresiile pe care le-au produs


schimburile de informaţii despre imaginea de sine.

Scopul general al acestui exerciţiu este de a spori obiectivitatea percepţiei de sine şi a


percepţiei celuilalt prin conştientizarea tendinţelor de distorsiune în formarea impresiei. În
percepţia interpersonală, fiecare "actor" al procesului este centrat pe receptarea / expunerea unor
caracteristici şi ignorarea altora.

Eu ştiu Eu nu ştiu
Ceilalţi ştiu ARIA DESCHISĂ ARIA OARBĂ
Ceilalţi nu ştiu ARIA ASCUNSĂ ARIA NECUNOSCUTĂ

Fig. 1 Schema ferestrei JOHARI

Aria deschisă cuprinde însuşirile evidente atât pentru subiect cât şi pentru ceilalţi; atunci când ea
are o suprafaţă redusă (număr mic de însuşiri pe care le prezentăm celorlalţi în mod explicit), fie
că percepem situaţia ca "nesigură", "ameninţătoare" şi avem tendinţa de a ne "expune" cât mai
puţin pentru a ne proteja, fie că nu avem abilităţi sociale care să favorizeze o bună comunicare
(stângăcie în relaţionare). Mărirea suprafeţei se poate realiza prin dezvăluire (oferirea de
informaţii despre noi înşine şi reducerea ariei ascunse) şi prin feedback-ul celorlalţi (acceptarea /
receptivitatea faţă de informaţia furnizată de ceilalţi şi reducerea ariei oarbe).

Aria oarbă cuprinde însuşiri de care nu suntem conştienţi, dar care sunt evidente pentru ceilalţi.
Existenţa acestora este explicabilă prin faptul că avem tendinţa de a ignora acele informaţii care
ne ameninţă imaginea de sine, ceea ce afectează obiectivitatea percepţiei pe care o avem despre
noi înşine. În condiţii speciale suntem dispuşi să admitem astfel de informaţii, dar numai de la
persoane pe care le cunoaştem bine şi cărora nu le atribuim reavoinţă. Un număr mare de însuşiri
cuprinse în această arie indică necunoaşterea de sine şi subiectivitatea.

Aria ascunsă. Fiecare dintre noi are aspecte ale personalităţii pe care nu le dezvăluie cu
uşurinţă pentru că le consideră ca ţinând de intimitatea sa.

Aria necunoscută. există însuşiri pe care nu ni le cunoaştem şi pe care nici ceilalţi nu le văd, dar
care pot "ieşi la suprafaţă" în situaţii limită” (M.R.Luca, 1998, 109 -110).

4. Metode de dezvoltare a stimei de sine

Stima de sine este o dimensiune fundamentală pentru orice fiinţă umană, indiferent că
este copil, adult sau vârstnic, indiferent de cultură, personalitate, interese, statut social, abilităţi.
Stima de sine pozitivă este sentimentul de autoapreciere şi încredere în forţele proprii. Copiii cu
stimă de sine scăzută se simt nevaloroşi şi au frecvente trăiri emoţionale negative, de cele mai
multe ori cauzate de experienţe negative. Sarcina adulţilor este de a identifica aceste

7
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

caracteristici ale stimei de sine scăzute şi de a-i dezvolta copilului abilitatea de a-şi modifica
atitudinile negative faţă de sine. Copiii gândesc deseori despre sine “nu sunt bun de nimic”,
“nimeni nu mă place”, "sunt urât”, “sunt un prost.” În consecinţă, adulţii trebuie să-i ajute să îşi
construiască sau să îşi întărească stima de sine, astfel încât să se simtă fiinţe umane valoroase.
Există o relaţie de cauzalitate între formarea stimei de sine la elevi şi acceptarea
necondiţionată ca atitudine a adultului în general. Mesajul de valoare şi unicitate transmis de
adult este foarte important în prevenirea neîncrederii în sine. Un eşec nu trebuie perceput ca un
simptom al non-valorii, ci ca o situaţie ce trebuie rezolvată.
Pentru copiii de vârstă mai mică sursa cea mai importantă pentru formarea stimei de sine
o constituie evaluările părinţilor. Mesajele transmise de aceştia sunt interiorizate de către copil,
conducând la sentimentul de inadecvare sau adecvare ca persoană. Eşecul părinţilor în a
diferenţia între comportament şi persoană (etichetarea copilului după comportament) duce la
formarea unui imagini de sine negative. Alături de această distincţie fundamentală
(comportament - persoană) alte mesaje pot influenţa negativ imaginea de sine ca: gesturile de
interzicere, ameninţările cu abandonul (“Dacă nu faci x… nu te mai iubesc.”), deficite ale
stilului de relaţionare părinte - copil.
La elevii mai mari relaţia evenimente - stimă de sine are un caracter circular şi sursa de
formare a stimei de sine se extinde la grupul de prieteni, şcoală, alte persoane din viaţa lor.
O stimă de sine pozitivă şi realistă dezvoltă capacitatea de a lua decizii responsabile şi
abilitatea de a face faţă presiunii grupului. Imaginea de sine se dezvoltă pe parcursul vieţii din
experienţele pe care le are copilul şi din acţiunile pe care le realizează şi la care participă.
Experienţele din timpul copilăriei au un rol esenţial în dezvoltarea imaginii de sine. Astfel,
succesele şi eşecurile din copilărie precum şi modalităţile de reacţie a copilului la acestea
definesc imaginea pe care o are copilul despre el. Atitudinile părinţilor, ale profesorilor,
colegilor, fraţilor, prietenilor, rudelor contribuie la crearea imaginii de sine a copilului.
Elevii cu o stimă de sine pozitivă …
• Interpretează situaţiile noi ca fiind o provocare şu nu o ameninţare;
• îşi asumă responsabilităţi (“Pot să fac acest lucru.”);
• se comportă independent (“Mă descurc singur.”);
• sunt mândri de realizările lor (“Sunt mândru pentru că …”, “Sunt important.”);
• realizează fără probleme sarcini noi (“Sunt convins că pot să fac acest lucru.”);
• îşi exprimă adecvat emoţiile, atât pe cele pozitive cât şi pe cele negative (“Îmi place de
mine aşa cum sunt.”, “Sunt supărat când vorbeşti aşa cu mine.”);
• îşi asumă consecinţele acţiunii lor;
• oferă ajutor şi sprijin celorlalţi colegi (“Am nevoie de ajutorul tău.”).

Experienţele din copilărie care dezvoltă o imagine de sine echilibrată:


• încurajarea, lauda;
• copilul este ascultat de adult;
• i se vorbeşte cu respect;
• i se acordă atenţie şi este îmbrăţişat;
• are performanţe bune în activităţile extraşcolare (sport, desen, pictură, teatru) sau şcoală;
• are prieteni de încredere;

8
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

Elevii cu o stimă de sine scăzută …


• sunt nemulţumiţi de persoana lor în general ( “Nu sunt bun de nimic.”, “Nu sunt în stare
să fac asta.”, “Nu am nici o calitate.”);
• evită să realizeze sau să se implice în sarcini noi (“Nu voi fi în stare să iau examenul.”);
• se simt lipsite de valoare (“Sunt antipatic.”. “Nu mă place nimeni.”, “Sunt plictisitor.” );
• îi blamează pe ceilalţi pentru nerealizările lor (“Profesorul a fost nedrept cu mine.”);
• pretind că sunt indiferenţi emoţional (“Nu mă interesează că am luat nota 4 la ….”);
• nu pot tolera un nivel mediu de frustrare (“Nu ştiu cum să rezolv problema.”, “Nu pot să
învăţ.”);
• sunt uşor influenţabili (“Prietenii mei cred că este bine să fumezi.”);
• nu îşi asumă responsabilităţi, este prea “cuminte”;
• pare rebel, nepăsător.

Experienţele din copilărie care formează o imagine de sine scăzută:


• este des criticat (“Dacă cineva mă critică, înseamnă că sunt prost şi ridicol.”);
• i se vorbeşte pe un ton ridicat (se ţipă);
• este ignorat, ridiculizat (“Nu trebuie să faci greşeli.”);
• ceilalţi (părinţi, profesori) aşteaptă să fie întotdeauna “perfect” (“Trebuie să fiu
competent, să am note mari pentru ca părinţii mei să mă iubească.”);
• are eşecuri în activităţile extraşcolare sau şcolare ( “Dacă prietenii sau colegii mei nu mă
plac nu am nici o valoare.”);
• comparaţii frecvente între fraţi;
• standarde exagerate a părinţilor privind performanţele sale şcolare.
Riscurile unei stime de sine scăzute sunt multiple: probleme emoţionale – depresie,
anxietate, iritabilitate; probleme de comportament – agresivitate; scăderea performanţelor şcolare
– eşec şcolar, abandon şcolar; creşterea riscului consumului de alcool, tutun, droguri; implicarea
în relaţii sexuale de risc; imagine corporală negativă, tulburări alimentare – anorexie, bulimie,
suicid.

Pentru ca elevii să dezvolte stima de sine, adulţii (părinţii, profesorii, consilierii)


trebuie:
1. Să exprime expectanţe rezonabile faţă de vârsta copilului. Nu este rezonabil ca un copil de 3
ani să fie certat pentru că a vărsat o cană de lapte. Formularea unor expectanţe conforme
nivelului de dezvoltare al copilului evită situaţiile conflictuale şi trăirea unor emoţii
negative.
2. Să planifice din timp activităţile. Când ştiţi că apar situaţii dificile pentru elevi, faceţi tot
posibilul să-i ajutaţi să le depăşească. Dacă anticipaţi nevoile copiilor, probabilitatea ca ei să
fie mai cooperativi va creşte.
3. Să formuleze clar ceea ce aşteaptă de la elevi.
4. Să se focalizeze asupra aspectelor pozitive ale elevilor. Folosiţi fiecare ocazie pentru a-i
lăuda pe elevi şi a le întări fiecare comportament pozitiv şi eforturile.
5. Să ofere posibilităţi şi opţiuni elevilor de câte ori apare ocazia; aceasta dă sentimentul
controlabilităţii, şi ca urmare, elevii se vor opune mai puţin. “Mai avem destul timp ca să
mai facem o problemă la matematică. Vă rog să alegeţi voi care va fi aceea.”

9
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

6. Să ofere recompense. Scopul pe care trebuie să-l atingă elevul să se realizeze cu un efort
rezonabil, iar recompensa nu trebuie să fie extravagantă.

Înlăturarea “tiraniei lui TREBUIE”


Fiecare persoană are anumite valori după care se ghidează. Pentru o persoană este foarte
important să strângă cât mai mulţi bani pentru a fi o persoană realizată. Pentru alta, realizările nu
se măsoară în bani, ci în cunoştinţe. Aceste convingeri au o mare putere de influenţare în luarea
deciziilor nu atât prin conţinutul lor, cât prin puternica motivaţie pe care o implică. Majoritatea
convingerilor se formează în aceeaşi modalitate: ca răspuns la unele nevoi. Pentru că majoritatea
convingerilor sunt un răspuns la diferite nevoi, ele nu corespund realităţii şi nu au valoare de
adevăr. Ele sunt generate de expectanţele promovate de cultură, de familie, colegi şi de nevoia de
a fi apreciat, iubit, în siguranţă. Motivaţia care determină o persoană să acţioneze conform unui
“trebuie” este dată de convingerea în acest dicton. Exemple de convingeri disfuncţionale:
“Trebuie să fiu prietenul/profesorul/copilul/elevul perfect.”, “Trebuie să fiu primul la
învăţătură.”

Modificarea lui "trebuie" ca modalitate de prevenire a sentimentului de non-valoare:


• examinarea limbajului utilizat - absolutismele din verbe şi adverbe şi transformarea lor în
termeni nuanţaţi - de exemplu: prefer, doresc, ar fi plăcut, câteodată;
• eliminarea evaluărilor morale “bine” - “rău” şi introducerea consecinţelor pe termen scurt
sau lung a comportamentelor;
• compararea regulilor personale cu alte valori.

