Sunteți pe pagina 1din 14

Plērōma anul XIX nr. 1 (2017) 11-24

Îndreptățirea prin credință la Pavel și la Martin Luther. Un studiu comparativ 1

Prof. univ. dr. Hans Klein

Abstract

The present paper (Justification by Faith in Paul and Martin Luther: A Com‑ parative Approach) discusses a classical theological topic by looking at the different way in which Paul and Luther understand justification. In order to understand Paul’s concept of justification, one has to take into account the context in which he ministered: the Apostle brought a message about Jesus and expected the Gentiles to embrace it; when a person accepted that message, he was said to be “justified”. By contrast, Luther, who encountered the Gospel as a written one, tends to see the Christian as a passive recipient of an “alien” justice.

Keywords: Pauline theology, justification by faith, Martin Luther, soteriology, hamartiology

Fiindcă sărbătorim cinci sute de ani de la începutul Reformei lui Martin Luther, începută în 1517, mi se pare oportun să avem un timp de reflecție nu atât asupra evenimentelor petrecute, cât asupra celui mai important concept care a stat la baza Reformei: îndreptățirea prin credință. Voi începe cu o scurtă descriere a concepției despre păcat în iudaismul timpuriu ca baza gândirii în primul secol creştin (1), ulterior voi dezvolta în linii mari înțelegerea lui Pavel cu privire la îndreptățirea prin credință (2), după care urmează o prezentare succintă a gân‑ dirii lui Martin Luther privitoare la acest concept (3). La sfârşit doresc să trag câteva concluzii pentru vremea noastră (4).

1 Prelegere ținută la Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti cu ocazia simpozionului: „Re‑ forma protestantă: istorie receptare, influențe”, Bucureşti 18‑19 mai 2017.

11

Hans Klein / Plērōma anul XIX nr. 1 (2017) 11-24

1. Înțelegerea păcatului în iudaismul timpuriu

Dacă un lucru nu merge bine, se caută automat un vinovat. În general, vina se caută la celălalt, mai puțin la persoana care caută. Dacă nu se găseşte niciun vino‑ vat, şi lucrurile continuă să funcționeze anapoda, sentimentul vinei se amplifică şi se răsfrânge asupra întregului popor. Faptul că poporul Israel nu a mai avut un stat propriu de la cucerirea Ieru‑ salimului de către babilonieni, ci a fost sub ocupația altor puteri – babilonieni, perşi, Ptolemei şi Seleucizi –, până la revolta Macabeilor, a presupus implicit ne‑ cesitatea gestionării unei culpe colective. În acest timp au fost canonizate, rând pe rând, scrierile sacre ale poporului Israel, începând cu Tora, urmată de Regi, Profeți, respectiv Psalmi. Textele au fost citite şi recitite. O carte care s‑a bucu‑ rat de o largă receptare a fost cea a Judecătorilor, care afirmă în mod repetat că poporul a căzut de la credința în Dumnezeu, fapt care a avut drept consecință subjugarea poporului de către străini ( Jud. 2:11‑19). În schimb, când poporul a început să strige la Dumnezeu, El le‑a dat un salvator ( Jud. 3:13; 4:3 ş.a.). Cât de cunoscute erau aceste texte ne arată Psalmul lui Solomon (17:5), datând din timpul lui Irod, şi Rugăciunea cu cele 18 cereri (cam din aceeaşi perioadă). În a unsprezecea secțiune din această rugăciune se spune:

Adu‑ne, Doamne, din nou pe judecătorii noştri… şi fii Tu împăratul nostru…

Canonizarea cărților Profeților a avut drept consecință o conştientizare mai acută a păcatelor comise de popor. Credincioşii au meditat la textul legii şi au interiorizat conținutul ei. Poruncile din Levitic, inițial porunci pentru preoți, au căpătat aplicabilitate pentru întregul popor, mai ales că poporul s‑a înțeles pe sine, cum scrie în Exod 19:6, ca popor de preoți. Acest lucru a produs implicit o relativizare a statutului preoților. În înțelegerea poporului, sarcina primordială a preoților a fost aducerea jertfelor pentru iertarea păcatelor poporului în general şi a credincioşilor în special. Totuşi, fiindcă nu s‑a simțit de‑a lungul timpului o remediere a situației, cerințele în vederea unui comportament cât mai adecvat legilor din Tora au devenit tot mai împovărătoare. Se spunea că este necesar să se construiască un gard în jurul Torei (Mişna, Avot 1,1), pentru ca legile ei să nu fie încălcate nicicum. 2

2 Vezi Rudolph Meyer, „Φαρισαῖος”, în ThWNT, vol. IX, p. 11‑36, 29.

12

Hans Klein / Plērōma anul XIX nr. 1 (2017) 11-24

La această stare de fapt au existat trei reacții:

1. Invocarea lui Dumnezeu nu mai menționează faptele, ci constituie pur şi

simplu un apel la mila lui Dumnezeu. Această poziție o găsim în Daniel 9:18, unde se spune:

Nu pentru faptele noastre drepte aducem cererile noastre înaintea Ta, ci pentru îndurările Tale cele mari.

