Criticismul Junimist

1. Societatea “Junimea” si trasaturile ei

2. Studiile lui Titu Maiorescu
2.1 Studii despre literatura
 “O cercetare critica asupra poeziei noastre de la 1867”
 “Eminescu si poeziile lui”
 “Comediile d-lui Caragiale”
 “Poeti si critici”
2.2 Studii despre cutura
 “Despre screirea limbii romane”
 “Neologisme”
 “Betia de cuvinte”
 “Oratori, retori şi limbuţi”
 “Asupra poeziei noastre populare”
2.3 Studii despre limba
 “In contradirectiei de astazi in cultura romana “
3. Concluzie

Societatea “Junimea” Si trasaturile ei

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în
anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Gheorghe Racoviță, Theodor
Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor
opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri.
Ea nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam
în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale
tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de
interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o
tipografie și un sistem de librării.
Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se
menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care
alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit
căreia "Intră cine vrea, rămâne cine poate" este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă
pentru sine.

1
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei.
Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a
lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații.
Tudor Vianu punea în evidență cinci serii de trăsături distincte ale junimismului:

 Spiritul critic
 Spiritul filosofic
 Gustul pentru clasic si academic
 Spiritul oratoric
 Ironia

FONDAREA JUNIMII

Societatea Junimea a luat ființă la Iași în anul 1863, din inițiativa unor tineri reîntorși de la
studii din străinătate, în frunte cu Titu Maiorescu, Petre Carp, Vasile Pogor, Iacob
Negruzzi și Teodor Rosetti.
Cursul public pe care Titu Maiorescu îl ținuse cu un an mai înainte, curând după instalarea
sa la Iași, dovedise existența unui auditoriu cultivat, în stare să se intereseze de problemele
științei, expuse în formele unei înalte ținute academice. Experiența este reluată în
februarie 1864 cu puteri unite. În cursul aceluiași ciclu al "Prelecțiunilor populare",
abordând probleme dintre cele mai variate, Carp și Vasile Pogor vorbesc de câte două ori,
iar Titu Maiorescu de zece ori. Apoi “Prelecțiunile populare” devin o lungă tradiție a
“Junimii” din Iași. Timp de șaptesprezece ani ele se urmează neîncetat, mai întâi asupra
unor subiecte fără legătură între ele; apoi, din 1866, grupate în cicluri unitare; în fine,
din 1874, prin intervenția noilor membri, Lambrior și Gheorghe Panu, asupra unor teme
cum ar fi istoria și cultura națională.
Existența tipografiei permite „Junimii” publicarea, începând din 1867, a unei
reviste: Convorbiri literare, puse de la început sub conducerea lui Iacob Negruzzi. Această
publicație se va bucura de cel mai înalt prestigiu în istoria literaturii române. Ea a impus,
încă de la apariție, o direcție nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin
spiritul ei etic și sentimentul valorii estetice. Încă de la începuturile ei, mișcată de conștiința
primelor nevoi ale culturii românești în acel moment, „Junimea” abordează problema
ortografiei românești, foarte acută în epoca trecerii de la întrebuințarea alfabetului chirilic
la cel latin.
În ședințe însuflețite se discută probleme de ortografie și limbă, se recitesc poeții români
în vederea unei antologii și se compun sumarele revistei, uneori în hazul general pentru
producțiile care trebuiau respinse. Convorbirile literare păstrează în cea mai mare parte
urma activității “Junimea”.
La întrunirile Junimii, fundamental este spiritul critic, așa-numitul criticism, caracterizat
prin respectul adevărului, disocierea valorilor și adaptarea ideilor la realități și posibilități.