Convingerile sănătoase sunt:


• flexibile;
• personale şi nu impuse din afară;
• realiste, în conformitate cu posibilităţile individuale;
• cresc calitatea vieţii, mai degrabă decât o limitează.

Dezvoltarea unei stime de sine ridicate este favorizată de:


• crearea în familie şi în şcoală a cât mai multor oportunităţi prin care copilul să obţină
succese, situaţii în care să-şi poată identifica punctele forte;
• crearea unor situaţii în care copilul şi adolescentul să aibă oportunitatea de a oferi ajutor
altor persoane - activităţi de voluntariat, centre pentru copii cu nevoi speciale, cămine de
bătrâni;
• identificarea domeniilor de competenţă ale copilul şi adolescentului şi crearea situaţiilor
în care acestea să fie utilizate cu succes;
• identificarea surselor de suport social, emoţional, instrumental, informaţional;
• dezvoltarea abilităţilor de comunicare, negociere, rezolvare de probleme, abilităţile de a
face faţă situaţiilor de criză;
• dezvoltarea sentimentului de auto-eficacitate.

10
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

Stima de sine şi încrederea în sine nu trebuie confundate cu sentimentul de


autosuficienţă. Cea din urmă ia cu totul alte forme şi se conturează ca un aspect negativ al
personalităţii unui tânăr
Convingeri caracteristice sentimentului de superioritate/ autosuficienţă
• Tuturor le face plăcere să mă asculte.
• Am gusturi perfecte.
• Colegii au multe de învăţat de la mine.
• Pot să fac pe oricine să creadă ce vreau eu.
• De obicei sunt în centrul atenţiei unui grup.
• Sunt o persoană extraordinară.
• Cunosc în general oamenii ca pe o carte deschisă.
• Întotdeauna ştiu ce am de făcut.
• Pot de obicei să vorbesc despre orice subiect.
• Pot să fac orice îmi propun.
• Ştiu că sunt o persoană deosebită pentru că lumea mi-o tot spune.
• Cred că sunt o persoană cu totul specială.
• Îmi place să mă privesc în oglindă.
• Sunt pe cale să devin “cineva”
• Sunt născut pentru a fi lider ( Băban, 2001).

CURS. 3. CONSILIERUL ŞCOLAR – PERSONALITATE ŞI COMPETENŢE

G. Tomşa (2003) arată faptul că înainte de toate, consilierul şcolar trebuie să aibă anumite
deprinderi sociale şi pedagogice, să fie capabil să stabilească cu uşurinţă relaţii interpersonale
şi să comunice cu orice tip de client (elev, părinte, profesor), indiferent de nivelul de
pregătire şi de manifestările psihocomportamentale ale acestuia.
Printre caracteristicile personale ale consilierului eficient, descrise în literatura de
specialitate, mai semnificative sunt considerate următoarele:
- calmul şi răbdarea,
- capacitatea de a asculta,
- viziunea pozitivă asupra oamenilor,
- deschiderea în relaţiile cu semenii,
- capacitatea de comunicare interpersonală,
- deschiderea la schimbare,
- capacitatea de a tolera ambiguitatea,
- simţul umorului,
- onestitatea şi sinceritatea,
- capacitatea de a-şi recunoaşte propriile greşeli,
- realismul,
- capacitatea empatică,
- capacitatea de a accepta oamenii aşa cum sunt ei în realitate.

Consilierul şcolar îndeplineşte multiple roluri în unitatea în care lucrează. El este:

11
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

- educator,
- consultant în probleme de educaţie şi instruire,
- mediator al confilctelor,
- psiholog al elevilor, profesorilor şi părinţilor.

Pornind de la detaliile activităţii de consiliere, competenţa consilierului se extinde până la


nivelul comunităţii sociale în care trăieşte.
Atribuţiile şi respnsabilităţile profesionale ale consilierului şcolar, descrise de Asociaţia
Consilierilor Şcolari din America (ASCA) sunt:
- consilierul, în colaborare cu alţii, ajută la definirea obiectivelor şi identificarea
nevoilor elevilor, acordă asistenţă în formularea planurilor de acţiune, asistă la
continuarea programului şi la dezvoltarea curriculumului şi ajută la evaluarea
programului.
- Responsabilitatea fundamentală a consilierului este consilierea individuală şi de
grup. El ajută elevii să-şi dezvolte conştiinţa de sine, abilitatea de exprimare, ideile,
sentimentele, trebinţele şi valorile, consilierul şcolar furnizează informaţii
pertinente şi încearcă să promoveze abilitatea elevilor în luarea deciziilor.
- Consilierul este liderul şi consultantul programului de evaluare al şcolii. El
organizează şi coordonează culegerea datelor despre elevi şi părinţi, face înregistrări
şi inventare, iar la final interpretează aceste date pentru elevi, părinţi şi profesori,
echipamentul de procesare a datelor respective trebuie să faciliteze adunarea,
stocarea şi recuperarea lor.
- Consilierul şcolar asistă elevii şi părinţii în înţelegerea oportunităţilor educaţionale
şi profesionale. El raportează interesele elevilor, aptitudinile şi abilităţile lor la o
gamă largă de proiecte şi alegeri. Colectează şi distribuie informaţii educaţionale şi
ocupaţionale etc.
- Recunoscându-şi propriile limite, consilierul îşi asumă responsabilitatea pentru a
face trimiteri, atunci când este cazul, la alţi specialişti din cadrul comunităţii.
- Consilierul îşi asumă responsabilitatea serviciilor de plasare (Voinea, 2009).

CURS 4. PARADIGME, TIPURI ŞI MODELE DE CONSILIERE

În funcţie de domeniu, există mai multe tipuri de consiliere, care, de cele mai multe ori,
se completează şi suprapun în activitatea practică:

Consilierea vocaţională urmăreşte dezvoltarea capacităţii de planificare a carierei.


Această formă de consiliere este, de cele mai multe ori, asimilată consilierii carierei, atunci când
se acordă elevilor şi absolvenţilor ciclurilor de învăţământ terminale.
Consilierea educaţională oferă repere psiho-educaţionale pentru sănătatea mintală,
emoţională, fizică, socială şi spirituală a copiilor şi adolescenţilor.
Consilierea educaţională este şi un proces intensiv de acordare a asistenţei psiho-
pedagogice elevilor, studenţilor şi celorlalte persoane implicate în procesul educaţional

12
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

(profesori, părinţi şi autorităţi şcolare). În cadrul grupurilor şcolare, consilierea reprezintă o


formă particulară de interacţiune şi influenţare care contribuie la omogenizarea grupului de elevi
(Tomşa, 1999,119).
Consilierea comportamentală: se bazează pe abordarea de tip behaviorist. Indivizii învaţă
şi dezvoltă comportamente care le pot servi în carieră prin conştientizarea acestora şi
recompensarea comportamentelor dezirabile - condiţionare pozitivă (operantă) - se poate
ameliora profilul comportamental favorabil abordării unei anumite cariere; terapiile
comportamentale presupun, totodată, ignorarea sistematică a comportamentelor nedorite.
Consilierea pentru dezvoltare personală este o formă de consiliere psihologică în care
problemele psihice nu sunt văzute în termeni de tulburare şi deficienţă, ci în parametrii nevoii de
autocunoaştere, de întărire a eu-lui, de dezvoltare personală şi de adaptare; formează abilităţi şi
atitudini care permit o funcţionare personală flexibilă şi eficientă.
Succesul acestui gen de consiliere presupune implicarea responsabilă a ambelor părţi în
realizarea unei alianţe autentice, bazată pe respect şi încredere reciprocă (Băban, 2001).
Consilirea centrată pe client: este un rezultat al dezvoltărilor de tip umanist în psihologie
(Rogers). Iniţial, autorul şi-a denumit tehnica drept “consiliere non-directivă”, dar ulterior a
redenumit-o „consilierea sau terapia centrată pe client”. În acest tip de consiliere, specialistul îl
sprijină, acceptă şi încurajează pe client să se înţeleagă, să devină conştient de consecinţele
actelor şi deciziilor sale şi, în final, să ia hotărâri singur cu privire la carieră.
Consilierea bazată pe o terapie raţională: urmăreşte (re)ancorarea individului,
înţelegerea evenimentelor sociale, culturale şi cele care se petrec în jurul său, asumarea
responsabilităţii, creşterea încrederii în sine etc.; toate acestea pot fi “învăţate” şi dezvoltate în
acţiuni favorabile individului care trăieşte într-o lume concretă, pe care trebuie să o accepte sub
aspectele ei raţionale, să o schimbe acolo unde este nedreaptă sau să se adapteze la exigenţele
acesteia.
Consilierea de criză asigură asistarea psihologică a persoanelor în dificultate. Aceasta
implică metode, tehnici şi cunoştinţe de specialitate şi se bazează pe intervenţia în stare de criză,
care se situează între consiliere şi psihoterapie (Huber apud Jigău, 1994). Criza - în acest context
- este definită ca situaţia în care o persoană se confruntă cu un obstacol în atingerea unui scop
important al vieţii sale, obstacol ce pare imposibil de depăşit utilizând metode uzuale de
soluţionare. Acest tip de consiliere-intervenţie este urgent, intens şi de scurtă durată şi îşi
propune nu numai alinarea suferinţelor, ci şi prevenirea consecinţelor negative din punct de
vedere social, psihologic, medical; are la bază următoarele principii:
 evitarea pericolului acţiunilor şi deciziilor ireversibile, precum şi a unor atitudini şi
conduite neadecvate;
 identificarea conflictului şi confruntarea clientului / pacientului cu acesta;
 susţinerea clientului / pacientului în continuarea tratamentului datorită unei relaţii de
încredere stabilită rapid cu consilierul-terapeut;
 centrarea pe problema urgentă a clientului;
 utilizarea unor metode flexibile şi pragmatice;
 apelarea, în caz de necesitate, la tratament medicamentos, ajutorul persoanelor apropiate
şi asistenţă socială.
Consilierea pastorală este un tip de consiliere religioasă, un proces de asistare
psihologică realizat de către preot în comunitatea sa religioasă (Băban, 2001, 16). Scopurile
consilierii pastorale constau în:

13
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

 acordarea de asistenţă persoanelor descurajate;


 dezvoltarea toleranţei în relaţiile cu semenii;
 acordarea de asistenţă în autocunoaştere, în alegerea propriului comportament
potrivit principiilor biblice;
 acceptarea responsabilităilor şi dobândirea maturităţii confesionale.
Consilierea informaţională este un tip de intervenţie prin care se oferă informaţii pe
domenii / teme specifice; în cazul când aceste informaţii, completate de metode şi tehnici de
specialitate, sunt furnizate cu ajutorul tehnologiei informatice, se poate vorbi de un nou tip de
consiliere: consilierea on-line, computerizată sau asistată de calculator.
Consilierea maritală este o formă de asistenţă psihologică acordată familiei, care, spre
deosebire de terapia maritală, poate fi considerată mai limitată ca scop, deoarece pune în discuţie
numai un conflict particular, legat de problemele imediate ale familiei; aceasta poate fi orientată
către o sarcină specifică, de exemplu, creşterea unui copil. Mulţi autori consideră dihotomia
terapie - consiliere maritală ca fiind artificială, deoarece sunt mai multe asemănări decât
deosebiri, ambele forme punând accent pe ajutorarea partenerilor în a face faţă mai eficient
problemelor de cuplu (Mitrofan, 1984).
Consilierea psihologică, în literatura actuală, este definită ca un demers organizat,
structurat, dispunând de mijloace şi tehnici specifice în cadrul căruia un consilier atestat acordă
asistenţă şi sprijin unor persoane normale psihic, dar aflate într-un moment de dificultate, de
impas existenţial. Acest tip de definiţie pare a rezolva într-o manieră foarte simplă problema
interferenţei cu sfera de conţinut a psihoterapiei: psihoterapia se adresează stărilor de disconfort
psihic, iar consilierea normalităţii (Jigău, 2003, 52).
Medierea desemnează ansamblul activităţilor de corelare a cererii şi ofertei de forţă de
muncă de pe piaţă, în scopul angajării unei persoane pe un loc de muncă nou creat sau liber.
Serviciile de mediere se acordă ofertanţilor şi solicitanţilor de forţă de muncă. Cu acest prilej, se
dau informaţii şi se poartă discuţii cu privire la:
o locurile de muncă vacante şi condiţiile necesare pentru ocuparea lor;
o programele de ocupare la nivel local şi posibilităţile de acces la acestea;
o evaluarea pregătirii şi aptitudinilor solicitantului unui loc de muncă;
o oferte de pregătire profesională (inclusiv recalificare) pentru ocuparea posturilor de
muncă vacante.
Apropieri conceptuale şi interferenţe au loc şi între consiliere şi consultanţă. În aceste situaţii
sunt diferite grupurile ţintă şi adresabilitatea.
Consultanţa se acordă în vederea creării şi dezvoltării de afaceri proprii şi se
concretizează în:
o oferirea de informaţii asupra procedurilor legislative şi economice necesare la demararea
unei afaceri;
o instruire pentru însuşirea unor metode şi tehnici de management;
o modalităţi de evaluare a paşilor parcurşi şi a stadiului derulării unei afaceri (idem, 53).

