Sunteți pe pagina 1din 8

Pereteanu Cătălina RE-B

Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale, marele dramaturg care a ironizat pozițiile ierarhice prezente in moderna
societate română, a atacat prin comediile sale moralitatea claselor politice și claselor sociale.
Observăm în piesele comice a lui Caragiale intenția de a prezenta aspectele psihologile
comportamentale ale oamenilor. Ion Luca Caragiale creează tipuri de personaje ilustrând prin
caracterul acestora problema moravurilor sociale, pe care acesta dorește să le îndrepte prin
accentuarea lor în piesele sale, prin elemente patetice, caraghioase și pline de emfază.

Ion Luca Caragiale este cunoscut ca un critic al modernizării statului român și al instituțiilor din
a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Putem observa în povestirea ‚’’Inspecțiune’’,
modernizarea instituțiilor românești.

Protagonistul nenea Anghelache, relatează o teorie de a sa, precum că în cazul furtului unui
coleg de breaslă de al lor, de vină este doar puterea publică. Nenea Anghelache e răzvrătit de
ideea că inspectorii nu își mai îndeplinesc misiunea pe care o au ’’Anghelache stăruie cu o
emoție crescândă, în această interpretare, stârnită de faptul că nu se exercită din partea organelor
superioare controale financiare periodice.’’1Astfel, acesta crede cu certitudine că nenorocitul
funcționar e doar ‚’’o victimă a neînțelegerii altora’’2.Indiferența, ignoranța din partea puterilor
publice, îl supără pe Anghelache ‘’-De când crezi d-ta că n-a mai dat pe la mine cineva, să-mi
verifice casa?– De când?…– De acum unsprezece ani, de când am luat-o în primire… Mișeii!’’ 3
Părerea lui Anghelache despre inspectori iese la iveală, acesta dă vina pe ei în asemenea
cazuri, dă vina pe impasibilitatea acestora, constatând că dacă inspectorii ar controla casele,
funcționarul care a fugit în America ar fi fost mai precaut, ar fi fost avertizat și nu s-ar fi
întâmplat acest furt. O teorie a morții lui Anghelache ar mai fi și ideea că:’’el se temea însă că în
interval de atîția ani, cît timp n-a fost verificată niciodată gestiunea lui, ar fi putut greși fără voie.

1
Cioculescu, Șerban, Viața lui I.L. Caragiale sau Caragialiana, editura Eminescu, București, 1977, p.453

2
Ibidem,p.453
3
I.L.Caragiale, https://ro.wikisource.org/wiki/Inspec%C8%9Biune
Ideea că s-ar fi adunat greșeli peste greșeli, toate involuntare, dar de oarecare gravitate, s-a fixat
pe un dezechilibru nervos...’’4

Personajele caragialiene au un amalgam de obiceiuri, des supraridiculizate, reprezentând


mahalaua imorală, mediocră și decăzută. Caragiale a conturat moravurile societății românești, în
comedia ‚’’O noapte furtunoasă’’, observăm personaje care se cultivă, devenind niște
reprezentanți ai lumii mondene. Veta este tipologia femeii adulterine în piesă, care își înseală
soțul fără de rușine, crezând în sentimentele ei profunde față de Chiriac.’’ A fost măritată de
tânără cu Dumitrache, bărbat copticel, pe care nu l-a iubit niciodată, respectîndu-și însă datoria
de fidelitate conjugală, pînă l-a cunoscur pe Chiriac, căruia i s-a dăruit cu frenezia așteptării de o
viață.’’5 Observăm imoralitatea augmentată a Vetei, care își permite atâte imprudențe în relația ei
cu Chiriac, încât pare că își desconsideră în totalitate soțul. Aceasta se dedică adulterului cu atâta
patos încât manifestă și de față cu soțul ei, semne de afecțiune pentru Chiriac.
Veta este reprezentată de Caragiale ca o femeie lacomă de dragostea lui Chiriac, care nu ține
cont de onoarea de familist a jupânului Dumitrache. E un model care se disociază de valorile
conjugale, neavând nici o remușcare pentru viața dublă pe care o are. Autorul prezintă într-un
mod veridic realitățile timpului, realități pentru care autorul a fost huiduit și fluierat.

