Hepatita virotică (boala Botkin).

Hepatita infecţioasă şi cea de inoculare sint boli virotice asemănătoare, caracterizate prin
leziunea ficatului şi prin fenomene toxice generalizate. Icterul este unul dintre cele mai evidente
simptome, insă neobligatorii ale bolii.
Se cunosc doi viruşi de hepatică: 1) a – germenul hepatitei infecţioase; 2) B – germenul
hepatitei de inoculare. O hepatită nu dă imunitate pentru alte.
De hepatită infecţioasă se pot imbolnăvi copiii de orice virstă, in special in perioada de
toamnă-iarnă. Durata termenului de incubaţie este de 15-20 de zile, mai des de 20-30 de zile.
Izvorul de infecţie este bolnavul, intr-o măsură mai mică convalescentul şi purtătorul de virus.
Virusul se elimină cu fecalele mai mult in ultimele zile ale incubaţiei, in perioada
preicterică şi in prima săptămină de icter. Singele şi serul sanguinic al bolnavilor sint contagioase
aproximativ in aceeaşi perioadă cu fecalele. Infecţia se poate transmite copiilor pe cale aeriană.
Infecţia se transmite de la bolnav la sănătos atit prin contactul lor, cit şi prin miinile, apa,
produsele alimentare, obiectele de uz casnic contaminate cu excreţiile bolnavului.
De hepatită prin inoculare se imbolnăvesc copiii din primul an de viaţă. Perioada de
incubaţie este de 50-180 zile, mai frecvent 60-120 zile.
Sursa de infecţie este bolnavul cu formă acută sau critică a hepatitei, precum şi purtătorii
de virusuri, contaminarea se produce mai des prin reanfuzie de singe, plasmă, ser şi alţi
componenţi (afară de gama-globulină), instrumente insuficient sterilizate. Contaminarea se poate
produce şi prin administrarea intravenoasă, intramusculară, subcutanată etc. a medicamentelor,
vaccinelor şi alte preparate, prin recoltarea singelui din venă şi deget, prin proceduri
stomatologice, urologice etc. Virusul hepatitei de inoculare nu se elimină in mediul extern.
Clinica. Semnele hepatitei infecţioase nu se deosebesc mult de cele ale hepatitei de
inoculare. Hepatita infecţioasă poate evolua in formă icterică, ştearsă şi anicterică. După durata
98
evoluţiei se distinge hepatita virotică acută (pină la două luni), trenantă (2-6 luni) şi cronică
(peste 6 luni).
După graviditate formele icterice se subdivizează in uşoare, medii şi grave. Formele
acute anicterice şi şterse decurg de obicei uşor.
Forma acută icterică are trei perioade: 1) prodromală (de la citeva zile pină la două
săptămini); 2) icterică; 3) perioada de insănătoşire.
Perioada icterică incepe cu apariţia unei coloraţii icterice a sclerelor, mucoaselor vizibile
şi pielei. Icterul este slab şi durează aproximativ 10-15 zile. Creşte in dimensiune ficatul, de
multe ori şi splina.
Forma anicterică se intilneşte mai des decit cea icterică, mai ales la copii, insă
diagnosticarea prezintă greutăţi, evoluţia bolii e destul de uşoară: scade pofta de mincare,
temperatură inaltă, fenomene catarale. In această formă nu se observă icterizarea sclerelor, pielii,
schimbarea culorii urinei, fecalelor. Diagnosticul se pune pe baza datelor epidemologice şi
cercetărilor suplimentare de laborator.
In majoritatea cazurilor hepatita virotică se termină cu insănătoşirea deplină. La unii
bolnavi perioada de restabilire se intinde destul de mult, sindrom posthepatic (oboseală, senzaţii
neplăcute in abdomen), uneori este posibilă trecerea in hepatită cronică, care poate duce la ciroză
hepatică.
Tratamentul se reduce la respectarea regimului necesar şi a dietei respective şi la
administrarea medicamentelor.
Regimul la pat este obligatoriu in toate formele bolii. O mare insemnătate are dieta,
bazată pe principiul cruţării mecanice şi chimice.
