Sunteți pe pagina 1din 132

POLITICI SOCIALE

Suport de curs

1
CUPRINS

I. Politica socială – concept, evoluție, legitimitate

1.1. Delimitări conceptuale


1.2. Factorii determinanţi ai apariţiei şi dezvoltării politicilor sociale
1.3. Evoluția modalităților de susținere a persoanelor în dificultate
1.4. Argumente în favoarea politicilor sociale
1.5. Critici la adresa politicilor sociale şi a statului bunăstării
1.6. Legitimarea politicilor sociale

II. Tipologiile statului bunăstării


2.1. Tipologia lui Titmuss
2.2. Tipologie lui Espign-Andersen
2.3. Alte tipologii

III. Tipuri de transferuri sociale și modalități de finanțare a acestora


3.1. Beneficii și servicii sociale
3.2. Constituirea resurselor statului în vederea funcţionării politicilor sociale

IV. Sărăcie și excluziune socială


4.1. Nevoile umane
4.2. Sărăcia – tipuri şi modalităţi de determinare
4.3. Teorii explicative ală sărăciei
4.4. Excluziunea socială
4.5. Politici de combatere a sărăciei și excluziunii sociale

V. Elemente de evaluare a programelor sociale


5.1. Programe versus proiecte
5.2. Ce reprezintă evaluarea programelor sociale?
5.3. Importanţa evaluării programelor sociale
5.4. Specificul evaluării programelor sociale
5.5. Tipuri de evaluare a programelor sociale

VI. Rolul administraţiei publice în implementarea politicilor sociale

2
VII. Politica socială în Uniunea Europeană
7.1. Originile și evoluția procesului postbelic de integrare europeană
7.2. Momente cheie în preocupările sociale ale UE
7.3. Privire de ansamblu asupra modelului social european

Aspecte privind politicile sociale în România

VIII. Politica asigurărilor sociale în România


8.1. Necesitatea şi conţinutul economic al asigurărilor sociale
8.2. Principiile şi rolul sistemului public naţional de asigurări sociale din România
8.3. Sursele de constituire a fondurilor asigurărilor sociale
8.4. Rolul Casei Naţionale de Pensii Publice în gestionarea sistemului public de pensii din România
8.5. Bugetul asigurărilor sociale de stat
8.6. Formele de protecţie a cetăţenilor prin asigurările sociale de stat

IX. Politica asigurărilor pentru şomaj


9.1. Șomajul – fenomen economic și social
9.2. Evoluţia şi structura şomajului în economia României
9.3. Ajutorul sau indemnizaţia de şomaj
9.4. Bugetului asigurărilor pentru şomaj
9.5. Rolul Agenţiei Naţionale a Ocupării Forţei de Muncă în diminuarea şomajului

X. Politici privind sistemul de asigurări sociale de sănătate


10.1. Importanţa asigurărilor sociale de sănătate
10.2. Principiile asigurărilor sociale pentru sănătate
10.3. Organizarea şi finanţarea sistemului de asigurări sociale de sănătate
10.4. Persoanele cuprinse în asigurările sociale pentru sănătate
10.5. Drepturile şi obligaţiile asiguraţilor
10.6. Indemnizaţiile şi ajutoarele de asigurări sociale de sănătate

XI. Asistenţa socială – componentă a strategiei naţionale de protecţie socială


11.1. Formele de sprijin din domeniul asistenţei sociale.

Bibliografie

3
Capitolul I
Politica socială – concept, evoluție, legitimitate
1.1. Delimitări conceptuale

Ca parte a politicilor publice1, politica socială2 reprezintă activităţile desfăşurate prin intermediul
statului (strategii, programe, proiecte, instituţii, acţiuni, legislaţie) care influenţează bunăstarea individului,
familiei sau comunităţii dintr-o societate (Preda, 2007). În această categorie pot fi incluse politicile statului în
domeniul educaţiei, sănătăţii, locuinţei, protecţiei sociale.
Politicile sociale își propun modificarea caracteristicilor vieţii sociale a comunităţii într-un sens
considerat dezirabil, urmărind cu precădere creșterea bunăstării individului, a familiei, a colectivităţii şi a
societăţii în general. Acțiuni care să aibă același scop – creșterea bunăstării individului sau comunității – pot
fi desfășurate și de alte instituții și organizații (în special de organizațiile neguvernamentale), dar atunci când
vorbim despre politici sociale ne vom referi strict la acțiunile guvernului și ale administrațiilor centrale sau
locale.
Delimitarea strictă a politicilor publice este imposibil de realizat. Ele se influențează reciproc și toate
au un impact major asupra politicilor sociale. Politicile economice, spre exemplu, care au ca obiectiv
stimularea creării de locuri de muncă pentru reducerea șomajului vor determina o creștere a nivelului bunăstării
în cazul în care acest obiectiv este atins. Politicile fiscale care promovează o fiscalitate progresivă sau
proporțională vor avea consecințe corespunzătoare asupra veniturilor indivizilor, a stratificării sociale și,
implicit asupra nivelului bunăstării. În plus, impozitele și taxele sunt principala sursă de finanțare a politicilor
sociale, prin urmare nivelul acestora va influența acțiunile statului în plan social. Asemenea influențe pot fi
identificate în cazul tuturor politicilor publice, acestea având, în cele din urmă, ca obiectiv, producerea
anumitor efecte asupra societății, în diferitele sale dimensiuni.
Un alt concept important pentru acest domeniu este acela de bunăstare, care reprezintă obiectivul
fundamental al politicilor sociale și vizează asigurarea bunurilor şi serviciilor necesare realizării unui mod de
viaţă considerat normal la nivelul unei colectivităţi. Standardele „normalităţii” sociale variază de la o
colectivitate la alta, în funcţie de condiţiile de viaţă. În mod evident, ceea ce este considerat nivel normal de
trai într-un sat din România este inacceptabil într-un cartier select din Los Angeles, dar cu mult peste standardul
de viață într-o comunitate izolată din Africa.
Bunăstarea colectivă se fundamentează pe conceptul de standard de viaţă (nivel de trai) normal, ce
reprezintă o stare socio-materială, un model bazat pe sistemul de valori ale colectivităţii, pe aspiraţiile acesteia
şi pe nivelul de dezvoltare.

1
Politicile publice cuprind acțiunile guvernului în toate domeniile funcţionării societăţii – putem vorbi despre politici economice,
demografice, fiscale, de mediu, etc.
2
Dorim să atragem atenția asupra unei necesare delimitări între termenul de politică, folosit în limbajul curent cu referire la partide
politice, ideologii, strategii de atragere a electoratului în scopul accederii la guvernarea statului, și cel folosit în sintagmele politici
publice sau politici sociale, care are semnificația unui set de principii, acțiuni și decizii concrete, cu scopul de a obține un anumit
rezultat. În limba engleză această distincție este mult mai clară, prin folosirea a doi termini diferiți, politics și, respectiv, policy.
4
Statul bunăstării (welfare state) este statul capitalist (în special occidental) de după cel de-al doilea
Război Mondial, care s-a constituit într-o modalitate specifică de guvernare pe baza consensului social, prin
îmbinarea eficienţei sistemului economiei de piaţă cu solidaritatea socială şi umanismul politicilor sociale
redistributive (Preda, 2007).
Conceptul de stat al bunăstării nu trebuie să ne conducă însă la ideea că statul este sau ar trebui să fie
principalul furnizor de bunăstare pentru membrii săi, principalul responsabil de nivelul de trai al fiecăruia. În
fapt, există mai multe surse ale bunăstării individuale, care preced statul:
- Economia, piața – principalul responsabil pentru asigurarea propriei bunăstări este individul
însuși. Acesta, prin activitățile economice pe care le desfășoară pe diferite piețe (piața muncii, a capitalului,
imobiliară etc.) obține diverse forme de venituri (din muncă și din proprietate): salariu, profit, dobândă, chirie,
rentă, reușind astfel să se întrețină și să își asigure un anumit standard de viață;
- Familia – acolo unde individul nu reușește să își acopere nevoile, intervine următoarea plasă
de siguranță, reprezentată de familie. Aceasta este responsabilă pentru susținerea membrilor săi aflați, din
diferite motive, în imposibilitatea de a-și asigura mijloacele materiale sau de altă natură necesare unui trai
decent. Este vorba în special de copii, bătrâni, persoane cu dizabilități etc.
- Societatea civilă (Biserica, ONG-urile etc.) – în cazul în care și familia este depășită de nevoile
membrilor săi dependenți, intervine următoarea plasă de siguranță, societatea civilă, adică noi toți, care avem
responsabilitatea morală de a-i susține pe cei mai defavorizați decât noi.
- Statul, prin politicile sociale, intervine, sau ar trebui să o facă, doar acolo unde și societatea
civilă este depășită de multitudinea sau mărimea nevoilor.
- Instituțiile regionale și internaționale – în istoria recentă avem suficiente exemple de situații
de criză în plan internațional, care depășesc posibilitățile de soluționare ale statului respectiv. Este vorba în
special de calamități naturale (cutremure, inundații, incendii) sau războaie care produc efecte de proporții.
Exemple precum cutremurele din Turcia în 1999, țunami din Asia în decembrie 2004, criza din Somalia sunt
elocvente în acest sens. În asemenea situații dramatice intervine solidaritatea internațională prin intermediul
diverselor organisme și organizații internaționale.
Factorii menţionaţi anterior, prin acţiunea lor conjugată, formează reţeaua de securitate socială, plasa
de siguranţă (safety net), iar statul ar trebui să intervină doar ca ultimă plasă de siguranţă la nivel național,
acţionând în zonele neacoperite de celelalte sectoare. Merită accentuată această distincție dintre rolul societății
civile și cel al statului, chiar dacă ea se erodează tot mai puternic în prezent. Statul contemporan, din ce în ce
mai implicat în viața economică și socială, a făcut ca ideea carității private să își piardă mult din semnificații.
Membrii societății așteaptă mai curând din partea statului să intervină pentru a-i susține pe cei în nevoie, decât
sunt ei înșiși dispuși să o facă. Argumentele sunt simple și destul de convingătoare: statul este cel care percepe
impozite și taxe din veniturile noastre, el este cel care trebuie să rezolve aceste probleme. În plus, expansiunea
industriei publicitare a determinat explozia nevoilor pe care noi înșine le percepem și cărora, evident, nu le
putem face față, lăsându-ne mai puțin dispuși să cedăm din venitul nostru, altora. Dincolo de aceste
considerente, însă, caritatea privată este mult mai valoroasă, atât ca impact, dar și din punct de vedere formativ.
Statul își gestionează acțiunile în plan social la nivel global sau local, dar caritatea privată țintește individul,

5
având posibilitatea să identifice mult mai exact multiplele nevoi ale acestuia. Nicăieri altundeva principiul
subsidiarității3 nu-și găsește împlinirea mai bine.

Figura nr. 1.1: Sursele bunăstării individuale (Preda, 2007)

Având în vedere că statul nu este singurul care poate acţiona în direcţia creşterii nivelului de bunăstare,
se ridică, firesc, anumite întrebări importante în ceea ce priveşte politicile sociale şi statul ca promotor al lor
(Preda, 2007):
1. Este nevoie de politici sociale, de intervenţia statului în distribuirea bunăstării dintr-o societate?
Dacă da, ce legitimează această intervenţie?
2. Dacă intervenţia statului este legitimă, cum se realizează redistribuirea bunăstării?
- care sunt principiile care stau la baza redistribuirii
- care este structura sistemului de politici sociale
- care sunt consecinţele redistribuirii şi ale politicilor sociale
3. În ce măsură mai deţine statul controlul asupra elaborării şi implementării politicilor sociale, având
în vedere procesele de integrare regională şi de globalizare şi creşterea influenţei unor instituţii internaţionale
asupra statelor?
În cele de urmează vom încerca să oferim răspuns acestor întrebări pentru a înțelege mai bine
importanța, locul și rolul intervenției statului prin politicile sociale în dezvoltarea societății.

1.2. Factorii determinanţi ai apariţiei şi dezvoltării politicilor sociale

3
Principiul subsidiarității, invocat foarte frecvent de către oficialii Uniunii Europene, are în vedere, în esență, luarea deciziilor,
rezolvarea problemelor, cel mai aproape de cetăţean, de locul unde problemele apar.
6
Politicile sociale au cunoscut o dezvoltare continuă în statele occidentale de la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi până în anii 70. Extinderea rolului statului în asigurarea bunăstării sociale a fost impulsionată de o
serie de factori care s-au manifestat îndeosebi după primul război mondial şi care au favorizat apariţia statului
bunăstării (Preda, 2007).
a) Creşterea economică, impactul proceselor de industrializare şi urbanizare
Creşterea economică a determinat modificarea substanțială a structurilor și relațiilor economice,
politice și sociale. Dezvoltarea economică a generat creşterea resurselor financiare ale statului şi a favorizat
implicarea mai puternică a statului în economie și societate, inclusiv prin dezvoltarea programelor sociale.
Industrializarea şi urbanizarea au condus la migraţia masivă a forţei de muncă din mediul rural în mediul urban,
la creşterea populaţiei urbane şi la apariţia populaţiei muncitoreşti, salariate, vulnerabilă la conjuncturile
economiei, la crizele economice. A crescut de asemenea și influența sindicatelor, ceea ce a stimulat suplimentar
intervenția statului pentru protecția salariaților. În plus, industrializarea a favorizat consolidarea clasei de
mijloc, care în perioada postbelică avut un rol crucial în constituirea şi dezvoltarea statului bunăstării.
b) Explozia demografică și modificarea structurii populaţiei
Progresele făcute în domeniul medical și creşterea speranţei de viaţă au condus la creşterea numerică
a populaţiei şi la creşterea ponderii populaţiei vârstnice în totalul populaţiei. Această populaţie este inactivă,
dependentă și are nevoi ridicate de suport financiar, medical etc. Dacă în trecut vârstnicii, ca şi restul grupurilor
dependente, erau în cea mai mare parte în grija familiei, industrializarea, urbanizarea, individualismul au
contribuit la nuclearizarea familiei, care și-a abandonat tot mai mult din funcţia de întreţinere a dependenţilor,
mai ales a celor în vârstă. Din această cauză, presiunea pentru dezvoltarea de programe destinate vârstnicilor
a devenit tot mai puternică.
c) Întărirea statelor – naţiune
Statele naţiune au devenit mai centralizate și mai puternice din punct de vedere economic, ceea ce a
dus la creşterea resurselor financiare ale guvernelor, la creşterea capacităţii de supraveghere şi control, la
dezvoltarea administraţiei centrale şi a instituțiilor pentru implementarea programelor şi politicilor sociale.
d) Dezvoltarea democraţiei, creşterea drepturilor politice ale cetăţenilor
Democrația, recunoașterea drepturilor politice ale cetăţenilor, dreptul de vot universal, dezvoltarea
partidelor politice au creat o presiune socială și politică suplimentară asupra statului, în direcția intervenției
prin politici sociale.
e) Creşterea puterii politice a social-democraţiei
Dezvoltarea clasei muncitoare a dus la creșterea puterii partidelor de stânga și a sindicatelor, care
promovau drepturile acestei clase. Trebuie totuși menționat că mişcările muncitoreşti, în general, şi social-
democraţia, în special, au influenţat mai puţin apariţia şi dezvoltarea politicilor sociale, şi mai mult modelele
de politici sociale, care ţin, de fapt, de perioada statului bunăstării propriu zis, adică de perioada postbelică.
Paradoxal, primele reforme sociale moderne au fost lansate de conservatori şi liberali.
f) Criza economică din 1929-1933 şi „New Deal”-ul american.
Criza economică din anii ’30 a condus la probleme sociale grave: şomaj în masă, sărăcie, foamete, etc.
În faţa crizei economice, statele occidentale au avut două reacţii majore: în plan economic, intervenţia statului

7
în economie pentru a preveni prăbuşirea sistemului de piaţă (măsurile economice propuse de J.M. Keynes), iar
în plan social, pe fondul gravelor probleme sociale, a apărut necesitatea unor sisteme de asigurări sociale şi de
protecţie socială adecvate.
Ca răspuns la problemele majore cauzate de criză, Franklin Roosevelt, preşedintele SUA,
implementează, în perioada 1933-1936 un program economic şi social axat pe „cei trei R”: relief, recovery,
reform (ajutor, refacere, reformă) – ajutor pentru cei afectaţi de şomaj şi sărăcie, refacere a economiei la
nivelele normale, reforma sistemului financiar pentru a preveni crizele viitoare.
Programul „New Deal” a pus bazele sistemului american de asigurări şi asistenţă socială, creând ceea
ce s-ar putea numi „semistatul bunăstării” american. Au fost reglementate asigurările de şomaj, pensiile de
bătrâneţe, asistenţa socială pentru copiii săraci, invalizi, pentru persoanele nevăzătoare, pentru bătrâni,
asigurările de sănătate pentru mame şi copii etc. Ulterior, politicile sociale s-au restrâns în SUA, iar statul
bunăstării american a rămas „subdezvoltat”.
Măsuri similare celor americane au fost adoptate şi de către alte state. În 1933, Danemarca întreprinde
Marea Reformă Socială, iar Suedia în perioada 1933 – 1938 (când partidul social-democrat a ajuns la guvernare
pentru prima dată) elaborează pachete de legi fundamentale pentru consolidarea statului bunăstării.
Aceste evoluţii ne confirmă impactul puternic al crizei economice din 1929-1933 asupra dezvoltării
politicilor sociale

Caseta nr. 1.1: Criza economică din 1929-1933 în SUA

După primul război mondial, Statele Unite ale Americii au înregistrat o dezvoltare economică importantă.
În perioada 1920-1929, indicele producției industriale a crescut de la 81 de puncte la 114 puncte (o creștere
de 41%), iar rata medie de creștere a Produsului Intern Brut a fost de 4,6%.
Rata de economisire a populației era ridicată (pe fondul creșterii veniturilor), depășind oportunitățile de
investiții oferite de economie. În acest context a crescut mult prețul acțiunilor și al imobiliarelor. Bursa a
înregistrat o creștere spectaculoasă, indicele Dow Jones (care măsoară activitatea bursieră) a crescut
puternic în perioada 1921-1929, cu aproximativ 600%.
Această aparentă prosperitate economică ascundea, însă, probleme importante: supraproducția, generată de
creșterea excesivă a investițiilor pe fondul creșterii consumului; cadrul legal foarte permisiv legat de
activitatea bursieră (spre exemplu companiile puteau să își sporească oricând capitalul social prin emiterea
de noi acțiuni); psihoza consumului; politica banilor ieftini (creșterea numărului creditelor și reducerea
restricțiilor la acordare).

-continuare-

În cele din urmă, aceste probleme au dus la prăbușirea Bursei, în octombrie 1929 (asemenea unui balon
umflat prea tare), economiștii apreciind ca în perioada 29 octombrie - 13 noiembrie 1929, de la Bursă s-
au „evaporat” 30 de miliarde de dolari, o sumă comparabilă
8 cu totalul cheltuielilor Statelor Unite în
primul război mondial. Această evaporare a fost, de fapt, rezultatul scăderii dramatice a cursului acțiunilor,
crescut excesiv în perioada anterioară.
-continuare-

g) Influenţa Războiului asupra politicilor sociale


Războiul pare că a jucat, de-a lungul timpului, un rol important în creşterea
solidarităţii sociale şi în consolidarea politicilor sociale. Unii autori (Titmuss) consideră că putem vorbi despre
o astfel de politică după invazia persană în Atena, prin măsurile luate pentru satisfacerea necesităţilor
refugiaţilor atenieni (bătrâni, femei, copii).
De asemenea, războaiele cresc interesul guvernelor vis-a-vis de numărul şi calităţile fizice ale
populaţiei, aşa cum s-a întâmplat, spre exemplu, cu Marea Britanie, care s-a confruntat în războiul sud-african
cu deteriorarea capacităţilor fizice ale recruţilor, ceea ce a determinat înfiinţarea, în 1906, serviciului medical
şcolar, introducerea mesei gratuite pentru elevii şcolilor elementare, aplicarea unor măsuri pentru reducerea
mortalităţii infantile etc.
În plus, un război de amploare produce o uriaşă solidaritate socială în rândul populaţiei, stimulând
ideologii bazate pe egalitate, echitate si justiţie socială şi favorizând acceptarea largă a intervenţiei sociale a
statului. Nu este întâmplător valul de schimbări economice și sociale produs după primul război mondial
(dreptul de vot universal, creşterea ponderii femeilor pe piaţa muncii, introducerea educaţiei obligatorii etc.)

9
și după cel de-al doilea război mondial: creșterea influenţei statului în economie, expansiunea partidelor de
stânga etc.
h) Reacţia occidentală la apariţia blocului comunist
Influența tot mai puternică pe care partidele cu orientare socialistă sau comunistă au câștigat-o după
cel de-al doilea război mondial, au determinat guvernele occidentale să dezvolte măsurile sociale din cadrul
programelor de guvernare. Este interesant de observat faptul că reformele sociale au fost adesea promovate de
liberali, de conservatori sau de creştin-democraţi, tocmai pentru a evita răspândirea ideologiei socialiste în
cadrul societăţilor occidentale. După prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est,
popularitatea măsurilor sociale s-a redus în multe din statele occidentale.

1.3.Evoluția modalităților de susținere a persoanelor în dificultate

Politicile sociale, în accepțiunea contemporană a termenului, au o istorie relativ scurtă, de aproximativ


un secol, iar ca disciplină ştiinţifică datează de aproximativ o jumătate de secol.
Preocupări similare actualelor politici sociale au fost prezente încă din antichitate, reflectate în
implicarea statelor pentru susţinerea celor în nevoie, în caz de calamitate, foamete, război, etc., alături de
ajutorul reciproc în comunitate.
Spre exemplu, în cultura sumeriană exista o zeitate care simboliza justiţia şi echitatea socială, principii
fundamentale ale politicilor sociale. În Atena se acordau echivalentul a ceea ce numim azi pensii pentru
invalizii şi orfanii de război, măsuri care pot fi încadrate în categoria politicilor sociale.
În Vechiul Testament găsim principii de solidaritate cu cei defavorizaţi, încă din primele legi date de
Dumnezeu, prin Moise, poporului evreu în pustie. Exemple în acest sens găsim în Exod 23,11 (săracii aveau
dreptul să mănânce în al şaptelea an din rodul pământului), Levitic 25,35-39 (atitudinea față de cei săraci din
același popor), Deuteronom 15 (referitor la anul de iertare şi la slobozirea robilor cumpăraţi), Deuteronom 23,
19 (interdicția de a acorda împrumuturi cu dobândă conaționalilor), Deuteronom 24, 19-21 (referitor la
drepturile străinului, orfanului şi văduvei).
Nu putem vorbi în aceste situaţii despre politici propriu-zise ale statului (pentru ca statul nu exista),
dar includerea lor în sistemul de legi reprezintă un aspect important.
Începutul implicării statului modern în furnizarea bunăstării sociale a fost marcat de aplicarea Legii
săracilor în Marea Britanie şi de introducerea modelului asigurărilor sociale în perioada cancelarului Bismarck,
în Germania.
Legea Săracilor („Poor Law Act”) a fost introdusă în Marea Britanie în anul 1601, reprezentând un
moment de referință în istoria politicilor sociale. Legea a formalizat practicile anterioare de ajutorare a
săracilor. Se prevedea acordarea de ajutor săracilor în schimbul prestării unor munci în folosul comunităţii din
partea celor apţi de muncă. Cei inapţi de muncă (bătrâni, bolnavi), puteau locui în „instituţii de caritate”, un
fel de aziluri ale zilelor noastre sau, după caz, primeau doar alimente, îmbrăcăminte sau bani, locuind în afara
azilurilor. Azilurile aparţineau parohiei locale sau reprezentau iniţiative caritabile ale diverselor instituţii. În

10
cazul refuzului de a munci, cei apţi de muncă erau trimişi în „case de corecţie” sau chiar în închisori. Pentru
copiii săraci legea prevedea integrarea în sistemul de ucenicie.
Legea nu implica autoritatea guvernamentală, ci atribuia parohiilor responsabilitatea pentru aplicarea
ei. Activităţile concrete de prevenire a cerşitului şi de atragere a săracilor în acţiuni lucrative reveneau
comunităţii locale. Astfel, legea prevedea obligaţia fiecărei parohii de a prelua responsabilitatea pentru proprii
săraci. Săracii erau împărţiţi pe categorii funcţie de capacitatea de a munci. Aplicarea legii la nivelul parohiilor,
în condiţiile unor comunităţi mici, făcea posibilă cunoaşterea corespunzătoare a fiecărui caz în parte.
În timp, susținerea publică pentru ajutoarele acordate anumitor categorii sociale s-a diminuat, pe
fondul unor argumente de ordin financiar, demografic sau chiar moral. Criteriile de eligibilitate au devenit
mult mai stricte, iar ajutoarele au fost limitate. Probabil că înmulțirea problemelor sociale, pe fondul
războaielor și al proceselor de industrializare și urbanizare, a făcut ca parohiile locale să fie depășite și în
imposibilitatea de a rezolva toate cazurile. Dincolo de evoluțiile ulterioare, legea săracilor rămâne un punct
important pe harta evoluției politicilor sociale.
Un alt asemenea punct cheie îl reprezintă introducerea modelului asigurărilor sociale în Germania
anilor 1880, în timpul cancelarului Otto von Bismarck. Acesta a fost, de fapt, primul sistem de protecţie bazat
pe alte principii decât cele ale ajutorului acordat celor mai săraci, reprezentând precursorul modelelor moderne
de protecţie socială a indivizilor pe baze contributorii. În 1871 au fost introduse asigurările pentru accidente
industriale, în 1883, asigurările de sănătate, iar în 1891, asigurările de pensii. În contextul istoric al respectivei
perioade, sistemului asigurărilor sociale nu a avut un scop umanist, ci, mai curând, unul politic - legile
introduse perpetuau în fapt diviziunea şi stratificarea socială prin instituirea unor privilegii diferenţiate,
urmăreau loializarea indivizilor faţă de monarhie şi reducerea migraţiei forţei de muncă spre SUA, unde
salariile erau mai mari, dar protecţia socială nu exista.
Remarcăm faptul că reformele sociale s-au extins de la protecţia faţă de riscul pierderii veniturilor din
muncă a celor angajaţi (asigurări pentru accidente de muncă, pensii, şomaj), către protecţia familiilor acestora
(pensii de urmaş, asigurări de sănătate pentru întreaga familie), la protecţia celor care nu puteau să lucreze
(persoane cu handicap, copii fără susţinători legali) şi abia în final (după al doilea război mondial) unele măsuri
s-au generalizat la întreaga populaţie. Aşadar, iniţial, politicile sociale au fost centrate pe protecţia celor care
sunt sau au fost angajaţi, principala beneficiară a măsurilor de protecţie socială fiind clasa mijlocie.
Către sfârşitul secolului al XIX-lea, sistemele de asigurări s-au generalizat în aproape ţările europene,
dar nu şi în SUA. Măsurile de protecţie socială s-au extins şi diversificat, dar nu putem încă vorbi de sisteme
coerente şi integrative de suport.
Măsurile de protecţie socială s-au diversificat și mai mult la începutul secolului al XX-lea. În Marea
Britanie au fost adoptate măsuri pentru protecţia copiilor (mese gratuite în şcoală pentru săraci, controale
medicale obligatorii, etc.), protecţia vârstnicilor (beneficii acordate fără condiţia unei contribuţii prealabile
pentru mare parte din vârstnicii de peste 70 de ani), protecţia forţei de muncă (introducerea salariul minim),
etc. Este și perioada de dezvoltare a „noului liberalism”, care promova creşterea economică bazată pe o forţă
de muncă educată şi sănătoasă. Creşterea economică rămâne scopul final, iar protecţia socială este văzută ca o
condiţie pentru ca aceasta să se poată realiza, în timp ce intervenţia statului în economie este puţin acceptată.

11
Perioada de dinaintea primului război mondial a fost una a inovaţiilor sociale şi a măsurilor timide în
direcţia implementării unor politici sociale care vizau, de regulă, grupuri restrânse, formate în special din
angajaţi. Iniţiatorii acestor programe nu au avut prea mult de-a face cu social-democraţia sau cu sindicatele,
aşa cum s-a întâmplat după cel de-al doilea război mondial, şi nici cu principiile considerate mai târziu
fundamentale – justiţie socială, egalitate, solidaritate socială, umanism etc. Nevoia unei anumite stratificări
sociale sau a sporirii loialităţii (în cazul Germaniei lui Bismarck), interesele naţionale pragmatice (starea de
sănătate a soldaţilor britanici în timpul războaielor purtate în colonii) au fost, de cele mai multe ori, cauzele
primelor programe sociale.
Criza economică din 1929-1933 declanșează dezbateri serioase pe tema intervenției statului în
economie, a implicării acestuia în rezolvarea problemelor economice și sociale grave, majoritatea statelor
occidentale adoptând politici intervenționiste, de factură keynesiană4.
Până la acel moment, în contextul supremației liberalismului economic, în Statele Unite ale Americii,
dar și în alte state occidentale, protecţia socială fusese realizată aproape în întregime prin activităţi filantropice
şi caritabile şi nu prin implicarea statului. Formele de asigurări sociale existau într-o fază incipientă şi aveau
un caracter mai mult local. În SUA se adopta abia în 1935 așa numitul „Social Security Act” care instituia
sisteme de asigurări (pentru pensii şi şomaj) şi de asistenţă socială (pentru vârstnici, nevăzători şi copiilor
săraci).
O dată cu declanșarea celui de-al doilea război mondial, s-au accentuat problemele sociale existente şi
au apărut altele noi. În toate ţările angajate în război au fost create condiţii deosebite pentru extinderea și
diversificarea programelor sociale. Războiul a întărit influenţa statului în economie, a asigurat ocuparea totală
a forţei de muncă în cadrul industriei de război, a sporit solidaritatea socială din cauza pericolelor comune la
care întreaga populaţie era supusă, iar, pe altă parte, a creat o cerere ridicată de locuinţe şi bunuri de larg
consum, din cauza distrugerilor provocate de război.
Acest context a fost foarte favorabil introducerii unor politici sociale universaliste şi implementării
ideilor economice promovate de Keynes, având ca piloni centrali creşterea rolului statului în reglarea
proceselor economice şi obiectivul ocupării depline a forței de muncă. Rezultatul a fost un „compromis istoric”
între principiile economiei de piaţă şi cele ale protecţiei sociale realizate de către stat, materializat în statele
dezvoltării din Europa Occidentală, America de Nord sau în Japonia (Preda, 2007).
Situația economică și socială foarte dificilă l-a determinat pe economistul britanic William Beveridge
să publice, în 1942, un raport (cunoscut ulterior drept Raportul Lordului Beveridge), considerat un punct de
cotitură în istoricul politicilor sociale. Raportul identifică cinci probleme majore ale societății, pe care le
denumește cei „5 giganţi”: Lipsurile, Boala, Ignoranţa, Mizeria, Inactivitatea. Pentru înfrângerea acestor
giganți, raportul recomandă următoarele măsuri: un program de beneficii familiale, un sistem de servicii

4
Reamintim că John Maynard Keynes a fost economistul care şi-a legat numele de măsurile pentru combaterea crizei economice
(1929-1933) prin creşterea cheltuielilor statului pentru stimularea creşterii cererii globale şi, implicit, a creşterii economice. Obiectivul
funadamental al politicilor sale era ocuparea deplină a forţei de muncă (pe fondul uriaşelor probleme economice şi sociale generate de
şomajul masiv din perioada crizei).

12
medicale accesibil, cu acoperire largă, intervenţia statului pe piaţa muncii pentru a îndeplini obiectivul ocupării
totale a forţei de muncă (şomaj zero), un sistem universal şi obligatoriu de asigurări (şi de pensii şi de sănătate).
Se instituie astfel cel de-al doilea tip de sistem de asigurări sociale – cunoscut şi ca tipul Beveridge,
pe lângă cel de tip Bismarckian, sistem finanţat de la bugetul de stat şi nu din fonduri separate, depinzând într-
o măsura mai mică de nivelul contribuţiei anterioare şi cu accesibilitate universală. Beveridge s-a opus
asistenţei bazate pe testarea mijloacelor (care putea încuraja aşa-numita capcană a sărăciei – refuzul individului
de a accepta o slujbă relativ prost plătită, care l-ar exclude de la obţinerea ajutorului social, apropiat ca valoare),
propunând o contribuţie constantă pentru toată lumea şi un beneficiu, de asemenea egal.
Sub influenţa ideilor lui Beveridge şi Keynes şi sub conducerea unui guvern liberal care şi-a stabilit
ca ţintă şomajul 0, fără inflaţie, Marea Britanie a devenit relativ repede un stat al bunăstării sociale, considerat
de unii cercetători primul de acest fel.
Aşadar, perioada de reforme sociale şi de dezvoltare a ceea ce numim astăzi politici sociale a avut loc
la sfârşitul sec al XIX-lea şi începutul sec al XX-lea. Iniţial măsurile promovate au avut motivaţii diferite,
pragmatice sau politice, dar ulterior s-au dezvoltat sisteme de protecţie socială ale statului, tot mai coerente şi
mai acoperitoare.
Timp de câteva decenii, statul bunăstării keynesian a avut o existenţă relativ stabilă. Creşterea
economică fără precedent înregistrată după cel de-al doilea război mondial a atras cu sine creşterea cheltuielilor
sociale în deceniile al cincilea şi șaselea ale secolului al XX-lea. Şomajul s-a apropiat de nivelul 0, cu efecte
favorabile pe termen scurt, dar negative pe termen lung.
Criza economică, declanşată în 1973 prin creşterea bruscă a preţului petrolului pe piaţa mondială, a
încheiat perioada de aur a statului bunăstării, fiind urmată de o perioadă de criză a acestuia. În perioada 1974-
1985, în Europa creșterea economică s-a diminuat considerabil și o dată cu ea și resursele statului pentru
finanțarea cheltuielilor sociale, inflația a urcat la 11%, iar rata şomajului a crescut de la mai puţin de 3% în
1974, la 10% în 1985. Combinaţia de creştere încetinită şi şomaj ridicat, pe fondul îmbătrânirii populaţiei, a
dus la creşterea cheltuielilor cu protecţia socială, cu serioase consecinţe asupra finanţelor publice. Ponderea
cheltuielilor guvernamentale în PIB a crescut rapid după 1973, atingând 46% în 1980 şi 49% în 1985 (o creştere
de 13 puncte procentuale faţă de 1970). La mijlocul anilor ’80, Europa se înscrisese pe o spiralã negativã:
ritmul redus de creştere al PIB şi al ocupării însemna o creştere a cheltuielilor publice, ceea ce implica
necesitatea unor venituri publice în creştere, care, în schimb, solicitau contribuţii sociale mai mari (între 1970
şi 1985, acestea au crescut în PIB cu circa 5 procente), dar şi impozite directe mai mari (o creştere de aproape
3 procente între 1970 şi 1985). Pe fondul acestor evoluţii s-a înregistrat reducerea înclinaţiei spre investire,
consecinţele directe fiind reducerea producţiei şi a gradului de ocupare.
În acest context, dublat de prăbușirea regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est, concepţia
asupra economiei a început să se schimbe, iar implicarea statului în economie și în plan social a fost
reconsiderată. Tonul dereglementării, al reducerii rolului statului în economie, a fost dat în anii 80, de
reformele întreprinse de Margaret Thatcher în Marea Britanie şi de Ronald Reagan în Statele Unite ale
Americii. Printre măsurile cele mai importante pe care ei le-au adoptat în ţările respective a fost reducerea
impozitării celor bogaţi, stimulându-i, în acest fel, să investească‚ ceea ce a avut ca efect creşterea economică.

13
Spre exemplu, în SUA, în 1981, guvernul federal preleva până la 75% din veniturile cele mai ridicate, iar în
1989, nivelul maxim al impozitelor scăzuse la 33%. În Marea Britanie, în timpul guvernelor laburiste,
impozitarea atinsese nivelul de 98% din venituri, iar o dată cu venirea lui Thatcher, procentul maxim a scăzut
la 40%.
După 1990 şi aceste programe şi-au redus din credibilitate, rolul statului în aplicarea politicilor sociale
fiind din nou reconsiderat.
Concluzionând cu privire la evoluţia politicilor sociale de-a lungul timpului, putem spune că
răspândirea lor s-a realizat, pe de o parte, ca urmare a unor necesităţi ale societăţii respective şi, pe de altă
parte, prin difuziune (printr-un proces de imitare) a inovaţiilor apărute în acest domeniu.
Este de asemenea interesant de remarcat faptul că, indiferent de locul sau timpul în care au apărut,
programele sociale au avut aproximativ aceeaşi succesiune – de la compensarea pentru accidente industriale
ale muncitorilor, la asigurările pentru boală şi invaliditate, la pensiile de viaţă şi ajutorul de şomaj. Din punctul
de vedere al gradului de acoperire, s-a început cu angajaţii din sectoarele strategice şi periculoase (minerit),
apoi măsurile s-au extins la toţi angajaţii din industrie. Au urmat muncitorii din agricultură, cei dependenţi
direct de angajaţi, moştenitorii angajaţilor asiguraţi, muncitorii pe cont propriu şi, în final, întreaga populaţie.
Extinderea programelor s-a făcut prin lărgirea criteriilor de eligibilitate (accesul mai multor
beneficiari) şi prin beneficii mai mari. Treptat s-a trecut de la asigurarea voluntară la cea obligatorie.

1.4. Argumente în favoarea politicilor sociale

Pornind de la definiția conform căreia politicile sociale sunt activitățile desfășurate de către stat pentru
creșterea bunăstării și având în vedere că există mai multe surse ale bunăstării, se pune firesc întrebarea în ce
măsura statul are dreptul să se implice în aceste activități și cât de extinsă sau de limitată ar trebui să fie o
asemenea intervenție. Deși răspunsul la aceste întrebări nu a fost și nu va fi, probabil, niciodată unanim
acceptat, nici între specialiști, nici între nespecialiști, ne propunem în continuare să punctăm câteva argumente
în favoarea intervenției statului prin politici sociale, urmând ca apoi să analizăm și criticile care se aduc acestor
intervenții.

1.4.1. Contractul social şi teoria riscurilor sociale

Teoria contractului social susţine faptul că indivizii au realizat un acord cu propriile guverne, prin care
fiecare parte şi-a delimitat rolurile şi responsabilităţile. Astfel, indivizii au renunţat la condiţia lor naturală
(prin care erau liberi şi neguvernaţi), în favoarea unei societăţi care le oferă ordine şi protecţie. În acest context,
unul din motivele existenţei politicilor sociale poate fi considerat dorinţa oamenilor de a se asigura împotriva
riscurilor sociale.
Dacă, în conformitate cu această teorie, statul a apărut ca urmare a unui contract social care îl învestea
cu puterea de a stabili reguli şi de a administra viaţa socială, putem considera, în mod similar, că politicile

14
sociale au apărut pentru a proteja indivizii de incertitudinile existenţei şi pentru a asigura un anumit nivel de
bunăstare unui număr tot mai mare de oameni. Într-o primă fază, această protecţie era oferită celor care nu se
puteau ajuta singuri şi celor care munceau, dar nu obţineau venituri suficiente. Ulterior, aceste beneficii s-au
extins la segmente tot mai largi de populaţie, conform principiului echităţii şi al meritelor (Lazăr, 2010).
Aceste politici erau justificate atât din perspectiva statului, cât şi din cea a beneficiarilor. Statul era
interesat să aibă o populaţie sănătoasă, educată, cu un nivel de trai decent şi cu cât mai puţine probleme sociale,
iar individul era interesat de un trai decent, sănătos, de o locuinţă, de servicii medicale și educaționale, fiind
dispus să plătească impozite şi taxe pentru a beneficia de acestea.
În plus, aceste politici erau avantajoase şi din perspectiva angajatorului, care avea, pe de o parte,
interesul să beneficieze de forţă de muncă productivă, calificată, sănătoasă, iar pe de altă parte, dorea să poată
disponibiliza o parte din angajaţi în situaţia de recesiune.