2
Periodizarea Junimii
În activitatea societății și a revistei se conturează distinct trei etape.

Perioada 1863- 1874

Prima etapă, numită și "etapa ieșeană", se întinde de la întemeiere, în anul 1863, până
în 1874, anul în care Titu Maiorescu, devenit ministru al Instrucțiunii publice, se mută
la București. În această etapă predomină caracterul polemic. Este epoca în care se
elaborează principiile sociale și estetice ale “Junimii”, aceea a luptelor pentru limbă,
purtate cu latiniștii și ardelenii. Este vremea în care “Junimea” provoacă cele mai multe
adversități, dar și aceea în care, prin succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile
Alecsandri, prin descoperirea lui Mihai Eminescu, aureola prestigiului începe să se
formeze în jurul ei.
Perioada 1874-1885
Între anii 1874 și 1885 urmează a doua fază a “Junimii”, epoca în care ședințele din Iași se
dublează cu cele din București, în diversele locuințe ale lui Maiorescu și în cele din urmă
în armonioasa casă din strada Mercur, unde Vasile Alecsandri a citit ''Fântâna Blanduziei'',
Caragiale a citit ''O noapte furtunoasă'', apărute în aceeași perioadă în Convorbiri literare
împreună cu operele lui Vasile Conta și Ion Creangă. Este perioada de desăvârșire a
direcției noi. În paginile revistei apar operele marilor
clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, precum și ale altor personalități din primul
rang în artă, știință și cultură. Este perioada de glorie absolută a revistei.
Perioada 1885-1907
1885-1900
Perioada 1885-1900 este o perioadă mai lungă și lipsită de omogenitate. Transferată
la București, revista își schimbă în mare măsură profilul, predominând cercetările istorice
și filozofice.
În anul 1885 Iacob Negruzzi se mută la București, luând cu sine revista a cărei conducere
o păstrează singur până în 1893, pentru ca în 1895 să fie format un comitet care să își asume
întreaga conducere a revistei.
Între anii 1885 și 1900 principiile estetice ale junimismului au parte de o importantă
dezvoltare. În aceeași perioadă are loc lupta “Junimii” cu socialiștii. Deși în acest
interval Ion Luca Caragiale îsi continua colaborarea la Convorbiri literare, care se deschid
și gloriei tinere a lui George Coșbuc, perioada dintre 1885 și 1900 dă grupării și revistei un
caracter universitar predominant. Drumul prin Convorbiri literare devine drumul spre
Universitate.
Este epoca în care se stabilește pentru trei sau patru decenii de aici înainte configurația
Universității, mai cu seamă a celei bucureștene și în care, din cenaclul “Junimii”, se
desprind figurile cele mai proeminente ale științei și oratoriei universitare.
3
 1900-1907
În 1900 vechiul comitet se completează cu nume noi, provenind din domeniul științelor
naturale. Nume noi se amestecă cu altele noi, mai puține nume din sferele literare, mai
multe din cele savante și universitare. Animatorul comitetului este Ioan Bogdan care,
în 1903, devine directorul revistei până în 1907, când revista trece sub conducerea
lui Simion Mehedinți.
Dacă până în 1900 revista își păstrase în primul rând tradiționalul ei caracter literar și
filozofic, o dată cu intrarea lui Ioan Bogdan în comitetul de redacție și apoi cu trecerea lui
la direcția revistei, Convorbirile devin o arhivă de cercetări istorice, în paginile căreia se
disting, alături de propriile studii ale lui Ioan Bogdan, acele ale lui Dimitrie
Onciul, Nicolae Iorga și alții.
Ultima etapă
A cincea epocă a Convorbirilor cea care a început în anul 1907, coincide cu lunga direcție
a lui Simion Mehedinți, în timpul căreia arhiva de cercetări istorice se completează cu una
de filozofie, unde apar contribuțiile gânditorilor, la începuturile lor atunci: Ioan Petrovici,
C. și M. Antoniade, Mircea Djuvara, Mircea Florian.
Lipsite însă de sprijinul unor noi și puternice talente literare, Convorbirile literare încep să
piardă din vechiul prestigiu până când, în 1921, Simion Mehedinți predă conducerea
lui Al. Tzigara-Samurcas care, împreună cu arhitectul Al. M. Zagoritz, se remarcase încă
din perioada vechii conduceri prin studii de arta romanească veche și populară. Nici noua
direcție nu izbutește însă să impună revista în rolul ei de altădată. O viziune asupra întregii
“Junimi” nu va mai fi posibilă decât după ce va fi cuprinsă întreaga arborescență a mișcării,
dezvoltată prin silințele celei de-a doua generații de scriitori și gânditori junimiști.

Activitatea membrilor de bază ai Junimii

Mentorul Junimii, Titu Maiorescu, se detașează prin publicarea mai multor studii și
cercetări, pe baza cărora se structurează principiile filozofice și estetice ale culturii române.
Dintre acestea amintim:

 Despre scrierea limbii române (1866)

 O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 (1867)
 Direcția nouă în poezia și proza română (1872)
 Neologismele (1881)
 Comediile d-lui Caragiale (1885)
Ion Luca Caragiale
În a doua săptămână a lunii noiembrie 1878, înainte de banchetul anual al Junimii, ținut la
Iași, Caragiale citește comedia ''O noapte furtunoasă''. Prin această lectură, noul primit își

4
consfințește intrarea în Junimea. Piesa a fost reprezentată la 18 ianuarie 1879 la Teatrul
Național din București și a apărut în Convorbiri literare din 1 octombrie și 1 noiembrie
1879. Este începutul unei colaborări îndelungate, de zece ani.
Mihai Eminescu
În anul 1872, în lucrarea ''Direcția nouă în poezia și proza română'', Titu Maiorescu îl așază
pe Eminescu, în fruntea pleiadei poeților, imediat după bardul de la Mircești, pe baza celor
patru poezii publicate în Convorbiri literare, intuind geniul acestuia și arătând că este „un
om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate,
reflexiv mai peste marginile iertate, (...) dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului.“
~trasaturile~
Spiritul critic: Este cea mai importanta trasatura a junimismului. El se manifesta in
primul rand prin respectul pentru adevarul istoric in studierea trecutului si prin cultivarea
simplitatii. Este combatuta astfel falsa eruditie manifestata prin folosirea de catre multi
carturari ai timpului a unei limbi artificiale, considerate mai potrivita pentru a evidentia
diferenta fata de omul de rand. De asemenea, se doreste asezarea vietii politice si culturale
pe baze autentice, respingandu se “formele fara fond”. Nevoia de claritate, rigoarea,
ratiunea vor fi reperele permanente ale junimistilor.

Spiritul filosofic: Membrii sai sunt, in cea mai mare parte, oameni de idei generale si mai
putin specialist in domenii precise ale stiintei. Nu gustul individual, impresia de moment ii
calauzesc, ci dorinta de a construi pe o solida baza teoretica in care aplicatiile devin doar o
urmare fireasca a rationamentului. Asa procedeaza Titu Maiorescu, asa vor proceda si A.D.
Xenopol, P.P. Carp sau, mai tarziu, Mihail Dragomirescu.

Gustul pentru clasic si academic, asadar, pentru valorile canonice si nu pentru inovatie.
Oameni cu o solida cultura universitara, junimistii erau prea putin dispusi sa accepte
inovatiile momentului, indifferent daca acestea se numeau simbolism sau naturalism, in
literature, impresionism, in picture sau muzica, Art Nouveau, in arhitectura.

