Sunteți pe pagina 1din 21

Prâslea cel voinic şi merele de aur

Basmul Prâslea cel voinic şi merele de aur se încadrează în genul epic, iar ca specie literară este un basm
popular, deoarece are autor anonim, el fiind transmis pe cale orală din generaţie în generaţie. A fost cules
de Petre Ispirescu şi publicat în volumul Legendele şi basmele românilor din 1882.
Acţiunea are la bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, dintre adevăr şi minciună, iar
deznodământul constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative, împletirea elementelor
realiste cu cele fabuloase creează fantasticul, ca specific ancestral (străvechi) al basmelor populare.

Titlul
Titlul sintetizează intriga basmului, fiind alcătuit din numele personajului, Prâslea, însoţit de principala
trăsătură - „cel voinic” -, prin care se sugerează ideea că, deşi este mezinul familiei împărăteşti, este viteaz
şi neînfricat. El este singurul care izbuteşte să-şi bucure tatăl şi să culeagă merele de aur.

Construcţia şi momentele subiectului


Perspectiva narativă se defineşte prin naratorul omniscient şi focalizarea zero, iar naraţiunea la persoana a
III-a făcută de naratorul obiectiv îmbină supranaturalul cu planul real, armonizând eroii fabuloşi cu
personaje şi întâmplări verosimile.

Relaţiile temporale şi spaţiale se definesc prin evocarea timpului fabulos („A fost odată ca niciodată”) şi a
spaţiului supranatural reprezentat de livada împăratului şi de tărâmul celălalt.

Expoziţiunea
Basmul începe cu o formulă iniţială tipică: „A fost odată ca niciodată [...] un împărat puternic şi mare”, care
avea în grădina frumoasă şi „bogată de flori” un pom ce făcea mere de aur. Din păcate, împăratul nu putuse
mânca niciodată mere, deoarece le fura „oarecine” tocmai când erau gata să se coacă. An de an, mulţi
voinici, inclusiv cei doi fii mai mari ai împăratului, păziseră pomul pentru a prinde hoţul, dar totul fusese
în zadar.

Incipitul
Incipitul basmului îl constituie formula iniţială tipică: „A fost odată ca niciodată [...] un împărat puternic şi
mare”, care avea în grădina frumoasă şi „bogată de fiori” un pom ce făcea mere de aur. Din păcate, împăratul
nu putuse mânca niciodată mere, deoarece le fura „oarecine” tocmai când erau gata să se coacă. O mulţime
de voinici încercaseră să prindă hoţul, dar în zadar.

Petre Ispirescu
Fiul cel mai mare al împăratului şi-a înduplecat tatăl să păzească el mărul timp de o săptămână, dar în ultima
noapte l-a cuprins „o piroteală de nu se mai putea ţine pe picioare”, iar dimineaţa a constatat că merele
fuseseră furate. În anul următor s-a angajat să vegheze mărul fiul mijlociu, dar „păţi ca şi frate-său cel
mare”.

Intriga
Dezamăgit, împăratul se hotărâse să taie pomul fermecat, dar mezinul, Prâslea, l-a rugat să-l lase şi pe el
să-şi încerce norocul, împăratul s-a lăsat înduplecat cu greu, iar Prâslea a început să dea ocol mărului,
plănuind cum să facă să-l vegheze fără să adoarmă. Când fructele s-au pârguit, Prâslea s-a aşezat să-şi
păzească pomul şi a luat cu sine „cărţi de citit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile”. El a bătut în pământ
ţepuşele în aşa fel încât una să-i stea în spate şi alta în faţă, astfel ca, dacă îl va apuca somnul, să se lovească
în ele cu barba sau cu ceafa şi să se trezească.
Într-o noapte, a simţit cum îl atinge uşor „boarea ziorilor” şi-l „îmbăta cu mirosul său cel plăcut”. Cuprins
de „o piroteală moleşitoare”, Prâslea s-a trezit brusc atunci când s-a lovit de ţepuşele care-l atingeau în
barbă şi în ceafă. Deodată, a auzit un fâsâit şi a văzut pe „un oarecine” apropiindu-se de pom. Prâslea, care
stătea cu arcul pregătit, a slobozit trei săgeţi în hoţul care tocmai apucase ramurile mărului. S-a auzit un
geamăt, apoi s-a făcut o tăcere de moarte şi nu s-a mai văzut nimic.

Prâslea a cules câteva mere şi le-a dus pe o tipsie de aur tatălui său, spre bucuria împăratului. Mezinul i-a
spus apoi că trebuie să plece în căutarea hoţului, pe care îl rănise şi că se va călăuzi după dâra de sânge pe
care acesta o lăsase în urma lui. Fraţii săi mai mari îl pizmuiau pe Prâslea, pentru că el reuşise acolo unde
ei dăduseră greş, dar au acceptat să-l însoţească în călătorie, cu gând „să-l piarză”.

Desfăşurarea acţiunii
Cei trei fraţi au pornit la drum „după dâra sângelui”, până când au ajuns la o prăpastie unde urma se pierdea.
Ei au bănuit că hoţul locuia în fundul acelei prăpăstii şi s-au gândit să coboare cu o frânghie. Primul s-a
lăsat în groapă fratele cel mare, convenind ca, atunci când va scutura frânghia, ceilalţi să-l tragă afară. Nici
nu coborâse bine, că, de frică, el a scuturat frânghia şi a fost imediat tras afară.

Mijlociul a încercat şi el, dar nu a reuşit să ajungă până în fundul prăpastiei. Prâslea s-a hotărât să coboare,
dar le-a spus că arunci când va scutura frânghia, ei să-l lase şi mai mult în jos, până ce „veţi vedea că
frânghia nu se mai duce la vale”. După aceea, să fie puşi paznici care să vegheze la buza prăpastiei şi să
tragă frânghia afară numai atunci când ea se va lovi de marginile gropii. Fraţii mai mari, rămaşi afară, au
plănuit să scape de mezin,’ deoarece îi făcuse de ruşine pentru a doua oară prin curajul său.

Ajuns pe tărâmul celălalt - spaţiu fabulos -, Prâslea a dat, în drumul său, de un palat „cu totul şi cu totul de
aramă”. L-a întâmpinat „o fată frumuşică” şi, de cum l-a văzut, ea i-a povestit cum „trei fraţi zmei” le
răpiseră pe cele trei surori, „fete de împărat”, de pe tărâmul de unde venea şi Prâslea. Fiecare dintre cei trei
zmei îşi alesese câte o fată de împărat şi ar fi vrut să se însoare, dar ele se împotriveau şi le cereau „câte”în
lună şi în soare”, ca să amâne cât se putea căsătoria. Fata l-a ascuns pe Prâslea, pentru că zmeul venea la
prânz acasă şi arunca buzduganul „cale de un conac”, lovind în uşă, în masă, aşezându-se apoi în cui. Zmeul
a simţit că „miroase a carne de om de pe tărâmul celălalt” şi s-a luptat cu Prâslea, până când voinicul l-a
băgă în pământ până la genunchi şi i-a tăiat capul.

După ce s-a odihnit vreo două zile, Prâslea a pornit cu fata de împărat să le salveze şi pe surorile ei. Ajunşi
la palatul de argint, unde zmeul trimitea buzduganul cale de două conace, Prâslea s-a luptat cu el şi l-a
omorât şi pe acesta. Zmeul care locuia în palatul de aur, mezinul, era cel ce fusese rănit de Prâslea atunci
când încercase să fure merele de aur. După ce s-au odihnit o săptămână, au ajuns la a treia fată de împărat,
care era şi mai înspăimântată de apropiata căsătorie pe care o pusese la cale zmeul cel mic. Acesta trimitea
buzduganul „cale de trei conace” şi cei doi „se luptară, zi de vară până-n seară”.

Pe la amiază, s-au făcut amândoi două focuri şi când un corb le dădea târcoale, zmeul i-a promis stârvul lui
Prâslea drept răsplată, dacă va turna seu peste el. Prâslea i-a făgăduit corbului trei stârvuri şi atunci acesta
a adus „în unghiile sale seu” şi l-a turnat peste viteazul care a prins dintr-odată şi mai multă putere. După
ce şi-au recăpătat înfăţişarea, zmeul i-a cerut apă fetei de împărat, promiţându-i că se vor cununa „chiar
mâine”. În schimb, Prâslea s-a oferit să o ducă pe tărâmul pământenilor, unde se vor şi căsători. Fata i-a dat
apă voinicului, acesta a prins putere şi lupta a fost crâncenă, până când Prâslea a reuşit să-i taie capul
zmeului.

Bucuroase peste măsură, fetele i-au destăinuit că fiecare dintre palatele zmeilor se poate preface într-un
măr, dacă sunt lovite cu un bici „în cele patru colţuri”, aşa că Prâslea a prefăcut cele trei palate în trei mere
de aramă, de argint şi de aur, apoi le-a împărţit fetelor şi cu toţii s-au pregătit să se întoarcă pe tărâmul
oamenilor. Prima fată de împărat, cu mărul de aramă, a fost scoasă cu frânghia deasupra prăpastiei şi le-a
dat fraţilor lui Prâslea „un răvăşel” din partea lui, în care acesta scria că fata va lua de bărbat pe frate-său
mai mare. Au fost apoi scoase şi celelalte fete de împărat, mijlocia cu mărul de argint şi mezina, al cărui
măr de aur îl oprise Prâslea asupra lui.

Punctul culminant
Bănuind că fraţii săi „îi poartă sâmbetele”, voinicul a legat de frânghie o piatră şi a pus deasupra ei căciula,
ca să-i încerce. Fraţii săi, crezând că de frânghie este atârnat Prâslea, i-au dat drumul şi apoi s-au prefăcut
mâhniţi că fratele lor s-a prăpădit. Ei s-au cununat cu fetele de împărat, dar mezina n-a vrut „cu niciun chip
să se mărite, nici să ia pe altul”.

În acest timp, Prâslea se gândea cum să facă să iasă pe tărâmul lui, când, deodată, aude „un ţipăt” care „îi
umplu inima de jale”. Un balaur se încolăcise pe un copac şi se urca să mănânce nişte pui de zgripsor (vultur
mare, acvilă cu două capete). Atunci Prâslea s-a repezit la balaur şi l-a făcut bucăţele cu paloşul. Drept
răsplată, zgripsoroaica i-a promis să-l ducă pe tărâmul celălalt, dar înainte de asta, Prâslea trebuia să
pregătească 100 de oca de carne făcută bucăţele şi 100 de pâini.

Voinicul a pregătit cele necesare şi, de câte ori întorcea ea capul, el trebuia să-i dea „pâine şi carne”. Când
ajunseseră aproape de buza prăpastiei, se terminaseră merindele, aşa că Prâslea şi-a tăiat „o bucată de carne
moale din coapsa piciorului de sus” şi a dat-o zgripsoroaicei. Deoarece el nu mai putea merge, pasărea i-a
pus la loc bucata de carne, pe care nu o înghiţise, „o unse cu scuipat de al său” şi i-a lipit-o pe picior.