1.4.2. Solidaritatea socială şi dezvoltarea socială

Așa cum am văzut în capitolele anterioare, politicilor sociale au evoluat de la sistemele de asigurări
sociale de tip bismarckian, către cele de asistenţă socială (necontributorii), de tip Beveridge, iar o explicație
pentru această evoluție poate fi reprezentată de creșterea solidarității sociale, în contextul dificultăților cauzate
de războaie sau de crizele economice.
Alături de conceptul de solidaritate socială, un alt argument pentru politicile sociale poate fi
reprezentat și de conceptul de dezvoltare socială, prin prisma căruia oferirea de serviciile sociale fundamentale
– educaţia şi sănătatea – pot fi considerate investiţii în capitalul uman5 . Statul investește în astfel de servicii
pornind de la considerentul că o populaţie educată îşi va însuşi comportamente dezirabile din punct de vedere
social, va avea un grad ridicat de civilizaţie şi va fi mai productivă din punct de vedere economic. Similar, o
populaţie sănătoasă va fi aptă de muncă şi va necesita cheltuieli mai reduse cu îngrijirea medicală.

1.4.3. Presiunea socială

Așa cum am văzut și în capitolele anterioare, o altă explicaţie pentru apariția și dezvoltarea politicilor
sociale o reprezintă presiunile sociale exercitate ca urmare a introducerii votului universal și a creșterii puterii
și influenței sindicatelor sau a partidelor social-democrate, ori tocmai din dorința de a restrânge influența
partidelor de stânga în rândul maselor.

1.5. Critici la adresa politicilor sociale şi a statului bunăstării

5
Capitalul uman reprezintă totalitatea competenţelor, cunoştinţelor, talentelor, capacităţilor înnăscute sau dobândite pe care le posedă
un individ şi care îl fac capabil să desfăşoare anumite activităţi şi să creeze valoare (din punct de vedere economic).
15
Criticile la adresa politicilor sociale şi a statului bunăstării au venit, pe de o parte, dinspre liberali,
adepţi ai neintervenţiei statului în economie, iar pe de altă parte, dinspre marxişti, care considerau că statul
intervine prea puţin (Lazăr, 2010).
Perioada de înflorire a statului bunăstării a fost urmată, la începutul anilor 1970, de o perioadă de criză,
care a atras critici virulente şi ajustări semnificative ale regimurilor sociale. Ronald Reagan în SUA şi Margaret
Thatcher în Marea Britanie au realizat reforme drastice ale statului bunăstării, pornind de la premisa că statul
bunăstării creează dependenţă prin beneficiile generoase acordate, demotivează munca şi eforturile indivizilor
de a-și asigura un anumit nivel de trai prin participarea pe piaţa muncii.
Acestor critici li se alătură criza financiară a statului bunăstării, generată de creşterea cheltuielilor
sociale peste ritmul de creştere economică şi, deci, de creştere a resurselor disponibile.
Creşterea nivelului de trai al populaţiei şi întărirea clasei de mijloc au generat o reducere a sprijinului
popular în favoarea politicilor sociale, singurele care se mai bucură în continuare de susţinere fiind serviciile
sociale universale – educaţia şi sănătatea.
Globalizarea forţează şi ea restrângerea statului bunăstării, prin reducerea sau eliminarea barierelor în
calea liberei circulaţii a persoanelor și a capitalului, ceea ce determină o disponibilitate mai redusă de a accepta
impozite ridicate pentru susţinerea cheltuielilor sociale. Elocvent în acest sens este îndelung mediatizatul caz
al celebrului actor francez Gerard Depardieu, care, în momentul în care Franța a pus în discuție impozitarea
suplimentară, cu până la 75% a averilor de peste un milion de euro, a renunțat la cetățenia franceză, optând, în
schimb, pentru cea oferită de statul rus (după ce cochetase inițial cu cea belgiană). Rusia practică o cotă unică
de impozitare de 13% și a oferit cetățenie actorului francez, beneficiind de o enormă publicitate favorabilă ca
urmare a acestui episod. Acțiuni similare pot fi întreprinse de investitorii importanți dintr-o țară, cauzând
pierderi foarte mari statului respectiv. Din acest motiv, atunci când un stat ia în calcul creșterea cheltuielilor
cu politicile sociale și creșterea corespunzătoare a impozitelor pentru a putea finanța aceste cheltuieli, trebuie
să ia în calcul costurile semnificative ale pierderii investitorilor sau chiar a propriilor cetățeni. Nici un stat nu
își poate permite pe termen lung protecția ridicată a populației cu venituri reduse și pierderea populației cu
venituri ridicate și a investitorilor.
Pe fondul acestor dezbateri pro şi contra statului bunăstării, se încearcă o adaptare a acestuia la noile
condiţii, nu neapărat prin reducerea protecţiei, ci printr-o mai bună gestionare a fondurilor, prin înăsprirea
criteriilor de eligibilitate sau prin externalizarea unor costuri către piaţă (Lazăr, 2010).

1.6. Legitimarea politicilor sociale

Legitimarea politicilor sociale se referă la încercările relativ recente de a găsi argumente în favoarea
politicilor sociale şi de identifica motivele pentru care aceste politici se bucură de susţinere din partea
populaţiei.

16
La modul general, legitimitatea este legată de strâns legată de puterea politică, reprezentând măsura în
care aceasta este acceptată de membrii societăţii. Se consideră că există trei tipuri de legitimitate politică:
istorică (specifică formelor monarhice de guvernare), charismatică (specifică regimurilor dictatoriale,
autoritare sau totalitare) și legal-raţională (specifică regimurilor democratice moderne).
În ceea ce priveşte politicile sociale, se consideră că sursele de legitimare a acestora sunt:
- ideologia sau viziunea asupra rolului statului în realizarea justiţiei sociale;
- valorile şi atitudinile faţă de politicile sociale şi redistribuire;
- eficienţa instituţiilor.
Problema legitimităţii politicilor sociale atrage după sine o serie de întrebări: cum şi-ar dori oamenii
să arate societatea, până unde este justificat să intervină statul, pe ce bază decide statul o anumită politică sau
alta, în ce măsură este respectată voinţa populară în ceea ce priveşte politicile sociale, cum este just să se
distribuie bunăstarea.
Analizând succesiv sursele de legitimare a politicilor sociale, identificăm mai multe orientări și
modalități de concepere a acestora.

1.6.1. Ideologia sau viziunea privind rolul statului în realizarea justiţiei sociale

Acest criteriu împarte indivizii în două „tabere” principale, alături de care pot exista nuanțări
semnificative: liberalii și intervenționiștii.
Adepții liberalismului apreciază că statul nu trebuie să intervină în redistribuire, ci doar să vegheze la
respectarea legii, să garanteze respectarea libertăţii individuale, a proprietăţii private şi a mecanismelor pieţei,
fiind vorba despre un stat minimalist, nonintervenționist. Libertatea individului este considerată una dintre cele
mai importante valori, iar intervenţia statutului în vederea realizării justiţiei sociale încalcă această libertate.
Prin urmare este acceptată doar redistribuirea liber consimţită (caritatea privată), iar în locul intervenţiei
statului este preferată obţinerea bunăstării prin intermediul pieţei. Statul trebuie să intervină doar în producerea
bunurilor publice şi în sprijinirea persoanelor celor mai defavorizate, atunci când celelalte plase de siguranță
eșuează. În caz contrar, intervenţia statului, o dată acceptată, se va extinde, ducând până la totalitarism.
De cealaltă parte, intervenționiștii consideră că egalitatea este o valoare importantă şi nu poate fi atinsă
fără intervenţia statului. Ei apreciază că nu este suficientă egalitatea de şanse, e nevoie şi de egalitatea în
rezultate, care poate fi realizată doar de către stat prin redistribuire. În plus, statul trebuie să intervină și din
cauza eșecurilor pieței, adică a acelor situații în care mersul liber al economiei produce efecte negative asupra
membrilor societății. Dificultatea cea mai mare este însă de a stabili proporțiile acestei intervenții.

1.6.2. Valorile şi atitudinile faţă de politicile sociale şi redistribuire

Valorile şi atitudinile faţă de politicile sociale şi de redistribuire reprezintă unul dintre cei mai
importanţi factori care determină legitimarea politicilor sociale. Atitudinea individului faţă de politicile sociale
(de acceptare sau, dimpotrivă, de respingere) depinde de mai mulţi factori, pe care îi prezentăm în continuare:

17
a. Percepţia riscurilor personale – o persoană este cu atât mai favorabilă intervenţiei statului
prin politicile sociale, cu cât beneficiază mai mult de pe urma lor sau apreciază că este posibil să beneficieze
în viitor. Spre exemplu, dacă o persoană se așteaptă ca în viitor să își piardă locul de muncă, este mai dispusă
în prezent să achite contribuția la asigurările de șomaj. Însă cu cât poziţia socială a unei persoane este mai
bună, iar riscurile viitoare mai restrânse, cu atât susţinerea politicilor sociale de către persoana respectivă este
mai redusă.
b. Orientarea ideologică – atitudinea faţă de politicile sociale depinde şi de modul în care
individul concepe societatea ideală şi rolul statului în cadrul acesteia. Adepţii individualismului economic
(liberalismului) consideră că bunăstarea se realizează doar prin muncă şi nu este nevoie de transferuri sociale
decât pentru cei care nu pot intra pe piaţa muncii. Cei care pornesc de la premisa că egalitatea şi solidaritatea
socială trebuie atinse prin intermediul statului, acceptă intervenţia lui. Cei care susţin măsuri universaliste şi
grad ridicat de redistribuire simpatizează cu partidele de stânga sau de centru-stânga, în timp ce aceia care
susţin taxe mai mici şi o redistribuire mai redusă, simpatizează cu partide de dreapta sau centru-dreapta.
c. Situaţia economică – nivelul de trai influenţează atitudinea individului vis-a-vis de politicile
sociale, însă această influenţă nu este clar determinată. Pentru unii, creşterea nivelului de trai poate să
determine o mai mare generozitate, iar perioadele de dificultăţi să reducă acceptarea politicilor redistributive,
în timp ce pentru alţii situaţia este inversă.
d. Tipul de serviciu/beneficiu – în general se consideră că serviciile şi beneficiile de tip
universalist beneficiază de o susţinere mai mare decât cele selective, categoriale sau de asistenţă socială. De
asemenea este importantă şi percepţia faţă de beneficiari – dacă se consideră că au ajuns acolo din cauze ce nu
ţin de alegerile personale, persoanele respective beneficiază de un suport mai larg (de exemplu serviciile pentru
persoanele cu dizabilităţi). De asemenea, programele sub formă de servicii beneficiază de o susţinere mai mare
decât cele sub formă de beneficii financiare.

1.6.3. Eficienţa instituţiilor

Modul în care funcţionează instituţiile care aplică măsurile de politică socială influenţează gradul de
acceptare de către cetăţeni. Funcţionarea defectuoasă poate reduce legitimarea unei măsuri de politică socială,
prin scăderea încrederii în instituţia respectivă. Eficienţa măsurilor aplicate, alături de încrederea în instituţiile
respective asigură legitimitatea politicilor sociale.

Se vorbește în ultimii ani despre o criză de legitimitate a politicilor sociale, ceea ce presupune o
reducere a sprijinului acordat de populaţie acestor politici, având drept posibile cauze taxele percepute ca fiind
prea mari în raport cu beneficiile primite sau cu performanţele instituţiilor statului; răspândirea concepţiei
individualiste; problemele de finanţare a unor beneficii sociale tot mai generoase, care o dată instituite (în
perioade electorale, spre exemplu) sunt foarte dificil de retras, împovărând din ce în ce mai mult bugetul.
O modalitate de a asigura legitimitatea politicilor sociale o reprezintă o cât mai bună adaptare a lor la
valorile şi atitudinile cetăţenilor. Dificultatea cea mai mare în acest caz constă în „diagnosticarea” cu exactitate

18
a valorilor sociale şi a schimbărilor care se produc în interiorul acestora. În plus, pot exista moduri (politici)
diferite pentru a se atinge acelaşi rezultat, alegerea fiind în acest caz cu atât mai dificilă. Spre exemplu,
creșterea nivelului de trai al populației poate fi gândită fie pe calea creșterii economice (stimulente pentru
investitori, reducerea impozitelor și a taxelor în contrapartidă cu reducerea cheltuielilor sociale) sau prin
acordarea unor beneficii sau servicii pentru anumite categorii de populație (cheltuieli sociale mai mari, care
impun creșterea impozitelor și a taxelor, cu efecte mai puțin benefice asupra activității economice). De fapt,
un regim al bunăstării funcţional într-o ţară nu este neapărat mai bun sau mai rău decât altul, ci este doar un
model de societate, adaptat unor cerinţe specifice.
O altă modalitate de a răspunde la criza de legitimitate a politicilor sociale poate fi reprezentată de
oferirea unor soluţii adecvate problemelor cu care statele bunăstării se confruntă: rata crescută a şomajului în
rândul tinerilor, îmbătrânirea demografică, încercările de fraudare a sistemului de beneficii, necesitatea
participării sociale a femeilor, creşterea costurilor în domeniul medical, presiunile externe cauzate de
globalizarea economiei etc. Spre exemplu, unele state, ca răspuns la aceste probleme, au înăsprit condiţiile de
acordare a unor beneficii sociale, au redus perioada de acordare, au transferat parţial unele costuri către
sistemul privat, au crescut vârsta de pensionare, au stimulat formele atipice de angajare (part time sau sezonier),
au oferit cursuri de calificare axate pe cerinţele pieţei muncii etc. (Lazăr, 2010).

Problema legitimităţii politicilor sociale poate fi pusă şi din altă perspectivă – pe ce bază li se acordă
oamenilor dreptul de a beneficia de protecţie socială din partea statului. Răspunsul la această întrebare se
regăseşte în conceptul de cetăţenie. Cetăţenia reprezintă principiul fundamental pe baza căruia se oferă
protecţie socială de către stat. Astfel, orice individ este îndreptăţit la protecţie socială din partea statului în baza
simplului fapt că este cetăţean al acelei ţări, că este membru cu drepturi depline al societăţii şi comunităţii
respective. Pe de altă parte, calitatea de cetăţean al statului nu implică doar drepturi, ci şi obligaţii, cum ar fi
obligaţia de a-şi plăti taxele şi impozitele, de a urma şcoala obligatorie (el şi copiii lui), de a avea un stil de
viaţă şi un comportament de consum decente, de a presta munci de interes comunitar în schimbul ajutoarelor
primite (Preda, 2007).

Capitolul al II-lea

Tipologiile Statului Bunăstării

Pe măsură ce studiul politicilor sociale a devenit o disciplină de sine stătătoare, au existat tot mai multe
preocupări pentru înțelegerea diferențelor dintre state în ceea ce privește abordarea problemelor sociale. Din acest
motiv, găsim în literatura de specialitate mai multe clasificări ale regimurilor bunăstării. Parcurgerea unora dintre
ele ne ajută în mai buna înţelegere a modului de funcţionare a statului bunăstării şi a alternativelor de politică
19
socială pe care autorităţile publice le au la dispoziţie pentru atingerea obiectivului propus – creşterea bunăstării
individului, familiei, comunităţii.
Tipul de politică socială aplicat la nivelul unei țări depinde de o multitudine de factori, precum cultura
ţării respective, orientarea politică a partidelor aflate la guvernare, factori economici etc. Din acest motiv nu există
o rețetă universală de politici sociale, care să dea rezultate maxime oriunde ar fi aplicată. Fiecare stat încearcă să
își găsească propriul model, în acord cu specificul propriei societăți. Pentru clasificarea statelor bunăstării se
folosesc mai multe criterii, printre care nivelul cheltuielilor sociale, structura acestora, gradul de transfer, gradul
de acces la beneficii/servicii, gradul de diferenţiere a beneficiilor sociale între anumite categorii de populaţie,
raportul public/privat în furnizarea bunăstării, etc. Vom trece, în continuare, în revistă cele mai importante
clasificări (tipologii), cu scopul deja enunțat, de a surprinde mai bine complexitatea politicilor sociale și
alternativele existente.

2.1. Tipologia lui Titmuss

Richard Titmuss (1907-1973) - sociolog şi profesor


britanic, considerat fondatorul disciplinei de Politici Sociale,
intitulată iniţial Social Administration pe care a predat-o la
prestigioasa London School of Economics.

Richard Titmuss identifică trei tipuri de state ale bunăstării:


1. Statul rezidualist sau minimal / Modelul politicilor sociale reziduale (SUA, Canada, Australia,
Noua Zeelandă) – este tipul de stat cu o implicare redusă în protecţia socială a indivizilor, care îşi asumă
responsabilitatea doar pentru segmentele foarte sărace. Statul intervine doar acolo unde cele două instituţii
naturale de satisfacere a nevoilor individului - familia şi piaţa - au eşuat. Intervenţia este orientată către
asigurarea minimului de subzistență, temporară, punctuală, pentru a nu crea dependenţă.
Caracteristice acestui model sunt nivelul scăzut al cheltuielilor sociale, nivelul scăzut al impozitării,
transferurile sociale reduse, limitate doar la segmentul cel mai sărac al populaţiei (statul nu este orientat spre
reducerea inegalităţilor sociale), beneficiile şi serviciile de asistentă socială focalizate, pe baza testării
mijloacelor. Formele universale de sprijin sunt foarte reduse, statul neurmărind asigurarea unui nivel de
bunăstare satisfăcător pentru întreaga colectivitate, ci doar asigurarea unui minim de subzistenţă celor foarte
săraci.
20
2. Statul meritocratic (bazat pe performanţă) / Modelul realizare – performanţă industrială
(Germania) – este statul care intervine în protecţia cetăţenilor, dar intervenţia se bazează pe criterii legate de
merit şi performanţă (productivitate) în muncă. Rolul statului este complementar cu al pieței, iar sistemul de
protecţie socială este bazat pe sistemul de asigurări.
Caracteristice acestui model sunt nivel mediu sau chiar crescut al cheltuielilor sociale (în funcție de
amploarea sistemelor de asigurări), nivel mediu al impozitării, predominând contribuţiile la fondurile de
asigurări, transferuri sociale generoase, în special de tip asiguratoriu, sistem de asistenţă socială slab dezvoltat.
3. Statul instituţional-redistributiv sau universalist (Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda,
Austria) – este statul cu rol major, central în protecţia socială a indivizilor, care își asumă responsabilitatea
pentru întreaga colectivitate și are ca obiectiv asigurarea unui un standard de viaţă decent pentru toţi cetăţenii,
prin beneficii şi servicii largi, universaliste.
Modelul se caracterizează prin nivelul ridicat al cheltuielilor sociale, al impozitării și al transferurilor
sociale, angajarea activă a statului în crearea de locuri de muncă, intervenția puternică a statului în economie
și în plan social, cu scopul reducerii inegalităţilor sociale și eliminării nu doar a sărăciei absolute, ci și a celei
relative.
În viața reală, statele bunăstării preiau caracteristici din toate aceste modele, încadrarea într-o tipologie
sau alta fiind o chestiune de proporții (predominanța caracteristicilor ce aparțin unui anumit model).

2.2. Tipologia lui Esping-Andersen

Gosta Esping-Andersen (n. 1947) sociolog danez, preocupat de statul


bunăstării şi locul său în cadrul economiilor capitaliste. Predă la
Pompeu Fabra University din Barcelona.

Tipologia propusă de Esping-Andersen are la bază următoarele


criterii:
- gradul de de-comodificare al beneficiilor şi serviciilor sociale sau gradul de acces universal la
acestea.
Termenul de „de-comodificare” provine de la cuvântul englez „commodity” (marfă). Într-o economie
de piață, bunurile și serviciile au caracter de marfă, în sensul că se procură prin vânzare-cumpărare pe piață.
De-comodificarea are în vedere accesul la anumite beneficii și servicii în mod gratuit. Statul este cel care oferă
aceste beneficii și servicii, costurile fiind acoperite din impozite și taxe. Cu cât gradul de de-comodificare este
mai mare, cu atât statul acordă mai multe asemenea prestații cetățenilor săi.

21
- impactul redistributiv al beneficiilor şi serviciilor sociale. Obiectivele urmărite de către stat prin
acordarea acestor prestații este diferit. Se poate urmări: reducerea sărăciei, reducerea inegalităţii, menţinerea
stratificării sociale etc.
- gradul de implicare a sectorului privat în furnizarea beneficiilor și serviciilor sociale. Ponderea
statului și a sectorului privat în asigurarea bunăstării sociale este un criteriu important pentru includerea într-
un tip sau altul de stat al bunăstării.
Pornind de la aceste criterii, se pot identifica trei tipuri de state ale bunăstării:
1. Statul liberal (SUA, Canada, Australia) – cu o implicare redusă în asigurarea bunăstării
sociale, rolul fundamental revenind pieței. Gradul de de-comodificare este redus, accesul la beneficiile și
serviciile gratuite fiind este limitat, doar la cele necesare pentru supravieţuirea individului. Redistribuirea nu
modifică stratificarea socială, obiectivul politicii sociale nefiind egalitatea, ci sprijinirea celor aflați în condiții
de sărăcie absolută. Implicarea sectorului privat în asigurarea bunăstării este preponderentă.
2. Statul conservator (Austria, Franţa, Germania, Italia) – caracterizat de un regim al bunăstării
de tip asiguratoriu. Gradul de de-comodificare este mai ridicat în cadrul sistemelor de tip Beveridge și mai
scăzut în cazul de tip Bismarck, unde beneficiile depind de nivelul contribuțiilor, iar acestea, la rândul lor,
depind de nivelul veniturilor. Impactul redistributiv este mai mare în cazul sistemelor de tip Beveridge, unde
cei care contribuie obțin beneficii egale, în timp ce în cele de tip Bismarck se mențin, în general, diferențele
create de piața muncii. Rolul sectorului privat în furnizarea bunăstării este limitat.
3. Statul social-democrat (Suedia, Norvegia, Danemarca) – stat social, care protejează toţi
cetățenii, acordându-le cu beneficii şi servicii universale. Este statul cu cel mai ridicat grad de de-comodificare,
nivelul beneficiilor şi serviciilor sociale gratuite fiind generos. Impactul redistributiv este puternic, politica
socială având ca obiectiv diminuarea semnificativă a diferențelor dintre clasele sociale. Rata sărăciei este
scăzută. Ca trăsătură generală, sectorul privat nu are o importanţa semnificativă în furnizarea bunăstării. În
timp ce în unele state acest sistem funcționează foarte bine și este considerat satisfăcător de majoritatea
cetățenilor, în altele, din cauza costurilor foarte ridicate, beneficiile sunt relativ reduse în cuantum, iar calitatea
serviciilor este scăzută, astfel încât cei cu venituri ridicate preferă piaţa privată a furnizării bunăstării, caz în
care se manifestă, mai mult sau mai puțin accentuat, trăsăturile caracteristice statului liberal.

Tabelul nr. 2.1: Tipologia statelor bunăstării în viziunea lui Esping-Andersen


Modelul liberal- Modelul conservator- Modelul social-
rezidualist (SUA) corporatist (Germania) democrat (Suedia)

Baza de acordare a
Nevoia / munca Munca Cetăţenia
drepturilor
Focalizare asupra
Principiul de Menţinerea stratificării Creşterea egalităţii de
segmentului cel mai
redistribuire sociale de pe piaţa muncii status, universalism
sărac
Principiul de Asistenţă socială Asigurări sociale Asistenţă socială
organizare focalizată + universalistă +
22
Asigurări private Asigurări sociale cu
accente egalitare
Administraţia locală şi
Administrarea Corporaţiile Statul (administraţia
centrală +
programelor Statul în plan secundar centrală în principal)
Piaţa liberă
Rolul pieţei Mare Limitat Mic
Rolul testării
Mare Limitat Mic
mijloacelor de trai
Angajament cu privire
la furnizarea de servicii Limitat Limitat Mare
sociale
Angajament cu privire
Mic Limitat Mare
la ocuparea deplină
Redistribuirea Scăzută Medie Ridicată
Sărăcia Ridicată Medie Scăzută
Sursa: Esping-Andersen şi Micklewright, 1991, p. 51

Esping Andersen apreciază că până în 1930 că nu se putea vorbi decât despre state liberale (țările
Scandinave, Marea Britanie, lumea anglo-saxonă în general), centrate pe sistemul privat de furnizare a
bunăstării şi cu intervenţie doar asupra sărăciei şi, respectiv, conservatoare, (Franţa, Germania, Austria,
Europa Continentală, în general), bazate pe sistemul asiguratoriu. După cel de-al doilea război mondial, în mod
special statele scandinave au reformat radical sistemele de protecţie socială dând naștere celui de-al treilea
regim, social-democrația. Acesta rămâne în continuare dominant în statele nordice, în special în Suedia,
Danemarca şi Norvegia, fiind reținut de literatura de specialitate drept modelul scandinav sau modelul suedez.
În ultimii ani, modelul a captat tot mai mult interesul la nivelul Uniunii Europene, ca urmare a performanțelor
economice remarcabile ale țărilor nordice. Încercarea de a extinde acest model și la alte state europene nu s-a
soldat cu același succes, demonstrând, o dată în plus, că nu există rețete universal valabile, iar sistemul de
valori și caracteristice societății respective au un impact major asupra performanțelor lui.

2.3. Alte tipologii

În 1986, Goran Therborn6 a lansat o clasificare luând în calcul două criterii: a) nivelul drepturilor
sociale și orientarea spre piaţa muncii şi b) ocuparea deplină, rezultând tipologia surprinsă în tabelul nr. 2.2.

Ramesh Mishra realizează în 1990 o altă clasificare a statelor bunăstării, pornind de la aprecierea că statul
bunăstării clasic, keynesian, ca regim caracteristic „perioadei de aur” (1950-1975), și-a încetat existența după
perioada de criză (1975-1980), ulterior dezvoltându-se două regimuri distincte: neo-conservator şi social-
corporatist.
- Regimul neo-conservator (SUA şi Marea Britanie), ce caracterizează guvernările politice de
dreapta, nu mai este interesat în aceeași măsură ca și keynesiștii de ocuparea deplină, de prevenirea sărăciei sau de

6
N. în 1941 în Suedia, este profesor de sociologie la Universitatea Cambridge
23
asigurarea unui nivel minim de trai. Accentul este pus pe asigurarea condițiilor favorabile creșterii economice,
îndeosebi prin impozitare redusă, urmând ca rezultatul să fie creșterea bunăstării. Sindicatele au o influenţă redusă,
iar polarizarea societății în funcție de venituri este destul de accentuată.
- Regimul social-corporatist (Suedia şi Austria) este caracteristic guvernărilor politice de stânga și
menține obiectivele ocupării depline și asigurării unui nivel minim de trai, oferind servicii sociale universaliste .
Spre deosebire de regimul anterior, acesta nu consideră că eficienţa economică este afectată de cheltuielile sociale
ridicate, demonstrând (în unele cazuri) ca le poate atinge pe amândouă.

Tabelul nr. 2.2: Clasificarea Statelor Bunăstării - Modelul Therborn

Drepturi sociale
Mari Reduse
Mare SB puternic intervenţioniste SB mic, orientat către
(Suedia, Norvegia, Austria, ocuparea deplină
Preocupare pentru Finlanda) (Elveţia şi Japonia)
ocuparea totală a Mică SB slab, de tip compensatoriu SB mic, orientat către piaţă
forţei de muncă
(Belgia, Danemarca, Olanda, (Australia, Canada, SUA, Marea
Franţa, Germania, Irlanda, Britanie, Noua Zeelandă)
Italia)
Sursa: Preda, 2007, p. 45.

Stephan Leibfried identifică, doar în Europa, patru tipuri de state ale bunăstării, ale căror caracteristici
sunt surprinse în tabelul nr. 2.3: Scandinav, Bismarckian, Anglo-saxon (care corespund în general modelelor lui
Esping –Andersen) şi Latin. Elementul de noutate adus de această clasificare este reprezentat de modelul latin
sau sudic, în care sunt incluse Spania, Portugalia, Grecia, sudul Italiei. În opinia lui Leibfried, aceste state au
caracteristici similare celor anglo-saxone, dar au în plus o puternică tradiție catolică, vizibilă în implicarea
Bisericii în furnizarea bunăstării. O mare parte a forței de muncă este orientată către agricultură, iar economia
de subzistență are o pondere importantă. Statul este slab, în contrast cu grupurile de interese și clientelismul
politic.

Tabelul nr. 2.3: Tipuri de state ale bunăstării în Europa (clasificarea lui Leibfried)
Tipul
Scandinav Bismarckian Anglo-saxon Latin
Caracteristici
Tipuri ale Modern Instituțional Rezidual Rudimentar
regimurilor (semiinstitu-
ționalizat)
Caracteristici -Ocupare -creștere totală -creștere totală -vine din urmă
totală a forței -SB în primul -SB susținător -SB ca o
de muncă rând al ocupării promisiune
-SB în primul compensator și forței de semiinstituțio-
rând ca apoi angajator muncă și în nalizată
furnizor de ultimul rând
locuri de compensator

24
muncă și apoi
compensator
Dreptul la: Muncă Securitate Transfer de Muncă și
socială venituri bunăstare
Sursa: Lazăr, 2010, p. 91

Un model de stat al bunăstării distinct faţă de cele prezentate până acum, este identificat de Catherine
Jones, fiind caracteristic Asiei de sud-est (Hong Kong, Singapore, Coreea de Sud şi Taiwan), statul bunăstării
confucianist. Acesta se bazează
pe cultura confucianistă, unde familia și comunitatea au o influenţă majoră și îşi asumă responsabilitatea pentru
îngrijirea şi susţinerea membrilor săi, acordând importanță și educaţiei copiilor pentru ca, în viitor, aceștia să îi
poată ajuta pe ceilalţi membri dependenţi ai familiei.

Nu putem vorbi încă despre o clasificare coerentă a regimurilor bunăstării fostelor state socialiste. Bob
Deacon a încercat o astfel de clasificare în 1993, pornind de la cea a lui Esping-Andersen și introducând criterii
suplimentare: caracterul proceselor (ante) revoluţionare şi impactul transnaţional (apreciat în funcţie de datoria
externă). Rezultatul prezintă următoarele regimuri ale bunăstării (Preda, 2007):
- Liberal-capitalist – prezent în Ungaria şi în unele din ţările fostei Iugoslavii, precum Slovenia şi
Croaţia, caracterizat de absenţa unor partide muncitoreşti influente și a datoriilor externe şi de implicarea scăzută
a bisericii);
- Social-democrat – întâlnit în Cehia şi Slovacia, datorită revoluţiei de catifea şi a unei experienţe
democratice mai îndelungate;
- Corporatism conservatorist post-comunist - în Bulgaria, România, unele ţări din fosta URSS şi
Serbia, datorită influenţei încă puternice a valorilor socialiste şi egalitariste, a unor aşteptări puternice din partea
populaţiei pentru suportul intereselor muncitorilor, a unei tradiţii democratice slabe.
Polonia pare să aibă situaţia cea mai puţin clară, nefiind inclusă în nicio categorie.
Analiza realizată de Deacon este însă discutabilă, având în vedere că unele din trăsăturile luate în calcul
nu erau suficient de bine conturate la nivelul anului 1993 și s-au modificat ulterior. În România, spre exemplu,
după episoadele mineriadelor, mobilizarea clasei muncitoare a fost din ce în ce mai slabă, contrazicând aprecierile
lui Deacon, care o considera înaltă. Impactul transnațional considerat redus a fost, de fapt, destul de important,
multe din politicile aplicate de guvernele române fiind adoptate la presiunea Fondului Monetar Internațional, a
Băncii Mondiale sau a Uniunii Europene. Nici influența Bisericii asupra politicilor sociale nu poate fi considerată
prea ridicată, aceasta fiind destul de puțin vizibilă în societate. Asemenea erori de apreciere se pot întâlni și în
dreptul altor state, situație oarecum previzibilă, dată fiind instabilitatea politică, economică și socială ce s-a
perpetuat în aceste țări pentru o bună perioadă de timp. Deacon, de altfel, a revenit asupra acestei tipologii în 1997,
când, însă, România nu a mai fost luată în calcul în analiza sa.

25
Capitolul al III-lea
Tipuri de transferuri sociale și modalități de finanțare a acestora

Una dintre cele mai importante componente ale sistemului de politici sociale este reprezentată de
beneficiile şi serviciile sociale oferite de către stat, care pot acoperi o gamă largă de nevoi pentru diverse
segmentele sociale, de vârstă sau ocupaţionale. Ansamblul beneficiilor sociale formează sistemul de protecţie
socială.

3.1. Beneficii și servicii sociale

26
Beneficiile sau transferurile sociale pot fi monetare (în bani) sau în natură (acordarea de diferite bunuri
– alimente, îmbrăcăminte, rechizite etc.). În timp ce beneficiile sociale îmbracă o formă concretă, materială,
fie de bani, fie de bunuri, serviciile sociale sunt imateriale, reprezentate, spre exemplu, de accesul la asistență
medicală, educație, consiliere etc.
În general beneficiile sunt mai favorabil percepute de cei care le primesc, întrucât presupun satisfacerea
imediată a unei nevoi, în timp ce serviciile, mai ales cele educaționale, își arată rezultatele după o perioadă
lungă de timp. Acesta este și motivul pentru care în perioadele electorale, pentru a atrage simpatizanți, partidele
la guvernare oferă beneficii sociale suplimentare și nu servicii. Pe de altă parte, impactul pe termen lung al
serviciilor sociale este net superior. În timp ce beneficiile satisfac imediat o nevoie, dar aceasta nu dispare în
viitor, serviciile sociale pot oferi șansa ca în viitor persoana în cauză să se poată susține și întreține singură,
prin obținerea unei calificări sau prin prevenția sau rezolvarea unor probleme de sănătate. De cele mai multe
ori, guvernele preferă, însă, acordarea de beneficii, care au rezultate mai rapide și mai vizibile, atrăgând
susținerea electoratului. Serviciile de sănătate și cele educaționale de calitate sunt, pe de altă parte, esențiale
pentru dezvoltarea unei societăți pe termen lung.
Beneficiile (transferurile) şi serviciile sociale pot fi:
a) de tip contributoriu sau asiguratoriu – acordarea beneficiilor fiind condiţionată de plata
anterioară unei contribuţii, de regulă obligatorie pentru toţi cei care au venituri din muncă. În această categorie
se includ pensiile (în cazul celor de stat, contribuția este obligatorie, în cazul celor private din pilonul III,
contribuția este facultativă), indemnizaţia pentru creşterea copilului, ajutorul de şomaj, serviciile de sănătate.
În funcţie de modelul de justiţie socială adoptat de societatea respectivă, putem vorbi despre beneficii
și servicii independente de venitul individului (şi de contribuţia plătită de acesta) sau de beneficii și servicii
dependente (corelate) de nivelul venitului şi al contribuţiei. Serviciile de asistență medicală din România sunt
un exemplu servicii independente de venitul individului, întrucât acordarea lor se face luând în calcul
problemele de sănătate ale persoanei respective și nu cuantumul contribuției. Indemnizația pentru creșterea
copilului în vârstă de până la doi ani este, însă, un exemplu de beneficiu corelat cu nivelul contribuției,
reprezentând un anumit procent din veniturile obținute de persoana respectivă în ultimele 12 luni. Situația este
variabilă de la o țară la alta, în funcție de modelul social adoptat de fiecare.
Trebuie făcută mențiunea că sistemul asigurărilor poate funcționa pe două principii distincte – există
sisteme asiguratorii în flux continuu (pay-as-you-go), practicate îndeosebi de către stat, unde plata beneficiilor
se face din banii plătiți la momentul respectiv de către ceilalți asigurați (de exemplu, sistemul de pensii de stat)
și sisteme asiguratorii cu capitalizarea fondurilor, practicate în special de asiguratorii privați, care investesc
contribuțiile în diferite activități aducătoare de profit, iar beneficiarii sunt plătiți practic din propriile contribuții
reinvestite. Ambele sisteme au și avantaje și dezavantaje. În timp ce sistemul asigurărilor în flux continuu
permite indexarea beneficiilor în raport cu rata inflației, prezintă totodată un risc mai ridicat de a intra în
incapacitate de plată, pe măsură ce rata de dependență a populației crește. În cazul sistemelor cu capitalizare,
veniturile nu pot fi indexate în funcție de situația economică, dar riscul de faliment este foarte redus, aceste
sisteme nefiind influențate de rata de dependență din cadrul economiei respective.

27
b) de tip non-contributoriu – sunt cele a căror acordare nu depinde de o contribuție anterioară,
plătită de beneficiar, ele fiind susținute din impozitele și taxele generale. Sunt incluse aici următoarele categorii
de beneficii și servicii sociale:
- beneficii/servicii universalist – categoriale – sunt acordate tuturor indivizilor (universale) sau
anumitor categorii de indivizi (categoriale). Exemple în acest sens sunt alocațiile pentru copii, acordate tuturor
copiilor în cuantum egal, serviciile de educație, alocația suplimentară pentru familiile cu mulți copii, programul
„cornul și laptele” de care beneficiază toți copiii din ciclul primar indiferent de situația materială familiilor de
proveniență. Dacă beneficiile contributorii acordate de stat se bazează pe principiul solidarității, cele
universalist-categoriale reflectă un drept social și din acest motiv nu se ține cont de situația materială a
beneficiarului la acordarea lor.
- beneficii/servicii de asistenţă socială – acordate numai acelora consideraţi în nevoie, segmentului
celui mai defavorizat , săracilor sau persoanelor cu risc ridicat de a ajunge în sărăcie (familii dezorganizate,
familii cu risc crescut de abandonare a copiilor, persoane cu diferite dizabilităţi). Principiul care stă la baza
acordării acestor beneficii este principiul redistributiv, redistribuirea realizându-se prin sistemul de impozite
și taxe, de la cei cu venituri mai ridicate, către cei cu venituri mici sau inexistente.
Aceste beneficii se acordă prin „testarea nevoilor” sau „testarea mijloacelor de trai”. Testarea se
referă la analiza situaţiei individului/familiei/gospodăriei în termeni monetari şi non-monetari, adică prin
luarea în considerare a veniturilor disponibile, a tipurilor de bunuri din dotarea gospodăriei, a accesului la
servicii, a climatului familial etc.
Testarea mijloacelor de trai se poate realiza fie prin mecanisme administrative, în condiţiile în care
eligibilitatea este condiţionată de veniturile monetare, fie prin intermediul sistemului expert, asistenţa socială,
în cazul în care criteriile de eligibilitate sunt gândite să reflecte mai personalizat nevoia individului, familiei,
sau gospodăriei.

Tabelul nr. 3.4: Avantaje și dezavantaje ale beneficiilor universalist-categoriale în comparație cu


beneficiile de asistență socială
Beneficii universalist- Beneficii de asistență socială
categoriale
Avantaje -echitate ridicată; -focalizare înaltă, ceea ce implică
-grad ridicat de cuprindere; un nivel mai scăzut al
-costuri administrative minime; cheltuielilor statului;
-criterii clare de eligibilitate; -intervenție mai redusă a statului,
-susținere ridicată din partea implicând impozite mai mici;
populației. -creșterea echității verticale, prin
redistribuirea de la cei cu venituri
mari, către cei cu venituri mici.
Dezavantaje -creșterea substanțială a -presupun definirea unui prag al
cheltuielilor statului; nevoii, deseori dificilă de realizat;

28
-privarea indivizilor de -presupune dovedirea situaţiei de
libertatea de alegere a dificultate de către beneficiar,
furnizorilor implicând anumite cunoştinţe şi
beneficiilor/serviciilor competenţe;
respective; -pot stigmatiza beneficiarul;
-posibilă afectare a calității -pot conduce la situaţii de conflict
serviciilor; între cei care finanţează
-încurajarea dependenței de prestaţiile şi beneficiari;
stat; -demotivează munca
-fiscalitate ridicată. -eficienţa şi eficacitatea lor
depinde de calitatea ţintirii celor
care au nevoie de prestaţii
sociale;
-presupun un aparat administrativ
complex.