Credincioşii au aşteptat îndurarea lui Dumnezeu şi ea nu a întârziat să apară. Cu Macabei a venit un timp de reculegere, în care se putea trăi bunătatea lui Dumnezeu, deoarece stăpânirea străină luase sfârşit. Gândirea din acele vremuri este prezentă în psalmul lui Zaharia, care dă glas următoarei aşteptări:

izbăviți din mâna duşmanilor noştri (putem) să‑L slăvim fără teamă în sfințenie şi dreptate înaintea Lui în toate zilele noastre (Lc 1:74‑75). 3

Dar această eliberare a rămas un episod singular. Relativ repede s‑a putut

constata că nu s‑a ajuns la viața binecuvântată aşteptată, chiar dacă ideea a fost menținută în cântecul de laudă.

2. De aceea, mai ales fariseii au considerat că sunt necesare fapte de dreptate.

Psalmii lui Solomon descriu amănunțit atât consecințele păcatului, cât şi benefi‑ ciile unei vieți trăite în dreptate (Ps Sol 3, 5, 8 ş.a.). Pilda fariseului şi a vameşului (Luca 18:9‑14) reflectă o asemenea poziție, întâlnită şi la Pavel, înaintea conver‑

tirii sale.

3. Comunitatea de la Qumran a considerat că fiecare om din Israel este păcă‑

tos. De aceea este necesară o comunitate a „fiilor luminii”, unde oamenii se pu‑ rifică de păcate (1QS 1:13; 3:8.23). În sprijinul tezei că fiecare om este păcătos găsim următoarea constatare:

Cum poate un om să țină socoteala păcatelor sale şi cum se poate îndreptăți cu privire la abaterile sale? Ce poate să răspundă omul nedrept în fața dreptei judecăți a lui Dumnezeu? (1QH 1:25 ş.urm.)

Dar cea mai profundă zugrăvire a omului păcătos o găsim la Isus în parabo‑

3 Consider că la începutul cuvântării sale din Luca 1:68‑79 Zaharia preia un cântec din liturghia sinagogală, Luca 1:67‑75, profeția lui propriu‑zisă fiind Luca 1:76‑79. Vezi Hans Klein, Das Lukasevangelium, Göttingen, Vandenhoeck & Ruprecht, 2006, p. 121‑122.

13

Hans Klein / Plērōma anul XIX nr. 1 (2017) 11-24

la robului nemilostiv din Matei 18:23‑35. Potrivit acestui text, omul păcătos ajunge să‑i datoreze lui Dumnezeu zece mii de talanți, adică echivalentul tu‑ turor impozitelor din Egipt pe un an, o sumă uriaşă. 4 Prin comparație, fratele său îi datorează o sută de dinari, venitul unui zilier pe jumătate de an, adică o sumă relativ mică. O astfel de înțelegere cu privire la păcat este valabilă când păcatul nu constă numai în fapte greşite, ci şi în fapte nerealizate, cum se spune la Iacov: „Cine ştie să facă bine şi nu face este vinovat de păcat” (Iac. 4:17). Tot păcate sunt şi faptele făcute din neştiință, când sunt trecute cu vederea nevoile semenului căruia am putea să‑i dăm o mână de ajutor. Isus îi învață pe ucenici, deci şi pe noi, să spună, când rostesc „Tatăl nostru”: „Iartă‑ne datoriile noastre, cum iertăm şi noi datornicilor noştri.” În traducerile pe care le folosim, textul din Mat. 6:13 este îndulcit astfel: „Și ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiților noştri.“ Dar în textul original se vorbeşte despre datorii, nu despre greşeli. 5 După învierea lui Isus comunitatea creştină timpurie a proclamat foarte re‑ pede că „Hristos a murit pentru păcatele noastre.” După toate probabilitățile, au fost incluse în această proclamare şi atât greşelile făcute, cât şi faptele rămase datorie. În lumea elenistică nu a existat o astfel de înțelegere cu privire la păcat. Acest lucru se datorează şi faptului că erau adorați mai mulți zei. Dreptatea omului era concepută ca o morală în societate spre folosul cetățeanului şi societății. 6 Se cre‑ dea că zeii trăiesc după acelaşi drept ca oamenii. 7 De asemenea, eleniştii nutreau o anumită frică față de eventualele pedepse pe care le puteau aduce zeii 8 (ceea ce se apropie într‑o anumită măsură de înțelegerea israeliților față de judecata pu‑

4 Un talant avea o greutate de circa 41 de kilograme. Zece mii de talanți ar însemna 410 000 de kilograme de monede de aur sau argint. În zilele noastre, ar constitui încărcătura unui tren cu 41 de vagoane.

