Sunteți pe pagina 1din 13

Mihai Viteazul

De la Wikipedia, enciclopedia liberă


Jump to navigationJump to search

Mihai Viteazul
Domn al Țării Românești
Domn al Moldovei
Principe al Transilvaniei

Mihai Viteazul, portretul de la Praga realizat de Egidius


Sadeler, din anul 1601

Date personale

Născut 1558
Târgul de Floci, Țara
Românească (azi în România)
Decedat 9/19 august 1601[1][2]
Turda, Principatul Transilvaniei(azi
în România)
Înmormântat Alba Iulia
Părinți Pătrașcu cel Bun
Căsătorit cu Doamna Stanca
Copii Nicolae Pătrașcu
Domnița Florica
Cetățenie Moldova
Țara Românească
Principatul Transilvaniei
Ocupație om politic
Apartenență nobiliară
Titluri Fürst[*]
Prinț
Familie
Dinastia Drăculeștilor (ultimul)
nobiliară
Domnie
Domnie 1593–1600 (Țara Românească)
1599–1600; 1601 (Transilvania)
1600 (Moldova)
Predecesor Alexandru cel Rău (Ț. Rom.)
Andrei Báthory (Transilvania)
Ieremia Movilă (Mold.)
Succesor Radu Șerban (Ț. Rom.)
Ștefan Bocskay (Trans.)
Ieremia Movilă (Mold.)
Modifică date / text

Mihai Viteazul (n. 1558,[3][4][5][6] Floci, Țara Românească – d. 9/19 august 1601,[7] Câmpia
Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Țării Românești între 1593-1600. Pentru o perioadă
(în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari țări medievale care formează România de
astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut
dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.
Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost recuperată
de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt
Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al
unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea.

Cuprins

 1Originea și primii ani ai vieții


 2Ascensiunea politică
 3Campania antiotomană
o 3.1Luptele împotriva Imperiului Otoman
o 3.2Negocierile de pace cu Înalta Poartă
 4Unirea de la 1600
o 4.1Transilvania
o 4.2Moldova
 5Sfârșitul domniei
o 5.1Destrămarea Unirii
o 5.2Moartea lui Mihai Viteazul
 6Portrete
 7In memoriam
 8Note
 9Bibliografie
 10Lectură suplimentară
 11Legături externe
 12Vezi și
Originea și primii ani ai vieții

Mihai Viteazu
(portret de Mișu Popp)

În anul 1601, în timpul unei șederi la Praga, a fost portretizat de pictorul Egidius Sadeler, care a
menționat pe marginea portretului aetatis XLIII, adică "în al 43-lea an al vieții", ceea ce indică drept
an al nașterii lui Mihai anul 1558.[8]
Domnul Pătrașcu cel Bun, considerat multă vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui Mihai, a murit
în 1557. Împrejurarea ca Pătrașcu să fi avut relații extraconjugale în anul morții sale apare ca foarte
improbabilă, având în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli, pentru tratarea căreia a cerut
medici de la Sibiu.[9] Ipoteza ca Mihai să fi fost fiul postum al lui Pătrașcu a fost exclusă și de Petre
Panaitescu, cu argumente onomastice, genealogice, precum și pe baza cronicilor de epocă.[10]
Mama lui Mihai, Teodora sau Tudora, a fost, după unele surse, de neam grecesc (din vechea familie
bizantină a Cantacuzinilor). După alte surse, era vânzătoare de rachiu, originară din Târgul de Floci,
iar tatăl lui Mihai era grec.[11] Cronica lui Radu Popescumenționează că "Acest Mihai Vodă, după ce
au luat domnia, s-a numit că este fecior lui Pătrașcu Vodă, iar cu adevărat nu se știe, că nici un
istoric de-ai noștri sau striin nu adeverează cine iaste și cum au luat domnia, fără cât din auz unul
din altul așa dovedim, că mumă-sa au fost de la Oraș dela Floci, care fiind văduvă și frumoasă și
nemerind un gelep (negustor), om mare și bogat den Poarta împărătească și în casa ei zăbovindu-
se câtăva vreme..."[12]
Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum și specificațiile din Condica
episcopiei Râmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoești, localitate aflată pe partea
stângă a Oltului, județul Vâlcea. Aceleași surse mai specifică faptul că la Proieni, pe Valea Oltului,
într-o veche biserică ortodoxă, s-ar fi cununat cu Doamna Stanca.[necesită citare]
Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător la Constantinopol și
apoi ban al Craiovei, din familia Cantacuzino.
Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia - Constantin Lecca