Spiritul oratoric: Se naste si din opozitia impotriva retoricii pasoptiste romantic,

mesianice, lipsite de echilibru, dar si din respingerea frazeologiei politice parlamentare si
a betiei de cuvinte a timpului; impune un model in care totul, de la vestimentatie la dictie
trebuia sa dovedeasca perfecta stapanire de sine, rigoare, masura.

Ironia: Care venea din nevoia de a sublinia caracterul lipsit de pedanterie si morga al
actiunii lor culturale. Totul conduce spre acest mod de a intelege activitatea junimista, de
la opozitia lui Vasile Pogor pentru orice fel de reguli in fumctionarea societatii , pana la
devize glumete, precum intra cine vrea, ramane cine poate ; de la placerea poreclelor de

5
care nu scapa nimeni ( bine hranitul Caragiani, pudicul Naum, carul de minciuni Negruzzi
sunt doar cateva si nu dintre cele mai “tari”), la exclamatii deloc academic, de genul
faul!faul! cand se spunea cate o anecdota fara haz.Toate acestea fac din actiunea junimista
un moment crucial in evolutia culturii romane, despre care E.Lovinescu va afirma cu
deplina indreptatire: Cand o miscare culturala,in afara de mortarul catorva generatii de
oameni culti, privind unitar si serios problemele vietii romanesti, a dat politicei pe P.P.
Carp, criticei teoretice pe T.Maiorescu, poeziei pe M.Eminescu, prozei pe Ion Creanga,
teatrului pe I.L.Caragiale ,istoriei pe A.D.Xenopol, filozofiei pe Vasile Conta – acea
miscare nu poate fi privita decat ca un fenomen de mare insemnatate.

Studiile lui titu Maiorescu

~studii despre literatura~
1. O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867
Studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, de Titu Maiorescu, a fost
publicat în 1867. Din raţiuni metodologice, criticul îşi împarte studiul în două capitole:
Condiţiunea materială a poeziei şi Condiţiunea ideală a poeziei. În concepţia criticului, spre
deosebire de ştiinţă, care este chemată să exprime adevărul, „poezia este arta de a pune
fantezia în mişcare prin cuvinte”, frumosul fiind „ideea manifestată în materie sensibilă”.
De aceea, poezia trebuie să aibă două condiţiuni”: una „materială” realizată prin cuvinte ca
„organ de comunicare” - figuri de stil, tropi, licenţe poetice, expresivitate, poetul trebuind
să aleagă pentru îndeplinirea condiţiunii materiale „cuvântul cel mai puţin abstract”, iar
cealaltă, „ideală”, are în vedere sentimente şi pasiuni exprimate, căci „ideea sau obiectul
exprimat prin poezie este totdeauna un simţământ sau o pasiune, şi niciodată o cugetare
exclusiv intelectuală [...]. Prin urmare iubirea, ura, tristeţea, bucuria, desperarea, mania etc.
sunt obiecte poetice; învăţătura, preceptele morale, politica etc. sunt obiecte ale ştiinţei, şi
niciodată ale artelor”. Materialul sensibil al poeziei constă în imaginile artistice create în
mintea cititorului. Obligaţia poetului, spre deosebire de aceea a omului de ştiinţă, care
susţine adevărul, este de a se expune în faţa cititorului, prin intermediul limbajului
figurativ.

Obligatia poetului este de a trezi in mintea cititorului imagini sensibile, exprimate in limbaj
figurat. Criticul atrage atentia asupra raportului just, echilibrat intre ceea ce exprima poetul
si modul cum exprima:sa nu aiba cuvinte multe pentru gandiri putine. Conditia ideala a
poeziei se realizeaza prin repejunea miscarii ideilor, prin exagerarea sub impresia pasiunii
si prin dezvoltare spre culminarea finala. Exigenta si spiritual critic se evidentiaza in studiul

6
prezentat si prin exemple negative (culese din publicatiile vremii ) care “injosesc” poezia
sau carora le ar fi locul intr un “ospiciu al literaturii”.

2. Eminescu si poeziile lui (1889)

„Eminescu și poeziile lui” este un studiu de Titu Maiorescu. A fost publicat în anul 1889,
anul morții lui Eminescu, și este prima lucrare de exegeză (analiză / interpretare) a operei
eminesciene. Așadar, Maiorescu devine primul eminescolog (cercetător și cuceritor al
operei eminesciene).