Peer-counselling

Din păcate, deseori elevii ezită să comunice cu persoanele adulte, considerându-le tributare
unor modele tradiţionale, unor paternuri care sunt în dezacord cu valorile şi ritmul de evoluţie al
societăţii actuale. Uneori însă, tinerii preferă să discute cu co-vârstnici. Din această perspectivă o

14
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

soluţie o poate oferi „peer counselling-ul” cunoscut fiind faptul că această formă de consiliere
„de la elev la elev” s-a dovedit viabil în S.U.A şi Canada.
Înţelegem prin consilieri „peer”, persoane de vârstă apropiată, fără pregătire de
specialitate – selectate dintre beneficiari – instruite şi coordonate de specialişti. Este absolut
necesar ca aceşti tineri să aibă disponibilitatea de a comunica, de a furniza informaţii (din
surse autorizate) colegilor lor, de a identifica alternative sau pur şi simplu de a oferi suport
moral celor aflaţi în dificultate. Cum sunt aleşi aceşti consilieri? Un prim pas îl constituie
selectarea candidaţilor din rândul adolescenţilor. Indiferent de metoda aleasă pentru
mediatizarea demersului, trebuie subliniate următoarele criterii de selecţie:
• angajament scris în vederea acordării de sprijin semenilor;
• acceptarea unor standarde ce ţin de etica profesională;
• abilitatea de a interacţiona cu o gamă largă de persoane;
• abilităţi de comunicare asertivă;
• dorinţa şi abilitatea de a munci în conformitate cu filosofia şi obiectivele programului.
Pe lângă acestea, un „consilier peer” eficient posedă anumite abilităţi favorizante cum ar fi
empatia, sinceritatea, respectul faţă de semeni. Instruirea şi formarea consilierilor peer trebuie să
fie realizată de către specialişti, consilieri din cabinetele de asistenţă psihopedagogică. Procesul
de instruire acoperă următoarele dimensiuni:
• informaţii referitoare la atribuţiile consilierului peer;
• instruire pe domenii de interes ale adolescenţilor;
• instruire referitoare la tehnicile utilizate în consiliere;
• informaţii privind procedurile şi organizarea programului;
• alegerea surselor de informare;
• aspecte legate de etica profesională etc.
În formarea “peer counselling” avem în vedere: identificarea şi definirea abilităţilor în
termeni comportamentali, exersarea unor tehnici şi metode, rezolvarea unor situaţii prezentate
sub formă de scenarii etc.
Desfăşurarea activităţii în şcoli, de către adolescenţii abilitaţi, se realizează în cabinetul de
consiliere al şcolii, după un orar bine stabilit, cu consemnarea datelor referitoare la beneficiari şi
problemele acestora. Periodic au loc întâlniri de supervizare.
Efectele programului asupra climatului din şcoli vor fi apreciate prin indicatori cantitativi
(numărul beneficiarilor) şi calitativi (interviuri informale cu elevii, părinţii, profesorii,
chestionare de evaluare etc.) (Oprişan, Drăghici, 2005).

Tipuri de consiliere după numărul de participanţi


Consilierea individuală

În consilierea individuală accentul cade pe problemele personale ale beneficiarului, pe


dificultăţile sau eşecurile acestuia în încercarea de a se adapta cerinţelor familiei, şcolii, societăţii
în care trăieşte. Sunt situaţii în care copilul sau adultul nu găsesc răspunsurile adaptative
necesare din diferite cauze: lipsa de comunicare dintre generaţii, conflicte datorate unor exigenţe
nejustificate şi nerezonabile, intrarea adolescentului în grupuri delicvente, dificultăţi personale de
afirmare socială etc.

15
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

Principalele obiective ale consilierii individuale, realizată în scopul orientării carierei


întâlnim, sunt: modificarea comportamentelor cu privire la carieră, centrarea pe problemele
clientului, stimularea capacităţii de a acţiona raţional, şi în consens cu realitatea şi mediul (Jigău,
2001, 216).

Consilierea în grup

Oamenii sunt fiinţe sociale fapt evidenţiat în activitatea şi relaţiile din cadrul diferiltelor
tipuri de grupuri. În general, grupurile se constituie cu un anumit scop, iar unele dintre ele îşi
precizează şi durata reunirii membrilor (un an şcolar, realizarea unui proiect, etc.). În unele
grupuri individul alege să facă parte, în altele face parte prin naştere.
În consilierea de grup se folosesc metode interactive de tipul jocurilor de rol, a
problematizărilor, a dezbaterilor (Băban, 2001, 32). Scopul pentru care se derulează consilierea
în grup este acela de a facilita şi întări învăţarea, a practica şi a exersa acele comportamente
sociale dezirabile, favorabile dezvoltării personalităţii, inserţiei socio-profesionale reuşite,
planificării şi punerii în practică a unui proiect. Acest lucru se realizează prin prezentarea
experienţei personale (pozitive sau negative) legate de aceste subiecte şi mai ales prin ascultarea
sentimentelor, beneficiului personal al fiecăruia, observarea impactului, a nivelului de înţelegere
şi atitudinilor declanşate de mesaje în rândul (co)participanţilor.
În cadrul consilierii în grup, trebuie încurajată expunerea experienţei personale, a
îndoielilor, a modurilor particulare de reacţie, eşecurilor etc. şi aşteptate atitudini, soluţii şi trăiri
în plan afectiv ale celorlalţi. Rând pe rând, fiecare este pus în situaţia de a-şi expune o experienţă
personală, a-şi exprima sentimentele, a asculta părerea celorlalţi în acest proces complex de
comunicare in grup.
Procesul consilierii în grup şi buna ,,funcţionare” a acestuia presupune parcurgerea de
către consilier şi beneficiari a următorilor “paşi”:
- anunţarea scopului constituirii grupului şi stabilirea finalităţilor aşteptate;
- planificarea activităţilor şi regulilor de funcţionare ale grupului;
- stabilirea sarcinilor individuale şi colective atribuirea /asumarea anumitor roluri de
către membrii grupului şi precizarea aşteptărilor;
- identificarea modalităţilor de a constitui, întări şi conserva spiritul de grup,
sentimentul de apartenenţă şi solidaritate, construirea unei anumite dinamici şi
coeziuni ale grupului în vederea atingerii obiectivelor consilierii (încredere,
siguranţă, respect, toleranţă, deschidere, sprijin, acceptare);
- adoptarea unui cod etic, intern al grupului, stabilirea drepturilor membrilor sau
modului de rezolvare a conflictelor;
- identificarea problemelor comune ale grupului;
- identificarea problemelor particulare ale membrilor grupului;
- asigurarea unei comunicări efective între membrii grupului şi ale grupului cu
exteriorul;
- conducerea internă a grupului (proceduri, structuri), stabilirea modului de alegere a
liderilor, coordonatorilor de sub-proiecte;
- consolidarea încrederii în sine şi construirea mediului pozitiv de activitate;

16
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

- alternarea activităţilor teoretice cu cele practice, ale învăţării raţionale cu cea


emoţională;
- simularea în cadrul grupului a diferitelor situaţii de viaţă;
- oferirea de soluţii şi rezolvarea situaţiilor critice;
- exprimarea opiniilor negative (fără a suferi consecinţe neplăcute sau afecta
coeziunea grupului);
- culegerea de informaţii şi experienţe personale care s-ar putea dovedi utile şi altora;
- exersarea luării deciziilor în mod raţional şi motivat, comunicării în diferite situaţii,
rezolvării problemelor;
- alternarea muncii în grup cu cea in grupuri mici şi apoi cu cea independentă (care
va deveni, în final, preponderentă);
- tranziţia treptată din planul imaginarului şi ipoteticului, în cel al posibilului şi
realului (Jigău, 2001, 218-221).

Consilierea în cadrul orei de dirigenţie

Începând cu anul şcolar 2006-2007 conform adresei MEdC nr. 27984/1.03.2006


Ministerul Educaţiei şi Cercetarii a aprobat programele şcolare ale disciplinei „Consiliere şi
Orientare” ce a intrat în componenţa trunchiul ui comun. In vederea implementării acestor
programe, au avut loc stagii de formare de formatori la nivel naţional şi judeţean. Diseminarea s-
a realizat pe tot parcursul anului şcolar 2006 –2007 pe cele 5 module cuprinse în noul
curriculum, astfel încât cadrele didactice să poată susţine orele corespunzătoare la clasă.
Noua programă de consiliere şi orientare se axează pe un model care asociază competenţele
şi conţinuturile, contribuind la dezvoltarea competenţelor - cheie stabilite la nivel european (la
Barcelona, 2002) şi, în special, a următoarelor aspecte:
 Competenţe interpersonale, interculturale, sociale şi civice
 „A învăţa să înveţi”
 Cultură antreprenorială
 Tehnologia informaţiei şi a comunicaţiilor (TIC).
Curriculum-ul de consiliere şi orientare are o structură coerentă, pe baza unor module
tematice, care se regăsesc la nivelul fiecărui an de studiu al ciclurilor primar, gimnazial, liceal:
 Autocunoaştere şi dezvoltare personală
 Comunicare şi abilităţi sociale
 Managementul informaţiilor şi învăţării
 Planificarea carierei
 Calitatea stilului de viaţă.

Structura programei şcolare este următoarea:

 Competenţe individuale: sunt subcomponente ale unităţii de competenţe, concretizate în


rezultate măsurabile.
 Condiţii de aplicare şi evaluare: presupun strategii didactice participative, centrate pe
elev şi pe ce va trebui să ştie să facă acesta la finalul fiecărui an şcolar.

17
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

 Sugestii metodologice: se referă la exemple de metode şi tehnici propuse pentru realizarea


conţinuturilor şi dezvoltarea competenţelor, cât şi la utilizarea instrumentelor de evaluare.

Această arie curriculară este binevenită atât pentru diriginţi cât şi pentru consileri, aceştia
din urmă primind un ajutor consistent în ceea ce priveşte tematica abordată în cadrul celor cinci
module amintite. Dacă dirigintele aplică la clasă măcar o parte din temele precizate în programe,
munca profesorului-psiholog/pedagog/sociolog se poate centra mai mult pe intervenţii punctuale
– aplicarea şi interpretarea chestionarele de interese, a testelor de aptitudini pentru ca în final să
poată sprijini fiecare elev în luarea deciziei optime cu privire la traseul şcolar-profesional
următor (Aria curriculară Consiliere şi Orientare, 2005).