Armeanul Petre Grigorovici din Lemberg, unul din diplomații lui Mihai, a întocmit, probabil pentru
informarea cercurilor austriece, o cronică a vieții domnitorului, document care s-a pierdut în forma
originală, dar care s-a păstrat în compilația lui Stephanus Zamosius.[13]

Ascensiunea politică
La sfârșitul anului 1588 devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al Craiovei în
timpul domniei lui Alexandru cel Rău.
În septembrie 1593, după ce a plătit la Poarta Otomană, după obiceiul timpului, o sumă mare de
bani (400.000 de florini[14]) și având și sprijinul patriarhului Constantinopolului, Mihai a devenit domn
al Țării Românești la 2 septembrie/S.N. 12 septembrie 1593, înscăunarea sa având loc la București pe 15
octombrie/S.N. 25 octombrie, în același an.[15]
Aderă la „Liga Sfântă” creștină, constituită din inițiativa Papei Clement al VIII-lea, din care inițial
făceau parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul
Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova și Toscana (Anglia și Polonia au manifestat rezerve față de
politica de cruciadă a papalității). Ulterior aderă și Transilvania, considerată factor decisiv în
atragerea în alianță a celorlalte două state românești, Moldova și Țara Românească. Aron Vodă,
domnul Moldovei semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel
un motiv în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianța antiotomană.