Prima parte, consacrata vietii poetului

Criticul fixează sumar câteva date din biografia lui Eminescu, arătând că acesta s-a născut
la Botoșani, a studiat la Cernăuți, Viena și Berlin, a fost inspector școlar, bibliotecar; a
murit în 1889.
Maiorescu încearcă să dezlege misterul bolii lui Eminescu. El nu admite ideea potrivit
căreia boala de care a suferit Eminescu (nebunia) ar fi fost declanșată de sărăcie și arată că
ea a fost moștenită ereditar (doi frați ai acestuia s-au sinucis după ce înnebuniseră!) : ''lovit
în iunie 1883 de izbucnirea nebuniei, al cărei germen era din naștere, îndreptat întrucâtva
la începutul anului 1884, dar degenerat în forma lui etică și intelectuală, apucat din nou de
nemiloasa fatalitate ereditară, Eminescu moare la 15 iunie 1889 într-un institut de alienați.'';
''Dacă a înnebunit Eminescu, cauza este exclusiv internă, este înnăscută, este ereditară. Cei
ce cunosc datele din familia lui știu că la doi frați ai săi, morți sinuciși, a izbucnit nebunia
înainte de a sa și că această nevropatie se poate urmări în linie ascendentă.''. Consideră că
viața sa plină de excese (abuz de tutun, cafea; lecturile excesive) a fost o consecință a
acestei boli și nu factorul care a cauzat-o: ''Viața lui era neregulată: adesea se hrănea numai
cu narcotice și excitante: abuz de tutun și de cafea, nopți petrecute în citire și scriere, zile
întregi petrecute fără mâncare, și apoi deodată, la vreme neobișnuită, după miezul nopții,
mâncări și băuturi fără alegere și fără măsură; așa era viața lui Eminescu. Nu această viață
i-a cauzat nebunia, ci germenele de nebunie înnăscut a cauzat această viață.''
Face un portret spiritual al lui Eminescu, evidențiindu-i ca trăsături definitorii inteligența,
memoria extraordinară (capacitatea de a reține un volum imens de cunoștințe): ''Ceea ce
caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa de covârșitoare
inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai
scăpa'', cultura excepțională (cunoscător al filosofiei, al credințelor religioase; pasionat de
marile scrieri ale lumii), setea de cunoaștere (interesul constant pentru nou, pentru teoriile
științifice, economice, filosofice etc.), modestia: '' Regina României, admiratoare a
poeziilor lui, a dorit să-l vadă, și Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen
Sylva. L-am văzut și eu la curte, și l-am văzut păstrând și aici simplicitatea încântătoare ce
o avea în toate raporturile sale omenești. Dar când a fost vorba să i se confere o distincție
onorifică, un bene-merenti sau nu știu ce altă decorație, el s-a împotrivit cu energie''.

7
Afirmă că biografia lui Eminescu se apropie de cea a geniului romantic: inteligent, visător,
însetat de cunoaștere, dar nefericit în plan familial, neînțeles de societate.
Pune în discuție pesimismul eminescian și arată că acesta a fost unul nativ ( ține deci de
structura interioară a poetului), nu unul dobândit ca urmare a sărăciei în care a trăit, a
mizeriei și a lipsurilor cu care s-a confruntat. După ce exclude factorul material ca
generator al pesimismului, arătă că, oricând și oriunde ar fi trăit Eminescu, din opera sa ar
fi răzbit același pesimism, aceeași dezamăgire. Pesimismul eminsecian nu este unul egoist
(în lirica sa, Eminescu nu-și plânge propriile neîmpliniri erotice!), ci unul metafizic, izvorât
din conștientizarea nedreptăților sociale, politice, dar mai ales din conștientizarea
tragismului condiției umane. Contactul cu filosofia lui Schopenhauer a alimentat însă acest
pesimism nativ, corespunzând perfect structurii sufletești a lui Eminescu: ''Ce e drept, el
era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist.''

Partea a doua, consacrată operei poetului

Criticul supune analizei câteva dintre poeziile eminesciene reprezentative care-i pun în
valoare genialitatea, comentându-le sub aspectul limbajului și al conținutului de idei,
socotit novator în literatura română a momentului. Maiorescu afirmă că ceea ce
individualizează opera lui Eminescu în raport cu opera scriitorilor dinaintea sa și o face
inconfundabilă este bogăția ideilor filosofice și frumusețea limbajului, „semnul celor
aleși”. Remarcă multitudinea de idei filosofice, religioase, științifice, mitologice care se
regăsesc la Eminescu, și le explică prin cultura excepțională a acestuia. Evidențiază talentul
excepțional dovedit în mânuirea limbii, concretizat în alegerea cuvintelor celor mai
potrivite pentru exprimarea ideilor.
Analizează poezia de dragoste a lui Eminescu, afirmând că poetul a văzut în femeie doar
copia imperfectă a unui prototip irealizabil : ''Ce-ți pasă ție, chip de lut,/Dac-oi fi eu sau
altul?/Trăind în cercul vostru strimt,/Norocul vă petrece;/Ci eu în lumea mea mă
simt/Nemuritor și rece.''
Remarcă bogăția și varietatea rimelor din lirica eminesciană. Potrivit criticului,
originalitatea acestor rime este indiscutabilă. El însuși identifică trei tipurti de rime:

 rime noi , rezultate din rimarea unui cuvânt întreg cu altul prescurtat; sine-mi”/ „inemi”
c/„suie” cu „nu e”).).

 Rime surprinzătoare, în care rimează un cuvânt obișnuit cu unul prozaic, neliterar -

(„nalte” cu „încalte”)

 Rime rezultate din rimarea unui substantiv comun cu unul propriu („zid” cu „Baiazid”/
„oaspe” cu „Istaspe”).
Observă că poetul a utilizat relativ puține cuvinte, dar le-a atribuit sensuri noi. Apreciază
sonetele eminesciene, „Glossa” și „Oda”. Arată că una dintre sursele muzicalității liricii
poetului de la Ipotești o constituie numele proprii (Dalila, Venera, Basarabi, Mușatini).

8
Laudă înteresul acestuia pentru folclor și faptul că a valorificat o serie de cuvinte populare
(sară, nouri), dând versurilor o perfecțiune aproape onomatopeică.
În finalul studiului, Maiorescu se lansează într-o profeție care a fost confirmată mai târziu,
arătând că „pe cât se poate omenește prevedea”, literatura (poezia) românescă din secolul
al XX-lea, va începe sub auspiciile geniului eminescian (deci poezia eminesciană va fi
germenele din care se va naște toată poezia secolului următor).

