IMPLICAŢII MEDICO-LEGALE ÎN TRAUMATOLOGIE

Dacă pentru medicul clinician traumatismul, sau mai corect boala traumatică, ca
rezultat al acţiunii unei violenţe externe asupra uneia sau mai multor regiuni corporale,
reprezintă o problemă de diagnostic pozitiv şi de alegere şi aplicare a metodelor terapeutice
adecvate, scopul clinicianului fiind acela de a salva viaţa bolnavului sau de a obţine o
vindecare cât mai rapidă şi de prevenire şi vindecare a sechelelor în vederea reintegrării
sociale, pentru medicul legist acelaşi traumatism implică probleme mult mai mari, cu
aprecieri legate de modalitatea producerii traumatismului, de agentul vulnerant, de gravitatea
imediată şi consecinţele tardive ale traumatismului, de problemele de cauzalitate şi
interacţiunea dintre modificările patologice preexistente sau reactivitatea organică şi
traumatism, etc.
Astfel putem spune că problemele de traumatologie medico-legală cuprind aspectele
care au precedat episodul traumatic, dar şi modul de producere al traumatismului
precum şi efectele imediate şi urmările leziunilor asupra sănătăţii şi integrităţii
corporale a victimei.
Medicul legist, pornind de la noţiuni de ordin strict medical, încearcă să explice
fenomenele lezionale şi să prevadă efectele posibile ale acestora, în esenţă rolul său
fiind acela de a pune la dispoziţia justiţiei elemente obiective de specialitate utile
evaluării şi încadrării unei fapte, de cele mai multe ori cu implicaţii penale (ca punerea
în primejdie a vieţii sau omor).
Răspunderea medicului legist este diferită de a clinicianului, ea fiind mai mult de ordin
etic, de aprecierile sale depinzând încadrarea corectă a unei fapte antisociale.
Obiectivele expertizei, cu referire la prevederile codului penal, impun din partea
medicului legist o înaltă ţinută morală, o deosebită obiectivitate în constatările sale, el
trebuind să posede cunoştinţe temeinice în toate ramurile de specialitate medicală,
precum şi o deosebită capacitate de sinteză în evaluarea împrejurărilor şi a consecinţelor
unei fapte antisociale asupra unui individ.
De multe ori medicul legist trebuie să explice anumite particularităţi de patologie, de
reactivitate individuală sau de concurenţă a mai multor factori în evoluţia unui
traumatism şi să pună de acord aceste elemente de ordin biologic cu obiectivele juridice
ale unui caz astfel încât raportul său să poată oferi organelor de cercetare date obiective
în vederea încadrării corecte a unei fapte antisociale cu caracter penal.

1
Frecvenţa mare a leziunilor traumatice şi modul diferit de producere al lor reprezintă o
problemă importantă în practica medicală în general şi medico-legală în special.
De exemplu, în cazul leziunilor primare externe (echimoze, excoriaţii, hematoame,
plăgi) chiar dacă diagnosticul medicului curant este identic cu cel al medicului legist,
primul se va limita la precizarea felului leziunii, la localizarea mai mult sau mai puţin
exactă a acesteia, deci la punerea unui diagnostic şi la aplicarea tratamentului adecvat,
în schimb, medicul legist trebuie să observe şi să consemneze în raportul său o serie de
date suplimentare cum sunt: localizarea exactă a leziunii, dimensiunile ei, direcţia,
aspectul marginilor şi al unghiurilor (în cazul plăgilor), starea ţesuturilor învecinate,
prezenţa unor afecţiuni patologice care ar putea influenţa evoluţia obişnuită a leziunii
precum şi orice alte observaţii care ar putea ajuta la precizarea modului de producere a
leziunii traumatice, a obiectului cu care ea a fost produsă, a gravităţii ei, eventuala
poziţie a victimei în timpul agresiunii precum şi numărul de zile de îngrijiri medicale
necesare vindecării.
În cazul leziunilor grave în mod deosebit, dar şi rest în traumatologie, colaborarea
nemijlocită dintre medicul legist şi clinician este obligatorie, cu atât mai mult cu cât
uneori diagnosticul obiectiv medico-legal nu se poate face numai pe baza unor
constatări de specialitate consemnate în foaia de observaţie şi a unor examinări
complementare paraclinice obişnuite (examen radiologic, EEG, etc.). De exemplu, în
patologia clinică întâlnim adesea diagnostice bazate pe o simptomatologie subiectivă
sau pe „comemorative”, fără a fi menţionate în foaia de observaţie modificările
obiective prezentate de traumatizat. Astfel de consemnări întâlnite în practica medicală
sau altele cum ar fi: ”contuzie toracică, abdominală, a unui membru” sau „contuzie
cerebrală minoră”, „nevroză posttraumatică”, fără modificări obiective consemnate
creează dificultăţi în evaluarea medico-legală a leziunilor traumatice, apreciere care
trebuie să se bazeze în exclusivitate pe existenţa obiectivă a unor leziuni bine conturate
şi doar colaborarea directă cu clinicianul poate rezolva optim o evaluare corectă,
obiectivă.

2
Examinarea medico-legală se face, de obicei, la scurt timp după traumatism când
leziunile posttraumatice sunt evidente şi pot fi obiectivate prin mijloace medico-legale.
Există însă situaţii când medicul legist este obligat să efectueze examinarea doar pe
bază de acte medicale a căror claritate şi obiectivitate este uneori discutabilă sub
aspectul unor consemnări imprecise sau lipsite de date concrete, obiective. Alteori
apariţia de complicaţii imediate sau tardive, necesitatea unor intervenţii chirurgicale (în
lipsa consemnării leziunii iniţiale şi a modificărilor intra operatorii) creează dificultăţi
care uneori nu pot fi rezolvate de expert sub aspectul problemelor medico-legale.
Tot în legătură cu corelaţia dintre datele clinice şi aprecierile necesare în practica
medico-legală, subliniem discordanţa dintre unele diagnostice (chiar stabilite prin
spitalizare) şi consemnările obiective din cuprinsul actului medical care adesea
constituie singurul element care stă la baza lucrării medicului legist. Uneori diagnostice
ca: „şoc traumatic sau hemoragic”, „contuzie cerebrală”, „traumatism toracic sau
abdominal” nu apar motivate de examenul clinic şi de terapeutica aplicată. În aceste
situaţii şi în multe altele medicul legist este pus în imposibilitatea concretizării
concluziilor sale care urmăresc un diagnostic obiectiv, real, aprecierea gravităţii leziunii,
oglindită în durata îngrijirilor medicale, a punerii în primejdie a vieţii, etc.
Pentru aprecierea medico-legală de punere în primejdie a vieţii victimei sunt
indispensabile constatările medicale de spital, cum ar fi confirmarea unei stări de şoc,
comă sau colaps, caracterul penetrant al unei leziuni, a modificărilor obiective
neurologice etc. În acest sens sugerăm o mai bună colaborare a medicului terapeut cu
medicul legist, precum şi o mai bună cunoaştere de către primul a implicaţiilor de ordin
judiciar care pot decurge, îndeosebi în cazul unor traumatisme urmare a unei fapte care
cade sub incidenţă penală, sau poate constitui obiectul unei cauze de ordin civil.
Din practica medico-legală rezultă că, în multe cazuri, leziunile posttraumatice nu se
limitează la un anumit segment corporal sau, mai corect, nu se încadrează numai într-o
anumită specialitate medicală. În acest sens subliniem anumite cazuri în care, prin
internarea victimei într-un spital de o anumită specialitate, se omite diagnosticarea unor
leziuni care aparţin altei specialităţi.

3
 Se impune deci, necesitatea unui prim examen general de către medicii de diferite
specialităţi în vederea adaptării unei terapeutici cât mai corecte. Subliniem necesitatea
unor examinări complete şi a consemnării de către clinician a tuturor modificărilor
posttraumatice în cazurile cu implicaţii judiciare, deoarece de multe ori un amănunt
nesemnificativ pentru medicul curant poate constitui un factor esenţial în lămurirea
medico-legală a unei cauze. În acest sens se impune o colaborare mai strânsă între
clinician şi medicul legist, cu cunoaşterea de către medicul terapeut a obiectivelor şi
consecinţelor unor fapte antisociale sub incidenţa prevederilor legale.
Obiectivele generale ale expertizei medico-legale în cazul traumatismelor mecanice se
referă în principal la:
 realitatea şi diagnosticul pozitiv al leziunilor;
 mecanismul de producere şi obiectul vulnerant;
 felul şi durata îngrijirilor medicale;
 modificările generale organice care pot motiva noţiunea de „punere în primejdie a
vieţii”;
 evoluţia bolii traumatice (apariţia de complicaţii);
 prognosticul imediat şi tardiv al traumatismului sub aspectul posibilităţii sau
confirmării apariţiei de sechele;
 coexistenţa şi rolul agravant, favorizant sau determinant al unor afecţiuni
preexistente sau concomitente;
 mecanismul tanatogenerator;
Considerăm că, aşa cum pentru medicul legist este indispensabil cunoaşterea
patologiei traumatice şi generale, şi pentru medicul terapeut sunt necesare noţiuni de medicină
legală, în cazul traumatismelor în care se ridică aspecte cu caracter judiciar.

4
 DATE GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNEA DE OMOR

1. Date de istoric cu privire la infracţiunile contra vieţii

Faptele prin care se aduce atingere vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii au fost
încriminate încă din foarte vechi timpuri; legile penale din toate epocile şi toate orânduirile
sociale au încriminat astfel de fapte, sancţionându-le cu pedepse ce variau după gravitatea
urmărilor.
Aşadar, în fiecare orânduire socială, în limitele impuse de interesele de clasă, a existat
o ocrotire a vieţii persoanei. La început acei care suprimau viaţa unui membru al grupului
social erau alungaţi din comunitate. Făptuitorul, alungat din cadrul tribului şi lipsit de
protecţia grupului, era practic condamnat la dispariţie.
Treptat, un rol mai mare a revenit răzbunării, nelimitată la început, apoi limitată,
întrucât s-a încetăţenit practica potrivit căreia răul suferit de cel vinovat nu trebuie să
depăşească răul pricinuit victimei (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte). Cea mai străveche
lege, care are la bază această practică a răzbunării limitate, numită şi „legea talionului”, este
Codul regelui Hamurabi din Babilon (1792 – 1749 î.Cr.).
În Imperiul Roman omorul era pedepsit cu o mare severitate. O lege romană atribuită
lui Numai consideră uciderea unei persoane libere ca o infracţiune contra colectivităţii. La fel
consideră şi legile lui Sulla şi Pompei. Uciderea sclavului însă, multă vreme, nu a fost socotită
infracţiune; în acest caz lua naştere numai un drept la despăgubiri în favoarea proprietarului.
Abia sub împăratul Claudius, ucigaşul unui sclav putea fi urmărit pentru omucidere. Dacă un
sclav omora pe stăpânul său, erau condamnaţi la moarte toţi sclavii celui ucis.

