Bacalaureat 2010 - istorie

Sugestii metodologice pentru pregătirea examenului

Subiectul I
Are două sau trei texte istorice din care se formulează cerinţe. Ultimele două (6, 7 sau 7,8) cer
formularea unor răspunsuri din cunoştinţele învăţate. Acestea se referă la:
1. Autonomii locale
2. Confruntări militare
3. Diplomaţie
4. Instituţii

1. Autonomii locale
Obştea sătească şi apoi satul a fost principala formă de organizare a românilor. Mai multe obşti
săteşti formează un cnezat sau o ţară. Conducerea o avea cneazul sau judele cu atribuţii judecătoreşti
sau administrative. Pericolul extern a grăbit unirea mai multor cnezate într-un voievodat mai
puternic. Izvoarele istorice menţionează formaţiuni româneşti prestatale existente pe întreg spaţiul
românesc.
Cronica lui Anonymus , un document maghiar, relatând pătrunderea ungurilor în Transilvania în
secolul al IX-lea afirmă existenţa voievodatelor conduse de Gelu(în centru), Menumorut(în Crişana)
şi Glad în Banat. Pentru secolul următor avem ştiri despre două voievodate conduse de Gyla, în
Transilvania şi Ahtum în Banat.
Diploma cavalerilor ioaniţi (1247), document provenit de la regalitatea maghiară menţionează la
sud de Carpaţi existenţa a 5 formaţiuni prestatale. Erau două voievodate conduse de Litovoi, în
Oltenia, Seneslau, în Muntenia, două cnezate conduse de Ioan şi Farcaş, apoi Banatul de Severin.
La est de Carpaţi sunt atestate diferite tipuri de autonomii româneşti: Codrii(Orhei ),Cobâle în
ţinuturile Dorohoi, Neamţ, Bacău, Vaslui, Câmpuri (Câmpul lui Dragoş, Câmpul lui Vad),
Ocoale(Câmpulung, Vrancea). Într-o veche cronică rusă se vorbeşte de Ţara Bolohovenilor şi Ţara
Berladnicilor.
În ţinutul dintre Dunăre şi Marea Neagră exista încă din secolul al IX-lea un Jupan Dimitrie iar
mai târziu cronicile bizantine menţionează alţi conducători locali.
Tendinţa firească a formaţiunilor existente era de a se uni într-un singur stat pentru a rezista
pericolului de a fi anihilate de puternicii vecini. Ocuparea Transilvaniei de unguri a oprit acest
proces. De aceea în secolul al XIV-lea se vor realiza statele româneşti extra-carpatice Ţara
Românească şi Moldova, iar între Dunăre şi Marea Neagră, Dobrogea.

2. Confruntări militare
Atenţie la perioada pentru care e formulată cerinţa!
Introducerea poate fi comună...
Ţările Române au fost nevoite să-şi apere independenţa sau autonomia, atât faţă de puterile
creştine Ungaria sau Polonia cât şi faţă de Imperiul Otoman care urmărea să le transforme în paşalâc.
Pentru secolul al XIV-lea avem Bătălia de la Posada din 1330. Basarab I, întemeietorul Ţării
Româneşti, învinge pe regele maghiar Carol Robert de Anjou şi obţine independenţa.

1
 Mircea cel Bătrân (1386-1418), domnul Ţării Româneşti
Înlătură pericolul transformării ţării în paşalâc prin victoria de la Rovine din l395. Cu o armată
net inferioară a demonstrat calităţi de mare strateg şi tactician. A evitat o confruntare directă, a
hărţuit permanent oastea sultanului Baiazid şi l-a atras într-un loc mocirlos, la o rovină. Înfrângerea
turcilor a renăscut speranţele în ţările creştine .
În anul următor, 1396, statele creştine au organizat Cruciada de la Nicopole. Indisciplina şi
neînţelegerile dintre cruciaţi au dus la pierderea bătăliei şi a şansei de a-i alunga pe turci din Europa.
Mircea, cel care cunoştea bine pe turci, nu a fost lăsat să atace primul.

Iancu de Hunedoara(1441-1456), voievod al Transilvaniei

Mare apărător al creştinătăţii. A obţinut victorii răsunătoare asupra turcilor chiar din anul în care
a fost ales voievod al Transilvaniei.
1443-1444 , Campania cea lungă
În expansiunea lor spre Europa Centrală, turcii urmăreau să pătrundă pe Valea Dunării, iar prima
vizată era Ungaria. După primele confruntări cu turcii Iancu a ales tactica de a-i ataca chiar în
teritoriile stăpânite de ei. În acest scop a pregătit şi organizat campania antiotomană din iarna anului
1443/1444.
Armata lui Iancu, circa 35000 de oameni, a plecat din Banat, a pătruns pe Valea Moravei, a
cucerit cetatea Niş şi Sofia. În această campanie a obţinut 6 victorii asupra turcilor. Distanţa mare,
circa 300 de kilometri, aprovizionarea grea, l-au determinat să oprească înaintarea. Rezultatul a fost
bun deoarece condiţiile păcii de la Seghedin erau foarte avantajoase pentru Ungaria.
1444 – Cruciada de la Varna
Statele creştine europene au crezut că este momentul organizării unei noi cruciade pentru
alungarea turcilor din Europa. Au renunţat la avantajele păcii încheiate mai înainte nutrind speranţe
mai mari , dar nesigure. O asemenea acţiune nu mai reuşiseră principii europeni de la Cruciada de la
Nicopole (1396), din timpul lui Mircea cel Bătrân.
Armata cruciaţilor a ajuns după un marş triumfător la Varna, lângă Marea Neagră. Ajutată de
flota genoveză, armata turcă a trecut pe malul european al Bosforului şi creştinii au fost surprinşi
nepregătiţi. În bătălia din 10 noiembrie 1444, turcii conduşi de sultanul Murad al II-lea au învins
armata dezorganizată şi inferioară numeric a cruciaţilor. Însuşi regele Ungariei, Vladislav, a murit în
luptă. În armata cruciaţilor au luptat vreo şapte mii de oşteni din Ţara Românească şi Transilvania.
Iancu, pe timpul minoratului regelui Ungariei, va îndeplini până în anul 1653 funcţia de
guvernator al Ungariei.
1456 – Victoria de la Belgrad
Cetatea Belgrad reprezenta principalul obstacol în calea turcilor în drumul lor spre Europa
Centrală. Cu acest scop sultanul Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a organizat
campania din 1456.
În faţa primejdiei Iancu a recrutat o armată din mai multe ţări creştine, în jur de 25 000 de oşteni.
Pe Vlad Ţepeş, pe care l-a ajutat să ia tronul Ţării Româneşti, l-a pus să asigure apărarea sudului
Transilvaniei.
Turcii conduşi de sultan au început asediul cetăţii Belgrad apărată de o garnizoană condusă de
cumnatul lui Iancu de Hunedoara, Mihai Szilagyi. Flota lui Iancu înfrânge într-o bătălie pe Dunăre
flota otomană şi trimite ajutoare în trupe, hrană şi arme celor asediaţi.
În 22 iulie Iancu obţine o strălucită victorie în urma unui atac combinat al artileriei şi
pedestrimii. Sultanul Mehmed al II-lea şi-a retras armata în dezordine. Papa Calist al III-lea pentru
această biruinţă îl numeşte pe Iancu „atletul cel mai puternic – unic – al lui Hristos.”