Campania antiotomană
Luptele împotriva Imperiului Otoman

Giurgiu 1595

Târgoviște 1595

Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei revolte
antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii garnizoane otomane staționată
în București.
Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel Lung, Mihai pornește o ofensivă generală împotriva
Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți ale Dunării (Giurgiu, Hârșova, Silistra ș.a.).
Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor și turcilor (la Putineiu și pe locul numit
„Padina[16]Șerpătești” de lângă satul Stănești) culminată cu incendierea Rusciucului.
După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară, în care cazacii lui Aron
Vodă, uniți cu ardelenii, respingeau la vadul de la Isaccea pe Domnul adus de Turci, pentru a fi
așezat în Scaunul Moldovei (Ștefan Surdul, fost Domn al Moldovei).[17]
Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă și succesorul
său, Răzvan Ștefan, Mihai trimite o delegație de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic
relațiile munteano-transilvănene. Delegația, compusă din 13 persoane, condusă de mitropolitul
Eftimie și din care mai făceau parte episcopii Luca al Buzăului și Teofil al Râmnicului, marele vornic
Mitrea, vornicul Hristea, logofeții Dimitrie, Preda și Borcea, vistiernicul Dan, postelnicul Teodor,
clucerul Stamate, Radu Buzescu și Vintilă,[18] a negociat aderarea la această alianță și a semnat
la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea vasal al lui Sigismund. Ei
și-au depășit atribuțiile inițiale, probabil din dorința de a îngrădi puterea domnului sporind-o simultan
pe a lor. Cu toate acestea, Mihai a acceptat tratatul, deoarece Transilvania era singurul stat vecin ce
îi putea asigura spatele în lupta împotriva turcilor.[19]
Același tratat cu Sigismund Bathory, din 1595, prevedea ca toate bisericile românești din Ardeal să
fie așezate sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște. Această prevedere implică și o evidentă
tendință anticalvină, fiindcă în luna iunie a aceluiași an au fost supuse bisericile din Țara
Făgărașului, autorității Mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia, unde a rezidat mitropolitul ortodox,
hirotonisit în Țara Românească.[20]
În încercarea de a opri înaintarea turcilor conduși de Sinan Pașa, un albanez, înlocuitorul marelui
vizir Ferhad, spre București, Mihai Viteazul, la comanda unei armate de circa 16.000 de ostași, din
care 6.000 erau secui conduși de Albert Király, i-a atacat pe otomani la Călugăreni în 13/23 august
1595.[21][22] Bătălia, evocată în poemul „Pașa Hassan” al poetului George Coșbuc, s-a soldat cu
pierderea de către turci a unui steag, a mai multor tunuri și a circa 7000 de combatanți, insuficient
însă pentru a-l opri din marșul spre București. Mihai s-a retras temporar în munți, așteptând sprijinul
lui Sigismund Báthory, în timp ce turcii, în frunte cu Sinan Pașa, s-au instalat la mănăstirea Radu
Vodă, iar Sinan a început să numească funcționari otomani pentru administrarea noului pașalâc, și a
ridicat o întăritură improvizată[23] - „palanca” lui Sinan, o cetate ale cărei ruine se văd pe înălțimea de
la mănăstirea Radu-Vodă. Turcii încep organizarea pașalâcului la București și Târgoviște,
introducând garnizoane și transformând bisericile în moschei (Mihai Bărbulescu ș.a., op. cit., p. 190).
Primind în munți sprijin din Moldova și, mai ales din Transilvania, Mihai Viteazul a luat comanda unei
armate puternice și numeroase, care i-a îndepărtat pe otomani din Târgoviște (5–8 octombrie 1595)
și apoi București (12 octombrie 1595), după care le-a provocat pierderi grele în retragerea lor
disperată peste Dunăre la Giurgiu (15–20 octombrie 1595). Astfel, campania otomană, sub
conducerea lui Sinan Pașa, pornită cu intenția de a transforma principatele în pașalâcuri, s-a sfârșit
cu un răsunător eșec, cu ecouri în Apusul Europei.
Între timp, Ștefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel
polonezilor.
În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind
cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Razgrad, Babadag, Târgul de Floci, Silistra și
chiar Rusciuc, Șiștova, Nicopole și Vidin. Potrivit istoricului Nicolae Iorga[24], călăreții lui Mihai
Viteazul ajunseseră până la Adrianopole în est și Plevnaîn vest. Această acțiune a fost coroborată
cu cea a voievodului moldovean Aron Tiranul care a readus sub stăpânirea sa Bugeacul, în aceeași
perioadă. În 1601 Mihai Viteazul a preluat aceste teritorii o dată cu instalarea sa pe tronul Moldovei,
astfel încât Dobrogea și gurile Dunării s-au aflat sub stăpânirea sa până la moarte.
Drapelul Țării Românești în vremea lui Mihai. Reconstrucție alb-negru de Dan Cernovodeanu după stemă,
colorată ulterior.

Întreaga creștinătate balcanică l-a privit ca pe un eliberator, iar după moartea sa, în hârtiile găsite
sub pernă, s-a aflat o scrisoare în care acești creștini îl numeau „Steaua lor răsăriteană”.[necesită citare]
Negocierile de pace cu Înalta Poartă
Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și dezastrele provocate de ostașii
sultanului, au adus Țara Românească la o stare critică din punct de vedere financiar. Cu vistieria
golită, Mihai se vede silit să aplice o soluție pe cât de nepopulară, pe atât de vitală supraviețuirii
statale: "așezământul" sau "legarea țăranilor de glie" prin care rumânii (țăranii fără pământ
din Valahia) erau siliți să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment.
După câteva confruntări pe linia Dunării, dar mai ales după înfrângerea suferită de Sigismund
Báthory în Bătălia de la Keresztes (26 octombrie 1596), Mihai a făcut în decembrie 1597 pace
cu Imperiul Otoman.[25] În schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, Înalta
Poartă a recunoscut domnia voievodului pe întreaga durată a vieții sale și i-a trimis steag de domnie.
În paralel, la 9 iunie 1598, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu împăratul Rudolf al II-
lea, care s-a obligat să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și i-a recunoscut caracterul
ereditar al domniei în schimbul recunoașterii suzeranității împăratului.
Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică), Mihai a căutat să se emancipeze de consecințele
tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse suzeranitatea principelui
Transilvaniei, Sigismund Báthory.