Deznodământul
Prâslea a plecat spre împărăţia tatălui îmbrăcat „în haine proaste ţărăneşti” şi a aflat de la drumeţi că fraţii
săi luaseră de soţii pe fetele de împărat, că părinţii lui erau foarte mâhniţi de pierderea mezinului şi că fata
cea mică e îmbrăcată în negru şi-l jeleşte întruna. Ea ceruse o furcă de tors, care să aibă şi caierul şi fusul
de aur şi împăratul poruncise starostelui de argintari să-i facă această furcă, altfel „unde-ţi stau picioarele,
îţi va sta şi capul”. Aflând acestea, Prâslea s-a angajat ucenic la argintar şi în trei zile i-a dat furca de aur,
pe care o scosese din mărul zmeului.

Când a văzut furca, fata a priceput că Prâslea reuşise să iasă deasupra pământului şi i-a cerut împăratului
să-i facă „o cloşcă cu pui cu totul şi cu totul de aur”. Prâslea a făcut şi cloşca, pe care argintarul a dus-o
împăratului. Atunci fata l-a rugat pe împărat să aducă la palat pe meşterul care făcuse furca şi cloşca de aur.
Ea l-a recunoscut imediat pe „viteazul care ne-a scăpat din mâna zmeilor”, împăratul şi-a dat şi el seama că
este feciorul lui, deşi „foarte mult se schimbase”. Prâslea le-a povestit păţaniile şi le-a arătat mărul de aur
al zmeului.

Întrebat de împărat cum să-i pedepsească pe fraţii mai mari care îl abandonaseră pe tărâmul celălalt, Prâslea
a cerut ca pedeapsa să fie dată de Dumnezeu. Cei trei fii vor ieşi pe scările palatului şi vor arunca fiecare
câte o săgeată în sus, iar Dumnezeu va pedepsi pe cei vinovaţi. Săgeţile celor doi fraţi mai mari au căzut
„drept în creştetul capului” şi i-au omorât pe loc, iar a celui mic „îi căzu dinainte”.

Prâslea a făcut nuntă mare cu fata de împărat şi toată împărăţia se fălea cu vitejiile voinicului. După moartea
împăratului, Prâslea „se sui el în scaunul împărăţiei” şi poate că domneşte şi astăzi, „de or fi trăind”. Basmul
se încheie cu o formulă tipică: „Trecui şi eu pe acolo şi statui de mă veselii la nuntă, de unde luai «O bucată
de batoc, / Ş-un picior de iepure şchiop» şi încălecai p-o şea, şi v-o spusei dumneavoastră aşa”.
Ca în toate basmele, binele învinge răul, dreptatea se împlineşte, adevărul triumfă, iar cei viteji şi cinstiţi
trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi, fiind astfel răsplătiţi pentru trăsăturile lor deosebite, ca simboluri
ale valorilor morale ce trebuie să caracterizeze omenirea. În basmele populare româneşti, eroul
întruchipează idealul de cinste, dreptate şi adevăr, el constituind o imagine a binelui, iar povestitorul anonim
- în majoritatea naraţiunilor de acest tip - pune în concordanţă frumuseţea morală cu cea fizică.

Personajele
Prâslea este personajul principal şi eponim (care dă numele operei) al basmului popular Prâslea cel voinic
şi merele de aur. El captează atenţia cititorilor (ascultătorilor) pe parcursul întregului fir epic, deoarece este
prezent şi participă activ la toate momentele acţiunii. Este un personaj imaginar, înzestrat cu puteri
fabuloase şi este, prin calităţile sale morale, reprezentantul românului dintotdeauna.
Trăsăturile sale morale reies în mod indirect din faptele, atitudinea şi comportamentul protagonistului,
precum şi din relaţiile cu celelalte personaje. Deşi este ironizat la începutul basmului de către tatăl său,
Prâslea este ambiţios şi tenace, convingându-l pe acesta să-l lase să păzească şi el mărul de aur. Indirect,
dovedeşte isteţime atunci când îşi face un plan ca să nu adoarmă când va sta la pândă să prindă hoţul.

Curajos, Prâslea coboară pe tărâmul celălalt şi, viteaz, omoară zmeii prin luptă dreaptă. Mezinul este
inteligent şi bun cunoscător de oameni, întrucât îşi dă seama că fraţii săi sunt invidioşi şi-i pune la încercare.
Milos, salvează puii de zgripsor din ghearele balaurului şi nu se răzbună pe fraţii săi, ci aşteaptă dreptatea
divină, dovedind generozitate şi înţelepciune.

Ca orice personaj de basm, Prâslea are şi însuşiri supranaturale. Înzestrat cu o forţă impresionantă, omoară
zmeii şi balaurul în luptă dreaptă. Înţelege graiul făpturilor de pe alt tărâm şi poate comunica firesc cu
acestea. Are capacitatea de a se metamorfoza în foc, transformă palatele în mere şi poate scoate din mărul
zmeului furca şi cloşca de aur. Prâslea este, aşadar, un personaj în care se împletesc însuşiri omeneşti şi
fabuloase. Alături de Prâslea, se constituie în forţe ale binelui şi împăratul, cele trei fete, corbul,
zgripsoroaica şi puii ei, meşterul argintar.

Personajele care reprezintă forţele răului sunt pedepsite în finalul basmului. Din galeria personajelor
fantastice fac parte balaurul şi zgripsorul, personaje întâlnite numai în basme. Fabulosul include şi obiectele
miraculoase: furca, mărul, cloşca de aur, dar şi seul şi apa. Ele ajută eroul să depăşească situaţiile dificile,
iar cifra simbolică trei are putere magică. Personajele reale - fiii cei mari, fetele de împărat şi meşterul
argintar - ca şi cele fantastice - împăratul, Prâslea, zmeii, balaurul, zgripsorul - indiferent de locul pe care
îl ocupă în operă, au importanţă în desfăşurarea întâmplărilor, deoarece fiecare contribuie la aflarea
adevărului şi instituirea dreptăţii.

Respectând caracteristicile speciei, formula introductivă, „A fost odată ca niciodată”, sugerează un timp
imaginar. Ascultătorii - cititorii - sunt introduşi într-o lume în care totul este posibil, iar spaţiul de
desfăşurare a acţiunilor este fabulos. Pozitive sau negative, principale sau secundare, reale sau ireale,
personajele sunt simboluri pentru noţiunile bine şi rău, reprezentând modele morale opuse. Trăsăturile lor
se desluşesc prin acţiune, care se petrece atât pe pământ, cât şi pe tărâmul celălalt, prăpastia fiind hotarul
care desparte cele două lumi.

Limbajul
Limbajul basmului popular Prâslea cel voinic şi merele de aur se caracterizează prin oralitate („dară până
una alta”, „vai de mine!”), care menţine trează atenţia ascultătorului. Vorbirea directă se îmbină cu vorbirea
indirectă; verbele la perfectul simplu („îi mulţumi”, „fu primit cu bucurie”, „şi se luptară”) dau impresia că
acţiunea s-a petrecut de curând; inversiunile şi repetiţiile („şi merse, merse”) specifice stilului oral, precum
şi cuvintele şi expresiile populare („niţică”, „piroteală”, „soroc”, „a o sfecli”, „a-şi încerca norocul”) sunt
mijloace şi procedee artistice specifice basmului.
Stilul
Stilul îmbină armonios cele trei moduri de expunere - naraţiunea, descrierea şi dialogul - care dau farmec
basmului, creaţie ce răspunde nevoii de bine, dreptate şi frumos a poporului român.

Fata babei şi fata moşneagului

Trei basme crengiene prezintă perechea primordială, atemporală - căci ei sunt bătrânii timpurilor, principiile
complementare ale Universului - Moşul şi Baba. E vorba de Povestea porcului, unde cei doi alcătuiesc un
cuplu, de Punguţa cu doi bani, unde perechea e dezbinată, fiecare având gospodăria lui, şi în sfârşit, de
basmul în care perechea se află în război, Fata babei şi fata moşneagului.
Basmul a fost publicat în „Convorbiri literare” (nr. 6 din 1 septembrie 1877) şi are ca temă vestita dramă a
copiilor vitregi. Construit prin antiteză, subiectul poveştii individualizează două tipuri caracterologice
evidenţiate în expoziţie în mod direct de către povestitor printr-o suită de adjective care se referă la însuşiri
fizice şi trăsături de comportament ca urmare a unor observaţii directe, şi apoi, pe măsura narării faptelor,
apar în mod indirect trăsăturile de caracter motivate de acţiuni individuale. Formula de început
demonstrează apartenenţa textului la specia basmului: „Era odată un moşneag şi o babă; moşneagul avea o
fată şi baba iar o fată”.
Autorul fixează însuşirile fiecărui personaj: „fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă; fata
moşului era frumoasă, harnică, ascultătoare, bună la inimă, robace şi răbdătoare”. Pentru că soţia moşului
a murit, acesta s-a adunat cu o babă văduvă, fiecare dintre ei aducând câte o fată. Ironia autorului se
îndreaptă nu numai asupra fetei babei şi mamei acesteia, ci şi asupra moşului care era „un gură cască şi un
biet moşneag”, pentru că la ei în casă „cânta găina”, adică baba acţiona după bunul plac, iar moşul nu avea
nici un cuvânt. Pentru babă, fata moşneagului era „peatră de moară”, iar fata ei, „busuioc de pus la icoane”.

Ion Creangă, după ce a folosit formula introductivă a basmului, urmăreşte în mod realist comportamentul
celor două personaje, fata moşneagului şi fata babei, în viaţa obişnuită a satului. Fata moşului se ducea în
pădure după lemne, mergea la şezătoare unde torcea câte-un ciur de fuse, în vreme ce fata babei răsfăţată
şi leneşă viclenea şi huzurea pentru că era fata mamei. Intriga naraţiunii este determinată de răutatea fetei
babei şi mamei vitrege „ce se întreceau cu dediochiul” şi astfel fata moşului este nevoită să plece în lume;
după sfatul tatălui „ca să nu se mai facă atâta gâlceava în casa asta”.
Autorul este plin de ironie la adresa moşului care, după ce-i dă sfatul fetei să fie „supusă, blajină şi harnică”,
face observaţia că în casa lor a avut parte de „mila părintească şi de îngăduinţă” şi în străini „nu ţi-ar putea
răbda câte ţi-am răbdat noi”. Evoluţia subiectului, din momentul acesta, urmează structura tipologică a
basmului popular, în care întâmplările fantastice constituie „probele” hărniciei, modestiei, bunătăţii fetei
moşneagului.

În timp ce în basmul popular Făt-Frumos trece probele în luptele cu zmeii şi alte fapte ale Răului, fata
moşneagului îngrijeşte o căţeluşă slabă şi bolnavă, curăţă un pom de omizi şi uscătură, humuieşte o fântână,
lipeşte şi curăţă un cuptor în drumul său. Folosirea personificării în dialogul fetei cu toate aceste „personaje”
întreţine condiţia fantasticului şi argumentează prin concreteţea faptelor caracterul frumos al fetei
moşneagului.

Momentul cel mai interesant din punct de vedere al trecerii probelor îl constituie modul cum slujeşte la
Sfânta duminică care avea o ogradă plină de orătănii ce însemnau „balauri şi tot soiul de jivine mici şi
mari”, respectiv erau „copiii” Sfintei Duminici. Fata cea harnică a moşului dă ultima probă a curajului,
hărniciei şi modestiei pentru că Sfânta duminică când s-a întors de la biserică a găsit copiii „lăuţi frumos şi
toate trebile bine făcute”.

