Sunteți pe pagina 1din 2

România interbelică. Practicarea guvernării.

( 1918-1938)

1. Caracteristici generale

Deși constituția prevedea că regele numea primul-ministrul în urma alegerilor parlamentare,


această prevedere era des încălcată. De obicei, regele numea primul ministrul ce conducea
guvernul care care organiza alegerile. De obicei guvernul câștiga alegerile. Din acest motiv un
rol important l-a avut regalitatea. România era monarhie Constituţională. Regele Ferdinand I a
fost supranumit „Întregitorul”, deoarece în timpul domniei lui (1914-1927) a fost
înfăptuită Marea Unire din anul 1918. În anii 1925- 1926, a izbucnit criza dinastică, determinată
de hotărârea prinţului Carol de a renunţa la prerogativele de moştenitor al tronului. De aceea, s-a
format o Regenţă, alcătuită din trei persoane. Aceasta a îndeplinit atribuţiile regelui Mihai,
minor, care a ajuns la tron în urma morţii regelui Ferdinand I (1927). În anul 1930, Carol revenit
în ţară şi a fost recunoscut de Parlament ca rege. Carol al II-lea:

 a adoptat măsuri pentru a-şi consolida regimul personal şi pentru a slăbi partidele politice;
 a instaurat, în 1938, un regim autoritar;
 a impus adoptarea unei noi Constituţii, în 1938, care o înlocuia pe cea din 1923. Noua lege
fundamentală acorda puteri sporite regelui;
 a impus desfiinţarea partidelor politice, apoi şi alte măsuri care i-au consolidat puterea (cenzura,
partidul unic – Frontul Renaşterii Naţionale etc.) Regimul autoritar al lui Carol al II-lea s-a
prăbuşit la 6 septembrie 1940, după ce România a fost nevoită să cedeze teritorii statelor vecine.

2. Partide politice și guvernări

a) Partidul Liberal a continuat să joace un important rol politic, reprezentând în practică cel mai
puternic partid politic al perioadei interbelice. Liberalii au condus neîntrerupt din 1914 şi până în 1919
(cu o scurtă întrerupere între martie-noiembrie 1918), când, asemenea altor partide liberale europene,
au pierdut alegerile organizate de ei pe baza votului universal. După o scurtă perioadă de organizare şi
de extindere în teritoriile alipite, liberalii s-au reîntors la putere, cârmuind cu autoritate între 1922-
1928 (cu o întrerupere între martie 1926 şi iunie 1927) şi 1933-1937. Perioada 1922-1926 a fost epoca
celor mai mari succese liberale, guvernul lui I.I.C. Brătianu rezolvând cu pricepere problemele dificile ale
organizării noului stat întregit, ale unificării celor 4 regiuni, atât din punct de vedere administrativ cât şi
din cel legislativ; au fost de asemenea anii refacerii economice şi ai aplicării reformelor; s-a adoptat o
nouă constituţie. Se poate afirma că, în 1926, Partidul Liberal se afla în culmea puterii şi influenţei sale,
încheindu-şi o misiune istorică începută la 1848. După 1930, deşi încă partid de guvernământ, rolul
liberalilor va scădea însă treptat, lipsit rând pe rând de conducători, morţi în 1927 (I.I.C. Brătianu), 1930
(Vintilă Brătianu), 1933 (I.G. Duca); pe care îi înlocuieşte o echipă nouă de oameni politici fie lipsiţi de
experienţă, fie influenţabili, în orice caz foarte diferiţi de vechea gardă. Ca urmare, partidul şi-a pierdut
influenţa, fiind înfrânt în alegerile din decembrie 1937, când a obțjnut 39 la sută din voturi, neputându-
se aplica legea primei electorale. Acest rezultat i-a permis regelui Carol al II lea să instaureze dictatura
regală.