CURS 5. CADRUL GENERAL AL CONSILIERII

5.1. Fazele procesului de consiliere

Consilierea psihopedagogică este un proces complex ce presupune parcurgerea mai multor


faze (după Dumitru, 2008, 80):
1. stabilirea relaţiei – a unei legături specifice cu clientul şi cu lumea sa
2. invitaţia adresată acestuia de a vorbi şi de „a-şi spune povestea”
3. ascultarea activă a clientului şi observarea manifestărilor acestuia
4. definirea problemelor
5. creşterea gradului de conştientizare de către client a problemelor sale şi identificarea
modalităţilor de rezolvare a acestora
6. confruntarea clientului cu propriile credinţe şi convingeri care reprezintă surse de
rezistenţă la schimbare
7. analiza soluţiilor alternative posibile şi adoptarea unei decizii
8. facilitarea activă a schimbării evolutive
9. experimentarea şi exersarea noilor comportamente
10. funcţionarea adaptativă optimă

1. Stabilirea relaţiei
- introducerea – primele minute în care consilierul întâlneşte clientul şi iniţiază conversaţia şi
relaţia
Abilităţi necesare consilierului (după Dafinoiu, 2002, 196):
- te prezinţi
- afli numele clientului
- faci clientul să se simtă confortabil
- indici limitele de timp (în general, durata eficientă a unei şedinţe de consiliere este de 45-
50 de minute. Maximum admisibil este o oră, după care apare saturaţia)
- indici termenii relaţiei („Putem întrerupe oricând unul din noi nu se simte confortabil şi
nu mai doreşte să continue!”)
- propui un mod deschis de a vorbi

Tot în deschidere consilierului recurge la următoarele operaţii şi acţiuni:

18
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

- încearcă să reducă anxietatea iniţială a clientului până la un nivel care să-i permită
acestuia să vorbească despre el însuşi;
- consilierul trebuie să fie reţinut în a vorbi excesiv pentru a nu împiedica clientul să
vorbească
- consilierul trebuie să asculte cu atenţie la ceea ce spune clientul şi să încerce să
reconstruiască o imagine a lumii acestuia aşa cum o descrie el;
- să fie conştinet de faptul că alegerea unor anumite subiecte de către client îi oferă o
viziune asupra scării de priorităţi a clientului său.

Întotdeauna, în deschiderea şedinţei de consiliere, consilierul trebuie să fie punctual,


deoarece acest lucru arată respect pentru client. Momentul de începere poate fi marcat printr-un
simplu zâmbet, asociat cu o mişcare a mâinii ca invitaţie pentru a lua loc.

2. Invitaţia adresată acestuia de a vorbi şi încurajarea acestuia „să-şi spună povestea”

- Odată ce introducerea a fost făcută, consilierul trebuie să lase o mică pauză, dându-i
clientului şansa de a vorbi, dacă el este pregătit. În cazul în care trec mai multe secunde şi nu
există nici un indiciu că persoana are de gând să vorbească, atunci consilierul trebuie să iniţieze o
anumită formă de comunicare.
- Se folosesc întrebări deschise pentru a oferi clientului o cât mai mare libertate de exprimare

De exempu, consilierul poate oferi o structură iniţială spunând:”Nu sunt sigur de motivele
pentru care sunteţi aici, dar oricare ar fi ele veţi fi tratat cu o strictă confidenţialitate. Puteţi
vorbi despre orice doriţi!”

În esenţă, este vorba aici de cuvinte încurajatoare pentru client. Ele recunosc dificultăţile
începutului, dar oferă totuşi o sugestie verbală.
De regulă, pauzele şi perioadele de tăcere sunt lucruri frecvente la începutul procesului de
consiliere. Tăcerea clientului poate să indice faptul că el se gândeşte cum să înceapă şi ce să
spună. Consilierul trebuie să respecte aceste perioade de tăcere. Altfel, el poate avea tendinţa să
vorbească prea mult sau să-l bombardeze pe clientul său cu numeroase întrebări. Rolul principal
al consilierului trebuie să fie cel de ascultător (Voinea, 2008).

3. Ascultarea activă a clientului şi observarea manifestărilor acestuia

Abilităţi necesare:
- stabilirea unui contact viziual adecvat cu clientul
- utilizarea limbajului corporal adecvat
- urmărirea mesajului verbal al clientului
- descifrarea semnificaţiei vocii şi gesturilor
- încurajări minimale
- aşteptare – o pauză de 2 până la 5 secunde se interpune între sfârşitul unei intervenţii
a clientului şi o altă intervenţie a consilierului

19
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

4. Definirea problemelor

- presupune clarificarea problemei


- consilierul ajută clientul să-şi lămurească problema utilizând următoarele tehnici:

 a. Reformularea
 b. Resemnificarea
 c. Interpretarea

a. Reformularea
După Mucchielli (1994) pot fi trei procedee principale de reformulare
- reformularea-reflectare (răspunsul ecou – Clientul: „Şi eram foarte deprimat”.
Consilierul: „Înţeleg ..eraţi foarte deprimat”; rezumarea: Consilierul „Vreţi să spuneţi
că felul în care v-a privit v-a necăjit foarte mult”)
- reformularea ca inversare a raportului figură-fond (Clientul: „sunt singurul din clasă
care nu face nimic bine niciodată”. Consilierul: ”După părerea ta toţi ceilalţi reuşesc
mult mai bine decât tine?”)
- reformularea - clarificare (Clientul „Colega mea este efectiv plină de ifose. După ea
numai persoana ei contează. Imediat ce apare, conversaţia este monopolizată de ea!
Pot să spun la revedere şi să plec acasă!” Consilierul „Să înţeleg că nodul problemei
nu sunt atât manierele ei cât faptul că ele într-un fel sau altul te deranjează, ajung să te
elimine?”) (Dafinoiu, 2002)

b. Resemnificarea (recadrarea)
- presupune schimbarea contextului conceptual şi/sau emoţional al unei situaţii sau al
perspectivei din care ea este trăită, plasând-o într-un alt cadru, care corespunde la fel de bine
sau chiar mai bine faptelor (tehnica poate fi ilustrată prin butada potrivit căreia, în faţa unui
pahar cu apă, pesimistul vede partea goală, iar optimistul partea plină!).
- necesită experienţă şi intuiţie
i) Recadrarea conţinutului
- istoria fiecăruia dintre noi e alcătuită nu din fapte ci din semnificaţiile atribuite acestora.
Întrebări utilizate de consilier „Ce altă semnificaţie poate avea aceasta?”
ii) Recadrarea contextului
- aproape toate comportamentele noastre sunt sau au fost utile într-un anumit context spaţio-
temporal, altfel nu ar persista. De altfel simptomul însuşi nu este altceva decât un
comportament care, într-un anumit moment a avut caracter adaptativ, dar fiind menţinut a
generat probleme pe care clientul le acuză, întrucât contextul iniţial s-a schimbat!
- întrebări ale consilierului „Când anume acest comportament ar fi util?” „În ce situaţie acest
comportament ar constitui o resursă?”

c. Interpretarea
- presupune explicarea şi înţelegerea semnificaţiei ideilor, atitudinilor şi comportamentelor
clientului

20
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

5. Creşterea gradului de conştientizare de către client a problemelor sale şi identificarea


modalităţilor de rezolvare a acestora
- importantă crearea unui mediu securizant

6. Confruntarea clientului cu propriile credinţe şi convingeri care reprezintă surse de


rezistenţă la schimbare
- de multe ori credinţele (formate în timp) clientului devin rezistenţe în faţa schimbării
- consilierul trebuie să îl ajute să treacă, să depăşească rezistenţele identificate, dar fără să
forţeze clientul să vorbească despre acestea decât atunci câd se simte pregătit (altfel poate creşte
anxietatea celui din urmă)

7. Analiza soluţiilor alternative posibile şi adoptarea unei decizii


- consilierul îl spijină pe client să identifice mai multe căi de soluţionare, prin multiplicarea
perspectivelor de abordare, urmată de analiza comparativă şi luarea deciziei.

8. Facilitarea activă a schimbării evolutive


- consilierul susţine, încurajează şi orientează clientul pentru a înţelege mai bine schimbarea

9. Experimentarea şi exersarea noilor comportamente


- clientul are nevoie de suport şi feed-back

10. Funcţionarea adaptativă optimă


- monitorizarea cazului (Dumitru, 2008)

5.2. Participarea clientului la stabilirea scopurilor în procesul de consiliere şi încheierea


unei şedinţe de consiliere (Tomşa,1999,pp.148-150)

Adeseori, se crede că în cazul stabilirii scopurilor, consilierul ascultă clientul, face o evaluare
mentală a problemei sale şi prescrie apoi o soluţie sau un scop. În realitate însă, o astfel de
procedură este sortită eşecului. Prin natura sa, consilierea psihipedagogică presupune participarea
clientului la stabilirea scopurilor urmărite în procesul de consiliere. Stabilirea unor astfel de
scopuri este o acţiune personală, care necesită un efort total din partea clientului.
Prin urmare, trebuie să existe un scop identificat de către client ca suficient de important
pentru ca el să facă eforturi în vederea atingerii lui.
Uneori, clientul manifestă rezistenţă la stabilirea scopurilor,el respingând ideea stabilirii unui
scop.în asemenea situaţii, consilierul trebuie să-şi pună problema cauzei pentru care clientul
manifestă o astfel de rezistenţă.în activitatea cu acest tip de client, noi trebuie să plecăm de la
premisa că întotdeauna comportamentul omului are un scop. Ca urmare, putem descoperi faptul
că, persoana consiliată, care respinge stabilirea scopului de atins în procesul de consiliere, îşi
protejează, de fapt, comportamentul său.
După opinia lui J.D. Krumboltz şi C.E.Thoresn (1969) rareori clientul începe prin a cere
ajutorul în atingerea unor scopuri precise.
Consilierul este cel care, de cele mai multe ori, depune eforturi considerabile pentru a
transforma problemele clientului său în obiective şi scopuri specifice. El trebuie mai întâi să

21
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

înţeleagă natura problemei clientului şi abia apoi să treacă la transformarea acesteia într-un scop
sau mai multe scopuri specifice.
În încercarea lor de a defini scopurile comportamnetale ale clientului în procesul de
consiliere, consilierii trebuie să depăşească mai multe obstacole:
- clientul priveşte problema lui ca fiind comportamentul altcuiva
- clientul îşi exprimă problema doar ca pe un sentiment
- problema clientului este absenţa unui scop
- uneori, comportamentul dorit de client este indezirabil
- clientul nu ştie că manifestarea lui comportamentală este nepotrivită
- problema clientului este un conflict de alegere
- problema clientului este interesul de a nu identifica nici o problemă.

În ceea ce priveşte încheierea şedinţei de consiliere, se consideră că acceptarea unor limite


de timp este foarte importantă.
Practica muncii de consiliere arată că, de regulă, clienţii tind să amâne discutarea
problemelor lor cât mai mult posibil. În asemenea condiţii, şedinţele de consiliere ar avea durate
foarte mari dacă nu se impun limite de timp.
A. Benjamin (1969), a stabilit două modalităţi de bază pentru încheierea şedinţei de
consiliere:
- atât clientul, cât şi consilierul trebuie să fie conştineţi de faptul că în momentul respectiv
are loc încheierea şedinţei de consiliere
- încheierea se referă la ceea ce a avut deja loc. Prin urmare, în această fază a şedinţei de
consiliere nu mai trebuie introdus şi numai trebuie discutat nici un material nou.
Totuşi, dacă persoana consiliată introduce brusc un subiect nou în discuţie, este bine să-i
sugerăm discutarea lui în şedinţa următoare. Singura excepţie apare atunci când clientul prezintă
o problemă care este extrem de urgentă pentru el, iar el singur se consideră incapabil să o
rezolve.
O strategie de încheiere a şedinţei de consiliere constă în folosirea de către consilier a unei
fraze scurte şi explicite, prin care se recunoaşte faptul că e timpul să se încheie şedinţa.
Asemenea fraze sunt: „se pare că timpul nostru s-a terminat pentru astăzi. Cred că este timpul
să ne oprim aici.”
Un alt mod de încheiere a şedinţei de consiliere îl constituie folosirea rezumării. Rezumarea
este un tip de răspuns activ al consilierului, care oferă continuitate şedinţei de consiliere (după
Voinea, 2008).

