Art.

6
Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei
(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea
completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă
mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea
nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.
(2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi
până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai
pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii
prevăzut pentru acea infracţiune.
(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa
aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în
legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate
înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.
(4) Măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar
cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute
de aceasta, dacă este mai favorabilă.
(5) Când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile alin. (1)-(4), pedepsele
complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu
se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi
limitele prevăzute de aceasta.
(6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor
complementare sau măsurilor de siguranţă, acestea se execută în conţinutul şi limitele
prevăzute de legea nouă.
(7) Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine
seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de
pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alin. (1)-(6).

Art. 135
Condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice
(1) Persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal
pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în
numele persoanei juridice.
(2) Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea
unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat.
(3) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a
persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte.

rin obiectul infractiunii se intelege obiectul propriu-zis al acesteia, adica valorile si

relatiile sociale amenintate sau vatamate efectiv prin savirsirea faptei si ocrotite prin
incriminarea acesteia, spre deosebire de obiectul zis material al 'infractiunii, prin care se
intelege entitatea materiala (un obiect ori un lucru din lumea reala, un animal, corpul
persoanei etc.) asupra ca-reia se atenteaza, amenintind-o cu un pericol de vatamare
materiala sau provocindu-i efectiv o astfel de vatamare.
Distinctia e necesara, fiindca, in timp ce obiectul nemijlocit exista la orice infractiune, ca
factor necesar al acesteia, obiectul material nu exista la orice infractiune, ci numai la
acelea la care valoarea sociala ocrotita consta sau se exprima intr-o entitate materiala.
Astfel, amenintarea sau va-tamarea relatiilor sociale are loc prin intermediul acestei
entitati, care este obiectul material al infractiunii.

Un astfel de obiect material exista, de exemplu, la infractiunile contra proprietatii, fiind

format din bunul asupra caruia se in-dreapta activitatea infractionala (bunul furat,
distrus, delapidat, obtinut prin escrocherie etc.), la infractiunile contra vietii si sanatatii,
fiind format din corpul persoanei asupra careia se indreapta actiunea de omor sau
vatamare, la infractiunile contra sigurantei circulatiei transportului feroviar, fiind
format din instalatiile de cale ferata, mate-rialul rulant, marfurile si persoanele
transportate etc.
14.3.2.3. Tentativa Definiţie. Potrivit art.20 al.1 şi 2, tentativa constã în punerea în executare a hotãrârii
de a sãvârsi infractiunea, executare care a fost însã întreruptã sau nu si-a produs efectul Existã tentativã
si în cazul în care consumarea infractiunii nu a fost posibilã datoritã insuficientei sau defectuozitãtii
mijloacelor folosite, ori datoritã împrejurãrii cã în timpul când s-au sãvârsit actele de executare,obiectul
lipsea de la locul unde fãptuitorul credea cã se aflã. Nu existã tentativã atunci când imposibilitatea de
consumare a infractiunii este datoratã modului cum a fost conceputã executarea. În raport cu fapta
consumată, tentativa apare ca o formă imperfectă a infracţiunii, care, deşi este posibilă doar la
infracţiunile de rezultat, poate să îmbrace forma unei infracţiuni de pericol (X apasă pe trăgaci ţintindu-l
pe Y, dar nu îl nimereşte), sau a unei infracţiuni de rezultat (X îi aplică lui Z o lovitură de cuţit în zona
toracică, dar datorită îngrijirilor medicale acordate, decesul nu se produce). Condiţii. Se poate vorbi
de existenţa tentativei, în prezenţa următoarelor condiţii: 1. existenţa intenţiei de a comite acţiunea
infracţiunea; Intenţia poate fi directă sau indirectă. Existenţa acesteia se deduce din modul de comitere
a infracţiunii. Exemplu: X îi aplică o lovitură lui Y. Decesul lui Y nu se produce. Pentru a stabili natura
intenţiei infractorului, respectiv dacă acesta a urmărit sau acceptat moartea victimei sau doar lezarea
integrităţii corporale a acesteia, se iau în considerare următoarele împrejurări: mijlocul utilizat,
intensitatea loviturilor, numărul acestora, zona vizată de

95

infractor şi nu în ultimul rând, constituţia fizica a infractorului şi a victimei. 2. existenţa unui început de
executare, constând în acte îndreptate în mod nemijlocit împotriva valorii apărate de legea penală; 3.
acţiunea începută să fie întreruptă sau deşi a fost terminată să nu-şi producă rezultatul, indiferent care
sunt motivele, iniţiativa infractorului sau intervenţia unei terţe persoane;