2
 Pe 11 august Iancu a murit răpus de ciumă în tabăra de la Zemun, azi un cartier al Belgradului. A
fost înmormântat în Catedrala catolică de la Alba Iulia. Pe piatra de mormânt scrie: „ S-a stins
lumina lumii!”
Prin această mare victorie a fost întârziată pătrunderea turcilor în Europa Centrală cu câteva
decenii. Cetatea Belgrad a fost cucerită de sultanul Soliman cel Mare în anul 1529. Ungaria v-a fi
ocupată şi transformată în Paşalâcul de la Buda – 1541.

Vlad Ţepeş (1456-1462), domnul Ţării Româneşti

A fost adeptul unei domnii autoritare. A introdus ordinea în ţară, a întărit armata, a încurajat
comerţul. În anul 1459 a refuzat plata tributului. În 1461 capturează un detaşament turcesc condus de
Hamza, begul de Nicopole trimis de sultan ca să-l prindă prin vicleşug. Pe toţi i-a tras în ţeapă.
În iarna anilor 1461/1462 organizează o campanie de-a lungul Dunării şi zdrobeşte trupele
turceşti de la Zimnicea până la mare.
În replică sultanul Mehmed al II-lea organizează campania de pedepsire şi de înlocuire a lui Vlad
din domnie în anul 1462.
Ţepeş a dat mai multe lupte de hărţuire a marii armate. În noaptea de 16 iunie a organizat lângă
Târgovişte vestitul atac de noapte asupra taberei sultanului provocând o mare derută în rândul
turcilor. Vlad Ţepeş a fost nevoit să se retragă spre nord. Capitala a fost ocupată iar sultanul îl lasă
ca domn pe fratele lui Vlad, Radu cel Frumos.
Ţepeş a fost arestat în Transilvania din ordinul regelui maghiar Matei Corvin şi închis 12 ani. Va
reveni pentru o domnie foarte scurtă în 1476.

Ştefan cel Mare (1457-1504), domnul Moldovei

Obiectivele politicii externe au fost: un sistem de alianţe ca să menţină integritatea şi
independenţa ţării şi înlăturarea suzeranităţii otomane.
1467 - Lupta de la Baia. Îl învinge pe regele Ungariei Matei Corvin.
Acesta a venit ca să-l scoată din domnie deoarece Ştefan ocupase Chilia, stăpânită de unguri şi se
aliase cu Polonia. Într-o scrisoare trimisă regelui Poloniei Ştefan spunea de jafurile făcute de armata
maghiară care a profanat cimitire şi a distrus biserici, lucruri pe care nici păgânii nu le-au făcut.
În luna decembrie 1467 când Matei Corvin era în târgul Baia şi se pregătea să petreacă
Crăciunul a fost atacat de moldoveni. Târgul a fost incendiat din toate părţile în timpul nopţii şi
invadatorii au suferit mar pierderi. Însuşi regele rănit abia a scăpat dus pe targă de apropiaţii lui.
Dacă o parte din boieri nu ar fi trădat, întreaga armată maghiară ar fi fost distrusă. Aceştia au fost
pedepsiţi cu moartea de către domnul Moldovei.
Relaţiile cu regele Ungariei se vor normaliza ulterior şi se vor încheia chiar tratate cu caracter de
apărare.
1475 – Victoria de la Vaslui contra turcilor ( 10 ianuarie)
Motivele care l-au determinat pe sultanul Mehmed al II-lea să atace Moldova în timpul iernii
erau foarte serioase. Ştefan a refuzat să plătească tributul restanţă pe mai mulţi ani şi să-i închine
ţara. La fel, îndrăzneala acestuia de a înlocui pe domnul Ţării Româneşti, Radu cel Frumos, vasal
credincios turcilor nu o putea tolera
Soliman paşa a fost trimis cu o mare armată(120 000), iar Ştefan cu ajutor de la secui, polonezi şi
transilvăneni adunase vreo 40 000 de ostaşi. A folosit vechea strategie românească a pământului
pârjolit. Femeile, bătrânii şi copiii au fost evacuaţi din calea năvălitorilor. Turcii au fost atraşi într-o
zonă mlăştinoasă la sud de Vaslui. Ceaţa deasă din ziua de 10 ianuarie a fost un aliat important al