5
 Odată cu înfrângerea dacilor de către romani, regulile dreptului roman au fost extinse
şi în Dacia. Locuitorii erau judecaţi de guvernator care avea „ius gladii”, adică dreptul de a
pronunţa pedeapsa cu moartea.
O contribuţie, cu timpul, la formarea unor norme juridice au avut-o „Bazilicalele”, o
colecţie de legi civile şi penale elaborate în capitala Imperiului Roman de Răsărit. Pedepsele
prevăzute pentru infracţiunile de omor erau moartea sau mutilarea înfăptuitorului.
În Grecia antică, omorul era pedepsit, fie că era premeditat, fie involuntar. Omorul
premeditat se judeca de un complet alcătuit din mai mulţi arhonţi, aleşi pe viaţă, prezidat fiind
de arhontele rege. Sentinţele puteau cuprinde fie soluţii de condamnare la moarte, fie soluţii
de achitare. În caz de paritate de voturi, preşedintele adăuga un vot în favoarea
condamnatului. Omorul involuntar se judeca de un tribunal compus din 50 de cetăţeni liberi.
Partea vătămată putea să primească fie o despăgubire, fie un preţ al sângelui.
Chiar dacă o vreme pedepsirea faptelor de acest fel a fost lăsată la discreţia victimei şi
a rudelor acesteia, omuciderea nu a încetat niciodată să reprezinte o încălcare a intereselor
grupului social. La început omuciderea a fost pedepsită cu moartea, dar forma execuţiei varia
în funcţie de gravitatea, de specia de omucidere. Astfel, ucigaşul era condamnat la moarte prin
înecare, moarte pe rug, decapitare, etc.
În dreptul barbar există răzbunarea sângelui, pedeapsa obişnuită fiind „preţul
sângelui”, adică o sumă plătită de ucigaş familiei celui ucis. Omorul săvârşit cu intenţie se
pedepsea cu moartea, iar cel din culpă cu pedepse băneşti.
În feudalism ocrotirea vieţii iobagilor era lăsată la arbitrariul moşierului. Burghezia,
deşi a înlăturat multe din abuzurile orânduirii feudale, nu a asigurat nici pe departe o reală
ocrotire vieţii persoanei.
Pe teritoriul Ţărilor Române, cele dintâi legiuiri au fost „Cartea de învăţătură” şi
„Îndreptarea legii” (1652). Uciderea unei persoane era pedepsită cu moartea prin spânzurare
sau decapitare. Legiuirea Caragea a fost ultima legiuire feudală; ea a intrat în vigoare la 1
septembrie 1818 şi a ieşit din vigoare la 1 decembrie 1865.
Codul Penal din 1865 încriminează omorul săvârşit cu voinţă (art. 225), omorul
calificat (art. 234), omorul cu premeditare, omorul rudei sau al soţului, pruncuciderea (art
230), omorul involuntar (art. 248).
După 1918, legislaţia penală a fost unificată prin Codul Penal din 1937, în care erau
reglementate următoarele forme de omor: omorul simplu (art. 463), omorul calificat (art.

6
464), pruncuciderea (art. 465), oferta de omor (art. 466), omuciderea prin imprudenţă (art.
467), omorul la stăruinţă (art. 468) şi omorul prin consens (art. 469).
La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare actualul Cod Penal, în care infracţiunile de
omucidere sunt reglementate sub chiar această titulatură în cadrul titlului II.: Infracţiuni contra
persoanei.

2. Date generale cu privire la infracţiunea de omor

Noţiuni generale
În cadrul infracţiunilor contra vieţii, omorul ocupă, sub raportul gravităţii, primul loc.
Potrivit art. 174 din Codul Penal, această infracţiune constă în „uciderea unei persoane”.
Întrucât această infracţiune se realizează cu intenţie, adică cu voinţa şi ştiinţa făptuitorului,
este de înţeles de ce omorul se distanţează sub raportul gravităţii de toate celelalte infracţiuni
contra vieţii.
Orice infracţiune, deci şi infracţiunea de omor, are următoarea structură sau
următoarele elemente: obiect, subiect, latură obiectivă, latură subiectivă, pe care le vom studia
în cele ce urmează.
Obiectul infracţiunii de omor
Obiectul unei infracţiuni este format din relaţiile sociale ocrotite prin normele
dreptului penal. Acest obiect poate fi obiect juridic – format din valorile sociale prevăzute în
normele din partea specială a Codului penal şi în cele din legile speciale, care sunt legate prin
diverse acţiuni sau inacţiuni periculoase, sau obiect material, care reprezintă lucrul sau fiinţa
care încorporează unele valori ocrotite prin legea penală şi asupra căruia se îndreaptă acţiunea
sau inacţiunea prevăzută de această lege. Obiectul juridic este la rândul său obiect juridic
generic, constituit din „mănunchiul valorilor sociale de aceeaşi natură”, ocrotit de dreptul
penal şi care poate fi lezat numai prin anumite acţiuni sau inacţiuni şi obiect juridic special –
ce constă din valoarea contra căreia se îndreaptă nemijlocit acţiunea (inacţiunea) prevăzută de
legea penală, valoare caracterizată prin anumite trăsături proprii, speciale care servesc la
individualizarea unei infracţiuni din cadrul aceleiaşi grupe sau subgrupe.
Infracţiunea de omor, prevăzută la art. 174 Cod Penal are ca obiect juridic generic
ansamblul relaţiilor sociale protejate prin incriminarea faptelor ce alcătuiesc grupul
infracţiunilor contra persoanei, adică acele relaţii sociale referitoare la dreptul la viaţă, la
integritate corporală şi sănătate, la libertate şi demnitate. Obiectul juridic special al

7
infracţiunii de omor îl constituie relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare
normală implică respectul acelei valori umane şi sociale care este viaţa omului.
Obiectul material al acestei infracţiuni îl reprezintă corpul victimei infracţiunii. După
cum s-a mai arătate, este vorba, ca în cazul tuturor infracţiunilor contra vieţii, de corpul unei
persoane în viaţă în momentul săvârşirii faptei.
Subiectul infracţiunii de omor
Subiecţii unei infracţiuni de omor sunt: subiectul activ – adică acea persoană care
săvârşeşte infracţiunea, făptuitorul şi subiectul pasiv – adică persoana asupra căreia se
îndreaptă acţiunea (inacţiunea) periculoasă, respectiv victima.
Subiectul activ al infracţiunii de omor nu trebuie să aibă vreo calitate specială. Deci
orice persoană poate săvârşi această infracţiune. Fapta propriu-zisă de omor este săvârşită de
subiectul activ nemijlocit, autorul, însă pot contribui pe lângă acesta şi alţi subiecţi activi,
coautori, instigatori sau complici.
Subiectul pasiv este persoana a cărei viaţă a fost ridicată ca urmare a activităţii
desfăşurate de subiectul activ. Subiectul pasiv special şi imediat al infracţiunii de omor este
aşadar victima infracţiunii. Una şi aceeaşi persoană nu poate fi şi subiect activ şi subiect pasiv
în săvârşirea infracţiunii de omor. Această cumulare constituie o faptă distinctă de omucidere
şi anume sinuciderea, pe care legea nu o incriminează.
Latura obiectivă
Latura obiectivă a infracţiunii de omor este alcătuită dintr-un element material
(acţiunea sau inacţiunea), o urmare periculoasă şi raportul de cauzalitate dintre acestea.
A. Acţiunea sau inacţiunea:
Acţiunea constă în săvârşirea a ceea ce legea interzice, încălcându-se o normă
prohibitivă iar inacţiunea sau omisiunea constă în abţinerea de a efectua o acţiune pe care
legea pretinde să fie îndeplinită, încălcându-se în acest fel o normă onerativă.
Omorul se realizează din punct de vedere obiectiv prin uciderea unei persoane, adică
prin orice activitate materială care are ca rezultat moartea unui om. De cele mai multe ori
aceasta constă într-o acţiune (de împuşcare, strivire, înjunghiere, etc). Acţiunea de ucidere
poate fi înfăptuită prin energia proprie a făptuitorului sau prin intermediul altei energii puse în
mişcare de acesta. Fapta constituie omor şi atunci când acţiunea vizează psihicul victimei.
Deşi este o infracţiune comisivă omorul poate fi săvârşit şi prin inacţiune, dar numai în
acele cazuri în care făptuitorul avea obligaţia de a acţiona pentru împiedicarea morţii
persoanei (exemplu: mama care nu-şi hrăneşte copilul).

8
 B. Urmarea socialmente periculoasă:
Aceasta constă în schimbarea produsă în realitatea înconjurătoare asupra valorilor
ocrotite de legea penală sau în pericolul producerii unei asemenea schimbări datorită acţiunii
sau inacţiunii prevăzută de legea penală.
În cazul infracţiunii de omor, indiferent dacă se realizează prin acţiune sau inacţiune,
activitatea făptuitorului trebuie să aibă ca rezultat moartea unei persoane. Dacă acest rezultat
nu se produce, fapta va constitui o tentativă la infracţiunea de omor. Nu are nici o influenţă în
ceea ce priveşte existenţa infracţiunii, dacă moartea victimei se produce imediat sau mai
târziu.
C. Raportul de cauzalitate:
Constă în relaţia existentă între două fenomene: cauză şi efect. Cauza este fenomenul
care determină naşterea altui fenomen, iar efectul, fenomenul determinat, rezultatul.
Între activitatea de ucidere şi moartea victimei trebuie să existe aşadar un raport de
cauzalitate. Acest raport există atunci când se stabileşte că, fără activitatea făptuitorului,
moartea victimei nu s-ar fi produs. Nu este necesar ca activitatea făptuitorului să constituie
cauza exclusivă a morţii victimei, legătura cauzală existând şi atunci când la activitatea
făptuitorului s-au adăugat şi alţi factori preexistenţi (o boală de care suferea victima), factori
concomitenţi (lovituri aplicate victimei de către o altă persoană) sau factori posteriori
(internarea ci întârziere a victimei în spital). Dacă însă un factor posterior săvârşirii faptei,
prin el însuşi şi independent de activitatea făptuitorului a produs moartea victimei raportul de
cauzalitate este întrerupt.
Latura subiectivă
Latura subiectivă constă într-un complex de stări de conştiinţă specifice care preced şi
însoţesc actele exterioare şi care sunt dirijate în vederea producerii anumitor urmări
periculoase, sau chiar dacă nu sunt dirijate într-o asemenea direcţie produc totuşi astfel de
urmări, datorită uşurinţei sau neglijenţei infractorului. Ea are ca subelement principal
vinovăţia iar ca subelemente secundare mobilul şi scopul.
Din punct de vedere subiectiv, forma de vinovăţie pentru existenţa infracţiunii de omor
este „intenţia”, în ambele sale modalităţi, adică atât intenţia directă, atunci când făptuitorul a
prevăzut rezultatul acţiunii sale (moartea victimei) şi a urmărit producerea acestuia, cât şi
intenţia indirectă, atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul acţiunii sale şi fără a-l urmări, a
acceptat totuşi posibilitatea survenirii acestuia.