Ion Luca Caragiale este cunoscut și prin nuvelele sale naturaliste, unde studiază prin
psihologia umană, aparte de bolile patologice preulate din ereditate, caracterul uman, descriind
conștiința unor tipaje de oameni, diversificată prin stări dezolante, agresive, înspăimântătoare.
‘’Simț enorm și văz monstruos’’, prin această afirmație putem observa trăsăturile, atmosfera,
mediul pe care autorul încearcă să-l redea descriind niște personajele de un realism a cărui
aspecte estetice e radicalizat.

Această sintagmă se asociază cu protagonistul din nuvela Grand Hôtel „Victoria Română”,
unde personajul se înstrăinează de sine însuși ajungând la o stare de ușoară nebunie, creată de
mediu și societatea din care face parte. Protagonistul se reîntoarce în orașul său natal față de care
simte o înstrăinare, simțindu-se deconectat de lumea care îl înconjoară. Caragiale a creat un
personaj compus dintr-un amalgam de stări amplificate de indispoziții și dezamagire.
Unul dintre simțurile incipente e simțul de sufocare produs de privirile stăruitoare a oamenilor

4
Cioculescu, Șerban, op.cit.,p 455
5
Ibidem, p 356
din cafenea, protagonistul se simte agresat. Starea sa se agravează când este agresat fizic de către
un copil de cinci ani, personajul simte o insatisfacție, el face o analogie către bestiile pe care
oamenii tind să le țină captive, "Nicule! vin la mama, strigă o damă. În zadar; copilul, numai
ochi, n-aude. Am rezistat până aci, înfruntând ploaia de săgeți; privirile copilului mă biruiesc.
Mă gândesc la bestiile din menajerii; ele afară de chinul dureros al captivității mai sufăr unul,
care acuma văd eu cât e de neplăcut - să rabzi, fără să le fi solicitat, privirile persistente ale unei
mulțimi curioase. Dar dacă ar fi numai privirile! Exemplarele din menajerie, publicul este rugat
să nu le atingă; pe mine, băiatul, cu mâna plină de spumă de zahăr, mă și pipăie! Imposibil de
răbdat...’’6

Putem observa cum în camera din hotel persistă o agresiune olfactivă, care îl irită și care îi
creează un disconfort personajului. Totul e reprezentat printr-o proiecție a unei lumi
dezgustătoare, invadate de populația acerbă. Camera de hotel și disconfortul produs de ea începe
să restrângă personajul, sufocându-l într-un mediu unde persistă iritarea și insomnia, ‘’un
neastâmpăr nesuferit îmi furnică din talpă până-n creștet... Insecte!... Iute jos din pat!... Iau
lumânarea să văd de aproape... E grozav!... Un popor întreg, ca la un plebiscit... și umblă și
aleargă pe cearșaful alb încoace și încolo uimite de lumină! Ce să fac?... Trebuie să dorm!... În
pat imposibil... Trag cearșaful, îl scutur bine pe fereastră și-l întind pe covor în mijlocul odăii;
desfac un pachet de tutun, presăr pe cearceaf și mă culc pe jos... Îmi arde toată pielea; nu pot
adormi; sunt amețit, nervii iritați - simt enorm și văz monstruos. Lumânarea îmi dă drept în
ochi... Mă scol s-o mut și apoi m-așez la loc.’’ 7

Personajul a ajuns la o stare de alienare unde toate simțurile se încordează până la maxim
dezvăluind starea sa dezechilibrată, plină de nervozitate față de realitatea pe care o trăiește.
Naratorul nu e singura victimă, el observă agresiune față de un cățel care este înconjurat de mai
multe persoane și lovit de aceștia, o situație comparativă cu momentul când protagonsitul era
abordat vizual de către oameni, această agresiune vizuală materializându-se într-o nebunie.

