Sunteți pe pagina 1din 3

FEMEIA BIZANTINĂ ÎNTRE FAMILIE ȘI BISERICĂ

Societatea bizantină, prin caracterul ei puternic religios, a valorificat mereu familia şi


haina monahală ca fiind căile pe care femeia trebuie să le urmeze spre mântuirea sufletului.
Trebuiesc luate în considerare atât sentimentul religios al societăţii bizantine cât şi dragostea
pentru artă, arhitectură, muzică, comerţ şi multe alte activităţi care, desigur, le priveau şi pe
femei. Desigur, majoritatea scrierilor atestă doar doamne de rang înalt cu înclinaţii spre alte
activităţi decat familia şi creşterea copiilor, însă nu ar trebui neglijate nici femeile obişnuite,
de rang inferior. Nivelul de civilizaţie la care Bizanțul ajunsese, el fiind moştenitorul lumii
romane, grecizându-se după secolul al IX-lea d. Hr., a creat din Constantinopol o oază a
culturii şi divertismentului public pâna la un anumit nivel, accesibil şi celor mai puţin înstariţi,
de orice sex.
În societatea bizantină, conform lucrării lui Michel Kaplan[1], avem următoarele clase
sociale:aristocraţia, ţăranii, meşteşugarii din oraşe, marii negustori, oamenii de rând și
marginalii din oraşe. Familiile aristocraţilor în mod cert aveau un interes foarte mare pentru
cultura şi prin urmare această categorie va da în decursul istoriei femei despre care marii
autori ai acelor vremi vor scrie texte. Familiile de ţărani, oamenii de rând şi marginalii
oraşelor însă nu vor crea un cadru propice educării femeilor din motive şi lipsuri evidente.
Însa nu ar trebui subestimate femeile din rândurile familiilor de meşteşugari si mari negustori.
Banii, ca în oricare societate, sunt „deschizători de drumuri”. Astfel, familiile care reuşeau să
obţină o situaţie financiară foarte bună, încercau să îşi depaşească statutul. Mă feresc să afirm
existenţa unei pături de mijloc care încearca să acceadă la un statut superior din considerente
personale si pentru simplul fapt că în textele întâlnite nu se găsește ceva foarte concret. Însă
aceste două categorii, cu ajutorul banilor își pot permite educarea copiilor, a fetelor care pot
pe viitor „atrage” un bărbat de rang sau statut social mai superior, crescand astfel statutul şi
influenţa umilei sale familii.
Putem vorbi despre activităţile femeii în Bizanţ folosindu-ne de scrierile romano-
greceşti pe care le avem la îndemână. Ele relevă condiţia femeii în societate, condiţie
moştenită în primă fază de bizantini şi modelată mai apoi de Părinţii Bisericii, ca model
pentru femeia din Bizanţ. Astfel, de la romani şi de la greci aflăm din scrierile anticilor, cum
ar fi Cato Maior, care relevă condiţia, drepturile si activităţile femeilor:„Aceasta avea dreptul
de a creşte şi educa copii, erau pedepsite dacă consumau alcool. Se ocupau cu supravegherea
şi îngrijirea servitorilor”.
Mai interesant sună însa detaliile despre divorţ. Acesta era permis, intentarea lui
ramânea un privilegiu masculin iar zestrea femeii se intorcea la familia ei. Motivele erau
diverse, de la adulter, avort pâna la consumul de alcool.
Pentru a defini clar şi concis statutul femeii în societatea bizantina trebuie să amintim
de scrierile Părinţilor Bisericii si concluzia nefastă a Bisericii Timpurie care, în cele din urmă,
spune că femeia se face vinovată de Păcatul Strămoşesc şi că ea trebuie să asculte de bărbat,
să-i fie supusă. Părinţii Bisericii, prin atitudinea lor ambivalentă în interpretarea lor de secol
IV a Bibliei, plasează femeia nu pe picior de egalitate cu bărbatul, insistând pe pasajele din
Genaza 2 şi nu pe cele din Geneza 1(26, 27) unde este clar că şi femeia şi bărbatul au fost
creaţi în acelaşi timp, „după chipul şi asemanarea Lui”[2]. Ei de fapt „încearcă” să elucideze
rolul Evei ca ajutor al lui Adam. De fapt, ei încearcă şi reuşesc să ofere toate calitaţile,
asemanatoare divinităţii lui Adam, facând-o pe Eva inferioară şi aruncându-i în spinare vina
căderii în păcat. Biserica Târzie nu face altceva decât să răsucească şi mai rău cuţitul în rană,
venind cu completari la atitudinea ei de supunere şi la faptul că doar ea se face vinovată de
căderea în păcat. Acestă atitudine dorea poate sa stopeze pornirile femeieşti considerate
rezultatul caracterului lor slab şi imprevizibil. De fapt se dorea o totală supunere a acesteia,
bărbatul fiind cel care trebuia sa conducă familia.
Cele ce aleg familia
Sunt acele femei care-şi dedică viaţa formării unei familii. Este cea dintâi preferinţă a
femeii bizantine. Primul pas este logodna, frecventă la familiile de aristocraţi şi luată foarte în
serios. Apoi căsătoria, uneori de la vârste foarte fragede (12 ani în cazul femeilor) sunt