Din momentul acesta destinul fetei şi statutul său se schimbă radical: de-acum fata moşului este răsplătită
de Sfânta Duminică cu o lădiţă în care se găseau „herghelii de cai, cirezi de vite şi turme de oi”, iar căţeluşa,
părul, cuptorul, fântâna oferă daruri dintre cele mai alese: salbă de aur, pahare de argint, pere gustoase,
pâine caldă provocând mare necaz babei şi fetei sale. Conflictul basmului adaugă prin paralelă antitetică,
călătoria „probelor” (în plan negativ) pentru fata babei care „porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind”.

Pe acelaşi traseu al fetei moşului, în faţa aceloraşi personaje, fata babei respinge orice ajutor conform
argumentului popular expus sub forma unei sentinţe că „mai uşor ar putea căpăta cineva lapte de la o vacă
stearpă decât să te îndatorească o fată alintată şi leneşă”. La Sfânta Duminică bucatele „le-a făcut afumate,
arse şi sleite” încât acesta când a venit de la biserică „şi-a pus mâinile-n cap de ceea ce a găsit acasă”.
Lacomă din fire, a ales lădiţa cea mai frumoasă din podul Sfintei Duminici, ca răsplată pentru ceea ce
făcuse. Bineînţeles că, la întoarcere, căţeluşa, părul, cuptorul şi fântâna îi refuză darurile, ceea ce o mânie
şi mai tare pe fata cea răsfăţată a babei.

În final, autorul sancţionează pe cele două personaje, pe baba şi pe fata ei, acestea fiind mâncate de balaurii
din lădiţa Sfintei Duminici, de parcă cele două nici n-ar fi existat pe lume. Ion Creangă concepe personajele
basmului conform unei structuri clasice, fiecare reprezentând o anumită trăsătură de caracter: fata moşului
- bunătatea, fata babei - lenea, moşul era un gură cască, iar baba - răutatea. Acestora li se adaugă conotaţii
complementare.
Ironia autorului asupra moşului revine în deznodământul basmului unde află că după moarte babei găinile
nu mai cântau cocoşeşte în ograda moşului, iar acesta a rămas pleşuv pentru că baba îl „mângâiase pe cap”,
iar în spate avea o cocoaşă pentru că-l „netezise” baba cu cociorva. Pe lângă subiectul deosebit de captivant,
basmul întrebuinţează multe expresii populare pline de savoare ce vizează caracterul personajelor construite
pe principiul simetriei antitetice: moşul-baba, fata moşului - fata babei: „sora cea de scoarţă, fata mamei,
busuioc de pus la icoane, peatră de moară, să se întreacă cu dediochiul”.

Basmul trebuie citit în cheie realistă şi în planul cel mai general transmite mesajul: fiecare la locul lui,
fiecare cu treaba sa, cu responsabilităţile sale; în particular, având în vedere situaţia narativă, mesajul e unul
„clasic” pentru istoriile cu o maşteră, o fiică vitregă şi o fiică naturală. Tipul acesta de basm
(Cenuşăreasa, Fata moşului cea cuminte şi harnică şi fata babei cea haină şi urâtă a Fraţilor Grimm, la
noi, varianta lui Ispirescu, Fata moşului cea cuminte) a dovedit că trioul ascute invidia şi răutatea mamei
malefice, orfana fiind oglinda în care se vede şi mai bine neputinţa propriei odrasle. În al treilea rând, este
vorba aici despre cultul muncii şi înfierarea parazitismului, despre un feminin activ şi unul pasiv, despre a
face şi a profita, iar concluzia se impune de la sine: după faptă şi răsplată, culegi ce ai semănat.
Basmul dezvăluie în acelaşi timp mai multe concluzii în plan moral:

 bine faci, bine găseşti


 rău faci, rău găseşti
 omul harnic are numai de câştigat
 răsfăţul copiilor conduce la lene şi infatuare
 vorba blândă aduce bunăvoinţă
 vorba ursuză creează neplăceri
 răul este întotdeauna sancţionat şi binele este răsplătit
 omul bun se cunoaşte după fapte
 în casa unde cântă găina, nu este bine.

Capra cu trei iezi, de Ion Creangă, este un basm animalier pe tema feminităţii maternale, iubitoare,
generoase. Basmul ne prezintă drama unei mame care îşi propune să pedepsească abuzul şi violenţa în
numele dragostei materne, dar şi al unui spirit de dreptate afirmat întotdeauna cu tărie de către cei slabi
şi lipsiţi de apărare.
Expoziţiunea prezintă starea familială, profilul temperamental al iezilor şi obişnuinţele casei: o capră, care
avea trei iezi, cărora le-a spus să nu deschidă uşa nimănui cât timp ea va fi după mâncare. Pentru a o
recunoaşte pe ea, le-a cântat un cântec. Intriga e dată de pânda lupului, care intenţionează să profite de lipsa
mamei, introdusă de formula „Păreţii au urechi şi fereştile ochi”. Plecarea caprei de acasă favorizează o zi
neobişnuită, evenimentul.
Desfăşurarea acţiunii cuprinde încercările lupului de a intra în casă (ascuţirea dinţilor, cântatul), dezbaterea
iezilor. Punctul culminant se dezvoltă gradat, pe trei planuri: iedul cel mare, sărind să deschidă uşa, este
primul mâncat de lup; cel mijlociu ascuns sub chersin, şi scapă cel mic ascuns în horn.

Îndestularea foamei e urmată de un măcel gratuit, cu rol de intimidare, care dovedeşte că lupul a ucis nu
numai pentru hrană: „aşază cele două capete cu dinţii rânjiţi în fereşti, de ţi se părea că râdeau; pe urmă
unge toţi păreţii cu sânge, ca să facă şi mai mult în ciuda caprei, ş-apoi iese şi-şi caută de drum”.
Deznodământul este amplu: întoarcerea caprei, informarea ei despre cele întâmplate de către iedul cel mic,
bocirea iezilor, iniţiativa de a se răzbuna, planul, punerea lui în practică.

Ion Creangă
Pornind de la un motiv de largă circulaţie în folclorul naţional şi universal, Creangă a creat această poveste
în care prezintă drama mamei ai cărei copii au fost ucişi fără milă şi care va pedepsi după merit pe cel care
a călcat în picioare legile nescrise ale omenirii. Basmul se pretează la niveluri diferite de interpretare. Prima,
şi cea mai la întâlnită, este cea didactică: o lecţie despre efectele neascultării sfaturilor părinteşti; textul
poate fi privit ca o fabulă cu funcţie social-morală concretă.

Personajele se grupează astfel în rolurile binecunoscute: lupul e pericolul dintotdeauna al copilăriei, „omul
negru”, „babaul” copilăriei, dar şi antimodelul uman: sperjur, ipocrit (mimează, prin limbaj, pietatea, mila
creştinească), ticălos, laş (sugerează că ursul ar fi vinovat de uciderea iezilor); lupul e de la-nceput
un duşman de lup... care de mult pândea un prilej ca să pape iezii, încărcat de vicii, indiscret, trăgea cu
urechea la păretele din dosul casei când vorbea capra cu dânşii, cred - ştiu că i-aş cârnosi şi i-aş jumuli - ...
cruzimea lui mergând până la acte gratuite (acela de a pune capetele iezilor morţi la fereastră şi de a umple
pereţii cu sânge).
E un artist al disimulării cu gustul vorbirii protocolare, silenţioase, ca din scripturi: „Apoi dă, cumătră, se
vede că şi lui D-zeu îi plac puştii cei mai tineri”, perfid, insinuând că nu el ar fi vinovatul. Lăcomia lui e
zugrăvită plastic. Atunci lupul începe a mânca şi „gogâlţ, îi mergeau sarmalele întregi pe gât”. Capra apare
în ipostaza de mamă grijulie, iubitoare, responsabilă, avizată şi de bună gospodină, pricepută şi harnică. Ea
e sensibilă, duioasă, care simte primejdia şi vrea s-o prevină, plânge moarte iezilor şi îi răzbună, îşi urăşte
duşmanul perfid şi e neîIezii cei mari sunt copiii neascultători, creduli, imaturi, orgolioşi, dornici de
aventură; cel mare este individualizat prin aceea că îşi arogă calităţile de lider ale grupului pe temeiul
întâietăţii, superiorităţii în vârstă, mezinul e copilul cuminte, cumpătat, de o inteligenţă pătrunzătoare, care
separă aparenţa de esenţă, arată dragoste frăţească şi filială. Dacă privim din perspectiva răzbunării, mesajul
basmului mai poate fi formulat şi prin referire la puterea omului care nu stă în forţă, ci în puterea minţii,
dovadă că o fiinţă slabă şi fără apărare reuşeşte să învingă un adversar de temut.

Interpretarea realistă vede în basm o istorioară din viaţa ţărănească, „o nuvelă din viaţa ţărănească”, cum
atrage atenţia Garabet Ibrăileanu: „Să nu ne înşelăm: Poveştile lui Creangă sunt bucăţi rupte din viaţa
poporului moldovenesc. Soacra şi nurorile ei, Stan Păţitul, badea Ipate etc. sunt oameni vii, ţărani din
Humuleşti, ţărani din plasa muntelui din judeţul Neamţ. Şi vestiţii năzdrăvani: Ochilă, Flămânzilă Păsări-
Lăţi-Lungilă şi Gerilă şi Setilă, sunt flăcăi şugubeţi şi «ai dracului», ca şi dascălii Mogorogea, Trăsnea, şi
ceilalţi din «Amintiri», numai sunt trataţi epic.
Şi chiar capra cu iezii ei nu-s decât megieşi ai feciorului lui Ştefan al Petrei, o biată văduvă necăjită cu trei
copii. Puneţi în loc de capră - un nume femeiesc, în loc de iezi - copii, în loc de lup - un ţăran hain, şi veţi
avea o nuvelă din viaţa ţărănească. După cum La Fontaine a zugrăvit în dobitoacele sale, pe contemporani,
stările sociale şi până şi pe Ludovic XIV, tot aşa şi marele nostru scriitor, în poveştile sale, a zugrăvit lumea
reală pe care a cunoscut-o. «Miraculosul» secundar, afară de unele cazuri când îi serveşte să exagereze
humoristic”.

În această perspectivă, capra este femeia singură, lipsită de apărarea unui bărbat, considerată pradă uşoară
în mâinile aventurierului - Zoe Dumitrescu Buşulenga vede şi ea în lup un Don Juan rustic, care, spre a-i
câştiga graţiile, se erijează în prieten şi protector al familiei: „Nănaşul nostru şi prietenul dumitale...”.
Florica Bodiştean subliniază aici şi limbajul „coţcăresc” al textului, care permite depistarea în subsidiar a
unei relaţii erotice ratate între capră şi lup: „Ei las’ că l-oi învăţa eu! Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană,
şi c-o casă de copii, apoi trebuie să-şi bată joc de casa mea? şi pe voi să vă puie la pastrama? Nici o faptă
fără plată... Ticălosul şi mangositul! încă se rânjea la mine câteodată şi-mi făcea cu măseaua... Apoi doar
eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată de când sunt Ei, taci, cumătre, că te-
oi dobzăla eu! Cu mine pi-ai pus boii în plug? Apoi, ţine minte că ai să-i scoţi fără coarne!”.