Cele două modalităţi de testare a mijloacelor presupun nu numai costuri de administrare diferite, dar
au şi consecinţe diferite în ceea ce priveşte echitatea distributivă. Sistemul de testare pur administrativ, datorită
gradului mai ridicat de standardizare a procedurii de testare, presupune costuri de personal mai scăzute, dar,
în condiţiile unui control deficitar asupra declaraţiilor individuale de venit, poate determina costuri foarte
ridicate prin plăţile către cei ne-eligibili. Din punct de vedere al echităţii redistribuirii, această procedură poate
induce distorsiuni mai puternice. Sistemul de testare profesională are avantajul de a fi mai personalizat şi de a
introduce o putere discriminatorie mai mare (deci mai puţini beneficiari eligibili care rămân neacoperiţi şi mai
puţine plăţi către cei non-eligibili), dar poate determina o alocare de tip discreţionar (este importantă relaţia
beneficiar/aplicant - reprezentant al sistemului expert) şi presupune costuri de administrare mult mai ridicate.
Transferurile sociale (monetare sau în natură) pot fi: unice, acordându-se o singură dată sau
sistematice, acordându-se săptămânal sau lunar, pentru o perioadă determinată , dar indefinită (până când
beneficiarul devine ne-eligibil), sau pe viaţă (unele beneficii putându-se extinde şi asupra descendenţilor direcţi
sau persoanelor aflate în întreţinerea beneficiarului).
În ceea ce privește serviciile sociale, cele mai importante categorii sunt: în domeniul educaţional
(şcolarizarea gratuită sau subvenţionată a copiilor până la o anumită vârstă), în domeniul sănătăţii (servicii
gratuite sau de tip asiguratoriu), în domeniul protecţiei sociale (pentru categorii defavorizate sau cu risc
crescut, de exemplu protecţia copiilor abandonaţi, a persoanelor cu handicap), în domeniul asistenţei sociale
(servicii de prevenţie, servicii de consiliere, servicii acordate celor în nevoie).
Tot în categoria beneficiilor și serviciilor sociale pot fi incluse și gratuităţile, care încurajează
consumul anumitor bunuri şi servicii, în unele cazuri consumul fiind chiar obligatoriu (ex. serviciile
educaţionale primare), subvenţiile, care încurajează sau facilitează consumul anumitor bunuri şi servicii
considerate de bază, scutiri de taxe şi impozit, în sprijinul anumitor categorii de populaţie.
Așadar, sistemul de securitate socială are două componente: sistemul de asigurări sociale și sistemul
de asistenţă socială. Asistenţa socială este considerată ultima plasă de siguranţă în sistemul de protecţie socială
a individului. Nevoile individuale şi sociale ale unei persoane pot fi acoperite (în ordine) de piaţă (prin
veniturile pe care individul le obţine), de sistemele asiguratorii (bazate pe contribuţii, de exemplu în caz de

29
pierdere a locului de muncă sau de bătrâneţe), de sistemele de beneficii universalist-categoriale şi abia în cele
din urmă de către asistenţa socială.

3.2.Constituirea resurselor statului în vederea


funcţionării politicilor sociale

Principalele surse de care dispun statul şi autorităţile locale pentru a finanţa politicile publice
(guvernamentale) sunt bugetul de stat şi bugetele locale. Bugetul de stat şi bugetele locale sunt constituite, în
principal, prin colectarea de impozite şi taxe.
La modul general, bugetul este un plan al veniturilor şi cheltuielilor pentru o perioadă viitoare. La
nivelul întregii economii naţionale există un buget public, ce cuprinde mai multe componente:
- bugetul de stat – este cea mai importantă componentă a bugetului public, unde se varsă majoritatea
impozitelor şi taxelor;
- bugetul asigurărilor sociale de stat – cuprinde veniturile şi cheltuielile aferente pensiilor, asigurărilor
pentru accidente de muncă, boli profesionale etc.;
- bugetele locale – aferente unităţilor administrativ-teritoriale locale;
- bugetele fondurilor speciale – diverse fonduri constituite din impozite şi taxe speciale, percepute
spre exemplu pe jocurile de noroc, activităţi dăunătoare sănătăţii etc. De exemplu, fondul special de solidaritate
socială pentru persoanele cu handicap, fondul pentru dezvoltarea turismului etc.
- bugetul trezoreriei statului – trezoreria este administratorul banilor publici, funcţionând ca un casier
public şi ca o bancă a statului. Trezoreria Statului este o instituţie financiară prin intermediul căreia se derulează
constituirea şi utilizarea fondurilor publice sub un strict control fiscal şi financiar preventiv. Ea gestionează
datoria publică, inclusiv serviciul acesteia, efectuează plasamente financiare, atrage disponibilităţi băneşti din
economie în vederea acoperirii temporare a deficitelor bugetare şi efectuează operaţiuni care ţin de intervenţia
statului în economie.
- bugetul instituţiilor publice autonome – instituţiile publice autonome sunt finanţate integral din
venituri proprii şi nu se află în subordinea altei instituţii. În general, e vorba de instituţii care reglementează
anumite domenii de activitate. De exemplu, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Autoritatea Naţională
de Reglementare în domeniul energiei, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS), Oficiul de
Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM), Comisia de Supraveghere a Asigurărilor etc.;
- bugetul instituţiilor publice finanţate total sau parţial de către stat – de exemplu bibliotecile publice,
ministerele, Academia Română, Institutul Naţional de Statistică;
- bugetul instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii – încasează taxe pentru serviciile
prestate şi se susţin singure. De exemplu, instituţiile de învăţământ superior, spitalele. Instituţiile de învăţământ
superior de stat sunt considerate finanţate integral din venituri proprii; inclusiv sumele primite de la Ministerul
Educaţiei pentru burse, subvenţii pentru cazare şi masă, fonduri alocate pentru dotări, fonduri alocate pentru
cercetare ştiinţifică, sunt venituri proprii ale acestora, deoarece ele prestează servicii pentru sumele obţinute
de la minister cu titlu de finanţare de bază;

30
- bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi a
căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
- bugetul fondurilor externe nerambursabile.

Principala sursă de venituri la bugetul de stat şi la cele locale o reprezintă impozitele şi taxele.
Taxele sunt plăţi efectuate de către persoanele de fizice şi juridice pentru servicii prestate sau alte
activităţi specifice realizate de instituţiile publice în favoarea lor. De exemplu, taxa pentru drumuri (plătită de
toţi cei care deţin autoturisme), taxa de timbru, taxa notarială, taxe pentru eliberarea unor licenţe de funcţionare
etc.
Impozitele sunt plăţi obligatorii pentru persoanele fizice şi juridice, stabilite prin lege, fără
contraprestație directă și imediată din partea statului. În funcție de modul de aplicare, impozitele pot fi directe
sau indirecte.
Impozitele directe se aplică pe venitul persoanelor fizice şi juridice pentru veniturile prevăzute de lege.
La rândul lor, veniturile individului pot fi venituri primare - veniturile din muncă şi proprietate (salariu, profit,
dividende, dobândă, rentă) și venituri secundare - obţinute prin transferuri sociale (pensii, ajutoare de şomaj,
alocaţii pentru copiii, ajutoare sociale etc.). Veniturile totale ale individului sunt suma veniturilor primare şi a
celor secundare, după aplicarea impozitării. Veniturile brute sunt veniturile înainte de plata impozitelor, în
timp ce veniturile nete sunt ceea ce rămâne după plata impozitelor.
Astfel, în categoria impozitelor directe se includ impozitul pe salariu, impozitul de profit, impozitul
pe proprietate etc.
Impozitele indirecte sunt acele impozite aplicate pe consum. Exemple în acest sens sunt taxa pe
valoarea adăugată (TVA) și accizele (impozite speciale, aplicate pe consumul unor bunuri considerate de lux
sau care prezintă externalităţi negative, așa cum sunt cafeaua, tutunul, alcoolul sau combustibilii).
Veniturile statului pot proveni şi din fondurile sociale, constituite prin contribuţii speciale şi având
destinaţii specifice – fondul de asigurări sociale, fondul de şomaj, fondul de asigurări sociale de sănătate,
fondul special de solidaritate socială etc.
La nivelul unităţilor teritorial-administrative, se întocmesc bugetele locale (judeţene, ale localităţilor),
care îşi constituie veniturile din taxe locale sau din transferurile de la bugetul de stat cu destinaţie specială sau
sub forma sumelor de echilibrare.
Finanțarea politicilor sociale a stârnit întotdeauna dezbateri aprinse, întrucât există, pe de o parte,
nevoia și dorința populației de a obține beneficii și servicii sociale tot mai ample, iar pe de altă parte, se
manifestă nemulțumirea vis-a-vis de nivelul ridicat al impozitelor și taxelor, necesar pentru acoperirea cererii
crescute de beneficii și servicii sociale.
În mod ideal, creșterea cheltuielilor sociale ale statului ar trebui finanțată prin încasările suplimentare
la buget, bazate pe creșterea economică. În realitate, de cele mai multe ori necesitatea creșterii acestor cheltuieli
apare tocmai în situația de criză economică, atunci când populația se confruntă cu reducerea veniturilor, șomaj
etc. În aceste condiții, finanțarea cheltuielilor crescute se face fie prin creșterea nivelului impozitelor și taxelor,
și mai împovărătoare pentru o economie deja aflată în dificultate, prin împrumuturi guvernamentale, care vor

31
trebui rambursate la un moment dat și care nu sunt recomandabile a se realiza pentru cheltuieli neproductive
sau prin creșterea masei monetare, adică prin inflație, cu efecte economice extrem de nocive pe termen lung.
În încercarea de a rezolva sau măcar de a atenua criza financiară cu care majoritatea statelor bunăstării
se confruntă, s-au luat măsuri de implicare a organizațiilor private în furnizarea bunăstării (a se vedea
introducerea pilonului II de pensii în România), de înăsprire a condițiilor de eligibilitate, de reducere a nivelului
beneficiilor sau serviciilor acordate sau a perioadei de acordare. Dificultățile de finanțare se mențin însă, mai
ales că, așa cum menționam anterior, un beneficiu social o dată introdus, este dificil să fie eliminat sau măcar
diminuat.

Capitolul al IV-lea
Sărăcie şi excluziune socială

Sărăcia a fost o preocupare constantă în domeniul asistenței sociale și al politicilor sociale. Teorii, de
multe ori contradictorii, prezintă cauzele sărăciei și fundamentează diverse tipuri de politici antisărăcie.
Înțelegerea acestor teorii este esențială pentru a adopta cele mai bune măsuri de combatere a sărăciei.

4.1. Nevoile umane

Conceptul de sărăcie este strâns legat de cel de nevoi, ambele fiind dificil de definit şi delimitat, în
principal ca urmare a naturii lor subiective.
Încercarea de a răspunde la câteva întrebări aparent simple:

32
- care sunt nevoile umane de bază?
- care este ordinea de prioritate a nevoilor?
- cine sunt cei considerați „în nevoie”?,
ne demonstrează gradul ridicat de subiectivism şi determinarea socio-culturală a nevoilor umane.
De-a lungul timpului, mai mulţi cercetători au fost preocupaţi de clasificarea şi ierarhizarea nevoilor
umane, contribuind la o mai bună înţelegere a problematicii acestora.
Abraham Maslow (1908-1970), psiholog şi profesor american, a elaborat piramida nevoilor,
cuprinzând cinci paliere:
- nevoi fiziologice – nevoia de hrană, de băutură, de adăpost şi lipsă a durerii;
- nevoi şi siguranţă şi securitate – nevoia de a fi liber de ameninţări;
- nevoia de dragoste şi de apartenenţă – nevoia de prietenie, afiliere, interacţiune, dragoste;
- nevoia de respect de sine – nevoia de a te respecta pe tine însuţi şi de a fi respectat de ceilalţi;
- nevoia de autorealizare – nevoia de a maximiza utilizarea abilităţilor, priceperilor şi potenţialului.
În opinia lui Maslow, fiinţele umane sunt motivate de anumite nevoi nesatisfăcute, iar nevoile dinspre
vârful piramidei nu se pot manifesta înainte de a fi satisfăcute cele de la bază, aşa încât Maslow aprecia că doar
10% dintre indivizi ajung să resimtă nevoia de autorealizare.

Figura nr. 4.1: Piramida nevoilor (Maslow)

Clayton Alderfer (psiholog american, născut în 1940) – grupează nevoile surprinse de piramida lui
Maslow pe trei categorii:
- nevoile de existenţă – mâncare, apă, bani, muncă;
- nevoile de relaţionare – întreţinerea unor relaţii semnificative cu alţii şi cu socialul, în general;
- nevoi de creştere – nevoia individului de a aduce contribuţii creative şi productive.
Alderfer a vorbit şi despre un proces de regresie, constând în faptul că o persoană continuu frustrată
în încercarea de a-şi satisface nevoile de creştere şi dezvoltare, va investi eforturi mai mari în satisfacerea
nevoilor din categoriile inferioare.
33
David McClelland (1917-1998, psiholog american) dezvoltă teoria nevoilor învăţate, oferind o nouă
perspectivă asupra nevoilor, pe care le consideră determinate cultural. McClelland vorbeşte despre:
- nevoia de realizare;
- nevoia de afiliere;
- nevoia de putere.
Nevoile determinante ale unei persoane le identifică folosind Testul Tematic Aperceptiv (individului i
se arată o poză şi i se cere să scrie o poveste în jurul acesteia, considerându-se că povestea va reflecta nevoile
dominante ale individului). Validarea metodei sale este însă problematică.
McClelland consideră că indivizii cu nevoi de realizare crescute preferă obiectivele de dificultate
medie, evitându-le pe cele care presupun o performanţă medie sau foarte ridicată, au nevoie de feed-back
imediat şi de încredere în raport cu activitatea proprie şi doresc să fie responsabili pentru rezolvarea
problemelor.
J. Bradshaw propune o altă clasificare a nevoilor, în funcţie de modul lor de constituire:
- nevoi simţite – nevoile de care indivizii sunt conştienţi;
- nevoi exprimate – o nevoie simţită şi exprimată public (posibilitate pe care nu o au, de exemplu,
persoanele cele mai sărace care nu pot accede la mijloacele de comunicare publică sau la cele de informare);
- nevoi normative – nevoi observate nu de individul respectiv, ci de un observator exterior, formulate
în concordanţă cu standardele şi normele profesionale într-un domeniu;
- nevoi comparative – definite în relaţie cu alţi indivizi sau grupuri sociale. În conceptul de nevoi
comparative apar şi elemente de justiţie (echitate) socială. Ceea ce nu avem în raport cu alţii duce la privare
(deprivare) relativă.

O dificultate reală atunci când vorbim de nevoi şi standard minim de viaţă din perspectiva politicilor
sociale o reprezintă distincţia între nevoi şi dorinţe. Un adolescent care îşi doreşte cu disperare un laptop
resimte o nevoie sau o dorinţă? Dacă absenţa laptopului respectiv îl face să se simtă exclus de la orice activitate
a anturajului, nu putem spune că dorinţa a devenit, de fapt, nevoie?
În general, se consideră că nevoia este diferită de dorinţă prin severitatea consecinţelor neîmplinirii ei.
Însă, iarăşi, determinarea severităţii consecinţelor este problematică, având implicaţii subiective şi culturale.
Anthony Forder a introdus conceptul de nevoie tehnică, respectiv nevoia apărută în urma unei
descoperiri care duce la producerea unui nou tip de bun sau serviciu, pentru care se creează o nouă nevoie,
inexistentă anterior.
Spre exemplu, progresele medicale în domeniul problemelor de infertilitate a cuplurilor (inseminarea
artificială, fertilizarea in vitro) au generat o nouă nevoie pentru serviciile medicale de acest tip, nevoie care
este:
- simţită;
- exprimată – au început să fie formulate cereri pentru includerea tratamentelor de acest tip în lista
tratamentelor plătite de asigurările de sănătate;
- comparativă – unii au acces la tratament, alţii nu;

34
- normativă – cine ar trebui să evalueze această nevoie - statul, medicii sau beneficiarii?

4.2. Sărăcia – tipuri şi modalităţi de determinare

Sărăcia este un concept dificil de definit riguros, ale cărui sensuri au evoluat în timp. Explicarea și
definirea sărăciei a preocupat de-a lungul timpului deopotrivă pe sociologi și pe economiști.
În 1776, Adam Smith spunea „prin necesar, înţeleg nu numai mărfurile, care sunt indispensabil
necesare pentru susţinerea vieţii, dar orice obicei, oricât de neînsemnat, dar care e considerat, de către oamenii
credibili, că este nepotrivit să lipsească. Un tricou, de exemplu, strict vorbind nu este o necesitate a vitală ...
Dar, în ziua de azi ... pentru un muncitor zilier onorabil ar fi ruşine să apară în public fără un tricou, lipsa
acestuia fiind calificată ca o stare scandaloasă de sărăcie.” (Smith, 1992)
În 1899, Seebohm Rowntree spunea că o familie este considerată săracă dacă „veniturile totale sunt
insuficiente pentru a obţine minimul necesar pentru a întruni doar eficienţa fizică.” (Rowntree apud Saunders,
2004)
Pentru William Beveridge, în 1942, venitul minim necesar pentru subzistenţă trebuia că aibă în vedere
alimentele, îmbrăcămintea, combustibilul, lumina şi „diverse cheltuieli de uz casnic, precum şi chiria, plus o
marjă ce trebuie admisă pentru ineficienţa cheltuielilor.” (Beveridge apud Saunders, 2004)
O posibilă definiție a sărăciei are în vedere starea de lipsă permanentă a resurselor necesare pentru a
asigura un mod de viaţă decent, acceptabil la nivelul colectivităţii (Zamfir, 1995).
O altă definiţie (Tompea, 2007) face referire la un dezechilibru social accentuat, pe o anumită perioadă
de timp, cu implicaţii profunde în viaţa grupurilor afectate de acest fenomen. Această definiţie are meritul de
a atrage atenţia nu doar asupra privaţiunilor de ordin fizic pe care sărăcia le determină, ci şi asupra implicaţiilor
de ordin social, în mod special excluziunea socială şi promovarea aşa-numitei „culturi a sărăciei”.
În încercarea de a evalua cât mai corect dimensiunea sărăciei, au fost dezvoltate diferite metodologii
de măsurare a acesteia. Ne propunem, în cele ce urmează, să trecem în revistă perspectivele asupra sărăciei,
tipurile de sărăcie şi metodele de măsurare corespunzătoare.

Sărăcia absolută

Pornind de la conceptul de nivel minim de trai, de consum minim necesar pentru supraviețuire, putem
vorbi despre sărăcie absolută, care reprezintă lipsa venitului necesar pentru acoperirea nevoilor de bază.
Dificultatea majoră intervine atunci când încercăm să determinăm acest minim necesar pentru satisfacerea
nevoilor elementare.
Primul care a încercat să măsoare sărăcia absolută a fost sociologul britanic Seebohn Rowntree (1871-
1954). Acesta a studiat fenomenul sărăciei în York (Marea Britanie), efectuând trei anchete, în 1899, 1936 și
1950, în decursul cărora a investigat toate casele muncitorilor, utilizând aceiași indicatori. Studiul său a
cuprins, astfel, 11.560 de familii şi 46.754 de indivizi. Rowntree a definit conceptul de subzistenţă ca fiind
35
starea în care o familie obţine (cel puţin) veniturile minime necesare pentru ca membrii ei să-şi menţină
sănătatea şi eficienţa fizică. Prin urmare, pragul sărăciei reprezintă veniturile necesare unei familii pentru a
acoperi: combustibilul, lumina, chiria, mâncarea, hainele, cheltuielile de gospodărie şi diverse cheltuieli
personale. Sărăcia înseamnă venituri situate sub acest prag.
Pe de altă parte, trebuie să ținem cont de faptul că nevoile umane sunt diferite în condiţii socio-
economice diferite. Din perspectiva subzistenţei, sunt avute în vedere în primul rând nevoile fizice ale
individului (hrană, adăpost, îmbrăcăminte) și mai puțin cele sociale, însă, aşa cum observa şi Townsend,
„nevoile iau naştere prin intermediul relaţiilor şi rolurilor sociale decurg din faptul de a fi părinţi, parteneri,
vecini, prieteni şi cetăţeni” (Preda, 2007).
Există mai multe metode care încearcă evaluarea, cât mai corectă, a sărăciei.
Rowntree a introdus metoda normativă în măsurarea sărăciei, constând în stabilirea unor categorii de
bunuri şi servicii necesare, a cantităţilor în care acestea sunt necesare şi determinarea cheltuielilor pentru
procurarea cantităţilor respective. Sunt avute în vedere atât bunuri alimentare, cât și nealimentare. În cazul
bunurilor alimentare, stabilirea necesităților se face prin determinarea de către nutriționiști a consumului
caloric și a produselor ce trebuie consumate pentru a realiza un echilibru nutriţional, ulterior acest consum
primind o valoare financiară, în funcţie de preţurile de pe piață. La consumul alimentar se adaugă anumite
bunuri și servicii nealimentare considerate de strictă necesitate, care se evaluează tot prin intermediul
prețurilor, pentru a rezultata suma minimă necesară individului.
Este, de asemenea, important să se țină cont de tipul familiei, întrucât nu toți indivizii sunt identici.
Fiecare individ în plus în familie aduce cheltuieli mai mici, rezultând aşa numitele economii de scală. Din
acest motiv au fost elaborate așa-numitele „scale de echivalenţă”, care transformă în „adulţi echivalenţi” toți
membrii familiei, ținând cont de diferențele de necesar caloric și de diferențele de consum non-alimentar.
Există ai multe scale de echivalență, în cele ce urmează fiind prezentate câteva exemple:
Scala de echivalenţă Rowntree
Coeficient de echivalenţă
1 bărbat singur 1
1 femeie singură 0,84
Cuplu 1,25
Cuplu cu 1 copil 1,50
Cuplu cu 2 copii 1,70
Cuplu cu 3 copii 1,87

Scala OECD
Coeficient de echivalenţă
Primul adult 1
Fiecare din următorii adulţi 0,7
Fiecare copil 0,3

Scala de echivalenţă calorică utilizată de Institutul Naţional de Statistică din România


Calorii necesare Coeficient de echivalenţă
Copii 0 – 1 an 1000 0,28

36
Copii 2 – 3 ani 1300 0,36
Copii 4 – 6 ani 1700 0,47
Copii 7 – 9 ani 2100 0,58
Copii 10 – 12 ani 2500 0,69
Băieţi 13 – 15 ani 3100 0,86
Băieţi 16 – 20 ani 3600 1
Bărbaţi 21 – 65 ani 3500 0,97
Fete 13 – 20 ani 2800 0,78
Femei 21 – 56 ani 2900 0,81
Bărbaţi peste 66 ani 2100
0,58
şi femei peste 57 ani

O altă metodă de stabilire a consumului minim necesar este metoda structurală. Aceasta presupune
analizarea de către specialişti a consumului real al populaţiei şi luarea în calcul pentru coşul minim a
consumului alimentar pe care îl observă la indivizii cei mai săraci. Coșul minim include, pe lângă produsele
alimentare, și bunuri și servicii nealimentare, considerate necesare subzistenței, fie stabilite de către specialiști,
fie luate în calcul prin adăugarea unui procent suplimentar de bani, de exemplu 30% din suma aferentă
consumului alimentar.
O a treia metodă folosită este metoda subiectivă, prin care subiecţii unui eşantion răspund la
întrebarea „Ce venituri lunare îi sunt necesare familiei dumneavoastră pentru a face faţă nevoilor zilnice?”.
Rezultatele sunt apoi centralizate şi se fac medii naţionale pe tipuri de familii. De regulă, această metodă este
folosită împreună cu cea normativă, pentru comparaţie.
Ernst Engel formulează o ipoteză susţinută cu date statistice, cunoscută şi ca legea lui Engel: pe măsură
ce venitul individului creşte, ponderea cheltuielilor cu alimentele scade în totalul cheltuielilor, chiar dacă în
valoare absolută ele cresc. Așadar, procentul cheltuielilor alimentare este cu atât mai mare cu cât venitul este
mai scăzut, iar ponderea ridicată a cheltuielilor alimentare în bugetul total indică un grad ridicat al sărăciei
familiei respective.
Pornind de la legea lui Engel, Mollie Orshansky vorbește despre pragul sărăciei ca fiind acela în care
cheltuielile alimentare reprezintă mai mult de 1/3 din totalul cheltuielilor. Estimarea sărăciei în această manieră
ridică destule probleme, întrucât există numeroase situații care diferențiază familiile cu venituri similare –
faptul că dispun de locuință socială sau alte forme de ajutor material, faptul că au membri ai familiei care
necesită îngrijiri speciale și cheltuieli mai mari, regiunea în care locuiesc și nivelul specific al prețurilor,
volumul de muncă depus pentru obținerea venitului etc.
Ulterior au fost dezvoltate noi abordări care să corecteze neluarea în considerare a dimensiunii sociale.
De exemplu, abordarea „nevoilor de bază” are în vedere un minim necesar care cuprinde nevoi „fizice”, dar şi
sociale (incluzând hrană, locuinţă, haine, dotările locuinţei şi servicii comunitare precum apă, utilităţi sanitare,
transport public, facilităţi de sănătate, educaţie şi culturale). Totuşi, nevoile de relaţionare cu ceilalţi, de
performare adecvată a rolurilor sociale nu sunt incluse în această definiţie.
Dezbaterile cu privire la definirea și măsurarea sărăciei rămân, în continuare, aprinse. Dincolo de
imperfecțiunile metodologice, este totuși important să stabilim un prag al sărăciei, care să servească drept
punct de referință în evaluarea nivelului bunăstării. Dacă, spre exemplu, rata sărăciei nu reușește să îi surprindă

37
exact pe toți cei afectați de această situație, evoluția acestei rate ne oferă informații cu privire la
îmbunătățirea/înrăutățirea situației lor.

Sărăcia relativă

Sărăcia relativă se bazează pe ideea că nevoile umane sunt diferite în funcție de contextul socio-
cultural, de sistemul de valori, ceea ce înseamnă că nivelul bunăstării unui individ sau al unei familii trebuie
stabilit prin raportare la bunăstarea întregii populaţii. Condițiile de viață ale colectivității respective sau gradul
de dezvoltare influențează nevoile individuale. Astfel, încălzirea locuinței nu este o necesitate în țările în care
se înregistrează temperaturi ridicate tot timpul anului, dar este obligatorie în zonele cu climă rece.
Abel Smith spunea că necesităţile nu sunt numai cerinţele indispensabile traiului, ci şi tot ceea ce,
conform obiceiurilor ţării respective, este indecent să nu posede oamenii respectabili, chiar şi cei din cea mai
joasă categorie (Smith apud Pop, 2005).
Lee Rainwater aprecia că abordarea relativă este preferabilă celei absolute întrucât sărăcia îi împiedică
participarea deplină a indivizilor la viața societății respective (Rainwater apud Lewis și Widerquist, 2001).
Peter Townsend7 a susținut necesitatea utilizării conceptului de sărăcie relativă, definind sărăcia drept
lipsa resurselor necesare pentru un regim alimentar echilibrat, lipsa unor condiţii de viaţă şi confort considerate
normale în societatea respectivă, ceea ce duce la excluderea de la modul de viață, obiceiurile și activitățile
colectivității de care indivizii aparțin (Pop, 2005).
Townsend a elaborat un indice al privării pe baza a 12 indicatori referitori la activităţile unei
gospodării (dietă, îmbrăcăminte, sănătate, recreere, transport etc.) și a stabilit un prag al sărăciei relative.
Principala problemă cu această determinare a fost dificultatea de a face distincția între un comportament bazat
pe preferințele individului sau unul dictat de lipsa resurselor, având în vedere că, spre exemplu, absența
consumului de mâncare gătită era considerată un indicator al privării (deși ea ar putea fi pur și simplu rezultatul
preferințelor culinare ale unei persoane). Metodele ulterioare au încercat să rezolve această problemă prin
chestionarea indivizilor cu privire la elementele pe care le consideră drept parte a unui mod de viață acceptabil.

În general, pentru a delimita pragul de sărăcie relativă, se stabilește un procent (40%, 50%, 60%, 70%)
din media veniturilor sau cheltuielilor dintr-o societate /colectivitate. Pentru Uniunea Europeană, spre
exemplu, acest prag este stabilit la 60% din media națională a venitului disponibil, în timp ce pragul sărăciei
absolute este fixat la 40% din venitul mediu. În aceste condiţii, în 2011, 81 de milioane de persoane din UE
(17%) trăiau sub pragul sărăciei relative, iar Uniunea şi-a propus reducerea acestui număr cu 20 de milioane
până în 2020. În România, conform Eurostat, această cifră se ridică la 4 522 000 de persoane, reprezentând
21,1% din populaţie, fiind cea mai ridicată din UE, după Letonia, care are un procent de 21,3%.
Chiar dacă un asemenea prag al sărăciei este stabilit în mod relativ arbitrar, fără o fundamentare
obiectivă, el ajută la poziționarea indivizilor în raport cu condițiile medii de viață din societatea căreia îi aparțin
și permite urmărirea modului în care evoluează în timp nivelul bunăstării societății respective.

7
Sociolog britanic (1928-2009), profesor la London School of Economics.
38
Sărăcia extremă

Sărăcia extremă este definită de către Planul Național Anti-sărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale
drept „o lipsă atât de gravă a resurselor financiare, încât condiţiile de viaţă ale respectivei persoane sunt absolut
inacceptabile pentru o societate civilizată şi alterează grav demnitatea fiinţei umane, producând degradări
rapide şi greu reversibile ale capacităţilor de funcţionare normală” (PNASIS, 2002). Consecinţele asupra
copiilor sunt cele mai grave, blocând dezvoltarea normală a personalităţii şi reducând la minimium şansele
unei evoluţii adulte normale.
Sărăcia extremă determină marginalizare şi excluziune socială cronică, şansele de a ieşi din această
situaţie fiind minime.

Sărăcia subiectivă

Conceptul de sărăcie relativă accentuează importanța autoevaluării indivizilor în determinarea


sărăciei. „Sărăcia, ca şi frumuseţea, stă în ochii posesorului” spunea Mollie Orshansky.
Pentru a măsura acest tip de sărăcie, se utilizează întrebări de genul: „Pe o scală de la 1 la 10, unde 1
reprezintă sărac şi 10 reprezintă bogat, unde consideraţi că vă plasaţi?” sau „Cum estimaţi veniturile
dumneavoastră în raport cu necesitățile?”, cu variante de la : „nu ne ajung nici pentru strictul necesar”, până la
„reuşim să avem tot ce ne trebuie fără mari eforturi”.
Şi aceste întrebări presupun, însă, riscuri. Nivelul veniturilor monetare ale individului nu se corelează
întotdeauna cu aprecierea propriei stări de sărăcie. Se constată că, în general, indivizii foarte săraci evită să își
afirme starea reală de sărăcie, în timp ce indivizii cu venituri foarte ridicate preferă să se declare mai puțin
înstăriți decât sunt în realitate. Din acest motiv, la evaluarea persoanei în cauză se adaugă şi evaluarea realizată
de membrii comunităţii din care individul face parte și, eventual, evaluarea sărăciei și prin alte metode.

Sărăcia structurală

Conceptul de sărăcie structurală implică identificarea cauzelor sărăciei, în acest caz apreciindu-se că
există o legătură directă între categoriile sociale şi starea lor de sărăcie. Perpetuarea stării de sărăcie la nivelul
unei societăţi este cauzată, în opinia lui Holman de (Holman apud Tompea în Zamfir și Ștefănescu, 2007):
- legitimarea structurii sociale existente;
- scăderea dorinţei de schimbare socială:
- existenţa săracilor ca urmare a unor necesităţi (reprezintă singurul grup care prestează activităţi
neigienice, neplăcute, cu salarii foarte mici, pe care nici o altă categorie socială nu le-ar accepta).

Sărăcia distribuţională

Sărăcia distribuţională reprezintă o stare rezultată în urma distribuţiei primare şi secundare a bogăţiei
la un moment dat. În acest caz, sărăcia se corelează cu nivelul de dezvoltare economică şi cu distribuţia

39
corespunzătoare a resurselor. Este o vorba despre o corelaţie directă – o economie prosperă oferă un standard
ridicat de trai pentru populaţia respectivă, în timp ce, în caz contrar, nivelul de trai al populaţiei este unul redus.
În cazul în care vorbim despre sărăcia distribuţională, nu numai individul se face responsabil de starea
de sărăcie, ci întreaga comunitate.

Sărăcia consensuală

Sărăcia consensuală reprezintă o formă de sărăcie subiectivă, dar care se bazează pe evaluarea
colectivă. În acest caz se stabileşte la nivelul unei societăţi sau al unei comunităţi care sunt condiţiile decente
de trai, la care se raportează ulterior fiecare individ în parte.

Sărăcia de lungă durată şi sărăcia temporară

Cunoaşterea duratei de manifestare a sărăciei pentru diferite grupuri sociale este foarte importantă,
întrucât măsurile de eradicare adoptate sunt diferite în cele două situaţii.
Sărăcia de lungă durată reprezintă starea permanentă de nesatisfacere a nevoilor de bază, de lipsuri
permanente, care împiedică participarea deplină la viaţa socială, implicând şanse reduse de reintegrare socială.
În contrast, sărăcia temporară afectează într-o măsură redusă capacităţile fizice şi intelectuale ale
persoanei şi participarea socială a acesteia.
Deşi sărăcia de lungă durată are efecte negative puternice asupra persoanelor afectate, măsurile de
politică socială adoptate trebuie foarte bine chibzuite, întrucât suportul social acordat pe o perioadă mare de
timp poate crea dependenţă şi lipsă de implicare, determinând, în cele din urmă, excluziune socială.

Sărăcia comunitară

Sărăcia comunitară este definită ca lipsă a unui serviciu public sau a infrastructurii la nivelul unei
comunităţi. Trebuie precizat că un serviciu public este considerat disponibil dacă cel puţin 80% din gospodării
beneficiază de el. În aprecierea acestei forme de sărăcie sunt luate în calcul, în general, serviciile publice
esenţiale, cele care vizează siguranţa acelei zone precum şi calitatea infrastructurii de transport.
Zonele rurale sunt mai afectate de sărăcia comunitară decât cele urbane, în special în ceea ce priveşte
serviciile esenţiale şi infrastructura de transport, în timp ce zonele urbane se confruntă cu o accentuată lipsă de
securitate (Tompea în Zamfir și Stănescu, 2007).

În ultima perioadă, din dorinţa evaluării cât mai exacte a fenomenului sărăciei, se vorbeşte şi despre
alte tipuri, cum ar fi:

40
- sărăcia în consum
- sărăcia nutriţională
- sărăcia condiţiilor locative
- sărăcia bunurilor esenţiale de folosinţă îndelungată
- sărăcia educaţională
- sărăcia în sănătate
- sărăcia ocupaţională

4.3. Teorii explicative ale sărăciei

Multitudinea de explicaţii ale sărăciei poate fi sintetizată în 4 mari categorii (Zamfir, 1995):
1. Sărăcia ca o caracteristică morală a individului. Această teorie explică sărăcia prin
caracteristicile individului, care este leneş, vagabond, delincvent, inadaptat social, „vina” de a fi sărac
aparţinându-i. Prin urmare, sărăcia este un efect al unor caracteristici personale sau ale familiei şi grupului de
provenienţă, iar individul este singurul responsabil pentru a ieși din această situație, implicarea statului fiind
minimă.
2. Sărăcia ca o trăsătură culturală. Conform acestei teorii, subcultura sărăciei se transmite prin
procesul de socializare. Putem vorbi despre o „cultură a sărăciei”, care reprezintă deopotrivă un produs al stării
de sărăcie şi o sursă de perpetuare a sărăciei, un mod de viaţă care se autoîntreține şi care prinde săracul într-
o capcană din care nu mai poate ieşi. Lipsa accesului la educație, la asistență medicală, la condiții decente de
locuit afectează generațiile una după alta, eliminând chiar și aspirația către un alt mod de viață și, cu atât mai
mult, posibilitățile de a-l atinge. În acest caz, spargerea cercului vicios nu se poate face decât din afară, fie prin
intervenția statului, fie prin cea a organizațiilor neguvernamentale și a carității private, în general.
3. Sărăcia ca o problemă structurală. Sărăcia poate fi considerată un efect al unei tendinţe structurale
a modului de organizare socio-economică a societăţilor: distribuirea inegală a veniturilor. Teoria marxistă a
exploatării, abordarea structural funcţionalistă şi alte asemenea abordări au demonstrat că sistemul socio-
economic conţine în sine dezechilibre care cu greu pot fi evitate şi care afectează anumiţi indivizi.
4. Sărăcia ca efect al Statului Bunăstării. Aparent paradoxală, această teorie prezintă două circuite
prin care statul social ajunge să producă sărăcie, deși scopul său era de a o elimina:
- un circuit structural: statul preia responsabilitatea eliminării sărăciei, sprijină populația afectată cu
resurse obținute prin creșterea impozitării; aceasta, la rândul ei, are multiple efecte negative: scăderea
investiţiilor, creşterea şomajului,stagnare sau recesiune economică, având ca efect final creşterea sărăciei.
- un circuitul cultural, prin crearea unei culturi a dependenței, din cauza beneficiilor generoase oferite
de către stat; scade responsabilitatea individului, familiei, comunităţii și chiar se diminuează capacităţile lor.
În acest caz, săracii sunt victime ale statului paternalist al bunăstării, soluția evidentă fiind reducerea acestuia.

4.4. Excluziunea socială

41
Conceptul de excluziune socială presupune mai mult decât sărăcie, în termenii lipsei veniturilor şi a
şomajului. În acest caz lipsurile se cumulează, participarea la viaţa comunităţii este afectată, iar şansele de
integrare şi de recuperare a lipsurilor prezente sunt din ce în ce mai reduse. Am putea spune că vorbim despre
excluziune socială atunci când individul trăieşte în cadrul unei comunităţi, fără a putea să ia parte la activităţile
normale ale acesteia şi când individul şi-ar dori să participe, dar este blocat de factori din afara propriului
control.
Excluziunea socială se perpetuează de-a lungul mai multor generaţii.
Planul Naţional Antisărăcie și Promovarea Incluziunii Sociale (2002) defineşte excluziunea socială ca
fiind “plasarea unei persoane în afara formelor normale de viaţă socială, ca rezultat al unor deprivări
multiple, cu şanse reduse de reinserţie într-o viaţă socială normală”. Excluziunea este rezultatul
discriminărilor, al lipsei de oportunităţi, al cumulării de privaţiuni, degradării/nedezvoltării capacităţilor de
funcţionare socială normală sau al unui stil de viaţă individual sau colectiv care marginalizează.
Oficialii guvernamentali britanici oferă o definiţie mai amplă excluziunii sociale: “Excluziunea socială
se referă la mai mult decât sărăcia în termenii lipsei veniturilor. Excluziunea socială se petrece atunci când
oamenii sau locurile suferă de o serie de probleme precum şomajul, discriminarea, abilităţi insuficiente,
venituri reduse, locuire precară, criminalitate înaltă, sănătate precară şi destrămări familiale.”
(www.metaglossary.com)
Am putea spune că sărăcia este doar o formă specifică de excluziune socială şi anume excluziune
financiară.
Prin contrast, incluziunea socială este procesul de reinserţie în formele de viaţă normale, într-o
funcţionare normală a persoanelor aflate în situaţia de excluziune/marginalizare socială sau cu un grad ridicat
de marginalizare, prin dezvoltarea capacităţilor şi construcţia de oportunităţi.
La nivelul Uniunii Europene, excluziunea este definită în termeni de incapacitate/eşec (engl. failure)
al unuia sau mai multora din următoarele sisteme (Preda în Pop, 2002):
- sistemul democratic şi legal, care presupune integrare civică;
- piaţa muncii, care promovează integrarea economică;
- sistemul statului bunăstării, care promovează integrarea socială;
- sistemul familiei şi comunităţii, care promovează integrarea inter-personală.
Sentimentul cuiva ca aparţine unei comunităţi depinde de toate cele patru sisteme.
Excluziunea socială nu este doar o simplă consecinţă a sărăciei. În timp ce sărăcia are în spate
dihotomia egalitate-inegalitate (a veniturilor), excluziunea socială se referă la egalitatea şanselor, la
oportunităţi.
Pot fi identificate trei surse distincte ale excluziunii sociale (Zamfir și Stănescu, 2007):
- excluziunea structurală – determinată de configuraţia sistemului social; este rezultatul unor procese
structurale, cum ar fi şomajul structural (determinat de modificarea structurii economiei şi de neconcordanţele
dintre calificările de pe piaţa muncii şi necesităţile economiei), dar şi al lipsei de răspuns a sistemului social la

42
o anumită nevoie (de exemplu acţiuni insuficiente de combatere a consumului de droguri sau de sprijin pentru
familiile monoparentale);
- apartenenţa teritorială/comunitară a grupului sau a individului - face ca el să nu aibă acces la
anumite servicii sau beneficii sociale din lipsa resurselor în comunitatea respectivă, deşi există o soluţie
formală (politici, legislație etc.) în sistem şi care funcţionează în alte comunităţi. De exemplu, lipsa serviciilor
de asistenţă socială specializate din mediul rural sau insuficienta dezvoltare a acestora (centre de zi pentru
bătrâni, pentru copii neglijaţi etc.), deşi există legislație în acest sens.
- autoexcluziunea – ţine de opţiunea individului, care alege să respingă o anumită formă de participare
socială (de exemplu dezinteresul pentru întocmirea actelor de identitate sau de căsătorie).