3. Comediile d-lui Caragiale (1885)

Studiul “Comediile d-lui Caragiale” a fost publicat in anul 1885 in revista “Covorbiri
Literare” si a fost determinat de nevoia de a-l apara pe marele dramaturg de atacurile din
presa vremeii care-l acuzau de imoralitate. Aceste acuzatii au venit mai ales dupa punearea
in scena a piesei “D-ale Carnavalului”, fiind considerata “o stupiziene murdara culeasa de
unde se arunca gunoiul”
“Comediile d-lui Caragiale” este al doilea studiu in care sunt prezentate ideile estetice ale
lui Titu Maiorescu. Autorul lanseaza ideea ca moralitatea unei opere nu are nicio legatura
cu calitatea umana si ca valoarea ei consta in capacitatae de a ridica cititorul din lumea in
care traieste si sa il purifice prin arta. Titu Maiorescu afirma despre comediile lui I.L.
Caragiale ca sunt lucrari originale si ca pun in scena stereotipuri umane din viata noastra
sociala si le dezvolta trasaturile caracteristice, cu obiceiurile lor, cu limbajul lor si sunt puse
in situatiile alese de autor. „Lucrarea domnului Caragiale este originala, comediile sale
pun pe scena cateva tipuri din viata noastra sociala de astazi”.
Maiorescu pune la indoiala situatiile si existenta caracterelor tipice personajelor lui
Caragiale sustinand ca ele ar pune in pericol moralitatea: „Exista aceste tipuri in lumea
noastra? Sunt adevarate aceste situatii? Daca sunt, atunci de la autorul dramatic trebuie sa
cerem numai ca sa ni le prezinte in mod artistic, iar valoarea lor morala este afara din
chestie.”
Acum criticul isi propune sa explice din punct de vedere estetic raportul dintre arta
si realitatea sociala, raspunzand, in acelasi timp, la intrebarea daca arta are sau nu o misiune
moralizatoare. In privinta primei probleme, cea raportului dintre arta si realitate, criticul
remarca:” Lucrarea d-lui Caradiale este originala; comediile sale pun in scena cateva tipuri
din viata noastra sociala de astazi si le dezvolta cu semnele lor caracteristice, cu
deprinderile lor, cu expresiile lor ,cu tot aparatul infatisarii lor in situatiile anume alese de
autor”.
Maiorescu observa ca meritul lui Caragiale este acela de “a arata realitatea din partea
eicomica” prin “scoaterea si infatisarea plina de spirit a tipurilor si situatiilor din miezul
unei parti a vietii noastre sociale, fara imitare sau imprumutare din alte literaturi straine.”

9
 Criticul se opreste asupra unuia dintre reprosurile care se aduc comediilor lui Caragiale, si
anume ca ar urmari scopuri politice. In acest sens, criticul sustine ca “... o comedie nu are
nimic de a face cu politica de partid”.
O alta problema pusa in discutie de Maiorescu este cea referitoare la moralitatea
comediilor lui Caragiale pe care o sustine prin eseul transpunerii publicului in lumea ce o
creeaza, afirmand ca „daca pseudoartistul ramane el insusi in aceasta lume de rand, daca
el insusi nu este cuprins de inspirarea impersonala si prin urmare nu ne poate transporta
nici pe noi in lumea curata a fictiunilor, atunci se intelege ca lucrarea sa poate sa fie triviala,
indecenta, lasciva, dupa cum ii este felul sau tinta”. Criticul afirma fara ezitare ca arta a
avut totdeauna o inalta misiune morala si ca orice opera artistica adevarata o indeplineste,
deoarece: “Orice emotie estetica, fie desteptata prin cultura, fie prin pozie, fie prin celelate
arte, face pe omul stapanit de ea, pe cata vreme este stapanit, sa uite de sine ca persoana si
sa se inalte in lumea fictiunii ideale”. Patrunzand in aceasta lume a fictiunii ideale, omul
distruge pentru un moment egoismul si isi uita interesele individuale. Pe langa ideile
estetice exprimate, textul discutat pune in evidenta inca doua aspecte: cultura vasta a
autorului, care face referire la numeroase opere literare, sculpture, picturi din cultura
universala in demonstrarea ideilor sale, si stilul polemic argumentativ al textului. Pornind
de le opera lui I.L. Caragiale, el demonteaza acuzatiile aduse pieselor dramaturgului si,
apeland la opera acestuia, isi construieste argumentele pe baza unor idei filozofice.
“Comediile d-ului Caragiale, dupa parerea noastra sunt plante adevarate, fie tufis, fie fire
de iarba, si daca au viata lor organica, vor avea si puterea de a trai.” Opera lui Caragiale
trezeste emotii puternice si astfel se poate vorbi de moralitatea artei lui Caragiale.
4. Poeti si crtici
In a doua perioada de creatie, dupa luptele din tinerete pentru a impune o “directie noua"
in literatura romana, Titu Maiorescu practica in genere o critica de sustinere, cu polemici
putine, prin care culege roadele dezvoltarii literare si culturale sau combate tendintele
adversarilor de a-i diminua succesul.
Este ceea ce face si in studiul "Poeti si critici".
Aparut in 1886, la 14 ani de la impunerea "directiei noi", este, in prima parte, un articol de
bilant, consemnand "directia sanatoasa a lucrarilor intelectuale in Romania", implinirile si
creatiile ce se constituie intr-un "adevarat progres":
"Alecsandri ne-a inavutit poezia cu «Ostasii nostri» si cu drame, indeosebi cu «Fantana
Blanduziei"; Eminescu a adus lirica noastra la o culme de perfectiune."
Demne de mentionat sunt comediile lui Caragiale, nuvelele lui Slavici, Creanga si
Delavrancea, creatia poetica a lui Al. Vlahuta. Maiorescu apreciaza ca misiunea criticii
literare a fost indeplinita, dar ca inca trebuie sa vegheze la instaurarea unui climat literar
echilibrat, in care, fara a abdica de la principiul inlaturarii mediocritatilor (celebrul "in

10
laturi!" maiorescian), trebuie temperate si excesele polemice, ce pot frana mersul pe calea
cea buna a culturii romane. Dupa aceasta pregatire argumentativa indelunga, Maiorescu isi
focalizeaza atentia asupra criticilor formulate de Vlahuta si Delavrancea impotriva
dramelor istorice ale lui Alecsandri, cu referire speciala la "Despot-Voda".