CURS 6. METODE ŞI TEHNICI UTILIZATE ÎN CONSILIERE

1. Autobiografia

a. Istoric şi fundamente teoretice

Autobiografia ca metodă de exprimare a individualităţii umane are o lungă istorie atât în


literatură cât şi în ştiinţele socio-umane. Ea a apărut de fapt ca urmare a dorinţei oamenilor de
a-şi prezenta viziunea personală asupra experienţelor de viaţă. Folosirea naraţiunii autobiografice în

22
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

cercetarea ştiinţifică se consideră că a început în psihologie odată cu studiile lui Freud, deşi acestea
erau întemeiate pe documente secundare (Atkinson, 2006,11).
Se consideră însă că întemeietorul psihanalizei „a făcut totul în ceea ce îl priveşte pentru
a ajunge la noi cea mai deplină dezvăluire de sine la care se poate angaja cineva”(Jaccard apud
Ignat, 2007, 229). De altfel, teoria psihanalitică se bazează şi pe analiza şi interpretările pe
care Freud le-a realizat propriei biografii, psihanaliza devenind primul sistem terapeutic
comprehensiv ce a investigat rădăcinile psihologice ale comportamentului uman (Ignat, 2007,
230). Gordon Allport în 1942 a folosit documente personale primare (inclusiv autobiografii sau
povestea vieţii cum o numeşte Robert Atkinson, 2006,11) pentru a studia dezvoltarea
personalităţii indivizilor, dar această metodă a luat amploare odată cu studiile lui Erikson asupra
lui Luther şi Gandhi.

b. Prezentarea metodei

Autobiografia desemnează relatările subiecţilor despre ei înşişi, relatări ce sunt apoi


analizate, interpretate, explorate dintr-o anumită postură teoretico-metodologică (Iluţ, 1997, 98).
Practic, este o “investigaţie retrospectiv-longitudinală prin intermediul căreia individul este
încurajat să-şi exploreze experienţele personale” (Ignat, 2007, 231).
Aşadar, această metodă se bazează pe capacitatea persoanei de a privi retrospectiv
faptele sale, de a le analiza, de a observa şi înţelege reacţiile altora faţă de sine. Autobiografia
este considerată a fi o metodă relativ uşor de aplicat datorită implicării persoanei în acţiunea de a
povesti, de obicei în scris, evenimentele considerate importante în întreaga sa existenţă. Ea
presupune o incursiune a subiectului în propria viaţă cu scopul de a desprinde evenimentele
semnificative pentru evoluţia personală. Acestă acţiune furnizează un spaţiu în care se pot
face conexiuni între faptele de viaţă şi structura psihologică, oferind astfel modalităţi de
interpretare a evoluţiei personalităţii în contextual relaţiilor sociale. De asemenea, autobiografia
înlesneşte cunoaşterea modului persoanei respective de a privi la un moment dat sensurile
evenimentelor din propria sa viaţă, consilierul având astfel oportunitatea de a stabili
pattern-urile motivaţionale care stau la temelia comportamentului clientului sau sistemul de
constructe prin care subiectul vede lumea.
Autobiografia are ca scop evaluarea / diagnoza / interpretarea personalităţii persoanei,
înţelegerea modului în care acesta îşi organizează viaţa şi acţionează în mediul său social.
Autobiografia este defapt o „reconstrucţie a memoriei personale”, este o oglindă
împărtăşită cu ceilalţi, interpretată în mod subiectiv şi ca o dorinţă de auto-prezentare",
rezultată din reflecţia asupra sinelui şi devenirii sale (Ignat, 2007, 232).
Prin metoda autobiografiei se pot aduce la suprafaţă experienţe traumatizante, conflicte
nerezolvate, care ar putea împiedica evoluţia persoanei. În acelaşi timp ea “poate susţine
formarea identităţii de sine şi chiar dezvoltarea cognitivă, întrucât are rolul de reconciliere şi de
re-aducere împreună a tuturor etapelor vieţii făcând posibilă redescoperirea sensului vieţii” (
idem, 233).
Prin autobiografie se poate investiga oricare din câmpurile vieţii personale (segmentul
profesional, cognitiv, emoţional, artistic) beneficiarul devenind astfel mai conştient de fiecare
din dimensiunile sale la nivel perceptiv, emoţional şi intelectual.
Unii autori consideră că, atunci când folosim această metodă, este necesar ca persoana
consiliată să primească asigurări în ceea ce priveşte respectarea confidenţialităţii, şi totodată

23
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

consilierul poate să ofere câteva indicaţii referitoare la conţinutul autobiografiei propunând


chiar un ghid de urmat în redactarea scrierii (anexa 1). În primul rând, consilierul trebuie să
elaboreze o listă a tuturor aspectelor considerate relevante pentru nevoile de consiliere
ale individului sau poate doar concluziona aspectele pe care le consideră esenţiale.
Kiley (1975 apud Ignat, 2007, 233), propune următorul format pentru analiza
autobiografiei:
“1. incidente semnificative;
2. organizarea textului (limbaj, profunzimea exprimării etc.);
3. omisiuni, comentarii răuvoitoare, afirmaţii inexacte;
4. puncte de verificat ulterior;
5. comentarii de sumarizare”.
Ca metodă de investigatie psihologică, autobiografia se apropie de anamneză,
conversaţie şi psihanaliză, care reprezintă de fapt analize retrospective conduse însă de o terţă
persoană. Autobiografia este asemănătoare cu auto-caracterizarea, cu deosebirea ca aceasta din
urmă este o auto-investigaţie transversală.

c. Avantaje şi dezavantaje ale metodei

Avantaje ale autobiografiei. Metoda oferă o imagine asupra vieţii persoanei consiliate,
contribuind la înţelegerea sistemului de reprezentări ale acesteia, oferă informaţii valoroase
despre background-ul cultural, etnic şi social. Totodată se oferă clientului şansa unui insight
pentru sine (posibilitatea de a-şi interpreta propria poveste), putând descoperi noi înţelesuri ale
personalităţii sale, atitudini faţă de sine şi faţă de persoanele semnificative din viaţa sa.

Dezavantaje ale autobiografiei. Calitatea rezultatelor obţinute în urma aplicării acestei


metode depinde în mare măsură de capacitatea de exprimare orală sau în scris a persoanei
consiliate, de abilitatea acestuia de a auto-analiză retrospectivă, de sinceritatea sa şi de
disponibilitatea de a aduce în prezent experineţe apuse, precum şi capacitatea de a oferi
acestor experinţe interpretări realiste în contextual propriei deveniri sociale (Ignat, 2007,
pp. 241-242).

2. Autocaracterizarea

a. Istoric şi fundamente teoretice

Autocaracterizarea este o metodă de pătrundere în realitatea personală. Kelly în 1955


propune auto-caracterizarea (self-characterization) ca tehnică de evaluare a sistemului de
constructe care descriu personalitatea individului. Un principiu al psihologiei constructelor
personale postulează că înţelegerea unei fiinţe umane presupune cunoaşterea modului în care
aceasta percepe lumea, felul în care individul ia decizii şi face alegeri. În acest sens Kelly (apud
Ignat, 2007, 230) precizează faptul că, pe parcursul asistării persoanei în procesul schimbării,
consilierul trebuie, iniţial, să desluşească modul în care individul îşi clădeşte propria imagine
despre lume şi viaţă. Astfel, metodele de colectare a datelor propuse de autorul menţionat sunt
menite să-l sprijine pe consilier să-şi formeze chiar la începutul procesului de consiliere o

24
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

imagine sintetică despre modul în care cel consiliat şi-a făurit cele mai importante relaţii
intepersonale sau despre alte aspecte caracteristice, esenţiale pentru lumea acestuia.
Auto-caracterizarea este recomandată a fi utilizată la începutul programului de consiliere.
Aceasta se va constitui într-un suport al relaţiei de încredere între consilier şi client şi va garanta
dezvoltarea ulterioară optimă a demersului de consiliere.

b. Prezentarea metodei

Apropiată de autobiografie, auto-caracterizarea se deosebeşte de aceasta întrucât


reprezintă o modalitate de autoinvestigaţie transversală în structura psihologică a individului
(Tomşa, 2001, 177). Ea se înscrie în categoria metodelor care “favorizează conturarea unui
portret cât mai aproape de realitate, din perspectiva clientului, util în managementul
procesului de consiliere şi care reprezintă viziunea personală sau propria imagine a subiectului
despre sine” (Ignat, 2007,235).
Ion Holban (1978) consideră auto-caracterizarea drept o metodă de cunoaştere care
presupune colaborarea persoanei pentru obţinerea de informaţii, fapt ce permite “descifrarea
formulei individuale" întrucât înlesneşte accesul la cunoaşterea nu doar a dominantelor
personalităţii, ci şi ale unor aspecte mai personale (inaccesibile altor metode).
Caracteristici ale auto-caracterizarii:
 caracter apreciativ - subiectul face judecăţi de valoare în relatarea sa despre propriile
conţinuturi psihice, acordând calificative propriilor capacităţi;
 caracter subiectiv - subiectul descrie propria personalitate, în acelaşi timp are conştiinţa
că se prezintă pe sine unui public;
 auto-investigaţie transversală - subiectul prezintă informaţiile detaliate despre propria
personalitate la care are acces într-un moment dat al evoluţiei sale.
Auto-caracterizarea este cadrul în care pot fi relevate informaţii despre nivelul de
dezvoltare emoţională a clientului, despre maturitatea sau imaturitatea sa afectivă oglindită în
dependenţa faţă de persoanele apropiate sau în posibilităţi de control al emotivităţii (anexa 2).
Această prezentare va furniza informaţii ce vor duce la înţelegerea stilului de viaţă
al subiectului şi a sistemului de valori care îi fundamentează întreaga personalitate, toate
acestea având ca rezultat creşterea gradului de înţelegere de către consilier, dar şi de către
beneficiarul însuşi.
Din punct de vedere al informaţiilor pe care le oferă, Tomşa precizează faptul că auto-
caracterizarea îmbracă trei aspecte principale:
„a) sursă de informaţii asupra structurii proprii şi de adâncime a personalităţii;
b) sursă de informaţii asupra atitudinii subiectului faţă de propria persoană;
c) produs al activităţii” (2001, 177).
Metoda este recomandă a fi folosită în primele şedinte ale demersului de consiliere pentru a
îmbogăţi repertoriul de cunoaştere a consilierului. Acesta va face interpretări calitative pentru a
surprinde aspecte relevante pentru personalitatea consiliatului şi istoria personală (Ignat,
2007,237).

25
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

c. Avantaje şi dezavantaje ale metodei

Avantaje. Auto-caracterizarea constituie cadrul care permite consilierului să obtină


răspunsuri la întrebări precum „Cum vede clientul lumea?", „Care este contextul in care trăieşte?”,
„Cine este acest individ?", „Care sunt caracteristicile sale cele mai importante?”, “Care este
stilul de viaţă al acestui client?", „Care sunt valorile sale?". Metoda oferă informaţii despre
dimensiunea psihică a persoanei, despre imaginea de sine a clientului, inaccesibile altor
mijloace de investigare.
Utilizată în etape diferite ale consilierii, aceasta metoda poate oferi o imagine asupra
evoluţiei individului, fapt care aduce un plus de înţelegere pentru consilier şi o creştere a
eficienţei procesului de orientare. De asemenea, prin exercitiul de auto-reflecţie pe care îl
presupune auto-caracterizarea poate contribui la dezvoltarea personală a individului,
descoperirea şi conştientizarea resurselor proprii şi clarificarea situaţiei problematice pe care
o traversează. Prin auto-caracterizare, individul poate să-şi dezvolte o identitate care îi va permite
să împărtăşească propria experienţă cu alţii (Ignat, 2007, 242).

Dezavantaje. Auto-caracterizarea depinde în mare măsură de capacitatea subiectului de


autoanaliză şi de disponibilitatea acestuia de a comunica informaţii personale. De asemenea,
relevanţa informaţiilor depinde de sinceritatea subiectului şi de nivelul de încredere în relaţia
de consiliere. Această metodă se bazează pe auto-cunoaştere şi presupune realism, intuiţie, multă
luciditate, utilizarea corectă a criteriilor de evaluare şi nu în ultimul rând, responsabilitate (Jigău,
2001).