Interpretând basmul prin această grilă, Florica Bodiştean vede în acţiunea lupului o vendetă personală prin
care un ţăran afemeiat plăteşte o poliţă femeii virtuoase care refuză să-i răspundă la avansuri. Iezii nu sunt
decât instrumentul răzbunării cel mai eficient, căci lupul o atacă pe capră în punctul cel mai sensibil.

Acţiunea vindicativă a caprei este exemplul tipic de reacţie feminină în faţa nedreptăţii, demonstrează
studiul Roxanei Sorescu, Creangă şi Sadoveanu. Scenarii justiţiare sau „Nicio faptă fără răsplată”. Acolo
unde un bărbat pedepseşte pe faţă şi tocmai din această cauză are mai multe reţineri, femeia se vede obligată
să-şi recompenseze slăbiciunea fizică prin viclenie şi disimulare să procedeze „oblic”. Scenariul poate fi
găsit şi în proza realistă (şi capra şi Vitoria Lipan adoptă aceeaşi soluţie, pedepsesc vinovatul, fără să-şi
asume răspunderea morală a unei noi ucideri, ci folosindu-se de o formulă creştine de circumstanţă „dinte
pentru dinte, ochi pentru ochi”).
nduplecată în actul justiţiar: „- Ba nu cumetre, aşa mi-a ars şi mie inima după iezişori...”.

Opera Amintiri din copilărie, de Ion Creangă, apare în revista „Convorbiri literare” astfel: în 1881, ianuarie,
partea I, în aprilie partea a II-a şi în 1882, martie, partea a III-a, ultima parte fiind publicată postum, în
1892.
Amintiri din copilărie este un roman autobiografic, romanul formării personalităţii unui tânăr şi un
bildungsroman, care prezintă procesul educaţiei şi al experienţei dobândite de Nică, Ion Creangă fiind
scriitorul care realizează „primul roman al copilăriei ţărăneşti” din literatura noastră.
Definiţii
 Bildungsromanul este romanul devenirii, al creşterii şi formării unui personaj, urmărit în evoluţia lui, pe
fundalul unor medii sociale diferite, realizând uneori şi un tablou al epocii. Termenul de „bildungsroman”
vine din germană şi înseamnă „roman al unei formări”.
 Amintirile sunt o specie literară epică în proză, în care autorul descrie fapte din propria viaţă,
autobiografice, impresii, întâmplări trăite, aparţinând literaturii memorialistice. În relatarea amintirilor,
expunerea se face cu subiectivitate, artistic, fără a urmări cuprinderea întregii vieţi. Se prezintă cu
discontinuitate anumite momente din viaţa scriitorului. Termenul „amintiri” vine de la verbul „a aminti”
şi înseamnă „a aduce în memorie”.
Tema
Romanul Amintiri din copilărie are ca temă evocarea vieţii satului românesc din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea şi anume a satului Humuleşti, cu oamenii lui „gospodari tot unul şi unul”, mediu social în care
Nică evoluează de la copilărie la adolescenţă. Întâmplările şi evenimentele nu sunt relatate într-o ordine
cronologică, ci sunt selectate fapte ce devin momente de referinţă în conturarea eroului, a „copilăriei
copilului universal”. (George Călinescu)
Operă a maturităţii scriitoriceşti a lui Creangă, Amintirile aduc în atenţie o galerie bogată de figuri omeneşti,
o serie de întâmplări povestite cu umor, ce sunt posibile oriunde şi oricând, urmărind evoluţia lui Nică a lui
Ştefan a Petrei, nu neapărat în ordine cronologică, de la copilărie până la tinereţe.
Opera este epică, principalele modalităţi de expunere sunt naraţiunea şi dialogul, iar personajele sunt
numeroase şi participă în mod diferit la desfăşurarea acţiunii. Întâmplările sunt narate la persoana I de către
autor, din perspectiva omului matur, care se întoarce în copilărie prin intermediul amintirii (prin memorie
afectivă), deoarece opera a fost scrisă de Creangă în ultima parte a vieţii sale. Dintr-o altă perspectivă,
povestirea păţaniilor şi a faptelor relatate este făcută de Nică, aflat la vârsta copilăriei, care este în acelaşi
timp personaj al acţiunii.

Structura operei şi construcţia subiectului


Partea I
Prin naraţiunea la persoana I, Ion Creangă, adult, începe povestirea amintirilor din propria copilărie, a
întâmplărilor petrecute cu mult timp în urmă într-un spaţiu drag, satul natal Humuleşti: „Stau câteodată şi-
mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau prin părţile noastre, pe când începusem şi eu, drăgăliţă-
doamne, a mă rădica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşti, din târg drept peste apa Neamţului;
sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi care se ţin tot de una: Vatra Satului, Delenii şi Bejenii”.

Aşadar, încă de la început, naratorul fixează locul, satul Humuleşti şi timpul, vârsta fericită a copilăriei.
Naratorul continuă evocarea universului mirific al Humuleştilor, „sat mare şi vesel, [...] sat vechi răzăşesc,
întemeiat în toată puterea cuvântului, cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre care
ştiau învârti şi hora, dar şi suveica [...] cu biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascăli şi poporani ca aceia,
de făceau mare cinste satului lor”.

Şcoala din Humuleşti


Şcoala ridicată „prin osârdia” preotului Ioan Humulescu adunase o mulţime de băieţi şi fete, printre care se
afla şi Nică, „un băiat prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea”. Copiii nu înţeleg rostul şcolii, sunt
îndărătnici şi de aceea părintele Ioan, „om vrednic şi cu bunătate”, le aduce ca „dar de şcoală nouă”, pentru
a-i sili spre învăţătură, „Calul Bălan” şi pe „Sf. Nicolai”. „Calul Bălan” era un „scaun nou şi lung”, iar
„sfântul Nicolai” fusese botezat, după hramul bisericii, un „biciuşor de curele, împletit frumos” de moş
Fotea, cojocarul satului.

Preotul a instituit regula ca, în fiecare sâmbătă, elevii să fie ascultaţi la lecţiile predate în săptămâna
respectivă, apoi să încalece pe Calul Bălan şi să fie „mângâiaţi” cu sfântul Nicolai, în funcţie de greşelile
făcute. Smărăndiţa, fiica preotului, izbucneşte în râs la auzul grozavei prescripţii şi este imediat poftită pe
Calul Bălan, deşi fata „plângea ca o mireasă, de sărea cămeşa de pe dânsa”. Ca urmare, toţi şcolarii s-au
apucat să înveţe „şi treaba mergea strună”.

Filele ceaslovului fiind „cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele (...) câte zece-două zeci de suflete
prăpădeam deodată”, aşa că, văzând părintele foile însângerate, „ne pofti pe fiecare la Bălan şi ne mângâia
cu sfântul ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muşte şi a cuvioşilor bondari”.

Într-o zi, primarul scoate oamenii la reparat drumul, deoarece se zicea că are să treacă vodă pe acolo. Bădiţa
Vasile iese cu elevii ca să dea o mână de ajutor. Această acţiune nu fusese decât un pretext pentru a-i lua
pe flăcăi în armată, pe care-i prindeau cu arcanul, le puneau cătuşe şi-i duceau la Piatra Neamţ.
Bădiţa Vasile, învăţătorul, a fost „prins la oaste” şi, în zadar umbla părintele Ioan să găsească alt dascăl,
unul ca „bădiţa Vasile, cuminte, harnic şi ruşinos ca o fată mare” n-a mai aflat. Pentru a urma şcoala, Nică
este împins de mama sa, Smaranda, care „era în stare să toarcă în furcă şi să învăţ mai departe”, deşi Ştefan
a Petrii era de părere că „dac-ar fi să iasă toţi învăţaţi [...], n-ar mai ave cine să ne tragă ciubotele”.

Şcoala de la Broşteni
Bunicul dinspre mamă, David Creangă, îi duce pe Nică şi pe Dumitru la şcoala lui Alecu Baloş din Broşteni;
acum suferă copilul prima ruptură de vatra satului. Călătoria a avut loc într-o dimineaţă de iarnă, în care
„era un pui de ger de crăpau lemnele” şi-l transportă pe Nică într-o lume complet nouă, necunoscută, căreia
copilul nu i se adaptează deloc, având loc o serie de întâmplări inedite: căderea în Ozana; tăierea pletelor;
locuirea în gazdă la Irinuca, unde se umple de râie căprească; dărâmarea bordeiului Irinucăi; fuga înapoi
acasă cu pluta pe Bistriţa.

În ziua de Paşti, Nică a cântat la biserică „îngerul a strigat!”, învăţată la şcoala din Broşteni, spre uimirea
tuturor celor din Humuleşti. Dar faptul că fusese tuns chilug este un prilej de distracţie pentru fetele „mai
drăcoase”, care strigau după el „Tunsul felegunsul, / Câinii după dânsul!”.

Partea a II-a
Partea a II-a începe sentimental, cu un lirism nostalgic: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la
locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei
la capăt de crăpau mâţele jucându-se cu ei, [...] parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie. [...] Şi eu eram
vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în turbarea sa”.

Aducerile aminte reînvie chipul mamei sale care, cu adevărat că „ştia a face multe şi mari minunăţii”, despre
întâmplările copilăriei: „Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură e veselă şi nevinovată”.
După o ploaie îndelungată, mama îl îndemna pe Nică să râdă la soare ca să se îndrepte vremea, iar naratorul
comentează cu umor, prin autopersiflarea, supraaprecierea: „Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face”.
În această parte, naratorul povesteşte întâmplări celebre şi de referinţă pentru copilăria lui Nică a lui Ştefan
a Petrei, episoade cunoscute sub numele de „la cireşe”, „pupăza din tei”, „la scăldat”.

Prin adresare directă, personajul narator îndeamnă cititorul să ia aminte la întâmplările copilăriei: „Hai mai
bine despre copilărie să povestim, căci ea singură e veselă şi nevinovată”. Poate că nicio altă operă literară
nu defineşte mai bine joaca din vremea copilăriei, aşa cum este ea conturată în Amintiri, ca perioadă lipsită
de griji, când neajunsurile şi greutăţile nu au pentru copii niciun fel de importanţă.

Singura preocupare la această vârstă fericită este, aşadar, joaca, inventată şi imitativă: „Copilul încălecat pe
băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal de cei mai straşnici, pe care aleargă cu voie bună, şi-l bate cu
biciul, şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ţi ia auzul, şi de cade jos, crede
că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mânia în toată puterea cuvântului. Nepăsători faţă de oboseala
părinţilor, copiii făceau gălăgia cea mai mare tocmai când mama voia să se odihnească puţin sau le ardea
dejoacă în toiul nopţii, când tatăl se întorcea îngheţat de la pădure. Cu toate acestea, proverbul rostit de
Ştefan este un argument în plus pentru „copilăria copilului universal”, pentru vârsta fericită a oricărui om:
„Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să citească...”.