În plan practic, conceptul mai larg de excluziune permite modalităţi de combatere diferite de cele
adresate sărăciei. Fie că se referă la venituri, fie la consum, starea de sărăcie poate fi combătută la un moment
dat doar prin redistribuire. Ea implică un joc cu sumă nulă, întrucât a le da unora (săracilor), presupune a le
lua altora. Reducerea excluziunii nu presupune obligatoriu o redistribuire, un joc cu suma nulă. A-i acorda
cuiva un drept, a-l atrage să participe în anumite procese nu presupune eliminarea altuia. Punerea problemei
în termeni de excluziune socială permite intervenţii mai diversificate, cu şanse mai mari de eficienţă decât
discursul şi acţiunea centrate pe sărăcie şi combaterea ei.
Există mai multe tipuri de excluziune socială:
- Excluziunea de la serviciile de educaţie – dificultăţi de acces de ordin material sau caracteristice
anumitor medii (mediul rural), calitate slabă a serviciilor educaţionale în anumite medii, lipsa cadrelor
didactice specializate, devalorizarea socială a educaţiei etc.;
- Excluziunea de la serviciile de sănătate – infrastructură sanitară deficitară, lipsa cadrelor medicale,
lipsa resurselor materiale, izolarea geografică a unor comunităţi, educaţie sanitară deficitară, absenţa asigurării
medicale;
- Excluziunea de la locuire – condiţii proaste de locuire (lipsa accesului la utilităţi), dificultatea sau
imposibilitatea cumpărării/închirierii unei locuinţe, supraaglomerare (se estimează că în România 6% din
populaţie dispune de o suprafaţă de locuit/persoană de aproximativ 4 mp), costurile ridicate ale întreţinerii
locuinţei;
- Excluziunea de la serviciile ocupaţionale/piaţa muncii – necorelarea nivelului de pregătire
profesională cu cerinţele pieţei muncii, lipsa locurilor de muncă, dificultăţile de acces la piaţa muncii pentru
anumite categorii de populaţie – femei, tineri, persoane peste 50 de ani, munca la negru;
- Excluziunea de la serviciile de asistenţă socială;
- Excluziunea cauzată de delicvenţă, de dependenţa de alcool, droguri;
- Excluziunea cauzată de abandon/ lipsa familiei;
- Excluziunea cauzată de oportunităţile reduse în funcţie de zonă/ comunitate;
- Excluziunea în funcţie de gen, de orientare sexuală, de apartenenţa etnică/ rasială;
- Excluziune culturală şi de informaţie;
- Etc.

43
4.5. Politici de combatere a sărăciei și excluziunii sociale

În elaborarea politicilor de combatere a sărăciei se discută frecvent despre compromisul eficiență –


echitate, care apare în cadrul oricărei politici ce implică redistribuirea venitului. Redistribuirea are scopul de a
promova echitatea, dar afectează eficiența economică.
Un asemenea compromis există și poate fi util în anumite limite, dar este importantă amploarea lui.
Orice guvern trebuie să se întrebe ce politici de combatere a sărăciei implică un compromis eficiență – echitate
mai redus, cum poate fi diminuat acest compromis, câtă ineficiență suntem dispuși să acceptăm pentru a crește
echitatea.
Măsurile pentru combaterea sărăciei pot veni fie din direcția guvernului, fie din direcția mediului
privat, reprezentat, de cele mai multe ori, de organizațiile neguvernamentale. Din perspectiva politicilor
sociale, ne interesează acțiunile guvernului în această problemă, dar trebuie să facem mențiunea că și mediul
privat poate avea un rol extrem de important.
Politicile guvernamentale pentru combaterea sărăciei pot fi universale sau selective. Cele universale
sunt identice pentru toți cei afectați de sărăcie, iar cele selective sunt adaptate diferitelor situații individuale.
Atât cercetătorii, cât și cei care elaborează și aplică politicile pentru combaterea sărăciei au identificat
șase căi de ameliorare a sărăciei, incluzând (Lewis, Widerquist, 2002):
- creștere economică accentuată;
- programe de beneficii condiționate de prestarea unor activități (workfare);
- salariul minim;
- subvenționarea salariilor;
- angajări în sectorul public;
- venitul garantat.
Ne vom ocupa, pe scurt, de fiecare dintre ele.
Creșterea economică generează creșterea veniturilor și a gradului de ocupare, oferind oportunități
persoanelor afectate de șomaj de a-și spori veniturile. Intervin însă și aici dezbateri cu privire la modul în care
creșterea economică poate fi stimulată sau favorizată.
Pe de o parte, teoriile keynesiene susțin implicarea statului prin creșterea cheltuielilor guvernamentale
(lucrări publice) pentru a crea noi locuri de muncă și venituri suplimentare în economie.
Pe de altă parte, teoriile neoclasice susțin că, dimpotrivă, creșterea economică este stimulată atunci
când guvernul nu se implică, iar nivelul impozitării este scăzut, ceea ce favorizează investițiile suplimentare
și, implicit, crearea de locuri de muncă.
Un răspuns tranșant la aceste soluții opuse nu poate fi oferit. Trebuie menționat că teoria keynesiană
a dat rezultate spectaculoase după cel de-al doilea război mondial, timp de aproximativ trei decenii, după care
s-a „împotmolit” în inflație masivă, impozite ridicate și, din nou, recesiune economică și șomaj.

44
Pe de altă parte, creșterea economică în sine nu duce întotdeauna la reducerea sărăciei. Locurile de
muncă nou create pot viza doar anumite categorii de persoane, cu anumite calificări, în timp ce altele nu își
găsesc loc de muncă.
Din perspectiva ultimului secol, anii 1940 și 1960 au fost ani de creștere economică care au dus la
reducerea sărăciei, în condițiile unei intervenții active a guvernului în această direcție, în timp ce anii 1920 și
1980 au fost ani de creștere economică, dar și de creștere a inegalităților sociale și a sărăciei. Și deși, în
ansamblu, secolul al XX-lea a înregistrat o creștere economică importantă, sărăcia nu a dispărut.

Programele de beneficii condiționate de prestarea unor activități (workfare) urmăresc acordarea


beneficiilor de asistență socială doar persoanelor care acceptă să desfășoare diverse activități necesare
comunității, instituțiilor publice sau non-profit (îngrijirea parcurilor, servicii sociale, întreținerea școlilor etc.)
sau care se implică în programe de pregătire profesională. Deși se dorește ca acest tip de asistență socială să
ducă și la creșterea capitalului uman și la stimularea muncii, aceste efecte este puțin probabil să se producă,
întrucât locurile de muncă disponibile corespund unor calificări reduse, sunt în general prost plătite și sunt
asociate cu un statut social inferior.
Salariul minim, stabilit la un nivel care să depășească (după impozitare) pragul sărăciei, reprezintă o
altă strategie de reducere a sărăciei. O astfel de măsură este, însă, posibil să ducă la creșterea șomajului, iar cei
care nu pot lucra sau care nu își găsesc loc de muncă, nu pot beneficia de ea. Eficiența acestei măsuri (ca și a
celorlalte) depinde de factorii care cauzează sărăcia, rezultatele fiind mai bune în cazul în care pe piața de
muncă există un dezechilibru de forțe între angajați și angajatori în favoarea celor din urmă, ceea ce generează
salarii reduse sau în cazul în care se dorește stimularea dorinței indivizilor de a munci.
Subvenționarea salariului presupune creșterea salariilor din fonduri guvernamentale, de multe ori prin
reducerea impozitării salariilor mici. Ca și în cazul precedent, măsura vine în sprijinul celor care au deja un
loc de muncă sau, cel mult, îi poate stimula pe ceilalți să îl caute.
Există și alte măsuri cu efect direct sau indirect în planul reducerii sărăciei:
- învățământ gratuit, care duce la creșterea capitalului uman și la o potențială creștere a veniturilor în
urma angajării;
- legislația împotriva discriminării, care să ajute anumite grupuri sociale în găsirea unui loc de muncă
și în obținerea unor venituri mai ridicate;
- indemnizația de șomaj, care protejează temporar veniturile celor afectați de pierderea locului de
muncă;
- acordarea de locuințe sociale;
- acordarea de îmbrăcăminte sau alimente gratuite.
Un remediu mai curând teoretic la problema sărăciei îl reprezintă locurile de muncă garantate, în
sectorul public. Aceasta ar presupune ca statul să îi angajeze pe toți șomerii, eliminând indemnizația de șomaj,
salariul minim, subvenționarea salariilor, asistența socială pentru persoanele sărace, apte de muncă. Locurile
de muncă în sectorul public ar putea include și trainingurile pe post pentru a crește nivelul de calificare al

45
angajatului. O asemenea măsură ar elimina și problema persoanelor apte de muncă, dar care refuză să lucreze,
pentru că, în acest caz, ar fi sistată orice formă de ajutor social.
Pentru o economie de piață, o asemenea măsură rămâne doar un exercițiu teoretic, pentru că nimeni
nu s-a încumetat să o aplice practic. Ce motivație ar mai avea o persoană să își caute un loc de muncă dacă
statul îi poate oferi unul? Cum se poate gestiona problema performanțelor scăzute, în condițiile în care
concedierea nu pare a fi o opțiune? Costurile directe și indirecte ale unei asemenea măsuri ar fi substanțiale,
exemplul statelor socialiste fiind grăitor în acest sens.
Venitul garantat este o denumire sub care se regăsesc diverse măsuri menite să asigure fiecărui
cetățean un venit minim. Este o măsură care însă nu se adresează nici uneia dintre cauzele sărăciei enunțate
anterior, ci doar simptomelor. Un nivel al venitului garantat suficient de ridicat și oferit cu regularitate ar putea
să determine reducerea substanțială a sărăciei, dar ar scădea interesul indivizilor pentru găsirea unui loc de
muncă și ar genera creșterea salariilor, cu efecte negative asupra eficienței economice.
Prin urmare nu putem vorbi despre măsuri eficiente și fără efecte negative care să funcționeze pe
termen scurt pentru combaterea sărăciei și excluziunii sociale. Cunoașterea cauzelor sărăciei este un factor
important pentru trasarea celor mai multe politici, dar este indicat să fie avute în vedere în special măsurile pe
termen lung, mai puțin spectaculoase, dar mai eficiente și cu puține efecte negative. Printre acestea, putem
menționa:
- în sfera educaţiei – sprijin pentru copiii dotaţi provenind din medii defavorizate, programe de suport
şi stimulare a participării şcolare pentru comunităţile cele mai afectate de abandonul şcolar, adaptarea
sistemului educaţional la cerinţele vieţii economice şi sociale, educaţia populaţiei pentru acceptarea în şcoli la
copiilor seropozitivi sau a celor cu handicap;
- în sfera serviciilor de sănătate – facilitarea accesului la serviciile medicale de bază pentru persoanele
cu venituri reduse, creşterea accentului pus pe prevenţie şi educaţie, facilităţi pentru stimularea acordării
asistenţei de specialitate în zonele defavorizate sau izolate geografic;
- în sfera locuirii – construirea locuinţelor sociale şi respectarea condiţiilor de acordare a acestora,
sprijin acordat familiilor cu venituri reduse pentru plata utilităţilor, investiţii în sistemele de utilităţi în mediile
rurale sau în zonele izolate;
- pe piaţa muncii – măsuri active de combatere a şomajului (stimulente pentru crearea de locuri de
muncă, servicii de orientare profesională şi calificare, stimularea angajării pentru anumite categorii de
populaţie), combaterea muncii la negru.

46
Capitolul al V-lea
Elemente de evaluare a programelor sociale
5.1. Programe versus proiecte

Atunci când vorbim despre evaluare, trebuie să clarificam diferenţa dintre programele sociale şi
proiectele sociale, întrucât în limbajul cotidian cele două concepte se folosesc adesea ca sinonime, deşi în
realitate există diferenţe semnificative între ele.
Programele sociale pot fi definite ca un ansamblu planificat şi coordonat de resurse (materiale,
financiare, umane) şi activităţi alocate, respectiv desfăşurate pentru o perioadă determinată de timp sau până
la atingerea unui obiectiv clar stabilit, în scopul satisfacerii unei (unui set de) nevoi sociale, al prevenirii sau
rezolvării unei (unui set de) probleme sociale.
Ex. Programul de combatere a abandonului şcolar, Programul de relansare a învăţământului rural.
Proiectele se referă la un grup de activităţi care trebuie realizate într-o secvenţă logică, pentru a atinge
un set de obiective prestabilite, formulate de client; proiectul este prima subdiviziune a unui program.
Ex. proiect pentru înfiinţarea unui serviciu de tip „after school” pentru un număr de 60 de copii
proveniţi din familii sărace din cartierul X, al localităţii Y, cu o populaţie de etnie romă în procent de 90% din
populaţia totală.
Programele se disting de proiecte în funcţie de mai multe caracteristici:
 amploarea operaţiilor;
 poziţionarea în ansamblul intervenţiilor;
 buget;
 durată;
 rolul echipei;
 evaluare.
Dacă luăm în considerare amploarea operaţiilor, programele se desfăşoară într-un cadru mai amplu, la
nivel naţional sau internaţional, în timp ce proiectele rezolvă probleme ale unui grup bine definit cu o problemă
foarte clar conturată. Programele încearcă să implementeze anumite politici realizate în majoritatea cazurilor
de către stat, pe când proiectele constituie componente ale programelor. Bugetul programelor este alocat
global, poate suferi modificări în timp, cel al proiectelor este fix, neputându-se modifica. Durata programelor
este foarte mare, întinzându-se pe mai mulţi ani, cea a proiectelor rareori depăşeşte un an. Rolul echipei
programului este de coordonare, planificare şi supervizare, în cazul proiectului acesta fiind de implementare a
activităţilor. Evaluarea proiectelor urmăreşte performanţa, evaluarea programelor urmărind atât performanţa
cât şi impactul.
47
Diferenţa dintre programe şi proiecte este ilustrată de Gabriel Măţăuan (1999) în următorul tabel:
Tabelul 5.1: Diferenţele dintre programe şi proiecte
Caracteristici Programe Proiecte
Amploarea operaţiilor Naţională/Internaţională Locală
Poziţionarea în ansamblul Instrumente de implementare Componente ale programului
intervenţiilor sociale a politicii sau iniţiative ale societăţii
civile
Buget Alocat global şi modificabil Fix
Durată Ani sau indefinită Luni, clar stabilă
Rolul echipei Planificare, coordonare, Implementare directă
supervizare
Focusul evaluării Performanţă şi impact În primul rând performanţa

Programele sociale pot fi întâlnite în următoarele domenii: bunăstarea fizică (sănătate, nutriţie);
asigurarea accesului la servicii (locuinţă, apă curentă, transport local); protejarea grupurilor vulnerabile de
consecinţele adverse ale reformei economice şi ale ajustărilor structurale; furnizarea de servicii de educaţie,
alfabetizare, ocupare şi creare de oportunităţi pentru generarea de venituri (training vocațional şi tehnic,
credite, dezvoltare rurală integrată, dezvoltarea de mici afaceri); probleme de echitate şi participare (întărirea
organizaţiilor comunitare, încurajarea participării femeilor la dezvoltare, combaterea sărăciei).

5.2. Ce reprezintă evaluarea programelor sociale?

Evaluarea reprezintă „culegerea sistematică, analiza şi interpretarea informaţiilor despre activităţile şi


rezultatele programului pentru a permite persoanelor interesate să emită judecăţi asupra unor aspecte specifice
ale programului şi să îmbunătăţească programul” (Patton apud Cojocaru, 2010).
Noţiunea şi procesul de evaluare au o istorie lungă, iar evaluarea programelor sociale tinde să devină
o disciplină de sine stătătoare, în paralel cu apariţia şi dezvoltarea profesiei de evaluator. Evaluarea oferă
informaţii valide şi relevante ce pot fi utilizate în elaborarea politicilor sociale eficiente, adaptate diferitelor
categorii de populaţie.

5.3. Importanţa evaluării programelor sociale

Organizaţiile private depind ,în continuarea activităţii lor, de eficienţa în ceea ce priveşte producerea
de bunuri sau prestarea de servicii, de gradul de satisfacţie a populaţiei vis-a-vis de produsul oferit.
Administraţia publică nu depinde însă de aceste elemente pentru a supravieţui. În acest caz, nu se pune
problema că individul nu va mai „cumpăra” produsul sau serviciul, pentru că el nu are, oricum, altă alternativă.
De aceea, în cazul acestor organisme, există un risc mai mare de utilizare ineficientă a resurselor disponibile
(şi aşa insuficiente), ceea ce impune necesitatea evaluării activităţii desfăşurate. Criteriile evaluare sunt
stabilite, în general, de organizaţiile administraţiei centrale (ministere, agenţii guvernamentale), iar programele
iau, de regulă, forme specifice în funcţie de criteriile de evaluare. Spre exemplu, dacă un anumit program este
48
evaluat în funcţie de rata de reducere a sărăciei, atunci administraţia locală se va concentra pe realizarea acestui
obiectiv cu costuri cât mai reduse, fără a mai ţine seama, de regulă, de alţi factori. Din acest motiv este util să
avem la dispoziţie o listă cât mai comprehensivă de criterii pe care să le avem în vedere în evaluarea unui
program social.
Utilitatea evaluării programelor sociale este surprinsă în detaliu de Ștefan Cojocaru (2010): „evaluarea
ajută la înţelegerea efectelor pe care intervenţiile realizate în cadrul programului le au asupra beneficiarilor, la
îmbunătăţirea şi adaptarea serviciilor la nevoile acestora, la rafinarea intervenţiilor şi a mecanismelor de
realizare, la verificarea intervenţiilor care au dus la rezultatele aşteptate, dar şi la identificarea efectelor nedorite
şi neintenţionate, la oferirea de informaţii necesare pentru transparenţa şi promovarea programului, a unor
feedback-uri pentru replicarea programului şi în alte locaţii, în alte domenii sau pentru alţi beneficiari.”
Sintetizând, putem enumera câteva din perspectivele din care evaluarea este utilă (Cojocaru, 2010):
- dezvoltarea ştiinţelor sociale şi a cunoaşterii - prin măsurarea rezultatelor programului asupra
grupurilor ţintă şi mediului în care programele se derulează, evaluarea contribuie la evidenţierea şi descoperirea
unor noi direcţii de cunoaştere. Această cunoaştere poate îmbrăca aspecte particulare, precum: clarificarea
modelului programului, testarea teoriei, distingerea între diverse tipuri de intervenţie, elaborarea opţiunilor
pentru politici publice etc.;
- oferirea de informaţii pentru luarea deciziilor şi pentru elaborarea politicilor publice.
Evaluarea reprezintă şi o strategie de justificare şi legitimare a acţiunilor, eficientă atunci când rezultatele
evaluării sunt făcute publice, iar dezbaterea publică poate produce modificări semnificative la nivelul
politicilor publice. Impactul evaluării din acest punct de vedere depinde de îndeplinirea unor condiţii legate
de:
 Credibilitatea şi reputaţia evaluatorului;
 Relevanţa evaluării faţă de nevoile beneficiarilor, nu ale organizaţiei;
 Calitatea evaluării şi a interpretării rezultatelor;
 Implicarea potenţialilor utilizatori în evaluare.
- îmbunătăţirea implementării programului;
- dezvoltarea unor modele eficiente de intervenţie (aşa numitele „modele de bună practică”) -
se constată în prezent o explozie de asemenea ghiduri de bune practici oferite de diverşi furnizori
de servicii sociale în probleme variate, cum ar fi integrarea socială a persoanelor cu dizabilităţi, consilierea
persoanelor dependente de droguri, reducerea delincvenţei şcolare, reducerea abandonului şcolar, promovării
egalităţii de şanse etc. De multe ori calitatea acestor modele este îndoielnică, ele nefiind supuse unui proces
de evaluare externă. Modelele propuse, sunt mai curând, în acest caz, o formă de constituire a unei imagini
publice şi de a justifica sau de a atrage o anumită finanţare. O evaluare externă riguroasă poate însă să identifice
anumite strategii de intervenţie, relaţiile dintre intervenţii şi efecte, să determine înţelegerea mecanismelor şi
contextelor care conduc la obţinerea unor rezultate relevante, contribuind astfel la conturarea unor ghiduri de
bune practici autentice.
- clarificarea problemelor sociale – evaluarea unui program contribuie la dezvoltarea cunoaşterii
în domeniul de acţiune al programului, fie în ceea ce priveşte intervenţiile, fie în ceea ce priveşte efectele

49
acestora asupra beneficiarilor.

Evaluarea se poate derula ca răspuns la o solicitare internă, din partea personalului implicat sau a
echipei de management sau ca răspuns la o solicitare externă, din partea unor categorii care nu sunt direct
implicate în implementarea programului – finanţatori, autorităţi locale sau centrale, parteneri, mass-media.

5.4. Specificul evaluării programelor sociale

Un program social se caracterizează prin câteva elemente specifice:


- obiective proprii;
- resurse dedicate;
- grupuri ţintă prestabilite;
- limitare în timp,
spre deosebire de politicile sociale, care au o abordare holistică, integrativă, punând accentul pe obiective
generale, formulate în termeni principiali.
Evaluarea programelor şi politicilor sociale este diferită şi mai dificilă decât evaluarea activităţilor
economice. Principalele diferenţe care apar între programele sociale şi activităţile economice au în vedere:
- obiectivele programelor – În cazul unei activităţi economice, obiectivele sunt relativ clare –
organizarea producţiei astfel încât să se obţină maximum de profit cu cele mai mici costuri posibil. În cazul
programelor sociale, obiectivele sunt, de regulă, mai vagi, mai generale, mai puţin comensurabile. O decizie
importantă, dar şi dificilă în evaluarea programelor sociale este dacă se iau în calcul obiectivele formulate
explicit în cadrul programului respectiv sau obiectivele stabilite în legislaţia socială (plan de guvernare,
strategie sectorială etc.). De asemenea, o altă problemă este dacă evaluarea se face în funcţie de obiectivele
explicite ale proiectului respectiv sau în funcţie de nevoile existente la nivelul populaţiei ţintă. De exemplu,
dacă într-o comunitate rurală, confruntată cu sărăcie, lipsa asistenţei sanitare, analfabetism, un proiect social
îşi propune creşterea nivelului de informare a populaţiei prin disponibilitatea accesului la internet – evaluarea
proiectului se va face ţinând cont de obiectivele propuse (de exemplu un anumit număr de conexiuni internet
la 100 de locuitori) sau în funcţie de nevoile mai acute diagnosticate la nivelul societăţii respective (reducerea
nivelului sărăciei, accesul la servicii medicale, creşterea ratei de alfabetizare etc.).
- Operaţionalizarea obiectivelor programelor sociale – este mai dificilă decât în cazul unor activităţi
economice, unde se folosesc anumite tehnici şi tehnologii relativ standardizate.
- Rezultatele programelor sociale – sunt mai dificil de măsurat şi delimitat decât în cazul unei activităţi
economice, care are un obiect de activitate clar stabilit. Un program social are rezultate imediate, dar şi pe
termen lung, ceea ce face şi mai dificilă evaluarea rezultatelor.

50
În evaluarea politicilor şi programelor sociale sunt folosite anumite criterii generale a căror
semnificaţie o vom studia în cele ce urmează.
1. Eficacitatea unei activităţi are în vedere gradul în care respectiva activitate şi-a atins scopul, a reuşit
să realizeze obiectivul propus. Eficacitatea este uşor de determinat atunci cânt scopul şi obiectivele specifice
sunt clare, explicitate înainte de derularea programului, iar rezultatele sunt cuantificabile. În cazul programelor
sociale nu beneficiem, de regulă, de aceste avantaje. Un obiectiv precum „creşterea bunăstării” nu este uşor de
măsurat şi, în plus, realizarea lui nu se datorează în exclusivitate implementării unui anumit program, ci poate
fi şi efectul unei conjuncturi economice favorabile sau a altor factori.
Cost-eficacitatea este o metodă de evaluare a eficacităţii unui program din perspectiva costurilor pe
care le implică realizarea sa. Această metodă utilizează şi conceptul de cost de oportunitate în evaluarea unui
program, adică evaluează şi posibilele alternative pentru realizarea unui anumit program, căutându-le pe cele
care au costul cel mai redus şi efectele secundare negative cele mai mici, într-un anumit context social. Această
abordare contextualizează performanţa programului, raportându-l la posibilităţile reale.
Alţi indicatori utilizaţi în evaluarea eficacităţii sunt:
- gradul de cuprindere (gradul în care populaţia ţintă este obiectul anumitor programe sau politici
sociale);
- gradul de acoperire (gradul în care un anumit program/politică ajunge la populaţia vizată);
- gradul de acces în cazul serviciilor sociale – un grad inegal de acces la anumite servicii sociale
denotă o eficacitate redusă a respectivelor servicii.
2. Eficienţa se traduce în limbajul obişnuit prin rezultate maxime cu eforturi minime sau, altfel spus,
putem vorbi despre eficienţă crescută atunci când pentru aceleaşi intrări (inputuri) obţinem rezultate (outputuri)
mai mari sau pentru acelaşi rezultat folosim inputuri reduse. Dacă în cazul activităţilor economice există variate
modalităţi de determinare a eficienţei, fie în termenii eficienţei tehnologice/tehnice, fie în termenii analizei de
tip cost-beneficiu, în cazul programelor sociale, determinarea eficienţei este dificilă, din cauza dificultăţilor de
a traduce toate acţiunile şi rezultatele în termeni monetari.
În plus, dificultatea analizei cost-beneficiu în cazul programelor sociale creşte şi din cauza existenţei
unor efecte pe termen lung, ce nu pot fi evaluate imediat după implementarea programului.
Evaluarea eficienţei unui program social poate viza fie costurile administrării programului respectiv,
fie rezultatele programului, evaluate, la rândul lor, fie prin calitatea serviciilor furnizate în raport cu resursele
disponibile şi cu standardele existente, fie prin impactului programului asupra problemei/ fenomenului căruia
i se adresează.
De multe ori, în analiza resurselor utilizate pentru realizarea schimbărilor propuse în cadrul
programului sunt luate în discuţie şi resursele individuale ale beneficiarilor, mobilizate pentru obţinerea
rezultatelor, precum şi alternative posibile pentru obţinerea aceloraşi rezultate cu resurse mai puţine.
Costurile de administrare se referă la suma de bani necesară implementării, administrării unui
proiect, care nu se reduce doar la sumele alocate efectiv pentru atingerea unui obiectiv, ci şi la banii cheltuiţi
pentru plata salariilor celor implicaţi, inclusiv a funcţionarilor care evaluează solicitările, pentru desfăşurarea
anchetelor sociale etc.

51
3. Relevanţa programului are în vedere măsura în care programul răspunde nevoilor grupurilor-ţintă,
comunităţilor din care acestea fac parte şi măsura în care intervenţiile realizate se încadrează în priorităţile
politicilor aplicate pentru rezolvarea problemelor specifice ale grupului ţintă. Întrebările utilizate pentru
evaluarea relevanţei programului pot fi de tipul (Cojocaru, 2010):
- în ce măsură programul evaluat este focalizat pe grupul ţintă stabilit?
- în ce măsură intervenţiile realizate sunt adaptate nevoilor membrilor grupului ţintă?
- care sunt criteriile şi metodele utilizate pentru selectarea grupului ţintă?
- în ce măsură intervenţiile, activităţile, acţiunile programului răspund priorităţilor grupului ţintă?
- în ce măsură programul evaluat răspunde nevoilor comunităţilor în care se derulează?
Focalizarea are în vedere direcţionarea explicită a beneficiilor sociale către un segment ţintă bine
definit, de regulă cel mai defavorizat. Beneficiile sociale selective sunt considerate instrumentul cel mai
adecvat pentru creşterea focalizării.
4. Pertinenţa acţiune-obiectiv – acest criteriu de evaluare urmăreşte adecvarea dintre acţiune şi
obiectivul propus. Acţiunile derulate trebuie să urmărească atingerea obiectivului în limita resurselor
disponibile. Întrebările utilizate pentru testarea acestui criteriu pot fi de forma (Cojocaru, 2010):
- în ce măsură acţiunile desfăşurate conduc la obţinerea rezultatelor dorite şi intenţionate?
- care sunt dovezile că rezultatele sunt efectele unor intervenţii desfăşurate în cadrul programului?
- ce factori exteriori au ajutat/ au împiedicat obţinerea rezultatelor?
- în ce măsură activităţile/intervenţiile au produs rezultate neaşteptate?
5. Participarea beneficiarilor şi a partenerilor – asigură legitimitate intervenţiilor şi şanse pentru
reducerea dependenţei beneficiarilor de serviciile primite.
6. Conformitatea acţiunilor desfăşurate – acest criteriu urmăreşte să aprecieze dacă acțiunile
desfăşurate sunt conform activităţii dorite şi planificate iniţial. Evaluarea urmăreşte evitarea tendinţei de
disociere între ceea ce se face şi ceea ce se afirmă (ceea ce este prevăzut în proiect).
7. Coerenţa şi complementaritatea intervenţiilor – Criteriul coerenţei are în vedere analiza gradului
de unitate a proiectului propus. Complementaritatea vizează modul în care intervenţiile realizate în cadrul
programului se adaugă celor oferite de alte instituţii sau organizaţii, fără ca însă să se suprapună sau să se
dubleze.
8. Viabilitatea sau durabilitatea serviciilor dezvoltate – vizează posibilitățile ca programul să
continue și după retragerea finanţării.
9. Impactul proiectului – are în vedere analiza beneficiilor realizate de către participanţii la program,
a rezultatelor finale ale acestuia, observabile în statusul beneficiarilor la ieşirea din program sau la finalizarea
acestuia, dar şi analiza efectelor programului asupra participanţilor indirecţi (familii, comunităţi, instituţii etc.).
Impactul programului nu are în vedere doar efectele intenţionate şi pozitive, ci şi pe cele neintenţionate şi
negative.

5.5. Tipuri de evaluare a programelor sociale

52
Evaluarea programelor poate îmbrăca mai multe forme:
I. a. Evaluarea internă – este realizată de personalul implicat în derularea programului. Acest tip de
evaluare prezintă riscul de a se transforma într-un exerciţiu de imagine, prin evidenţierea excesivă a rezultatelor
pozitive ale programului şi muşamalizarea eşecurilor sau a rezultatelor negative pentru a consolida imaginea
publică a organizaţiei/instituţiei respective. Deşi presupune costuri mai reduse decât evaluarea externă, de cele
mai multe ori ea nu produce suficiente rezultate capabile să determine modificări şi îmbunătăţiri substanţiale
ale programului. Evaluarea internă este totuşi utilă pentru că sistematizează şi clarifică informaţiile cu privire
la program şi poate ajuta pe cei implicaţi în eficientizarea acţiunilor întreprinse.
b. Evaluarea externă – se realizează de către experţi independenţi, care nu au o legătură directă cu
furnizorul de servicii şi nu sunt implicaţi în implementarea programului. Dacă evaluatorul are o experienţă
solidă, acest tip de evaluare produce rezultate mai credibile şi mai utile procesului de derulare a programului
respectiv (prin modificările pe care le sugerează).
II. a. Evaluarea formativă – se realizează pe parcursul derulării programului şi vizează îmbunătăţirea
acestuia. De regulă este o evaluare internă.
b. Evaluarea sumativă –se realizează în finalul programului, pentru a surprinde rezultatele
acestuia. De cele mai multe ori este realizată de evaluatori externi.
Un exemplu clasic pentru înţelegerea diferenţei dintre cele două tipuri de evaluări este cel oferit de
Stake – atunci când bucătarul gustă supa, evaluarea este formativă (are scopul de a îmbunătăţi rezultatul final),
iar atunci când invitaţii gustă supa, evaluarea este sumativă (ei evaluează calitatea produsului final, asupra
căruia nu mai pot interveni) (Stake, apud Cojocaru, 2010).
III. a. Evaluarea de implementare – derulată în special pentru clarificarea mecanismelor care au
determinat anumite rezultate, pentru a îmbunătăţi programul sau pentru a aplica aspectele pozitive identificate
şi la alte programe.
b. Evaluarea de impact – se concentrează asupra rezultatelor finale ale programului şi urmăreşte
să analizeze efectele (pozitive sau negative, intenţionate sau neintenţionate) ale programului asupra
beneficiarilor direcţi şi indirecţi şi asupra mediului, la finalizarea programului.

53
Capitolul al VI-lea
Rolul administraţiei publice în implementarea politicilor sociale

Evaluarea programelor sociale este strâns legată de contextul instituţional în care aceste programe se
desfăşoară, în cadrul căruia rolul principal revine organizaţiilor administraţiei publice. Administraţia publică
are, în contextul politicilor sociale, mai ales rol de implementare, de execuţie, sau de transpunere în practică a
deciziilor.
Studiile de implementare a politicilor sociale își au originea la sfârșitul anilor 1960, în SUA, în
perioada de aur a Statului Bunăstării, având scopul de a evalua programele antisărăcie. Dacă inițial viziunea
cu privire la capacitatea statului de a rezolva problemele sociale era una optimistă, criza de la sfârșitul anilor
1970 și începutul anilor 1980 a adus cu ea o viziune mai puțin entuziastă referitoare la eficacitatea programelor
sociale. Costurile ridicate, puse cel mai bine în evidență de fiscalitatea excesivă necesară pentru a le finanța,
au fost considerate disproporționate în raport cu rezultatele obținute.
O parte semnificativă a acestor costuri este reprezentată de costurile administrative (sau indirecte),
adică acele cheltuieli necesare bunei funcţionări a organizaţiei responsabile cu programul respectiv. Eficienţa
administrativă vizează tocmai aceste costuri administrative presupuse de un anumit program sau de o anumită
politică socială, având în vedere contextul instituţional şi obiectivele specifice acestor programe. Ineficienţa
administrării unui program social este, de multe ori, o problemă majoră a politicilor sociale, dar trebuie
delimitată şi analizată separat de cost-eficacitatea unui program social, adică de eficienţa alocării resurselor
pentru realizarea obiectivelor propuse de programul respectiv.
Costurile administrative sau costurile de administrare a programelor depind de mai mulţi factori:
- Gradul de focalizare (acordarea de beneficii universal – categoriale sau selective/focalizate). Este un
lucru deja cunoscut acela că acordarea de beneficii universale sau categoriale presupune costuri mai reduse din
punct de vedere administrativ, întrucât beneficiarii sunt identificați pe baza unor criterii clare, care nu presupun
utilizarea de personal suplimentar. Pe de altă parte, beneficiile selective implică un sistem de testare a
mijloacelor, mult mai costisitor. Pentru a avea însă o imagine corectă asupra situației, costurile administrative
ar trebui raportate la economiile făcute prin direcționarea beneficiilor strict către cei aflați în nevoie. De cele
mai multe ori, o astfel de raportare este dificil de realizat.
- Amploarea programului (nivelul beneficiilor şi mărimea populaţiei cărei i se adresează);
- Infrastructura instituţională şi organizaţională publică.
Rezultatele concrete ale politicilor sociale depind în mare măsură de organizaţiile administraţiei
publice și sunt influențate de factori, precum:
- maniera de stabilire și de transpunere în practică a obiectivelor;
- strategiile de adaptare la situaţiile particulare. Deși organizațiile administrație publice își
desfășoară activitatea într-un cadru legislativ bine trasat, cu reguli formale precis conturate, ele au totuși o
libertate de acțiune importantă, ce rezultă tocmai din modul în care aplică legislația și regulile. Procedura de

54
selecție a beneficiarilor sau testarea mijloacelor sunt doar două exemple de situații în care organizaţiile
administraţiei publice locale au o marjă de manevră și pot influența rezultatele.
În general, organizațiile administrației publice creează imaginea defavorabilă de birocrație, ineficiență,
consum inutil de resurse. Această imagine negativă este și rezultatul condițiilor specifice în care organizațiile
administrației publice acționează. Ele nu dispun de obiective proprii, acestea fiind impuse din exterior, de sistemul
administrativ general și fiind de multe ori vagi, interpretabile şi greu de transpus în practică. Rezultatele activității
organizațiilor administrației publice sunt dificil de cuantificat, iar așteptările populației cu privire la aceste rezultate
depind de concepțiile și interesele fiecăruia, de cele mai multe ori divergente. O parte importantă în dificultatea
evaluării activității organizațiilor administrației publice locale o reprezintă absența feed-back-ului, pe care o
organizație economică îl obține atunci când îți păstrează sau își pierde clienții. Beneficiarii serviciilor oferite de
organizațiile administrației publice locale nu au, însă, posibilitatea de opta pentru serviciile oferite de alte
organizații atunci când nu sunt mulțumiți.
Asemenea dificultăți au generat preocupări pentru o reorganizare a activității structurilor administrației
publice, sub forma noului management public, ce își propune reducerea structurilor birocratice ale statului, prin
furnizarea serviciilor pe bază de parteneriat cu alte organizaţii private, pe modelul pieţei. Printre soluţiile oferite
de noului management public se numără:
- Soluţii pentru creşterea eficienţei serviciilor publice: elaborarea unor standarde de performanţă,
control asupra rezultatelor directe, îmbunătăţirea managementului organizaţional, raţionalizarea utilizării
resurselor etc.
- Soluţii care vizează modificarea relaţiilor între organizaţiile furnizoare de servicii: divizarea
instituţiilor mari şi profesionalizarea structurilor administrative, introducerea mecanismelor de competiţie, a
principiilor pieţei libere în sectorul public.
Marketingul social reprezintă un concept important în noua abordare, folosit pentru prima datã în 1971 de
Kotler şi Zaltman pentru a descrie aplicarea principiilor şi tehnicilor marketingului în promovarea unor cauze
sociale.
Un aspect important al acestui concept, aplicat la domeniul serviciilor sociale, îl reprezintă introducerea
concurenţei între furnizorii de servicii, publici sau privaţi, prin subcontractarea de către administraţia publică a
unei părți a serviciilor oferite. În acest caz, beneficiarul poate oferi un feed-back, iar dacă nu este mulţumit de
furnizorul respectiv, poate opta pentru altul. Un asemenea model este folosit de Marea Britanie, atât în privinţa
serviciilor de sănătate şi educaţie, cât şi a celor de asistenţă socială. Deși modelul este din ce în ce mai răspândit,
programele desfăşurate prin administraţia publică deţin în continuare cea mai mare pondere. Chiar și în Marea
Britanie, procentul contractelor câştigate de sectorul privat din totalul contractelor variază de la 9,4% în cazul
programelor de furnizare a unor materiale în educaţie şi asistenţă socială, la un maxim de 48,5% în cazul
programelor privind curăţenia clădirilor. În România, marketizarea serviciilor publice se limitează deocamdată la
serviciile de curăţenie şi salubritate sau iluminat public. Deşi administraţia locală are ca obiectiv dezvoltarea
serviciilor sociale de acest tip, în practică nu au fost puse la punct suficient mecanismele prin care asemenea servicii
să poată fi procurate de la furnizori privaţi.