Unirea de la 1600
Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile petrecute
în conștiința românească. Domnitorul care a reușit să stăpânească pentru scurt timp, la 1599-1600,
cele trei țări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat ca unificator
abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipsește cu desăvârșire în
istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea și chiar mai târziu, spre 1800, la Școala
Ardeleană".[26]
Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Pe scurt, Mihai
Viteazul ar putea fi caracterizat în felul următor (a se reține că nu a purtat titlul de "Domn" decât în
Țara Românească):

 1593-1599 este Domn al Țării Românești;


 Între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești și al Ardealului;
 În perioada iunie 1600 - septembrie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești, al Ardealului și
Moldovei, adunate împreună sub "unirea personală" a lui Mihai; în cazul Moldovei îl
înscăunează de fapt pe fiul său;
 Între septembrie 1600 - noiembrie 1600 a fost Domn al Țării Românești;
 Între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului Habsburgic.
Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept "unire", termenul este dus
prea departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează instituțiile de conducere de dinainte - Dieta
(Transilvania) și sfaturile boierești în țările extracarpatice, își păstrează legile, cutumele și
procedurile fiecăreia în vigoare. Mihai nu "unifică" nici armatele.
Transilvania

Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul

Domnia lui Ieremia Movilă, devotat politicii poloneze (acesta încheiase un tratat de vasalitate cu
Polonia), însemnase practic îndepărtarea Moldovei de Sfânta Alianță.
În Transilvania, Sigismund renunța la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory(un
aderent la politica cancelarului polon Jan Zamoyski).
Ieremia Movilă și cancelarul Zamoyski intenționau să așeze în scaunul Țării Românești pe Simion
Movilă, fratele domnului Moldovei, ceea ce amenința existența Alianței. În aceste circumstanțe, în
iulie 1599 Mihai Viteazul a trimis o solie la Praga pentru a cere încuviințarea împăratului Rudolf al II-
lea pentru intervenția în Transilvania, cu intenția de a sparge cercul de adversități ce-l împresura.
Primind un răspuns favorabil, la sfârșitul aceluiași an, intră în Transilvania prin pasul Buzău cu o
armată formată din români și mercenari de diferite etnii: unguri și secui din Ardeal, polonezi, sârbi
etc.[27] După victoria asupra lui Andrei Báthory (Bătălia de la Șelimbăr, 18/28 octombrie 1599) își
face intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599 primind cheile fortăreței de la
episcopul Demetrius Napragy. Andrei Báthory a fost ucis la scurt timp după bătălia de la Șelimbăr,
având vârsta de 28 de ani.[28]Mihai a primit cu durere vestea morții lui Báthory, el puse să se
îngroape după cuviință capul lui Andrei, în mausoleul pe care acesta însuși îl pregătise în Alba Iulia,
și urmă chiar sicriul, ținând în mână lumânarea, după obiceiul românesc.
După biruința de la Șelimbăr, Mihai a înființat (sau reînființat, între specialiști se poartă încă discuții)
mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia , un prim pas spre recunoașterea oficială a confesiunii
ortodoxe.[29]
Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai a fost conducătorul de
facto al Transilvaniei, Dieta recunoscându-i titlul de locum tenens al Transilvaniei, așa cum se
specifică în diplomele latine. În actele slavone însă, el se intitulează domn al Țării Românești și
Ardealului. (Mihai Bărbulescu ș.a., 2002, p. 190). Mihai nu a modificat sistemul constituțional al
Transilvaniei: nu a intervenit în reprezentarea națiunilor politice, nobilimea maghiară, sașii și secuii.
A intervenit însă, potrivit organizării constituționale, în alcătuirea Consiliului principatului
transilvănean, unde a introdus doi din boierii săi români, așezând în cetăți pârcălabi proprii, dar
păstrând vechii funcționari. Dieta Transilvaniei a fost profund nemulțumită de acordarea unor donații
de domenii (sate) făcute boierilor munteni, în detrimentul nobilimii maghiare. Protestele Dietei și
rapoartele nunțiului papal Malaspina dovedesc tendința lui Mihai de a structura o proprie bază
socială română stăpânirii sale. Mihai a avut raporturi bune cu secuii, cărora le-a confirmat vechile
drepturi și privilegii (ce fuseseră răpite de principii Báthory), de asemenea cu sașii, cărora le-a
satisfăcut cererile , manifestând toleranță față de luteranism. Mihai a luat măsuri în Transilvania în
favoarea iobagilor români și a preoților români. În beneficiul preoților, Mihai a obținut scutirea lor de
robotă.
Nunțiul Malaspina sus-amintit recomanda împăratului habsburgic , în rapoartele sale, respectarea
legilor, instituțiilor și obiceiurilor provinciei. Acesta sugera ca principatul transilvănean să nu fie
administrat după obiceiurile valahe - valachico more - ci numai după obiceiurile respectate până
atunci de principii ardeleni.
Moldova