9
 După cum am arătat mai sus, latura subiectivă a unei infracţiuni are ca subelemente
secundare mobilul şi scopul. Mobilul sau motivul este factorul psihic care îl determină pe
infractor să comită acţiunea sau inacţiunea. Acesta poate consta într-un sentiment de ură, de
gelozie, de răzbunare, etc. Latura subiectivă a infracţiunii de omor nu include cerinţa
săvârşirii faptei dintr-un anumit mobil. Aceasta înseamnă că infracţiunea există, chiar dacă nu
s-a stabilit mobilul săvârşirii faptei.
Al doilea sub element secundar al laturii subiective este scopul. Acesta constă în ceea
ce vrea să realizeze pe plan subiectiv infractorul prin producerea urmării acţiunii sau
inacţiunii sale periculoase (exemplu: moştenirea victimei în cazul omorului). Omorul nu este
condiţionat în forma sa simplă nici de săvârşirea faptei într-un anumit scop. Un anumit scop
sau mobil care, potrivit aprecierii legiuitorului, ridică gradul de pericol social abstract al
omorului, este totuşi prevăzut ca o circumstanţă agravantă.
Legea, incriminând omorul indiferent de modalitatea pe care intenţia o îmbracă, fie
directă, fie indirectă, a rezolvat implicit chestiunea omorului comis din eroare asupra
persoanei (error in personam) sau printr-o mânuire greşită a instrumentelor de execuţie
(aberatio ictus). Astfel, nici una dintre aceste modalităţi de eroare nu au vreo influenţă asupra
vinovăţiei făptuitorului şi nu înlătură răspunderea sa penală.
Tentativa şi consumarea
În cazul infracţiunii de omor tentativa este posibilă în toate formele. Astfel, dacă
rezultatul periculos, adică moartea victimei, nu se produce, datorită împrejurării că activitatea
de ucidere a fost întreruptă sau, deşi a fost dusă până la capăt, nu şi-a produs efectul, ori dacă
mijloacele folosite au fost insuficiente, obiectul material absent sau executarea a fost
concepută în mod greşit, ne vom afla, în funcţie de situaţia respectivă, în faţa unei tentative
întrerupte, terminate, sau relativ improprie la infracţiunea de omor. Potrivit dispoziţiei din
ultimul alineat al art. 174 C.P. şi dispoziţiilor generale privitoare la pedepsirea tentativei,
tentativa de omor se pedepseşte.
Infracţiunea de omor se consumă în momentul în care acţiunea de ucidere a produs
urmarea socialmente periculoasă, adică moartea victimei. Până la producerea acestui rezultat,
care poate surveni la un oarecare interval de timp după efectuarea acţiunii de ucidere, fapta
constituie o tentativă de omor şi va fi urmărită ca atare, sub rezerva schimbării încadrării în
cazul în care ulterior se va produce consumarea.

10
 LEGISLAŢIA ACTUALĂ PRIVIND INFRACŢIUNEA DE OMOR

O altă categorie o constituie lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a

sănătăţii.

11
 Indiferent de încadrarea juridică a faptei, în cazul infracţiunii de omor, medicul legist
are rolul de a elucida diferite aspecte legate de organismul uman şi anumiţi factori de ordin
biologic care pot constitui probe obiective în justiţie pentru dovedirea şi aprecierea gravităţii
infracţiunii.
Rolul medicului legist este complex, acesta extinzându-se pe întreaga perioadă de
cercetare judiciară.

ASPECTE PRIVIND EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PSIHIATRICĂ ÎN

CAZ DE OMOR

Expertiza medico-legală psihiatrică, după cum am arătat, este obligatorie în omor.

Dacă în alte Expertize medico-legale psihiatrice caracterul de urgenţă este relativ, în omor se

12
impune cu precădere ca această expertiză să se efectueze foarte repede, raportat la momentul
infracţiunii. Acest lucru este necesar deoarece trebuie găsit un răspuns clar la întrebarea “A
avut discernământ la momentul comiterii faptei? “.
De obicei autorii omorurilor sunt reţinuţi la scurt timp după comiterea infracţiunii şi
fiind arestaţi, prezenţa lor în comisia medico-legală psihiatrică se întârzie. În aceste condiţii
trebuie efectuat, chiar şi în momentul încarcerării, un examen psihic în prezenţa medicului de
penitenciar sau al arestului, care trebuie notat în fişa medicală a deţinutului şi ulterior
valorificat în cursul expertizei medico-legale psihiatrice.
Un examen medicul complet este de asemenea absolut util de efectuat autorilor
omorurilor deoarece pot fi descoperite elemente medicale surprinzătoare care pot avea
influenţă în cursul desfăşurării procesului penal.
Atunci când este dificil de prezentat un diagnostic psihiatric după o primă examinare,
autorul trebuie internat în spitalul de psihiatrie, lucru greu de îndeplinit deoarece se pune
problema pazei acestuia.
În cazurile limită, este de preferat ca autorul să fie internat la Spitalul Penitenciar
Jilava, secţia de psihiatrie. În cazul criminalilor, examenul psihologic este obligatoriu
deoarece se poate contura un tablou complet al tipului de personalitate care ei îl prezintă.
Atunci când cazul o cere şi patologia autorului unui omor este bogată trebuiesc studiate toate
foile de observaţie anterioare şi eventual alte expertize medico-legale psihiatrice efectuate la
acea persoană.
Atunci când infractorul este o persoană cu antecedente penale numeroase şi cu alte
expertize efectuate pentru alte fapte ne putem aştepta ca el să fie o persoană foarte versată şi
să simuleze, uneori cu mare convingere, diverse afecţiuni psihice. Când simularea este
dovedită acest aspect trebuie notat în Expertiza medico-legală psihiatrică.
Uneori autorii omorurilor sunt psihopaţi extrem de violenţi şi cu reacţii imprevizibile
cu un mare grad de auto- şi heteroagresivitate, din acest motiv trebuiesc făcute propuneri
privind condiţiile de detenţie şi eventualul tratament medical psihiatric.
1. Examenul psihologic şi importanţa lui la subiectul învinuit de infracţiunea de omor
În practica expertizei medio-legale psihiatrice în judeţul Bihor, de mai bine de 10 ani
examinarea psihologică este regula la fiecare caz.
Psihologul are cel mai adesea un “privilegiu”: el vine primul în contact cu persoana
supusă expertizei. Imediat după internare acesta face un examen psihologic apoi
electroencefalograma.

13
 În relaţia cu examinatorul, expertizatul poate oferi o serie de date despre actul delictual
în sine şi conjunctura determinantă. De asemenea, expertizatul poate manifesta atitudini
diferite:
 Absenţa sau prezenţa remuşcărilor pe care le manifestă sau nu;
 Acceptarea sau nerespectarea actului delictual;
 Reacţia faţă de posibila pedeapsă şi faţă de culpă;
 Motivaţia delictuală şi potenţialul delictogen.
Toate aceste aspecte trebuie să-şi găsească locul în conţinutul buletinului de examinare
psihologică.
Uzual, se folosesc metode subiective standardizate pentru aprecierea potenţialului
delictual şi a probabilităţii de recidivă. Acestea sunt probele proiective şi probele pentru
eficienţă cognitivă. Probele proiective sunt metode care permit o investigare dinamică şi
globală a personalităţii atât sub aspectele ei manifeste cât şi mai ales sub aspectele ei
profunde.
Investigarea capacităţii cognitive (a nivelului intelectual) relevă dezvoltarea funcţiilor
mentale în special sub aspectul lor intelectual. Intelectul reprezintă o altă dimensiune a
persoanei cu implicaţii semnificative în comiterea actelor antisociale. Deficitul intelectual
măsurabil prin probele de inteligenţă are următoarele caracteristici:
 Scăderea semnificativă sau absenţa capacităţii de sinteză;
 Comprehensiune sever scăzută sau absentă a relaţiilor dintre elemente;
 Capacitate de conceptualizare şi de manevrare a conceptelor sever scăzută sau
absentă;
 Capacitate de comparare scăzută;
 Necesitatea de a recurge la obiecte concrete în rezolvarea diferitelor situaţii sau
probleme;
 Procesele cognitive au o bază logică slabă de unde concluzii şi atitudini bizare-
absurde.
Importanţa investigării psihologice a capacităţii cognitive, a nivelului intelectual cu
cuantificarea sa eventual numerică (Q.I.) rezidă din faptul că debilul mental nu operează prin
discernământ ci prin reflexe de conduită, prin condiţionări comportamentale. la debilii
mentali, vârsta mentală este semnificativ diferită de vârsta cronologică (mai mică). Aceste

14
aprecieri ale psihologului sunt de importanţă deosebită în fundamentarea concluziilor
expertizei psihiatico-legale.
O latură importantă a examenului psihologic este, de asemenea, aprecierea prin teste a
atingerii organice (organicitatea) de la microsechelaritate până la sindroamele psiho-organice.
Organicitatea ca şi debilitatea poate marca major responsabilitatea persoanei, capacitatea sa de
a discerne, de a aprecia situaţia dar mai ales consecinţele actelor proprii.
Aprecierea indicelui de deteriorare în procente este un parametru util în cuantificarea
discernământului, motiv pentru care la cazurile unde se impune trebuie solicitat psihologului
în mod expres.
Obiectivele practice ale examinării psihologice în expertiza medico-legală psihiatrică
sunt:
 Atitudinea examinatorului să ţină cont de situaţia limită a subiectului investigat, ea
trebuie să fie binevoitor neutră cu evitarea unor judecăţi apriorice;
 Relaţia examinator – examinat trebuie să fie prin ea însăşi un instrument de
investigaţie în sensul că examinatorul poate obţine informaţii ce trebuie să îşi
găsească locul în conţinutul buletinului de examinare chiar dacă nu au o
semnificaţie psihologică;
 Probele proiective să ofere informaţiile cele mai complete şi profunde despre
mecanismele ce au dus la săvârşirea unui act;
 Examenul psihologic să se repete de cel puţin două ori în cadrul unor şedinţe de
examinare (funcţie de dificultatea cazului);
 Coeficientul de inteligenţă nu trebuie luat în interpretare ca o cifră;
 Semnificaţiile sale trebuie înţelese în contextul situaţiei în legătură şi cu celelalte
probe;
 Examinarea psihologică nu se va axa pe aspecte faptice ale conduitei persoanei ci
pe aspecte cauzale motivaţionale;
 Aspecte ce ţin de comportamentul, reacţiile, angajarea subiectului în timpul
examinării precum şi comentariile sale vor fi notate în buletinul de examinare
psihologică;
În caz de omor şi leziuni cauzatoare de moarte pe primul loc între testele care
trebuiesc solicitate sunt cele care investighează personalitatea (în general cele proiective).
Uzual se folosesc tehnici de ordonare (testul Szondi) şi tehnici expresive (testul arborelui).