55
Capitolul al VII-lea
Politica socială în Uniunea Europeană

Deşi nu există o politică socială unică la nivelul tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, putem
vorbi totuşi despre un set de politici complementare, ce s-au dezvoltat şi multiplicat pe parcursul timpului şi
care acţionează în acele sectoare care influenţează gradul de bunăstare individuală şi socială. Pentru a înțelege
problemele și măsurile sociale la nivelul Uniunii Europene, vom face mai întâi o scurtă incursiune și istoria și
modul său de funcționare.

7.1. Originile și evoluția procesului postbelic


de integrare europeană

Devastată de război, Europa era, în 1945, într-o situaţie economică foarte dificilă. Pe fondul unei
scăderi dramatice a producţiei, Europa era nevoită să importe foarte mult, însă lipsa mijloacelor de plată îi
limita drastic şi această posibilitate. Nemulţumirile populaţiei au dus la creşterea succeselor electorale ale
stângii, ceea ce a început să stârnească îngrijorarea SUA. Comuniştii şi-au extins influenţa în tot mai multe
ţări, cum ar fi România, Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Albania, Iugoslavia, Grecia şi chiar dincolo
56
de graniţele Europei. În 1947, SUA, preocupate de acest fenomen, au lansat, prin preşedintele Truman, politica
„îndiguirii”, care consta în oferirea de ajutor financiar masiv ţărilor „care vor să rămână libere”, reuşind astfel
să stabilizeze poziţiile în Europa de Sud şi în Orientul Apropiat. Într-un discurs rostit pe 5 iunie 1947 la
Universitatea Harvard, secretarul de stat George Marshall a lansat ţărilor europene o ofertă de ajutor ce va
rămâne în istorie sub numele de Planul Marshall . Acest ajutor era destinat oricărei ţări europene dispuse să îl
accepte, însă, în timp ce miniştrii de externe ai Marii Britanii şi Franţei au primit propunerea americană cu
entuziasm, ministrul de externe rus a respins-o în numele ţărilor din sfera sa de influenţă, considerând că ea
aducea atingere suveranităţii statelor.
Condiţia impusă de SUA pentru această ofertă era ca statele europene să participe la o instituţie
însărcinată cu gestiunea colectivă a ajutorului şi cu elaborarea unui program de reconstrucţie europeană. Ca
urmare, în aprilie 1948, a fost semnată convenţia instituind Organizaţia Europeană de Cooperare Economică,
formată din 16 state: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit, Suedia, Elveţia şi Turcia, precum şi din zonele occidentale de
ocupaţie din Germania şi teritoriul Triestului. OECE avea să contribuie la solidarizarea statelor vest europene
în efortul lor de redresare şi să le ajute să devină treptat independente de asistenţa SUA. Organizaţia s-a ocupat
de repartizarea ajutorului american, de coordonarea politicilor economice naţionale, de punerea la punct a unui
sistem multilateral de plăţi. În 1960, OECE a devenit Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică, în
care au intrat ca membru şi Statele Unite ale Americii.
Starea precară a industriei carbonifere şi siderurgice după al doilea război mondial şi problema
raporturilor franco-germane au fost la originea demersurilor pentru crearea unei Comunităţi Europene a
Cărbunelui şi Oţelului, care să coordoneze cele două ramuri industriale. Propunerea lui Robert Schuman s-a
materializat în tratatul semnat în aprilie 1951 la Paris de către R.F.Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg. Această organizaţie a fost prima structură vest-europeană integrată la nivel supranaţional, care a
reuşit practic crearea unei Pieţe Comune pentru Cărbune şi Oţel (CECO).
Reuşita CECO a impulsionat fenomenul integraţionist, cu atât mai mult cu cât divizarea lumii în două
blocuri ideologice era tot mai pregnantă. Ca urmare a înrăutăţirii situaţiei internaţionale pe fondul războiului
rece, a apărut problema participării Germaniei la apărarea Europei Occidentale, sub controlul unei autorităţi
supranaţionale, similară cu cea a CECO. În mai 1952, guvernele celor şase state din CECO au semnat actul de
constituire a Comunităţii Europene de Apărare, care însă a rămas fără finalitate practică, în urma neratificării
sale de către Parlamentul francez.
Integrarea europeană a fost relansată prin semnarea, în martie 1957, după aproape doi ani de pregătiri,
a Tratatului de la Roma, care a instituit Comunitatea Economică Europeană. Membrii fondatori ai CEE au fost
R.F.Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg. Neînţelegerile dintre Franţa şi Marea Britanie cu
privire la organizarea acestei Comunităţi au dus la neaderarea Marii Britanii, care va prefera să creeze o
Asociaţie Europeană a Liberului Schimb, împreună cu Danemarca, Suedia, Norvegia, Portugalia, Elveţia şi
Austria.
Printre obiectivele Tratatului de la Roma, înscrise în articolul al doilea, se numără: instituirea unei
Uniuni Vamale şi Tarifare şi a unei politici comerciale comune; înlăturarea obstacolelor din calea circulaţiei

57
libere a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor; controlul situaţiilor care blochează concurenţa;
coordonarea politicilor economice ale statelor membre; apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară
funcţionării Pieţei Comune; instaurarea politicii comune în agricultură şi transporturi; crearea a doi poli de
finanţare: Fondul Social European şi Banca Europeană de Investiţii; asocierea țărilor și teritoriilor care, în
1956, erau încă imperiile coloniale ale Belgiei, Franţei şi Olandei; promovarea unei dezvoltări armonioase a
activităţilor economice în ansamblul Comunității; asigurarea unei expansiuni continue şi echilibrate, a unei
stabilităţi crescânde, a unei relative accelerări a nivelului de viaţă şi a relaţiilor mai largi între ţările membre.
Prin prisma acestor obiective cuprinse în tratatul de la Roma, se observă, cu uşurinţă, că CEE era mai
mult decât o zonă de cooperare economică şi de liber schimb. Pe lângă libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor
industriale, ea îşi propunea realizarea treptată a liberei circulaţii la toate bunurile şi serviciile, inclusiv cele
agricole, libera circulaţie a persoanelor şi capitalurilor, deci crearea unei Uniuni Vamale, apoi a Pieţei Comune,
a Uniunii Economice şi , în final, a celei politice.
Tratatul de la Roma prevăzuse o perioadă tranzitorie de 12 ani pentru înlăturarea progresivă a
barierelor vamale între statele membre ale CEE şi punerea în practică a unui tarif extern comun, însă, cu 18
luni în avans, cei şase eliminau toate tarifele vamale intracomunitare asupra produselor industriale.
Evoluția Comunității Economice Europene pe linia adâncirii integrării a continuat, de la uniunea
vamală (eliminarea barierelor comerciale în relațiile dintre țările membre și tarif vamal comun față de terți),
către piața comună (libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului și forței de muncă între țările membre)
și uniunea economică și monetară (politici comune, monedă unică), însă cu destule dificultăți, sincope și
imperfecțiuni.
Comunitatea Economică Europeană a evoluat și pe linia lărgirii, de la 6 membri fondatori, la 27 în
prezent, prin mai multe valuri de extindere:
a) Extinderea către Nord, în 1973, prin aderarea Marii Britanii, Danemarcei și Irlandei. A fost o
extindere care a pus mai curând probleme politice decât economice, din cauza intereselor divergente dintre
Marea Britanie și celelalte state membre, în special Franța. Aceasta din urmă a și fost, de fapt, un oponent
major al aderării Marii Britanii, printre altele și de teama unei influențe americane crescute asupra Comunității.
Până în prezent, Marea Britanie rămâne o voce distinctă în cadrul Uniunii Europene, care dorește să își mențină
o parte cât mai mare din suveranitatea națională asupra deciziilor economice și politice. Atât Marea Britanie,
cât și Danemarca nu au adoptat moneda unică europeană, din aceleași considerente.
b) Extinderea către sud, prin aderarea Greciei în 1981 și a Spaniei şi Portugaliei în 1986. Deși
considerată de majoritatea analiștilor un lucru pozitiv și necesar din punct de vedere politico-strategic, această
extindere a avut și importante dificultăți, legate de nivelul de dezvoltare economică din cele trei ţări, sub media
Comunităţii.
c) Extinderea cu grupul țărilor AELS, în 1995, prin aderarea Austriei, Suediei și Finalndei. AELS
(Asociația Europeană a Liberului Schimb) a fost creată în 1960, la inițiativa Marii Britanii, ca o contrapondere
a Comunității Europene, din care aceasta nu făcea parte. În timp, însă, majoritatea statelor membre ale AELS
au aderat la CEE/UE. Această extindere a fost cea mai lipsită de probleme din istoria europeană, datorită
nivelului ridicat de dezvoltare a celor trei țări și a relațiilor strânse pe care acestea deja le aveau cu CEE.

58
d) Extinderea către Est, prin aderarea, în 2004, a Poloniei, Ungariei, Cehiei, Slovaciei, Sloveniei,
Letoniei, Lituaniei, Estoniei, Ciprului și Maltei, urmată, în 2007, de aderarea României și a Bulgariei. A fost
cel mai dificil proces de extindere pentru Uniunea Europeană, din cauza decalajelor de dezvoltare dintre cele
două grupe de țări și a procesului de tranziție pe care l-au parcurs țările foste comuniste. O simplă trecere în
revistă a Produsului intern brut pe locuitor în țările membre ale UE este elocventă în acest sens.

Tabelul nr. 7.1: PIB/locuitor în unele țări membre UE în 2007 și 2011 (euro)
Țara/ PIB/loc PIB/loc Țara/ PIB/loc PIB/loc
Regiunea 2007 2011 Regiunea 2007 2011
UE 27 25.000 25.100 Cipru 20.700 21.100
Luxemburg 78.000 82.100 Slovenia 17.100 17.600
Irlanda 43.200 35.400 Malta 13.600 15.700
Danemarca 41.700 43.200 Cehia 12.800 14.900
Suedia 36.900 41.000 Estonia 12.000 11.900
Olanda 34.900 36.100 Slovacia 10.200 12.700
Finlanda 34.000 35.200 Ungaria 9.900 10.000
Marea Britanie 33.800 27.800 Letonia 9.600 9.800
Austria 33.000 35.700 Lituania 8.900 10.200
Belgia 31.600 33.700 Polonia 8.200 9.600
Franța 29.600 30.600 România 5.800 5.800
Germania 29.500 31.700 Bulgaria 4.600 5.200
Sursa: Eurostat, 2013

Așa după cum se poate observa, decalajele de dezvoltare în interiorul Uniunii sunt foarte mari, iar
gestionarea unui spațiu atât de eterogen pune probleme serioase.
Evoluția integrării europene, atât pe linia extinderii, cât și pe cea a adâncirii, a adus și provocări
instituționale,motiv pentru care actul constitutiv al CEE, Tratatul de la Roma, semnat în 1957, a fost amendat
prin alte Tratate:
- Actul Unic European, semnat în 1986, care a dat un nou impuls integrării, mai ales în direcția
realizării pieței comune;
- Tratatul de la Maastricht (Tratatul asupra Uniunii Europene), semnat în 1992, care a marcat
transformarea Comunității Economice Europene în Uniunea Europeană și trecerea într-o nouă etapă, aceea a
uniunii economice și monetare;
- Tratatul de la Amsterdam, adoptat în 1999, care viza în mod special reforma instituțională necesară
pentru buna funcționare a Uniunii;
- Tratatul de la Nisa, semnat în 2001, continuând linia reformelor instituționale;
- Tratatul constituțional, semnat în 2004, dar neratificat de către Franța și Olanda, ceea ce a
determinat abandonarea lui;
- Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare în 2009, care aduce noi reforme instituționale pentru buna
funcționare a Uniunii cu 27 de membri.

7.2. Momente cheie în preocupările sociale ale UE

59
Preocupările Comunităţii Europene în plan social au debutat încă de la constituirea sa, în 1957. Tratatul
de la Roma pune bazele politicii sociale prin articolele referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor şi la
libertatea de stabilire a acestora în contextul pieţei comune. Piaţa comună era un obiectiv inclus în Tratatul de
la Roma pentru statele semnatare, care viza realizarea unui spaţiu fără frontiere între statele respective, în
interiorul căruia să existe „cele patru libertăţi”: libera circulaţie a bunurilor, libera circulaţie a serviciilor, libera
circulaţie a lucrătorilor şi libera circulaţie a capitalului. Tot prin Tratatul de la Roma a fost creat şi principalul
instrument financiar care asigură punerea în aplicare a politicii sociale, Fondul Social European.
În 1961, Consiliul Europei a elaborat Carta socială (revizuită în 1996), care instituia următoarele
principii fundamentale în plan social:
- orice persoană trebuie să aibă libertatea de a-şi câştiga existenţa printr-o muncă liber întreprinsă;
- toţi cei care lucrează au dreptul la condiţii de muncă echitabile;
- toţi lucrătorii au dreptul la securitate şi igienă în muncă;
- toţi lucrătorii au dreptul la o salarizare echitabilă care să asigure lor şi familiilor lor un nivel de
viaţă satisfăcător;
- toţi lucrătorii şi patronii au dreptul de a se asocia liber în organizaţii naţionale sau internaţionale
pentru protecţia intereselor economice şi sociale;
- toţi lucrătorii şi patronii au dreptul de a negocia împreună;
- copiii şi adolescenţii au dreptul la o protecţie specială împotriva pericolelor fizice şi morale la care
sunt expuşi;
- lucrătoarele au dreptul la o protecţie specială în caz de maternitate;
- orice persoană are dreptul la mijloace corespunzătoare de orientare profesională;
- orice persoană are dreptul la mijloace corespunzătoare de formare profesională;
- orice persoană are dreptul de a beneficia de toate măsurile care să îi permită să se bucure de cea
mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge;
- toţi lucrătorii şi persoanele aflate în întreţinerea acestora au dreptul să la securitate socială;
- orice persoană lipsită de resurse suficiente are dreptul la asistenţă socială şi medicală;
- orice persoană are dreptul de a beneficia de servicii sociale calificate;
- orice persoană invalidă are dreptul la formare profesională şi readaptare profesională şi socială;
- familia are dreptul la o protecţie socială, juridică şi economică corespunzătoare, în vederea
asigurării deplinei sale dezvoltări;
- mama şi copilul au dreptul la protecţie socială şi economică corespunzătoare;
- cetăţenii uneia dintre părţile semnatare au dreptul de a exercita orice activitate pe teritoriul altei
părţi contractante, în condiţii egale cu cetăţenii acesteia din urmă, sub rezerva restricţiilor motivate de raţiuni
serioase cu caracter economic şi social;
- lucrătorii emigranţi, cetăţeni ai unei dintre părţile semnatare, şi familiile lor au dreptul la protecţie
şi asistenţă pe teritoriul oricărei alte ţări semnatare.

60
Pasul următor a fost constituit de adoptarea Actului Unic European în 1986, ce conţine directive
privind sănătatea şi siguranţa la locul de muncă, introduce dialogul social şi conceptul de coeziune economică
şi socială (materializat prin crearea Fondului de coeziune economică şi socială).
În anul 1989 a fost adoptată de către statele membre (mai puţin Marea Britanie) Carta Comunitară a
Drepturilor Sociale Fundamentale ale Angajaţilor, denumit ulterior Carta socială, un document mai curând
politic, care nu impunea constrângeri sau obligaţii pentru statele semnatare. Carta făcea referire la drepturile
în următoarele domenii:

- informare, consultare şi participare a muncitorilor;

- locuri de muncă ţi remuneraţie;

- protecţia sănătăţii şi securitatea la locul de muncă;

- egalitate de tratament între bărbaţi şi femei;

- îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi de muncă;

- libertatea de asociere şi negocieri colective;

- libera circulaţie a muncitorilor;

- protecţia socială;

- formarea profesională;

- protecţia copiilor şi adolescenţilor;

- situaţia persoanelor în vârstă;

- protecția persoanelor cu handicap.

Un an mai târziu, în 1990, Tratatul de la Maastricht (ratificat în 1992) stabileşte ca unul din obiectivele
Uniunii, atingerea unui „nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă şi al protecţiei sociale, egalitatea între femei
şi bărbaţi [...] creşterea standardelor de viaţă şi a calităţii vieţii.”(art. 2).
În 1991 a fost adoptat Protocolul Social (semnat de 11 state membre, fără Marea Britanie), ce a fost
anexat Tratatului de la Maastricht, şi care stabileşte obiectivele politicii sociale (prefigurate de Carta Socială):
- promovarea ocupării forţei de muncă,
- îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă,
- combaterea excluziunii sociale,
- dezvoltarea resurselor umane etc.
Cartea Verde8 (Green Paper), lansată în 1993, deschide procesul de discuţie asupra viitorului
politicilor sociale la nivel comunitar şi este urmată, în 1994, de Cartea Albă (White Paper) – ce stabileşte
priorităţile politicii sociale până în anul 2000.

8
Cărţile verzi, elaborate de Comisia Europeană, sunt documente menite să stimuleze dezbaterile şi consultările publice la nivel
european, pe un anumit subiect. De regulă, o carte verde prezintă un set de idei şi invită alte organizaţii interesate să contribuie cu
61
În 1997, prin Tratatul de la Amsterdam (ratificat în 1999) este abrogat Protocolul Social, este lansat
Acordul Social (Social Policy Agreement) şi este integrat un nou articol în Tratatul UE, articol privind ocuparea
forţei de muncă şi cunoscut ca Titlul VIII.
1998 este anul în care Marea Britanie semnează Acordul Social şi participă astfel la politica socială
comunitară.
Anul 2000 constituie un moment major în evoluţia politicii sociale prin elaborarea Strategiei de la
Lisabona (Lisbon Strategy), prin care era stabilit obiectivul pe zece ani al Uniunii Europene, reprezentat de
transformarea economiei comunitare în cea mai competitivă economie bazată pe cunoaştere. Tot în acest an a
fost adoptată şi Agenda Politicii Sociale, ce preia acele obiective specifice şi elemente ale strategiei ce ţin de
politica socială şi le converteşte într-un program de acţiune pe 5 ani, care constituie cadrul politicii sociale
actuale.
În 2003 a avut loc evaluarea intermediară a Agendei Sociale, ce a avut ca rezultat ajustarea priorităţilor
Agendei în funcţie de progresul înregistrat până în momentul respectiv.
Anul 2010 a confirmat ceea ce toată lumea credea deja – că strategia Lisabona nu şi-a atins obiectivul
principal. Dincolo de cauzele acestui eşec, printre care criza economică a avut un rol deloc neglijabil, ceea ce
ne interesează sunt în mod special realizările în plan social. Un obiectiv important al Strategiei era creșterea
gradului de ocupare la 70%. Faţă de ţinta propusă, UE a reuşit să atingă în 2008 66% (faţă de 62% în 2000),
procentul scăzând apoi ca urmare a crizei la 65%. În timp ce țări precum Olanda, Danemarca, Suedia, Austria,
Germania, Cipru au reușit să atingă și chiar să depășească acest procent (gradul de ocupare în Olanda și
Danemarca depășește 75%), altele (Polonia, Letonia, Spania, Italia, Malta) au un grad de ocupare de sub 60%.
Principalii competitori ai UE, SUA și Japonia au un grad de ocupare al forței de muncă de aproximativ 70%.
Un alt obiectiv legat de piața muncii a fost creșterea gradului de ocupare pentru persoanele în vârstă.
În ciuda unor progrese în ceea ce privește evitarea pensionării timpurii, gradul de ocupare pentru persoanele
între 55-64 de ani este cu peste 30% mai redus decât pentru persoanele între 25-54 de ani. Având în vedere
accelerarea îmbătrânirii populației pe măsură ce generația baby-boom se pensionează, sistemul social european
este supus la presiuni sporite.
În ceea ce priveşte coeziunea socială, rezultatele Agendei Lisabona au fost limitate. În ciuda creşterii
gradului de ocupare, reducerea sărăciei a fost sub aşteptări, afectând cu precădere anumite grupuri sociale.
Segmentarea pieței muncii, precum și sărăcia în rândul copiilor sunt realități de necontestat în unele state
membre.
În 2010, UE a decis să continue obiectivele Agendei Lisabona cu o nouă strategie, Europa 2020, având
drept scop principal acela de a „transforma UE într-o economie inteligentă, durabilă şi incluzivă, capabilă să
asigure niveluri ridicate ale ocupării, productivităţii şi coeziunii sociale.”
Noua strategie stabileşte trei priorităţi:
- creştere inteligentă – dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere şi inovare
- creştere durabilă – promovarea unei economii mai eficiente, mai ecologice şi mai durabile

punctele proprii de vedere. De obicei este urmată de o carte albă, care conţine un set de propuneri oficiale, ce urmează să fie transformate
în legi.
62
- creştere incluzivă – stimularea unui grad ridicat de ocupare şi asigurarea coeziunii sociale şi
teritoriale.
Europa 2020 pune un mai mare accent pe dezvoltare durabilă decât Strategia Lisabona şi continuă să
accentueze nevoia de dezvoltare a calificărilor şi economia digitală. Noua strategie propune ca obiective în
plan social:
- creşterea gradului de ocupare la 75%;
- reducerea cu 20 de milioane a numărului persoanelor afectate de sărăcie;
- reducerea ratei abandonului şcolar la 10% faţă de nivelul actual de 15% şi creşterea ponderii tinerilor
cu studii superioare de la 31% la 40%.
Noua strategie identifică, de asemenea, şi iniţiativele cheie necesare pentru atingerea acestor obiective:
- tineretul în mişcare – pentru creşterea performanţelor sistemului educaţional şi a facilitarea intrării
tinerilor pe piaţa forţei de muncă;
- o agendă pentru noi competenţe şi locuri de muncă – pentru modernizarea pieţelor muncii şi
sprijinirea indivizilor prin dezvoltarea competenţelor lor pe tot parcursul vieţii, în scopul creşterii participării
pe piaţa forţei de muncă, a unei mai bune compatibilităţi între cererea şi oferta de muncă, inclusiv prin
mobilitatea forţei de muncă;
- platforma europeană împotriva sărăciei – pentru asigurarea coeziunii sociale şi teritoriale, astfel încât
beneficiile creşterii şi ocupării să fie cât mai larg distribuite, iar persoanele care se confruntă cu sărăcia şi
excluderea socială să trăiască demn şi să poată avea un rol activ în societate.

7. 3. Privire de ansamblu asupra modelului social european

Conceptul de model social european, deşi larg folosit în literatura de specialitate, nu are o definiţie
unanim acceptată, existând mai multe direcţii şi sensuri în care acesta este utilizat.
Pentru prima dată, conceptul de model social european a fost folosit de Jacques Delors, la mijlocul
anilor 1990, pentru a desemna o alternativă la modelul american de capitalism pur, ideea de bază fiind aceea
că progresul economic şi social trebuie să meargă mână în mână, prin combinarea creşterii economice cu
coeziunea socială. SUA abordează problema socială dintr-o perspectivă diferită, considerând că cea mai bună
protecţie socială pentru persoanele defavorizate o reprezintă creşterea economică rapidă. Ridicarea nivelului
impozitelor pentru finanţarea cheltuielilor sociale este privită ca o ameninţare a prosperităţii, prin efectele
negative pe care le are asupra activităţii firmelor.
În sens generic, conceptul de model social european este folosit cu referire la anumite trăsături comune
instituţionale în Europa postbelică. Modelul social european este frecvent prezentat în opoziţie cu modelul
dereglementat american sau cu cel din Asia de sud-est, axat pe dezvoltare. Fiecare dintre aceste trei modele au
modalităţi distincte de reglementare şi competiţie. În acest context, modelul european se caracterizează prin
protecţie socială extinsă şi rezolvarea conflictelor sociale prin metode consensuale şi democratice. Una dintre
primele definiţii ale modelului social european se regăseşte în Cartea albă a politicii sociale, elaborată de

63
Comisia Europeană în 1994, şi face referire la un set de valori comune: angajamentul pentru democraţie,
libertate personală, dialog social, oportunităţi egale pentru toţi, securitate socială şi solidaritate faţă de
persoanele defavorizate.
În al doilea rând, în cadrul modelului social european au fost identificate o varietate de modele
naţionale specifice – britanic, suedez, german etc. Cu toate acestea, trebuie făcută precizarea că toate sistemele
naţionale aderă la aceleaşi principii comune: creştere economică, protecţie socială, sustenabilitate ecologică,
variind accentul pus pe fiecare dintre acestea. Toate statele UE au la bază, în domeniul social, trei caracteristici
comune:
– cetăţenia socială, care completează cetăţenia civilă şi politică şi care are ca principiu de bază
echitatea, privită nu ca egalitate a veniturilor, ci ca egalitate în faţa legii şi din punctul de vedere al drepturilor
politice, economice şi sociale;
– protecţia împotriva distorsiunilor pieţei, ceea ce presupune plasarea indivizilor pe o poziţie
mai importantă decât piaţa, astfel încât piaţa să nu fie cea care decide care indivizi au dreptul să supravieţuiască
şi care nu. Această protecţie nu exclude funcţionarea pieţei, ci doar protejează individul de posibilele
consecinţe negative ale acesteia;
– renunţarea la caracterul de marfă al unor bunuri, necesare pentru o viaţă socială decentă, ca
de exemplu educaţia şi asistenţa medicală.
Mai recent, literatura de specialitate vorbeşte despre un model social transnaţional, care înlocuieşte,
într-o proporţie din ce în ce mai mare, decizia la nivel naţional.
În ciuda utilizării la scară largă a conceptului de model social european, îndeosebi în sensul său
generic menţionat, dezbaterile cu privire la existenţa unui asemenea model unic la nivelul Europei nu au produs
un rezultat unanim acceptat. Dincolo de trăsăturile comune ale diferitelor modele sociale naţionale din Europa,
în momentul în care vorbim despre necesitatea reformei în acest domeniu, distincţia între aceste modele este
absolut necesară. Această necesitate derivă din performanţele diferite ale modelelor europene în ceea ce
priveşte eficienţa şi echitatea. Putem astfel vorbi despre patru modele sociale principale la nivel european:
modelul nordic, modelul anglo-saxon, modelul continental şi modelul mediteranean.
Modelul nordic se caracterizează prin niveluri ridicate ale cheltuielilor pentru protecţia socială, sistem
al bunăstării generalizat, intervenţie fiscală extensivă pe piaţa muncii şi sindicate puternice, care asigură un
nivel relativ omogen al salariilor. Modelul anglo-saxon se individualizează prin importanţa pe care o au
măsurile active pentru combaterea şomajului, precum şi prin transferurile monetare orientate în principal către
populaţia activă. Sindicatele au o putere mai redusă, iar disparităţile în ceea ce priveşte nivelul salariilor sunt
mai mari. Modelul continental se bazează pe asigurările sociale şi pe sistemele de pensii, iar sindicatele, deşi
au o importanţă în declin, rămân totuşi puternice. Modelul mediteranean se axează pe cheltuielile importante
pentru sistemul de pensii, protecţia locurilor de muncă, structură relativ omogenă a salariilor, obţinută prin
negocieri colective.
Cele patru modele acţionează destul de diferit în plan social. În timp ce modelul mediteranean dispune
de o legislaţie puternică pentru protecţia locurilor de muncă (cel puţin pentru angajaţii permanenţi), modelul
nordic oferă ajutoare de şomaj generoase, dar nu are un sistem legislativ pentru protecţia angajaţilor la fel de

64
strict. Gradul de ocupare este sensibil mai ridicat în modelul nordic şi în cel anglo-saxon, diferenţa fiind în
mare parte atribuită menţinerii unei rate mai mari de ocupare pentru persoanele în vârstă şi a unei rate mai
scăzute a şomajului pentru tineri.
În termenii celor doi factori menţionaţi anterior, eficienţă şi echitate, situaţia celor patru modele poate
fi ilustrată prin figura următoare. Eficienţa este măsurată, în cadrul acestei scheme, prin capacitatea de a genera
niveluri ridicate ale ocupării, iar echitatea, prin capacitatea de menţinere a riscului de sărăcie la un nivel scăzut.
După cum se poate observa, ţările nordice şi continentale se situează peste medie în ceea ce priveşte
protecţia împotriva sărăciei, în timp ce ţările din modelul anglo-saxon şi mediteranean se situează sub medie.
Diferenţa dintre cele două categorii nu este dată doar de redistribuirea veniturilor prin intermediul impozitelor,
ci, îndeosebi, de diferenţa în distribuirea capitalului uman. În modelul nordic, ponderea populaţiei cu vârstă
între 25 şi 64 ani, care are cel puţin pregătire liceală, este de 75%, în modelul continental de 67%, faţă de 60%
în modelul anglo-saxon şi de doar 39% în cel mediteranean.

Echitate Eficienţă
Scăzută Ridicată
Ridicată
Modelul Modelul
continental Nordic

Scăzută
Modelul Modelul
mediteranean anglo-saxon

Figura nr. 7.1: Performanţele modelelor sociale europene în termenii echităţii şi eficienţei

Modelul mediteranean, caracterizat printr-un grad redus de ocupare şi risc ridicat de sărăcie, nu oferă
nici echitate, nici eficienţă. Modelele continental şi anglo-saxon oferă fie echitate, fie eficienţă, în timp ce
modelul nordic, asigurând rate ridicate ale ocupării şi risc scăzut de sărăcie, reuşeşte să combine cel mai bine
eficienţa şi echitatea. Acesta este şi motivul pentru care, dintre ţările UE, cel mai bine plasate în competiţia
internaţională sunt ţările scandinave. De altfel, tocmai performanţele statelor nordice în ansamblul UE – nivel
ridicat al cercetării-dezvoltării şi inovării, reglementări liberale în ceea ce priveşte serviciile financiare şi
comunicaţiile, mediu stimulativ pentru afaceri, combinate cu un nivel ridicat al coeziunii sociale – au pus sub
semnul întrebării ipoteza ortodoxă a conflictului dintre obiectivele sociale şi economice, sugerând, mai curând,
că ele se potenţează reciproc şi au oferit oficialilor europeni un argument în plus pentru obiectivele înscrise în
Strategia Lisabona.
Graficul anterior atrage atenţia şi cu privire la sustenabilitatea modelelor sociale. Modelele care nu
sunt eficiente nu reuşesc să asigure un grad ridicat de ocupare şi nu vor reuşi să facă faţă constrângerilor pe

65
care globalizarea, schimbarea tehnologică şi îmbătrânirea populaţiei le impun finanţelor publice. Pe de altă
parte, modelele care nu asigură un grad ridicat de echitate se pot dovedi sustenabile.
Clasificarea economiilor UE în cele patru modele sociale este foarte utilă atunci când vorbim despre
reforma în domeniul politicii sociale. Uniunea Europeană se confruntă, în planul politicii sociale, cu două
provocări majore: pe de o parte, teama că procesul globalizării va afecta capacitatea de asigurare a securităţii
sociale a indivizilor, pe de altă parte, teama că însăşi politica socială ameninţă capacitatea UE de a se adapta
schimbărilor produse de globalizare şi de competiţia internaţională. Lipsa flexibilităţii pieţei muncii, combinată
cu costurile excesive ale protecţiei sociale sunt considerate un obstacol în calea eficienţei economice şi a
reformelor esenţiale.
Există o varietate de factori exogeni şi endogeni care exercită presiuni asupra modelului social
european şi care au fost sistematizaţi în tabelul următor.
Provocările majore cu care economia europeană se confruntă impun reforma îndeosebi în modelele
continental şi mediteranean, unde statul bunăstării se dovedeşte a fi în mare măsură ineficient. Bazându-se pe
o protecţie legislativă strictă a locurilor de muncă, aceste modele descurajează adaptarea la schimbare şi menţin
statu-quo-ul.
Reforma acestor modele nu presupune dispariţia lor, ci transformarea în direcţia creşterii eficienţei,
eventual prin adoptarea unor trăsături din modelele nordic şi anglo-saxon, adaptate la caracteristicile propriei
populaţii. Importanţa unei asemenea reforme nu este limitată doar la ţările în cauză, ci vizează întreaga Uniune,
întrucât ţările care le compun realizează aproximativ două treimi din PIB-ul UE şi 90% din PIB-ul Zonei Euro.
Situaţia economică şi socială a acestor ţări afectează funcţionarea Uniunii Europene în ansamblu.

Tabelul nr. 7.2: Presiuni contemporane asupra modelului social european


Presiuni pentru restrângerea statului Presiuni pentru extinderea statului
bunăstării bunăstării
– costul fugii de capital; – necesitatea protecţiei pieţei muncii şi a
Factori – competitivitatea economică (considerată sferei sociale, în general, de efectele
la nivel în opoziţie cu statul bunăstării). negative ale competiţiei;
global – încrederea investitorilor – dependentă de
stabilitatea socială.
– dreptul de veto al ţărilor membre UE – piaţa unică europeană necesită
în negocierile cu privire la legislaţia în reglementări sociale comprehensive;
domeniul social; – apariţia şi impunerea unui model social
– presiunile în direcţia dereglementării şi european, transnaţional;
Factori stabilităţii monetare impuse de Uniunea – extinderea Uniunii Europene şi
la nivel Monetară; diferenţele regionale existente, care
european – politica monetară la nivel european presupun acţiuni redistributive la nivel
care afectează sistemul naţional de european.
negociere al salariilor.

66
– creşterea inegalităţilor sociale creează – contribuţia potenţială la formarea
riscul unei „revolte” a plătitorilor de capitalului uman;
Factori taxe; – contribuţia la stabilitatea socială, pe
la nivel – efectul de evicţiune al impozitelor; fondul insecurităţii pieţei muncii;
naţional – percepţia de ineficienţă economică a – problemele demografice;
politicii sociale. – creşterea costurilor protecţiei în
domeniul medical.
Sursa: Prelucrat după C. Hay, M. Watson, D. Wincott, Globalisation, European Integration and the Persistence of European
social Models, University of Birmingham, Working Paper 3/99, pp. 23-24.

Deşi există angajamente în direcţia coordonării politicilor ocupării la nivel european, reformele pieţei
muncii şi în domeniul social trebuie să fie concepute şi realizate la nivelul fiecărui stat membru, în concordanţă
cu propria situaţie economică, socială şi politică. Coordonarea este utilă în măsura în care se limitează la
schimbul de bune practici, pentru a evita pasarea responsabilităţii între autorităţile naţionale şi cele europene.
Presiunile asupra modelului social european se exercită, însă, în sensuri diferite, ceea ce determină
dificultăţi majore în ceea ce priveşte direcţia reformării acestuia. De altfel, pentru modelul social actual, UE
nu acceptă ca alternativă modelul neoliberal american, care alocă sume mai mici protecţiei sociale, menţinând
în schimb impozitele la un nivel mai scăzut şi reuşind să asigure un grad mai ridicat de ocupare. Tradiţia
europeană în domeniul social îndreaptă către un model cu accent pe dezvoltare, în care statul bunăstării să aibă
un rol important. Liderii politici europeni vorbesc despre un model social european bazat pe performanţe
economice, pe un nivel ridicat al protecţiei sociale, pe educaţie şi dialog social. Paradigma modelului social
european constă în faptul că politica economică a ocupării şi cea socială formează un triunghi, în cadrul căruia
ele trebuie să se stimuleze reciproc. Aceste interacţiuni pozitive ar trebui să creeze un cerc virtuos şi sustenabil
al progresului economic şi social.
Dificultatea reformării politicii sociale provine şi din viziunea oficialilor europeni, conform căreia
decizia de reformă nu poate ţine cont exclusiv de problema eficienţei şi competitivităţii economice, în contextul
în care UE se confruntă cu probleme serioase şi în plan social – şomaj, îmbătrânirea populaţiei, care se adaugă
celor economice – globalizare, inovare tehnologică. Modernizarea modelului social european are în vedere
adaptarea sa la noile cerinţe socio-economice şi la provocările cu care economia europeană se confruntă şi este
urmărită în contextul a două principii la care UE nu este dispusă să renunţe: perspectiva conform căreia politica
socială este considerată un factor productiv şi convingerea că lipsa unei politici sociale „adecvate” va genera
un cost economic, social şi uman care depăşeşte cheltuielile sociale şi redistribuirile financiare. Aşadar, în
cadrul modelului social european, performanţele economice şi progresul social sunt considerate indisolubil
legate, ceea ce trasează destul de clar orientarea viitoare a UE în ceea priveşte politica socială.
Programele sociale europene sunt considerate în prezent mai ample decât în alte regiuni ale lumii,
rezultatele pozitive ale acestor programe fiind, în perioada postbelică, asigurarea unor venituri ridicate pentru
cetăţeni, pe toată durata vieţii, limitarea sărăciei, oferirea unei game largi de servicii sociale. Politicile sociale
au avut însă şi puncte slabe: caracterul financiar nesustenabil în faţa unor şocuri, cum ar fi cel demografic, al
productivităţii sau dezechilibrele macroeconomice, precum şi modificările în comportamentul celor implicaţi
în politica socială (asistaţi sau contribuabili).