Delimitarea de actele preparatorii. Operaţiunea de delimitare a tentativei de actele de pregătire

prezintă o importanţă deosebită, date fiind consecinţele diferite pe plan sancţionator ale celor două
forme. În acest scop sunt utilizate trei criterii: 1. criteriul subiectiv: dacă actul evidenţiază intenţia de a
comite fapta, este de executare, în caz contrar este de pregătire. Acestui criteriu i se poate reproşa că
extinde artificial sfera actelor de executare; de exemplu, luarea unei amprente de la o casă de bani
evidenţiază intenţia infracţională, dar este fără îndoială un act de pregătire; 2. criteriul obiectiv: actul
este de executare dacă este îndreptat împotriva obiectului infracţiunii şi este apt să realizeze elementul
material, fără a fi necesare acte ulterioare; de exemplu, îndreptarea puştii înspre victimă este un act de
executare. 3. criteriul formal: actul este de executare dacă există identitate între acţiunea comisă şi cea
incriminată. Acestor din urmă criterii li se poate reproşa că restrâng sfera actelor de executare; de
exemplu, X doreşte să fure nişte găini din curtea lui Y, şi este surprins de acesta la un metru de coteţul
găinilor. În practică, pentru stabilirea naturii unui act, se porneşte de la teoriile formale care se
completează cu celelalte două.

Formele tentativei. În raport cu gradul de realizare a acţiunii, legea consacră două forme: tentativa
întreruptă şi tentativa terminată. Tentativa este întreruptă când acţiunea infracţională începută, din
diferite motive, fie voinţa infractorului, fie intervenţia unui terţ sau a altei cauze, este întreruptă.
Exemplu: X vrea să-i aplice lui Y o lovitură cu ciomagul, dar intervine Z şi îi parează lovitura; X pătrunde
în locuinţa lui Y pentru a fura, dar se răzgândeşte şi pleacă înainte de a lua vreun obiect. Tentativa este
terminată când acţiunea infracţională terminată, din diferite motive, fie voinţa infractorului fie
intervenţia unui terţ, nu îşi produce efectul. Exemplu: X vrea să îl ucidă pe Y, îi toarnă otravă în pahar,
dar Z care asistase la scenă, varsă conţinutul paharului. Acţiunea a fost terminată dar nu s-a produs
efectul. Tentativa este terminată şi când acţiunea infracţională terminată nu-şi produce efectul datorită
insuficientei mijloacelor folosite - X vrea să-l ucidă pe Y, dar nu pune suficientă otravă în pahar sau
defectuozitãtii mijloacelor folosite X vrea să-l ucidă pe Y dar puşca este decalibrată şi nu îl nimereşte ori
datoritã împrejurãrii cã în timpul când s-au sãvârsit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde
fãptuitorul credea cã se aflã X vrea să fure banii din buzunarul lui Y, îi introduce mâna în buzunar, dar nu
reuşeşte deoarece banii lui Yse aflau în poşetă.

Cazuri în care nu există tentativă. Legea prevede că nu existã tentativã atunci când imposibilitatea de
consumare a infractiunii este datoratã modului cum a fost conceputã executarea. Exemplu: X vrea să-l
ucidă pe Y prin farmece.

Incriminarea şi sancţionarea tentativei. Legea penală română consacră sistemul incriminării limitate a
tentativei, la infracţiunile mai grave, deoarece prezintă un anumit grad de pericol social care decurge din
începutul respectiv terminarea acţiunii infracţionale.

96

Ca modalitate, incriminarea se face fie la sfârşitul normei de incriminare fie într-un articol distinct
pentru o anumită grupă de infracţiuni. Legea penală română consacră sistemul diversificării pedepsei,
tentativa fiind sancţionată în mod distinct de infracţiunea consumată, după cum urmează: – în cazul în
care infracţiunea este sancţionată de lege cu detenţiunea pe viaţă, pedeapsa pentru tentativă va fi
închisoarea de la 10 la de 25 ani, - în cazul în care infracţiunea este sancţionată de lege cu închisoarea
sau cu amenda, pedeapsa pentru tentativă se va stabili între limtele reduse la jumătate faţă de cele
prevăzute pentru infracţiunea consumată. În cazul în care un minor comite o infracţiune, limitele
pedepsei vor suferi două reduceri succesive la jumătate. Nu se face distincţie sub aspect sancţionator
între formele tentativei.

Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă. Există infracţiuni în cazul cărora, fie din cauza elementului
subiectiv, fie din cauza elementului obiectiv, tentativa nu este posibilă. Astfel de infracţiuni sunt: 1.
infracţiunile comise din culpă; una dintre condiţiile de existenţă a tentativei este intenţia, ca atare, în
cazul infracţiunilor din culpă, nu se poate pune problema tentativei; 2. infracţiunile praeterintenţionate;
tentativa este posibilă la acţiunea iniţială; în ceea ce priveşte rezultatul mai grav produs, acesta survine
din culpă, aşadar nu este posibilă tentativa; 3. infracţiunile omisive; infracţiunea se consumă în
momentul în care nu este îndeplinită obligaţia prevăzută de lege, aşadar nu se poate pune problema
unui început de executare; 4. infracţiunile cu executare promtă; asemenea infracţiuni sunt în general
cele de pericol, această stare prezumându-se că există din momentul comiterii acţiunii infracţionale; 5.
infracţiunile continue şi continuate, care urmează a fi studiate;

Cazuri de nepedepsire. Există situaţii când, deşi este incriminată, tentativa nu se pedepseşte datorită
faptului că infractorul demonstrează prin atitudinea sa că aplicarea pedepsei nu este necesară. Cazurile
de nepedepsire, corespunzătoare celor două forme ale tentativei, sunt desistarea şi împiedicarea
producerii rezultatului. Desistarea există în cazul tentativei întrerupte, când sunt îndeplinite
următoarele condiţii: 1. să fi început un act de executare; 2. acesta să fie întrerupt de către autorul său;
3. întreruperea să fie benevolă şi să aibă loc înainte ca fapta să fie descoperită de o terţă persoană;
Exemplu: X pătrunde în locuinţa lui Y pentru a fura, dar se răzgândeşte şi pleacă înainte de a lua vreun
obiect. Împiedicarea producerii rezultatului există în cazul tentativei terminate, când sunt îndeplinite
următoarele condiţii: 1. actul de executare să fie terminat dar să nu-şi fi produs rezultatul ; 2.
neproducerea rezultatului să se datoreze autorului acţiunii înfracţionale; 3. împiedicarea să fie benevolă
şi să aibă loc înainte ca fapta să fie descoperită de o terţă persoană; Exemplu: X vrea să îl ucidă pe Y, îi
toarnă otravă în pahar, dar ulterior, cuprins de remuşcări, varsă conţinutul paharului. Împiedicarea
producerii rezultatului care este o cauză de nepedepire, nu trebuie confundată cu repararea
prejudiciului, care este doar o circumstanţă atenuantă. Exemplu: X fură maşina lui Y şi ulterior o readuce
în parcare – există doar circumstanţa atenunată a reparării prejudiciului. Efect. Desistarea şi
împiedicarea producerii rezultatului sunt doar

97

cauze de nepedepsire, şi nu cauze care exclud caracterul penal al faptei. Ca atare, va exista tentativă, dar
ea nu se va sancţiona. Dacă actele executate până în momentul în care a avut loc desistarea şi
împiedicarea producerii rezultatului realizează conţinutul altei infracţiuni, va exista o tentativă dar se va
aplica pedeapsa pentru infracţiunea comisă până în momentul intervenirii cauzei de nepedepsire.
Exemplu: X pătrunde prin efracţie în locuinţa lui Y pentru a fura, dar se răzgândeşte şi pleacă înainte de a
lua vreun obiect. Se va realiza o tentativă la infracţiunea de furt, dar lui X i se va aplica sancţiunea pentru
distrugere.
14.3.2.4. Infracţiunea fapt consumat Este denumită şi faza urmărilor şi este ultima fază, care se
realizează când se produce rezultatul socialmente periculos (decesul victimei, diminuarea patrimoniului,
crearea unei stări de pericol care ameninţă libertatea sau demnitatea). Momentul consumării diferă,
după cum infracţiunile sunt de rezultat sau de pericol; în cazul celor de rezultat înfracţiunea se consumă
când se produce rezultatul (decesul persoanei), iar în cazul celor de pericol, infracţiunea se consumă
când a avut loc acţiunea infracţională (rostirea cuvintelor injurioase).

14.3.2.5. Infracţiunea fapt epuizat Există infracţiuni (continue, de obicei, continuate, progresive) care
după momentul consumării cunosc urmări noi, fie datorită continuării activităţii infracţionale, fie
datorită amplificării rezultatului iniţial. Momentul încetării activităţii infracţionale sau momentul
producer

Infractiunea de obicei

nfractiune al carui element material se realizeaza prin repetarea actiunii tipice de mai multe ori,
repetare din care rezulta obisnuinta persoanei in a o savarsi (ex. cersetoria).Ea nu este
compatibila cu infractiunea continuata.