Personajul simte și starea femeii care a fost lovită și dată afară din cafenea, acesta a fost ultima
clipă de suportabilitate, el încearcă să evadeze cât mai rapid din acel mediul zgomotos,

6
Caragiale,I.L. Istoria se repetă, editura Litera, Chișinău, 1998,p 8

7
Ibidem, p 9
batjocoritor și străin lui. Finalul se termină printr-o distincție dintre cele 2 spații, cel urban și cel
al naturii unde se simte liber și singur, ’’Luceafărul se stinge și el încet-încet: vine soarele...
Trăsura m-așteaptă. În câteva minute sunt afară la câmp. Ce dimineață! ce răcoare! și ce
singurătate!’’ 8

Un alt personaj care ar putea reprezenta această sintagmă, ar fi evreul Leiba Zeibal din
nuvela‚’’O făclie de Paște’’. Leiba este un simplu hangiu de la Podeni, care l-a angajat pe badea
Gheorghe în slujbă fiindu-i milă de el. Gheorghe era o slugă leneșă și obraznică. Momentul
decisiv al concedierii lui a fost atunci când acesta a amenințat-o pe balabusta care era însărcinată
că o să o lovească. Gheorghe s-a mâniat și i-a promis Leibei că o să se răzbune în noaptea de
Paști. Momentul de paranoia în care a fost captat protagonistul începe cu un vis unde Leiba se
vede în Iași, desprins de acest anturaj, acolo unde se crede a fi protejat. El visează că e adus un
nebun scăpat de la Golia, care se repede la Sura și îi lovește capul ei de capul copilului până la
moarte. ‘’Nebunul dă un ocol cu ochii și-și oprește privirile care ard spre ușa lui Zibal; scrâșnește
din dinți, se repede țintă pe cele trei trepte, și într-o clipă, apucând în palma dreaptă capul
copilului, în cea stânga pe al Surei, le izbește pe unul de altul cu atâta putere că le confundă ca pe
niște ouă moi...’’ 9

Acest scenariu delirant include o zonă traumatică, ideea de siguranță și liniște îi este subminată.
Aici s-a produs începutul tulburării lui Zeibal. În scenă au apărut doi călători, doi studenți, care
încep să discute despre un caz de crimă unde a fost omorât un hangiu. Aceștia încep să descrie cu
minuțiozitate portretul robot al criminalului, pe care îl descriu ca pe o bestie îndemnată de
instincte animalice. Aici observăm si teoriile pe care le combat, teoria lui Darwin despre evoluția
omului, și evoluarea speciilor, formelor de viață care au evoluat din anumiți strămoși prin
selecția naturală. Teoria lui Lambroso a avut la bază tipologia omului, criminalul având tendințe
spre infracțiune, tendință care poate fi observată prin trăsăturile feței. "Este evident, adaogă
medicinistul. De aceea, criminalul propriu-zis, luat ca tip, are brațele peste măsură lungi și
picioarele prea scurte, fruntea îngustă și turtită, occiputul tare dezvoltat; chipul lui de o
caracteristică asprime și bestialitate, bătătoare la ochii deprinși; e un rudiment de om: e, cum am

8
Ibidem,p 12
9
I.L. Caragiale, https://ro.wikisource.org/wiki/O_f%C4%83clie_de_Pa%C8%99te
zice, fiara, care de-abia de curând a reușit să stea numai pe labele dinapoi și să-și ridice capul în
sus, spre cer, cătră lumină!"10. Trăsăturile naturaliste își fac prezența în nuvelistica caragialiană.