3
creştinilor. Sub comanda energică a voievodului oştenii săi au făcut minuni de vitejie şi au produs
una dintre cele mai grele înfrângeri suferită de o armată otomană.
Ştefan va trimite o circulară principilor europeni pe care îi informa despre victoria obţinută
cerând o mobilizare generală a tuturor creştinilor împotriva păgânilor. Cerea să fie ajutat imediat că
dacă Moldova - „poarta creştinătăţii”- ar fi căzut, toată creştinătatea ar fi fost în mare pericol.
Nimic concret nu s-a realizat decât numai tratatul de alianţă cu Matei Corvin, care îşi aroga titlul de
suzeran al marelui voievod.
1476 – Lupta de la Războieni. Ştefan a fost biruit de turci.
Motivul campaniei turceşti îl constituia tocmai răzbunarea dezastrului de la Vaslui, înlocuirea
domnului cu un vasal credincios prin supunerea Moldovei.
În vara anului 1476 Moldova a fost invadată de tătari şi turci. Cu toate apelurile de ajutor făcute
principilor creştini, Ştefan a rămas singur să înfrunte pericolul. Răzeşii, ostaşii săi de bază au fost
lăsaţi să-şi apere gospodăriile de prădătorii tătari, iar el cu armata de curteni a hărţuit permanent
uriaşa armată otomană condusă de cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mehmed al II-lea. Bătălia
decisivă a dat-o la Războieni, în ţinutul Neamţului, într-un loc întărit. Doar mulţimea turcilor şi
comanda directă a sultanului a decis soarta bătăliei. La adăpostul nopţii şi al codrilor s-a retras
Ştefan cu restul armatei sale.
Expediţia sultanului se va încheia cu un eşec deoarece n-au reuşit să cucerească cetăţile
Moldovei, iar Ştefan care şi-a refăcut forţele l-a obligat să ordone retragerea. Ţara a fost salvată şi
independenţa asigurată.
1497 – Victoria împotriva polonezilor la Codrii Cosminului
Motivul expediţiei polonilor l-a constituit ambiţia regelui polonez de a ocupa Moldova vestitului
domn, Ştefan cel Mare, pentru a fi omagiat de contemporani.
Regele polonez Ioan Albert a invadat Moldova sub pretextul că merge să elibereze Chilia şi
Cetatea Albă ocupate de turci. Arestarea soliei trimisă de Ştefan a dezvăluit intenţiile polonezilor.
Trei săptămâni a fost asediată cetatea Sucevei. Un ajutor trimis lui Ştefan din Transilvania i-a
determinat pe agresori să se retragă. Aceştia nu au respectat traseul impus şi au fost atacaţi de
moldoveni la Codrii Cosminului suferind mari pierderi (26 octombrie).
Ca urmare Ştefan refuză suzeranitatea poloneză iar în 1499 va încheia la Hârlău un tratat pe bază
de egalitate. Nu mai este menţionat nici un raport de vasalitate faţă de Polonia.
Mihai Viteazul (1593 – 1601), domnul Ţării Româneşti şi al unirii de la 1600
La sfârşitul secolului al XVI-lea dependenţa Ţărilor Române faţă de Imperiul Otoman s-a
agravat, tributul Ţării Româneşti ajunsese la 155 000 de galbeni. Şi celelalte obligaţii au crescut
mult.
Mihai a aderat din proprie iniţiativă la Liga Creştină(Sfântă) şi în 1594 a declanşat răscoala
antiotomană. A distrus o garnizoană turcească în Bucureşti apoi a atacat cetăţile de la Dunăre.
1595 – Victoria de la Călugăreni (august) şi Giurgiu(octombrie)
In vara anului 1595 armata otomană condusă de Sinan Paşa organizează expediţia de pedepsire a
lui Mihai şi de supunere a Ţării Româneşti.
Oastea turcilor este atrasă într-un teren nefavorabil cu dealuri, păduri şi valea mlăştinoasă a
Neajlovului, la satul Călugăreni. Aici a fost învinsă oastea otomanilor, dar nu şi distrusă .A fost
necesară intervenţia voievodului, care prin exemplul personal, şi-a mobilizat oştenii şi a schimbat
soarta bătăliei .Mihai se va retrage sore nord aşteptând ajutoare din Transilvania. Între timp turcii au
ocupat oraşul Bucureşti şi au început transformarea ţării în paşalâc. Abia la începutul lunii octombrie
au sosit ajutoarele şi a început a început eliberarea ţării. Turcii au fost urmăriţi până la Dunăre unde

4
s-a dat lupta hotărâtoare la Giurgiu. Ariergarda turcilor a fost distrusă şi au fost eliberaţi robii şi
prada pe care o luaseră. Scăpată de a fi robită, ţara îşi păstra independenţa
Evenimentele din 1595 au avut un mare ecou european făcută de propaganda catolică, mai ales
cea de la Giurgiu, deoarece participase chiar principele catolic al Transilvaniei, Sigismund Bathory
şi o unitate de artilerişti toscani.

3. Diplomaţie
Introducerea poate fi comună.
Aşezarea Ţărilor Române între marile puteri, care urmăreau să le impună vasalitatea sau chiar să
le ocupe, i-au determinat pe voievozii români să folosească diplomaţia ca pe o armă importantă
pentru apărarea autonomiei sau independenţei. Aşa au recurs la încheierea unor alianţe, înţelegeri
sau tratate, în special cu statele creştine împotriva Imperiului Otoman.

Mircea cel Bătrân (1386-1418), domn al Ţării Româneşti – secolul al XIV-lea

Ameninţat de pericolul iminent al invaziei de către turci a încheiat la Braşov în 7 martie 1395 un
tratat antiotoman cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg. A fost primul tratat antiotoman
din sud-estul Europei. Încheiat în deplină egalitate, cei doi semnatari îşi asumau răspunderea de a se
ajuta reciproc în confruntările cu turcii. „Când regele va merge în persoană în contra turcilor, să
iasă şi Mircea în persoană; iar când va trimite numai oşti, să fie îndatorat şi Mircea tot la atâta.”
Aşa era formulat unul din articole.
Alianţa şi-a dovedit importanţa deoarece la puţin timp după aceea avea să urmeze răsunătoarea
victorie a lui Mircea cel Bătrân la Rovine împotriva sultanului Baiazid (17 mai 1395). Iar cu ajutor
din Transilvania va fi alungat Vlad Uzurpatorul, iar Mircea va rămâne singurul stăpânitor a toată ţara
Ungrovlahiei.

Alexandru cel Bun (1400-1432), domnul Moldovei

A dus o politică externă înţeleaptă La 12 martie 1402 a încheiat o înţelegere cu regele Poloniei.
Recunoaşte suzeranitatea acestuia pentru a contracara pretenţiile Ungariei asupra Moldovei. În
acelaşi timp întăreşte unitatea antiotomană şi stimulează comerţul de tranzit. Tratatul va fi reînnoit în
1411. Moldova şi Polonia se angajau să se ajute reciproc în cazul unui atac din partea Ungariei. Anul
următor, Ungaria şi Polonia încheiau un tratat prin care se prevedea împărţirea Moldovei între cele
două puteri dacă aceasta nu ar fi participat la lupta antiotomană. Alexandru nu le va oferi acest prilej.
Mai mult el îi va ajuta militar pe polonezi în lupta acestora împotriva cavalerilor teutoni.
Politica înţeleaptă şi îndelungata domnie a determinat poporul să-l numească „cel Bun”.