5 Pentru informații suplimentare, vezi H. Klein, „Das Vaterunser. Seine Geschichte und sein Verständnis bei Jesus und im frühen Christentum”, în H. Klein – V. Mihoc – K.‑W. Niebuhr (Hg.), Das Gebet im Neuen Testament, Tübingen, Mohr Siebeck, 2009, p. 77‑114, 97‑99.

6 Aristotel, Etica nicomahică, E 3 1129b 26‑27.

7 Cf. P. Stuhlmacher, Gerechtigkeit Gottes bei Paulus, ed. 2, Göttingen, Vandenhoeck & Rupre‑ cht, 1966, p. 105.

8 Cf. E. Schweizer, „Das hellenistische Weltbild als Produkt der Weltangst”, în E. Schweizer, Neotestamentica, Zürich, EVZ, 1963, p. 15‑27.

14

Hans Klein / Plērōma anul XIX nr. 1 (2017) 11-24

nitivă a lui Dumnezeu). Filozofii s‑au împotrivit acestei concepții despre lume, dar în popor frica față de mânia zeilor a rămas. Apostolul Pavel va ține cont de această concepție a eleniştilor.

2. Apostolul Pavel

În tinerețe Pavel a avut o înțelegere fariseică, ceea ce însemna că viața trebu‑ ia trăită în conformitate cu cerințele lui Dumnezeu, până la cea mai mică po‑ runcă. Astfel, viitorul apostol a vrut să fie corect, iar viața lui să fie pe măsura aşteptărilor lui Dumnezeu. După cum un artizan doreşte să facă un lucru bun şi de folos 9 , Pavel a avut tendința de a fi corect în fața lui Dumnezeu în toate privințele, după cum rezultă din Filipeni 3:6. În urma revelației, el a înțeles că acest lucru nu este posibil şi că omul nu poate fi corect în fața lui Dumnezeu prin fapte proprii. Pentru păcatele noastre a murit Hristos şi suntem chemați să credem în acest mesaj creştin. Nu putem şti exact când a descoperit comunitatea creştină timpurie mesajul din Geneza 15:6, potrivit căruia „Avram L‑a crezut pe Domnul, şi El i‑a so‑ cotit lucrul acesta ca dreptate”, dar putem spune cu siguranță că descoperirea acestui mesaj este legată de începuturile misiunii între păgâni, deoarece şi lor li s‑a putut spune: Avram a fost justificat prin credința în mesajul lui Dumnezeu. Proclamarea aceasta era esențială pentru misiune. Acceptarea mesajului – i.e. credința – este socotită de Dumnezeu ca dreptate. Suntem corecți, justificați, dacă acceptăm mesajul misionarilor. Probabil acest text a fost unul de bază pen‑ tru discuțiile de la sinodul ținut la Ierusalim în anul 48 d.Hr. Acolo s‑a acceptat şi teza că nu este nevoie de circumcizie, socotindu‑se că inimile sunt tăiate îm‑ prejur prin Duhul Sfânt, cum spune apostolul în Romani 2:29. Motivația are la bază, desigur, o concepție din Vechiul Testament (Deut. 30:6; cf. Ier. 4:4). După cum tind să înțeleg, textul din Galateni 2:16 a fost acceptat şi de Petru, deoarece se foloseşte într‑un mesaj adresat lui Petru. În mod notabil, Pavel foloseşte pro‑ numele personal „noi”:

9 Vezi şi H. Klein, „Craftsmanship Assumptions in Pauline Theology”, în A. Christophersen, C. Claussen, J. Frey şi B. Longenecker (editori), Paul, Luke and the Greco-Roman World: Essays in Honour of Alexander J. M. Wedderburn ( JSNT SS 217), Sheffield, Sheffield Academic Press, 2002, p. 96‑97.

15

Hans Klein / Plērōma anul XIX nr. 1 (2017) 11-24

Dar fiindcă ştim că omul nu este îndreptățit prin faptele Legii,

ci

prin credința în Isus Hristos,

şi

noi am crezut în Hristos Isus

ca

să fim îndreptățiți prin credința în Hristos,

şi

nu prin faptele Legii,

fiindcă prin faptele Legii nimeni nu va fi îndreptățit.