15
 În practică trebuie solicitat expres psihologilor, efectuarea unui set mai mare de teste
în următoarele cazuri legate de omor:
 Omor deosebit de grav (cu cruzimi);
 Omor multiplu;
 Tentativă de omor urmată de tentativă de sinucidere a agresorului.
2. Ancheta socială şi importanţa ei în cazul infracţiunii de omor
Asistentul social este persoana cea mai abilitată să aducă date din mediul familial şi
social prin ancheta socială pe care o efectuează. Asistentul social are următoarele sarcini:
 Efectuarea anchetei sociale în familia subiectului expertizat;
 Efectuarea anchetei între vecinii sau cunoştinţele mai apropiate ale celui
expertizat. Cu acest prilej trebuiesc aflate modificările de comportament, eventual
neobservate sau chiar ascunse de membrii familiei;
 Efectuarea anchetei la locul de muncă al subiectului, axată mai ales pe actele de
indisciplină sau insubordonare;
 Obţinerea unor date de la şcoală, dacă subiectul este minor şcolarizat, atât de la
profesori cât şi de la colegii mai apropiaţi. Ancheta trebuie axată pe relaţiile
intercolegiale, comportament şi mai ales pe evoluţia performanţei şcolare de-a
lungul unui interval mai mare de timp, adică 2-3 ani;
3. Metodologia efectuării anchetei sociale şi conţinutul acesteia
O anchetă socială trebuie să cuprindă următoarele părţi (capitole):
1. Date de identitate ale subiectului: nume, prenume, vârstă, domiciliul actual.
2. Motivele pentru care se solicită ancheta socială (le aflăm din ordonanţa de
efectuare a expertizei şi din dosarul cauzei).
3. Obiectivele anchetei sociale stabilite în comun de cei trei membri ai comisiei.
Prezenţa asistentului social în acest moment al expertizei este obligatorie. El îşi
notează întrebările la care trebuie să găsim răspunsuri prin ancheta socială.
4. Locul (adresele) de unde se vor obţine informaţiile (corespunde locului unde
asistentul social va face deplasarea):
 Domiciliul subiectului;
 Locul de muncă;
 Domiciliul vecinilor;
 Persoanele din anturajul subiectului;

16
  Şcoala;
 Locul de detenţie;
 Circumscripţia sanitară sau dispensarul de intreprindere;
 Locul unde pot fi întâlniţi coparticipanţii la actul antisocial;
 Victima sau victimele (atunci când e cazul)
5. Cronologia faptelor discomportamentale, eventual cu expunerea cazierului penal.
6. Concluziile (răspunsuri punctuale la obiectivele formulate iniţial, individualizate la
fiecare caz în parte).
Prin conţinutul său ancheta socială trebuie să acopere următoarele aspecte ce ţin de
persoana supusă expertizei:
 Date de identitate şi localizare;
 Locul subiectului în familie (tată, mamă, fiu, fică, frate, bunic, bunică);
 Date ce ţin de antecedentele personale fiziologice şi patologice;
 Antecedente heredocolaterale;
 Date privind şcolarizarea, cu apreciere calitativă a acesteia;
 Aprecieri asupra integrităţii familiare şi sociale a subiectului;
 Comportamentul în societate (vecini, loc de muncă, loc de relaxare);
 Relaţiile subiectului cu membrii familiei;
 Stabilirea momentului când au apărut primele tulburări
discomportamentale;
 Evoluţia tulburărilor în timp până la data efectuării anchetei;
 Date privind situaţia militară (recrutat, nerecrutat, motivul);
 Precizarea antecedentelor penale (cazierul);
 Date cu referire precisă la fapta comisă sau imputată;
 Comportamentul de dinainte şi imediat după comiterea faptei;
 Împrejurările în care a acţionat;
 Dacă a acţionat singur sau în grup;
 Dacă este consumator de alcool şi respectiv dacă se afla sub influenţa
alcoolului când a comis fapta;
 Cum motivează fapta sa;
 Date obţinute de la coparticipanţi la faptă;

17
  Date obţinute de la victime;
 Date privind starea materială şi socială (bunuri materiale, căsătorit,
necăsătorit, concubinaj, divorţat);
 Nevoile şi aspiraţiile subiectului;
 Aprecierea reacţiei pe care o are fapta în mediul de provenienţă al
subiectului.
Ancheta socială nu poate fi un formular tipizat pentru că el îngrădeşte prin rubricile
sale chiar dacă sunt numeroase, posibilitatea celui care îl completează de a aduce date
specifice, unice pentru cel investigat.

4. Noţiunea de victimologie
În legislaţia noastră, atât în C.P. cât şi în Codul de procedură penală, privitor la
raportul autor-victimă atenţia este îndreptată maximal asupra celui ce săvârşeşte fapta
antisocială şi mult mai puţin asupra celui ce suportă efectele directe ale comiterii infracţiunii,
mai ales în cazul infracţiunii de violenţă (omor, LCM, etc).
Prin victimă înţelegem orice persoană umană care suferă direct sau indirect
consecinţele fizice, materile sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale.
Există multe aspecte care ţin de relaţia infractor-victimă, dar cel mai important dintre
ele se referă la faptul dacă victimele pot sau nu să împartă într-o anumită măsură
responsabilitatea cu infractori ce comit acte de natură antisocială împotriva lor.
Von Hering introduce noţiunea de “victimă activantă” prin care înţelege rolul jucat de
victimă în declanşarea mecanismelor latente ale infractorilor. El ajunge la concluzia că, direct
sau indirect, şi victima poartă o parte din vină în desfăşurarea activităţii infracţionale.
Pe linia susţinerii acestei idei, că victima poartă o anumită răspundere în desfăşurarea
activităţii infracţionale a apărut şi conceptul de “potenţial de receptivitate victimală” propus
de Mendelson, care înseamnă gradul de vulnerabilitate victimală a unui individ, acesta fiind
condiţionat de o mulţime de factori precum: vârstă, sex, aspect bio-constituţional, pregătire
socio-culturală, Q.I., caracteristici psihocomportale. De exemplu neglijenţa, superficialitatea,
exagerarea eului, etc. pot corela cu valori crescute ale nivelului vulnerabilităţii victimele.
Lucrări foarte recente insistă asupra discriminării victimelor în funcţie de gradul lor de
responsabilitate în comiterea infracţiunilor precum şi de reacţia socială în raport cu acestea.
Astfel, A. Kermen împarte victimele în două categorii:

18
 a. victime acuzate
b. victime apărate
în prima categorie “victime acuzate” intră cazurile de victime împotriva cărora sunt
dovezi că ele împart răspunderea în forme diferenţiate cu infractorul.
Tipurile de comportament de care pot fi făcute vinovate victimele sunt în special cele
de facilitare, precipitare şi provocare.
În a doua categorie “victime apărate” intră acele victime împotriva cărora nu există
nici un fel de dovadă sau argument că ar avea vreo vină sau ar fi avut o legătură cu infractorul
înainte de comiterea infracţiunii.
Una din clasificările cele mai valoroase şi mai utile din punct de vedere ştiinţific este
cea a lui Stephen Schafer care foloseşte drept criteriu gradul de participare şi desigur de
răspundere a victimei în comiterea infracţiunii. Schafer diferenţiază şapte categorii de
victime:
1. Victime care anterior faptului infracţional nu au avut nici o legătură cu făptaşul.
“întâlnirea” dintre victimă şi infractor la locul infracţiunii este totalmente
întâmplătoare. Exemplu: cazul funcţionarului de la ghişeul unei bănci care cade
victimă unui infractor.
2. Victime provocatoare – sunt cele care, anterior victimizării lor, au comis ceva
(conştient sau inconştient) faţă de infractor. Exemplu: cazul când victima ulterioară
se comportă arogant faţă de viitorul infractor; dacă nu-şi ţine o promisiune dată
solemn sau intră în legături amoroase cu iubita infractorului.
3. Victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului. Cazul persoanelor care,
prin conduita lor, influenţează răufăcătorii în a comite infracţiuni, deşi între ei nu a
existat niciodată nici o legătură. Exemplu: persoana care trânteşte portiera maşinii
dar uită să o închidă.
4. Victime slabe sub aspect biologic. Este cazul persoanelor ce prezintă slăbiciuni din
punct de vedere psihic sau fizic şi din această cauză sunt uşor victimizate. Aici
răspunderea revine în primul rând persoanelor care sunt obligate să le
supravegheze.
5. Victime slabe sub aspect social – sunt acele persoane care aparţin unor grupuri
minoritare etnice sau care aparţin unor religii neagreate de comunitate.
6. Victime autovictimizante – sunt persoanele care orientează agresiunea către
propria persoană. Drogomaniile, suicidul, inversiunile sexuale, etc. Sunt acele acte

19
 deviante sau chiar criminale în care cel lezat joacă atât rolul de criminal cât şi pe
cel de victimă.
7. Victime politice – sunt acele persoane care au de suferit din cauza convingerilor
lor.

METODE DE PROBAŢIUNE MEDICO-LEGALĂ ÎN OMOR

1. Examinarea la locul faptei

Participarea medicului legist la examinarea locului faptei, ca un consilier al
criminalistului în probleme de ordin biologic, are drept scop:
- un prim examen al victimei cu precizarea realităţii şi datei morţii, examinarea
îmbrăcăminţii, descrierea sumară a leziunilor traumatice şi eventual al modului de
producere;
- descrierea obiectelor sau a corpurilor delicte cu care se puteau produce leziunile
constatate;
- descrierea şi recoltarea de produse biologice sau substanţe toxice care pot fi găsite
la locul faptei sau în apropierea cadavrului.
În cazurile deosebite, medicul legist este chemat să participe şi să-şi formuleze unele
opinii în cadrul reconstituirii condiţiilor în care s-a produs fapta.
Indiferent de modalităţile traumatice: mecanice, asfixii, intoxicaţii, precipitări, omorul
constituie o entitate nosologică complexă, în rezolvarea căreia pe prim plan se situează

20
colaborarea dintre anchetator şi medicul legist, corectitudinea examenului necropsic,
epuizarea tuturor mijloacelor complementare de laborator şi eficienţa examinărilor de
psihiatrie medico-legală.