67
Sindicatele, forumurile sociale fac apel la prevederile sociale înscrise atât în Tratatul constitutiv al UE,
cât şi în Carta Europeană a Drepturilor Omului, pentru a susţine menţinerea sistemului social care a determinat,
în opinia lor, jumătate de secol de pace şi de progres economic şi social în Europa. Statul care oferă protecţie
socială este deja o trăsătură instituţională a UE. În viziune europeană, protecţia socială are un impact important
asupra acţiunii individuale, reducând nesiguranţa materială cu privire la viitor. În realitate însă, economia
europeană se confruntă cu lipsa de adaptabilitate a forţei de muncă şi cu un spirit antreprenorial mai puţin activ
decât în SUA, tocmai din cauza protecţiei sociale la nivel ridicat.
O ilustrare a faptului că UE îşi caută propriul drum în încercarea de a creşte competitivitatea
concomitent cu menţinerea unui anumit nivel al protecţiei sociale este şi conceptul de flexicuritate (flexicurity
– lb. engleză), care urmăreşte găsirea unui echilibru între flexibilitatea pieţei muncii şi securitatea socială
pentru şomeri şi alte grupuri vulnerabile.
Interesul UE pentru problema flexicurităţii datează din 1993, când conceptul apare în Cartea Albă
pentru creştere, competitivitate şi ocupare şi, de atunci, s-a făcut apel la el cu ocazia summiturilor europene şi
în dezbaterile legate de reforma modelului social european. Baza legală a flexicurităţii poate fi considerată
Tratatul asupra Uniunii Europene, care, prin articolele 125-127, exprimă angajamentul UE de a promova atât
adaptabilitatea lucrătorilor şi a forţei de muncă (flexibilitatea), cât şi un grad ridicat de ocupare (securitatea) 9.
Conceptul de flexicuritate nu are o definiţie unanim acceptată. Wilthagen îl defineşte ca „o strategie politică
care urmăreşte, concomitent şi deliberat, creşterea flexibilităţii pieţei muncii, a organizaţiilor şi relaţiilor de
muncă, pe de o parte, şi a securităţii sociale şi a ocupării în special pentru grupurile vulnerabile, pe de altă
parte” (Wilthagen, Tros, 2004). Definiţia accentuează echilibrul simultan între flexibilitate şi securitate,
precum şi ideea de protecţie doar a grupurilor vulnerabile, nu şi a celor care deja au un loc de muncă.
Flexicuritatea poate să compenseze diminuarea protecţiei locurilor de muncă prin crearea de locuri de muncă
şi asistenţă socială pentru şomeri.
OCDE apreciază că flexicuritatea are următoarele trăsături principale: protecţie moderată a locurilor
de muncă, grad înalt de participare la programele de pregătire continuă, cheltuieli ridicate cu politicile pieţei
muncii, sistem generos de asistenţă a şomerilor, combinând însă drepturile cu obligaţiile, sistem de asistenţă
socială dezvoltat, sindicate puternice, toate cu efect pozitiv asupra ocupării.
Există patru forme posibile de flexibilitate (Wilthagen, Tros, Lieshout, 2003):
– flexibilitatea numerică externă – flexibilitatea angajării şi disponibilizării, posibilitatea externalizării
unor servicii;
– flexibilitatea numerică internă – program de lucru flexibil, existenţa locurilor de muncă part-time;
– flexibilitatea funcţională – posibilitatea ca angajatorul să modifice sarcinile sau locul de muncă al
angajatului în interiorul aceleiaşi firme;
– flexibilitatea salariilor – absenţa obligaţiilor legate de salariul minim sau indexările salariale şi
posibilitatea ca angajatorul să modifice salariile în concordanţă cu condiţiile competitive de pe piaţa muncii.
La rândul său, securitatea socială implică următoarele aspecte (Idem):

9Termenul de flexicuritate a fost însă folosit pentru prima dată în 1995 în Olanda, de profesorul Hans Adriaansen, legat de reforma
pieţei muncii din această ţară.
68
– securitatea locului de muncă – probabilitatea ridicată de a păstra acelaşi loc de muncă;
– securitatea ocupării – probabilitatea ridicată de a găsi rapid un loc de muncă în cazul disponibilizării;
– securitatea venitului – protecţia venitului în caz de şomaj;
– securitatea „combinată” – posibilitatea de a combina munca plătită cu alte obligaţii şi responsabilităţi
sociale (de exemplu maternitatea), condiţie care influenţează îndeosebi participarea femeilor pe piaţa muncii.
La prima vedere, flexibilitatea pare opţiunea exclusivă a angajatorului, iar securitatea, opţiunea
exclusivă a angajatului. În realitate, atât flexibilitatea, cât şi securitatea pot aduce beneficii ambelor părţi –
flexibilitatea oferă angajatului posibilitatea organizării flexibile a muncii, iar securitatea oferă angajatorului
avantajul relaţiilor de muncă stabile şi a angajamentului angajatului faţă de compania respectivă.
Conceptul de flexicuritate se bazează pe ideea că flexibilitatea şi securitatea nu sunt contradictorii, ci
complementare şi chiar se pot susţine reciproc. Aceasta presupune o protecţie mai scăzută a forţei de muncă
împotriva riscului de pierdere a locurilor de muncă (fiind vizate reglementările cu privire la disponibilizarea
personalului), combinată cu ajutoare de şomaj ridicate şi o piaţă a muncii care să funcţioneze pe baza dreptului
şi obligaţiei şomerilor la pregătire profesională. Conceptul de securitate a locurilor de muncă este înlocuit cu
unul mai larg, de securitate a ocupării.
UE ia în prezent în calcul conceptul de flexicuritate ca bază a unui viitor model social european, având
în vedere rezultatele pozitive pe care le-a avut implementarea sa în Danemarca, unde rata şomajului a scăzut
sub 4%, în condiţiile unei protecţii sociale încă suficient de ridicate. În noiembrie 2007, Comisia Europeană a
recomandat această strategie ţărilor membre, ca soluţie pentru dificultăţile cu care piaţa muncii se confruntă,
identificând patru componente principale:
– contracte de muncă flexibile, având în vedere impactul negativ al legislaţiei de protecţie a
locurilor de muncă asupra pieţei muncii şi în special asupra grupurilor vulnerabile;
– formare profesională continuă, cu rol important în creşterea calităţii, adaptabilităţii,
productivităţii şi ocupării forţei de muncă;
– politici active ale ocupării;
– un sistem modern de securitate socială, care să ofere sprijinul financiar necesar, dar, în acelaşi
timp, să stimuleze căutarea unui loc de muncă.
Deşi evoluţia economiilor nordice trezeşte speranţe cu privire la posibilitatea de a îmbina cu succes
competitivitatea economică şi principiile statului bunăstării, aplicarea generalizată a acestui model e puţin
probabil a fi posibilă.
Modelul nordic dă rezultate, dar este foarte costisitor şi, din acest motiv, este greu de crezut că alte
state europene (ca, de exemplu, Marea Britanie) vor fi dispuse să îl accepte. Politicile şi beneficiile sociale
costisitoare îl fac, de asemenea, dificil de aplicat de ţările care se confruntă cu un nivel mai ridicat al şomajului
şi cu o situaţie precară a finanţelor publice. În Danemarca, spre exemplu, cheltuielile cu programele legate de
piaţa muncii şi cu ajutoarele de şomaj depăşesc 5% din PIB (în condiţiile unei rate a şomajului scăzute, de
aproximativ 4%), ceea ce antrenează un nivel ridicat al impunerii. În aceeaşi ţară, impozitele pe salarii depăşesc
60%, conform FMI, cu efecte negative asupra gradului de ocupare. În timp ce în SUA impozitele reprezintă
aproximativ 20% din PIB, în ţările nordice ele depăşesc 30%. Scăderea ratei şomajului în economiile nordice

69
s-a produs pe fondul creşterii flexibilităţii pieţei muncii şi aplicării politicilor active de ocupare, deşi, cu privire
la ultimul aspect, apar anumite distorsiuni statistice, întrucât participanţii la un program activ de ocupare nu
mai sunt incluşi în categoria şomerilor. Modelul nordic merită însă studiat şi de alte ţări pentru a identifica
posibilele modalităţi de creştere a flexibilităţii pieţei muncii.
Există şi alte semne de întrebare cu privire la transferabilitatea conceptului de flexicuritate şi la alte
economii decât cele nordice. Dialogul dintre angajaţi şi angajatori este o parte importantă a acestui concept,
dar la nivelul ansamblului UE există ţări care nu au o tradiţie prea puternică din acest punct de vedere (ţările
Europei Centrale şi de Est), precum şi ţări în care relaţia patronat-sindicate a fost, în general, destul de
tensionată de-a lungul timpului (ţările mediteraneene). Pe de altă parte, caracterul nepopular al măsurilor de
reformă a protecţiei sociale impune dezvoltarea acestui dialog drept condiţie esenţială a reuşitei reformei. Nici
un model social nu are succes dacă nu beneficiază de susţinerea populaţiei. Rămâne de văzut în ce măsură şi
în cât timp aceste ţări vor reuşi adoptarea viziunii statelor nordice în ceea ce priveşte dialogul social.
Nici un model regional nu este însă exportabil ca atare. Ţările nordice sunt economii mici, cu un grad
ridicat de deschidere la schimburile internaţionale şi cu o populaţie relativ omogenă, iar experienţa lor nu este
în totalitate transferabilă celorlalte economii europene, îndeosebi celor mari.
Cu siguranţă că nici înlocuirea modelului social european cu un model de tip american, neoliberal, nu
este posibil a fi realizată şi acceptată de populaţie într-un interval de timp scurt, având în vedere rădăcinile
adânci pe care politica socială le are în Europa. Aceasta însă nu rezolvă lipsa de coerenţă a obiectivelor urmărite
la nivel european – competitivitate maximă, concomitent cu o politică socială extensivă. Dacă există opţiunea
pentru menţinerea unui model social european cu rădăcini puternice în sistemul de valori cultivat timp de
jumătate de secol, ea trebuie armonizată cu obiective mai realiste în plan competitiv. Privind prin prisma
sustenabilităţii politicii sociale, înţelegem dorinţa UE de a menţine şi obiectivul creşterii competitivităţii
economice. În condiţiile menţinerii modelului social european, creşterea economică şi a competitivităţii sunt
singurele şanse de sustenabilitate a acestuia pe termen lung. Măsura în care cele două obiective (economic şi
social) sunt compatibile este ,însă, discutabilă. Discursul preşedintelui Comisiei Europene, la care făceam
referire şi mai devreme, rostit cu prilejul lansării Agendei Lisabona revizuite, transmite un semnal destul de
timid în legătură cu înţelegerea, chiar la nivel oficial, a conflictului dintre aceste obiecte si prioritatea acordată
obiectivului economic. Nu putem să nu remarcăm însă teama oficialilor de a se pronunţa clar în favoarea unei
noi ordini a priorităţilor.
Piaţa forţei de muncă şi sistemele de asigurări sociale sunt realităţi complexe şi destul de diferite de la
o ţară la alta. Măsurile aplicate cu succes într-o ţară pot să nu aibă aceleaşi efecte în alta. Cu toate acestea,
considerăm că putem trage câteva concluzii globale din experienţa celor trei ţări menţionate anterior, având în
vedere şi performanţele lor în ceea ce priveşte competitivitatea economică.
În primul rând, experienţa lor arată că evoluţii nefavorabile ale pieţei muncii, care se întind pe decenii,
pot fi totuşi corectate prin măsuri adecvate de politică economică. Aceasta ar trebui să încurajeze şi celelalte
state europene în implementarea unor reforme de altfel dificile şi care întâmpină multă rezistenţă.
O primă reformă care se impune este aceea a nivelului şi duratei de acordare a indemnizaţiei de şomaj,
precum şi a criteriilor de eligibilitate. Concomitent, având în vedere reducerea efortului bugetar în acest

70
domeniu, trebuie diminuate şi impozitele pe salarii, ceea ce va încuraja ocuparea. De asemenea, programele
de asistenţă a persoanelor cu dizabilităţi trebuie exigent supravegheate, în aşa fel încât să nu permită accesul
persoanelor care nu se încadrează în această categorie.
Experienţa Danemarcei, Suediei şi Olandei sugerează că indemnizaţiile de şomaj generoase pot fi în
continuare acordate, dar pe termen scurt şi obligatoriu combinate cu măsuri active de sprijinire a şomerilor.
Acest gen de măsuri, chiar dacă implică uneori cheltuieli bugetare importante, au şanse mari de succes în
reducerea şomajului. Succesul reformei pe piaţa muncii este, în general, rezultatul modificării simultane a mai
multor reglementări, combinate adecvat. Măsurile disparate nu vor da rezultatele dorite, iar reforma doar a
unei/unor părţi ale sistemului de asistenţă socială va determina migraţia celor asistaţi de la un program la altul,
fără a se obţine modificarea dorită în comportamentul acestora.
Consiliul European, în liniile directoare oferite statelor membre, a susţinut, încă din 2003, deşi într-o
formă voalată, necesitatea reformării nivelului şi duratei acordării indemnizaţiei de şomaj, concomitent cu
„menţinerea unui nivel adecvat de protecţie socială”, combinată cu măsuri active de sprijin a şomerilor şi cu
măsuri de stimulare a participării pe piaţa muncii. Aplicarea acestor linii directoare la nivel naţional reprezintă
un pas în direcţia reformelor pieţei muncii prezentate anterior şi poate contribui la difuzarea experienţei
pozitive a celor trei state nordice. Dacă aceste lecţii vor fi aplicate în mod corespunzător la nivelul tuturor
statelor UE, se va putea reduce şomajul, menţinând totuşi, într-o anumită proporţie, tradiţia protecţiei sociale
a şomerilor. Protecţia socială nu trebuie să devină, însă, un stil de viaţă, pentru că doar munca generează
venituri. Uniunea are nevoie de mai puţină protecţie şi de mai multe oportunităţi pentru muncă.
În plus, trebuie amintit că economia europeană se confruntă cu aproximativ 20 de milioane de şomeri,
dar şi cu milioane de locuri de muncă neocupate din cauza absenţei calificărilor necesare. Iniţiativa Uniunii,
„New skills for new jobs”, lansată în 2008, urmăreşte tocmai corectarea acestui dezechilibru. Îmbunătăţirea
calificărilor la toate nivelurile şi un sistem educaţional de calitate sunt considerate critice pentru revenirea UE
pe termen scurt şi pentru asigurarea pe termen lung a creşterii economice, a competitivităţii, a echităţii şi
coeziunii sociale.
În concluzie, o agendă a reformelor necesare pentru a asigura creştere economică în UE trebuie să
includă stimulente pentru piaţa muncii, atât pentru angajatori în direcţia creşterii numărului de locuri de muncă,
cât şi pentru lucrători, de a accepta locurile de muncă disponibile. De asemenea, reforma implică şi creşterea
concurenţei pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii, alături de o politică macroeconomică adecvată şi de un sistem
educaţional performant.

71
Aspecte privind politicile sociale în România

Capitolul al VIII-lea
Politica asigurărilor sociale în România

8.1. Necesitatea şi conţinutul economic al asigurărilor sociale

În România, primele forme ale asigurărilor sociale au luat fiinţă către sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea, din iniţiativa lucrătorilor din fabrici. Deşi, în trecut, în România aceste asigurări
au cunoscut o oarecare dezvoltare, totuşi, formele concrete de ocrotire a cetăţenilor şi a familiilor lor n-au putut
satisface pe deplin cerinţele de viaţă ale acestora.
Întrucât cetăţenii pot să ajungă în imposibilitatea de a mai munci, şi, deci, de a-şi dobândi prin muncă
bunurile şi serviciile necesare traiului lor şi a familiilor lor (din diferite cauze, cum sunt: accidentele, bolile,
maternitatea, invaliditatea etc., sau ca urmare a atingerii unei anumite limite de vârstă) este necesar ca statul,
companiile naţionale, regiile autonome, societăţile comerciale, unităţile şi organizaţiile cooperatiste,

72
asociaţiile, întreprinderile private, întreprinzătorii particulari etc. să ia din timp măsurile corespunzătoare
pentru protecţia cetăţenilor, asigurându-le veniturile necesare traiului acestora şi familiilor lor.
Asigurările sociale cuprind un sistem de ocrotire, de protecţie şi de ajutorare a cetăţenilor activi, a
pensionarilor şi a membrilor lor de familie, care constă în acordarea de către stat sau anumite organizaţii, de
indemnizaţii, ajutoare, pensii, trimiteri la odihnă, la tratament balnear şi alte gratuităţi, în perioada în care se
găsesc, temporar sau definitiv, în incapacitate de muncă, sau în alte cazuri când ajutorarea este necesară.
Începând din anul 1992 se conturează tot mai bine realizarea unui sistem public naţional unificat de
asigurări sociale, prin integrarea în asigurările sociale de stat a sistemelor independente de asigurări sociale
(asigurările sociale pentru agricultori, ale cooperaţiei meşteşugăreşti, ale Bisericii Ortodoxe Române, ale
artiştilor plastici, ale muzicienilor, compozitorilor şi scriitorilor).
Prin instituirea sistemului public naţional de asigurări sociale s-a creat un cadru unitar de aplicare a
legislaţiei în domeniu, se economisesc resurse materiale şi umane, se creează flexibilitate în redistribuirea
resurselor disponibile, în funcţie de cerinţele pentru anumite prestaţii, se întăreşte controlul privind constituirea
şi utilizarea resurselor şi calitatea prestaţiilor.

8.2. Principiile şi rolul sistemului public naţional de asigurări sociale din Romania

Sistemul public de pensii se organizează şi funcţionează având ca principii de bază:


a) principiul unicităţii, potrivit căruia statul organizează şi garantează sistemul public de pensii
bazat pe aceleaşi norme de drept, pentru toţi participanţii la sistem;
b) principiul obligativităţii, potrivit căruia persoanele fizice şi juridice au, conform legii, obligaţia
de a participa la sistemul public de pensii, drepturile de asigurări sociale exercitându-se corelativ cu
îndeplinirea obligaţiilor;
c) principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza
contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice participante la sistemul public de pensii, drepturile de
asigurări sociale cuvenindu-se în temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite;
d) principiul egalităţii, prin care se asigură tuturor participanţilor la sistemul public de pensii,
contribuabili şi beneficiari, un tratament nediscriminatoriu, între persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică, în
ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege;
e) principiul repartiţiei, pe baza căruia fondurile de asigurări sociale se redistribuie pentru plata
obligaţiilor ce revin sistemului public de pensii, conform legii;
f) principiul solidarităţii sociale, conform căruia participanţii la sistemul public de pensii îşi asumă
reciproc obligaţii şi beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor asigurate,
prevăzute de lege;
g) principiul autonomiei, bazat pe administrarea de sine stătătoare a sistemului public de pensii,
conform legii;
h) principiul imprescriptibilităţii, potrivit căruia dreptul la pensie nu se prescrie;

73
i) principiul incesibilităţii, potrivit căruia dreptul la pensie nu poate fi cedat, total sau parţial.
Rolul deosebit al asigurărilor sociale constă în ocrotirea cetăţenilor în toate cazurile de pierdere a
capacităţii de muncă; de asemenea, prin acordarea indemnizaţiilor şi aplicarea unor restricţii acţionează
împotriva leneşilor, simulanţilor şi chiulangiilor etc. Asigurările sociale au un rol important în educarea
cetăţenilor, în dezvoltarea conştiinţei cetăţeneşti, în promovarea echităţii sociale; ele cultivă atitudinea
responsabilă faţă de muncă, faţă de familie etc. Asigurările sociale sunt chemate să îndeplinească un rol
important în menţinerea şi ridicarea bunăstării poporului.

8.3. Sursele de constituire a fondurilor asigurărilor sociale

Izvoarele de formare a fondurilor asigurărilor sociale sunt contribuţiile ce se plătesc de către agenţii
economici şi salariaţi, calculate prin aplicarea unor cote procentuale asupra fondurilor de salarii, în cazul
angajatorilor, şi asupra salariilor brute, în cazul angajaţilor. Deci, cuantumul fondurilor asigurărilor sociale
depinde, în principal, de mărimea veniturilor realizate de personalul încadrat în muncă, o creştere a veniturilor
personalului determinând şi majorarea veniturilor asigurărilor sociale de stat.
În sistemul public al asigurărilor sociale, sunt contribuabili, după caz, următorii:
a) asiguraţii care datorează contribuţii individuale de asigurări sociale;
b) angajatorii;
c) persoanele juridice asimilate angajatorilor, la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii (în cazul în
care aceştia realizează prin cumul venituri brute pe an calendaristic, echivalente cu cel puţin 3 salarii medii
brute pe economie, ca de exemplu: asociaţi unici, administratori sau manageri care au încheiat contract de
administrare sau de management, membri ai asociaţiilor familiale, proprietari de bunuri şi/sau arendaşi de
suprafeţe agricole etc., şi care nu au contract individual de muncă).
Nivelul contribuţiilor pentru asigurările sociale de stat a evoluat în timp de la 9% - 14% cât era în anul
1989, la 20% în anul 1990.
Din anul 1992, contribuţiile pentru asigurările sociale de stat ce se plătesc de către agenţii economici
şi instituţii au fost majorate şi diferenţiate. Majorarea cotei de contribuţie a fost determinată de necesitatea
păstrării echilibrului bugetului asigurărilor sociale de stat, în condiţiile noi create de efectele tranziţiei la
economia de piaţă.
Stabilirea unor cote diferenţiate a fost necesară pentru realizarea unei echităţi sporite, prin legătura mai
strânsă între contribuţia plătită în timpul activităţii şi prestaţiile obţinute la vârsta pensionării, ţinându-se seama
de grupa de muncă în care persoana a lucrat. În acest mod, contribuţia a fost stabilită diferenţiat pe 3 grupe:
- grupa a III-a , pentru condiţii normale de muncă;
- grupa a II-a, pentru condiţii deosebite de muncă;
- grupa I, pentru condiţii speciale de muncă.

Până în anul 2000, pe lângă aceste contribuţii ale angajatorului la asigurările sociale, fiecare angajat
plătea din venitul brut o contribuţie de 3% la pensia suplimentară.

74
În perioada 2000-2002, aceste contribuţii au variat în funcţie de grupa de muncă astfel: grupa a III-a -
35%, grupa a II-a - 40%, grupa I - 45% şi a fost suportată atât de către angajator, cât şi de către angajat, fiind
eliminată contribuţia la pensia suplimentară. Angajatului i se reţinea din salariul brut o treime din cota de
contribuţie corespunzătoare condiţiilor normale de lucru, grupa a III-a (35:3=11,67%). Deci, prin diferenţă se
determinau cotele angajatorilor, respectiv pentru grupa a III-a - 23,33%, grupa a II-a - 28,33% şi grupa I -
33,33%.
Din anul 2003, contribuţia angajatului la asigurările sociale s-a diminuat la 9,5%, indiferent de grupa
de muncă, angajatorul plătind diferenţa aferentă fiecărei grupe de muncă, redusă cu 1%. De la 1 ianuarie 2004,
contribuţia angajatorului la asigurările sociale a fost diferenţiată pe grupe de muncă, astfel:
 pentru condiţii normale de muncă (grupa a III-a) – 22%;
 pentru condiţii deosebite de muncă (grupa a II-a) – 27%;
 pentru condiţii speciale de muncă (grupa I) – 32%.
Cotele de contribuţii de asigurări sociale, la data intrării în vigoare a Legii nr. 263/2010,
privind sistemul unitar de pensii publice sunt:
a) 31,3% pentru condiţii normale de muncă, datorate de angajator şi angajaţi, din care 10,5%
datorate de angajaţi şi 20,8% datorate de angajatori;
b) 36,3% pentru condiţii deosebite de muncă, datorate de angajator şi angajaţi, din care 10,5%
datorate de angajaţi şi 25,8% datorate de angajatori;
c) 41,3% pentru condiţii speciale şi alte condiţii de muncă, din domeniul apărării naţionale, ordinii
publice şi siguranţei naţionale, datorate de angajator şi angajaţi, din care 10,5% datorate de angajaţi şi 30,8%
datorate de angajatori.
În cota de contribuţie individuală de asigurări sociale este inclusă şi cota de contribuţie aferentă
fondurilor de pensii administrate privat, prevăzută de Legea nr. 411/2004, privind fondurile de pensii
administrate privat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Diferenţierea contribuţiei de muncă se explică prin faptul că salariaţii încadraţi în grupele I şi II de
muncă beneficiază de o serie de avantaje la pensionare, ca de exemplu: reducerea vârstei de pensionare,
micşorarea vechimii minime necesare pensionării, o rată de înlocuire a salariului prin pensie mai mare. Nivelul
procentelor contribuţiilor pentru alimentarea fondurilor asigurărilor sociale de stat este determinat de următorii
factori: importanţa ramurii economice sau a domeniului de activitate socială, ştiinţifică, culturală, condiţiile de
lucru, caracterul şi felul muncii, gradul de periculozitate şi toxicitate, etc.
Aceste contribuţii la asigurările sociale se aprobă anual prin Legea bugetului asigurărilor sociale de
stat. Conform legii nr.263/2010, Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale,
locurile de muncă în condiţii deosebite (grupa I) reprezintă acele locuri care în mod permanent, sau în anumite
perioade, pot afecta esenţial capacitatea de muncă a asiguraţilor, datorită gradului mare de expunere la risc. În
sensul acestei legi, locurile de muncă în condiţii speciale sunt:
a) unităţi miniere, pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în subteran cel puţin 50% din timpul
normal de muncă în luna respectivă;

75
b) activităţile de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare, zonele I şi
II de expunere la radiaţii;
c) aviaţia civilă, pentru personalul navigant prevăzut în anexa la legea privind sistemul public de
pensii;
d) activitatea artistică desfăşurată în profesiile prevăzute în anexă la legea privind sistemul public de
pensii.

Contribuţia de asigurări sociale pentru şomeri se suportă integral din bugetul Fondului pentru plata
ajutorului de şomaj, la nivelul cotei stabilite pentru condiţii normale de muncă. Calculul şi plata contribuţiei
de asigurări sociale pentru şomeri se fac lunar de către instituţia care administrează Fondul pentru plata
ajutorului de şomaj, respectiv Agenţia Naţională a Ocupării forţei de Muncă.
Contribuţia angajatului la asigurările sociale, în prezent de 10,5%, se calculează având ca bază lunară
de calcul salariile individuale brute, inclusiv sporurile şi adaosurile, reglementate prin lege sau prin contractul
colectiv de muncă, şi se reţine şi se plăteşte de către angajator. Baza lunară de calcul, la care angajatorul
datorează contribuţia de asigurări sociale, o constituie fondul de salarii brute lunare realizate de persoanele
care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă şi funcţionarii publici, precum şi de
persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective, cele numite în cadrul autorităţii executive,,
legislative ori judecătoreşti. Baza lunară de calcul la care persoana juridică română datorează contribuţia de
asigurări sociale pentru personalul român trimis în străinătate o constituie fondul de salarii total rezultat din
însumarea salariilor individuale la care s-a calculat contribuţia de asigurări sociale. În această situaţie, baza de
calcul nu poate fi mai mare decât produsul dintre numărul mediu al asiguraţilor din luna pentru care se
calculează contribuţia şi valoarea corespunzătoare a 5 salarii medii brute.
Termenele de plată a contribuţiei angajatului şi angajatorului la asigurările sociale sunt până la data de
25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se datorează drepturile salariale şi/sau veniturile de natura
drepturilor salariale. Neplata acestora la termenul prevăzut generează plata unor majorări calculate pentru
fiecare zi de întârziere, până la data achitării sumei datorate. Cota majorărilor de întârziere se stabileşte potrivit
reglementărilor privind executarea creanţelor bugetare, iar sumele calculate şi plătite ca majorări de întârziere
reprezintă venit la bugetul asigurărilor sociale de stat.
De asemenea, în cazul în care contribuţia lunară de asigurări sociale achitată de contribuabili este mai
mare decât contribuţia datorată, anual, se procedează la regularizarea sumelor prin restituirea în numerar a
sumei achitate în plus sau prin compensare cu obligaţii de plată viitoare.
În cazul în care angajatorul, în urma calculării şi reţinerii contribuţiei angajatului la asigurările sociale
(10,5%), nu face şi plata la buget a acestei sume, fapta constituie stopaj la sursă şi se penalizează conform
normelor legale.
Bugetul asigurărilor sociale de stat mai este alimentat şi cu alte venituri cum sunt: sumele rezultate din
lichidarea debitelor din anii anteriori, restituirea subvenţiilor acordate staţiunilor balneare în anii precedenţi şi
nefolosite, majorările şi amenzile aplicate pentru neplata la timp şi integrală a contribuţiilor pentru asigurări

76
sociale, restituirea unor sume plătite din eroare, pensii neachitate şi prescrise etc. Bugetul asigurărilor sociale
de stat mai este alimentat şi cu excedentul bugetului anului precedent, care se reportează pe anul următor.

8.4. Rolul Casei Naţionale de Pensii Publice


în gestionarea sistemului public de pensii din România

Casa Naţională de Pensii şi Asigurări Sociale, creată în anul 2000, administrează şi gestionează
sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale. Aceasta include o reţea teritorială, respectiv Casa
de Pensii a Municipiului Bucureşti şi casele judeţene şi locale de pensii, care constituie servicii publice
investite cu personalitate juridică. Deoarece Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale are rolul principal în
procesul decizional legat de administrarea bugetului asigurărilor sociale de stat, îndeplinirea responsabilităţilor
Casei Naţionale de Pensii şi Asigurări Sociale face obiectul controlului acestui minister.
De la data intrării în vigoare a Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, Casa
Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale devine Casa Naţională de Pensii Publice, instituţie
care păstrează modul de organizare şi funcţionare, preia personalul, precum şi drepturile şi obligaţiile acesteia.
Administrarea curentă este asigurată de un Preşedinte (care este şi secretar de Stat în Ministerul Muncii
şi Solidarităţii Sociale) şi de un Consiliu de Administraţie format din 19 membri. Membrii Consiliului de
Administraţie sunt reprezentanţi ai Guvernului, organizaţiilor patronale, sindicale şi de pensionari
reprezentative la nivel naţional. Aceştia sunt desemnaţi pe o perioadă de 4 ani, dar pot fi revocaţi de către cei
care i-au desemnat. Casa Naţională De Pensii Publice îşi elaborează statutul propriu, care se aprobă prin
Hotărâre de Guvern.
Statutul stabileşte atribuţiile Consiliului de Administraţie şi ale Preşedintelui Casei Naţionale de Pensii
Publice, modul de organizare şi funcţionare al Casei Naţionale de Pensii Publice, precum şi atribuţiile caselor
judeţene de pensii. Casa Naţională de Pensii Publice are rolul principal în administrarea majorităţii prestaţiilor
de asigurări sociale, incluse în conceptul de “securitate socială” de către legislatorul comunitar şi deţine un rol
cheie în asigurarea resurselor necesare pentru mecanismele de protecţie socială, în stabilirea unor proceduri
detaliate, în finanţarea şi organizarea sistemului conform legislaţiei şi practicii naţionale.
Principalele responsabilităţi ale Casei Naţionale de Pensii Publice sunt:
 îndrumarea şi monitorizarea aplicării dispoziţiilor legale de către casele teritoriale de pensii şi
de către persoanele fizice şi juridice investite cu drepturi şi obligaţii în domeniu;
 monitorizarea colectării veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat, (colectarea şi
transferul contribuţiilor de asigurări sociale şi a altor forme de contribuţii stabilite prin lege);
 organizarea, îndrumarea şi controlul activităţii de recuperare a datoriilor financiare faţă de
bugetul asigurărilor sociale, protejarea fondurilor de asigurări sociale;
 furnizarea datelor necesare pentru fundamentarea şi elaborarea bugetului asigurărilor sociale
de stat;

77
 organizarea evidenţei naţionale a contribuabililor la sistemul public precum şi a drepturilor şi
obligaţiilor de asigurări sociale;
 îndrumarea şi monitorizarea reexaminărilor medicale şi a activităţilor de recuperare a
capacităţii de muncă;
 reprezentarea în faţa instanţelor;
 elaborarea de rapoarte pentru Guvern şi partenerii sociali;
 aplicarea acordurilor internaţionale de asigurări sociale la care România este parte şi
dezvoltarea relaţiilor cu autorităţile similare de asigurări sociale din alte ţări;
 organizarea selecţiei şi perfecţionării profesionale pentru personalul propriu;
 implementarea, extinderea, întreţinerea şi protecţia sistemelor automate de calcul şi de
evidenţă.
Cheltuielile de organizare şi funcţionare a sistemului public sunt plătite din bugetul asigurărilor sociale
de stat, în limita a 3% din cheltuielile anuale totale.

8.5. Bugetul asigurărilor sociale de stat

Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde veniturile şi cheltuielile sistemului public de pensii.
Guvernul elaborează anual, pe baza propunerilor Casei Naţionale de Pensii Publice şi ale instituţiilor
care au în subordine case de pensii sectoriale, proiectul legii bugetului asigurărilor sociale de stat, pe care îl
supune spre aprobare Parlamentului.
Casele de pensii sectoriale elaborează propuneri pentru bugetul asigurărilor sociale de stat şi le transmit
instituţiilor publice în subordinea cărora funcţionează.
În situaţia în care legea bugetului asigurărilor sociale de stat nu a fost adoptată cu cel puţin 3 zile
înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în continuare prevederile bugetului asigurărilor sociale de
stat pe anul precedent, până la adoptarea noului buget.
Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat provin din:
a) contribuţii de asigurări sociale, dobânzi şi penalităţi de întârziere, precum şi din alte venituri,
potrivit legii;
b) sume alocate de la bugetul de stat pentru echilibrarea bugetului asigurărilor sociale de stat, care
se aprobă prin legile bugetare anuale.
Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat acoperă contravaloarea prestaţiilor de asigurări
sociale din sistemul public de pensii, cheltuielile privind organizarea şi funcţionarea sistemului public de
pensii, finanţarea unor investiţii proprii, alte cheltuieli prevăzute de lege.
Din veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat se prelevă anual până la 3% pentru constituirea
unui fond de rezervă. Fondul de rezervă cumulat nu poate depăşi nivelul cheltuielilor prevăzute pentru anul
bugetar respectiv. Acesta se utilizează pentru acoperirea prestaţiilor de asigurări sociale în situaţii temeinic

78
motivate sau a altor cheltuieli ale sistemului public de pensii, aprobate prin legea bugetului asigurărilor sociale
de stat.
Fondul de rezervă se constituie în anii în care bugetul asigurărilor sociale de stat este excedentar, nu
primeşte sume pentru echilibrare, şi numai după acoperirea deficitelor din anii precedenţi ale bugetului
asigurărilor sociale de stat.
În mod excepţional, în situaţii motivate, pentru acoperirea deficitului bugetului asigurărilor sociale de
stat, după epuizarea fondului de rezervă, veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat se completează cu
sume care se alocă de la bugetul de stat.

8.6. Formele de protecţie a cetăţenilor prin


asigurările sociale de stat

Cheltuielile bugetare destinate ocrotirii cetăţenilor din ţara noastră prin asigurările sociale de stat au
crescut continuu, datorită amplorii şi complexităţii problemelor sociale. Principalele forme de protecţie a
cetăţenilor prin asigurările sociale de stat sunt: pensiile, biletele de odihnă şi tratament, indemnizaţii şi ajutoare,
alocaţii de sprijin.

Pensiile

Pensiile constituie forma principală şi tradiţională de ocrotire a cetăţenilor prin asigurările sociale.
Pensiile sunt drepturi băneşti lunare ce se acordă pe tot timpul vieţii, de la pensionare, persoanelor care îşi
încetează activitatea datorită atingerii unei anumite limite de vârstă sau invalidităţii, copiilor urmaşi până la o
anumită vârstă şi soţului supravieţuitor care are calitatea de urmaş, pentru a li se asigura acestora condiţii
decente de viaţă. Deci, pensia poate fi privită şi din perspectiva unui venit de înlocuire atribuit persoanelor
cărora vârsta nu le mai permite să activeze pe piaţa muncii.
În sistemul public din România se acordă următoarele categorii de pensii: pensia pentru limită de
vârstă; pensia anticipată; pensia de invaliditate; pensia de urmaş.
Conform Legii pensiilor nr.263/2010 cuantumul acestora se determină individual în funcţie de stagiul
complet de cotizare exprimat în ani şi suma punctajelor medii conform următoarelor relaţii:
C p  Pma  V p (1.1),

unde:
Cp – cuantumul pensiei;
Pma – punctajul mediu anual realizat de asigurat;
Vp – valoarea unui punct de pensie.

Punctajul mediu anual realizat de asigurat se determină ca în relaţia următoare, respectiv ca raport între
suma punctajelor anuale şi numărul de ani care compun stagiul complet de cotizare.

79
 S bi 
 
n
 12 S mbe 
   12 

j 1 i 1

 
Pma    (1.2)
N ascc
unde:
Pma – punctajul mediu anual realizat de asigurat;
Sbi – salariul individual brut;
Smbe – salariul mediu brut lunar pe economie;
Nascc – numărul anilor care compun stagiul complet de cotizare.
Până în anul 2010, valoarea punctului de pensie era fixată la un prag minim de 45% din salariul mediu
brut pe economie. Conform legii 263/2010, valoarea punctului de pensie s se majorează anual cu 100% din
rata medie anuală a inflaţiei, la care se adaugă 50% din creşterea reală a câştigului salarial mediu brut realizat.
Începând cu anul 2013, indicatorii utilizaţi la stabilirea valorii punctului de pensie pentru anul următor
sunt cei definitivi, cunoscuţi în anul curent pentru anul calendaristic anterior, comunicaţi de Institutul Naţional
de Statistică. Astfel că acesta reprezintă raportul între 43,3% din câştigul salarial mediu brut preliminat
(corespunzător anului precedent celui în care se deschide dreptul de pensie, comunicat de Comisia Naţională
de Prognoză) şi valoarea punctului de pensie în vigoare la data înscrierii la pensie, actualizată cu rata medie
anuală a inflaţiei pe anii 2010 şi 2011.
Indicele de corecţie se aplică o singură dată, la deschiderea iniţială a drepturilor de pensie. Punctajul
mediu anual rezultat în urma aplicării indicelui de corecţie reprezintă punctajul mediu anual realizat de
asigurat, care se utilizează la determinarea cuantumului pensiei. Conform reglementărilor cuprinse în OUG,
indicele de corecţie determinat pentru drepturile iniţiale de pensie care se deschid în cursul anului 2013 este
1,06 şi se aplică şi punctajelor medii anuale calculate pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis
începând cu luna ianuarie 2011. Evoluţia valorii punctului de pensie este redată în tabelul nr. 8.1

Tabelul nr. 8.1: Evoluția punctului de pensie în perioada 2001-2013


VALOAREA
LUNA ANUL
PUNCTULUI DE PENSIE
Aprilie 2001 1.597.232 lei
Iunie 2001 1.693.066 lei
Septembrie 2001 1.762.482 lei
Decembrie 2001 1.885.856 lei
Ianuarie 2002 1.885.856 lei
Martie 2002 1.999.008 lei
Iunie 2002 2.098.959 lei
Septembrie 2002 2.161.928 lei
Decembrie 2002 2.252.729 lei
Ianuarie 2003 2.265.701 lei
Martie 2003 2.345.001 lei
Iunie 2003 2.408.317 lei
80
Septembrie 2003 2.472.138 lei
Decembrie 2003 2.548.775 lei
Ianuarie 2004 2.652.000 lei
Martie 2004 2.705.040 lei
Iunie 2004 2.759.141 lei
Septembrie 2004 2.869.507 lei
Ianuarie 2005 2.955.592 lei
Ianuarie 2006 323,1 lei
Septembrie 2006 339,3 lei
Decembrie 2006 396,2 lei
Septembrie 2007 416 lei
Noiembrie 2007 541 lei
Ianuarie 2008 581,3 lei
Octombrie 2008 697,5
Aprilie 2009 718,4
Octombrie 2009 732,8
Decembrie 2010 732,8
Decembrie 2011 732,8

Decembrie 2012 732,8

Februarie 2013 762,1

1. Pensia pentru limită de vârstă

Acordarea pensiei pentru limită de vârstă necesită îndeplinirea cumulativă a două condiţii: persoana
să fi împlinit vârsta standard de pensionare şi să aibă o anumită vechime în muncă, respectiv un stagiu minim
de cotizare în sistemul public.
Legea pensiilor 19/2000 prevedea ca vârsta standard de pensionare sa fie de 60 de ani pentru femei şi
65 de ani pentru bărbaţi şi atingerea acestei vârste să se realizeze în 13 ani, prin creşterea vârstei de pensionare,
pornindu-se de la 57 de ani pentru femei şi de la 62 de ani pentru bărbaţi.
Începând cu 1 ianuarie 2011 conform legii nr. 263/2010, vârsta standard de pensionare este de 63 de
ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi. Stagiul minim de cotizare este de 15 ani, atât pentru femei, cât şi
pentru bărbaţi. Stagiul complet de cotizare este de 35 de ani, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. Atingerea
acestei vârste se realizează prin creşterea vârstelor standard de pensionare, a stagiului complet de cotizare, a
stagiului minim de cotizare conform eşalonării prevăzute prin lege.
În sistemul public de pensii se asimilează stagiului de cotizare şi perioadele necontributive, denumite
perioade asimilate, în care asiguratul:
a) a beneficiat de pensie de invaliditate;
b) a urmat cursurile de zi ale învăţământului universitar, organizat potrivit legii, pe durata normală
a studiilor respective, cu condiţia absolvirii acestora cu diplomă;
c) a satisfăcut serviciul militar ca militar în termen sau militar cu termen redus, pe durata legal
stabilită, a fost concentrat, mobilizat sau în prizonierat;
81
d) a beneficiat, în perioada 1 aprilie 2001 - 1 ianuarie 2006 de indemnizaţii de asigurări sociale,
acordate potrivit legii;
e) a beneficiat, începând cu data de 1 ianuarie 2005, de concediu pentru incapacitate temporară de
muncă cauzată de accident de muncă şi boli profesionale;
f) a beneficiat, începând cu data de 1 ianuarie 2006, de concediu pentru creşterea copilului în vârstă
de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până la 3 ani;
g) a fost elev al unei şcoli militare/şcoli de agenţi de poliţie sau student al unei instituţii de
învăţământ din sistemul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională pentru formarea cadrelor
militare, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, cu
excepţia liceului militar.
Asiguraţii care au absolvit mai multe instituţii de învăţământ superior, beneficiază de asimilarea, ca
stagiu de cotizare, a unei singure perioade de studii, la alegere.
Totuşi, legislaţia prevede anumite derogări de la normele generale, reducându-se vârsta şi vechimea
în muncă în următoarele cazuri:
- personalul angajat în grupa I şi a II-a de muncă, pentru fiecare an lucrat în grupele I şi a II-a de
muncă, se acordă câte un spor de vechime de 6 luni, respectiv 3 luni pe an lucrat, dacă s-au lucrat minim 20
de ani pentru femei şi 25 de ani pentru bărbaţi în aceste grupe. Totuşi, persoanele care au lucrat cel puţin 5 ani
în grupele I şi II de muncă au dreptul să li se ia în calculul vechimii în muncă, pentru fiecare an lucrat în aceste
grupe, 1 an şi 6 luni pentru grupa I şi 1 an şi 3 luni pentru grupa a II-a, dar în acest caz nu se reduce limita
vârstei de pensionare specifică grupelor I şi II.
Pentru anii lucraţi în plus peste vechimea minimă integrală, se acordă un spor de pensie de 1% pentru
fiecare an în plus din primii 5 ani şi de 0,5 pentru fiecare an în plus peste primii 5 ani, din baza de calcul a
pensiei.
Persoanele asigurate care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii
de asigurat, în funcţie de gradul handicapului, beneficiază de reducerea stagiilor de cotizare şi a vârstelor
standard de pensionare în felul următor:
 reducerea vârstei de pensionare cu 15 ani, dacă au realizat cel puţin două treimi din stagiul
complet de cotizare, pentru cei cu handicap grav;
 reducerea vârstei standard de pensionare cu zece ani, dacă au realizat cel puţin două treimi din
stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap accentuat;
 reducerea vârstei standard de pensionare cu zece ani, dacă au realizat stagiul complet de cotizare,
pentru cei cu handicap mediu.
Persoanele încadrate în muncă, dornice să-şi continue activitatea şi după împlinirea vârstei de 65 de
ani, bărbaţii, şi 63 de ani, femeile, pot solicita, cu trei luni înainte de împlinirea acestor vârste, ca unitatea să
le menţină în muncă o durată de maxim trei ani.