Smaranda îi povesteşte, amuzată, bărbatului ei „câte drăcării le vin în cap”: Zahei şi Ion se joacă imitând
toaca de la biserică şi cântatul preotului, cu un text original şi plin de umor: „Doamne miluieşte, popa prinde
peşte”. Tatăl ia apărarea copiilor şi o ironizează pe Smaranda: „tot eşti tu bisericoasă de s-a dus vestea;
încaltea ţi-au făcut şi băieţii biserică aici, pe loc”. Seara târziu, după ce mama le făcea „câte-un şurub, două
prin cap” ori le dădea „câteva tapangele (lovituri date cu palma) copiii adormeau, dar dimineaţa o luau de
la început, că vorba ceea: „Pelea rea şi răpănoasă, ori o bate, ori o lasă”.

La cireşe
Într-o zi de vară, lui Nică i se face poftă de cireşe şi se hotărăşte să se ducă la fratele tatălui său, moş Vasile,
care avea un „cireş văratec” ea să fure cireşe. Băiatul se furişează din casă şi plănuieşte ca mai întâi să
întrebe de vărul lui, Ion, prefăcându-se că venise să-l ia la scăldat. Află de la mătuşa Mărioara că Ion era
dus cu tatăl lui la Condreni, aşa că îşi ia rămas bun şi se preface că pleacă. Bucuros că nu-şi găsise vărul
acasă, Nică se strecoară pe furiş „în cireşul femeii” şi începe a „cărăbăni la cireşe în sân, crude, coapte, cum
se găseau”.

Mătuşa Mărioara îl zăreşte în cireş, se enervează îngrozitor şi, pentru că băiatul nu se dădea jos din pom,
începe să arunce în el cu bulgări de pământ. Speriat, Nică sare, pe neaşteptate, chiar în „nişte cânepă care
se întindea de la cireş înainte, şi era crudă şi până la brâu de înaltă”. Mătuşa Mărioara începe să-l alerge pe
băiat prin cânepă, „şi eu fuga şi ea fuga, şi eu fuga şi ea fuga, până ce dăm cânepa toată palanca (culcată)
la pământ”. Drept urmare, cele zece-douăsprezece prăjini de cânepă „frumoasă şi deasă cum îi peria” au
fost complet distruse. Sprinten, Nică sare peste gard, se duce acasă şi este „foarte cuminte în ziua aceea ...”.

Seara, a venit la Ştefan a Petrei să reclame paguba moş Vasile, însoţit de vornic (primar) şi-i impută cânepa
şi cireşele. Moş Vasile era un „cărpănos ş-un pui de zgârie-brânză ca şi mătuşa Mărioara”, pentru că a tunat
şi i-a adunat. Nică primeşte „o chelfăneală” zdravănă de la tatăl său pentru stricăciunea făcută şi pentru
banii plătiţi ca despăgubire. Drept urmare, Nică învaţă din această păţanie că „Dumnezeu n-ajută celui care
umblă cu furtuşag” şi-i era ruşine să mai dea ochii cu băieţii şi fetele din sat, mai ales duminica la biserică
şi la horă.

Pupăza din tei


Nică nu sfârşise bine ruşinea cu cireşele, că face altă boacănă şi mai mare. Într-o dimineaţă, Smaranda îl
trezeşte pe Nică înainte de răsăritul soarelui, când era somnul mai dulce, ca să nu-l spurce „cucul armenesc”
şi să-i meargă prost toată ziua. Toată vara pupăza cânta dis-de-dimineaţă „de vuia tot satul”. Smaranda îl
trimite pe Nică să ducă mâncare oamenilor angajaţi la prăşit, tocmai în Valea Seacă, aproape de Topoliţa.
În drumul spre ţarină, băiatul se abate pe la teiul în care îşi avea pupăza cuib scorbura, se urcă în copac,
bagă mâna în scorbură, prinde pupăza şi, pentru că nu mai văzuse niciodată o astfel de pasăre, se sperie şi-
o scapă. Pune în gura scorburii o lespede, duce apoi mâncarea lingurarilor, cărora „li se lungise urechile de
foame”.

La întoarcere, Nică scoate pupăza din scorbură, ajunge cu ea acasă, o leagă de un picior şi o ascunde în pod,
într-o putină. După două zile, vine mătuşa Măriuca la Smaranda şi-l acuză pe Nică de furtul pupezei, fiind
foarte mâhnită că nu mai are cine-i trezi dis-de-dimineaţă. Speriat să nu fie demascat, Nică ia pupăza din
pod şi se duce cu ea la iarmaroc, cu gând s-o vândă. Ajuns în târg, băiatul se plimba „ţanţoş printre oameni
de colo până colo”, până când se apropie de el „un moşneag nebun”, care-l întreabă dacă este de vânzare
„găinuşa ceea”.

Luând-o în mână ca „s-o drămăluiască”, moşul dezleagă pupăza, care „zbrr! pe-o dugheană”, apoi ia drumul
în zbor spre Humuleşti. Foarte supărat, Nică îl ia pe moşneag de piept, pretinzându-i bani pentru pasărea
care scăpase din mâinile lui. Moşul îl recunoscuse însă pe băiat şi-l ameninţă că o să-l spună lui Ştefan a
Petrei, pe care, de altfel, tocmai îl văzuse umblând prin târg. Auzind acestea, Nică se furişează printre
oameni şi o ia la fugă spre Humuleşti, uitându-se înapoi cu frică şi bucuros că scăpase de moşneagul
buclucaş.
Ajuns acasă, fraţii îi spun că părinţii sunt plecaţi la târg, iar mătuşa Măriuca ridicase tot satul din pricina
pupezei. Dar tocmai atunci, se aude pupăza, care cânta „pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup!” şi a doua zi
mătuşa Măriuca îi spunea Smarandei cu indignare, ce răi sunt oamenii, care vorbesc vrute şi nevrute şi
acuză persoane nevinovate.

La scăldat
Într-o zi călduroasă de vară, aproape de sfântul Ilie, Smaranda avea „o mulţime de trebi” şi-l roagă pe Nică,
cel mai mare dintre fraţi, s-o ajute. Ea îi promite, drept răsplată, să-i cumpere de la Fălticeni o pălăriuţă şi
un chimir. Nică promite să stea acasă, dar în gândul lui plănuieşte să plece la scăldat, deoarece „era un senin
pe ceriu şi aşa de frumos şi de cald afară, că-ţi venea să te scalzi pe uscat ca găinile”.

Smaranda, văzând că băiatul nu mai este acasă, se duce la baltă şi-l vede tolănit în pielea goală pe nisip. Ea
aşteaptă să intre în apă, apoi îi ia toate hainele, îl lasă în pielea goală şi-i zice cu mâhnire: „îi veni tu acasă,
coropcarule (vagabond), dacă te-a răzbi foamea, ş-apoi atunci vom avea altă vorbă”. Fetele care erau la
scăldat au început a-şi da coate şi a chicoti, amuzându-se despre cele întâmplate. Nică se gândeşte cum să
facă să ajungă acasă fără haine, o ia prin păpuşoi (porumb\ prin grădinile oamenilor, îl latră câinii, apoi
ajunge, cu chiu şi vai, în ograda casei sale.
Nică se uita cu milă la mama lui, „cum se dă în vânt după trebi”, se apropie umil, îi ia mâna s-o sărute şi-o
roagă scâncind: „Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce ştii cu mine; numai dă-mi ceva de mâncare,
că mor de foame!”. După întâmplarea asta, Nică devine ascultător şi harnic „ca o fată mare”, până când,
impresionată, Smaranda îl iartă şi băiatul lăcrimează de bucurie, dar şi din cauză că-l mustra cugetul pentru
supărarea pricinuită mamei.

Finalul acestui capitol este memorabil prin celebra autoironie: „Ia, am fost şi eu în lumea asta un boţ cu
ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la 20 de ani, nici cu minte până la
30 şi nici bogat până la 40 nu m-am făcut. Dar şi sărac, ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când
sunt, niciodată n-am fost”.

Partea a III-a
Partea a III-a începe cu un monolog dialogat al autorului cu propriul său cuget încărcat de aceeaşi
autoironie: „Nu mi-ar fi ciudă încaltea când ai fi şi tu ceva şi de te miri unde, îmi zice cugetul meu”, prilej
cu care Creangă descrie satul Humuleşti şi împrejurimile acestuia, făcând referiri şi la istoria acestor locuri,
cu domnitorii şi mitropoliţii ce „s-au rânduit la scaunul Moldovei” şi care „au trebuit să treacă măcar o dată
prin Humuleşti”.

Nică este acum adolescent, urmează cursurile Şcolii Domneşti din Târgu Neamţului, apoi pe cele de la
Şcoala de Catiheţi din Fălticeni. Desprinderea de sat se realizează pentru o perioadă mai lungă, urmărind
procesul formării lui Nică, raporturile lui cu viaţa socială, cu noii colegi de şcoală, între care Ion
Mogorogea, vărul său, Gâtlan, Trăsnea, Oşlobanul, împreună cu care stătea în gazdă la Pavel Ciubotarul,
unde îşi aduceau merinde de acasă şi se îngrijeau iarna de lemne de foc.

Accentele ironice se îndreaptă, în acest capitol, spre „fabrica de popi” din Fălticeni, spre deprinderile
necinstite ale unor membri ai tagmei preoţeşti sau monahale, spre manualele şcolare aride şi spre învăţarea
mecanică, un „cumplit meşteşug de tâmpenie”, care dau tabloului o imagine realistă asupra şcolii româneşti
din acea perioadă .

Partea a IV-a
Partea a IV-a debutează prin exprimarea tristeţii eroului care, „în toamna anului 1855”, este silit să -şi
părăsească satul natal pentru a merge la seminarul de la Socola: „Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul
de la munte strămutat la câmp şi pruncul dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din
Humuleşti când veni vremea să plec la Socola după stăruinţa mamei”. La începutul acestui capitol se fixează
timpul desfăşurării acţiunii, toamna anul 1855 şi spaţiul, satul Humuleşti. Nică se simte puternic legat de
„Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul”, de familia lui şi de obiceiurile tradiţionale ale satului
natal, care făceau să-i salte inima de bucurie.

Nică lua parte cu însufleţire la şezătorile, clăcile, horele şi toate petrecerile din sat, ştia cântecele lui Mihai
scripcariul (lăutarul) pe care toţi băieţii le fredonau cu veselie, de parcă tot anul ar fi fost zi de sărbătoare.
Cu umorul său binecunoscut, Creangă apelează la o zicătoare care le plăcea humuleştenilor şi pe care o
spuneau cu voioşie: „Să dea D-zeu tot anul să fie sărbători şi numai o zi de lucru, şi atunci să fie praznic şi
nuntă”. La toate minunăţiile acestea ar fi trebuit să renunţe Nică, dacă era silit să se ducă la Socola şi pe el
nu-l lăsa „pârdalnica (afurisita, blestemata) de inimă” să plece printre străini şi să-şi părăsească prietenii şi
satul natal.

