Sunteți pe pagina 1din 8

FACULTATEA DE TEOLOGIE „SFÂNTUL ANDREI ŞAGUNA”

DEPARTAMENTUL TEOLOGIE

FUNCȚIA MISIONARĂ A PREDICII

ÎNDRUMĂTOR:

PR. LECT. DR. CONSTANTIN NECULA

ABSOLVENT:
GHEORGHIAȘ

MIHAI-ALEXANDRU

SIBIU 2018

1
Cuprins:

1. Introducere
2. Preotul și predica
3. Etapele pregătirii predicii.

2
INTRODUCERE

Predicarea cuvântului lui Dumnezeu e una din datoriile cele mai importante ale
păstorului de suflete. Cunoașterea cuvântului lui Dumnezeu este factorul și temelia vieții
creștinești.
Nu este îndeajuns numai să se cunoască adevărurile de credință. Scopul principal al
predicii este acela de a deschide inimile oamenilor pentru primirea cuvântului evanghelic.
Chemarea oratoriei bisericești, după Fericitul Augustin, este ca: ” Mintea să cunoască și să
înțeleagă adevărurile de credință, inima să le iubească, iar voința să le traducă în fapte”.
Valoarea unei predici trebuie căutată mai întâi în obiectul ei care este cuvântul lui
Dumnezeu, în acțiunea lui; dar fără munca predicatorului, revelația dumnezeiască riscă să
rămână mărgăritarul de mare preț, ascuns în țărână, sau ca o sămânță bună, închisă în
hambarele textelor dumnezeiești. Prin aceasta putem spune faptul că predica nu poate fi
separată de persoana predicatorului.
Fiecare dintre cei care vor să ajungă propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu
trebuie să fie înzestrați cu calități fără de care nu vor putea face misiune. Aceștia în primul
rând trebuie să fie înzestrați cu calități fizice, cum ar fi sănătatea, integritatea corporală,
prestanța fizică și ținuta exterioară. Prestanța fizică este o cinste adusă Mântuitorului și nu un
adaos la frumusețea slujirii preoțești.
Pe lângă aceste calități fizice, fiecare predicator trebuie să dobândească unele calități
profesionale, adică vocația și pregătirea pentru misiunea predicatorială. Săvârșirea Tainei
preoțești este o încununare a vocației, aceasta reprezintă punctul culminant al evoluției
puterilor sufletești ale candidatului la preoție.
În cele ce urmează o să încerc să descriu etapele pregătitoare ale predicii și toate cele
necesare pregătirii acesteia.

3
I.Preotul și Predica

O predică devine reușită nu prin ceea ce spui, ci prin atmosfera ce reușești să o creezi
în sufletele credincioșilor și această atmosferă într-o liniște de ocean. Fără această liniște
sufletească a preotului socotim că predica nu-și atinge scopul. Deoarece preotul vorbește unor
credincioși risipiți și neliniștiți în cele dinăuntru ale lor.
De aceea preotul trebuie să se prezinte înaintea lor cu o liniște sufletească bine
statornicită.1
După cum aminteam și în introducere preotul trebuie să fie foarte bine pregătit pentru
a putea realiza o cuvântare în orice moment s-ar afla. Pentru a-și aduce la bun sfârșit
misiunea, preotul trebuie să se impună prin viața sa morală pentru că altfel cum ar putea
preotul să păstreze sănătos și nepieritor acest trup al lui Hristos, Biserica, de nu ar ști să-și
vindece răul din suflet și să se ridice la o virtute cu adevărat mai presus decât omenească.2
Înțelepciunea împreună cu tactul și prudența să corecteze excesul de idealism care l-ar
putea împinge la greșeli de tactică pastorală și la acte necugetate. Sintagma preot înțelept, sau
asocierea preoției cu înțelepciunea sunt două realități întâlnite de-a lungul întregii istorii a
celor două formulări. Înțeleasă la modul cel mai simplu de comprehensiune ca fiind găsirea
celor mai bune mijloace spre atingerea scopului, înțelepciunea se dovedește , iată, cu un grad
uriaș de accesibilitate.3
Preotul trebuie să fie un om plin de dragoste față de Dumnezeu și față de semenii săi.
Chemat de Dumnezeu care este dragoste, preotul este prin definiție răspânditorul dragostei.
Acesta nu poate face abstracție de la lumea reală. Chiar dacă misiunea sa are origine într-un
alt spațiu, împlinirea ei, justificarea se vede pe pământ.4
Pornind de la iubirea de oameni a lui Dumnezeu, teologia ortodoxă dezvoltă o
impresionantă teologie a slujirii omului. Aceasta arată că omul are nu numai o valoare unică,
ci și o chemare, o misiune și o responsabilitate unică în această viață.