2. Examinarea victimei. Autopsia medico-legală

Principala activitate a medicului legist o reprezintă examinarea victimei, respectiv
autopsia medico-legală. Metodologia şi tehnica acesteia urmează regulile generale cunoscute,
raportul întocmit trebuind să fie amănunţit, neomiţându-se nici un detaliu, chiar dacă acesta
aparent nu are legătură cu cauza respectivă. Metodologia autopsiei medico-legale în cazul
morţilor violente prin traumatisme mecanice presupune şi unele reguli specifice:
 În cazul victimelor neidentificate medicul legist va expune cât mai multe detalii de
ordin general cât şi particular.
 Studierea atentă a datelor de anchetă pentru orientarea atenţiei spre leziunile presupuse
a fi cauzate în împrejurările şi condiţiile arătate.
 Examenul minuţios al îmbrăcăminţii, pe care se pot găsi modificări datorită agenţilor
vulneranţi (rupturi, orificii corespunzătoare acestora, urme ale corpurilor contondente,
imprimarea cauciucurilor de la autovehicule în caz de călcare a victimei, etc)
 În capitolul „istoric” se descriu sintetic constatările rezultate din examinarea la locul
faptei, eventuale date de anchetă iniţiale rezultate din mărturii sau alte împrejurări. În
cazul în care victima a fost spitalizată o anumită perioadă de timp, se consemnează
amănunţit toate datele rezultate din foaia de observaţie clinică, atât în ceea ce priveşte
constatările iniţiale, cât şi evoluţia tratamentului medico-chirurgical, cu descrierea
observaţiilor intraoperatorii, a examinărilor paraclinice, a diagnosticului şi a
manoperelor de reanimare.
 Consemnarea atentă şi corectă a modificărilor postmortem este de o reală valoare,
contribuind alături de constatările la faţa locului şi de unele date rezultate din
examenul preliminar, la precizarea datei morţii, apreciere deosebit de importantă în
unele cazuri, impusă prin lipsa de martori, a observaţiei clinice sau în cazurile în care
cadavrul este găsit după un interval mai mare de timp.
 După dezbrăcare, în cadrul examenului extern, se începe descrierea sistematică a
leziunilor traumatice începând cu capul şi terminând cu membrele inferioare.
Localizarea se face exact pe zone topografice, folosindu-se repere anatomice, fiecare
leziune fiind descrisă în amănunţime ca formă, dimensiune, aspect şi culoare. Nu se

21
 descriu separat mai întâi leziunile cu soluţie de continuitate şi apoi cele fără soluţie de
continuitate şi nici nu se urmăreşte (când este cazul) leziunea în profunzime (plăgi
penetrante), acest lucru urmând a se face la examenul intern. Se menţionează
caracterul vital al fiecărei leziuni (în caz de dubiu se recurge la examen microscopic).
Tot în cadrul examenului extern se descriu zonele pe care sunt dispuse petele de sânge
şi forma acestor pete, culoarea crustelor, fenomenul de pergamentare precum şi
mobilitatea patologică a unor segmente osoase. Se face descrierea semnelor de
tratament chirurgical sau ortopedic (incizii, suturi, pansamente, imobilizări).
Descrierea leziunilor traumatice externe trebuie astfel făcută încât să permită în final
aprecieri cu privire la agentul vulnerant, la mecanismul de producere, la vechime şi
gravitate. Subliniem, legat de traumatismele mecanice, necesitatea studiului atent la
examenul intern al corespondenţei şi consecinţelor leziunilor externe descrise, asupra
ţesuturilor profunde şi a organelor interne, având permanent prezentă necesitatea
stabilirii mecanismelor tanatogeneratoare. În acest sens se va avea în vedere gravitatea
leziunii în funcţie de întindere şi organul afectat.
 Examenul intern, care cuprind ca la orice autopsie descrierea şi examinarea completă
a pereţilor şi conţinutului cavităţii craniene, toracice şi abdominale, cu cât mai multe
amănunte asupra leziunilor traumatice privind aspectul macroscopic, localizarea cât
mai corectă, profunzimea canalului şi direcţia unor leziuni perforante sau penetrante,
caracterul vital al leziunilor.
- La cap se vor descrie infiltraţiile sanguine la nivelul scalpului: întindere,
localizare, grosimea extravazatului, culoare, corespondenţa cu leziunile externe. Se
disecă atent muşchii temporali. Se descriu apoi în amănunţime fracturile craniului,
întâi ale bolţii, apoi cele de la bază, urmărindu-se cu exactitate traseul, căutându-se
a se aprecia locul de impact şi mecanismul de producere. Este obligatorie
efectuarea de schiţe care însă nu scutesc descrierea fracturii în cuprinsul raportului.
Se descriu apoi leziunile hemoragice ale meningelui şi apoi modificările lezionale
posttraumatice ale creierului. Recomandăm examinarea atentă a creierului pe
suprafaţă şi pe secţiuni Pitres cât mai apropiate, pentru a nu scăpa nici o leziune.
- La gât se impune o observare atentă a infiltratelor hemoragice şi a localizării
acestora. În funcţie de aspectul leziunilor externe, căutăm leziunile organelor
profunde: vase, nervi, căi respiratorii, glandă tiroidă, esofag, etc.

22
- La nivelul toracelui şi abdomenului, viscerele pot prezenta modificări în funcţie de
natura agentului vulnerant. În traumatismele contuzive toracice se vor observa
leziuni ale pereţilor cutiei toracice (infiltrate, fracturi costale, fracturi ale sternului)
precum şi consecinţele acestora asupra pleurei, pulmonului, pericardului şi
cordului. Este necesară aprecierea cât mai exactă a cantităţii de sânge din cavităţi
(pleură, pericard), originea sângerării, mecanismul producerii leziunii. În plăgi
penetrante se impune o descriere exactă a canalului, în special a lungimii. În
traumatismele abdominale se vor cerceta cu atenţie leziunile viscerelor, cantitatea
de sânge din cavitatea abdominală, gradul de anemie a organelor, reacţiile
inflamatorii ale peritoneului, etc.
- O atenţie specială trebuie acordată leziunilor coloanei vertebrale, a cărei descriere
este obligatorie când datele de anchetă sugerează o posibilă leziune vertebro-
medulară, sau când de-a lungul coloanei apar infiltraţii sau mobilitate patologică.
Deschiderea coloanei se face în general din faţă prin evisceraţie, manevra trebuind
astfel executată încât să nu creeze artefacte. Se vor cerceta fracturile vertebrale
(sediu, traseu), leziunile meningelui şi ale măduvei, care poate fi mai bine
examinată după extragerea din canalul vertebral.
- Fracturile oaselor lungi trebuiesc adesea verificate prin disecţia zonelor în care se
percepe mobilitate patologică.
 Diagnosticul anatomo-patologic – în toate cazurile, reprezintă o sinteză a
modificărilor constatate şi descrise în cuprinsul raportului; ordinea consemnării
acestora, în cazul omorurilor, urmărind de preferinţă criteriul importanţei în
procesul tanatogenerator, în al doilea rând menţionându-se modificările patologice
după criteriul topografic sau al gravităţii acestora şi eventualei concurenţe alături
de leziunile traumatice în producerea morţii.
 De o importanţă deosebită în cazul omuciderilor în general, şi a omorului în
special sunt examinările complementare de laborator, unele având un caracter de
rutină (alcoolemia, grupa sanguină), altele fiind cerute de particularităţile cazului
(examenul firelor de păr, al prezenţei spermei în vagin sau rect, examenul
toxicologic, histopatologic, al factorilor suplimentari ai împuşcării).
Efectuarea unor examene suplimentare de laborator în cazul morţilor violente prin
traumatisme mecanice apare necesară într-o serie de situaţii:
- examen microscopic pentru precizarea caracterului vital al unei leziuni;

23
 - examen microscopic, în cazul unor focare foarte mici de contuzie cerebrală;
- stabilirea grupei sanguine;
- stabilirea alcoolemiei;
- examenul de laborator al prezenţei factorilor secundari, în cazul leziunilor prin
arme de foc;
- examenul histopatologic din principalele organe, în vederea aprecierii ponderii
leziunilor cronice preexistente în tanatogeneză;
Uneori este necesară efectuarea şi a altor examinări complementare cum sunt cele
ale îmbrăcăminţii victimei şi a corpurilor delicte, cu recoltarea de probe biologice.
Din lucrarea medico-legală nu trebuie omisă efectuarea de fotografii şi schiţe care
să ilustreze atât leziunile externe şi interne constatate la autopsie cât şi corpurile
delicte sau îmbrăcămintea victimei. Acestea se fac în colaborare cu criminalistul.
După terminarea activităţii de strângere a datelor şi informaţiilor medicale începe
activitatea de elaborare a sintezei acestor cercetări, concretizată în cadrul
raportului medico-legal în partea de discuţii şi concluzii. În această parte,
medicului legist îi revine sarcina de a formula răspunsurile pe care le aşteaptă
justiţia în cazul respectiv, el trebuind să dea dovadă aici de întreaga competenţă şi
răspundere profesională.

3. Examinarea autorului
Pe lângă rolul pe care îl are medicul legist în cercetarea locului faptei şi examenul
victimei, o contribuţie importantă aduce acesta în examinarea autorului unui omor.

Acest examen cuprinde:

 examenul clinic privind diferitele afecţiuni patologice, infirmităţi fizice
preexistente, ca şi leziuni traumatice recente;
 recoltarea probelor de laborator – alcoolemie, alcoolurie, grupă sanguină,
 examenul psihiatric şi psihologic pentru precizarea unor eventuale boli psihice cu
afectarea discernământului.
În mod obişnuit examinarea medico-legală a inculpatului se desfăşoară în două etape:
o un prim examen efectuat la scurt timp după comiterea faptei şi care
cuprinde: examenul somatic, examenul psihiatric preliminar;

24
 o examinarea tardivă a infractorului, care constă în expertiza psihiatrico-
judiciară, obligatorie în toate cazurile de omor.
Cu ocazia primei examinări, care trebuie efectuată, atunci când este posibil, la un
interval cât mai scurt de la comiterea faptei, se urmăreşte punerea în evidenţă a unor urme sau
indicii cu valoare probatorie în presupusa activitate infracţională a inculpatului.
Examinarea propriu-zisă a inculpatului cuprinde un examen general urmărind
evidenţierea de eventuale leziuni traumatice care se puteau produce în condiţiile şi la data
săvârşirii faptei, precum şi mecanismul traumatic şi tipul de agent vulnerant. Se vor avea în
vedere eventualele leziuni defensive sau ofensive. Leziunile multiple şi intense pot demonstra
o lupă între autor şi agresor, punându-se uneori problema legitimei apărări sau a stării de
necesitate. Uneori, anumite leziuni externe, prin localizarea şi aspectul lor pot demonstra un
anumit mecanism lezional, afirmat sau infirmat de presupusul autor. Examenul extern trebuie
uneori completat cu examinări radiologice.
În cazul în care examinarea presupusului autor se face în primele 24 ore de la
comiterea faptei, recoltarea de sânge şi eventual de urină pentru cercetarea prezenţei
alcoolului este obligatorie.
Examenul psihiatrico-legal se efectuează după terminarea fazei de anchetă şi stabilirea
vinovăţiei. În cazurile de omor, având în vedere periculozitatea faptei şi implicaţiile de ordin
judiciar, expertiza psihiatrico-legală este obligatorie şi se face în comisie, din care face parte
medicul legist şi doi medici psihiatri. Aceasta se face după o perioadă de internare a
pacientului în spital.
Examinarea se orientează de la caz la caz, în funcţie de condiţiile producerii faptei, de
agresivitatea acesteia şi are drept principale obiective:
 diagnosticul afecţiunii psihice;
 aprecieri asupra caracteristicilor personalităţii deviante în raport cu modul
comiterii infracţiunii;
 precizarea gradului de afectare a discernământului în momentul comiterii
faptei;
 în cazul afecţiunilor psihice cu afectarea discernământului, aprecieri asupra
necesităţii luării de măsuri de siguranţă.