Dorinţa Smarandei este ca băiatul ei să devină popă şi de aceea insistă ca el să plece la Seminarul de la
Socola. Ca să-l convingă, mama argumentează că va merge împreună cu Zaharia lui Gâtlan şi-i va duce
până acolo moş Luca, megieşul (vecin) lor, „cu căruţa cu doi cai ca nişte zmei”. Nică încearcă să scape,
ameninţând că o să se îmbolnăvească de dorul mamei, că o să moară printre străini, îi dă exemple de alţi
băieţi care se lăsaseră de învăţătură, dar totul este în zadar. Când băiatul îi spune că atâţia oameni trăiesc
„fără popie”, mama îl ameninţă cu facăleţul, considerând că se sclifoseşte.

Smaranda se plânge lui Ştefan a Petrei de îndărătnicia lui Nică, dar acesta are argumentul banilor, pe care
nu-i culege din pomi, „de la trunchi, ca surcelele”. Tatăl se gândeşte şi la cei şase copii care rămân acasă şi
care trebuie întreţinuţi, dar consideră că poate s-o alege ceva bun de Nică şi „vreodată va fi şi el sprijin
pentru iştialalţi”.

Părăsirea satului constituie dezrădăcinarea definitivă a lui Nică din universul Humuleştilor, ieşirea din
tărâmul miraculos al copilăriei şi înstrăinarea eroului „hotărâtă cine ştie pentru câtă vreme”. Văzând că nu
se poate aşeza împotriva dorinţei părinţilor, Nică se gândeşte cu amărăciune la necazul care venise pe capul
lui. Toată noaptea de dinaintea plecării, băiatul nu poate dormi deloc, frământându-se în fel şi chip, căutând
o idee prin care să-şi înduplece mama. În zorii zilei, Moş Luca şi venise cu căruţa şi caii înhămaţi, aşa că
Nică sărută mâna părinţilor şi îşi ia rămas bun cu ochii înecaţi în lacrimi.

Universul în care pătrunde eroul e inferior celui din Humuleşti, începând cu satele de câmpie şi până la
„rătăcăniile de pe uliţele Iaşilor”. Sosirea la Socola, într-un târziu, noaptea” şi rămânerea în căruţa trasă
„sub un plop mare”, deci sub cerul liber, simbolizează lumea necunoscută în care urmează să intre Nică şi
în care se simte stingher.

Finalul acestui capitol şi al Amintirilor exprimă filozofia relativităţii timpului ce se scurge ireversibil,
lăsând în urmă o viaţă bogată în trăiri şi sentimente pure.
Oralitatea stilului lui Ion Creangă
Oralitatea stilului lui Ion Creangă este dată de impresia de spunere a întâmplărilor în faţa unui public care
ascultă şi nu cititorilor.

Modalităţi de realizare a oralităţii stilului:

 dialogul: „- Aşa a fi, n-a fi aşa, zise mama, vreu să-mi fac băietul popă, ce ai tu? - Numaidecât popă, zise
tata.”
 folosirea dativului etic: „cât mi ţi-i gliganul”;
 exclamaţii, interogaţii, interjecţii: „- Ei, ei! Acu-i acu, măi, Nică!”, „iaca”;
 expresii onomatopeice: „şi pupăza, zbrr, pe o dugheană!”;
 imprecaţii: „mânca-i-ar pământul să-i mănânce”;
 autoadresare: „Apoi lasă-ţi, băiete, satul cu tot farmecul frumuseţilor lui şi pasă de te du în loc strein şi
aşa depărtat, dacă te lasă pârdalnica de inimă!”;
 adresare directă: „Şi, după cum am cinstea să vă spun...”;
 diminutive: „drăguţă de trebuşoară”; „clăcuşoară”;
 formule specifice oralităţii: „toate ca toate”, „vorba ceea”, „de voie de nevoie”, „vorba unei babe”;
 proverbe şi zicători: „Golătatea înconjură, iar foamea dă de-a dreptul”;
 versuri populare sau fraze ritmate: „Hai fiecare pe la casa cui ne are, că mai bine-i pare.”
 cuvinte populare, regionalisme: a foşgăi, a clămpăni, a găbui, a se trage la carte, a boncălui etc.
Umorul în proza lui Creangă
Umorul în proza lui Creangă este dat de starea permanentă de bună dispoziţie a naratorului, de jovialitatea,
verva şi plăcerea sa de a povesti pentru a stârni veselia „ascultătorilor”. Absenţa satirei deosebeşte, în
principal, umorul lui Creangă de comicul lui Caragiale, povestitorul având o atitudine de înţelegere faţă de
păcatele omeneşti, ba chiar făcând haz de necaz cu optimism şi vitalitate, crezând într-o atare îndreptare a
defectelor umane.

Modalităţi de realizare a umorului


Modalităţile de realizare a umorului sunt următoarele:

 exprimarea poznaşă, mucalită, într-o şiretenie a frazei la care este imposibil să nu te amuzi: „Şi să nu
credeţi că nu mi-am ţinut cuvântul de joi până mai apoi, pentru că aşa am fost eu, răbdător şi statornic la
vorbă în feliul meu;”
 combinaţii neaşteptate de cuvinte: „He, he! Bine ai venit, nepurcele”, „cinstita de holeră”, „slăvit de
leneş”;
 caracterizări pitoreşti cu ajutorul cuvintelor familiale: fetele sunt „zgâtii”, „drăcoase”, iar băieţii sunt
„ticăiţi”, „mangosiţi”, „prostălăi”, „hojmalăi”;
 vorbe de duh: „Vorba ceea: un nebun aruncă o piatră în baltă şi zece înţelepţi n-o pot scoate”;
 autopersiflarea, supraaprecierea: „Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face”;
 ironia: „- Moşule, ie sama de ţine bine telegarii ceia, să nu-i ieie vântul; că laşul ista-i mare şi, Doamne
fereşte, să nu faci vro primejdie!...”;
 caracterele personajelor: Nică este leneş, comod: „Dimineaţa, până-l scoli, îţi stupeşti sufletul. Cum îl
scoli, cere demâncare. Cât îi mic, prinde muşte cu ceaslovul şi toată ziulica bate prundurile după scăldat,
în loc să pască cei cârlani şi să-mi deie ajutor la trebi...”;
 poreclele personajelor: Trăznea, Mogorogea, moş Chioperc, Torcălău;
 situaţiile şi întâmplările în care sunt puse personajele: povestirile cu cireşele, cu pupăza, cu scăldatul,
păţaniile din timpul şcolii etc.;
 diminutive cu valoare augmentativă: „băuturică”.
Vasile Alecsandri, reprezentant de seamă al generaţiei de scriitori de la mijlocul secolului al XIX-lea, a
abordat, în creaţia sa, o mare varietate de specii literare, între care un loc aparte îl ocupă pastelurile, al căror
creator este.

Pastelul este specia lirică, în care poetul descrie un tablou din natură, apelând la imagini vizuale, motorii,
olfactive, auditive, precum şi la figuri de stil şi motive literare care compun armonizarea planului terestru
cu cel cosmic. Eul liric îşi exprimă direct sentimentele faţă de peisajul conturat prin descriere.

În pastelurile sale, Vasile Alecsandri ilustrează natura cu toate frumuseţile ei, în toate anotimpurile,
realizând un adevărat calendar în versuri, „o lirică a liniştii, şi fericirii rurale”. (George Călinescu)

Pastelul Mezul iernei, de Vasile Alecsandri, a apărut în revista „Convorbiri literare” la 1 februarie 1869.
Titlul
Titlul semnifică esenţa pastelului, descrierea anotimpului friguros, deja instalat şi în plină manifestare,
zăpada oferind un spectacol sclipitor, iar fiarele sălbatice cutreierând nestânjenite alba întindere pustie.

Structura, semnificaţiile şi limbajul artistic


Pastelul Mezul iernei este alcătuit din patru catrene (strofe de câte patru versuri), dispuse succesiv, conform
celor două planuri: prima şi ultima strofă aparţin planului real, iar strofele a doua şi a treia ţin de planul
transfigurat.
Vasile Alecsandri
O trăsătură specifică tuturor pastelurilor, care se manifestă şi în Mezul iernei este îmbinarea spaţiului
terestru cu spaţiul cosmic, Alecsandri compunând tabloul anotimpului descris prin imagini vizuale, imagini
auditive şi figuri de stil care-i particularizează lirismul creaţiei.
Prima strofă
Prima strofă ilustrează planul real, alcătuit din elemente terestre şi cosmice. În primele două versuri
propoziţiile sunt scurte, sacadate, pentru a exprima concentrat caracteristicile anotimpului hibernal,
conturând o natură statică, încremenită, într-o noapte foarte geroasă: „În păduri trăsnesc stejarii! E un ger
amar, cumplit! / Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit”.

Poezia începe cu un complement circumstanţial de loc - „în păduri” - pentru a fixa spaţiul peisajului hibernal
şi a exprima atitudinea de contemplaţie obiectivă a eului liric, care înregistrează ca spectator şi descrie
pentru cititor tabloul naturii. Elementele terestre - pădurile şi „stejarii” - se îmbină cu cele cosmice -
„stelele”, „cerul” - formând o imagine vizuală unitară prin manifestarea gerului şi a zăpezii care acoperă
întreaga natură.

Forţa gerului este susţinută de imagini auditive, redate prin verbe auditive - „trăsnesc”, „scârţâie” - şi
epitetul dublu „amar, cumplit”. Semnele exclamării din primul vers sugerează emoţia puternică a eului liric,
atitudinea de uimire şi încântarea care îl cuprind în faţa frumuseţii acestei naturi încremenite de gerul aspru.

Următoarele două versuri amplifică viziunea eului liric, deschizând mai larg spaţiul către imensitate prin
întinsele „câmpii strălucitoare”. Albul, culoarea specifică iernii, este sugerat de neaua care acoperă întreaga
fire - „zăpada”, de epitetele „cristalină” şi „strălucitoare”, precum şi de metafora „lan de diamanturi”.

Comparaţiile din versul al doilea - „Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit” - completează imaginea
anotimpului geros care a cuprins deopotrivă teluricul şi cosmicul. Imaginea vizuală a tabloului din prima
strofă este dominată de o lumină ireală, fascinantă, făcând trecerea de la planul real la planul transfigurat
din strofele următoare.
Strofa a doua
În strofa a doua, se compune o imagine vizuală monumentală a iernii, conturându-se un tablou măreţ prin
enumerarea detaliilor cu efect fabulos, exprimate prin epitete sugestive: „Fumuri albe”, „văzduhul
scânteios”. „templu maiestuos”, „bolta [...] senină” şi epitetul în inversiune ‘înaltele coloane”.

Trăsătura dominantă a tabloului este lumina strălucitoare, ireală care îmbracă deopotrivă teluricul şi
cosmosul - cerul îşi sprijină boita pe fumurile care ies din hornurile caselor - „Şi pe ele se aşază bolta cerului
senină”, iar luna, personificată, străluceşte misterios peste întreaga fire: „Unde luna îşi aprinde farul tainic
de lumină”.

Prezenţa oamenilor este numai sugerată în cadrul acestei naturi feerice, prin fumurile albe ce se înalţă în
văzduh din hornurile caselor, imaginea fiind construită printr-o comparaţie: „Fumuri albe [...] / Ca înaltele
coloane”.