Sigiliul cu stema lui Mihai Viteazul din 1600.

Sigiliul lui Mihai Viteazul din 1600, fotografie a exponatului de la Muzeul Național al Unirii.

În primăvara anului 1600, Mihai și-a dat seama de pericolul pe care îl reprezenta influența în
Moldova a Regatului Poloniei, care refuzase să facă parte din „Liga Sfântă” și era un aliat tacit al
Imperiului Otoman. Polonezii, a căror politică externă era practic sub controlul marelui hatman Jan
Zamoyski, nu numai că îl înscăunaseră în 1595 pe protejatul lor, Ieremia Movilă, ca Domn al
Moldovei (scoțând astfel această țară din Liga Sfântă) și îl susținuseră pe Andrei Báthory în
Transilvania, dar unelteau să îl detroneze pe Mihai și să-l pună în locul lui, în Țara Românească,
pe Simion Movilă (fratele lui Ieremia). Ceea ce a determinat însă decisiv hotărârea lui Mihai de a
declanșa o campanie preventivă în Moldova, au fost pregătirile făcute către Sigismund Báthory, aflat
de la începutul anului 1600 la Suceava, pentru recucerirea Transilvaniei, cu sprijinul lui Jan
Zamoyski și al lui Ieremia Movilă.[30]
Expediția a început la 14/24 aprilie 1600, când Mihai Viteazul pleacă din Alba Iulia, lăsând în locul
său pe banul Mihalcea, acesta și Farkas Korniș fiind delegați să trateze cu comisarii imperiali. El se
îndreaptă spre Miercurea Sibiului, după care trece pe lângă Făgăraș(17/27-20/30
aprilie), Codlea (21 aprilie/1 mai), Brașov (22 aprilie/2 mai) și ajunge la Prejmer (23 aprilie/3 mai).[31]
La 1 mai 1600 Mihai își așeză tabăra la Prejmer. Acolo făcu cunoscut ostașilor săi că vor
trece Carpații pentru a-l alunga pe Ieremia Movilă de pe tronul Moldovei. La 6 mai Mihai în fruntea
oastei sale trece munții, dar nu pe drumul obișnuit, unde știa că îl așteaptă dușmanul, ci urcându-se
pe munții cei mai grei. În acea vreme armata sa a avut mult de suferit, mai cu seamă din lipsa
proviziilor care nu se găseau nici acolo și nici în părțile Moldovei, care au fost pustiite de Ieremia
Movilă. Caii nu au avut pășune iar ostașii au fost siliți să mănânce foi din copaci.[32]
La 26 aprilie/6 mai 1600, trupele lui Mihai Viteazul pătrund în Moldova prin trei sau chiar patru
puncte: pe la Focșani (cu Nicolae Pătrașcu), prin pasul Oituz - valea Trotușului, coloana centrală
(avangarda acesteia ajunsese la Trotuș încă de vineri 25 aprilie/ 5 mai), care se îndreaptă
spre Bacău, urmată după 28 aprilie/8 mai de Mihai Viteazul, prin pasul Rodna-Cucureasa, urmând
drumul spre Suceava, și, posibil, pe valea Ceremușului spre nord. Toate coloanele susțin lupte cu
forțele moldo-polone care se retrăgeau spre nord.[33]
Mihai îl învinge pe Ieremia Movilă la Bacău, și realizează astfel, prima unire a țărilor române. Ieremia
Movilă a fugit, găsind refugiu, împreună cu familia sa la Hotin. La 1 iunie 1600, Mihai se afla la Iași și
boierii moldoveni au fost puși să jure în numele cârmuitorului celui nou. Lăsând pentru stăpânirea
Moldovei un Sfat de boieri, alcătuit din hatmanul Udrea, vistierul Andronic Cantacuzino, armașul
Sava[34] și spătarul Negre, el se întoarse în Transilvania (N. Iorga, 1992, op. cit. ref.9).
Mihai a cucerit Moldova, invocând ca motiv alianța lui Ieremia Movilă cu turcii și tătarii. El a cerut
împăratului recunoașterea stăpânirii sale in perpetuum asupra Ardealului, Moldovei și Țării
Românești.
Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: „Domn al Țării
Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei”. La recomandarea marii boierimi, Mihai a numit un
domn în Moldova, subordonat sieși[35].[nefuncțională]