4. Concluziile raportului medico-legal

25
 Metodologia părţii sintetice a raportului medico-legal este specifică în cazul
expertizelor în domeniul traumatologiei mecanice. În cazul unor examinări complexe, când
apare necesar capitolul de discuţii, se expune motivaţia ştiinţifică a concluziilor, urmărindu-se
justificarea acestora şi înlăturarea echivocului, prin prezentarea concisă şi sobră a rezultatelor
investigaţiilor medicale, ce conduc indubitabil de la diagnosticul lezional, spre mecanismul de
producere al leziunilor şi stabilirea relaţiei cauzale dintre fapta antisocială şi consecinţele
acesteia asupra victimei.
Concluziile trebuie să decurgă în mod logic din descrierea făcută şi să constituie o
sinteză a constatărilor necropsice. Există o anumită metodologie (şi poate şi o etică) a
formulării concluziilor. În actele medico-legale referitoare la expertizele din domeniul
traumatologiei în general şi al traumatologiei mecanice în special, este esenţial ca în concluzii,
formulate scurt, logic, motivate de partea descriptivă şi în termeni pe înţelesul unor persoane
fără o pregătire medicală de specialitate, să apară următoarele elemente:
- realitatea existenţei unor leziuni traumatice;
- mecanismul de producere al leziunilor (instrument, poziţie);
- vechimea leziunilor;
- consecinţa leziunilor constatate asupra stării de sănătate a victimei şi aprecierea
gravităţii, în conformitate cu prevederile codului penal;
- orice problemă pe care o ridică justiţia în cazul respectiv, sau care apare în faţa
medicului legist şi care poate să contribuie la o încadrare juridică adecvată a faptei.
Medicul trebuie să răspundă, în concluzii, numai la problemele pe care le poate
rezolva pe baze ştiinţifice, chiar dacă în ordonanţa de efectuare a expertizei se cere
răspuns şi la chestiuni a căror rezolvare nu poate fi suficient argumentată. De
asemenea, medicul legist nu trebuie să-şi depăşească atribuţia prin ingerinţe în
calificarea juridică a faptei, sau în unele aspecte legate de latura subiectivă a
infracţiunii.
În cazul omorului acestea vor cuprinde şi o serie de aprecieri medicale, adesea utile în
încadrarea juridică a faptei, în sensul prevederilor articolelor 174 – 176 Cod Penal. Astfel, pe
lângă precizările de rutină – felul şi cauza medicală a morţii, data acesteia, felul leziunilor,
modul de producere, raportul de cauzalitate dintre leziuni şi moarte, rezultatul examinărilor de
laborator – în unele cazuri sunt necesare aprecieri cu referire la:
- caracteristicile obiectului cu care s-au putut produce leziunile şi când există un
corp delict, dacă cu acesta se puteau produce sau nu modificările constatate;

26
- numărul, profunzimea şi eventual succesiunea leziunilor traumatice;
- care a fost leziunea care a determinat moartea, sau eventualul rol concurator al mai
multor sau tuturor leziunilor în producerea morţii;
- data probabilă a producerii leziunilor în raport cu data morţii;
- direcţia de lovire, raportată la localizarea şi canalul leziunii, în lovirile cu arme
tăietoare – înţepătoare sau împuşcături;
- aprecieri asupra raportului de cauzalitate între producerea leziunilor şi moarte,
dacă acestea au dus direct la moarte, sau dacă în producerea acestora au intervenit
factori cu rol favorizant, concurator sau determinant preexistenţi, concomitenţi sau
ulterior agresiunii;
- în situaţia cauzelor concuratoare va trebui precizat rolul agresiunii în procesul
tanatogenerator; precizări absolut necesare în cazul în care raportul de cauzalitate
dintre leziuni şi moarte este condiţionat sau întrerupt;
- interpretarea rezultatului unor examinări de laborator în raport cu condiţiile
producerii faptei şi constatările necropsice;
- existenţa unor infirmităţi preexistente sau afecţiuni patologice care au scăzut sau
au făcut imposibilă apărarea sau evitarea de către victimă a agresiunii suferite;
- cu multă prudenţă trebuie abordată de către medicul legist în concluziile sale
problema poziţiei victimei şi a autorului în momentul agresiunii;
- în unele cazuri este necesară precizarea şi detalierea unor modificări post-mortale
produse întâmplător sau intenţionat de autor.
Rolul expertizei medico-legale în cazurile de omor decurge din prevederile codului
penal privind încadrarea faptei într-unul din cele trei articole referitoare la această
faptă.

27
MECANISME TANATOGENERATOARE ÎN CAZUL OMORULUI PRIN
OBIECTE ÎNȚEPĂTOARE-TĂIETOARE

Obiectele ascuţite, numite şi arme albe datorită strălucirii lor, se clasifică în:
 obiecte înţepătoare;
 obiecte înţepătoare-tăietoare;
 obiecte tăietoare;
 obiecte despicătoare – cu proprietăţi comune atât obiectelor contondente
cât şi celor tăioase, ca de exemplu toporul, sapa, hârleţul;
Plăgile prin obiecte înțepătoare-tăietoare au anumite caracteristici, ce prezintă unele
particularităţi în funcţie de tipul de instrument folosit (înţepător, înţepător-tăietor, tăietor,
despicător), după cum urmează:
1. Plăgile produse prin obiecte ascuţite (sau plăgile înţepate, produse prin instrumente
înţepătoare) – se produc prin acţiunea obiectului ascuţit cu efect de „pană”, deci prin
îndepărtarea ţesuturilor şi ca atare nu presupun o lipsă de substanţă. Diametrul şi morfologia
lor depinde de dimensiunile instrumentului înţepător (cui, andrea). Adâncimea şi direcţia
plăgii înţepate depind de calibrul instrumentului şi de modul cum acesta este mânuit în timpul
agresiunii.
2. Plăgile produse prin instrumente înţepătoare-tăietoare – aceste instrumente
traumatice acţionează atât prin vârful lor ascuţit cât şi prin una sau mai multe lame tăioase,
aspectul leziunii depinzând de caracteristicile lamei precum şi de modul cum este ţinut şi
manevrat instrumentul. Astfel, dacă arma este cu un singur tăiş (cuţit) plaga va avea un unghi
ascuţit corespunzător lamei tăioase (ce se continuă sau nu cu o mică excoriaţie în raport cu
înclinaţia armei) iar la polul opus acestui unghi va avea un unghi mai rotunjit. Dacă arma are
două tăişuri ambele unghiuri vor fi ascuţite şi se pot continua (sau nu) fiecare cu câte o
excoriaţie superficială („codiţă”) în raport cu înclinaţia armei şi doar profunzimea plăgii o
diferenţiază de plaga tăiată. În cazul armelor prevăzute cu trei sau mai multe tăişuri plaga va
avea un aspect stelat. Marginile plăgii vor fi netede, liniare în toate situaţiile. Adesea lama
instrumentului înţepător-tăietor se afundă sau se retrage, astfel că tăişul secţionează pielea pe
o lungime mai mare decât ceea care este necesară trecerii armei. Acesta este motivul pentru

28
care lungimea plăgii cutanate nu corespunde întotdeauna lăţimii lamei, dar nu numai, ci şi
pentru faptul că, la unele cuţite lăţimea lamei variază de la vârf la mâner. Alte aspecte
particulare ale acestor plăgi pot să apară şi ele depind de o serie de factori şi de unele aspecte
dinamice care pot surveni în timpul agresiunii.
3. Plăgile tăiate – se produc prin instrumente tăietoare pure ca lama sau briciul. Se
caracterizează prin margini perfect regulate, liniare, fără lipsă de substanţă ce pot prezenta la
extremităţi aspectul de „codiţă” întrucât adâncimea lor diminuă progresiv, ele terminându-se
printr-o excoriaţie superficială. La locul unde a început însă incizia, de obicei „codiţa”
lipseşte. Lungimea acestor plăgi depăşeşte, în general, lungimea instrumentului tăietor folosit,
ea depinzând de modul cum a fost acţionat acesta. Profunzimea lor depinde de gradul de
ascuţire a lamei, de forţa cu care se face incizia, de înclinaţia armei faţă de tegument şi de
rezistenţa ţesuturilor secţionate
4. Plăgile despicate – sunt produse de instrumente grele, despicătoare. În funcţie de
ascuţişul lamei, marginile plăgii despicate pot fi asemănătoare cu cele ale plăgii tăiate, sau cu
cele ale unei plăgi plesnite. Lungimea plăgii depinde de lungimea lamei instrumentului
despicător. Leziunile produse sunt foarte grave, profunde, producându-se frecvent fracturi,
adesea liniare, ce reproduc lungimea lamei, sau multieschiloase, complicate frecvent cu
zdrobiri de ţesuturi sau organe.
Armele albe pot produce leziuni grave, mortale per primam, prin hemoragie externă
sau/si internă (moarte primară) sau leziuni mai puţin grave, mortale prin complicaţii survenite
în evoluţia lor, ca de exemplu: meningită, empiem pleural, peritonită (moarte secundară).
În cazul omuciderilor prin arme albe, la locul faptei apare sânge împrăştiat,
vestimentaţia victimei apare îmbibată cu sânge în regiunea unde se află plaga, plaga apare
unică, sau sunt plăgi multiple dispuse în regiuni topografice ale corpului ce pot exclude
sinuciderea (de exemplu în regiunea spatelui – zonă inaccesibilă pentru victimă). Cu toate
acestea o problemă dificilă în practica medico-legală o constituie diferenţierea leziunilor
produse în scop de sinucidere de cele produse în cadrul omuciderilor. Datele de anchetă au un
rol important în acest sens alături de rezultatele autopsiei medico-legale.
În cadrul expertizei medico-legale trebuie să se tindă ca, pe baza cercetării tuturor
datelor morfologice privind forma şi mărimea orificiului de pătrundere, lungimea canalului
plăgii, să se ajungă la stabilirea instrumentului vulnerant.

29
 Problemele medico-legale ale morţilor produse prin obiecte înțepătoare-tăietoare
privesc:
 identificarea obiectului vulnerant – se va face în limite aproximative sau
precise, în raport cu faptul dacă plaga prin aspectul morfologic, lungimea şi
adâncimea sa concordă cu corpul delict;
 direcţia loviturii – se apreciază atât pentru plăgile tăiate cât şi pentru cele
înţepate deoarece ajută la aprecierea relaţiilor concrete dintre victimă şi agresor
putând stabili, de exemplu, surprinderea victimei, intensitatea loviturii, poziţia
sa;
 în cazul plăgilor multiple se va stabili care a fost leziunea primar mortală,
secundar mortală sau care nu a intervenit în determinismul morţii;
 stabilirea cauzei medicale a morţii;
 forma medico-legală şi juridică a morţii respectiv: omucidere, sinucidere sau
accident. Pentru aceasta sunt necesare şi datele de anchetă;
 în cazul supravieţuirii victimei este necesară aprecierea gravităţii leziunii prin
încadrarea ei ca „număr de zile de îngrijire medicală” sau „punere în primejdie
a vieţii” .