Cu toate că acest text este scris în Epistola către Galateni, unde se redă o discuție din memorie, este foarte probabil ca textul să fi fost acceptat de Petru cel târziu la discuțiile din Antiohia (la care se referă pasajul din Galateni 2), în cazul în care nu a fost acceptat deja la Ierusalim. Acest text descrie baza comună de credință a celor doi apostoli. Diferența dintre cei doi consta în consecințe:

„Oare putem mânca împreună pe această bază, în calitate de creştini, sau tre‑ buie să ținem cont de creştinii iudei, care au alte obiceiuri la masă?” Aceasta era poziția lui Petru şi lui Barnaba. Poziția lui Pavel ar putea fi rezumată astfel: „Tre‑ buie să fie posibil să avem Cina Domnului la aceeaşi masă.” Dar să lăsăm această problemă la o parte. Important este faptul că în prima sa epistolă, cea către Tesaloniceni, apostolul Pavel nu foloseşte cuvântul „păcat” şi nu vorbeşte de îndreptățire sau justificare. Referindu‑se la începuturile creştinismului în Tesalonic, el spune destinatarilor:

[V]‑ați întors la Dumnezeu de la idoli, ca să slujiți Dumnezeului celui viu şi adevărat şi ca să‑L aşteptați din ceruri pe Fiul Său, pe care L‑a înviat din morți – pe Isus, care ne izbăveşte de mânia viitoare (1 Tes. 1:9‑10).

Pavel putea să folosească şi alte cuvinte, să spună, de exemplu, în par‑ tea a doua: „să‑L aşteptăm pe Isus care a murit pentru păcatele noastre şi prin care putem fi mântuiți. În El suntem îndreptățiți, dacă credem în El.” Ideea este aproximativ aceeaşi, deoarece „izbăvirea de mânia viitoare” este doar un alt fel de a spune că prin moartea Sa, Isus îl izbăveşte pe om de păcate, acestea fiind viața greşită de până atunci. Deducem, din această constatare, cât de înțelept argumentează apostolul. El foloseşte un limbaj pe măsura aşteptărilor Tesalonicenilor, care nu erau familiarizați cu ideea îndreptățirii prin credință. Aşadar, cuvintele misionare ale apostolului au

16

Hans Klein / Plērōma anul XIX nr. 1 (2017) 11-24

făcut referire la un subiect care le era cunoscut: frica de mânia lui Dum‑ nezeu. Corintenilor le‑a vorbit într‑un limbaj care este mai aproape de crezul comunității timpurii. Apostolul le scrie că au acceptat Evanghelia, conform că‑ reia:

Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi

şi a fost îngropat

şi a înviat a treia zi, după Scripturi

şi S‑a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece (1 Cor. 15:3‑5).

Pavel vorbeşte de moartea lui Hristos pentru păcatele noastre şi le reaminteşte corintenilor că au acceptat această Evanghelie, substratul credinței creştine. Dar nu vorbeşte de îndreptățire. În 1 Corinteni 6:11 însă menționează:

Ați fost spălați, ați fost sfințiți, ați fost îndreptățiți în numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru.

Acest text vorbeşte de actul botezului, în care corintenii au fost spălați, au primit Duhul şi au fost îndreptățiți, adică au devenit neprihăniți. Aici cuvântul „neprihănit” se potriveşte mai bine decât „îndreptățiți”. Corintenii au devenit copiii lui Dumnezeu, fără prihană. Dar este interesant că apostolul nu vorbeşte nici în prima, nici în a doua epis‑ tolă către Corinteni de îndreptățire prin credință. El foloseşte această sintagmă în epistolele sale către Romani, Galateni şi Filipeni numai în contextul polemicii împotriva unei concepții iudaizatoare. Dacă apostolul Pavel vorbeşte de „dreptatea lui Dumnezeu“ (δικαιοσύνη θεοῦ), el se află în cadrul gândirii veterotestamentare. Această noțiune trebuie să fie înțeleasă drept „dreptatea“ pe care o dă Dumnezeu oamenilor. Astfel, Dum‑ nezeu se arată drept, corect (cf. Rom. 3:26). În viziunea lui Pavel, dreptatea lui Dumnezeu este întotdeauna comportamentul mântuitor pentru oameni. Au‑ gustin scria: iustitia Dei … non qua iustus est Deus, sed quam dat homini Deus, ut iustus sit homo per Deum. 10 („Dreptatea lui Dumnezeu … nu înseamnă că Dum‑