Sfârșitul domniei
Destrămarea Unirii

Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Nicolae Grigorescu

Contextul internațional a fost nefavorabil lui Mihai. Puterile vecine vedeau în ambițiile sale politice o
contradicție cu interesele proprii de dominanță. Habsburgii își vedeau amenințate planurile de
menținere a Transilvaniei în sfera lor de influență, Polonia nu dorea pierderea controlului
asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunțării la Țara Românească. Mai mult
chiar, uniunea personală a lui Mihai reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de
forțe din regiune.
Existau însă și conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care
nu acceptau măsurile impuse de noul domn. De asemenea, sașii au rămas ostili lui Mihai, în urma
jafurilor întreprinse de armatele sale în orașele și satele lor
(Ghimbav, Codlea, Merghindeal, Cincu, Șura Mică, Cristian, Câlnic etc.).
Mihai nu reușeste să înfrângă revolta nobililor maghiari transilvăneni, sprijiniți de
generalul Basta care l-a învins în Bătălia de la Mirăslău (18/28 septembrie 1600) și astfel
pierde Ardealul. În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileștilor aserviți intereselor polone.
Polonii au pătruns în Moldova cu cancelarul și marele hatman Zamoyski, Mihai fiind învins în bătălia
de la Bucov (20 octombrie 1600), astfel că Zamoyski îl reinstalează pe tronul Moldovei pe Ieremia
Movilă.
Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Țării Românești, însă și pe acest tron se va urca un
membru al familiei Movileștilor, Simion Movilă.
Așadar, înfăptuirea unirii manu militari nu a durat, creația politică a lui Mihai s-a prăbușit ca efect al
intereselor proprii ale Habsburgilor, Poloniei și Imperiului Otoman.
Moartea lui Mihai Viteazul

Gurăslău (1601)

Uciderea lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii din Turda(gravură editată la Leiden - Olanda în anul 1703)