Ştefan cel Mare (1457-1504), domnul Moldovei

A fost un artizan în raporturile externe. S-a călăuzit după principiul de a nu se confrunta în
acelaşi timp cu doi duşmani. În funcţie de împrejurări a avut relaţii paşnice sau conflictuale cu toţi
vecinii. A făcut din Moldova o adevărată „poartă a creştinătăţii”. Soliile lui au fost trimise pe la toţi
principii europeni cu solicitarea de unire a eforturilor împotriva duşmanului comun.
Relaţiile cu Polonia
De la început s-a orientat către Polonia, unde se refugiase fostul domnitor, Petru Aron. În 1459 s-
a încheiat un prim tratat prin care polonezii i-au retras sprijinul lui Petru Aron, iar acesta s-a refugiat
în Transilvania. În 1462 recunoaşte suzeranitatea regelui polonez şi stabileşte bune raporturi cu
aceştia. După campania lui Matei Corvin din 1467 asupra Moldovei şi înfrângerea acestora la Baia,

5
Ştefan l-a recunoscut din nou ca suzeran pe regele Poloniei Cazimir al IV-lea, care îi promitea să-i
acorde ajutor împotriva turcilor, tătarilor sau ungurilor.
În anul 1484 turcii au ocupat Chilia şi Cetatea Albă dând Moldovei o mare lovitură economică,
dar şi strategică. În speranţa recuperării acestora cu ajutor polonez, Ştefan cel Mare va merge
personal şi va depune omagiul de vasalitate regelui polonez, Cazimir al IV-lea în 1485 la Colomeea.
Polonia s-a dovedit incapabilă să-i ofere ajutorul necesar obligând pe domnul Moldovei să încheie
pace cu turcii în 1486. Relaţiile cu Polonia s-au deteriorat culminând cu încercarea regelui polonez
,Ioan Albert de a supune Moldova în 1497. Acesta a fost biruit de viteazul domn al Moldovei.
După victoria de la Codrii Cosminului din 1497, Ştefan va negocia şi încheia un tratat de deplină
egalitate cu Polonia, la Hârlău, 1499. Nu mai era menţionat nici un raport de vasalitate faţă de
Polonia.
Relaţiile cu Ungaria
La începutul domniei lui Ştefan cel Mare relaţiile cu Ungaria au fost tensionate. La aceasta au
contribuit desele incursiuni organizate de Ştefan în Transilvania unde se adăpostise Petru Aron şi
cucerirea în l465 a Chiliei apărată de o garnizoană maghiară. Acestea au culminat cu expediţia lui
Matei Corvin din 1476 în Moldova şi victoria lui Ştefan la Baia.
Începând cu anul 1474 când Ştefan se adresează papei de la Roma în scopul organizării unei
coaliţii creştine împotriva turcilor, duce o amplă activitate diplomatică în vederea realizării unei
strânse cooperări cu Transilvania şi a normalizării legăturilor cu Ungaria. Asta explică participarea
secuilor şi a transilvănenilor la bătălia de la Vaslui din anul 1475.
Tratatul cu Ungaria din 12 iulie l475. După victoria strălucită de la Vaslui activitatea
diplomatică dusă de domnul Moldovei se concretizează doar prin tratatul încheiat cu Ungaria.
Ştefan recunoaşte suzeranitatea regelui Ungariei şi se obligă să-l ajute pe acesta cu oaste
împotriva duşmanilor, în „afară de regele Poloniei”. La rândul său, Matei Corvin , printr-un act emis
la Buda la 15 august se obliga să sprijine pe domnul Moldovei în lupta împotriva turcilor, să-i acorde
loc de refugiu în Ungaria ş.a. O clauză specială reconfirma libertatea de comerţ a negustorilor din
întreaga Ungarie în Moldova.
În vara anului 1489 domnul Moldovei a primit de la regele Ungariei cetatea Ciceiului(din ţinutul
Someşului) şi Cetatea de Baltă (de pe Târnava Mică) cu domeniile lor. Acestea ca compensaţie
pentru pierderea Chiliei şi Cetăţii Albe.

Mihai Viteazul (1593-1601), domnul Ţării Româneşti

20 mai 1595 - Tratatul cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei
A fost încheiat în condiţiile confruntărilor cu otomanii şi în speranţa ajutorului militar de care
avea nevoie Ţara Românească. La negocieri a participat o delegaţie de boieri condusă de
mitropolitul Eftimie. Depăşindu-şi atribuţiile aceştia au făcut din Mihai un simplu „locţiitor” al lui
Bathory. Domnul Ţării Româneşti avea să afirme că boierii „au făcut după voia lor, dobândind
unele drepturi şi privilegii”. Singurul câştig era că Biserica Românească din Transilvania se
subordona Mitropoliei din Târgovişte. Iminenta campanie otomană l-a determinat să accepte
clauzele tratatului.
După anul 1595, cu victoriile la Călugăreni şi Giurgiu, Mihai Viteazul primeşte de la sultan steag
de domnie şi va încheia un tratat avantajos cu otomanii prin care se recunoştea practic independenţa
ţării (1597).
1598 – tratatul cu Rudolf al II-lea, împăratul Austriei
A fost încheiat la Târgovişte la 9 iunie 1598. A fost de mare însemnătate pentru desfăşurarea
ulterioară a evenimentelor. Mihai îl recunoştea pe împăratul Rudolf al II-lea ca suzeran, iar acesta îi

6
recunoştea domnia ereditară asupra întregii ţări „cu toate veniturile sale, drepturile şi hotarele sale”.
Împăratul se angaja să pună la dispoziţia domnitorului român o sumă lunară echivalând cu plata a
5000 de mercenari şi la nevoie să dubleze subvenţia. La rândul său Mihai îşi asuma răspunderi
militare, „îndepărtarea turcilor din Transilvania, Ţara Românească şi părţile Ungariei”.
Diplomaţia la începutul modernităţii
După asediul nereuşit al turcilor asupra Vienei, din l683, turcii intră în defensivă şi se deschide
aşa numita „problemă orientală”. În acest context sunt în pericol şi Ţările Române care ar fi putut să
schimbe dominaţia otomană cu o altei puteri. În acest scop domnitorii români vor duce o politică de
echilibru între turci şi marile puteri intrate în competiţie cu aceştia: Imperiul Habsburgic, Polonia şi
Rusia. Urmăreau să obţină independenţa faţă de turci şi limitarea pretenţiilor puterilor europene
asupra spaţiului românesc. Cei mai importanţi domnitori care au urmărit acest obiectiv au fost
Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească şi Dimitrie Cantemir în
Moldova.