10 Christiane Tietz, „Rechtfertigung III”, în RGG, ed. 4, 2004, p. 103‑111, 103.

17

Hans Klein / Plērōma anul XIX nr. 1 (2017) 11-24

nezeu este drept, ci este dreptatea care o dă Dumnezeu omului, pentru ca omul să fie drept prin Dumnezeu”). Dreptatea lui Dumnezeu este revelată în Evan‑ ghelie, afirmă Pavel în Romani 1:17. O dreptate a lui Dumnezeu care poate să pedepsească nu este cunoscută în Biblie. Dacă Dumnezeu pedepseşte, face acest lucru la mânie. Despre această mânie vorbeşte Pavel în Romani 1:18‑32. Omul devine drept, corect, după Pavel. Baza gândirii lui Pavel este Evanghe‑ lia despre Isus care a murit pentru noi şi a înviat, cum scrie 1 Corinteni 15:2‑5. Când vorbeşte de „credință”, Pavel are în vedere acceptarea acestei Evanghelii. Prin acceptarea Evangheliei, dar nu a unei sume de învățături, creştinul se com‑ portă corect, este corect, drept. Pavel a fost misionar. Oamenii cărora le‑a proclamat Evanghelia au fost pă‑ gâni şi evrei. Pentru ei Pavel explică:

Toți au păcătuit şi sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu, fiind îndreptățiți fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus, pe care Dumnezeu L‑a înfățişat ca mijloc de ispăşire, prin sângele Lui – prin credință – ca dovadă a dreptății Sale, căci, trecuse cu vederea păcatele săvârşite odinioară, în vremea îngăduinței lui Dumnezeu, ca să‑Și dovedească dreptatea în vremea de acum, astfel încât să fie drept şi să‑l îndreptățească pe cel ce are credință în Isus (Rom.

3:23‑26).

Cu alte cuvinte, toți oamenii au pierdut slava pe care au avut‑o în paradis. Ei pot deveni neprihăniți, adică primesc slava înapoi, fără plată, în mod gratuit, deoarece acest lucru l‑a dobândit Hristos pentru ei prin moartea Sa pe cruce. Dumnezeu iartă păcatele din timpurile trecute, pe care le‑a trecut cu vederea. În acest fel Dumnezeu dovedeşte că este corect, adică se arată drept şi, în acelaşi timp, îl face drept sau neprihănit pe oricine crede în Isus. În Romani 5 Pavel arată că „dreptatea primită” (îndreptățirea sau neprihă‑ nirea) nu include încă mântuirea, dar tinde spre mântuire. Cel îndreptățit prin credință va fi mântuit (Rom. 5:9). Între îndreptățire şi mântuire se află Judecata de Apoi. Cel care a acceptat Evanghelia s‑a comportat corect în fața lui Dum‑ nezeu şi este însemnat pentru veşnicie. În Galateni 5:5 Pavel spune că „noi, prin Duhul, aşteptăm prin credință dreptatea la care nădăjduim”, adică „noi avem baza nădejdii că vom fi considerați drepți la Judecata de Apoi, dacă ne comportăm as‑ tăzi corect cu privire la Evanghelie, dacă o acceptăm cu credință”. Pentru aposto‑ lul Pavel, credința este prin excelență una re‑activă, adică o reacție la Evanghelie.

18

Hans Klein / Plērōma anul XIX nr. 1 (2017) 11-24

Primul actor pentru mântuirea noastră este Dumnezeu. El L‑a jertfit pe Hris‑ tos pentru păcatele noastre. Aceasta se acordă omului prin cuvânt, prin Evan‑ ghelie. Acceptarea Evangheliei este singurul lucru care poate să‑l facă omul în vederea îndreptățirii sale. Omul devine corect prin acceptarea Evanghelie, adică prin credință. Orice altă faptă, de exemplu, circumcizia sau ascultarea de calen‑ dare, săvârşită de om cu scopul de a fi acceptat de Dumnezeu, sau pentru a com‑

pleta corectitudinea omului, este imposibilă. Omul este drept, neprihănit prin acceptarea Evangheliei, prin credință. Și această dreptate se constată. Credincio‑ sul s‑a comportat corect față de Evanghelie. Ulterior, desigur, el este chemat la iubire: „credința lucrează prin dragoste” (Gal. 5:6). Această dragoste, precum şi comportamentul concret, vor fi judecate, dar credinciosul are toate şansele de a

fi mântuit.

Din păcate, de‑a lungul timpului, credința a ajuns să fie echivalată cu accep‑ tarea unei sumedenii de învățături. Pentru apostolul Pavel, credința constă în acceptarea Evangheliei, a principiului că Isus a murit pentru noi şi că a fost în‑ viat. Toate celelalte învățături sunt explicații. Aceasta este o concepție profetică despre relația Dumnezeu–om, respectiv despre îndreptățirea prin credință, în baza căreia devenim copiii lui Dumnezeu.