Strofa a treia
Strofa a treia debutează printr-o interjecţie urmată de semnul exclamării - „O!” - sugerând sentimentele de
admiraţie şi uimire ale eului liric în faţa acestui tablou ireal şi încântător, exprimate printr-un epitet dublu:
„tablou măreţ, fantastic / ...”.

Emoţia eului liric este accentuată prin semnul exclamării şi punctele de suspensie, care îndeamnă la
meditaţie şi reflecţie, evidenţiind extazul în faţa măreţiei naturii. Dimensiunea cosmică a peisajului este
redată prin strălucire cerească, imagine vizuală realizată prin epitetele „Mii de stele argintii” şi
„nemărginitul templu”, ultima fiind şi o metaforă sugestivă pentru imensitatea bolţii cereşti.

Comparaţia „stele argintii [...] ard ca vecinice făclii” şi metaforele „Munţii sunt a lui altare” şi „codrii
organe sonoare”, compun o imagine sacră (sfântă), creând o stare de religiozitate eului liric, în faţa acestui
tablou al naturii. Liniştea încremenită de gerul nemilos este străpunsă de şuieratul crivăţului, care,
personificat prin verbele „pătrunde” şi „scoţând”, realizează o imagine auditivă impresionantă prin epitetul
„note-ngrozitoare”.

Ultima strofă
Ultima strofă reia imaginea din strofa întâi, aceea a naturii statice, încremenite - „Totul e în neclintire” -,
realizată printr-o enumeraţie gradată ascendent - „fără viaţă, fără glas”; „nici un zbor [...], nici un pas”.

Peisajul îngheţat este dinamizat în finalul poeziei prin prezenţa unei fiinţe care s-a încumetat să iasă din
adăpost, stârnind uimirea şi teama eului poetic: „Dar ce văd?... În raza lunei o fantasmă se arată... / E un
lup ce se alungă după prada-i spăimântată”.

Imaginea motorie este introdusă de interogaţia retorică „Dar ce văd?...”, sugerând uimirea eului liric în faţa
tabloului fabulos, cauzată de ivirea unui lup, care, în închipuirea sa, este exprimată prin metafora „o
fantasmă”.

Prozodia
Poezia Mezul iernei are ritm trohaic, rimă împerecheată, iar versurile sunt lungi, ca în majoritatea
pastelurilor sale, de 15-16 silabe.
Imaginea naturii este construită cu o adevărată „tehnică picturală”, Alecsandri reuşind să ajungă prin
pasteluri „la gradul cel mai înalt de artă şi la culmea talentului său”.
Deoarece Vasile Alecsandri creează un tablou în versuri al naturii feerice, faţă de care eul poetic îşi exprimă
propriile sentimente de încântare şi admiraţie pentru măreţia acesteia, poezia Mezul iernei este un pastel.

În cadrul operei lui George Topârceanu baladele şi rapsodiile ocupă un loc important. În volumul Balade
vesele şi triste este fascinat de existenţa plantelor, păsărilor, gâzelor, pe care le descrie în imagini graţioase
ce alternează umorul şi lirismul. Poetul umanizează lumea plantelor şi a gâzelor, de aceea a fost mereu
comparat cu Emil Gârleanu, datorită sensibilităţii sufleteşti şi realizării artistice.
În volumele Baladele vesele şi triste şi Migdale amare un loc important îl ocupă poeziile pentru copii -
acele creaţii dedicate vieţuitoarelor, abordate din perspectiva gândirii unui copil cu acea gingăşie şi
curiozitate născute din dragostea pentru natură, dintre care cele mai cunoscute sunt: Balada unui greier
mic, Rapsodii de toamnă, Balada chiriaşului grăbit,Primăvara, Rapsodii de primăvară. Acestea au meritul
unor tablouri vii unde autorul îmbină culoarea, mişcarea şi observaţia asupra modului de viaţă.
Balada unui greier mic surprinde un tablou din natură la venirea toamnei: descrierea cadrului natural şi
prezenţa micului greier surprins de anotimpul rece. Cele două părţi sunt alcătuite sintetic armonios.
Figuraţia e mai restrânsă decât în rapsodii. În prima strofă, se face debutul cadrului pentru versurile
următoare: decorul, o toamnă prozaică, lungă, slabă şi zăludă. Este o atmosferă tristă de toamnă,
respingătoare, în care singura fiinţă vie - greierul - priveşte în jur pătruns de tristeţe. Modalitatea principală
a creării atmosferei este personificarea: „Din căsuţa lui de humă / A ieşit un greieruş / Negru, mic, muiat în
tuş / Şi pe-aripi pudrat cu brumă”.
Modestul cântăreţ imortalizat de La Fontaine (La cigle et la fourmi) este preluat de George Topârceanu şi
prezentat într-o situaţie aproape tragică, descris „negru, mic, muiat în tuş, / Şi pe-aripi pudrat cu brumă”,
conturat miniatural, graţios, care exprimă o mare delicateţe şi duioşie. Se remarcă, din nou, o creştere a
ritmului, dar confruntarea se va desfăşura în lumea măruntă a gâzelor între greier şi furnică; faptul însă nu
diminuează cu nimic dramatismul. Cu un umor fin, cu melancolie, este zugrăvit universul natural şi-i
atribuie greieraşului sentimente omeneşti: „Că puteam şi eu s-adun / O grăunţă cât de mică, / Ca să nu cer
împrumut, / La vecina mea furnică / Fi’ndcă nu-mi dă niciodată, / Şi-apoi umple lumea toată / Că m-am
dus şi i-am cerut...”.
Ultimele versuri redau sunetul unei melodii triste, vestind parcă sfârşitul greieraşului, care nu mai poate
rezista frigului şi umezelii de toamnă, acest final înduioşător fiind pe buzele tuturor copiilor: „Cri-cri-cri /
Toamna gri, / Tare-s mic şi necăjit!”. Finalul aduce imagini care sintetizează conţinutul poeziei,
exprimându-şi compasiunea eului liric pentru mica vieţuitoare. Epitetul „gri” cuprinde simbolic trăsăturile
caracteristice ale anotimpului ploios şi rece.

George Topârceanu
Ca poet al anotimpurilor, George Topârceanu îmbină viziunea realistă cu fantezia, euforia cu melancolia.
Edificatoare sunt Rapsodii de primăvară şi Rapsodii de toamnă in care fineţea observaţiei, umorul şi
plasticitatea expresiei formează un ansamblu evocator. Poetul vede natura pictural în planuri mari sau pe
porţiuni mici întotdeauna cu senzaţiile unui fin colorist. Vitalitatea naturii îi inspiră eroism, dragoste de
viaţă: „Învaţă-mă să râd ca tine-n soare, / Să-i sorb lumina-i caldă”.
Poemul Rapsodii de toamnă face parte din volumul Balade vesele şi triste, şi, în ceea ce priveşte genul şi
specia în care se încadrează, trebuie să spunem că, întrucât primele patru părţi zugrăvesc tot atâtea tablouri
din natură, sunt un pastel, aparţinând deci genului liric; în finalul poeziei, însă, tonul devine specific elegiei,
autorul exprimându-şi sentimentele de melancolie, de regret şi de tristeţe la gândul că venirea iernii va
distruge florile şi micile vietăţi.
Poemul este structurat în cinci tablouri care dezvăluie dragostea faţă de natură a lui George
Topârceanu, prin fineţea observaţiei, prin plasticitatea expresiei şi verva umoristică, cele cinci tablouri din
Rapsodii de toamnă au făcut impresie - afirmă Constantin Ciopraga.
 Primul tablou: toamna şi iarna sunt prezentate ca un zvon care se amplifică şi face senzaţie;
 Al doilea tablou: zvonul agită lumea animalelor şi păsărilor;
 Al treilea tablou: agitaţia cuprinde şi lumea florilor;
 Al patrulea tablou: panica se extinde şi asupra buruienilor;
 Al cincilea tablou: apariţia toamnei - moment de maximă tensiune al rapsodiei. Solidaritatea emoţionantă
a eului liric cu lumea descrisă.
Preludiul toamnei - o boare pe deasupra viilor - răspândeşte în lumea gâzelor o stare de nelinişte
progresivă, fiecare element transformându-se, luând forme variate. Personificând plante şi gângănii în
fragmente descriptive excelente, poetul remarcă trăsături specifice, caută analogii, într-un
cuvânt face psihologie.
În Rapsodii de toamnă, putem intui o gradare a evenimentelor, cuprinzând, de fapt, drumul de la viaţă la
moarte, de la vară la iarnă, ca o exprimare a maturităţii artistice.
Atribuind lumii descrise însuşiri caracteristice omului, poetul pendulează între umor şi duioşie.
Învălmăşeala, spaima generală, larma de glasuri conferă unor episoade o mică notă dramatică: „Lişiţele-
ncep să strige / Ca de mama focului. / Cocostârci, pe catalige, / Vin la faţa locului. / Un ţânţar, nervos şi
foarte / Slab de constituţie, / În zadar vrea să ia parte / Şi el la discuţie”.

Refugiul în natură este specific unui temperament romantic, este specific unui poet delicat, care nu poate
accepta conflictele şi contradicţiile vieţii sociale, faţă de care are o profundă atitudine critică. Foarte
expresivă este imaginea picturală prin forţa cu care eul liric trăieşte stările şi ritmurile naturii, notează
reacţiile sale indirect, prin reacţiile elementelor naturii: „Gâze, flori întârziate! / Muza mea satirică / V-a-
nchinat de drag la toate / Câte-o strofă lirică”.

Neobosit observator al universului mărunt, este adânc mişcat de sosirea toamnei, deoarece acest anotimp
aduce un întreg cortegiu de suferinţe pentru vieţuitoarele lipsite de hrană şi ocrotire. Delicateţea poetului
se exprimă prin descrierea libelulei, prin finalul încărcat de melancolie. La baza alegoriei se găseşte, de
fapt, sentimentul dragostei faţă de natură. „Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe / Iarna mizerabilă, / Mă cuprinde
o tristeţe Iremediabilă...”.

Interesul pentru soarta micilor vieţuitoare în perspectiva iernii îşi are noutatea lui. Văzute în paralelism cu
existenţa umană, micile vieţuitoare solicită duioşie. Dacă până acum toamna a fost abordată sub aspectul
pitorescului, de data aceasta este surprinsă latura gravă, relevând suferinţe nebăgate în seamă până acum.

Prin maniera de abordare a universului micilor vieţuitoare, se aseamănă cu unele poezii ale Elenei Farago
şi ale lui Tudor Arghezi, datorită valorii instructiv-educative: reprezintă un mijloc de cunoaştere a unor
aspecte ale vieţii animalelor, gâzelor, cât şi o cunoaştere si o vizualizare mai bună a anotimpurilor. Multe
poezii destinate copiilor (Balada unui greier mic,Rapsodii de primăvară, Rapsodii de toamnă, Rapsodii de
vară) pot fi abordate şi orele de abilităţi practice, la educaţie muzicală, la dezvoltarea vocabularului etc.
Le trezeşte copiilor preşcolari şi şcolari dorinţa de a observa mai atent natura precum şi viaţa din natură,
astfel contribuind la dezvoltarea spiritului de observaţie. Copiii vor descifra şi înţelege mesajul estetic şi
moral prin diferite procedee, metode adecvate vârstei, joc didactic precum şi printr-un set de întrebări
intra/extratextuale:

 care este anotimpul tău preferat?


 explică de ce tocmai acest anotimp?
 cum este anotimpul toamna?
 cum vezi acest anotimp în Balada unui greier mic?
 ce sentimente ai faţă de greier?
 dacă ai putea cum l-ai ajuta?
 cum poţi să-ţi ajuţi un coleg?
 cum trebuie să ne comportăm unii cu alţii?