30
 PARTICULARITĂŢI MEDICO-LEGALE ALE OMORULUI PRIN
OBIECTE ÎNȚEPĂTOARE-TĂIETOARE

1. Plăgile produse prin obiecte şi instrumente înţepătoare

Instrumentele înţepătoare cu muchii şi instrumentele cu forme regulate pe secţiune, pot
imprima forma secţiunii lor pe orificiul cutanat sau în cursul traiectului lor (ficat, splină, cord)
şi să păstreze chiar dimensiunile lor reale (la nivelul oaselor). În acest caz, examenul plan cu
plan pe cadavru îşi arată încă odată importanţa sa. Prin examenul plan cu plan se pot studia
ţesuturile interesate, se poate aprecia intensitatea hemoragiei şi gradul modificării lor
inflamatorii, prezenţa de corpi străini, dimensiunile şi forma instrumentului.
Rănile înţepate se pot prezenta din punct de vedere medico-judiciar sub următoarele
aspecte:
 accident;
 omucidere;
 sinucidere;
 simulare;
 disimulare.
Sediul plăgilor înţepate ne poate da o oarecare orientare pentru încadrarea juridică a
faptei – este cu totul variabil, mai ales dacă este vorba de accident. Atunci când ele sunt
rezultatul unei autoapărări, se întâlnesc cel mai frecvent pe membre, piept, spate şi abdomen,
mai rar la cap şi gât.
Instrumentele înţepătoare de tipul: sulă, cui, ac, dinte de furcă cauzează cu maximă
frecvenţă răni accidentale, de obicei uşoare, în afară de complicaţiile septice.

31
 Ele servesc rar rănirilor criminale cu excepţia acelor folosite în infanticid. Se citează
cazuri de pruncucidere în care acele înfipte în craniu nu au putut fi descoperite prin examenul
extern de cadavru şi numai autopsia propriu zisă a adus lămuriri asupra originii morţii.
Sinuciderea cu astfel de instrumente este posibilă, dar rară. Se citează clasicul exemplu
al amiralului Villneuve care, învins la Trafalgar în 1806, s-a sinucis înfigându-şi un cui în
inimă.
2. Plăgile produse prin obiecte şi instrumente tăietoare
Plăgile tăiate pot fi din punct de vedere juridic:
 accidente;
 omucidere;
 sinucidere;
 simulare;
 disimulare.
Plăgile tăiate accidentale se întâlnesc în mod frecvent în viaţa cotidiană. Ele sunt
produse prin cuţitul de bucătărie, sau alte obiecte şi instrumente tăioase, iar tăietura respectivă
se produce prin mânuirea neîndemânatică a obiectului, căderea unui corp sau instrument tăios
peste corpul victimei sau proiectarea acestuia pe un corp tăios.
Omuciderea şi sinuciderea sunt uneori foarte strâns legate şi ridică serioase dificultăţi
în ceea ce priveşte diagnosticul diferenţial.
Sinuciderea este posibilă chiar când instrumentul nu se găseşte în rana mortală, ci la
picioarele victimei sau aruncat la o oarecare distanţă de aceasta. Moartea nefiind fulgerătoare,
sinucigaşul îşi mai poate scoate arma din trup.
În cazul rănilor de la gât – tăierea părţii anterioare a gâtului, tăierea părţii posterioare
a gâtului – diagnosticul diferenţial între sinucidere şi omucidere este greu de făcut, dar este
posibil, anumite date obţinute cu ocazia examinării cadavrului fiind mai mult sau mai puţin
caracteristice pentru fiecare dintre ele. Tăierea completă a gâtului, când s-a făcut circular,
printr-o singură tăietură în jurul coloanei, este semn cert al omuciderii.
În tăierea gâtului (sinucidere sau omucidere) se folosesc o serie de instrumente, mai
frecvent bricele. Folosirea obiectelor mai puţin adecvate (bucăţi de sticlă, lamă de ras)
pledează mai mult pentru sinucidere, fără a se elimina categoric posibilitatea omuciderii.
Caracterele plăgii de tăiere a gâtului sunt, în general, acelea ale unei plăgi tăiate:
margini netede (afară de cazul când instrumentul este ştirbit), regulate şi, în general, două
unghiuri (dacă sunt mai multe pot arăta că secţiunea s-a făcut în mai mulţi timpi). Localizarea

32
plăgii trebuie făcută în raport cu planul median, orizontal al gâtului şi în raport cu planul
median vertical al gâtului. Secţiunea se situează, de obicei, între laringe şi osul hioid sau pe
laringe, mai rar pe trahee şi excepţional deasupra osului hioid. Uneori, plaga se întinde de la
un muşchi sternocleidomastoidian la celălalt, alteori este numai mediană. Cel mai adesea ea
merge din una din părţile laterale ale gâtului, dreaptă sau stângă, la linia mediană (situaţie
antero-laterală). Uneori rămâne numai laterală.
Direcţia plăgii de tăiere a gâtului este foarte variabilă. În general, aceasta este oblică
(în jos şi la dreapta în sinuciderea dreptacilor, în jos şi la stânga în sinuciderea stângacilor);
alteori ea este transversală şi orizontală, alteori este ascendentă (când gâtul este întins regulat
şi când el este flectat în partea opusă punctului unde acţionează instrumentul).
Lărgimea plăgii tăiate a gâtului este de obicei mare, depărtarea marginilor plăgii este
mare ca şi cum ar lipsi o porţiune din regiunea anterioară a gâtului.
Profunzimea este foarte variabilă: uneori instrumentul a fost oprit de laringe, alteori
instrumentul a tăiat organele mediane ale gâtului, sau vasele laringelui şi marile vase laterale
dintr-o singură parte sau din ambele părţi. Rana poate pătrunde până la coloana vertebrală pe
care poate lăsa zgârieturi superficiale, sau dacă s-au produs la un copil, prin tăierea
ligamentelor intervertebrale, poate determina despărţirea completă de restul corpului.
Sinuciderea prin tăierea gâtului este mai frecventă la bărbaţi. Sinucigaşul poate sta în
picioare, aşezat (câteodată în faţa oglinzii), rar în poziţie culcată.
Crima se execută uneori din faţă, alteori din spatele victimei (mai frecvent). Crima
executată din faţă este anevoioasă la o persoană trează sau care se apără; este mai uşoară la
persoană care doarme sau care este atacată prin surprindere. Crima pe la spate este, din contră,
mai uşoară.
O serie de semne diferenţiale s-au dat ca semne distinctive speciale pentru tăierea
gâtului – omucidere – şi secţionarea gâtului – sinucidere – ţinând seama de următoarele:
1. Situaţia. Sinucigaşul vizează căile aeriene pentru a le deschide şi îşi face o rană
mediană; ucigaşul vizează părţile laterale ale gâtului pentru a deschide vasele şi face mai ales
răni laterale – această distincţie este mai mult decât contestabilă.
2. Direcţia. Sinucigaşul dreptaci face mai ales o rană oblică de sus în jos şi de la
stânga la dreapta; ucigaşul face mai mult o rană orizontală de la stânga la dreapta sau o rană
orizontală de la stânga la dreapta şi puţin oblică de jos în sus. Ucigaşul plasat în spatele
victimei poate să-i facă o plagă oblică la dreapta şi în jos analoagă cu ceea pe care si-o
produce sinucigaşul. Rana oblică în jos şi la stânga poate fi realizată de un sinucigaş stângaci;

33
un ucigaş stângaci plasat în spatele victimei poate reproduce această plagă. S-au observat, de
altfel, chiar în sinucidere, plăgi cu direcţie ascendentă. S-a obiectat – pe bună dreptate – că
începutul şi sfârşitul rănii, adică direcţia, nu sunt totdeauna uşor de recunoscut.
3. Profunzimea rănii. O plagă mergând până la coloana vertebrală ar fi mai mult fapta
ucigaşului. Dar s-au găsit şi cazuri contrare.
4. Numărul rănilor de la gât nu are nici o semnificaţie; un subiect care se sinucide
poate să-şi facă după prima plagă profundă şi alte tăieturi, chiar pe aceeaşi plagă, în direcţii
diverse, dacă prima plagă nu a afectat vasele mari, sau aceste mai multe plăgi superficiale au
fost produse înainte de plaga cea mare care a fost cauza morţii sinucigaşului. Mai mult încă: s-
au văzut cazuri în care plaga sau plăgile tăiate ale gâtului au fost completate cu plăgi tăiate ale
cefei. Caracteristică pentru crimă, deşi nu este sigură, este o plagă singură foarte netă,
profundă, separând dintr-o singură tăietură întreg ţesutul anterior al gâtului şi deschizând
vasele.
Combinarea tăierii gâtului cu alte tentative anterioare de sinucidere (împuşcare,
spânzurare, submersie, tăierea venelor de la nivelul plicilor articulare) este un argument în
favoarea sinuciderii.
Dispoziţia sângelui pe cadavru poate furniza câteva indicii. În tăierea gâtului în poziţie
culcată, sângele se scurge pe părţile laterale ale gâtului şi pe planurile subiacente; când
individul se află în picioare sau şezând sângele se scurge pe partea anterioară a corpului: ori
tăierea gâtului în poziţie culcată este rară ca sinucidere. Prezenţa sau absenţa sângelui pe
mâinile victimei trebuie să fie notată. Dacă mâna care a trebuit să execute tăierea într-o
sinucidere nu este mânjită cu sânge, mai ales dacă s-a demonstrat că această tăiere a necesitat
mai multe reprize, cazul este suspect. Trebuie să avem în vedere totuşi, faptul că, în crimă,
victima poate duce mâna la gâtul său pentru a se apăra şi că astfel mâna sa se poate mânji cu
sânge ca şi în cazul sinuciderii.
5. Arma ţinută puternic în mână (spasmul cadaveric) ar fi un semn pentru
sinucidere, dar asemenea fapt este excepţional. Când victima a fost surprinsă în timpul
somnului, nu se găseşte pe corpul acesteia nici o urmă de luptă, nici o leziune în afară de
plaga gâtului.
Plăgile multiple ale gâtului se pot grupa în trei feluri:
 o plagă mare şi multiple plăgi superficiale în vecinătate, la o mai mare sau o
mai mică distanţă de ea;
 o plagă mai mare cu mai multe ramificaţii pe ea;

34
  o plagă mai mare făcută în mai multe reprize cu aspect de întretăieri paralele,
între care pot fi recunoscute şi leziuni date de unghii. Plăgile secundare pot
leza vasele pe care le-a cruţat plaga cea mare.
Plaga tăiată a gâtului este urmată în mod fatal de moarte. Vindecarea, chiar completă,
se obţine când leziunea nu a fost profundă; dar cel mai adesea ea comportă urmări cum sunt:
cicatricele lucioase, pierderea vocii, flegmonul gâtului, retracţia esofagului, fistula traheală,
etc.
Moartea prin tăierea gâtului recunoaşte două mecanisme principale:
a) Hemoragia – fie prin secţiunea marilor vase arteriale (arterele carotide), fie chiar
prin secţiunea vaselor mai puţin importante, aşa cum sunt arterele laringiene şi tiroidiene.
b) Asfixia – prin pătrunderea sângelui în căile respiratorii. Plămânii prezintă în ceste
cazuri caractere foarte semnificative. Ei sunt pătaţi la exterior şi pe secţiune de pete de sânge
roşii închise, contrastând cu anemia ţesuturilor din jur. La microscop alveolele se arată
umplute cu sânge la nivelul acestor pete. Asfixia mai poate fi produsă şi prin secţiunea
epiglotei, care cade în laringe. De asemenea, s-a descris moartea prin embolie gazoasă
formată prin pătrunderea aerului în marile vene deschise ale gâtului. Moartea este departe de a
fi totdeauna imediată şi supravieţuirea, dacă se produce, are loc când cele două artere carotide
nu au fost secţionate.
Secţiunea plicilor articulare (faţa anterioară a antebraţului). Este o formă specială a
plăgilor tăiate. Plăgile produse prin instrumente sau obiecte tăioase cu sediul la nivelul plicilor
articulare s-au constatat mai ales în sinucideri, mai rar în accidente.
Cu totul rar, oricare ar fi procedeul, omorul este totuşi posibil şi în aceste cazuri,
ucigaşul deschide mai multe vase ale plicilor articulare sau ale altor regiuni, spre a fi mai
sigur că victima va deceda.
Foarte caracteristice sunt plăgile tăiate transversale ale degetelor şi palmelor în caz
de autoapărare, când cel care se apără apucă lama cuţitului pentru a bara lovitura, sau plăgile
tăiate de pe antebraţ, faţa dorsală, când acesta este folosit ca scut de apărare.
Disimularea constă în a face să dispară urmele unui omor, în special cadavrul. Dintre
mijloacele folosite care au ca scop împiedicarea identificării victimei şi mascarea cauzei
morţii un rol – deşi nu prea însemnat – îl prezintă instrumentele tăioase: cu ajurul lor se poate
face îmbucătăţirea cadavrului prin dezarticulare, diverse mutilări şi desfigurări, etc.