3. Martin Luther

Asemenea lui Pavel, Luther a fost un personaj profetic, dar a avut un alt punct de plecare decât Pavel. A fost cutremurat în interior de un fulger, care l‑a făcut să strige: „Ajută‑mă Sfânta Ana! Voi deveni călugăr!” Acest eveniment l‑a silit pe Luther să facă totul ca să corespundă voinței lui Dumnezeu. În vreme ce Pavel

a fost silit prin revelație să renunțe la viața dusă într‑o corectitudine închipuită, Luther s‑a văzut incapabil să fie corect față de cerințele lui Dumnezeu, pe care le‑a preluat din tradiție şi din Scriptură. Întrebarea care l‑a frământat era urmă‑ toarea: „Cum pot să găsesc un Dumnezeu milostiv?” I‑a fost frică de Dumnezeu în maiestatea Sa. 11 Această imagine despre Dumnezeu se datora felului în care era reprezentată Judecata de Apoi pe zidurile bisericilor europene, mai exact,

11 Cf. B. Hägglund, „Gerechtigkeit VI”, în TRE (Theologische Realenzyklopädie), vol. 12, 1984, p. 432.

19

Hans Klein / Plērōma anul XIX nr. 1 (2017) 11-24

pe latura apuseană a acestora. La intrarea în biserică, omul trebuia să priveas‑ că un tablou în care Hristos, Judecătorul, îi împarte pe oamenii în mântuiți şi pierduți, aceştia din urmă fiind osândiți să meargă în chinurile iadului. Biserica folosea foarte mult această frică. Frica de Dumnezeu şi de condamnare putea să fie de folos şi pentru instituția scrisorilor de indulgență, care au fost folosite din abundență. Marea descoperire a lui Luther a fost textul din Rom 1:17 unde se spune că „dreptatea lui Dumnezeu este cauza mântuirii” (iustitia enim Dei est causa salutis), 12 o dreptate prin care noi devenim drepți prin acțiunea sa (qua nos ex ipso iustificamur). 13 În comentariul său la Epistola către Romani (1516/1517), Luther constată că la această înțelegere a textului l‑au ajutat spusele lui Augus‑ tin. În concordanță cu Augustin, Luther îi vede pe toți oamenii, adică pe toți creştinii ca păcătoşi. Totuşi, ei sunt şi îndreptățiți, după cum rezultă din mult folosita formulă simul iustus et peccator. Luther susține cu omul este realmente păcătos prin natura sa (peccator in re), dar că prin credință poate fi drept, corect, în nădejde (iustus in spe), 14 ca urmare a promisiunii lui Dumnezeu (iustus ex re- putatione et promissione). 15 Luther se ştie aici în concordanță cu cele spuse în Ro‑ mani 7:13‑25, 16 pasaj în care apostolul Pavel descrie un „eu” care ştie că „nimic bun nu locuieşte în mine” (7:18). După Luther, omul întreg este şi rămâne un păcătos, dar ca urmare a harului lui Dumnezeu este şi îndreptățit. Pavel a avut o altă concepție. Noi considerăm că în Romani 7 apostolul descrie situația omului înainte de convertire. Aşa a interpretat textul şi Pelagius. Dar Augustin s‑a lup‑ tat cu el, găsind argumente pentru punctul lui de vedere, anume că în Romani 7 poate fi vorba numai de creştin. 17 În opinia lui Pavel, credinciosul a murit față de păcat, ca să trăiască o viață nouă, cum spune în Romani 6:3‑4. Credinciosul greşeşte după Pavel, dar nu păcătuieşte. Credinciosul nu este rupt în două între

12 WA 56, p. 176,3 (Luther, Opere, ediția de la Weimar).

13 WA 56, p. 172,5.

14 Cf. WA 56, p. 272, rd. 17‑18: simul peccator et iustus, peccator in re vera, sed iustus ex reputati- one et promissione Dei certa. Rd. 19‑20: perfectus in spe, in re autem peccator.

15 WA 56, p. 158, rd. 17.

16 Vezi D. Sänger, Schrift – Tradition – Evangelium, Studien zum frühen Judentum und zur paulinischen Theologie, Neukirchen‑Vluyn, Neukirchener Theologie, 2016, p. 146, n. 2 şi 3.