Şerban Cantacuzino (1678-1688), domn al Ţării Româneşti

S-a orientat către austrieci. Planul său era mai larg şi nu urmărea doar autonomia ţării, ci şi
îmbunătăţirea situaţiei creştinilor din Imperiul Otoman. Pentru a contracara politica agresivă a
Vienei a purtat intense tratative cu Transilvania, Polonia şi Rusia. Abia după cucerirea Belgradului
de austrieci(1688) a încercat să se pună sub protecţia împăratului, dar cu respectarea unor condiţii:
independenţa ţării, domnia ereditară, libertate religioasă, respectarea vechilor obiceiuri şi restituirea
raialelor. Austriecii nu au acceptat aceste condiţii şi au trecut la represalii. O nouă solie trebuia să
meargă la Viena pentru a relua tratativele, dar domnitorul moare pe neaşteptate în timpul călătoriei.

Constantin Brâncoveanu (1688-1714), domnul Ţării Româneşti

După moartea neaşteptată a lui Şerban Cantacuzino, boierimea a ales ca domn nepotul de soră al
acestuia, pe Constantin Brâncoveanu. Avea 34 de ani şi o bogata experienţă diplomatică, îndeplinind
cele mai importante dregătorii ale ţării.
A rechemat solia aflată în drum spre Viena şi i-a dat noi instrucţiuni. Tratatul încheiat în 1689 cu
austriecii l-a considerat rău pentru ţară şi nu l-a aplicat. Aceasta a determinat intervenţia militară a
habsburgilor, care au fost alungaţi cu ajutor turcesc şi învinşi în bătălia de la Zărneşti(1690). După
acest eveniment relaţiile cu austriecii s-au îmbunătăţit, Brâncoveanu primind titlul de „principe al
Imperiului”(1695)
Constantin Brâncoveanu a desfăşurat o intensă activitate diplomatică, solii săi ajungând în
principalele capitale europene. Pe tronul Moldovei a reuşit să-l impună ca domn pe ginerele său
Constantin Duca. În războiul ruso-otoman din 1711 a adoptat o politică de expectativă. Un grup de
boieri în frunte cu Toma Cantacuzino a trecut de partea ruşilor participând la cucerirea Brăilei. O
nouă acuzaţie s-a adăugat la adresa voievodului, care a fost mazilit şi ucis de turci cu cei patru fii şi
ginerele său, chiar în ziua când împlinea 60 de ani(15 august 1714).

Dimitrie Cantemir (1710-1711), domnul Moldovei

1711 – Tratatul de la Luck (Luţk) cu ţarul Rusiei, Petru I
După ocuparea tronului, Dimitrie Cantemir şi-a propus să înlăture suzeranitatea otomană. El s-a
aliat cu ţarul Petru I al Rusiei. Tratatul a fost semnat la Luck în ziua de 24 aprilie 1711. În schimbul
recunoaşterii suzeranităţii, „ţarul şi autocratul tuturor Rusiilor” se angaja să susţină domnia
ereditară în cadrul familiei lui Cantemir, să asigure protecţia Moldovei, în cazul în care Rusia ar fi

7
încheiat pace cu Imperiul Otoman, şi să acorde „ospitalitate în Imperiul nostru” domnitorului şi
urmaşilor săi, dacă Împărăţia otomană i-ar fi ocupat ţara.
În bătălia de la Stănileşti, pe Prut, din iulie 1711 armatele ruso-moldovene sunt înfrânte de turci.
Cantemir s-a refugiat la curtea ţarului şi îi devine consilier de taină. Moare în anul 1723.

4. Instituţii
Domnia
Era principala instituţie din Ţara Românească şi Moldova. Domnia era ereditară, electivă şi
viageră. Domnul trebuia să fie „os domnesc”, era ales de către adunarea ţării pe viaţă. El era „mare
voievod şi domn” în sensul de stăpân absolut al ţării şi comandant suprem al armatei. Domnia era de
esenţă divină, domnul conduce ţara din „mila lui Dumnezeu”. El este uns cu sfântul mir de către
mitropolitul ţării într-o ceremonie specială.
Domnul avea atribuţii executive, judecătoreşti, legislative şi militare. El conducea administraţia
ţării, numea dregătorii, era instanţa supremă de judecată, bătea monedă, acorda proprietăţi, conducea
politica externă, stabilea relaţii cu alte state, declara război, chema sub arme oastea cea mare,
încheia tratatele de pace. Aceste atribuţii aveau adeziunea marilor boieri reprezentanţi în Sfatul
domnesc.
Multe atribuţii, mai ales din cele de politică externă, se pierd ca urmare a agravării regimului
dominaţiei otomane, dar mai ales după instaurarea regimului fanariot la începutul secolului al XVIII-
lea Continua să fie şeful administraţiei interne, să numească dregătorii care asigurau funcţionarea
domeniilor fiscal, ordine internă, justiţie etc.
Biserica
A fost principalul aliat al voievozilor români în opera de consolidare şi apărare în Evul Mediu.
Domnia organizează Mitropoliile prin care se legitimează statul medieval independent faţă de
pretenţiile de subordonare ale vecinilor catolici Ungaria sau Polonia. În Ţara Românească,
Mitropolia ortodoxă dependentă de Patriarhia de la Constantinopol a fost înfiinţată de Nicolae
Alexandru în anul 1359. Cea din Moldova întemeiată de Petru Muşat va fi recunoscută de patriarhie
în timpul lui Alexandru cel Bun în 1401, prin intermediul lui Mircea cel Bătrân, domnul Ţării
Româneşti.
Domnul numea mitropoliţii şi episcopii. Mitropolitul era principalul sfetnic al domnului,
considerat al doilea om în stat. Aceştia sprijineau politica domnească de protejare a ortodoxiei,
combătând ofensiva agresivă a catolicismului. Biserica a avut un rol important în domeniile vieţii
sociale, juridice şi culturale a Ţărilor Române.
Domnitorii erau principalii ctitori de biserici şi mânăstiri(Vodiţa, Cozia, Voroneţ, Putna, Hurez,
Arnota), care au fost importante centre de cultură.
Sfatul domnesc
Era format din marii boieri cu dregătorii, constituia instituţia care-l ajuta pe domn în conducerea
ţării. Numărul membrilor varia în jur de doisprezece. Principalul demnitar era Mitropolitul urmat în
Ţara Românească de Marele Ban al Olteniei, iar în Moldova de Portarul Sucevei. Alţi dregători erau:
logofătul – şeful cancelariei domneşti, vornicul – şeful administraţiei, vistiernicul – responsabil cu
finanţele, spătarul – purtător al spadei, paharnicul – responsabil cu pivniţele domneşti, postelnicul –
responsabil cu camerele domneşti. Sfatul domnesc avea atribuţii administrative, politice şi
judecătoreşti. În politica externă era consultat la încheierea alianţelor şi la declararea războiului.
Întărirea Sfatului a fost o cale de limitare a puterii domnului de către boierime.