Maiorescu recunoaste, ca si la inceputul articolului, meritele celor doi scriitori in literatura

romana, dar le contesta capacitatea de a formula opinii critice intemeiate si justificate
teoretic, aducand ca argument opozitia ireductibila, dupa parerea lui, intre poeti si critici,
persoane specializate fiecare in domeniul sau, lipsite de posibile interferente, ceea ce
exemplele ulterioare din literatura romana au infirmat cu convingere.

Argumentarea lui Maiorescu are insa farmecul ei. Mai intai enunta incompatibilitatea celor
doua instante literare ("intre natura poetului si natura criticului este o incompatibilitate
radicala."), apoi le defineste competentele. Poetul primeste impresii din toate directiile,
pana cand acestea depasesc barierele cunoscute ale existentei, transpunandu-le in forma
lirica:

"Poetul este mai intai de toate o individualitate. De la aceleasi obiecte chiar despre care noi
toti avem o simtire obisnuita el primeste o simtire asa deosebit de puternica si asa de
personala in gradul si in felul ei, incat in el nu numai ca se acumuleaza simtirea pana a
sparge limitele unei simple impresii si a se revarsa in forma estetica a manifestarii, dar
insas aceasta manifestare reproduce caracterul personal fara de care nu poate exista un
adevarat poet. Negarea compatibilitatii poetului cu ipostaza de critic literar se face printr-
o comparatie cu un fenomen fizic. Poetul se aseamana cu o prisma, prin care razele de
lumina venite din toate directiile sufera o dubla rasfrangere, deformand perspectiva si
adevarul estetic: "Caci prisma poetului este menita a rasfrange raza directa a luminei, dar
nu este menita a mai rasfrange raza o data rasfranta de o prisma straina".
Criticul este impresionabil in alt fel, la razele de lumina rasfrante din prisma altcuiva:
"Caci criticul este tocmai foarte impresionabil pentru razele rasfrante din prisma altora, si
individualitatea lui este dar consumata in intelegerea si simtirea altor individualitati."
Concluzia, in spiritul retoricii clasice, vine cu o claritate imbatabila:
"Criticul este din fire transparent; artistul este din fire refractar. Esenta criticului este de a
fi flexibil la impresiile poetilor; esenta poetului este de a fi inflexibil in propria sa impresie.
De aceea criticul trebuie sa fie mai ales nepartinitor, artistul nu poate fi decat partinitor..."

11
 ~studii despre limba~
1. Scrierea limbii romane
Maiorescu a inteles ca odata cu infaptuirea unirii principatelor era nevoie si de o
consolidare a limbii literare. El va milita pentru utilizarea alfabetului latin, pentru o scriere
fonetica, ajungand chiar pana la a-si da demisia de la Academia Romana in momentul in
care gruparea ce sustinea scrierea etimologica devenise mai puternica.

Principiile maioresciene privind scrierea limbii romane au fost:

– introducerea alfabetului latin

– eliminarea alfabetului chirilic
– ortografia fonetica
– combaterea scrierii etimologice

In ceea ce priveste introducerea alfabetului latin si eliminarea celui slavon, parerile sale le
aflam in studiul Despre scrierea limbii romane aparut in 1866. Maiorescu considera, aici,
ca din moment ce limba romana este una de origine latina, este impropriu sa o scriem cu
litere slavone.

In ceea ce priveste ortografia fonetica ori cea etimologica, Maiorescu o considera necesara
pe prima pentru ca este simpla, usor de invatat – si este imptriva celei de-a doua, pentru ca,
pe de o parte, este greoaie, pe de alta parte, ar trebui sa scriem cuvintele asa cum au fost la
origine – cele latine in latina sau intr-o forma asemanatoare, cele slavone in slavona etc.
Ideile sale in aceasta problema apar in Raportul citit in Academia Romana 1880 – 1904,
dar si in “Despre scrierea limbii romane", capitolul IV.

2. Neologismele (1881)
“Neologismele” este un studiu al lui Titu Maiorescu, marcat de un pronuntat caracter
didactic. In acesta este urmarita si criticata tendinta de adoptare si pastrare a neologismelor
in defavoarea cuvintelor originale romanesti. Studiul vine dupa o incercare esuata de
atragere a atentiei cu privire la aceasta problema, intr-un numar al revistei “Convorbiri
literare” din anul 1874, despre care autorul spune ca: “încercasem cea dintâi formulare a
unor reguli pentru primirea şi respingerea lor, dar o încercasem numai în treacăt şi cu acel
ton agresiv şi oarecum fragmentar ce eram pe atunci încă siliţi să-l avem în contra
numeroşilor noştri adversari”.
Titu Maiorescu imparte principiile neologismelor in 4 reguli expuse in ordine. Prima
categorie este reprezentata de cuvintele de sorginte slavona, in special cele folosite in
riturile religioase. El insusi recunoaste ca aceasta regula este de la sine inteleasa, insa i se
pare abjecta tendinta evidenta de nerespectare a acesteia.