17 Vezi. U. Wilckens, Der Brief an die Römer: Röm 6-11 (EKK VI/2), Neukirchen‑Vluyn, Ne‑ ukirchener Verl., 1980, p. 111.

20

Hans Klein / Plērōma anul XIX nr. 1 (2017) 11-24

„a vrea” şi „a face”. Luther însă are o înțelegere diferită. Aflat la Wartburg în au‑ gust 1521, el putea să‑i scrie tânărului Philipp Melanchthon care era disperat că observă la el păcate: „Fii un păcătos, păcătuieşte cu curaj, dar crede cu mai mult curaj şi bucură‑te în Hristos, care a biruit păcatul, moartea şi lumea (esto peccator et pecca fortiter, sed fide fortius et gaude in Christo, qui victor est peccati, mortuis et mundi). 18 Înțelegerea lui Luther despre om are drept consecință ideea că dreptatea omului este una primită în dar, pasivă, aşadar declarată, nu constatată, ca la apostolul Pavel. Ea provine din ceruri, din afară, fiind „străină” (iustitia externa et aliena). 19 Păcatul este implantat în om, iar el este un păcătos radical, total, de la rădăcini, şi numai în credință, în dar, în speranță este perfect, îndreptățit de Dumnezeu 20 printr‑un act de dreptate care anticipează Judecata de apoi. „În credință este şi unit cu Hristos. În calitate de credincioşi, noi suntem ca el, ca să fim în El şi ființa Lui să cuprindă ființa noastră”. 21 Cum am precizat mai devreme, la apostolul Pavel credința nu este un dar pe care îl primim în mod pa‑ siv, ci o reacție la mesajul Evangheliei. Concepția lui Pavel se datorează faptului că a fost misionar şi a aşteptat ca Evanghelia să fie acceptată. După Luther, harul vine asupra omului, iar el rămâne pasiv, şi primeşte credință. Această concepție provine din faptul că Luther nu a ascultat Evanghelia prin vocea unui misio‑ nar, ci a citit‑o în Biblie. Cuvântul s‑a impus. Reformatorul n‑a fost chemat la credință, ci credința a venit asupra lui ca un fulger. Luther aşteaptă de la creştin să se lase complet în seama lui Dumnezeu şi să renunțe la viața sa proprie. În această privință, Luther preia idei din Galateni 2:20, unde apostolul Pavel spune că nu mai trăieşte el, ci în el trăieşte Hristos. Acest text sună foarte mistic. 22 De fapt, este vorba de limbajul specific unui om îndrăgostit, 23 căci în continuare Pavel spune: „care m‑a iubit şi şi‑a dat viața pen‑

18 WA BR (scrisori) II, p. 372, rd. 8‑9.

19 WA 56, p. 158, rd. 13.

20 WA 56, p. 272, rd. 19.

21 WA 5, p. 144, rd. 20‑22: „sicut eodem verbo deus facit et nos sumus, quod ipse est, ut in ipso simus et suum esse nostram esse est.

22 G. Ebeling, Die Wahrheit des Evangeliums, Tübingen, Mohr (Siebeck), 1981, p. 207.

23 Cf. E. Lohse, Paulus. Eine Biographie, München, C.H. Beck, 1996, p. 211 şi U. Luz, „Paulus als Mystiker“ şi „Paulus als Charismatiker und Mystiker“, în U. Luz, Exegetische Studien, Tübin‑ gen, Mohr Siebeck, 2016, p. 481‑492 şi 493‑510.

21

Hans Klein / Plērōma anul XIX nr. 1 (2017) 11-24

tru mine“. Și Luther este mistic în exprimare. El spune că Hristos intră în el, şi el intră în credință în Hristos. 24 Această formulare nu este singulară. Uneori Luther scrie că se lasă să cadă în Dumnezeu sau că noi putem fi unul în Hris‑ tos prin credință. 25 Îndreptățirea credinciosului este, în viziunea lui Luther, lu‑ crarea exclusivă a lui Dumnezeu. Omul este îndreptățit când nu mai caută să ajungă la îndreptățire. Dacă îl înțeleg bine pe Pavel, el nu consideră că în actul îndreptățirii om este în totalitate pasiv, ci mai degrabă re‑activ, în sensul că ac‑ ceptă Evanghelia.

4. Astăzi

Nu putem prelua în totalitate învățătura despre justificare, nici cea paulină, nici pe cea a lui Luther, deoarece timpurile s‑au schimbat mult. Cele două războa‑ ie din secolul trecut pot fi văzute ca o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru fap‑ tul că omul s‑a despărțit de El şi nu a mai vrut să ştie de Dumnezeu. Această perspectivă corespunde celor spuse în Romani 1:18‑32. Dar n‑am auzit o astfel de afirmație. Nu combinăm cele întâmplate cu credința noastră. Vorbim mult despre corupție, un alt termen pentru păcat, dar nu ne gândim că ea are de‑a face ceva cu credința şi cu Dumnezeu. Se practică o libertate sexuală, dar numai puțini oameni spun că este păcat. Nu vreau să insist asupra acestor fenomene ne‑ plăcute. Vreau doar să spun, că în timpurile noastre păcatul este văzut altfel decât în vremea Noului Testament sau a lui Luther. Mai mult, frica de Dumnezeu sau frica de moarte nu ne determină în acelaşi fel ca în acele timpuri. Nu doresc să deplâng această situație. Mesajul evanghelic nu este unul de fri‑ că, ci de încurajare. Putem să ne însuşim următoarea idee a lui Pavel: dacă accep‑ tăm Evanghelia cu credință, ne comportăm corect, în conformitate cu aşteptările lui Dumnezeu. De asemenea, putem să preluăm concepția lui Luther conform căreia Dumnezeu ne declară drepți, ne îndreptățeşte în baza credinței. Dar mi se pare mai aproape de omul secolului XXI dacă ne asociem proclamației: „Ați primit Duhul, sunteți fiii, copii ai lui Dumnezeu” (Gal. 4:6). Îndemnul „nu vă