8
 Subiectul II
Are două sau trei texte din care se formulează cerinţe. Ultimele două, 6,7, sau 7,8 cer
prezentarea unor cerinţe din cunoştinţe. Acestea se referă la:
1. Regimuri democratice – caracteristici
2. Practici ale regimurilor democratice
3. Regimuri totalitare – caracteristici
4. Practici ale regimurilor totalitare

1. Regimuri democratice - caracteristici

Regimurile democratice se caracterizează prin: separarea puterilor în stat, vot universal,
pluripartidism, alegeri libere, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, regimuri liberale.
Separarea puterilor în stat în România interbelică
Democraţia s-a dovedit a fi cel mai potrivit regim pentru societăţile contemporane care respectă
drepturile omului. Constituţia liberală din 1923 prevedea funcţionarea clară a acestui principiu.
Puterile statului erau separate astfel: puterea executivă era deţinută de rege şi de guvern. Regele
avea atribuţii importante. El numea şeful guvernului, elabora regulamente pentru aplicarea legilor,
era comandantul armatei, avea drept de a bate monedă. Puterea legislativă era deţinută de
Parlamentul bicameral, format din Senat şi Adunarea Deputaţilor, ales pe baza votului universal.
Avea ca atribuţii dreptul de a elabora legile şi dreptul de interpelare a guvernului. Puterea
judecătorească era exercitată de instanţa supremă, Curtea de Casaţie şi Justiţie, precum şi de
tribunale şi curţile de judecată, iar judecătorii erau inamovibili.
Separaţia puterilor în stat în unele state europene
Principiu fundamental al democraţiilor liberale, se manifestă într-o serie de state europene sub
forma regimurilor parlamentare. În cadrul acestora, puterea executiva este exercitată de un guvern al
cărei legitimitate este acordată de susţinerea majorităţii deputaţilor. În acest tip de regim principala
putere este cea legislativă exercitată de parlament. Puterea executivă, exercitată de un şef de guvern,
este responsabilă în faţa adunării legislative şi a şefului statului (rege sau preşedinte). Acest tip de
regim este caracteristic democraţiei liberale din Anglia. Şi alte state cu democraţie liberală au azi
regimuri parlamentare. În aceste cazuri camerele parlamentului , alese prin vot universal au un rol
esenţial: Camera Comunelor în Marea Britanie, Camera Deputaţilor în Italia, Bundestagul în
Germania.
Votul universal în România interbelică
Introducerea votului universal în anul 1918 a reprezentat caracteristica fundamentală a
democraţiei în România interbelică. A avut ca urmări importante creşterea numărului de alegători,
creşterea numărului de partide şi de ideologii. Aveau drept de vot bărbaţii de peste 21 de ani, cu
excepţia magistraţilor şi cadrelor militare
Constituţia din 1923 consolida regimul democratic prin faptul că prevedea principalele drepturi
şi libertăţi cetăţeneşti: libera asociere, libertatea presei etc.
Votul universal reprezintă dreptul cetăţenilor de a participa direct şi egal, indiferent de sex, rasă,
religie, naţionalitate, nivel de pregătire, stare materială, la alegerea şi constituirea instituţiilor
centrale şi locale ale puterii de stat, dar şi de a fi ales. Dreptul femeilor la vot a fost acordat în
secolul XX, relativ târziu, ca şi reducerea vârstei de votare de la 21 de ani la 18 ani.
Pluripartidismul
În majoritatea statelor democratice europene din perioada contemporană există mai multe partide
politice. În democraţiile consacrate, precum Marea Britanie, acest principiu este vechi şi durabil. Şi

9
azi există două partide mari, Partidul Laburist şi Partidul Conservator. În România interbelică viaţa
politică a fost dominată de Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc.
Democraţiile liberale europene au la baza funcţionării lor sisteme cu mai multe partide. Partidele
politice au rolul de a structura şi organiza opinia publică. Pluripartidismul presupune existenţa în
fiecare ţară a unor partide cu orientări şi ideologii diverse, care luptă între ele pentru câştigarea
puterii în alegeri. Partidele propun în programele electorale soluţii pentru rezolvarea problemelor
care există în societate.

Alegeri libere
Regimurile politice democratice se bazează pe alegerile libere, un drept democratic câştigat cu
eforturi deosebite. Franţa a avut între anii 1918-1940 un regim democratic caracterizat de o puternică
instabilitate guvernamentală, dar în cadrul căruia alegerile libere au constituit un factor democratic
important. Reforma constituţională din anul 1962 stabilea ca însăşi preşedintele Franţei să fie ales
prin alegeri libere de cetăţeni şi prin vot universal. Anterior preşedintele era ales de un colegiu
electoral. Alegerile libere constituiau una din prevederile democratice ale Constituţiei franceze.
Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti
Prin legea fundamentală, sunt garantate drepturile şi libertăţile românilor: dreptul la viaţă şi
integritate fizică şi psihică, libertatea individuală, dreptul la libera circulaţie în ţară şi în străinătate,
libertatea de exprimare, dreptul la informaţie, dreptul la învăţătură, dreptul la vot de la vârsta de 18
ani, libertatea de opinie, dreptul de proprietate, etc.
2. Practici ale regimurilor democratice
Regimurile parlamentare
Separaţia puterilor în stat, ca principiu fundamental al democraţiilor liberale, se manifestă într-o
serie de state europene sub forma regimurilor parlamentare. În cadrul acestora, puterea este
exercitată de un guvern susţinut de majoritatea deputaţilor. În acest tip de regim, preponderenţa
aparţine adunării legislative alese. Puterea executivă exercitată de guvern este responsabilă în faţa
adunării legislative şi a şefului statului (regele sau Preşedintele Republicii). Acest tip de regim este
caracteristic, de exemplu democraţiei liberale din Anglia. În aceste cazuri, camerele parlamentului,
alese prin vot universal au un rol esenţial: Camera Comunelor în Marea Britanie, Camera
Deputaţilor în Italia, Bundestagul în Germania.
Regimurile constituţionale
Practica politică în cadrul democraţiilor liberale din Europa implică existenţa regimurilor
constituţionale. Caracteristic pentru aceste regimuri politice este contractul social dintre popor şi
putere înscris în constituţii. Considerând naţiunea ca sursă a suveranităţii, constituţiile prevăd
alegerea de către cetăţeni prin vot universal a deputaţilor reuniţi în adunări, care votează legile,
bugetul, controlează activitatea puterii.
Societatea civilă
O democraţie se bazează pe supremaţia legii, pe societatea civilă, alegeri libere şi
responsabilitatea guvernanţilor faţă de guvernaţi.
O societate civilă puternică înseamnă implicarea şi participarea cetăţenilor la viaţa publică şi
politică. Statele democratice, în special SUA şi Marea Britanie au dezvoltat un stil politic prin care
au demonstrat că această strategie funcţionează. Doi factori au favorizat cooperarea civică: libertatea
de comunicare şi încrederea în comportamentul concetăţenilor. Acest tip de relaţie interumană este
dobândită prin educaţie, dar şi printr-o experienţă socială pozitivă.
3. Regimuri totalitare – caracteristici