1
Ioan Mihălțan Episcopul Oradiei, Experiențe Pastorale, Oradea 1995, p.58.
2
Sfântul Grigorie de Nazianz Apologia, P.G. 48, col.681A.
3
Pr. Prof. Mihai Iosu, Fii treaz în toate!, Studii Pastorale, Ed. Astra Museum, Sibiu 2012, p.136.
4
Pr. Prof. Mihai Iosu, op. cit., p.142.

4
În locașul Bisericii „se află un altar pe care se aduce jertfa lui Hristos, dar în afara
Bisericii există numeroase altare pe care credinciosul poate să aducă jertfa iubirii sale. Aceste
altare sunt semenii noștri în realitatea lor concretă, față de care noi suntem preoți.”5
Fără descoperirea de Sine a lui Dumnezeu în istoria oamenilor, consemnată în Sfânta
Scriptură, nu putem vorbi de misiune creștină. „Misiunea Bisericii se articulează la Revelație,
natural ontologic.”6
Totuși, în ceea ce privește vocația, ea singură nu poate fi multă vreme nici suficientă,
nici eficientă, pentru concretizarea excepționalei înzestrări, deoarece vocația în sine, este doar
o tendință, și o înzestrare care promite realizări de excepție, numai dacă se implică
responsabil, și pentru aceasta trebuie adăugate multe lecturi variate și o pregătire intensă.
Vocația pentru preoție, este pe de o parte o înzestrare de excepție, dar, pe de altă parte
este și un apel interior care se cere ascultat, un apel la muncă, rugăciune, la pregătire, la un
rost special care cere pregătire specială, și numai în măsura în care acestea sunt realizate
concret, vocația se împlinește, și trece din posibilitate în realizări de excepție.
Vocația este ca și credința, fără fapte e moartă, iar cu fapte are nevoie de performanță,
deoarece nu orice acțiune dă valoare vocației, ci numai acțiunea responsabilă, adică aceea
după voia lui Dumnezeu, după voia Celui care a dăruit vocația. De aceea și Mântuitorul
avertizează spunând: „Mulți sunt chemați, dar puțini aleși” ( Matei 20, 16; 22,14).7
„Vocația preoțească nu poate rodi fără cultură, fără cultură integrală… Vocația precede
în general pregătirea, dar ea se precizează, se clarifică și se definitivează prin pregătire. De
aceea, vocația trebuie să fie echipată cu o pregătire vrednică de ea, capabilă să pună în acțiune
toate forțele și manifestările ei. Pregătirea constă în însușirea unui ansamblu de cunoștințe și
practici profesionale, cât mai ales în angajarea și orientarea tuturor puterilor spirituale în
slujba vocației”.8

II. Etapele pregătirii predicii.

În pregătirea predicii se găsesc mai multe puncte care trebuie fiecare atinse și tratate
de către preot, pentru că învățătura acestuia să poată fi înțeleasă de cei care îl ascultă, și nu
numai.

5
Valer Bel, Dogmă și propovăduire, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1994, p.136.
6
Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Teologie fundamentală și Misinară. Ecumenism, Ed. Performantica, Iași, 2006, p.91.
7
Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă”, Sibiu 1996, p.158.
8
Pr. Prof. I. G. Coman, după Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Vocația (chemare) către preoție, p.327.