“Pinocchio”
de Carlo Collodi
-basm modern-

Basmul modern este o specie a genului epic,în proză sau în versuri,de mare întindere,în care se
narează întâmplări reale ce se împletesc cu cele fantastice,primele învingând întotdeauna.
Opera literară “Pinocchio” este un basm modern prin toate trăsăturile specifice speciei.
În basmul modern se regăsesc,mai pregnant,aspecte ale omului contemporan,realist,elementele
fantastice şi cele fabuloase nefiind atât de puternice precum în basmele clasice.
Altă trăsătură specifică basmului modern este aceea că,pe alocuri,sunt marcate mici victorii ale
răului,în final,tot binele fiind cel care învinge.Aici,răul,la fel ca în basmul popular sau cel cult,are rolul lui:face
necesară maturizarea lui Pinocchio pentru a ajunge un băieţel adevărat,cuminte şi ascultător.
Printre trăsăturile specifice basmului modern se numără şi dimensiunea amplă a
textului,”Pinocchio” fiind alcătuit din 36 de capitole.
Timpul şi spaţiul sunt nedefinite,precizate vag(“Ţara Neghiobilor”,”Câmpia Minunilor”).
Modurile de expunere prezente în text sunt naraţiunea (persoana a-III-a),dialogul şi descrierea care
se îmbină armonios pentru o bună desfăşurare a acţiunii.
În acest basm,binele este reprezentat de personaje precum Geppetto,Zâna care-l transformă pe
Pinocchio într-un copil adevărat şi câinele Alidor,răul fiind reprezentat de Păpuşarul care voia să-l arunce pe
Pinocchio în foc,cotoiul şi vulpea care îl păcălesc pe acesta.Ca elemente fantastice amintim existenţa Ţării
Jucăriilor,iar ca elemente reale amintim măgăruşul,trăsura şi balena.Deasemenea întâlnim şi cifra magică
trei(“de trei ori se întâlneşte cu Cotoiul şi Vulpoiul”).
Structura este simplă,marcată de peripeţiile eroului principal în drumul său către maturizare,din care
putem desprinde momentele subiectului.
Expoziţiunea este marcată de prezenţa formulei tipice iniţiale:”A fost odată ca niciodată...”un tâmplar
pe nume Geppetto care a ciobit un băieţel din lemn pentru că îşi dorea foarte mult un copil.Când Geppetto
dormea,un greieraş spiriduş a suflat peste băiat făcându-l să se mişte.Geppetto,rămânând mut de uimire când l-
a văzut pe băiat mişcându-se i-a pus numele Pinocchio,considerându-se tatăl lui din acel moment.Pinocchio era
neastâmpărat şi era sfătuit mereu de greiere să-l asculte pe tatăl său.
Intriga basmului o constituie decizia lui Geppetto de a-l trimite pe Pinocchio la şcoală,cu un abecedar.
Desfăşurarea acţiunii cuprinde peripeţiile lui Pinocchio.
În drum spre şcoală,băiatul a dat peste nişte păpuşi care dădeau un spectacol şi a fost certat pentru că
i-a întrerupt,dar,fiind tare drăgălaş,a căpătat nişte bănuţi cu care voia să se întoarcă acasă.Pe drum a fost urmărit
de o vulpe şi un cotoi care voiau să-i fure banii.Pinocchio,înspăimântat,a strigat după ajutor şi Zâna cea bună l-
a salvat,ducându-l acasă la ea.Când Zâna îi punea întrebări el spunea numai minciuni şi,cu fiecare minciună
spusă,îi creştea nasul.Zânei i-a fost milă de el,i-a scurtat nasul şi l-a dus acasă,promiţându-i acesteia că va fi
cuminte.
Dar Pinocchio a uitat promisiunea făcută şi,ieşind la joacă,a dat peste o trăsură trasă de un măgăruş şi
a fost ademenit să meargă în Ţara Jucăriilor,unde a lenevit,uitând de toate grijile.Pinocchio s-a trezit cu coadă
şi urechi lungi ca de măgar.Ei au fost duşi la circ şi munceau din greu pentru puţin ovăz.Pinocchio a reuşit să
scape şi ,de supărare,şi-a pus un bolovan de gât aruncându-se în apă.
Punctul culminant este marcat de momentul în care băiatul este înghiţit de o balenă,care,o dată cu el,a
înghiţit şi multă apă.Supriza a fost că,în burta balenei,era şi tatăl său care îl căuta şi ,prins de-o furtună,a ajuns
să fie înghiţit de aceasta.
Deznodământul basmului redă eforturile celor doi de a scăpa din burta balenei.Cei doi reuşesc să ajungă
la mal,ajutaţi de un peşte.
Când au ajuns acasă,Pinocchio l-a îngrijit pe tatăl său care se îmbolnăvise,iar,pentru fapta sa,Zâna cea
bună i-a dat bani şi sănătate pentru Geppetto.
Finalul este unul fericit.Pinocchio este,în sfârşit,un copil cuminte,muncitor,Zâna reuşind să-l
transforme în băiat adevarat.
Basmul “Pinocchio”este un îndemn pentru copii,să-şi asculte părinţii şi să iubească şcoala şi
învăţătura.

GÂNDĂCELUL
de Emil Gârleanu

Emil Gârleanu s-a născut la Iaşi, pe data de 5 ianuarie 1878, fiind este un prozator care a scris
schiţe, nuvele şi a desfăşurat o bogată activitate publicistică.
Cele mai importante volume sunt: „Cea dintâi durere” (1907), „O dată” (1907), „Într-o noapte
de mai” (1908), „Nucul lui Odobac” (1910), „Din lumea celor care nu cuvântă” (1910), „Amintiri şi
schiţe” (1910).
Ca director al Teatrului Naţional din Craiova este preocupat ca repertoriul să cuprindă piese din
literatura română şi-l ajută discret pe Liviu Rebreanu, numindu-l director al Teatrului.
A întreprins o bogată muncă de editor, îngrijind şi publicând scrieri de Vasile Alecsandri, M.
Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu şi Costache Negruzzi.
Opera „Gândăcelul” se încadrează în volumul de schiţe „Din lumea celor care nu cuvântă” apărut
în 1910, în care scriitorul se apropie cu înţelegere, dragoste, duioşie şi umor de lumea miniaturalului.
Aspectul de viaţă prezentat este împlinirea aspiraţiei spre lumină, ca simbol al idealului absolut.
Gândăcelul, trezit din somn, crezând că există de când lumea, este stăpânit de dorinţa cunoaşterii
de sine, de aceea îşi pune chinuitoarea întrebare „cum răsărise şi-al cui era?” Cercetarea se extinde asupra
universului înconjurător. Călăuzit de o puternică pornire interioară, într-o zi iese de sub umbra răcoroasă a
frunzei care îl adăpostise şi este orbit de ploaia de lumină.
Descumpănit la început, capătă apoi curaj şi priveşte în sus minunându-se de imensitatea
văzduhului şi de soare. Exclamaţiile retorice, care se repetă de două ori, interogaţia retorică, metaforele (
„tăria albastră”, „un bulgăre de aur aprins”) exprimă fascinaţia exercitată de lumea înconjurătoare asupra
gândăcelului: „Cu câtă strălucire, ce adânc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce minune!” , „Ce căutase
dânsul acolo?”.
Luându-şi privirea de la astrul zilei, gândăcelul se contemplă pentru prima oară în viaţa lui şi
constată cu uimire că picioruşele îi strălucesc şi că este îmbrăcat în aur – acesta fiind primul semn al
cunoaşterii de sine.
În naivitatea sa, consideră că el este „… o fărâmă de lumină închegată, rătăcită pe pământ” –
metaforă de mare plasticitate -, când a căzut din soare. Prin această construcţie metaforică de mare
frumuseţe, prozatorul creează o imagine vizuală prin care se evidenţiază gingăşia şi strălucirea micii
vieţuitoare.
Gândăcelul hotărăşte că trebuie să se întoarcă la „bulgărele de aur” de unde a căzut, dar se
îngrijorează că acesta se află foarte departe şi se întreabă cum poate să ajungă acolo. Gândăcelul se
caracterizează prin candoare, naivitate, dorinţa de cunoaştere şi perseverenţă. El învinge teama de
necunoscut; naiv dar şi chibzuit în felul său, îşi face planul că „… mergând pe lujerul unui crin până în
vârf va ajunge la soare”.
Împlinirea visului este anevoioasă şi numai contactul cu realitatea îl ajută să înţeleagă greutatea
transpunerii lui în fapt.
Imaginile vizuale realizate cu ajutorul hiperbolei, surprind proporţiile minuscule ale gândăcelului în
raport cu universul: ca să ajungă la rădăcina crinului, gândăcelul trece „… peste un grăunte de piatră cât
un munte”. Lujerul florii, care i se părea că este neted are nenumărate adâncituri: „… atâtea văi şi
dealuri”.
Hotărârea şi perseverenţa îl ajută pe gândăcel să învingă piedicile şi-i menţin vie dorinţa de a-şi
înfăptui idealul.
Îmbătat de mireasma crinului şi fermecat de strălucirea soarelui, gândăcelul a urcat „din răsputeri” şi,
privind în jos ameţit, când s-a uitat în sus s-a cutremurat, văzând că nu făcuse nici un sfert din sfertul
drumului. Deşi puterile îi cam slăbiseră, nu s-a lăsat şi a continuat drumul până la frunzişoara de deasupra
sa, folosind-o ca pe o prispă, să se odihnească acolo. Comparaţia gândăcelului cu o picătură de rouă
scoate în evidenţă efortul urcuşului şi starea lui de epuizare. Înţelegând că mai are de urcat zile, săptămâni
şi chiar luni, el a exclamat: „Uf! Ce mult mai am de suit, Doamne!”
Finalul schiţei dezvăluie faptul că, abia după ce a străbătut un drum lung şi anevoios şi a măsurat cu
privirea distanţa rămasă în urmă, a văzut cât mai are de mers, gândăcelul a conştientizat la ce efort grozav
s-a angajat, dar nu s-a dat bătut.
Prozatorul îmbină descrierea, naraţiunea şi monologul interior, - cea de-a treia modalitate exprimând
curiozitatea, naivitatea şi tenacitatea şirului de gânduri şi de hotărâri ale gândăcelului.
Surprinzând procesul cunoaşterii de sine a gândăcelului şi temerara sa aventură de a ajunge la soare,
prozatorul a folosit ca procedeu artistic fundamental, personificarea. Gândăcelul umanizat simbolizează
omul care se încumetă să treacă peste oprelişti aparent de neînvins, urcând necontenit piscurile care
semnifică împlinirea visurilor sale.