3. Studiul de caz

a. Istoric şi fundamente teoretice

Studiul de caz a fost considerat multă vreme (şi continuă să fie după opinia lui Robert
K. Yin, 2005, 13) “o biată rubedenie a metodelor din ştiinţele sociale”. Dar metoda studiului
de caz a fost utilzată încă din secolul al XIX-lea în diverse domenii, cu precădere ca metodă
de cercetare, însă anii ‘50 au marcat promovarea metodei pe scară largă şi recunoaşterea
eficienţei sale în procesul de predare – învăţare.
În consilierea carierei, studiul de caz a pătruns alături de alte metode moderne, fiind
utilizată cu mare succes alături de acestea (Ţibu, 2007, 305).
Yin (2005, 31) defineşte studiul de caz în primul rând din perspectivă tehnică,
precizând faptul că “un studiu de caz este o investigaţie empirică prin care se investighează
un fenomen contemporan în contextual său din viaţa reală, în special atunci când graniţele
între fenomen şi context nu sunt foarte bine delimitate. În al doilea rând, autorul menţionează
faptul că investigaţia studiului de caz se ocupă de situaţia tehnică distinctă în care variabilele
de interes vor fi mult mai numeroase decât punctele de date, iar ca prim rezultat se bazează
pe surse multiple de dovezi, şi ca al doilea rezultat beneficiază de elaborarea anterioară a
unor ipoteze teoretice în scopul de a dirija colectarea şi analiza datelor”.
Astăzi societatea modernă reclamă indivizi bine pregătiţi pentru inserţie rapidă,
imediată pe piaţa muncii, metodele de lucru cu elevii, studenţii şi adulţii trebuie să ofere

26
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

condiţiile unei legături cât mai strânse cu viaţa reală, să încurajeze şi să sprijine exersarea
abilităţilor practice, uşor transferabile în activitatea de zi cu zi de la locul de muncă. În
acest sens, din perspectiva ştiinţelor educaţiei, studiul de caz este inclus în categoria
metodelor bazate pe acţiune reală.

b. Prezentarea metodei

În consilierea tradiţională, beneficiarul este considerat un element pasiv care primeşte


informaţii şi urmează anumite instrucţiuni din partea consilierului, fapt ce produce o
responsabilitate scăzută a clientulu în asumarea sarcinilor. Consilierea modernă deplasează
accentul de pe consilier pe beneficiar, solicitându-l şi implicându-1 activ în învaţare şi asumarea
sarcinilor şi rezultatelor procesului de consiliere. Clientul este responsabil pentru viitoarele
achiziţii şi descoperă beneficiile imediate ale celor învăţate. Consilierul este considerat un
facilitator întrucât el asigură atmosfera de siguranţă şi încredere, pregăteşte acţiunile, oferă
informaţii şi îl sprijină pe beneficiar în desprinderea concluziilor. Informaţiile sunt descoperite
activ de client, sunt practic trăite de acesta, conţinuturile fiind centrate pe aspecte reale ale vieţii.
Aşadar, consilierea modernă are câteva caracteristici importante: este direcţionată spre participant
şi orientată spre satisfacerea unor nevoi imediate ale individului / grupului; este participativă;
poate fi considerată o veritabilă sursă de feed-back; are în centrul său respectul faţă de
beneficiar; este realizată într-o atmosferă de siguranţă şi într-un mediu confortabil (Ţibu, 2007, 306).
Metoda studiului de caz depăşeşte inconvenientele unei metode tradiţionale prin
următoarele caracteristici:
 înlesneşte confruntarea participanţilor cu situaţii reale de viaţă. Cazul dezbătut este decupat
dintr-o situaţie autentică, din experienţa practică a consilierului sau a participanţilor;
 presupune învăţarea practică, gândirea critică (prin adresarea unor întrebări legate de o
situaţie problematică), abordarea pozitivă (orientare spre soluţii), înţelegerea limitărilor şi
obstacolelor într-o anumită situaţie;
 provoacă în mod maximal grupul, prin implicarea activă a tuturor membrilor în
dezbaterea cu privire la găsirea alternativelor de soluţionare a cazului. Un studiu
efectuat în cadrul Universitaitii din Buffalo (1994) arată că procentul frecvenţei la cursurile
tradiţionale, realizate prin expuneri, prelegeri şi încărcate cu o cantitate mare de
informaţii era de 50-60%, faţă de cursurile mai active, care utilizau cazuri, implicau
grupul şi dezvoltau abilităţile de gândire - unde frecvenţa participării era de 95%;
 încurajează învăţarea prin colaborare şi cooperare. Participanţii învaţă unii de la alţii
prin dezbaterea, argumentarea, susţinerea propriilor argumente şi reflecţia cu privire la
părerile şi soluţiile celorlalti. Merry (1954) consideră procesul mai degrabă inductiv
decât deductiv: „focalizarea este pe învăţarea prin cooperare, nu pe expunerea propriilor
opinii de către profesor";
 solicită şi dezvoltă abilităţi de muncă în echipă, luarea deciziilor şi rezolvarea
problemelor, de comunicare orală, argumentare şi susţinerea propriilor opinii;
 dezvoltă capacitatea de analiză, anticipare şi de apreciere a valabiltăţiii practice a
unei solulii;
 responsabilizează şi conduce la creşterea încrederii în sine şi în ceilalţi. Prin metoda
cazurilor, elevii dezvoltă un set de abilităţi de comunicare, dezbatere şi rezolvare de
probleme şi işi sporesc încrederea în sine şi în colegi" (idem, 307).

27
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

c. Etapele studiului de caz

În consilierea carierei, studiul de caz este folosit, în general, ca metodă de grup. Cazul
este prezentat de consilier şi supus dezbaterii şi soluţionării prin muncă în echipă. Accentul este
pus pe colaborare şi cooperare între participanţi, deoarece cazul ridică o problemă de interes şi
actualitate pentru toţi membri grupului. Decizia cu privire la variantele optime de soluţionare va fi
luată în timpul unei şedinţe sau ore de consiliere ceea ce presupune o perioadă mai scurtă sau chiar
absenţa fazei documentare din literatura de specialitate. Importante sunt experienţa personală a
fiecărui membru al grupului şi abilităţile transferabile pe care participanţii le conştientizează şi
dezvoltă în procesul soluţionării cazului.

a. Familiarizarea participanţilor cu cazul

Cazul poate fi prezentat participanţilor în scris sau folosind mijloacele informatice şi de


comunicare: înregistrare audio, înregistrare video, DVD.
În funcţie de opţiunea consilierului, familiarizarea cu cazul se poate face astfel:
 consilierul expune cazul, prin lectură, vizionare, audiţie, pentru întregul grup.
Familiarizarea cu cazul se realizează în grup;
 dacă grupul este mare, poate fi împărţit în echipe şi fiecare primeşte o fişă cu prezentarea
scrisă a cazului; familiarizarea cu cazul se realizează în echipă sau fiecare membru al
grupului primeşte o fişă cu descrierea lui, familiarizarea cu cazul se realizeazându-se
individual.

b. Formularea întrebărilor fundamentale pentru studiul de caz


Este o etapă de analiză generală a tuturor detaliilor, o familiarizare în profunzime cu
datele primate. În unele variante ale aplicării metodei există date nişte ghiduri pentru analiza
cazului. În general însă, grupul de lucru caută, formulează întrebările relevante pentru cazul dat
şi aceasta întrucât în situaţiile reale noi suntem cei care cautăm, ne punem întrebări la care
încercăm mai apoi să găsim răspunsuri. Se recomandă ca întrebările să fie formultate astfel:
“Cine…?”, “Ce/ Care…?”, “Unde…?”, “Cum...?”, “De ce…?” (Yin, 2005, 22).

c. Indentificarea problemei /problemelor


Este o etapă necesară pentru desprinderea punctelor semnificative, pentru separarea
esenţialului de neesenţial. Practic, este o fază de diagnosticare a cazului.

d. Explorarea atitudinilor grupului/ indivizilor în timpul lucrului


Rolul acestei etape este acela de a crea condiţiile necesare “consumării în plan
afectiv a unor atitudini sau trăiri negative, în context de simulare sau de anticipare, pentru a
le conştientiza şi pentru a diminua efectul acestora în condiţiile concrete de activitate”
(Niculescu, 2000, 152).

e. Identificarea alternativelor de soluţionare


După formularea clară a problemei / problemelor, grupul notează alternativele de
soluţionare. Fiecărei alternative i se evidenţiază avantajele, dezavantajele şi consecinţele

28
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

aplicării soluţiilor propuse (tabel nr. 4). Este vorba de un demers de evaluare a aspectelor
pozitive şi negative şi de anticipare a consecintelor aplicării variantelor identificate.

Tabelul 1. Model de sistematizare a alternativelor în etapa identificării soluţiilor (după Ţibu, 2007,
312)

Avantaje Dezavantaje Consecinţe


Varianta 1:……..
Varianta 2:……..
Varianta n:……..

f. Luarea deciziei
După ce fiecare variantă propusă a fost notată şi analizată, grupul trebuie să ia decizia cu
privire la opţiunea optimă, pentru a demera procesul de rezolvare a problemei. Dacă timpul permite
şi complexitatea cazului o cere, se pot valida două variante viabile de soluţionare.

g. Dezvoltarea unui plan de acţiune


Este o etapă foarte importantă întrucât presupune dezvoltarea unui plan eficient de
implementare pe baza căruia se va desfăşura tot procesul rezolutiv.

h. Evaluarea rezultatelor şi conceptualizarea cazului


Această etapă presupune evaluarea rezultatelor obţinute şi formularea unor concluzii
generale care ar putea fi utilizate în situaţii similare.

i. Redactarea raportului final


Se poate solicita de către consilier un raport scris sau oral care să prezinte soluţiile găsite.
Un raport scurt, cu paşii evidenţiaţi coerent, este mai eficient decât unul lung şi complicat. Se
recomandă următoarea structură a raportului (după Ţibu, 2007, 313):

- Sumarul: definirea problemei, soluţiile propuse şi argumentele pentru susţinerea


acestora.
- Problema: prezentarea succintă a acesteia.
- Alternativele: listarea tuturor alternativelor relevante, a argumentelor pro şi contra, a
constrângerilor şi obstacolelor pentru implementarea fiecărei alternative.
- Analizarea alegerii făcute: se justifică opţiunea făcută şi se prezintă motivele de
respingere a celorlalte variante de soluţionare emise pe parcursul desfăşurării studiului de
caz.
- Prezentarea planului de acţiune: succinct se prezintă planul de implementare.

d. Avantajele şi dezavantajele metodei

Avantaje:
 familiarizarea cursanţilor cu situaţii reale, concrete
 favorizează lucrul în echipă stimulând colaborarea, competiţia şi conduce la creşterea
coeziunii grupului de cursanţi;

29
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

 ajută la conştientizarea şi accentuarea importanţei deciziei


 sprijină dobândirea de experienţă în rezolvarea problemelor (Iordache, 1999, 129)
 dezvoltă abilităţile de comunicare
 stimularea confruntării cu probleme autentice, care provoacă utilizarea abilităţilor similare
cello folosite în viaţa reală;
 cercetările au demonstrat că metoda studiului de caz conduce la finalizarca în termen a
sarcinilor. Interesul generat de cazul prezentat combinat cu sprijinul primit din partea
echipei / colegilor conduc la creşterea eficienţei şi a stării de bine a participanţilor;
 după utilizarea metodei pentru rezolvarea mai multor cazuri, se poate constata că acest
demers este un mod interesant şi recompensator de învăţare. Succesul în cariera personală va
constitui recompensa reală pentru timpul petrecut în rezolvarea cazurilor.

Dezantaje:
 studiul unui singur caz nu poate oferi o bază pentru generalizări relevante ale rezultatelor
obţinute;
 metoda nu este eficientă pentru transmiterea unui conţinut informaţional de tip ştiinţific;
 este dificilă evaluarea contribuţiei fiecărui membru al grupului la soluţionarea cazului şi a
impactului resimţit de actori (Ţibu, 2007, 317).