10
 În perioada interbelică au apărut numeroase ideologii şi practici totalitare de extremă stânga –
comunismul sau de extremă dreapta, cele mai cunoscute fiind fascismul italian şi nazismul german.
Aveau caracteristici comune ca: partidul unic, cultul conducătorului, lichidarea opoziţiei,
interzicerea drepturilor şi libertăţilor democratice, controlul economiei şi al societăţii prin poliţia
politică, formarea omului nou devotat partidului şi conducătorului folosind toate mijloacele de
propagandă. Cenzura şi teroarea erau nelipsite în guvernare. În plus, comunismul a lichidat cu forţa
proprietatea privată prin naţionalizare şi colectivizare formând proprietatea de stat şi colectivistă.

Fascismul italian
Epoca contemporană instaurată după sfârşitul primului război mondial s-a confruntat cu
numeroase ideologii şi practici politice totalitare. Unul dintre statele cu regim totalitar a fost Italia.
Cauzele care au determinat instaurarea acestui regim au fost determinate de distrugerile provocate de
război şi de nemulţumirile provocate de Conferinţa de Pace de la Paris. O altă cauză a constituit-o
teama faţă de extinderea influenţei ideologiei comuniste. În aceste condiţii mişcarea fascistă condusă
de Mussolini a ajuns la putere după „marşul asupra Romei” organizat în 1922. Ajuns prim-ministru,
Mussolini a pus în aplicare ideologia Partidului Naţional Fascist. Şi-a atribuit atribuţii sporite, a
interzis orice formă de opoziţie, a interzis celelalte partide şi organizaţii politice nefasciste. Partidul
unic, Partidul Naţional Fascist, era sprijinit de poliţia politică – OVRA – şi de organizaţiile
paramilitare, Cămăşile negre şi Ballila. Interesele individului se subordonau corporaţiilor.
Propaganda fascistă acţiona de la nivelul preşcolar până la cel al adulţilor.
Fascismul preconiza o societate organizată în grupuri profesionale, numite corporaţii. Pe plan
politic se urmărea înlocuirea Parlamentului cu o adunare a delegaţiilor corporaţiilor, dar şi controlul
asupra societăţii. S-a pus accent pe naţionalism şi printr-o propaganda abilă au urmărit să trezească
în sufletul italienilor mândria de a fi demni urmaşi ai Romei antice.
Nazismul german
A apărut într-o perioadă dificilă pentru naţiunea germană. Germania, învinsă în primul război
mondial, s-a considerat umilită prin prevederile Tratatului de Pace. Naziştii au pus un mare accent pe
naţionalism şi promisiunile de restaurare a onoarei naţionale.
Nazismul a fost fundamentat ca ideologie de Adolf Hitler în lucrarea „Mein Kampf”. El
considera sistemul democraţiei parlamentare vinovat pentru problemele economice şi sociale ale
Germaniei. Singura soluţie era dictatura unui singur partid condus de un lider providenţial care să
conducă naţiunea în numele binelui general. Urmărea crearea unui imperiu (reich) care să-i cuprindă
pe toţi germanii. Justifica expansiunea germană prin nevoia de spaţiu vital pentru rasa ariană,
considerată superioară. Din rasism şi în special din antisemitism a făcut o componentă esenţială a
programului său. Evreii erau consideraţi vinovaţi de toate relele societăţii germane şi de aceea
naziştii susţineau exterminarea acestora.
Hitler a ajuns la putere în urma alegerilor din 1932. În 1933 a primit puteri dictatoriale şi a trecut
la aplicarea programului său. Toate partidele au fost scoase în afara legii, cu excepţia partidului său,
mişcarea sindicală a fost distrusă, au fost eliminaţi adversarii din propriul partid. În anul 1934, după
moartea preşedintelui Hindenburg, a preluat atribuţiile acestuia proclamându-se „Fǜhrer”.cultura a
fost subordonată scopurilor regimului. Tineretul era educat în spiritul unui fanatism extrem şi
înregimentat în organizaţii precum „tineretul hitlerist”. A început şi prigoana evreilor. Prin Legile
de la Nǜrenberg din 1935, evreilor li s-au retras toate drepturile civile în cadrul statului german.
Crimele naziste asupra evreilor nevinovaţi s-au înmulţit, aşa cum s-a întâmplat în noaptea de 9/10

11
noiembrie 1938 , în Noaptea de cristal, când mulţi au fost ucişi. Biserica a fost supusă persecuţiilor
din cauza valorilor promovate de creştinism.
Comunismul
Comunismul reprezintă varianta radicală a socialismului, fiind ideologia care stat la baza
regimului totalitar de stânga, având la bază ideile marxiste. Ideologii comunişti considerau că
sistemul capitalist şi doctrina liberală constituie sursele răului, deoarece bunurile se împart în mod
inegal şi se formează două clase antagoniste, burghezia exploatatoare, apoi cei exploataţi,
proletariatul şi ţărănimea. Pentru aceasta se impune desfiinţarea proprietăţii particulare şi formarea
proprietăţii de stat prin naţionalizarea industriei, etatizarea băncilor, colectivizarea pământurilor.
Se considera că doar printr-o revoluţie violentă burghezia se înlătura de la putere ca să se
instaureze „dictatura proletariatului” mult mai democratică decât cea burgheză. Conducerea o avea
partidul comunist, unic legal, celelalte nu-şi justificau existenţa. Ideologia comunistă promitea o
societate fără clase, bazată pe egalitate şi dreptate, unde să nu mai existe exploatarea omului de către
om. Prima etapă era aceea a socialismului care să permită progresul economic şi prosperitatea
cetăţenilor, apoi să se treacă la comunismul propriu-zis. Ideologia justifica măsurile represive în
numele luptei de clasă care să ducă la o societate cu adevărat comunistă.
Comunismul rus
Pe fostele teritorii ale Imperiului Ţarist ,în urma revoluţiei bolşevice din octombrie 1917, a fost
creat un stat cu ideologie totalitară, comunismul. Principiile teoretice ale funcţionării sale au fost
opera lui Lenin, fundamentate în programul „Tezele din aprilie”, din 1917. Încă de la preluarea
puterii, teroarea a fost instituită în stat. Orice formă de opoziţie a fost desfiinţată, fiind interzise
partidele , în afara celui comunist, fiind denumit Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.).
A fost creată poliţia politică a regimului C.E.K.A., numită în anii următori N.K.V.D, apoi K.G.B.
După moartea lui Lenin, Stalin a condus conform propriei sale voinţe statul sovietic, impunând
un cult al personalităţii fără precedent. A fost desfiinţată proprietatea particulară, prin naţionalizarea
industriei şi colectivizarea agriculturii, economia a fost centralizată şi planificată. Opozanţii politici
au fost executaţi sau trimişi în lagărele cunoscute sub numele de GULAG, presa a fost cenzurată,
cultura era controlată de partid şi de dictatorul comunist.