2. Pensia anticipată

82
Asiguraţii care au depăşit stagiul complet de cotizare cu cel puţin 8 ani, pot solicita pensia anticipată
cu cel mult 5 ani înaintea vârstelor standard de pensionare.
La stabilirea stagiului de cotizare pentru acordarea pensiei anticipate parțiale, nu se au in vedere
perioadele in care asiguratul:
 a beneficiat pensie de invaliditate;
 a urmat cursurile de zi ale învățământului universitar, organizat potrivit legii, pe durata
normală a studiilor respective, cu condiția absolvirii acestora;
 a satisfăcut serviciul militar, ca militar in termen sau militar cu termen redus, concentrat,
mobilizat sau în prizonierat.
Cuantumul pensiei anticipate se stabilește în aceleași condiții cu cel al pensiei pentru limita de vârstă.
La împlinirea vârstelor standard de pensionare sau a vârstei standard reduse în condițiile legii, pensia anticipată
devine pensie pentru limită de vârstă și se recalculează prin adăugarea perioadelor asimilate și a eventualelor
stagii de cotizare realizate în perioada de anticipare, trecerea la pensia pentru limită de vârsta făcându-se la
cerere.

3. Pensia anticipată parțială

Pensia anticipată parţială se cuvine cu cel mult 5 ani înaintea împlinirii vârstei standard de pensionare,
persoanelor care au realizat stagiul complet de cotizare, precum şi celor care au depăşit stagiul complet de
cotizare cu până la 8 ani.
La stabilirea stagiului de cotizare pentru acordarea pensiei anticipate parțiale nu se au în vedere
perioadele în care asiguratul:
 a beneficiat pensie de invaliditate;
 a urmat cursurile de zi ale învățământului universitar, organizat potrivit legii, pe durata
normală a studiilor respective, cu condiția absolvirii acestora;
 a satisfăcut serviciul militar, ca militar în termen sau militar cu termen redus, concentrat,
mobilizat sau în prizonierat.
Cuantumul pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul pensiei pentru limită de vârstă care
s-ar fi cuvenit, prin diminuarea acestuia cu 0,75% pentru fiecare lună de anticipare, până la îndeplinirea
condiţiilor pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă.
La data îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă, pensia anticipată
parţială se transformă în pensie pentru limită de vârstă şi se recalculează prin eliminarea diminuării prevăzute
şi prin adăugarea perioadelor asimilate şi a eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de suspendare
a plăţii pensiei anticipate parţiale.
Transformarea pensiei anticipate parţiale în pensie pentru limită de vârstă, se face din oficiu.

4. Pensia de invaliditate

83
Agenţii economici şi instituţiile sunt obligate să asigure angajaţilor condiţiile necesare pentru buna
desfăşurare a activităţii şi să ia măsurile de protecţie a muncii în vederea înlăturării şi prevenirii cauzelor care
pot duce la diminuarea sau la pierderea capacităţii de muncă a acestora.
Pensia de invaliditate se acordă salariaţilor care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea
de muncă, din următoarele cauze: accidente de muncă, boli profesionale, boli obişnuite şi accidente care nu au
legătură cu munca.
Beneficiază de pensie de invaliditate și:
 elevii, ucenicii și studenții care și-au pierdut total sau cel puțin jumătate din capacitatea de muncă
datorită accidentelor sau bolilor profesionale survenite în timpul și din cauza practicii profesionale;
 persoanele care și-au pierdut total sau parțial capacitatea de muncă și marii mutilați, ca urmare a
participării la lupta pentru victoria Revoluției din decembrie 1989, ori în legătura cu evenimentele revoluționare
din decembrie 1989, care erau cuprinși într-un sistem de asigurări sociale anterior datei ivirii invalidității.
În raport cu pierderea capacităţii de muncă există 3 grade de invaliditate:
 invaliditatea de gradul I, când se pierde complet capacitatea de muncă şi este necesară
supravegherea permanentă şi îngrijirea invalidului de către o altă persoană;
 invaliditatea de gradul II, când se pierde complet sau în cea mai mare parte capacitatea de
muncă, însă invalidul se serveşte singur, neavând nevoie de îngrijiri din partea altei persoane;
 invaliditatea de gradul III, când se pierde cel puţin jumătate din capacitatea de muncă şi
invalidul poate presta aceeaşi muncă, însă cu un program redus sau o altă muncă mai uşoară.
Asiguraţii care şi-au pierdut capacitatea de muncă datorită unei boli obişnuite sau unor accidente care
nu au legătură cu munca, beneficiază de pensie de invaliditate, dacă îndeplinesc stagiul de cotizare necesar în
raport cu vârsta, conform tabelului următor :

Tabelul nr. 8.2: Stagii de cotizare necesare pentru pensia de invaliditate


Vârsta Stagiul de
asiguratului cotizare necesar
în momentul ivirii (ani)
invalidităţii
sub 20 ani 1
20-23 2
23-25 3
25-29 6
29-33 9
33-37 11
37-41 14
41-45 17
45-49 20
49-53 23
56-57 25
57-60 26
peste 60 ani 27

Beneficiază de pensie de invaliditate şi asiguraţii care, până la data ivirii invalidităţii, au realizat cel
puțin jumătate din stagiul de cotizare necesar, prevăzut în tabelul anterior.
84
Asiguraţilor care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat
beneficiază de pensii de invaliditate, dacă au realizat cel puțin jumătate din stagiul de cotizare prevăzut în
tabelul de mai sus, în raport cu vârsta avută la data expertizării.
Au dreptul la pensie de invaliditate şi persoanele care la data ivirii invalidităţii nu mai au calitatea de
asigurat, dar îndeplinesc condiţiile cerute de lege cu privire la vârstă şi stagiu de cotizare realizat.
În cazul în care invaliditatea s-a ivit ca urmare a unui accident de muncă, a unei boli profesionale, a
tuberculozei, precum şi în situaţia în care invaliditatea s-a ivit in timpul şi din cauza îndeplinirii obligaţiilor
militare, asiguratul poate beneficia de pensie de invaliditate, indiferent de stagiul de cotizare.
Persoanele care au împlinit vârsta standard de pensionare nu mai pot solicita înscrierea la pensia de
invaliditate.
Încadrarea persoanelor în unul din cele 3 grade de invaliditate se face de către comisia de expertiză
medicală, ţinându-se seama de următoarele criterii de bază: natura, gravitatea, particularităţile şi evoluţia bolii,
posibilităţile de recuperare a capacităţii de muncă, elementele care pot conduce la agravarea bolii în cazul
continuării activităţii.
Pensionarii de invaliditate sunt supuşi revizuirii medicale periodic, în funcţie de afecţiune, la intervale
cuprinse între un an şi 3 ani, până la împlinirea vârstelor standard de pensionare, la termenele stabilite de
medicul expert al asigurărilor sociale sau, după caz, de către comisiile centrale de expertiză medico-militară.
După fiecare control, medicul expert al asigurărilor sociale emite o nouă decizie prin care se stabileşte, după
caz, menţinerea în acelaşi grad de invaliditate, încadrarea în alt grad de invaliditate sau încetarea calităţii de
pensionar de invaliditate ca urmare a redobândirii capacităţii de muncă. Nu sunt supuşi revizuirii medicale
pensionarii de invaliditate care:
 prezintă invalidităţi care afectează ireversibil capacitatea de muncă;
 au împlinit vârstele prevăzute de lege pentru obţinerea pensiei pentru munca depusă şi limită de
vârstă;
 au vârsta mai mică cu până la 5 ani faţă de vârsta standard de pensionare şi au realizat stagiile
complete de cotizare.
Pentru invaliditatea de gradul I şi II, pensia se stabileşte în raport de vechimea în muncă, în procente
din salariul tarifar şi din celelalte venituri salariale la data stabilirii pensiei, în mod diferenţiat pe tranşe de
salariu şi pe grupe de muncă. Pensia persoanelor încadrate în muncă, a căror vechime în muncă este sub 5 ani
şi care şi-au pierdut total sau în cea mai mare măsură capacitatea de muncă datorită unui accident, boală
profesională, sau a altor boli contractate în perioada cât erau încadrate în muncă, este stabilită în sumă fixă
diferenţiată în raport cu gradul de invaliditate.
Pensia de invaliditate, indiferent de grad, se determină prin înmulţirea punctajului mediu anual realizat
de asigurat în perioada de cotizare cu valoarea unui punct de pensie din anul deschiderii drepturilor, la care se
aplică indexările din anul respectiv.
La stabilirea pensiilor de invaliditate, asiguraţilor li se acordă un stagiu potenţial determinat ca
diferenţă între stagiul complet de cotizare şi stagiul de cotizare realizat efectiv până în momentul încadrării
întru-un grad de invaliditate.

85
În cazul asiguraţilor care au realizat cel puţin jumătate din stagiul de cotizare necesar, stagiul potenţial
se determină ca diferenţă între stagiul complet de cotizare şi stagiul de cotizare necesar.
Pentru stagiul potenţial punctajul anual al asiguratului este:
 0.75 puncte pentru gradul I de invaliditate (handicap grav);
 0.60 puncte pentru gradul II de invaliditate (handicap accentuat);
 0.40 puncte pentru gradul III de invaliditate (handicap mediu).
Stagiul potenţial rezultat nu poate fi mai mare decât stagiul de cotizare pe care asiguratul ar fi putut sa
îl realizeze de la data ivirii invalidităţii până la împlinirea vârstei la care, în condiţiile legii, poate solicita o
pensie pentru limita de vârstă.
Asiguraţilor care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat
li se acordă un stagiu potenţial, determinat ca diferenţă între stagiile de cotizare cerute de legea pensiilor şi
stagiile de cotizare realizate efectiv.
În cazul persoanelor care au statutul de elevi, ucenici şi studenţi care şi-au pierdut total sau cel puţin
jumătate din capacitatea de muncă datorită accidentelor sau bolilor profesionale survenite în timpul şi din cauza
practicii profesionale, stagiul potenţial luat în calcul la stabilirea pensiei de invaliditate îl constituie stagiul
complet de cotizare, conform legii.
Pensionarii de invaliditate încadraţi în gradul I de invaliditate au dreptul, înafara pensiei, la o
indemnizaţie pentru însoţitor, în cuantum fix. Cuantumul indemnizaţiei pentru însoţitor este în cuantum egal
cu 80% din valoarea punctului de pensie, stabilită anual prin Legea bugetului. Potrivit Legii nr.263/2010,
indemnizaţia pentru însoţitor se menţine şi pe durata acordării pensiei pentru limită de vârstă. Cuantumul
indemnizației de însoţitor în anul 2012 era de 587 lei.
Evoluţia cuantumului fix al indemnizației pentru însoțitor, este redată în tabelul nr. 8.3.

Tabelul nr. 8.3: Cuantumul pensiei pentru însoțitor


Anul Valoarea (lei)
01.04.2001 1.400.000
01.03.2002 1.750.000
01.01.2003 2.500.000
01.01.2004 2.800.000
01.01.2005 3.100.000
01.07.2005 310
01.01.2006 330
01.01.2007 390
01.10.2008 500
01.01.2009 540
01.04.2009 575
01.01.2010 587
01.01.2011 587
01.01.2012 587
01.01.2013 587

86
Plata indemnizaţiei se suspendă pe perioada în care pensionarul de invaliditate gradul I, cu excepţia
nevăzătorilor, este internat în instituţii de asistenţă socială sau în unităţi medicale specializate.
La împlinirea vârstei standard prevăzute de lege pentru obţinerea pensiei pentru limita de vârstă,
beneficiarul pensiei de invaliditate poate opta pentru cea mai avantajoasă dintre pensii.
Indemnizaţia pentru însoţitor se menţine indiferent de pensia pentru care se optează.

5. Pensia de urmaş

Pensia de urmaş se acordă copiilor şi soţului supravieţuitor dacă la data decesului persoana respectivă
era pensionar sau întrunea condiţiile pentru obţinerea unei pensii.
Copiii au dreptul la pensie de urmaş până la vârsta de 16 ani, iar dacă îşi continuă studiile într-o formă
de învăţământ organizată potrivit legii, până la terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 26 de ani. Copiii
mai au dreptul la pensie de urmaş pe toată durata invalidităţii de orice grad, dacă aceasta s-a ivit până la 16 ani
sau până la terminarea studiilor.
Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş pe tot timpul vieţii, la împlinirea duratei standard
de pensionare, dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin 15 ani. Dacă durata căsătoriei este mai mică de 15 ani,
dar cel puţin 10 ani, cuantumul pensiei de urmaş cuvenit soţului supravieţuitor se diminuează cu 0,5% pentru
fiecare lună, respectiv 6% pentru fiecare an de căsătorie în minus. Soţul supravieţuitor mai primeşte pensie de
urmaş în următoarele situaţii:
 dacă decesul soţului susţinător s-a produs ca urmare a unui accident de muncă, a unei boli
profesionale sau a tuberculozei şi dacă realizează venituri lunare mai mici de o pătrime din salariul mediu brut
pe economie;
 pe perioada în care soţul supravieţuitor este invalid de gradul I sau II, dacă durata căsătoriei a
fost de cel puţin un an;
 dacă soţul supravieţuitor are în îngrijire în urma decesului susţinătorului unul sau mai mulţi
copii în vârstă de până la 7 ani, beneficiază de pensie de urmaş până la data împlinirii de către ultimul copil a
vârstei de 7 ani, în perioadele în care realizează venituri lunare mai mici de o pătrime din salariul mediu brut
pe economie.
Pensia de urmaş se calculează din:
 pensia pentru munca depusă şi limita de vârstă aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul
susţinătorul decedat;
 pensia de invaliditate de gradul I, în cazul în care decesul aparţinătorului a survenit înaintea
îndeplinirii condiţiilor pentru obţinerea pensiei pentru munca depusă şi limită de vârstă şi era în plată cu pensie
de invaliditate de orice grad, pensie anticipată, pensie anticipată parţială sau ar fi avut dreptul, potrivit legii, la
una dintre aceste categorii de pensie.
Cuantumul pensiei de urmaş se stabileşte prin aplicarea unui procent aplicat asupra pensiei
decedatului, astfel:
 pentru un singur urmaş – 50%;
 pentru doi urmaşi – 75%;
87
 pentru trei sau mai mulţi urmaşi – 100%.
Cuantumul pensiei de urmaş în cazul orfanilor de ambii părinţi reprezintă însumarea drepturilor de
urmaş calculate după fiecare părinte.
Soţul supravieţuitor care are dreptul la o pensie proprie şi îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege
pentru obţinerea pensiei de urmaş după soţul decedat poate opta pentru pensia cea mai avantajoasă.

6. Ajutorul lunar pentru soţul supravieţuitor

Soţul supravieţuitor al unei persoane care la data decesului era pensionar, beneficiază, la cerere, de un
ajutor lunar în următoarele condiţii:
 Atât soţul supravieţuitor cât şi cel decedat este, respectiv a fost pensionar în sistemul public
de pensii, iar soţul supravieţuitor îndeplineşte următoarele condiţii:
a. are vârsta standard de pensionare;
b. nu beneficiază de alte pensii din alte sisteme;
c. nu s-a recăsătorit după decesul soţului;
d. durata căsătoriei cu soţul decedat a fost de cel puţin 10 ani;
e. are domiciliul pe teritoriul României;
f. are pensie mai mică de 364 lei din sistemul public de pensii sau cumulează pensie din sistemul
public de pensii cu pensie din sistemul de asigurări sociale pentru agricultori.
Cuantumul ajutorului lunar este de:
 113 lei lunar, pentru soțul supravieţuitor care beneficiază de pensie stabilită în baza
prevederilor Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, sau stabilită în fostul sistem al
asigurărilor sociale de stat, precum şi în situaţia soţului supravieţuitor care beneficiază atât de pensie stabilită
în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, cât şi în fostul sistem al asigurărilor sociale pentru agricultori;
 În cazul când durata căsătoriei este peste 5 ani şi sub 10 ani cuantumul se diminuează
proporţional astfel:
o 57 lei dacă durata căsătoriei este de 5 ani
o 68 lei dacă durata căsătoriei este de 6 ani
o 80 lei dacă durata căsătoriei este de 7 ani
o 91 lei dacă durata căsătoriei este de 8 ani
o 102 lei dacă durata căsătoriei este de 9 ani
 44 lei pentru soţul supravieţuitor care beneficiază de pensie în sistemul de asigurări sociale
pentru agricultori.
 În cazul când durata căsătoriei este peste 5 ani şi sub 10 ani cuantumul se diminuează
proporţional astfel:
o 22 lei dacă durata căsătoriei este de 5 ani
o 27 lei dacă durata căsătoriei este de 6 ani
o 31 lei dacă durata căsătoriei este de 7 ani

88
o 36 lei dacă durata căsătoriei este de 8 ani
o 40 lei dacă durata căsătoriei este de 9 ani

7. Trimiterile la tratament balneoclimateric şi odihnă

Trimiterile la tratament balneoclimateric şi odihnă constituie o altă formă de ocrotire a cetăţenilor prin
asigurările sociale de stat şi au un rol important în prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea sănătăţii
pensionarilor, a salariaţilor şi a membrilor lor de familie. Pe baza prescripţiilor medicale, salariaţii şi
pensionarii sunt trimişi la odihnă şi la tratament balneoclimateric. Se acordă prioritate pensionarilor de
invaliditate şi salariaţilor care lucrează în condiţii foarte grele sau foarte vătămătoare, sunt suferinzi de boli
cronice sau profesionale, invalizilor.
Biletele de odihnă sunt finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat, se distribuie în limita
numărului de locuri aprobate prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat şi reprezintă aproximativ 15% în
comparaţie cu cele de tratament. De aceste bilete de odihnă pot beneficia soţul/soţia celui îndreptăţit, precum
şi copiii acestuia dacă au vârsta cuprinsă între 6 şi 18 ani şi urmează cursurile unei unităţi de învăţământ
preuniversitar. Contribuţia care trebuie să fie plătită de beneficiari pentru biletele de odihnă se stabileşte după
cum urmează:
 pentru salariaţii bugetari 50% din preţul integral al biletului de odihnă;
 preţul integral al biletului de odihnă în cazul soţului sau soţiei care nu fac parte din categoria
persoanelor care potrivit legii pensiilor pot beneficia de aceste bilete de odihnă;
 50% din contribuţia părintelui în cazul copiilor.
Pentru asiguraţii care se află în incapacitate temporară de muncă pe o perioadă mai mare de 90 de zile
şi pentru pensionarii de invaliditate, contravaloarea biletelor de tratament balnear se suportă integral din
bugetul asigurărilor sociale de stat. Durata tratamentului balnear este de 12-18 de zile şi se stabileşte de medicul
expert al asigurărilor sociale, în funcţie de tipul afecţiunii şi de natura tratamentului.

8. Ajutorul de deces

Ajutorul în caz de deces este o formă de protecţie ce se concretizează într-o sumă de bani care se
acordă prin sistemul asigurărilor sociale de stat în caz de încetare din viaţă a persoanelor încadrate în muncă,
a pensionarilor şi a membrilor lor de familie. De acest ajutor beneficiază o singură persoană care poate fi, după
caz, soţul supravieţuitor, copilul, părintele, tutorele, moştenitorul, în condiţiile dreptului comun, sau, în lipsa
acestora, persoana care dovedeşte că a suportat cheltuielile ocazionate de deces.
Ajutorul în caz de deces se acordă şi în situaţia în care decesul a survenit la 90 de zile de la desfacerea
contractului de muncă sau de la lăsarea la vatră, cu condiţia ca cel în cauză să fi fost încadrat într-o unitate de
stat. Ajutorul în caz de deces cauzat de un accident de muncă sau de o boală profesională, se acordă indiferent
de vechimea în muncă, în celelalte cazuri solicitându-se o vechime minimă în muncă.

89
Ajutorul de deces se acordă în cuantumul prevăzut de Legea bugetului asigurărilor sociale de stat şi
făcut public de CNPAS, valabil la data decesului.
 pentru anul 2005 cuantumul ajutorului de deces este 940 lei.
 pentru anul 2006 cuantumul ajutorului de deces este 1.077 lei.
 pentru anul 2007 cuantumul ajutorului de deces este 1.270 lei.
 pentru anul 2008 cuantumul ajutorului de deces este 1.550 lei
 pentru anul 2009 cuantumul ajutorului de deces este 1.702 lei
 pentru anul 2010 cuantumul ajutorului de deces este 1.836 lei.
 pentru anul 2011 cuantumul ajutorului de deces este 2.022 lei.
 pentru anul 2012 cuantumul ajutorului de deces este 2.117 lei.
 pentru anul 2013 cuantumul ajutorului de deces este 2.117 lei.

Salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2012 şi
aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat este de 2.117 lei.
Acest ajutor poate fi solicitat în termen de maxim trei ani de la data decesului, iar plata acestuia nu
este condiţionată de îndeplinirea unui stagiu de cotizare.
Asiguratul sau pensionarul beneficiază de ajutor de deces în cazul decesului unui membru de familie
care nu era asigurat sau pensionar la data decesului. Ajutorul de deces cuvenit pentru un membru de familie
reprezintă jumătate din cuantumul câştigului salarial mediu brut. Se consideră membru de familie:
a) soţul;
b) copiii proprii, copiii adoptaţi, copiii aflaţi în plasament familial sau cei încredinţaţi spre creştere şi
educare familiei, în vârstă de până la 18 ani sau, dacă îşi continuă studiile, până la terminarea acestora, fără a
depăşi vârsta de 26 de ani, precum şi copiii incapabili de muncă, indiferent de vârstă, dacă şi-au pierdut
capacitatea de muncă înaintea vârstelor menţionate;
c) părinţii şi bunicii oricăruia dintre soţi.

90
Capitolul al IX-lea
Politica asigurărilor pentru şomaj

9.1. Şomajul - fenomen economic şi social

Piaţa muncii este locul de întâlnire şi de confruntare a cererii globale cu oferta globală de muncă.
Şomajul este un dezechilibru al pieţei muncii la nivel naţional – un excedent al ofertei faţă de cererea de muncă
(Dobrotă, 1992). Acesta înregistrează niveluri şi sensuri de evoluţie diferite pe ţări şi perioade.
Prin amploarea îngrijorătoare, prin structurile complexe şi, mai ales, prin dinamicile ce îşi schimbă
ritmurile şi sensurile, şomajul a devenit o problemă macrosocială. În general, persoana aptă de muncă, dar care
nu găseşte de lucru şi poate fi angajată parţial sau total numai în anumite momente ale dezvoltării economică-
sociale şi se află în situaţia de a primi indemnizaţia de şomaj se numeşte şomer. În sens restrâns, şomerul este
acea persoană care caută un loc de muncă remunerat şi care nu are un asemenea loc în mod curent.
Biroul Internaţional al Muncii defineşte şomerul ca orice persoană ce are 15 ani, este aptă de muncă şi
nu munceşte, caută un loc de muncă şi poate fi angajată parţial sau cu normă întreagă pentru a presta o muncă
salariată sau nesalariată. Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, şomajul este un fenomen
economic cauzat de crizele sau recesiunile economice, care constă în aceea că o parte din salariaţi rămân fără
lucru.
Şomajul se mai poate defini ca o stare de inactivitate economică, totală sau parţială, proprie celor care
nu au loc de muncă, sunt în căutarea unui loc de muncă, dar nu-şi pot găsi de lucru ca salariaţi.

91
Şomajul poate fi rezultatul multor cauze care acţionează concomitent. Prin natura lor, aceste cauze
derivă fie din rigiditatea salariilor (care determină şomajul voluntar), fie din alte cauze, cum ar fi piaţa bunurilor
şi a banilor (care determină şomajul involuntar).
■ şomajul voluntar – are la origine rigiditatea salariilor la scădere, pornindu-se de la ideea că salariile
practicate sunt în general mai mari decât salariul de echilibru. Pentru ca piaţa muncii să se echilibreze, trebuie
ca salariile să se diminueze la nivelul salariului de echilibru. Şomajul voluntar reprezintă neocuparea forţei de
muncă datorată refuzului sau imposibilităţii unor persoane de a accepta salariul oferit.
■ şomajul involuntar – include persoanele neocupate care ar fi dispuse să lucreze, acceptând chiar şi
un salariu nominal mai mic decât salariul minim pe economie, sperând că atunci când cererea efectivă de
muncă se va mări, va creşte şi nivelul salariului.
Dacă privim conceptul de şomaj din perspectiva duratei, şomajul de lungă durată mai este numit şi
şomaj cronic sau şomaj de excludere şi poate să dureze peste anumite limite de timp, diferite de la ţară la ţară,
dar, în general, peste 12 luni consecutive. Analiza gradului de selectivitate pe piaţa muncii, atât din punct de
vedere al disponibilizărilor cât şi din perspectiva angajărilor, arată că şansele de angajare ale acestor şomeri
sunt cu atât mai mici cu cât vechimea ca şomer este mai mare.
În România, şomajul de lungă durată este cel care atinge în mod special persoanele cu vârstă mai
înaintată care nu au disponibilităţi de recalificare, ca de exemplu femeile, tinerii cu calificare redusă, dar şi
bărbaţii lucrători calificaţi care și-au desfăşurat activitatea în zone monoindustriale şi au fost disponibilizaţi
prin concedieri colective ca urmare a restructurărilor.

9.2. Evoluţia şi structura şomajului în economia României

Fenomenul şomajului a fost recunoscut oficial în România începând cu anul 1991, când a fost aprobată
Legea nr.1/1991 privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor profesională, lege ulterior abrogată
prin Legea nr. 76/2002.
Tranziţia la economia de piaţă, caracterizată prin dezechilibru şi declin economic, a provocat o
explozie a şomajului, de la 1,6% în anul 1991, ajungând la 11% în anul 1994, urmând o perioadă de reducere,
ca apoi, în anul 1999, să se înregistreze un maxim de 11,8%, datorită restructurării şi lichidării multor unităţi
economice, îndeosebi din sectorul minier.

Tabelul nr. 9.1: Situaţia statistică operativă a şomajului in Romania


Perioada Rata şomajului Număr total
Media anuală de şomeri
Media anuală
1991 1,6 185.052
1992 5,4 603.350

92
1993 9,2 1.047.260
1994 11,0 1.229.748
1995 10,0 1.111.327
1996 7,8 814.292
1997 7,5 748.982
1998 9,3 917.069
1999 11,4 1.118.877
2000 11,2 1.067.206
2001 9,0 866.498
2002 10,2 954.546
2003 7,6 689.531
2004 6,8 607.192
2005 5,8 513.721
2006 5,4 184.698
2007 4,3 386.667
2008 4,4 362.429
2009 6,3 572.974
2010 6,95 633.476
2011 5,12 461.013
2012 5,59 493.775
Sursa: http://www.anofm.ro/statistica

La sfârşitul lunii decembrie 2012, rata şomajului înregistrată la nivel naţional a fost de 5,59%, mai
mare cu 0,19 pp decât cea din luna noiembrie a anului 2012 şi cu 0,47 pp faţă de cea din luna decembrie a
anului 2011.

Numărul total de şomeri la finele lunii decembrie, de 493.775 persoane, a crescut cu 17.454 persoane
faţă de cel de la finele lunii anterioare.
Din totalul şomerilor înregistraţi, 194.473 au fost şomeri indemnizaţi şi 299.302 neindemnizaţi.
Numărul şomerilor indemnizaţi a crescut cu 19.528 persoane, iar numărul şomerilor neindemnizaţi a scăzut
cu 2074 persoane faţă de luna precedentă.
Ponderea şomerilor neindemnizaţi în numărul total al şomerilor (60,62%) scade faţă de luna precedentă
cu 2,66 pp.

Referitor la şomajul înregistrat pe sexe, în luna decembrie 2012, comparativ cu luna precedentă, rata
şomajului masculin a crescut de la valoarea de 5,72% în luna noiembrie, la valoarea de 6,09%, iar rata
şomajului feminin a crescut de la 5,03% la 5,04%.

În graficul următor este prezentată evoluţia numărului şomerilor înregistraţi în perioada 2008 – 2012:

93
Sursa: http://www.anofm.ro/statistica.

Figura nr. 9.1: Evoluţia numărului şomerilor înregistraţi în perioada 2008 – 2012

La nivel teritorial, numărul de şomeri a crescut în 36 de judeţe, cele mai mari creşteri înregistrându-se
în judeţele: Alba (cu 2301 persoane), Hunedoara (cu 1124 persoane), Harghita (cu 958 persoane), Vâlcea (cu
943 persoane), Argeș (cu 907 persoane), Galaţi (cu 901 persoane) şi Vaslui (cu 876 persoane).
Numărul de şomeri a scăzut în 5 judeţe, și anume: Buzău (cu 313 persoane), Maramureș (cu 292
persoane), Suceava (cu 247 persoane), Iași (cu 169 persoane) și Ilfov (cu 38 persoane). În municipiul Bucureşti
numărul de şomeri a scăzut cu 125 persoane.
Judeţele cu cea mai mare pondere a şomerilor neindemnizaţi în numărul total al şomerilor sunt: Dolj
(77,25%), Teleorman (76,86%), Galați (73,14%), Satu-Mare (73,04%), Iaşi (72,68%), Buzău (70,56%) şi
Brăila (70,37%).
Rata şomajului a scăzut în judeţele: Buzău (cu 0,16 pp), Maramureș (cu 0,14 pp), Suceava (cu 0,11pp),
Iași (cu 0,06pp) și Ilfov (cu 0,02pp). În Municipiul Bucureşti, rata şomajului a scăzut cu 0,02pp.
Creşteri ale ratei şomajului se înregistrează în 36 de judeţe, cele mai mari creşteri înregistrându-se în
judeţele: Alba cu 1,34pp, Ialomiţa cu 0,74 pp, Harghita cu 0,67 pp, Hunedoara cu 0,60 pp, Vaslui cu 0,57 pp,
Vâlcea cu 0,54pp şi Sălaj cu 0,50 pp.
Cele mai ridicate niveluri ale ratei şomajului au fost atinse în judeţele: Vaslui (10,48%), Teleorman
(10,04%), Mehedinţi (9,80%), Dolj (9,69%), urmate de judeţele: Galaţi (9,14%), Alba (8,71%), Olt (8,01%) şi
Buzău (7,98%).
Nivelul minim al ratei şomajului în luna decembrie, de 1,83%, se înregistrează în judeţul Ilfov.
Amplitudinea dintre nivelul de maxim şi cel de minim al şomajului (8,65 pp) este mai mare cu 0,51 pp decât
cea din luna precedentă (8,14 pp).
În Uniunea Europeană, în anul 2010, rata şomajului a stagnat la 9,6% şi în zona euro la 10%, peste
nivelul de 7,4% din România, însă Spania şi ţările baltice continuă să se confrunte cu un număr record de
şomeri, indicatorul apropiindu-se în aceste state de 20%.
94
România are a 19-a rată a şomajului ajustată sezonier dintre statele membre, fiind încadrată de Cipru
(7,2%) şi Cehia (7,5%).
Cea mai înaltă rată este în Spania, care are un şomaj de 19,9%, iar ţările baltice continuă să se confrunte
cu rate ridicate de neangajare, de 20% în Letonia, 19% în Estonia şi 17,4% în Lituania.
Slovacia are o rată a şomajului de 14,8%, Irlanda de 13,3%, Grecia de 11%, Ungaria - 10,4% şi
Bulgaria 9,7%.
Polonia, deşi este singurul stat membru care nu a intrat în recesiune în contextul crizei mondiale din
ultimii ani, are o rată a şomajului peste media UE, de 9,8%.
Cel mai scăzut şomaj este întâlnit în Austria (4%), Olanda (4,3%), Luxemburg (5,2%), Malta (6,7%),
Danemarca (6,8%) şi Germania (7%).

9.3. Bugetului asigurărilor pentru şomaj

Bugetul asigurărilor pentru şomaj cuprinde veniturile şi cheltuielile sistemului asigurărilor pentru
şomaj. Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale fundamentează anual, pe baza propunerilor Agenţiei
Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, proiectul bugetului asigurărilor pentru şomaj. Bugetul asigurărilor
pentru şomaj se aprobă prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
Veniturile bugetului asigurărilor pentru şomaj se constituie din următoarele surse:
- contribuţiile angajatorilor. Angajatorii au obligaţia de a plăti în fiecare lună o contribuţie la
fondul pentru acordarea indemnizaţiei de şomaj, care se calculează prin aplicarea unei cote procentuale asupra
fondului de salarii, format din totalul salariilor brute lunare ale angajaţilor care au încheiat contract individual
de muncă cu angajatorul respectiv. Această cotă procentuală a variat, fiind de 5%, 3,5%, de la 1 ianuarie 2004
ea a fost diminuată la 3%, în următorii ani urmând o scădere, la nivelul anului 2013 aceasta reprezentând 0,5%.
- contribuţiile individuale ale persoanelor salariate. În fiecare lună, angajatorii au obligaţia
să calculeze, să reţină şi să vireze contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, prin aplicarea
cotei de 0,5% asupra salariului de bază brut lunar, corespunzător funcţiei îndeplinite, la care se adaugă, după
caz, indemnizaţia de conducere, salariul de merit şi alte drepturi salariale care fac parte din salariul de bază,
pentru persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă;
- contribuţiile datorate de persoanele care încheie contract de asigurare pentru şomaj.
Acestea au obligaţia de a plăti lunar o contribuţie la bugetul asigurărilor pentru şomaj stabilită la o cotă
procentuală calculată ca sumă a cotelor procentuale aplicate în cazul contribuţiei angajatorului, respectiv
angajatului asupra venitului lunar declarat în contractul de asigurare pentru şomaj;
- venituri din alte surse, inclusiv din finanţare externă. Acestea se
constituie, în principal, din dobânzi, majorări pentru neplata în termen a contribuţiilor, restituiri ale creditelor
acordate şomerilor, taxe încasate de Agenţia Naţională a Ocupării Forţei de Muncă, precum şi din donaţii
reprezentând cofinanţări PHARE pentru plăţi compensatorii, conform Memorandumului încheiat între
Guvernul României şi Comisia Europeană etc.

95
În cazul în care sursele enumerate mai sus nu compensează cheltuielile, deficitul bugetar se acoperă
prin subvenţii de la bugetul statului.
Din sursele financiare constituite în cadrul bugetului asigurărilor pentru şomaj se acoperă, în
principal, următoarele cheltuieli privind:
- plata indemnizaţiilor de şomaj;
- plata contribuţiilor pentru asigurări sociale de stat şi a contribuţiilor pentru asigurări sociale de
sănătate pentru beneficiarii indemnizaţiilor de şomaj;
- plăţile compensatorii;
- taxe, comisioane şi alte cheltuieli ocazionate de efectuarea plăţilor;
- finanţarea măsurilor pentru stimularea ocupării forţei de munca şi a măsurilor pentru
prevenirea şomajului;
- finanţarea serviciilor de formare profesională pentru persoanele beneficiază în mod gratuit de
aceste servicii;
- finanţarea studiilor, rapoartelor şi analizelor privind piaţa muncii;
- organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, inclusiv
realizarea de obiective de investiţii, dotări şi alte cheltuieli de natura cheltuielilor de capital;
- participarea la activitatea unor organizaţii internaţionale, inclusiv plata cotizaţiilor pentru
afilierea la acestea;
- aplicarea măsurilor în vederea recuperării debitelor;
- cofinanțarea unor proiecte privind modernizarea serviciilor de ocupare şi formare profesională
pe baza unor acorduri internaţionale;
- cofinanțarea unor programe privind stimularea ocupării forţei de muncă;
- rambursarea împrumuturilor contractate în condiţiile legii şi plata dobânzilor şi comisioanelor
aferente;
- alte cheltuieli prevăzute de legislaţia în vigoare.

9.4. Indemnizaţia de şomaj

Indemnizaţia de şomaj reprezintă o formă de susţinere materială şi protecţie socială a celor rămaşi
temporar fără loc de muncă şi constă într-o sumă de bani fixă, neimpozabilă, care se stabileşte şi se acordă
lunar, o anumită perioadă de timp, diferenţiat pe categorii de persoane şi vechime în muncă, precum şi cu
luarea în considerare a salariului de bază minim brut pe ţară, în vigoare la data stabilirii acesteia.
Persoanele care solicită primirea ajutorului de şomaj trebuie să întocmească şi să prezinte la oficiile
forţei de muncă o cerere expresă în acest sens, însoţită de următoarele acte şi documente: cererea pentru
obţinerea unui loc de muncă; buletinul de identitate; actele de studii şi calificare; actele eliberate de consiliul
local al localităţii de domiciliu, din care să rezulte că persoanele în cauză nu deţin terenuri agricole; actele
eliberate de organele financiare teritoriale din care să rezulte că nu au alte surse proprii venituri, etc.

96
Oficiul forţei de muncă întocmeşte câte un dosar pentru fiecare persoană, cu toate actele care stau la
baza acordării ajutorului de şomaj, verificând actele şi documentele prezentate, urmând ca în acelaşi timp să
se stabilească, prin decizia directorului direcţiei de muncă şi protecţie socială, dacă solicitantul îndeplineşte
condiţiile pentru acordarea ajutorului de şomaj. Plata ajutorului de şomaj se face lunar de către direcţiile de
muncă şi protecţie socială, proporţional cu numărul de zile calendaristice cât titularul este îndreptăţit să
primească acest drept.
Persoanele beneficiare ale ajutorului de şomaj au următoarele obligaţii : să se prezinte lunar, pe baza
programării sau ori de câte ori sunt solicitate, la oficiul forţei de muncă pentru vizarea carnetului de evidenţă,
comunicarea unor eventuale locuri de muncă vacante sau cursuri de calificare sau recalificare, să comunice
oficiului forţei de muncă următoarele :
- încadrarea cu contract de muncă pe durată determinată sau nedeterminată;
- dobândirea de terenuri agricole în suprafaţa prevăzută de lege;
- identificarea de surse proprii de venituri sau realizarea unui venit mediu lunar pe membru de
familie, de cel puţin 60% din salariul de bază minim brut pe ţară impozitat;
- îndeplinirea condiţiilor de înscriere la pensia pentru munca depusă şi limită de vârstă sau, după
caz, stabilirea pensiei de invaliditate;
- stabilirea domiciliului în străinătate, etc.
Indemnizația de şomaj se acordă următoarelor persoane care îndeplinesc cumulativ următoarele
condiţii:
- au un stagiu de cotizare de minim 12 luni în ultimele 24 de luni premergătoare datei
înregistrării cererii;
- nu realizează venituri sau realizează din activităţi autorizate potrivit legii, venituri mai mici
decât indemnizaţia de şomaj;
- nu îndeplinesc condiţiile de pensionare, conform legii;
- sunt înregistrați la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă în a căror rază teritorială îşi au
domiciliul sau, după caz, reședința, dacă au avut ultimul loc de muncă ori au realizat venituri în acea localitate.