Anexa 1

FIŞA: „ AUTOBIOGRAFIA MEA”

1. Realizează te rog o prezentare generală a propriei persoane: date despre familia ta şi


statutul tău în cadrul acesteia, alte persoane importante în viaţa ta etc.
2. Amintiri din prima copilărie: descrie evenimente, experienţe foarte plăcute şi neplăcute din
acaestă periaodă a vieţii tale.
3. Idei neobişnuite avute în copilărie: despre părinţi, despre cum apar copii. Ce este
moartea? Ce-i determină pe părinţi să bea sau să se certe?
4. Conceptul de sine în copilaria mică: Cum te simţeai? Ce abilităţi şi ce slăbiciuni aveai?
Cum reacţionau ceilalţi faţă de tine?
5. Persoane semnificative în familia de origine şi în situaţia prezentă: relaţia ta cu acele
persoane, primele amintiri şi sentimente faţa de ele.
6. Perioada de criză: cum ai trecut prin perioada de criza a adolescenţei?
7. Descrie-te din diferite perspective: Cum te văd ceilalţi (persoanele de sex opus)?
Profesorii sau prietenii tăi? Colegii? Cum crezi că eşti cu adevărat? Ideal, cum ţi-ar
plăcea să fii? Îţi exprimi sentimentele sau le reprimi?
8. Prin ce te asemeni şi prin ce eşti diferit de membrii familiei? Fă comparaţii din punct de
vedere fizic, atitudinal, comportamental şi valoric.
9. Relaţiile în familie: Care sunt relaţiile între părinţii tăi? Copil / adolescent fiind, erai mai
degrabă dependent sau independent? Ce relaţii ai acum cu membrii familiei?
10. Cum îţi văd viitorul celelalte persoane semnificative din viaţa ta?
11. Istoria sexualităţii: primele amintiri, experienţe plăcute / neplăcute.
12. Şcolaritatea şi cariera: atitudinile părinţilor, prietenilor şi ale tale cu privire la şcoală şi

30
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

carieră. Cât timp petreci la muncă şi cât timp ai liber?


13. Prietenie, iubire, viaţă socială: grupul de prieteni, activităţi sportive, hobby-uri; tipul de
comunitate în care ai trăit.
14. Crize, regrete, experienţe extraordinare: descrie trei dintre cele mai grave sau neplăcute
întâmplări din viaţa ta şi trei din cele mai plăcute experienţe.
15. Schimbări viitoare pe care ai vrea să le faci în viaţa ta: descrie obiectivele majore pentru
un an, pentru cinci, zece şi douăzeci de ani.
16. Reacţii la scrierea autobiografiei: înainte, în timpul şi după finalizarea redactării.
17. Expectaţii realiste: Ce este mai probabil să se întâmple în viaţa ta în viitor?
18. Realizează un grafic al vieţii: sumarizează-ţi viaţa marcând fiecare an cu ,,suişurile” şi
“coborâşurile" care ţi-au marcat viaţa de la naştere până în prezent. Notează în grafic,
folosind simboluri sau fraze, cauzele acestor variaţii.

(după Ignat, 2007, 234)

Anexa 2

FIŞĂ DE AUTO-CARACTERIZARE

Numele şi prenumele...................................Şcoala...................cls............................
Răspunde te rog, cu sinceritate, la următoarele întrebări:
Cine eşti tu?
Eu sunt:
…………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
Descrie, te rog, lumea şi contextul în care trăieşti.
…………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
Care sunt caracteristicile tale cele mai importante?
…………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
Care este stilul tău de viaţă?
…………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………
Care sunt valorile tale?
……………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………

31
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

CURS 7. CONSILIEREA ÎN SITUAŢIILE DE CRIZĂ

Consilierea abuzului emoţional şi fizic (după Băban, 2001)

1. Tipurile de abuz
Abuzul este un comportament agresiv sau necorespunzător îndreptat asupra copilului sau
a cuiva care se află evident într-o situaţie inferioară şi fără apărare şi care are ca rezultat
consecinţe fizice şi / sau emoţionale negative. Abuzul poate fi de mai multe tipuri:
• abuzul fizic – lovirea, muşcarea, arderea intenţionată a copilului, pedepsirea crudă a
copilului (ex. încuierea afară a copilului în timpul nopţii sau pe vreme rea, deprivarea de
somn);
• abuzul emoţional – abuzul verbal (“Eşti un prost!”), stabilirea unor standarde nerealiste
pentru copil (“Ar trebui să iei numai note de 10!”), discriminări (elevi slabi şi elevi buni),
folosirea unor ameninţări, pedepsirea, respingerea, izolarea, terorizarea copilului,
impunerea unor modele negative;
• neglijarea – părintele nu îi împlineşte nevoile emoţionale de bază (dragoste, atenţie) sau
fizice (mâncare, îmbrăcăminte, adăpost), nu îl supraveghează pe copil (absenţe
nemotivate de la şcoală, până la abandon);
• abuzul sexual – include contactul sexual, a-l expune la sau a-l folosi pe copil pentru filme
sau reviste pornografice, indiferent dacă este forţat sau nu şi dacă se întâmplă cu voia lui
sau nu, dacă îi place sau nu.

2. Consecinţele abuzului
Efectele abuzului asupra copiilor:
a) din punct de vedere fizic: abuzurile şi neglijările pot determina răni grave, probleme
medicale serioase, handicapuri sau chiar moartea;
b) din punct de vedere emoţional: atunci când adulţii abuzează copiii, aceştia îşi formează
anumite atitudini negative despre lume, aceasta devenind pentru ei ameninţătoare şi nesigură.
Copiii devin astfel anxioşi, labili emoţional sau defensivi, cu dificultăţi de exprimare şi control
emoţional. Deficienţele de dezvoltare emoţională şi lipsa de încredere pot face dificilă
relaţionarea cu persoanele apropiate în timpul vieţii de adult.
Consecinţele abuzului asupra copiilor sunt:
• imagine de sine scăzută: copiii cred că adulţii au întotdeauna dreptate. Ei pot rămâne cu
impresia că au fost trataţi astfel din cauză că au fost răi şi că, de fapt, au meritat să fie
abuzaţi;
• probleme în dezvoltarea emoţională: pe parcursul vieţii, cel care a suferit un abuz simte
că este dificil să îşi exprime emoţiile (indiferent dacă acestea sunt pozitive sau negative)
sau să înţeleagă sentimentele altora;
• probleme de relaţionare: o parte dintre cei care au fost abuzaţi tind să devină ei înşişi
abuzatori, căutând relaţii cu persoane pe care le pot domina; copiii abuzaţi învaţă să nu
aibă încredere în adulţi şi dezvoltă în timp tulburări de relaţionare;
• coşmaruri: retrăirea traumei în timpul somnului poate fi o caracteristică frecventă la
persoanele care au suferit diverse abuzuri;

32
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

• simptome somatice funcţionale: durerile de cap sau abdominale, vărsăturile, starea de


somnolenţă sau de rău, tahicardia, tulburările respiratorii pot fi consecinţele stării de
anxietate şi depresie cauzate de abuz.
Semne ale abuzului la copii:
a) semne fizice: contuzii, dungi de la curea sau oase rupte, tăieturi sau cicatrice, arsuri,
păr lipsă, traumatisme sau roşeaţă în jurul organelor genitale, răni sau situaţii de boală care nu au
fost tratate corespunzător. Copilul sau părintele poate explica aceste semne ca fiind “accidente”.
De fapt, îi este greu să spună ce s-a întâmplat sau îi este teamă că va fi pedepsit, afost ameninţat
cu moartea etc;
b) comportamentul copilului – este un semnal de alarmă, mai ales dacă s-a produs o
schimbare bruscă în ultimul timp: comportament de evitare şi retragere, temeri exagerate faţă de
unele persoane, de a merge acasă, tânjeşte după atenţia celorlalţi, oboseală, lipsa capacităţii de
concentrare, plâns, stare de foame (cerşeşte mâncare, fură), absenţe şi întârzieri frecvente la
şcoală.

3. Cauzele abuzului
Familiile în care apare abuzul copiilor au probleme multiple: maritale, financiare,
ocupaţionale, dificultăţi de comunicare, izolare socială, acceptarea violenţei domestice şi a
pedepselor corporale. Anumite caracteristici cresc incidenţa abuzului: sărăcia, şomajul, părinţii
care au fost la rândul lor victime ale abuzurilor în copilărie, stresul în familie, familiile cu valori
mai rigide focalizate pe pedeapsă.
În cele mai multe dintre situaţii, abuzatorii sunt membrii familiei, un părinte sau o rudă
apropiată (bunici, unchi).
Informaţiile relevate pentru evaluarea abuzului sunt:
a) istoricul familiei - antecedente de violenţă sau acte delincvente la cel puţin unul dintre
părinţi, căsătorii anterioare, divorţ, părinţi vitregi, cel puţin unul dintre părinte a fost maltratat
sau abuzat în copilărie, copilul este nelegitim, părinţii au sub 20 de ani la naşterea copilului,
valori disfuncţionale în familie (violenţa este modalitatea de rezolvare a situaţiilor de conflict);
b) caracteristici socio-cognitive – părinţii au atitudini rigide despre copii şi relaţia copil-
părinte, au abilităţi scăzute de îngrijire şi educare a copilului, utilizează pedeapsa ca metodă de
educare, nu comunică cu copilul, au abilităţi scăzute de rezolvare a situaţiilor de criză,
inabilitatea de control al comportamentului impulsiv faţă de copil, lipsa deprinderilor sociale;
c) starea de sănătate – consum de alcool, droguri la cel puţin unul dintre părinţi,
tulburări neurologice sau psihopatologie gravă la cel puţin unul dintre părinţi. Cunoaşterea
acestor aspecte au un rol important pentru profesorul-consilier pentru identificarea cazurilor de
abuz şi prevenţia acestora prin cursurile oferite adulţilor în cadrul “Şcolii părinţilor”.
4. Principii în consilierea abuzului
Nu există o reţetă valabilă în orice situaţie şi pentru orice tip de abuz. Amintim doar
câteva principii de care trebuie să ţină cont orice consilier atunci când lucrează cu un copil
abuzat.
Principiile consilierii abuzului:
• ascultarea activă a copilului;
• perceperea copilului ca pe o persoană valoroasă şi specială;
• oferire de sprijin în asumarea unor decizii personale;

33
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

• evitarea etichetărilor;
• evitarea criticilor adresate persoanei;
• evitarea judecării;
• validarea emoţională;
• dezvoltarea stimei de sine a elevului şi a sentimentului de competenţă;
• învăţarea modalităţilor de a face faţă situaţiilor de stres;
• sesizarea organelor de resort (direcţia de protecţie a copilului)

Neglijarea, izolarea, ignorarea sau blamarea copilului au drept consecinţe tulburări


emoţionale şi comportamentale grave (performanţe şcolare scăzute, abandon şcolar, depresie,
prostituţie, suicid, delincvenţă). Copiii abuzaţi îşi formează un sistem disfuncţional de percepţie
a lor, a celorlalţi şi a lumii, ce are efecte negative pe termen lung.

CURS 8. CONSILIEREA CARIEREI

1. Delimitări conceptuale

Miclea şi Lemeni precizează faptul că, în prezent, în literatura de specialitate se


vehiculează trei termeni în legătură cu intervenţiile de consiliere şi orientare în carieră:
a) orientarea în carieră (respectiv ceea ce în literatura de specialitate din ţara noastră
era cunoscut sub denumirea de orientare şcolară şi profesională),
b) consilierea în carieră şi
c) educaţia pentru carieră.

a. Conceptul de orientare în carieră este termenul care acoperă gama cea mai largă de
activităţi, de la informare şi evaluare, la consiliere şi educaţie pentru carieră şi devine astfel
"conceptul umbrelă" pentru activităţile din acest domeniu.
b. Consilierea carierei apare ca fiind forma de asistenţă continuă acordată individului în
procesul complex de adaptare la mediul schimbător al muncii;
- ajută individul să-şi descopere interesele sau preferinţele pentru o profesie sau o familie
de profesii,
- să verifice dacă are aptitudinile necesare pentru practicarea cu succes a respectivei
profesii şi
- să-şi evalueze şansele de reuşită profesională.
- vizează dezvoltarea abilităţilor unei persoane (sau grup de persoane) pentru rezolvarea
unei probleme specifice legate de carieră
- este în esenţă o intervenţie psihologică.
c. Educaţia pentru carieră reprezintă o intervenţie educaţională de dezvoltare a
deprinderilor şi abilităţilor necesare tinerilor pentru dezvoltarea şi managementul propriei
cariere (2004, 9).