Forțat să ia calea pribegiei, Mihai se îndreaptă spre Praga pentru solicita ajutor de la împăratul
Rudolf al II-lea. Călătoria a fost lungă și anevoioasă (voievodul și însoțitorii săi fiind atacați de mai
multe ori, mai ales în Transilvania), trecând
prin Deva, Lipova, Oradea, Debrețin, Tokaj, Pojon și Viena.[36] A ajuns la Viena, împreună cu cei 40
de însoțitori care îi mai rămăseseră, la 2 ianuarie 1601, unde a fost primit de arhiducele Matthias
(viitorul împărat Matia I), care i-a înlesnit primirea la Curtea Imperială de la Praga.[37] Mihai Viteazul
a ajuns la Praga pe 23 februarie 1601, fiind primit în audiență la împărat pe 14 martie.[38]
Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunării lui Sigismund
Bathorype tronul Transilvaniei, acceptă să-l susțină pe voievodul român.
Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește campania de recucerire a teritoriilor românești. Prin
victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul valah îl îndepărtează pe Bathory din Transilvania.
Continuă prin a recupera Țara Românească gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron. În aceste
condiții, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri românești, perspectivă ce nu convenea
împăratului habsburgic, Rudolf al II-lea. Se pune la cale înlăturarea fizică a domnitorului român, și
la 9/19 august 1601[1][2], la 3 km sud de Turda[39], Mihai Viteazul este ucis de un detașament
de mercenari în frunte cu ofițerul valon Iacob (Jacques) de Beauri, trimis de generalul Giorgio
Basta.[40] Uciderea lui Mihai este astfel relatată de Dionisie Fotino[34]: „Între Basta și Mihai s-a rădicat
o gelozie care a ajuns la dușmănie. Basta, după ce a pârât pe Mihai că avea înțelegeri secrete cu
turcii, a hotărât ca să-l și aresteze; deci trimițând să-l poftească la consiliu și Mihai nevoind a veni, a
poruncit la câțiva nemți ca să înconjoare cortul său, și să-l prinză viu sau să-l omoare. Mihai Vodă
văzându-se astfel surprins a scos sabia și a rănit pe unul din sbirii lui Basta, dar un altul
străpungându-l cu sulița în pântece, l-a trântit la pământ și i-a tăiat capul. Această ucidere infamă a
lui Mihai Vodă nu fu aprobată de nimene la curtea împăratului Rodolf”. Trupul lui Mihai a fost aruncat
apoi în câmpia Cristișului, pentru ca ostașii săi să vadă că a pierit căpitanul lor.[41] Pe mormântul lui
Mihai Viteazul din Turda s-a construit un obelisc, închinat lui Mihai.
Capul său este luat de Turturea paharnicul, unul dintre căpitanii voievodului,[42] adus în Țara
Românească și înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă osemintele părintelui
său, Pătrașcu-Vodă.
Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu este scris: „Aici zace cinstitul și răposatul capu al
creștinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei”.
Miron Costin a scris în cronica sa următorul comentariu, după ce a relatat uciderea lui Mihai: „Și
așea s-au plătitu lui Mihai Vodă slujbele ce-au făcutu nemților”.[43] Abia generația pașoptistă,
angajată în lupta pentru crearea statului național român, îl va recunoaște pe Mihai Viteazul ca pe un
ilustru predecesor.[43]

Portrete

Mihai Viteazul - frescă mănăstirea Căluiul

Au rămas mai multe portrete înfățișându-l pe Mihai Viteazul, unele contemporane, altele postume.
Într-o ipostază mai tânără este prezentat la mănăstirea Căluiul, apoi și la Biserica Domnească din
Târgoviște. Ambele prezintă costumul domnesc în întregime. În 1598 Ioan Orlandi a executat o
gravură a lui Mihai Viteazul aflat la Nicopole. El este pleșuv, slab și ferm, îmbrăcat într-o platoșă și
acoperit de o blană mițoasă. În mâna dreapță ține un baston de comandant, iar mâna stângă și-o
ține sprijinită pe sabia terminată cu un cap de lup. În fundalul gravurii se vede bătălia și stema cetății
Nicopole, iar dedesubt apare inscripția „Michel Vaivoda della Vallachia, il qvale prese la cità di
Nicopoli nella Bvlgaria l'anno 1598”[44].
Franz Franken: Mihai Viteazul și domnița Florica, detaliu din tabloul Croesusarătându-și comorile lui Solon