5
Primul punct al pregătirii predicii este pregătirea generală. Mântuitorul Iisus Hristos a
spus: „De aceea, orice cărturar cu învățătură despre împărăția cerurilor este asemenea unui
om gospodar, care scoate din vistieria sa noi și vechi.” (Mt. 13, 52).
Păstorul de suflete are posibilitatea de a învăța tot ceea ce este necesar din
următoarele: studierea disciplinelor teologice dintre care amintim Dogmatica, Morala,
Liturgica, Istoria bisericească și altele. Toate acestea oferă material necesar pentru predicator:
„Fii puternic a învăța cu învățătura cea sănătoasă” (Tit. 1, 9).9
Cel de-al doilea punct important în prelucrarea predicii este alegerea corectă a temei.
Preotul va alege tema pe care se simte că o poate dezvolta mai bine. Unii preoți preferă
omilia, alții predica tematică, întotdeauna este bine ca preotul să se refere la Evanghelia zilei
sau la Apostolul zilei, pentru că nu toți credincioșii se află în biserică în momentul citirii lor.
Din lectura pericopelor, preotul va putea anunța tema cuvântării sale. Tema, ideea
centrală, trebuie să străbată conținutul predicii ca un fir roșu, astfel ca la încheierea ei,
actualizarea să poată fi reținută cu ușurință de ascultători.10
Cel de-al treilea punct important este prelucrarea temei, după ce preotul a stabilit tema,
urmează prelucrarea ei, care constă în sintetizarea perfectă a ideilor ce vor fi prezentate. Timp
de câteva zile, preotul meditează asupra acestor idei, iar în momente de bună dispoziție va
alcătui o schiță a predicii și va face fixarea ei în scris, care îl ajută la o expunere bună. Predica
nepregătită cu siguranță nu își atinge scopul.
Predica alcătuită la întâmplare nu zidește. Cu cât vanitate preotului este mai mare,
mărginindu-se numai la puterile proprii, urmărind numai efecte oratorice, cu atât rezultatul va
fi fără efect, întrebat de un credincios, după întoarcerea de la biserică, despre ce a vorbit
părintele, răspunsurile: a vorbit frumos, dar nu știu despre ce a vorbit, e ca un foc de paie care
arde cu flăcări mari, dar se împrăștie odată cu cenușa lui.11
Iată că am ajuns și la momentul rostirii predicii, după ce în zilele din timpul
săptămânii, preotul și-a învățat predica, prin rugăciune și meditație, duminica se poate urca la
amvon în mod corect, plin de dorința de a zidi prin cuvântul său.
Se impune o atenție deosebită deoarece uneori, predicatorul vorbește prea tare, alteori
prea încet, alteori vorbește prea repede, iar atunci predica își pierde din valoare. Rostirea

9
Pr. Prof. Dumitru Belu, Predicatorul în concepția Sf. Ioan Gură de Aur, B.O.R., nr. 3-4, 1959, p.352.
10
Pr. Prof. Dumitru Belu, De ce este necesar să predici după pian, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 7-8, 1960, p.
563-569.
11
Ioan Mihălțan, Episcopul Oradiei, op. cit., p.56.

6
acesteia trebuie să rămână mereu între hotarele ei naturale, să nu fie teatrală, spectaculoasă,
căci acestea nu cadrează cu demnitatea cuvântului lui Dumnezeu.12
În cadrul rostirii predicii, intervine în chip firesc gesticulaţia.
E absolut sigur că o gesticulaţie corectă şi bine plasată, îi dă cuvântării accent si putere
de a deştepta interesul. Predicatorul trebuie să întrebuinţeze gesticulaţia conform regulilor de
Omiletică şi în privinţa aceasta. Prin faptul acesta, predica devine mai înţeleasă. Gestul
trebuie să corespundă ideii pe care o însoţeşte.13

Bibliografie
1. Ioan Mihălțan Episcopul Oradiei, Experiențe Pastorale, Oradea 1995.
2. Sfântul Grigorie de Nazianz Apologia.
3. Pr. Prof. Mihai Iosu, Fii treaz în toate!, Studii Pastorale, Ed. Astra Museum,
Sibiu 2012.
4. Valer Bel, Dogmă și propovăduire, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1994.
5. Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Teologie fundamentală și Misinară. Ecumenism,
Ed. Performantica, Iași, 2006.
6. Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă”,
Sibiu 1996.
7. Pr. Prof. I. G. Coman, după Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Vocația (chemare)
către preoție.
8. Pr. Prof. Dumitru Belu, Predicatorul în concepția Sf. Ioan Gură de Aur,
B.O.R., nr. 3-4, 1959.
9. Pr. Prof. Dumitru Belu, De ce este necesar să predici după pian, în rev.
Mitropolia Ardealului, nr. 7-8, 1960.
10. Pr. Prof. Dumitru Belu, Cu privire la textul predicii, în rev. Mitropolia
Ardealului, nr. 11-12, 1964.

12
Pr. Prof. Dumitru Belu, Cu privire la textul predicii, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 11-12, 1964, p. 877-898.
13
Brătan L. Fond şi formă în predică, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, 1966.

7
8