35
 Simularea accidentului, a atentatului contra persoanei, a sinuciderii. Simularea
sinuciderii: după ce victima a sucombat în urma leziunilor produse prin arme tăioase la gât,
este aşezată pe şinele de tren cu gâtul, sau este aruncată în apă pentru a simula înecul.
3. Plăgile produse prin instrumente tăietoare-înţepătoare
Producerea acestor plăgi are loc în doi timpi:
 primul timp – este acela de înţepare;
 al doilea timp – este acela prin care se produce tăierea propriu zisă şi care
completează primul timp.
La nivelul toracelui, cuţitul, care pătrunde cu uşurinţă printre spaţiile intercostale
produce leziuni ale pleurei, pulmonului, vaselor mari de la baza cordului, pericardului şi
cordului, fiind din acest punct de vedere leziuni care pun în primejdie viaţa victimei.
Frecvenţa mortalităţii în urma rănilor cu astfel de arme este mare. Ea vădeşte omorul
mai ales atunci când se foloseşte pumnalul, care este prin definiţia lui o armă a crimei. Rănile
multiple produse cu acest fel de armă sugerează intenţia agresivă a autorului.
Medicului legist i se cere a preciza tipul de armă care a produs plaga. Dar nu totdeauna
este uşor de a recunoaşte după forma şi dimensiunile unor plăgi, dacă aceasta este produsă de
o armă care se prezintă expertului. Este un lucru delicat şi care nu permite decât foarte rar o
afirmaţie absolută.
Câteodată dimensiunile relativ mult mai mici ale plăgii, forma sa incompatibilă cu
aceea a instrumentului, stabilesc o evidenţă că acesta nu a participat la producerea rănii. În
multe cazuri trebuie să ne obişnuim să spunem că, o rană a putut fi produsă cu instrumentul
dat; această rezervă este mai ales necesară, când se lucrează cu cuţite asemănătoare diferind
puţin în lungime sau în grosime şi care ocazionează plăgi cu totul asemănătoare.
4. Plăgile produse prin instrumente despicătoare
Privite din punct de vedere judiciar plăgile despicate pot fi urmarea uneia din
următoarele posibilităţi:
 omucidere;
 sinucidere;
 simulare;
 disimulare;
 accident.

36
 Omuciderea şi sinuciderea pot fi diferenţiate cu greu din punct de vedere medico-
legal, şi aceasta ţinând seama de aspectul plăgii şi de o serie de împrejurări în care s-au produs
faptele.
O serie de circumstanţe pe care trebuie să la luăm în considerare şi care ne vor orienta,
desigur fără certitudine, pot fi următoarele: tulburările mintale ale individului, bizareria armei,
dispoziţia şi localizarea loviturilor la nivelul capului, numărul acestora (în general mare la
alienaţii mintali care se sinucid), concomitenţa altor tentative eşuate de sinucidere sau
existenţa altor moduri de a-şi suprima viaţa (spânzurare, înec) după ce în prealabil îşi
provocase leziuni despicate compatibile cu viaţa.
Aceste circumstanţe pot fi întâlnite în cadrul sinuciderii. În general, în rănile din
sinucidere se întâlnesc un număr mare de leziuni localizate pe un teritoriu mic, superficiale,
cu o lungime mai mică decât tăişul (la cap), sunt paralele – mai ales la nivelul regiunilor
frontală şi parietale – astfel că plăgile se dispun de-a lungul suturii sagitale, sunt orientate
dinainte – înapoi, sunt accesibile de a fi fost făcute cu mâna proprie.
Date criminalistice relevante pot fi considerate următoarele (deşi cu rezerve): lipsa
urmelor de luptă şi de autoapărare, scurgerile de sânge pe corp şi haine, mâna însângerată cu
fire de păr, boală psihică în antecedente, scrisoare revelatoare.
De asemenea, există astfel de plăgi produse cu scopul de a simula sinuciderea sau
accidentul – când individul îşi secţionează cu o lovitură de topor indexul drept pentru a scăpa
de datoria serviciului militar.
Disimularea şi depesajul criminal sunt rar întâlnite în practica medico-judiciară.
Rănile postmortale sunt făcute de agresor cu scopul de disimulare a crimei după
instalarea morţii, pentru a face să se creadă că victima s-a sinucis, cu o lovitură de topor în
cap, urmând a îndepărta în felul acesta bănuielile justiţiei. Alte eventualităţi de răni
postmortem cu caracter grav sunt leziunile de ciopârţire a cadavrului, fie în scopul de a-l
ascunde mai uşor, fie urmare a unui omor săvârşit prin cruzimi. Alteori desfigurarea victimei
se face cu scopul de a împiedica identificarea.
Depesajul criminal este realizat prin ciopârţirea corpului omenesc în mai multe bucăţi,
realizate mai ales prin lovituri de topor la nivelul articulaţiilor, pentru a uşura ascunderea sau
distrugerea prin alte mijloace a cadavrului. În analiza acestor răni va trebui să ţinem seama de
sediul lor, de amprentele lăsate pe os de către instrument, de anumite informaţii asupra
instrumentului folosit (topor, satâr), de cunoştinţele profesionale ale autorului depesajului
(măcelar), de faptul dacă este stângaci sau dreptaci.

37
38
 CERCETĂRI PERSONALE

1. Material şi metodă

Lucrarea de faţă a fost efectuată prin studiul Rapoartelor de expertiză medico-legală

întocmite ca urmare a autopsiilor efectuate în cadrul Serviciului de Medicină Legală al
Judeţului Bihor – Oradea în perioada de timp 2012 – 2016.
Au fost studiate un număr de ……… Rapoarte de expertiză medico-legală, dintre care
………… s-au dovedit a fi efectuate ca urmare a decesului datorat infracţiunii de omor prin
obiecte înțepătoare-tăietoare.
Pentru toate cazurile studiate, am luat în considerare următorii parametri:
1. Numărul total de autopsii efectuate în intervalul de timp studiat, repartizate pe ani de
studiu.
2. Ponderea expertizelor pe cadavru în cazul deceselor violente datorate omorului prin
obiecte înțepătoare-tăietoare din totalul expertizelor medico-legale pe cadavru
efectuate în intervalul de timp de 5 ani luat în studiu (2012 – 2016).
3. Numărul de autopsii în caz de omor repartizate pe ani de studiu.
4. Numărul de autopsii în caz de omor prin obiecte înțepătoare-tăietoare repartizate pe
ani de studiu.
5. Repartiţia cazurilor studiate pe sexe.
6. Repartiţia cazurilor după mediul de provenienţă al victimelor.
7. Repartiţia cazurilor după grupa de vârstă.
8. Valoarea alcoolemiei la victimele omorului prin obiecte înțepătoare-tăietoare.
9. Tipul de armă folosit la cazurile de omor studiate.
10. Morfopatologie lezională topografică.
11. Cauza medicală a decesului în caz de omor prin obiecte înțepătoare-tăietoare.
12. Timpul scurs de la agresiune la deces.
Rezultatele acestui studiu au fost înscrise în tabele şi reprezentări grafice şi au fost
prelucrate statistic pe calculator.

39
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Arseni C., Nica I. – „Traumatismele cranio-cerebrale în cadrul politraumatismelor”

– Bucureşti, 1983
2. Arseni C., Oprescu D. – „Traumatismul cranio-cerebral acut – aspecte de
fiziopatologie clinică şi terapeutică. Probleme de medicină legală şi de criminalistică” – Vol.
X, 1975
3. Arseni C., Oprescu D. – „Traumatismul cranio-cerebral” – Editura Medicală,
Bucureşti, 1972
4. Beliş V., Naneş Constanţa – „Traumatologia mecanică în practica medico-legală şi
judiciară” – Editura Academiei, Bucureşti, 1985
5. Beliş V. – „Tratat de medicină legală” – Editura Medicală, Bucureşti, 1995
6. Beliş V. – „Îndreptar de practică medico-legală” – Editura Medicală, Bucureşti,
1990
7. Beliş V. – „Ghid de urgenţe medico-judiciare” – Editura Scripca, Bucureşti, 1998
8. Caloghera C., Crişan G, Ignat P. – „Patologie chirurgicală” – Timişoara, Institutul de
Medicină, 1984
9. Caloghera C. – „Chirurgie de urgenţă” – Editura Facla, Timişoara, 1983
10. Caloghera C. – „Traumatismele abdominale” – Editura Facla, Timişoara, 1983
11. Camps F. – „Legal medicine” – John Wirght, Bristol-London, 1976
12. Dressler M. – „Etică, deontologie şi drept medical” – Timişoara, 1998
13. Dressler M. – „Medicină legală” – Timişoara, 1985
14. Derobert L. – „Medicine legale” – Flamarion, Paris, 1974
15. Kernbach M. – „Medicina judiciară” – Editura Medicală, Bucureşti, 1958
16. Moraru I – „Medicina legală” – Editura Medicală, Bucureşti, 1967
17. Neagoe Gh. – „Chirurgia traumatismelor duodenului”
18. Nica C-tin. – „Urgenţe chirurgicale” – Vol I şi II, Editura Mitron, Timişoara, 1999
19. Scripcaru Gh., Terbancea M. – „Patologie medico-legală” – Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983
20. Simonin C. – „Medicine legale judiciare” – Maloine, Paris, 1962

40
 21. Simici P – „Elemente de semiologie clinică chirurgicală” – Editura medicală,
Bucureşti, 1983
22. Şuteu i. – „Îndreptar de urgenţe traumatologice” – Editura Medicală, Bucureşti,
1975
23. Quai I., Terbancea M., Mărgineanu V., Popa L. – „Introducere în teoria şi practica
medico-legală” – Vol I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979
24. Codul Penal
25. Codul de Procedură penală
26. Internet

41