Bolnavii de hepatită virotică se izolează pentru cel puţin trei săptămini de la inceputul
icterului şi patru săptămini clinice dintre care principalele sint: starea generală bună, lipsa
coloraţiei icterice a piele şi sclerelor, normalizarea dimensiunilor ficatului, lipsa pigmenţilor
biliari in urină. Fostul bolnav se află sub observaţie in cadrul dispensarului timp de 6 luni.
Şcolarii convalescenţi sint scutiţi de cultură fizică pentru 3-6 luni.
In decurs de 6 luni după hepatită sint contraindicate vaccinările preventive.
Contacţii trebuie supuşi examinării medicale cel puţin o dată pe săptămină timp de 50
zile după izolare. Se are in vedere starea generală, temperatura, dimensiunile ficatului şi splinei,
culoarea urinei, fecalelor.
Dacă se evidenţiază un bolnav in instituţia preşcolară respectivă se vor admite copiii
numai după ce li s-a administrat gama-globulină. Gama-globulina trebuie administrată cit mai
devreme (in primele zece zile după contact).
La apariţia hepatitei de inoculare profilaxia cu gama-globulină nu se efectuează.
99
2. Dizenteria
In ultimul timp agentul patogen al dizenteriei sint şi gelele de tip Zone, care constituie
80-85% din toate cazurile de dizenterie confirmate bactereologic şi doar intr-un mic procent se
inregistrează bacterii Tlecsner. Dizenteria Zone a căpătat unele particularităţi epidemiologice, s-a
mărit importanţa căii alimentare de transmisie, care dă izbucniri, legate mai des de infectarea
laptelui şi produselor lactate.
Un rol important in epidemiologia dizenteriei capătă germenii rezistenţi la medicamente
şi cu viabilitate mărită in mediul extern.
Pentru dizenteria contemporană sint caracteristice predominarea formelor uşoare de
boală, scăderea considerabilă a mortalităţii, tendinţa de prelungire a termenelor de eliminare a
agentului patogen, recidivele. Sursa de infecţie in dizenterie sint bolnavii şi purtătorii de
germeni. Omul bolnav elimină germeni in cantităţi enorme cu masele fecale. Un izvor de infecţie
pot fi şi aşa numiţii purtători sănătoşi, dacă persoanele, care elimină bacili dizenterici, insă n-au
manifestări clinice de boală.
Agentul patogen nimereşte in gura copilului sensibil pe diferite căi – prin miini, veselă,
jucării sau rufe contaminate. In ultimul timp a crescut importanţa apei in răspindirea dizenteriei.
Se mai constată contaminări prin alimente (lapte, produse lactate).
Clinica. Perioada de incubaţie oscilează intre una şi şapte (mai des 2-3 zile), iar in caz de
contaminare alimentare se scurtează considerabil.
Simptomele de bază ale dizenteriei sint intoxicaţiile generale (creşterea temperaturii,
vărsături, neliniştea, excitaţie, somnolenţă, scăderea poftei de mincare) şi tulburările
gastrointestinale (dureri abdominale, scaun frecvent lichid cu mucozităţi sau striuri de singe,
balonarea abdomenului) la copiii mici. In cazuri grave se dezvoltă sindromul neuritoxicozei şi
toxicozei intestinale cu dezhidrataţie, care se manifestă clinic prin inhibiţie, adinamil sau
excitaţie, intunecarea cunoştinţei, scăderea considerabilă a masei corporale diminuarea turgorului
şi a elasticităţii ţesuturilor, apariţia convulsiilor, vărsăturilor, scăderea activităţii cardiovasculare,
răcirea membrelor, respiraţia frecventă, profundă sau superficială.
In legătură cu diversificarea manifestărilor clinice ale acestei boli in lucrul practic este
utilă clasificaţia formelor clinice de dizenterie a lui A. Coltipin. La baza acestei clasificări se află
diviziunea după tipuri (tipică, atipică), gravitate (uşoară, medie, gravă) şi evoluţie (abortivă 2-3
zile, acută, trenantă, cronică). La cei mai mulţi copii dizenteria evoluează tipic şi de aceea
diagnosticul nu prezintă dificultăţi.
100