În ziua de 23 februarie 1601 Mihai Viteazul ajunge în Praga, la curtea împăratului Rudolf al II-lea.
Primit cu entuziasm - după cum relatează H. Ortelius - i se realizează un portret în aramă de către
gravorul curții, Egidius Sadeler. Acesta este cel mai cunoscut portret al domnitorului român, fiind
răspândit în numeroase copii. Inscripția circulară spune „Michael Waivoda Walachiae Transalpinae,
utraque fortuna insignis et in utraque eadem virtute, aet. XLIII”, iar versurile-dedicație: „Tanti facit
nomen Christi, Maiestatem Caesaris, / Rempublicam christianam et Ecclesiae sub Pontifice Maximo
concordiam sue”, adică „Atât de mult iubește pe Cristos și Împărăția creștină și unirea Bisericii sub
Papă” [45]. Aproape două secole și jumătate mai târziu, în 1847, Nicolae Bălcescu și Alexandru G.
Golescu redescoperă acest portret, împreună cu alte cinci ale aceluiași, la cabinetul de stampe al
bibliotecii regale din Paris[46]. „Cându vezurămu pe cellu de allu siésselé strigarămu de o dată:
Acesta este [...] Fizionomia principelui respunde întocmai închipuirii celloru ce au studiatu
caracterulu acestui bărbatu extraordinariu. [...] Otărârămu în dată a ne desierta ușiórele nóstre
pungi...” pentru a comanda o copie după acest portret, spre a da „în admirare românilor” adevărata
înfățișare a voievodului[47].
După moartea lui Mihai Viteazul au fost executate mai multe portrete ale acestuia, printre care unul
în 1601 ce îl prezintă cu o căciulă și o mantie de blană, sub care scrie „Michael Weyvodt aus der
Walachey, occubuit XVIII Aug. a. MDCI”, precum și altele inspirate după cel al lui Sadeler. Odată,
Mihai Viteazul este prezentat ca fiind Gheorghe Ștefan, domnul Moldovei.

Medalie cu efigia lui Mihai Viteazul

Marcă poștală cu Mihai Viteazul


De la Mihai Viteazul au rămas și două criptoportrete, ambele realizate de către Franz Francken II.
Într-unul dintre ele, aflat la muzeul Prado din Madrid, apare ca Irod, având căciula transformată în
turban și lanțul și medalia dăruite de împăratul german. În celălalt, mai cunoscut, aflat
la Kunsthistorisches Museum Vienna (Muzeul de Istorie a Artei din Viena), apare alături de fiica sa
Florica[48][sursa nu confirmă] într-o reprezentare a alaiului lui Cresus(împăratul Rudolf al II-lea). Aici pot fi
văzute întregile costume ale lui Mihai și ale fiicei sale la curtea pragheză.
Mihai Viteazul mai apare și în gravuri din secolele XVI-XVII ce prezintă momentul uciderii sale, însă
de cele mai multe ori are o înfățișare imaginată.
Mihai Viteazul a fost reprezentat în tablouri pictate în secolele XIX și XX de artiști precum Gheorghe
Tattarescu, Theodor Aman, Mișu Popp sau Constantin Lecca.

In memoriam
Deși efemeră, prima unire de facto a celor trei țări medievale românești, realizată de Mihai Viteazul
în 1599-1600, a făcut ca acesta să rămână în conștiința românilor ca un simbol al unității naționale.
În România există 9 localități din diferite județe care îi poartă numele (5 dintre ele numite „Mihai
Viteazu” și 4 numite „Mihai Bravu”). În aproape toate orașele din țară sunt străzi numite „Mihai
Viteazul” sau „Mihai Bravul”.
Numeroase licee și colegii naționale au numele „Mihai Viteazul”. De asemenea, o serie de instituții
militare de învățământ superior, printre care Academia Națională de Informații „Mihai
Viteazul” (unitatea de învățământ superior militar a Serviciului Român de Informații), Școala de
Aplicație pentru Unități de Luptă „Mihai Viteazul” și Școala de Aplicație pentru Ofițeri a Jandarmeriei
Române „Mihai Viteazul”, poartă numele voievodului.
Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul” (în prezent Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul”) este o unitate
militară de elită a Armatei Române, care îndeplinește și misiuni de protocol, ceremonii și onoruri
militare la cel mai înalt nivel.
În amintirea acestui erou național au fost ridicate numeroase monumente. Cel mai vechi, dar poate
și cel mai celebru monument de acest fel este statuia ecvestră din Piața Universității din București,
operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse, realizată în 1874. Printre cele mai
impozante statui ale voievodului sunt cele din Cluj, Craiova, Ploiești, Alba Iulia, Giurgiu, Iași,
Oradea, precum și cea din incinta Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul” din București. Pe locul unde a
fost ucis, la Turda, a fost înălțat un obelisc, iar racla cu capul său, păstrată la Mănăstirea Dealu, este
adăpostită într-un sarcofag din marmură realizat în 1913 de sculptorul Frederic Storck.
Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul” este cea mai înaltă distincție română pentru faptele de
arme în timp de război.

S-ar putea să vă placă și