3. Practici ale regimurilor totalitare

Teroarea. A fost o practică folosită în toate tipurile de regim totalitar. Prin această metodă se
impunea controlul partidului unic şi a dictatorului asupra societăţii. Erau desfiinţate partidele,
organizaţiile de masă şi obşteşti, se îngrădeau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, era eliminată prin
forţă orice formă de opoziţie.
În Italia fascistă regimul era susţinut de poliţia politică, (OVRA ) şi de organizaţiile paramilitare
Cămăşile negre şi Ballila.
În Germania nazistă temuta poliţie politică, Gestapo, supraveghea orice activitate. Toţi
germanii au fost înregimentaţi în organizaţii controlate de Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor
Germani, precum Frontul Muncii, care a înlocuit sindicatele sau Hitlerjǜgend (Tineretul hitlerist).
Victime ale terorii naziste au fost în special evreii. În timpul celui de-al doilea război mondial
regimul hitlerist a hotărât să aplice soluţia finală. Aşa a început drama Holocaustului, fiind ucişi
aproximativ 6 milioane de evrei proveniţi din Germania, dar şi din teritoriile ocupate de armatele
hitleriste.
În Rusia sovietică teroarea s-a intensificat în perioada stalinistă. Milioane de ţărani care s-au
opus colectivizării au căzut victimă regimului. În gulagurile de pe întinsul Rusiei, în închisori au
murit alte milioane de oameni. În anii Marii Terori (1936 şi 1939) desfăşurate la ordinul lui Stalin i-

12
au căzut victime oameni din rândul tuturor categoriilor sociale şi profesionale, inclusiv din rândul
armatei.
În România comunistă, după preluarea puterii de comunişti, a fost înfiinţată în 1948
Securitatea încadrată cu agenţi sovietici deveniţi generali români. Represiunea iniţiată de noile
autorităţi comuniste şi pusă în practică de Securitate, a devenit violentă. În numele principiului
stalinist al luptei de clasă i-a căzut victimă orice persoană considerată „duşman al poporului”. În anul
1949 au fost create încă două organe, Miliţia care înlocuia Poliţia şi trupele de securitate în locul
Jandarmeriei. Închisorile comuniste, lagărele de muncă sau deportările au prilejuit comuniştilor
găsirea unor metode inumane de reprimare a celor consideraţi periculoşi pentru regim. Categorii din
cele mai diverse au făcut obiectul represiunii. Foştii membrii ai partidelor liberal, ţărănesc, legionari,
intelectuali, studenţi, preoţi, ţăranii înstăriţi, aşa-zişii chiaburi, ceilalţi ţărani care s-au opus
colectivizării, minorităţi, cum a fost cea germană sau sârbă , au fost ţintele predilecte ale terorii.
Represiunea dură şi sălbatică avut loc în perioada dejistă, 1948 – 1964.
Mobilizarea societăţii prin intermediul îndoctrinării
Întreaga propagandă a regimurilor totalitare avea ca ţel suprem supunerea necondiţionată a
întregii populaţii partidului unic şi a dictatorului care vegheau la bunăstarea tuturor. Pentru a-şi
asigura fidelitatea maselor, liderul atotputernic apela la organizaţiile de masă create de partid (ex.
Hitlerjugen, utecişti).
Pentru menţinerea regimurilor totalitare era vitală existenţa terorii, bazată pe diverse mijloace de
represiune. Au fost create organe speciale în cadrul fiecărui regim. A existat o poliţie politică,
instituţie care a fost din plin folosită pentru înlăturarea adversarilor politici şi instaurarea puterii
depline. Masacrarea a milioane de oameni avea drept scop crearea omului nou supus total politicii
partidului şi indicaţiilor conducătorului iubit.
Ideologia totalitară
Totalitarismul este tipul de regim politic în care puterea executivă îşi subordonează toate
celelalte sfere de activitate, limitează libertăţile democratice ale individului, înlătură partidele
politice de opoziţie, organizaţiile obşteşti şi practică o politică de forţă şi violenţă.
Nazismul german şi comunismul sovietic s-au situat la cele două extremităţi ideologice.
Esenţa ideologiei totalitare naziste consta în promovarea ideii superiorităţii rasei germane, a
xenofobiei şi antisemitismului, a unei politici de expansiune şi dominare la nivel mondial. Aceste
idei şi obiective se găseau în „Mein Kampf”, cartea celui care a devenit liderul Germaniei naziste,
Adolf Hitler. Antisemitismul a devenit o politică de stat, evreii au fost înlăturaţi din slujbe, supuşi
legilor rasiale, deposedaţi de drepturi politice şi civile, iar din 1942 supuşi soluţiei finale.
Esenţa ideologiei totalitare comuniste, fundamentată pe ideile lui Marx, Engels şi Lenin, consta
în făurirea unei societăţi uniformizate, egalitariste în care proprietatea devenea bun al tuturor. Acest
obiectiv se realiza prin lupta de clasă şi instaurarea dictaturii proletariatului. În URSS, căutarea
„duşmanilor poporului” a devenit o politică de stat. Nici un individ nu era în siguranţă. Se recurgea
adesea la intimidări şi înscenări menite să creeze panică în rândul societăţii. Persoanele incomode
erau deportate în lagăre de concentrare unde erau supuse la munci inumane până la epuizare şi
moarte.

13
14