12
In a doua categorie este criticata tendinta unor scriitori si politicieni ai timpurilor de a folosi
neologisme latinesti pretentioase in locul celor deja existente, de asemenea de origine
latina. El se considera uimit de dorinta acestora de a se expune intr-un mod putin
comprehensibil (inteligibil), frizand ridicolul. Desigur, nu face toate acestea pentru ca nu
le-ar pricepe personal, dar i se pare jenant si indepartat de scopul ultim, acela de a informa
sau a educa fiecare particica din popor, fie ea reprezentata de cel mai mare literat, sau de
cei cu un bagaj de cunostinte redus.
Cea de-a treia regula prezinta acceptarea neologismelor, preferabil originare din franceza,
insa numai in situatia in care nu exista un cuvant potrivit pentru ideea ce se doreste a fi
transmisa. Cu toate acestea, este impotriva adoptarii de notiuni abstracte, specifice numai
limbii si culturii de origine, in special referitor la cele provenite din limba germana. De
exemplu, Maiorescu pretinde ca este ilogic sa croim “spatiul timpului” (original :
“Zeitraum”).

Ultima regula, de altfel si cea mai abundenta, este expusa echilibrat, cu argumente atat
pentru cat si contra acceptarii ulterioare de noi cuvinte ce nu apartin vreunei limbi
romanice. Este reiterata, de asemenea, ideea de baza a pasoptismului, latinitatea limbii
romane, incontestabila in urma publicarii “Lexiconului de la Buda” sub egida lui Petru
Maior. Cu toate acestea, ideea latinizarii intregului vocabular de sorginte slavona i se pare
strigatoare la cer, ridicola, chiar, considerand ca ar starni confuzie in masa de oameni mai
putin literata. Incurajeaza preluarile din limba sora, franceza, deoarece o simte cel mai
aproape de sufletul poporului, afirmand urmatoarele: “cuvintele nu se nasc şi nu se
înrădăcinează din distilarea rece a reflecţiunii, ci din căldura simţământului”. Asadar,
prefera o eterogenitate specifica, populara, unei omogenitati utopice, intangibile.

3. Betia de cuvinte
In “Betia de cuvinte” Titu Maiorescu pornea ofensiva împotriva celor ce denaturau “spiritul
propriu naţional”, care „nu par a avea conştiinţa răului, ci răspândesc încrederea de a fi cei
mai buni stilişti ai literaturii române", cu armele omului de ştiinţă, cu rigoarea în
demonstraţie, ce a fost caracteristică profesorului de logică şi, bineînţeles, a criticului,
atunci când devierile stilistice îmbrăcau formele, patologiei literare". Atacul începe
în gama pamfletului, citându-l pe Darwin, care vorbeste despre “ameţeala artificială"
observată în regnul animal. Demonstraţia nu se abate de la această premisă, urmărind
“simptomele patologice ale ameţelii produse prin întrebuinţarea nefirească a cuvintelor",
care, ni se înfăţişează treptat, după intensitatea îmbolnăvirii": “Darwin ne spune că multe
soiuri de maimuţe au aplecare spre bautul ceaiului, a cafelei şi aspirtoaselor; ele sunt în
stare, zice el, să fumeze şi tutun cu multă plăcere, precum însumi am văzut.” El a văzut
mai multe maimuţe în această stare şi ne dă o descriere foarte hazlie despre purtarea lor şi
despre grimasele ciudate ce le făceau. O maimuţă americană, după ce se îmbătase o dată
cu rachiu, n-a mai vrut să-l mai bea şi a fost, prin urmare, mai cuminte decât mulţi oameni.”

13
(Ch. Darwin, Descendenţa omului şi selecţiunea sexuală). Va să zică plăcerea noastră
pentru ameţeala artificială, produsă prin plante şi preparatele lor, este întemeiată pe o
prepoziţie strămoşească, comună nouă cu celelalte rude apropiate, cu maimuţele de
exemplu, din al căror neam ne coborâm.
„Beţia de cuvinte” are mai multe componente, pe care vom încerca să le enumerăm.
Cea mai evidentă formă a „beţiei de cuvinte” o reprezintă volumul exagerat de cuvinte
folosite pentru a exprima o idee.
Nu puţine sunt textele în care se susţin idei evident greşite, câteodată aberante, în care poate
nici autorii lor nu cred. (în logica formală- error fundamentalis).
Din nefericire, se comit adesea şi alte încălcări flagrante ale regulilor logicii formale.
Utilizarea excesivă a neologismelor reprezintă un alt defect ce poate apărea în unele scrieri
contemporane. Este posibil ca, autorii “îndrăgostiţi” de neologisme să creadă, evident în
mod greşit, că acestea dau o notă de înaltă cultură operelor lor.
Cuvântul, ca şi alte mijloace de beţie, e, pănă la un grad oarecare, un stimulent al
inteligenţei. Consumat însă în cantităţi prea mari şi mai ales preparat astfel încât să se prea
eterizeze şi să-şi piardă cu totul cuprinsul intuitiv al realităţii, el devine un mijloc puternic
pentru ameţirea inteligenţei. Efectele caracteristice ale oricărei beţii sunt atunci şi efectele
lui.
Asadar “Betia de cuvinte” “lauda” faptul ca unii autori mediocri care, pentru a exprima o
singura idee, foloseau o insiruire de sinonime fara rost. Titu Maiorescu ridiculizeaza
discrepanta dintre forma si fond.