24 Vezi, WA 7, p. 25, rd. 27‑34; H.‑M. Barth, Die Theologie Luthers. Eine kritische Würdigung, Gütersloh, Gütersloher Verlagshaus, 2009, p. 271‑272.

25 E. Iserloh, Handbuch der Kirchengeschichte IV, Reformation, Katholische Reform. Gegenrefor- mation, Freiburg, Herder, 1975, p. 32.

22

Hans Klein / Plērōma anul XIX nr. 1 (2017) 11-24

temeți“ este scris adeseori în Biblie. Aici găsesc mesajul pentru zilele noastre, care corespunde celor spuse în 1 Tesaloniceni 1:10, verset în care se afirmă că Fiul lui Dumnezeu ne izbăveşte de mânie. Că suntem neprihăniți, îndreptățiți, este pen‑ tru mine o explicație a acestui mesaj, care ne spune că suntem şi rămânem în mâi‑ nile lui Dumnezeu, dacă rămânem în credință. Atunci avem comportamentul corespunzător aşteptării lui Dumnezeu, suntem deci corecți, neprihăniți, puşi în drepturile cele mai alese: ca fii şi fiice ale Celui Prea Înalt. Aceasta ne obligă să trăim ca atare. Pentru aceasta am primit şi îndemnul şi puterea: Duhul Sfânt.

Bibliografie

Barth, H.‑M., Die Theologie Luthers. Eine kritische Würdigung, Gütersloh, Gütersloher Verlagshaus, 2009.

Ebeling, G., Die Wahrheit des Evangeliums, Tübingen, Mohr (Siebeck), 1981. Hägglund, B., „Gerechtigkeit VI”, în TRE (Theologische Realenzyklopädie), vol. 12, 1984. Iserloh, E., Handbuch der Kirchengeschichte IV, Reformation, Katholische Reform. Gegenreformation, Freiburg, Herder, 1975. Klein, H., „Craftsmanship Assumptions in Pauline Theology”, în A. Christophersen, C. Claussen, J. Frey şi B. Longenecker (editori), Paul, Luke and the Greco-Roman World: Essays in Honour of Alexander J. M. Wedderburn ( JSNT SS 217), Sheffield, Sheffield Academic Press, 2002, p. 94‑101.

, „Das Vaterunser. Seine Geschichte und sein Verständnis bei Jesus

und im frühen Christentum”, în H. Klein – V. Mihoc – K.‑W. Niebuhr

(Hg.), Das Gebet im Neuen Testament, Tübingen, Mohr Siebeck, 2009, p.

77‑114.

, Hans, Das Lukasevangelium, Göttingen, Vandenhoeck & Ruprecht,

2006.

Lohse, E., Paulus. Eine Biographie, München, C.H. Beck, 1996. Luz, U., „Paulus als Mystiker“ şi „Paulus als Charismatiker und Mystiker“, în U. Luz, Exegetische Studien, Tübingen, Mohr Siebeck, 2016, p. 481‑492 şi

493‑510.

23

Hans Klein / Plērōma anul XIX nr. 1 (2017) 11-24

Meyer, Rudolph, „Φαρισαῖος”, în ThWNT, vol. IX, 1973, p. 11‑36. Sänger, D., Schrift – Tradition – Evangelium, Studien zum frühen Judentum und zur paulinischen Theologie, Neukirchen‑Vluyn, Neukirchener Theologie, 2016. Schweizer, E., „Das hellenistische Weltbild als Produkt der Weltangst”, în E. Schweizer, Neotestamentica, Zürich, EVZ, 1963, p. 15‑27. Stuhlmacher, P., Gerechtigkeit Gottes bei Paulus, ed. 2, Göttingen, Vandenhoeck & Ruprecht, 1966 Tietz, Christiane, „Rechtfertigung III”, în Religion in Geschichte und Gegenwart, ed. 4, Mohr Siebeck, Tübingen 2004, p. 103‑111. Wilckens, U., Der Brief an die Römer: Röm 6-11 (EKK VI/2), Neukirchen‑Vluyn, Neukirchener Verl., 1980.

24