Un moment critic al lui Zeibal, ar fi atunci când ajunge să-și imagineze moartea, personajul se
metamorfozează, iese din zona normalității și găsește o ieșire din iremedibila situație.
Metamorfozarea personajului e observată în momentul când acesta i-a prins mâna și i-a ars-o.
’’Aplecă lumina prea aproape, încât, tremurând, atinse mâna tâlharului cu sticla fierbinte: o
crispație violentă a degetelor se produse urmată de un vaiet surd...La vederea acestui fenomen,
Zibal tresări... prin ochii lui scăpărase o inspirație excentrică. Începu să râză cu un hohot care
zgudui bolta gangului și intră repede în dughiană.’’

Leiba Zeibal, reprezintă personajul captat în delir, care fiind împins de împrejurări încearcă să-
și reconstituie destinul. Fiind turmentat de faptul săvârșit, încheie ironic acțiunea înfăptuită,
lumina reprezentând un simbol mai degrabă demonic, al demenței, conceput de gravitatea
condiției umane în societate, înstrăinarea prin discriminare, care l-a marcat acut pe Leiba Zeibal.

’’Leiba Zibal, zise hangiul cu tonul înalt și cu un gest larg, merge la Ieși să spună rabinului că
Leiba Zibal nu-i jidan... Leiba Zibal este goi... pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui
Christos!"11

Ion Luca Caragiale, este cunoscut pentru folosirea unor tehnici teatrale vechi, dar care dădeau
o plasticitate nemaipomenită textului. Lumea carnavalului este preluată de Caragiale pentru a
ilustra imoralitatea societății în care trăiește. Acesta a înfățișat dezmățul, și lipsa moralei prin
comicul de situație, haosul caragialian și confuzia care a persistat îndelung printre personaje.
Goana după adevăr, dar antitetic masca și lumea carnavalului, ne dezvăluie realismul în toată
splendoarea ei, autorul evocând cu ajutorul unor personaje originale un set de trăsături și
obiceiuri umane lubrice, neetice. Tehnica de detaliu reda un joc narativ semnificativ, complex.

Una din tehnicile caragialiene ar fi qui pro quo, unde un personaj este confundat cu altul. In
piesa D’ale Carnavalului, observăm confundarea când aceștia se schimbă cu costumele creând o
incertitudine comică, unde personajele alergau intr-un cerc infinit al confuziei. O altă tehnică ar
fi cea a boule de neige (a bulgărului de zăpadă), presupune amplificarea treptată a conflictului.

10
Ibidem, https://ro.wikisource.org/wiki/O_f%C4%83clie_de_Pa%C8%99te
11
Ibidem, https://ro.wikisource.org/wiki/O_f%C4%83clie_de_Pa%C8%99te
Amplificarea conflictul este marcat de momentul când Pampon se cunoaște cu Mița, acesta îi
arată un bilet (care era scris de ea), către Nae, pe care l-a găsit în casa iubitei sale Didina. Aceștia
dându-și seama că au fost trădați doresc să se răzbune. Astfel, toată piesa, până la final e prezent
un conflict ce se amplifică din cauza stării de confuz produs de un bilet, de aglomerația măștilor,
de un oarecare exces prin personajul care vrea să se magnetizeze ca să nu îl mai doară măseaua.

Ion Luca Caragiale, a reușit să transpună prin dramaturgia sa, expresia cea mai reală a societății
noastre. Situațiile și personajele neordinare, stârnesc haz, iar dialogurile și limbajul e plin de
amuzament în stil caragelian. Piesele sale au exercitat funcția de punere în valoare a principiilor
morale, o încercare spre schimbarea societății modernizate.
Bibliografie:

Cioculescu, Șerban, Viața lui I.L. Caragiale sau Caragialiana, editura Eminescu, București,
1977
Caragiale,I.L. Istoria se repetă, editura Litera, Chișinău, 1998
Caragiale,I.L https://ro.wikisource.org/wiki/Inspec%C8%9Biune ,1900
Caragiale,I.L https://ro.wikisource.org/wiki/O_f%C4%83clie_de_Pa%C8%99te , 1899
Zarifopol, Paul, Artiști și idei literare române, editura Biblioteca Dimineața, București, 1930

S-ar putea să vă placă și