34
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

În ceea ce priveşte definirea consilierii carierei cea mai completă definiţie este cea utilizată
de OECD, Comisia Europeană şi Banca Mondială care precizează: „Consilierea carierei se
referă la serviciile şi activităţile care intenţionează să asiste individul, de orice vârstă şi în
orice moment al vieţii sale, să facă alegeri în planul educaţiei, formării şi ocupaţiilor şi să-şi
dezvolte propria carieră. Aceste servicii oferă date cu privire la carieră în formă tipărită, în
format electronic sau altele, instrumente de evaluare şi autoevaluare, interviuri pentru
consiliere, programe de educaţie pentru dezvoltarea carierei, pentru a-l ajuta pe individ să aibă
o bună imagine de sine, să fie conştient de oportunităţile de care poate beneficia şi să-şi
dezvolte deprinderile de management al carierei, programe de testare, programe de căutare a
unui loc de muncă şi servicii de tranziţie” (Career Guidance: a handbook for policy makers.
OECD, EC, 2004).
Cercetări recente atrag atenţia asupra faptului că oamenii sunt fiinţe cu comportamente
ocupaţionale complexe şi nu un puzzle de caracteristici independente, că aceştia au experienţe de
viaţă unice, un fond ereditar irepetabil, valori, aspiraţii şi atitudini cristalizate în contexte diferite
ale existenţei lor, că în viaţa socio-profesională îndeplinesc simultan sau succesiv roluri diferite,
altele decât cele strict legate de ocupaţie sau profesie. Astfel, în alegerea carierei sunt implicaţi
factori multipli precum: interese, aptitudini şi deprinderi, achiziţii şcolare, nevoi, valori. De
asemenea în consilierea şi dezvoltarea carierei nu trebuie neglijată influenţa altor aspecte precum
familia, contextul educaţional, comunitatea, modul de petrecere a timpului liber, hobby-uri,
funcţii publice asumate voluntar sau alte roluri îndeplinite de-a lungul vieţii.

2. Funcţiile şi factorii consilierii şi orientării profesionale


O clasificare des citată a funcţiilor orientării şi consilierii profesionale este cea elaborată
de Salade şi Drăgan, care disting patru funcţii:

1. Funcţia investigativă, care se realizează prin ansamblul de activităţi sistematice realizate


cu scopul de a obţine date cu privire la structurile de personalitate ale celor orientaţi şi
pentru a cunoaşte cerinţele diverselor profesii.
2. Funcţia informativă se realizează de către consilier (de obicei) şi se referă la: cerinţele
diverselor şcoli / profesii; cerinţele sociale, structura propriei personalităţi.
3. Funcţia formativă/ educativă constă în realizarea unor acţiuni care să ducă la
formularea unor opţiuni profesionale adecvate şi realiste.
4. Funcţia de integrare socio- profesională (socotită de unii drept principiu) este ultima
etapă a pregătirii şi totodată o modalitate de verificare a succesului acestei pregătiri.

Factorii implicaţi în consilierea si orientarea profesională pot fi grupaţi în două categorii


(Erdei, 2001):

A. Factori psihosociali :
- familia (părinţi, rude);
- şcoala;
- grupul de prieteni;
- cererea pieţei fortei de muncă;
- "moda profesiunilor" si prejudecăţile legate de unele profesiuni

35
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

B. Factori individuali:
- Nivelul intelectual;
- Aptitudinile;
- Motivaţia;
- Trăsăturile dominante de personalitate;
- Aspectul fizic;
- Rezultatele şcolare.

3. Explorarea educaţională şi profesională

Explorarea educaţională şi profesională se referă la comportamentul sistematic de


colectare de informaţii referitoare la oportunităţile educaţionale şi la ocupaţii.
Aceste informaţii vizează: natura muncii ce urmează a fi efectuată, cerinţe educaţionale
pentru a accede la un post de muncă, perspective de angajare, mediul muncii, câştiguri etc.
Corectitudinea informaţiilor obţinute este esenţială pentru a putea mai apoi face alegeri compatibile
cu interesele, valorile şi stilul de viaţă dorit (Miclea, 2004, 158).

3.1. Decizia de carieră

Decizia de carieră reprezintă „ procesul de selecţie a unei alternative de carieră din


mulţimea de variante disponibile la un moment dat” (Băban, 2001, 220). Luăm decizii în fiecare
zi a vieţii noastre, unele mai importante, altele mai puţin, numai că nu toate implică mecanisme
psihice raţionale. Uneori procesul ajungerii la decizie decurge automat din virtutea stilului nostru
de viaţă, a valorilor şi experienţei de care dăm dovadă la un moment dat. Deciziile cu miză mare
– cum este cea legată de alegerea carierei – „presupun interese, energii şi perspective esenţiale
pentru starea generală de bine a persoanei” (Chiru, 2007, 498).

a. Conţinutul deciziei
Conţinutul deciziei se referă la problema efectivă care necesită luarea unei decizii.
Exemple de probleme de carieră:
 alegerea şcolii şi a profilului de studiu (de exemplu: liceu teoretic real, şcoală de arte,
facultatea de medicină etc.);
 alegerea unei profesii (inginer, contabil, medic, şofer, profesor etc.);
 alegerea unui anumit traseu educaţional (de exemplu: liceu de artă – facultatea de artă
şi design - masterat în design vestimentar);
 alegerea unor modalităţi de formare a competenţelor profesionale (activităţi de
voluntariat, noviciat etc.)

b. Procesul decizional

Demersul decizional propriu-zis cuprinde o serie de etape care au pondere mai mare sau
mai mică în economia decioziei de carieră, în funcţie de conţinutul şi contextul deciziei.

36
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

Fig.1. Etapele procesului decizional (după Lemeni şi Negru, 2004, 171).

i) Definirea deciziei şi identificarea alternativelor

ii) Explorarea şi evaluarea alternativelor existente

iii) Planul de carieră

iv) Implementarea deciziei

v) Reevaluarea deciziei

(i). Definirea deciziei şi indicarea alternativelor

Această etapă presupune:


 conştientizarea necesităţii de a lua o decizie de carieră
 definirea conţinutului deciziei;
 identificarea alternativelor existente pentru decizia dată. Alternativele
decizionale disponibile şi accesibile la un moment dat sunt determinate de
contextul deciziei.

(ii). Explorarea şi evaluarea alternativelor existente

În această etapă se colectează informaţii despre alternativele existente în luarea unei


anumite decizii de carieră. Pe baza unor criterii prestabilite, sunt evaluate alternativele, pentru a
se identifica varianta optimă. Dintre criteriile cele mai importante amintim:
 suprapunerea peste caracteristicile personale (valori, interese, abilităţi şi deprinderi);
 concordanţa cu aşteptările persoanei (stilul de viaţă dorit, mediul de activitate aşteptat,
nivelul educaţional implicat etc);
 costurile şi beneficiile implicate de alegerea variantei respective.

Criteriile care stau la baza evaluării alternativelor sunt specifice pentru fiecare persoană
în parte, iar importanţa acordată acestora este dependentă de priorităţile pe care aceasta şi
le-a stabilit.

37
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

Tabelul 2. Stiluri decizionale (după Lemeni şi Negru, 2004, 172).

Stilul decizional Caracteristici Exemplu


Stilul raţional - Utilizează o abordare logică şi “ Am luat decizia după
organizată în luarea de decizii; ce am cântărit bine toate
- Elaborează planuri minuţioase pentru alternativele.”
punerea în practică a deciziei luate.
Stilul dependent - Se bazează preponderant pe sfaturile, “Ceilalţi ştiu cel mai
sprijinul şi îndrumarea din partea altora bine ce e potrivit pentru
în luarea de decizii; mine.“
- consideră că ajutorul celor apropiaţi
(prieteni, părinţi etc.) este indispensabil
atunci când cântăresc şi aleg alternative.
Stilul evitativ - amână şi/sau evită luarea unei decizii. “Acum nu e momentul
potrivit să iau această
decizie.”
Stilul intuitiv - se centrează pe intuiţii şi impresii în “Am făcut aşa pentru că
luarea unei decizii; am simţit eu că e mai
- nu caută dovezi pentru argumentarea bine.”
unei decizii.
Stilul spontan - iau decizii sub impulsul momentului “Am luat decizia rapid
rapid şi fără prea multe deliberări. şi fără să mă gândesc
prea mult.”

Stilurile decizionale au eficienţă diferită în funcţie de conţinutul deciziei. Astfel, un


stil intuitiv poate fi eficient în cazul unor decizii cum sunt: alegerea activităţii pentru petrecerea
timpului liber sau a unei cărţi ce urmează a fi parcursă, iar pentru deciziile care au
implicaţii pe termen lung, ca de exemplu: alegerea şcolii, a profesiei, stilul raţional s-a
dovedit a fi mai eficient.

(iii) Planul de carieră


Acest pas presupune stabilirea unui plan de acţiune pentru punerea în practică a deciziei,
pornind de la alternativa selectată. În funcţie de conţinutul deciziei de carieră, planul se
poate referi la:
 modul în care se vor dobândi cunoştinţele şi deprinderile necesare pentru
practicarea domeniului ales (de exemplu: traseul educaţional şi formele de
dezvoltare adiacente);
 modul în care se vor explora ofertele educaţionale sau ocupaţiile (de exemplu:
consultarea materialelor scrise, vizite la şcolile, facultăţile sau locurile de muncă
vizate etc.)
 modul în care se va face promovarea personală (curriculum vitae, scrisoare de
intenţie, autoprezentarea la interviul de selecţie etc.).
Planul de carieră poate fi considerat o adevărată hartă ce va ghida persoana spre
atingerea cu success a destinaţiei propuse.

38
Lect. univ. dr. Anca Andronic Consiliere psihopedagogică
An universitar 2009-2010

Conţinutul planului de carieră

Scopul poate fi definit în termeni de rezultate, procese sau evenimente dezirabile. Acesta
oferă direcţia care trebuie urmată şi permite analiza rezultatelor obţinute.
Obiectivele sunt subsumate scopului general şi definesc în mod specific ceea ce persoana
doreşte să realizeze.
Obiectivele eficiente:
 presupun implicare din partea persoanei - adică, sunt formulate de persoana în cauză
şi sunt legate de scopurile sale;
 sunt orientate spre acţiune - adică indică o direcţie specifică, respectiv succesiunea
acţiunilor care trebuie întreprinse pentru atingerea scopului;
 sunt formulate specific, măsurabil, realist, temporal.

Strategiile – modalitatea practică aleasă pentru a îndeplini obiectivele propuse.

(iv) Implementarea deciziei


Presupune aplicarea planului stabilit. Aceasta implică atât consecvenţa, cât şi flexibilitate
în adaptarea la situaţii neaşteptate. Planurile eficiente sunt cele care ţin seama de aceste
evenimente neaşteptate şi prmit o reevaluare şi readaptare a planului.

(v) Reevaluarea deciziei


Asigură revizuirea şi optimizarea procesului de luare a unei decizii. Aceasta permite, pe de o
parte, identificarea punctelor “tari” ale deciziei şi pe de altă parte, corectarea anumitor
dificultăţi apărute în diferite etape ale procesului decizional, cum ar fi:
 neconcordanţe între diferite etape ale procesului decizional (de exemplu, neconcordanţe
între planul de carieră şi modul în care acesta a fost pus în aplicare);
 aspecte deficitare ale procesului decizional (de exemplu: evaluarea incompletă a
alternativelor) (Lemeni şi Negru, 2004).

39