4. Oratori, retori şi limbuţi

Fiind implicat în procesele politice cele mai semnificative din acea perioadă, Titu
Maiorescu nu putea să nu observe degringolada existentă în Parlament. De aceea a găsit de
cuviinţă să manifeste împotriva gradului imens de ignoranţă existent în cadrul politic.
Fiecare persoană prezentă în plen încerca să îşi exercite calităţile discursive. Uneori,
încerca un lucru imposibil, pentru că acestea îi lipseau cu desăvârşire. Titu Maiorescu face
o radiografie reală a problemei oratorice în scurtul său studiu intitulat Oratori, retori şi
limbuţi. Aici, Maiorescu împarte oamenii politici în cele trei categorii menţionate anterior
şi se ocupă intens mai ales de cea de-a treia grupă, oferind exemple din belşug.

„Atât oratorul, cât şi retorul şi limbutul au darul vorbirii; dar oratorul vorbeşte pentru a
spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi. Motivul oratorului
este precizarea unei situaţii publice, afirmarea sau combaterea unei idei, convingerea unui
auditor; mobilul retorului este dorinţa de a trece de orator sau îngâmfarea erudiţiei sau
încântarea de sonoritatea propriilor sale cuvinte; pornirea limbutului este de a se amesteca

14
şi el în vorbă oriunde şi oricând. Pe orator îl stăpâneşte scopul, pe retor - deşertăciunea, pe
guraliv - mâncărimea de limbă. De aceea oratorul poate avea o valoare permanentă, retorul
- numai una trecătoare, limbutul - nici una “(Oratori, retori şi limbuţi, p. 384)

5. Asupa poeziei noastre populare (1868)

În studiul Asupra poeziei noastre populare, publicat în 1868, Titu Maiorescu susţine
culegerea de folclor a lui Vasile Alecsandri din 1852. Maiorescu consideră această
culegere drept o „comoară de adevărată poezie şi totodată de limbă sănătoasă, de notiţe
caracteristice asupra datinilor sociale, şi, cu un cuvânt, asupra vieţii poporului roman”. În
felul acesta, Maiorescu propune poezia populară drept model pentru literatura cultă,
deoarece în ea există „cea mai adâncă simţire”.

~studii depre cultura~

1. In contra directive de azi (1868)
Unul dintre studiile reprezentative prentru spiritul critic junimist si pentru viziunea aupra
evolutiei fenomenului cultural este “In contra directiei de azi” in cultura romana, aparut
initial in revista “Convorbiri literare” (1868) si apoi in volumul care reuneste cele mai
importante studii maioresciene, Critice.

Studiul face dovada atitudinii critice fata de limbajul publicatiilor ardelene, in mod special
al revistelor “Transilvania” si “Familia”, care sunt exemplul negative al unui viciu general,
emblematic pentru toata cultura romana: neadevarul. Explicarea si analiza conceptului
genereaza una dintre cele mai cunoscute teorii maioresciene: formele fara fond. In linii
mari, demonstratia sustine ca, pe la 1820, societatea romaneasca s a trezit din letagia in
care o cufundase barbaria orientala si a intrat in contact cu formele culturii apusene, care
I au dat lustrul societatiilor straine. Imitarea fara discernamant a formelor straine, in
absenta unui fond autohton care sa le dea substanta, este, pentru Maiorescu,semnul unei
superficialitati fatale, cu efecte dezastruoase asupra evolutiei culturii noastre.

În propriile sale cuvinte, "În aparență, după statistica formelor din afară, românii posed
astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică și știință, avem jurnale și
academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o
constituțiune. Dar în realitate toate aceste sunt producțiuni moarte, pretenții fără
fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale
românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi
în zi mai adânc”. Maiorescu observă de fapt acea abundență de forme culturale străine care
nu se potrivește deloc fondului național. Modernizarea i se pare lui Maiorescu forțată el

15
fiind de părere că numai fondul esențial românesc ar putea să nască formele viitoare ale
culturii române.

Teoria formelor fara fond defineste sintetic starea culturii din epoca si poate fi considerate
“un barometru” al atmosferei spiritual din deceniile sapte-opt ale secolului al XIX – lea.
Cu o jumatate de veac inainte, tinerii romani erau incurajati, prin glasul entuziast al lui Ion
Heliade-Radulescu, sa scrie orice, numai sa scrie, cu scopul de a crea o literatura. In anul
1840, revista “Dacia literara” trasa directive nationala in literatura si oferea germenii
atitudinii critice fata de produsul artistic. Prin societatea ieseana, criticismul junimist
obliga la rigurozitate, spirit stiintific, echilibru si eleganta, factori care vor contribui
decisive la schimbarea infatisarii culturii romane, pana la urmatorul moment important, al
sincronizarii cu literatura occidentala, teoretizat la inceputul secolului al XX- lea de
E.Lovinescu, personalitate care va prelua unele dintre ideile maioresciene, dar se va raporta
polemic la teoria formelor fara fond.

Criticismul junimist este o trăsătură definitorie a mişcă­rii, care a influenţat destinul

literaturii şi al culturii române. Structurarea unei doctrine unice pe baza respectului faţă de
adevăr, plasarea analizei şi a interpretării fenomenului artistic într-o paradigmă valorică
universală, combaterea cu vehemen­ţă a mistificării istoriei şi a limbii române, a lipsei de
echilibru între fondul şi forma fenomenului cultural, sunt câteva dintre ideile în numele
cărora luptă junimiştii.
Date fiind domeniile în care s-a desfăşurat activitatea membrilor societăţii junimiste şi
contribuţia lor semnificativă la dezvoltarea culturală a societăţii române la sfârşitul
secolului al XIX-lea, se poate afirma că această grupare a creat premisele dezvoltării unei
literaturi originale şi valoroase, care a menţinut un contact rodnic cu literatura universală a
momentului.

Studiu realizat de:

 Andreea Barbulscu
 Andra Marin
 Ioana Pacurar
 Alexandra Profir
16
17