căsătorite, în majoritatea cazurilor la aristocraţi pentru ca două familii să-şi reunească forţele,
crescându-le astfel averea şi influenţa în Constantinopol si la Curtea Imperială. Dacă treburile
nu merg cum trebuie şi intervin probleme cum ar fi repudieri, adulter, „otrăvirea copiilor”, se
ajunge la divorţ. Interzis în epoca lui Iustinian, el devine din ce în ce mai posibil, însă nu este
încurajat de Biserica. Deși, când vorbim de sexualitate, atitudinea bizantinilor este puternic
influenţată de gândirea creştină, care încurajează mai mult castitatea, sexualitatea rămânand
doar o soluţie la care se recurgea în lipsă de ceva mai bun pentru a obţine procrearea. Relaţia
sexuală făra intenţia procreării este asimilată prostituţiei. Totuși, copiii, în special băieţii, sunt
calea de mântuire a femeii şi a familiei din care aceasta provine.
În cele din urmă familia, mai exact interesele unei mari familii duc la aranjamente de
ordin matrimonial. Tot interesul familiei este însă şi intrarea în sânul Sfintei Biserici unde,
dintre fetele mai puţin atractive, cu şanse mai mici de a întemeia o familie în scop politic sau
financiar, sunt trimise pe acest drum al celibatului. Daca domnişoara în cauză era şi virgină,
mântuirea părinților ei era „asigurată”.
Cazul vaduvelor este cel mai interesant, deoarece ele devin adevăratul cap al familiei,
îşi exercită autoritatea asupra copiilor şi dispune de bunurile ei, cel puţin de cele din zestrea
sa. Să adăugam că, dacă e vorba de familii într-adevăr bogate, o femeie dispune de moștenirea
pe care o primeşte în afara zestrei. Prin urmare, o vaduvă devine ţinta unor interese şi nu a
unor sentimente.
În principiu însă, în cadrul familiei, femeia se află în relaţie directă cu bărbatul, care în
majoritatea situaţiilor delicate era absolvit de orice vină. Un exemplu grăitor în acest sens este
situaţia în care bărbatul bizantin săvârşea adulter. În această situaţie, soţia sa era vinovată
pentru că nu l-a ţinut lângă ea şi cea cu care fusese săvârşit adulterul era vinovată pentru că a
picat în păcat cu bărbatul alteia.
Cele ce aleg Biserica
Sunt, în primul rând, femeile virgine despre care am vorbit mai sus. Acestea asigură
mântuirea familiei din care provin. Acestea sunt capabile de acest sacrificiu alegând celibatul
înca de tinere, ca şi vestalele din Roma Antică. Nu doar cele virgine aleg celibatul, ci şi cele
venite din căsătorii nefericite, Biserica fiind una din ieşirile din situații foarte încurcate.
Văduvele, deși Biserica permite un cadru clar de recăsătorie pentru acestea, găsesc
mereu refugiu în sânul Bisericii. Femeia, de obicei, dobândeşte un loc de frunte din momentul
în care ramâne văduvă, ceea ce se întâmplă adesea dacă diferenţa de vârstă a fost mare de la
început. În cazul unor văduve din familii de mare influenţă, cum ar fi cele imperiale, Biserica
este singura cale de scăpare împotriva inamicilor şi a eventualelor conflicte cu noul suveran.
Văduve erau considerate și soţiile noilor episcopi care trebuiau să acceadă spre celibat, soţiile
acestora având, desigur, şansa la o nouă căsatorie sau la intrarea în sânul Bisericii.
Femeile bizantine, deşi supuse autoritaţii bărbatului şi a familiei, au adus contribuții
societății bizantine, exemplele fiind împărătesele care au condus Imperiul de atâtea ori şi au
făcut faţă crizelor interne şi externe, contribuţiile în literatură şi artă decorativă (ţesaturi de
matase si mozaicuri) ş.a.m.d.
În concluzie, în societatea bizantină condiţia femeii depindea de factori foarte variaţi.
Printre aceştia se numără gradul de avere şi cultură pe care îl deţinea familia în care se
năşteau, originea etnică a familiei, căci nu trebuie să uităm că de-a lungul timpului, Imperiul
Bizantin a deţinut vaste teritorii (de la provincii Orientale, la teritorii din Arhipelagul Grecesc,
peninsula Balcanică, pierzând odata cu avântul arabilor majoritatea teritoriilor sale din Orient,
dar adăpostind în Asia Mică zeci de mii de colonişti orientali care se refugiau din calea
arabilor).
Trebuie să mai ţinem cont de zona din care proveneau femeile. Cele din
Constantinopol sau din zone apropiate capitalei imperiului aveau o condiţie total diferită faţă
de cele care se năşteau în familii de la marginea imperiului, unde influenţele bizantine se
propagau mai dificil şi erau asimilate mai greu.
Bibliografie:
Kaplan, Michael, Bizanţ, Editura Nemira, 2010.
Mănescu, Mihaela, Portret de femeie bizantină, Editura Sinergi, Bucureşti 2010.
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/femeia-bizantina-intre-familie-si-biserica

NOTE:
[1] Michel Kaplan, Bizanţ, Editura Nemira, 2010, p 106 – 115.
[2] Geneza 1 .