Beneficiază de indemnizaţia de şomaj şi şomerii care se găsesc într-una dintre următoarele situaţii:
- le-a încetat contractul individual de muncă sau contractul de muncă temporară din motive
neimputabile lor;
- le-au încetat raporturile de serviciu din motive neimputabile lor;
- le-a încetat mandatul pentru care au fost numiţi sau aleşi, dacă anterior nu au fost încadraţi în
muncă sau dacă reluarea activităţii nu mai este posibilă din cauza încetării definitive a activităţii angajatorului;
- a expirat durata pentru care militarii au fost angajați pe bază de contract sau li s-a desfăcut
contractul din motive neimputabile lor;
- le-a încetat raportul de muncă în calitate de membru cooperator, din motive neimputabile lor;

97
- au încheiat contract de asigurare pentru şomaj şi nu realizează venituri sau realizează, din
activităţi autorizate potrivit legii, venituri mai mici decât indemnizaţia de şomaj ce li s-ar fi cuvenit potrivit
legii;
- au încetat activitatea ca urmare a pensionării pentru invaliditate şi care, ulterior, au redobândit
capacitatea de muncă şi nu au reuşit să se încadreze în muncă;
- le-au încetat raporturile de muncă sau de serviciu din motive neimputabile lor, în perioada de
suspendare a acestora, potrivit legii;
- la încetarea concediului plătit pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani,
respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, în condiţiile legii, dacă nu a mai fost posibilă reluarea activităţii
din cauza încetării definitive a activităţii angajatorului;
- reintegrarea în muncă, dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă, nu mai este posibilă la
unităţile la care au fost încadraţi în muncă anterior din cauza încetării definitive a activităţii sau la unităţile
care au preluat patrimoniul acestora.
De asemenea, sunt asimilate şomerilor şi pot beneficia de indemnizaţie de şomaj următoarele persoane:
- absolvenţii instituţiilor de învăţământ, în vârstă de minimum 16 ani, care, într-o perioada de
60 de zile de la absolvire, nu au reuşit să se încadreze în muncă potrivit pregătirii profesionale;
- absolvenţii școlilor speciale pentru persoane cu handicap în vârstă de minimum 16 ani, care
nu au reuşit să se încadreze în muncă potrivit pregătirii profesionale;
Nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj următoarele persoane:
- persoanele care deţin, împreună cu membrii familiei, terenuri agricole de cel puţin 20.000 m2;
- persoanele care au surse de venituri proprii sau care realizează venituri din prestarea unor
activităţi autorizate mai mari de cel puţin jumătate din salariul minim;
- persoanele cărora li s-a oferit un loc de muncă corespunzător pregătirii şi nivelului studiilor,
situaţiei personale, a stării de sănătate sau cărora li s-a recomandat dă către oficiile forţei de muncă, în scris,
să urmeze cursuri de calificare, recalificare, perfecţionare şi au refuzat nejustificat oferta sau recomandarea;
- persoanelor care îndeplinesc condiţiile de pensionare;
- absolvenţilor de liceu care urmează forme superioare de pregătire profesională.

Indemnizaţia de şomaj se acordă şomerilor pe perioade stabilite diferenţiat, în funcţie de stagiul de


cotizare, după cum urmează:
- 6 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin un an;
- 9 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de 5 ani până la 10 ani;
- 12 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare mai mare de 10 ani.

Până în anul 2006, ajutorul de şomaj se acorda în sumă fixă. Din anul 2006, ajutorul de şomaj se
calculează proporţional cu vechimea în muncă a persoanei care solicită ajutorul.
Cuantumul indemnizației de şomaj variază în funcţie de stagiul de cotizare realizat în sistemul
asigurărilor pentru şomaj, astfel:

98
– 75% din salariul de baza minim brut pe ţară garantat în plată, în vigoare la data stabilirii dreptului,
pentru şomerii cu un stagiu de cotizare de cel puţin un an;
– 75% din salariul de baza minim brut pe ţară garantat în plată, la care se adaugă o sumă calculată prin
aplicarea asupra mediei salariului de baza lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare, a unei cote
procentuale, diferenţiate astfel:
a) 3% din media salariului brut pe ultimele 12 luni, pentru persoanele cu un stagiu de
cotizare de cel puţin 3 ani;
b) 5% din media salariului brut pe ultimele 12 luni, pentru persoanele cu un stagiu de
cotizare de cel puţin 5 ani;
c) 7% din media salariului brut pe ultimele 12 luni, pentru persoanele cu un stagiu de
cotizare de cel puţin 10 ani;
d) 10% din media salariului brut pe ultimele 12 luni, pentru persoanele cu un stagiu de
cotizare de cel puţin 20 de ani.

Începând din ianuarie 2011, indemnizaţia de şomaj reprezintă 75% din valoarea indicatorului social
de referinţă, de 500 lei, şi nu va mai fi raportată la salariul minim care are valoarea de 750 lei.
Indemnizaţia pentru persoanele asimilate şomerilor se acorda pe o perioadă de 6 luni şi este în sumă
fixă de 50% din valoarea indicatorului social de referinţă, de 500 lei. Pentru şomerii absolvenţi ai instituţiilor
de învăţământ, în vârstă de minimum 16 ani, care într-o perioadă de 60 de zile de la absolvire nu au reuşit să
se încadreze în muncă potrivit pregătirii profesionale şi pentru absolvenţii şcolilor speciale pentru persoane cu
handicap în vârstă de minimum 16 ani, care nu au reuşit să se încadreze în muncă potrivit pregătirii
profesionale, indemnizaţia de şomaj se acordă o singură dată, pentru fiecare formă de învăţământ absolvită.
Plata ajutorului de şomaj încetează în următoarele situaţii:
- la îndeplinirea termenelor legale;
- la încadrarea în muncă a titularului sau după 30 de zile de la obţinerea de către acesta a
autorizaţiei de executare a unei activităţi pe cont propriu;
- în cazul refuzului nejustificat de a se încadra într-o unitate cu contract de muncă pe o durată
nedeterminată sau determinată, într-un loc de muncă corespunzător pregătirii şi nivelului studiilor şomerului,
situaţiei personale şi stării lui de sănătate;
- la data refuzului nejustificat de a urma un curs sau o altă formă de pregătire profesională
organizate sau, după caz, la data întreruperii sau neabsolvirii cursurilor pe motive imputabile beneficiarilor.

Şomerii şi membri lor de familie care se află în întreţinere beneficiază de următoarele drepturi:
asistenţă medicală gratuită; alocaţia de stat pentru copii; perioada de şomaj constituie vechimea în muncă; îşi
păstrează dreptul locativ asupra locuinţei de serviciu; beneficiază de drepturi de asigurare socială în perioada
în care urmează un curs de calificare, recalificare şi perfecţionare.

9.5. Rolul Agenţiei Naţionale a Ocupării Forţei de Muncă


99
în diminuarea şomajului

Ocuparea forţei de muncă a devenit una din problemele cele mai tensionate ale tranziţiei. România se
confruntă cu o criză a ocupării forţei de muncă, în condiţiile declinului economic instalat în ultimul deceniu.
Privatizarea şi restructurarea economiei româneşti au influenţat semnificativ piaţa muncii, determinând masive
disponibilizări şi amplificarea fenomenului de şomaj. Involuţiile din economie au restrâns posibilităţile de
ocupare a forţei de muncă; numărul populaţiei active şi ocupate, respectiv rata de activitate şi de ocupare s-au
redus, iar şomajul s-a cronicizat.
Apariţia şomajului, menţinerea şi modificarea intensităţii lui, sunt aspecte ce pot fi înţelese numai în
legătura lor cu sistemul real al economiei de piaţă. Ca un flux macrosocial global, şomajul este generat de
cauze multiple şi complexe, fapt pentru care diminuarea acestui fenomen presupune un sistem de pârghii
coordonate instituţional.
În acest context, a devenit necesară crearea unei instituţii care să monitorizeze şi să diminueze
fenomenele negative existente pe piaţa muncii. Astfel, Prin Legea nr.145/1998, a fost reglementată înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Ocupare şi Formare Profesională, instituţie publică cu
interes naţional, cu personalitate juridică, ce şi-a început în mod efectiv activitatea la data de 1 ianuarie 1999.
Ulterior, prin Ordonanţa de Urgenţa nr.294/2000 a fost modificată şi completată Legea nr.145/1998,
noua denumire a instituţiei fiind Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM). Agenţia
Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă), împreună cu cele 42 de agenţii judeţene şi peste 180 de agenţii
locale au fost constituite cu scopul de a creşte gradul de ocupare a forţei de muncă şi implicit scăderea ratei
şomajului. Pentru organizarea şi coordonarea activităţilor specifice la nivel judeţean şi la nivelul municipiului
Bucureşti, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă are în subordine agenţii constituite la nivel
judeţean şi cel al municipiului Bucureşti, unităţi cu personalitate juridică. Agenţiile judeţene pot înfiinţa
subunităţi de furnizare a serviciilor de ocupare a forţei de muncă.
Pentru realizarea obiectivelor sale, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă are
următoarele atribuţii principale:
- Organizează, prestează şi finanţează, în condiţiile legii, servicii de formare profesională pentru
persoanele neîncadrate în muncă;
- Orientează persoanele neîncadrate în muncă şi mediază între acestea şi angajatorii din ţară, în
vederea realizării echilibrului dintre cerere şi oferta pe piaţa internă a forţei de muncă;
- Face propuneri privind elaborarea proiectului de buget al asigurărilor pentru şomaj;
- Administrează bugetul asigurărilor pentru şomaj şi prezintă Ministerului Muncii şi Solidarităţii
Sociale rapoarte trimestriale şi anuale privind execuţia bugetară;
- Propune Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale proiecte de acte normative în domeniul
ocupării şi formării profesionale şi al protecţiei sociale a persoanelor neîncadrate în muncă;
- Organizează serviciile de stabilire, plată şi evidenţă a ajutoarelor, alocaţiilor şi indemnizaţiilor
finanţate din bugetul asigurărilor pentru şomaj;

100
- Elaborează, în baza indicatorilor sociali de performanţă stabiliţi de Ministerul Muncii şi
Solidarităţii Sociale, programe anuale de activitate, pe care le supune spre aprobare Ministrului Muncii şi
Solidarităţii Sociale
- Etc.

Începând cu data de 1 martie 2002, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă
implementează Legea nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de
muncă, actualizată. Astfel, a crescut numărul de măsuri active care îi stimulează pe şomeri să îşi caute o slujbă,
iar pe angajatori să creeze mai multe locuri de muncă. Principalele servicii oferite şomerilor de Agenţia
Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă sunt prezentate în continuare.

Informarea şi consilierea profesională constituie un ansamblu de servicii oferite persoanelor în


căutarea unui loc de muncă, în mod gratuit. Acestea sunt: furnizarea de informaţii privind piaţa muncii şi
evoluţia ocupaţiilor; evaluarea şi autoevaluarea personalităţii în vederea orientării profesionale; dezvoltarea
abilităţii şi a încrederii în sine a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă în vederea luării deciziei
privind propria carieră; instruirea în metode şi tehnici de căutare a unui loc de muncă;
Serviciile de mediere a muncii reprezintă punerea în legătură a angajatorilor cu persoanele aflate în
căutarea unui loc de muncă, în vederea stabilirii de raporturi de muncă sau de serviciu. Serviciile de mediere
constau în oferirea de informaţii privind locurile de muncă vacante şi condiţiile de ocupare a acestora, prin
publicarea, afişarea şi organizarea de burse ale locurilor de muncă, medierea electronică, adică punerea în
corespondenţă a cererilor şi ofertelor de muncă prin intermediul Internet-ului, preselecţia candidaţilor
corespunzător cerinţelor locurilor de muncă oferite şi în concordanţă cu pregătirea, aptitudinile, experienţa şi
cu interesele acestora.
Consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei afaceri se acordă, la cerere, persoanelor în căutarea
unui loc de muncă, sub forma de servicii juridice, de marketing, financiare, metode şi tehnici eficiente de
management şi alte servicii de consultanţă.
Organizarea de cursuri de calificare/recalificare pentru şomeri. Persoanelor aflate în căutarea unui
loc de muncă li se oferă astfel posibilitatea dobândirii cunoştinţelor teoretice şi practice specifice unei noi
meserii care să mărească şansele ocupării unui loc de muncă. Structura serviciilor de calificare/recalificare
porneşte de la cursuri de meserii, până la cursuri de perfecţionare. De asemenea, sunt organizate şi cursuri de
iniţiere în termenii de bază ai economiei de piaţă sau cursuri de pregătire pentru crearea de întreprinderi mici;
Stimularea mobilităţii forţei de muncă. Persoanele care, în perioada în care primesc indemnizaţia
de şomaj, se încadrează în muncă într-o localitate aflată la peste 50 km de domiciliu, beneficiază de o primă
de încadrare, egală cu două salarii minime brute pe ţară, în vigoare la data încadrării. Cei care se încadrează
într-o altă localitate şi, astfel, îşi schimbă domiciliul, primesc o primă de instalare, echivalentă cu şapte salarii
minime brute pe economie;
Acordarea de credite cu dobândă subvenţionată. Creditele cu dobândă subvenţionată sunt acordate
întreprinderilor mici şi mijlocii, asociaţiilor familiale şi persoanelor fizice autorizate să desfăşoare activităţi

101
independente şi şomerilor care înfiinţează societăţi în scopul creării de noi locuri de muncă, din care minimum
60% pentru şomeri. Beneficiază de credite, în condiţiile legii, şi persoanele în vârstă de până la 30 de ani, care
au statut de student pentru prima dată şi urmează studiile la cursuri de zi la o instituţie de învăţământ superior
de stat sau particular, autorizată sau acreditată. Agenţii economici beneficiază de credite, după cum urmează:
- credite pentru investiţii - cel mult 3 ani, inclusiv perioada de graţie de maximum 6 luni
- credite pentru asigurarea producţiei - 1 an.
Dobânda practicată este de 50% din dobânda de referinţă, stabilită de Banca Națională a României.
Servicii de preconcediere. În cazul unor restructurări ale activităţii care pot conduce la modificări
substanţiale ale numărului şi structurii profesionale a personalului, angajatorii au obligaţia să înştiinţeze
agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă în vederea adoptării unor măsuri pentru combaterea şomajului şi
prevenirea efectelor sociale nefavorabile. Astfel, angajatorii sunt obligaţi să acorde preaviz, conform
prevederilor Codului Muncii sau ale contractului colectiv de muncă, angajaţilor ce urmează a fi disponibilizaţi.
În perioada preavizului, angajaţii vor participa la serviciile de preconcediere realizate de către agenţiile pentru
ocuparea forţei de muncă. Pentru a veni în sprijinul persoanelor afectate de restructurările care au loc în
economie, angajatorii au obligaţia de a înştiinţa agenţiile judeţene pentru ocuparea forţei de muncă cu cel puţin
45 de zile calendaristice anterioare emiterii deciziilor de concediere. Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei
de Muncă poate derula următoarele activităţi:
- plasarea pe locurile de muncă vacante , existente pe plan local;
- informarea privind prevederile legale referitoare la protecţia şomerilor şi acordarea serviciilor de
ocupare şi de formare profesională;
- reorientarea profesională în cadrul unei unităţi sau prin cursuri de formare de scurtă durată;
- instruirea în modalităţi de căutare a unui loc de muncă;
- sondarea opiniei salariaţilor şi consilierea acestora cu privire la măsurile de combatere a şomajului.
De serviciile de preconcediere prevăzute pot beneficia, la cerere, şi alte persoane ameninţate de riscul
de a deveni şomeri.
Completarea veniturilor salariale. Persoanele cărora li s-a stabilit dreptul la indemnizaţia de şomaj
potrivit legii şi care se angajează pentru un program normal de lucru, conform prevederilor legale in vigoare,
şi, ca urmare a angajării, le încetează plata indemnizaţiei de şomaj beneficiază, din momentul angajării până
la sfârşitul perioadei pentru care erau îndreptăţite să primească indemnizaţia de şomaj, de o sumă lunară,
neimpozabilă, acordată din bugetul asigurărilor pentru şomaj, reprezentând 30% din cuantumul indemnizaţiei
de şomaj, stabilită şi, după caz, recalculată.
Aceste persoanele beneficiază de această sumă şi în situaţia în care, în perioada pentru care au dreptul
la indemnizaţia de şomaj, le încetează raportul de muncă sau de serviciu la primul angajator şi se încadrează
la un alt angajator. Nu beneficiază de acest drept persoanele care se încadrează la angajatori cu care au fost în
raporturi de muncă sau de serviciu în ultimii 2 ani.
Subvenţionarea locurilor de muncă. Din bugetul asigurărilor pentru şomaj şi din alte surse alocate
conform prevederilor legale se pot subvenţiona cheltuielile cu forţa de muncă efectuate în cadrul realizării unor
programe care au ca scop ocuparea temporară a forţei de muncă din rândul şomerilor, pentru executarea de

102
lucrări şi activităţi de interes pentru comunităţile locale. Cuantumul lunar al subvenţiei acordate pentru fiecare
persoană încadrată cu contract individual de muncă din rândul şomerilor este:
- în perioada 1 aprilie-31 octombrie, 70% din salariul de baza minim brut pe ţară;
- în perioada 1 noiembrie-31 martie, un salariu de bază minim brut pe ţară, la care se adaugă
contribuţiile de asigurări sociale datorate de angajatori, aferente acestuia.
Angajatorii care încadrează în muncă pe perioadă nedeterminată şomeri în vârstă de peste 45 de ani
sau şomeri întreţinători unici de familie, sau angajatorii care au sub 100 de angajaţi şi încadrează în muncă pe
durată nedeterminată persoane cu handicap, primesc lunar, pe o perioada de 12 luni, pentru fiecare persoană
angajată din aceste categorii, o sumă egală cu un salariu de bază minim brut pe ţară în vigoare; angajatorii au
obligaţia de a menţine raporturile de muncă sau de serviciu ale persoanelor respective cel puţin 2 ani.
Angajatorii care încadrează în muncă şomeri care în termen de 3 ani de la data angajării îndeplinesc
condiţiile pentru a solicita pensia anticipată parţială sau de acordare a pensiei pentru limita de vârstă, dacă nu
îndeplinesc condiţiile de a solicita pensia anticipată parţială, beneficiază lunar, pe perioada angajării, până la
data îndeplinirii condiţiilor respective, de o sumă egală cu un salariu de bază minim brut pe ţară în vigoare,
acordată din bugetul asigurărilor pentru şomaj.
Nu beneficiază de facilităţile enumerate, angajatorii care în ultimii 2 ani au fost în raporturi de muncă
sau de serviciu cu persoanele angajate din categoriile prevăzute mai sus.
Angajatorii care încadrează în muncă, pe durată nedeterminată, absolvenţi ai unor instituţii de
învăţământ, primesc lunar, pe o perioada de 12 luni, pentru fiecare absolvent:
- 1 salariu de bază minim brut de ţară, în vigoare la data încadrării în muncă, pentru absolvenţii
ciclului inferior al liceului sau ai şcolilor de arte şi meserii;
- 1,2 salarii de bază minime brute pe ţară, pentru absolvenţii de învăţământ secundar superior
sau învăţământ postliceal;
- 1,5 salarii de bază minime brute pe ţară, pentru absolvenţii de învăţământ superior.
Angajatorii care încadrează în muncă pe durată nedeterminată absolvenţi din rândul persoanelor cu
handicap primesc lunar, pentru fiecare absolvent, aceleaşi sume pe o perioada de 18 luni. Angajatorii sunt
obligaţi să menţină raporturile de muncă sau de serviciu ale absolvenţilor cel puțin 3 ani de la data încheierii
contractului.
Absolvenţii pot fi încadraţi o singură dată pentru fiecare formă de învăţământ, în termen de 12 luni de
la data absolvirii studiilor.
În perioada celor 3 ani, absolvenţii pot urma o formă de pregătire profesională, organizată de către
angajator, cheltuielile necesare pregătirii fiind suportate la cererea acestuia, din bugetul asigurărilor pentru
şomaj.
Angajatorii care menţin raporturile de muncă sau de serviciu cu absolvenţii încadraţi după expirarea
perioadei de 3 ani, primesc pentru fiecare an de continuare a raporturilor de muncă sau serviciu, un ajutor egal
cu suma aferentă contribuţiilor sociale datorate şi plătite de angajatori pentru aceste persoane.

103
Capitolul al X-lea
Politici privind sistemul de asigurări sociale de sănătate

10.1. Importanţa asigurărilor sociale de sănătate

Un sistem de asigurări sociale de sănătate este desemnat să finanţeze îngrijirea medicală pentru
populaţia asigurată şi inclusă în asigurare. În afara scopurilor sociale, acesta este un instrument financiar care
organizează transformarea sumelor colectate în servicii medicale, în aşa fel încât toate persoanele asigurate să-
şi permită aceste servicii.
Un sistem de asigurări nu poate funcţiona dacă pachetul de servicii prevăzut a fi furnizat persoanelor
asigurate nu este acoperit în întregime de fondurile colectate. Aceasta însemnă că bugetul de asigurări sociale
de sănătate trebuie să acopere valoarea pachetului de servicii medicale asigurat de care are nevoie populaţia
asigurată într-o perioadă determinată.
Circuitul fondurilor - de la contribuabili la instituţiile de asigurare, de acolo la furnizorii de servicii
medicale şi înapoi la pacienţi sub formă de servicii medicale – reprezintă structura financiară şi organizatorică
de bază a unui sistem de asigurări sociale de sănătate.
Contribuţia la fondul unic de asigurări sociale de sănătate face parte din categoria impozitelor directe
– venituri curente fiscale, sursă a bugetului special de asigurări sociale de sănătate.

10.2. Principiile asigurărilor sociale pentru sănătate

Asigurările sociale pentru sănătate din România sunt organizate şi funcţionează pe baza următoarelor
principii:
a) cuprinderea obligatorie a tuturor cetăţenilor în cadrul sistemului medico-sanitar coerent de protecţie
socială;
b) solidaritatea socială cuprinzătoare între toate categoriile sociale. Practic, solidaritatea socială se
realizează între: sănătoşi şi bolnavi; persoanele în vârstă şi cele active; bogaţi şi săraci; cei ce nu au copii şi cei
care şi-au asumat sarcina să crească şi să educe generaţiile următoare; cei angajaţi şi cei aflaţi în şomaj;
persoanele singure şi cele cu familii care au mai mulţi membri ş.a.m.d.
c) prestarea în favoarea asiguraţilor a unui pachet definit de servicii medico-sanitare. Persoanele
asigurate beneficiază de un complex de servicii medicale şi sanitare, avându-se în vedere cerinţele de îngrijire
a stării de sănătate.
d) finanţarea autonomă şi echilibrul financiar. Asigurările sociale pentru sănătate își constituie
fondurile în principal din contribuţiile în părţi egale ale persoanelor fizice şi a celor juridice, iar în caz de
nevoie şi din subvenţii din partea statului.

104
e) conducerea autonomă a asigurărilor sociale pentru sănătate. Potrivit acestui principiu, asigurările
sociale pentru sănătate au organe proprii de conducere, care cuprind reprezentanţi ai asigurărilor şi ai
persoanelor juridice.

10.3. Organizarea şi finanţarea


sistemului de asigurări sociale de sănătate

În România a funcţionat până în 1997 un sistem sanitar organizat pe baza finanţării de la bugetul de
stat. Subfinanţarea şi slaba performanţă a sistemului sanitar au influenţat major starea de sănătate a populaţiei
şi au determinat politicienii să opteze pentru introducerea unui nou sistem de asigurări sociale de sănătate,
aprobând în iulie 1997 Legea asigurărilor sociale de sănătate.
Între cele două abordări, finanţarea de la bugetul de stat sau din fondul asigurărilor sociale de sănătate,
există importante diferenţe în ceea ce priveşte organizarea, principiile de furnizare şi conceptele economice.
Prezentul sistem de asigurări sociale de sănătate are o structură triunghiulară de furnizare şi finanţare
a serviciilor medicale. Cele trei părţi principale ale sistemului sunt:
- pacientul care plăteşte contribuţia pentru asigurarea propriei sănătăţi;
- furnizorul care acordă serviciile (spitalele şi cabinetele medicale);
- casele de asigurări sociale care gestionează sumele colectate pentru plata serviciilor necesare
persoanelor asigurate.
Aceste trei părţi sunt entităţi autonome cu atribuţii, interese şi responsabilităţi specifice. Acest sistem
nu mai are legătură cu bugetul de stat şi îşi separă funcţia de colectare a resurselor de cea de furnizare a
serviciilor.
Caracteristicile acestui sistem de asigurări sociale de sănătate sunt următoarele: este asigurat un pachet
definit de servicii acordate pentru întreaga populaţie asigurată; resursele colectate (contribuţiile de asigurare)
sunt intangibile altor instituţii publice; cuprinderea populaţiei în asigurare este obligatorie indiferent de starea
de sănătate proprie.
Asigurarea finanţării sistemului de asigurări sociale de sănătate reprezintă baza structurii financiare a
acestuia. În principal, aceasta determină ce nivel al contribuţiilor este necesar pentru a finanţa serviciile
sistemului, având în vedere realizarea unui echilibru financiar al sistemului, precum şi rezervele necesare
pentru a preîntâmpina obligaţii viitoare necunoscute.
Caracteristica sistemului de asigurări sociale de sănătate obligatoriu introdus prin Legea nr. 145/1997
privind asigurările sociale de sănătate este că se autofinanţează şi deci exclude finanţarea de la stat ca o sursă
majoră de finanţare.
Principalele surse de venituri ale sistemului de asigurări sociale de sănătate sunt contribuţiile
angajatorilor, contribuţiile persoanelor asigurate şi subvenţiile de la stat.

105
Ca şi în alte sisteme de asigurări sociale de sănătate, cotele contribuţiilor de la angajatori şi angajaţi se
aplică la venit. Legea privind asigurările sociale de sănătate in vigoare prevede obligativitatea plăţii unei cote
de 5,2% aplicate la salariile brute de către angajator şi a unei cote de 5,5% din salariul brut de către angajat.
Contribuţia lunară a persoanei asigurate se aplică asupra: veniturilor din salarii care se supun
impozitului pe venit, veniturilor din activităţi desfăşurate de persoane care exercită profesii libere sau
autorizate potrivit legii să desfăşoare activităţi independente, indemnizaţiile de şomaj şi alocaţiile de sprijin
etc. Deci, pentru persoana asigurată, această contribuţie se deduce la calculul impozitului pe veniturile din
salariu, şi se virează la Casa de Asigurări pentru Sănătate.
Persoanele fizice şi juridice care angajează personal salariat sunt obligate să reţină şi să vireze la Casa
teritorială de Asigurări pentru Sănătate contribuţia datorată pentru asigurarea sănătăţii personalului din unitatea
respectivă şi să depună la organele fiscale Declaraţia privind obligaţiile de plată la bugetele asigurărilor sociale
şi fondurilor speciale, lunar, până la data de 25 a lunii următoare celei pentru care se efectuează plata drepturilor
salariale şi/sau a veniturilor de natură salarială.
În România, dacă nu se achită în termen contribuţiile datorate fondurilor asigurărilor sociale pentru
sănătate, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, prin organismele sale, are dreptul de a aplica măsuri de
executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului asigurărilor sociale pentru sănătate şi a majorărilor
de întârziere.
Fondurile asigurărilor sociale pentru sănătate se utilizează pentru:
- plata medicamentelor şi a serviciilor medicale acordate;
- cheltuieli de administrare şi funcţionare, într-o cotă de cel mult 5%;
- fondul de redistribuire, în cotă de 7%;
- fondul de rezervă, în cotă de 5%.

Disponibilităţile fondurilor rămase nefolosite la finele anului se reportează în anul următor şi au


aceleaşi destinaţii.
Din data de 01.01.2006, conform OUG nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări
sociale de sănătate, concediile medicale şi asimilate se achită din fondul de asigurări sociale de sănătate şi nu
din fondurile de asigurări sociale ca până la 31.12.2005.
Concediile medicale şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, la care au dreptul asiguraţii, în
condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, sunt:
- concedii medicale şi indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de boli
obişnuite sau de accidente în afara muncii;
- concedii medicale şi indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii
de muncă, exclusiv pentru situaţiile rezultate ca urmare a unor accidente de muncă sau boli profesionale;
- concedii medicale şi indemnizaţii pentru maternitate;
- concedii medicale şi indemnizaţii de risc maternal;
- concedii medicale şi indemnizaţii pentru îngrijirea copilului până la vârsta de 2 ani;
- concedii medicale şi indemnizaţii pentru îngrijirea copilului bolnav.

106
Începând cu data de 1 ianuarie 2006, cota de contribuţie pentru concedii şi indemnizaţii, destinată
exclusiv finanţării cheltuielilor cu plata drepturilor prevăzute mai sus, a fost de 0,75%, iar din 2010 este 0,85%,
aplicată la fondul de salarii sau, după caz, la drepturile reprezentând indemnizaţie de şomaj ori asupra
veniturilor supuse impozitului pe venit, şi se achită la bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de
sănătate. Prin fond de salarii realizat se înţelege totalitatea sumelor utilizate de un angajator pentru plata
drepturilor salariale sau de natură salarială.
10.4. Persoanele cuprinse în asigurările sociale pentru sănătate

În asigurările sociale pentru sănătate sunt cuprinse în mod obligatoriu următoarele categorii de
persoane:
- cetăţenii români cu domiciliul în ţară sau aflaţi temporar în străinătate;
- cetăţenii străini şi apatrizii care au reşedinţa în România.
Calitatea de asigurat se dobândeşte din ziua încheierii contractului individual de muncă şi se păstrează
pe toată durata acestuia. Persoanele care nu sunt salariate dobândesc calitatea de asigurat din ziua în care au
achitat contribuţia şi o păstrează conform legii. Calitatea de asigurat încetează o dată cu pierderea dreptului de
domiciliu sau de reşedinţă în România şi se dovedeşte cu un card electronic de asigurare.
De asemenea, sunt cuprinse în asigurările sociale pentru sănătate, fără plata contribuţiei, următoarele
categorii de persoane:
- toţi copiii în vârstă de până la 18 ani, tinerii de la vârsta de 18 ani până la vârsta de 26 ani,
dacă sunt elevi, studenţi sau ucenici şi dacă nu realizează venituri din muncă;
- tinerii cu vârsta de până la 26 de ani, care provin din sistemul de protecție a copilului și nu
realizează venituri din muncă sau nu sunt beneficiari de ajutor social;
- persoanele cu handicap care nu realizează venituri din muncă, pensie sau alte surse şi se află
în grija familiei;
- soţia, soţul şi părinţii fără venituri proprii, aflaţi în întreţinerea unei persoane asigurate;
- persoanele care în baza Decretului-lege nr. 118/1990 beneficiază de drepturi ca urmare a
faptului că au fost persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945;
- pensionarii de asigurări sociale, pensionarii militari, pensionarii I.O.V.R. şi alte categorii de
personal;
- femeile însărcinate sau lăuzele, dacă nu au nici un venit sau au venituri sub salariul de bază
minim brut pe ţară;
- persoanele care fac parte dintr-o familie care are dreptul de ajutor social.

Calitatea de asigurat, fără plata contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate din venituri proprii
(ea se plăteşte din alte surse), o are şi persoana care se află în una din următoarele situaţii:
- se află în concediu medical, în concediu pentru sarcină şi lehuzie sau în concediu medical pentru
îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 6 ani;
107
- execută o pedeapsă privativă de libertate sau arest preventiv;
- beneficiază de indemnizaţie de şomaj sau de ajutor social în conformitate cu prevederile Legii
nr. 67/1995 privind ajutorul social.

Sunt exceptate de la asigurarea obligatorie următoarele categorii de persoane:


a) membrii misiunilor diplomatice acreditate în România;
b) cetăţenii străini și apatrizii care se află temporar în ţară, fără a solicita viza de lungă şedere;
c) cetăţenii români cu domiciliul în străinătate care se află temporar în ţară.

10.5. Drepturile şi obligaţiile asiguraţilor

Asiguraţii au dreptul la servicii medicale, medicamente şi materiale sanitare în mod nediscriminatoriu,


corespunzător necesităţilor, suficiente calitativ şi cantitativ, în concordanţă cu exigenţele ştiinţei şi tehnicii
moderne.
Contractul-cadru reglementează, în principal, condiţiile acordării asistenţei medicale, referitoare la:
- lista serviciilor medicale, a medicamentelor şi a altor servicii pentru asiguraţi;
- parametrii calităţii şi ai eficienţei serviciilor;
- nivelul costurilor, modul de decontare şi actele necesare în acest scop;
- asistenţa medicală primară;
- internarea şi externarea bolnavilor;
- necesitatea şi durata spitalizării;
- asigurarea tratamentului spitalicesc cu măsuri de îngrijire sau recuperare;
- condiţii generale de acordare, de către spital, a tratamentului ambulatoriu;
- prescrierea medicamentelor, a materialelor sanitare, a procedurilor terapeutice, a protezelor, a
dispozitivelor de mers şi de autoservire;
- condiţiile şi plata serviciilor de tehnică dentară;
- informarea corespunzătoare a bolnavilor.

Asiguraţii au dreptul la asigurare medicală, în caz de boală sau de accident, din prima zi de îmbolnăvire
sau de la data accidentului şi până la vindecare.
Îngrijirea medicală care se acordă asiguraţilor se realizează prin servicii medicale, cum sunt: servicii
de asistenţă medicală preventivă şi de promovare a sănătăţii, inclusiv pentru depistarea precoce a bolilor;
servicii medicale ambulatorii, spitaliceşti, de asistenţă stomatologică; de urgenţă, complementare pentru
reabilitare; asistenţă medicală pre-, intra- şi postnatală; îngrijiri medicale la domiciliu; medicamente, materiale
sanitare, proteze.
Asiguraţii au dreptul să-şi aleagă medicul de familie care să le acorde serviciile medicale primare.
Dacă opţiunea este pentru un medic de familie dintr-o altă localitate, asiguratul va suporta cheltuielile de

108
transport. Asiguratul poate schimba medicul de familie după expirarea a cel puţin 3 luni de la data înscrierii
sale la medic.
Pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi păstrarea sănătăţii, asiguraţii sunt informaţi permanent asupra
mijloacelor de păstrare a sănătăţii, de reducere şi de evitare a cauzelor de îmbolnăvire şi asupra pericolelor la
care se expun în cazul consumului de droguri, alcool şi tutun.
În vederea prevenirii îmbolnăvirilor şi pentru păstrarea sănătăţii, Casele de Asigurări pentru Sănătate
colaborează cu comisiile de specialitate ale Colegiului Medicilor din România, cu medicii cu experienţă, cu
unităţile medico-sanitare şi cu organizaţiile neguvernamentale, pentru întocmirea de programe de sănătate
finanţate de la bugetul de stat, de la bugetul asigurărilor sociale pentru sănătate şi din alte surse.
Serviciile medicale profilactice suportate din fondul asigurărilor sociale de sănătate sunt următoarele:
a) monitorizarea evoluţiei sarcinii şi a lăuzei, indiferent de statutul de asigurat al femeii;
b) urmărirea dezvoltării fizice şi psihomotorii a sugarului şi a copilului;
c) controalele periodice pentru depistarea bolilor ce pot avea consecinţe majore în morbiditate şi
mortalitate;
d) servicii medicale din cadrul programului naţional de imunizări;
e) servicii de planificare familială, indiferent de statutul de asigurat al femeii.
Serviciile medicale stomatologice preventive se suportă de către Casele de Asigurare pentru Sănătate
în modul următor:
a) trimestrial, pentru copiii până la vârsta de 18 ani, individual sau prin formarea de grupe de profilaxie,
fie la grădiniţă, fie la instituţiile de învăţământ preuniversitar;
b) de două ori pe an, pentru tinerii în vârstă de la 18 ani până la 26 de ani, dacă sunt elevi, ucenici sau
studenţi şi dacă nu realizează venituri din muncă.
Asiguraţii în vârstă de peste 18 de ani au dreptul la un control în fiecare an, pentru prevenirea bolilor
cu consecinţe majore în morbiditate şi mortalitate.
În caz de boală, asiguraţii au dreptul la servicii medicale pentru vindecarea bolii, pentru prevenirea
complicaţiilor ei, pentru recuperarea sau cel puţin pentru ameliorarea suferinţei pacientului. Tratamentul
medical se aplică de către medici şi personalul sanitar acreditat.
Asiguraţii au dreptul la asistenţă medicală de specialitate ambulatorie, la indicaţia medicului de
familie, cu respectarea liberei alegeri a medicului specialist acreditat. Asistenţa medicală de specialitate se
acordă de către medicii specialişti.
Serviciile medicale ambulatorii cuprind: stabilirea diagnosticului, tratament medical, îngrijiri
medicale, recuperare, medicamente şi materiale sanitare.
Tratamentul în spitale se acordă prin spitalizare integrală sau parţială, care cuprinde: consultaţii,
investigaţii, stabilirea diagnosticului, tratament medical şi/sau tratament chirurgical, îngrijire, medicamente,
materiale sanitare, cazare şi masă.
Tratamentele stomatologice se suportă de către Casa de Asigurări de Sănătate astfel:

109
- Asiguraţii în vârstă de peste 18 ani beneficiază de serviciile medicale preventive şi de
tratamentele de medicină dentară incluse în pachetul de bază, decontate în cote de 40%, 60% şi 100%, în
funcţie de tipul acestora;
- Serviciile medicale de pedodonţie şi ortodonţie, precum şi serviciile medicale preventive şi
tratamentele stomatologice incluse în pachetul de bază acordate copiilor sub 18 ani sunt decontate 100%;
- Serviciile de medicină dentară de urgenţă, respectiv pachetul minimal, se acordă oricărei
persoane indiferent dacă are sau nu calitatea de asigurat, fără co-plată din partea acesteia.
Asiguraţii au dreptul la asistenţă medicală de recuperare într-o unitate specială pentru o perioadă şi
după un ritm stabilite de medicul curant în programul de reabilitare. Contribuţia personală pentru asistenţă
medicală de recuperare se stabileşte prin contractul-cadru.
În ceea ce priveşte tratamentul medical la domiciliu, asiguraţii au dreptul să primească asistenţă
medicală la domiciliu şi o îngrijire din partea unui cadru mediu sanitar, dacă este necesar şi indicat de medic.
Asiguraţii beneficiază şi de alte servicii speciale. Astfel, asiguraţii au dreptul la transport sanitar în
următoarele situaţii: urgenţe medicale; alte cazuri prevăzute de contractul-cadru.
Serviciile medicale trebuie să fie de bună calitate. Asigurarea calităţii serviciilor medicale se realizează
prin acceptarea de către Casele de Asigurări pentru Sănătate numai a:
- serviciilor medicale şi stomatologice recunoscute de către Casa Naţională de Asigurări pentru
Sănătate şi de Colegiul Medicilor din România;
- medicilor, asistenţilor medicali şi a celuilalt personal acreditat;
- unui sistem informaţional corespunzător asigurării unei evidenţe primare privind diagnosticul
şi terapia aplicată;
- respectării criteriilor de evaluare a calităţii asistenţei medicale şi stomatologice, elaborate de
către Colegiul Medicilor din România.

Persoanele asigurate beneficiază de medicamente compensate în proporţie de 90%, 50% şi 100%. De


asemenea, CASS suportă medicamentele fără contribuţie personală, conform prevederilor legale în vigoare,
pentru copii cu vârste cuprinse între 0 - 18 ani; tineri între 18 - 26 ani dacă sunt elevi, studenţi sau ucenici;
gravide şi lăuze; persoane prevăzute în legi speciale; persoane diagnosticate cu boli care beneficiază de
gratuitate.
Persoanele asigurate în sistemul de asigurări sociale de sănătate din România, aflate pe teritoriul
statelor cu care România a încheiat documente internaționale cu prevederi în domeniul sănătății, beneficiază
de servicii medicale pe teritoriul acestor state, în condiţiile prevăzute de respectivele documente internaţionale.
Rambursarea cheltuielilor ocazionate de acordarea serviciilor medicale în baza documentelor
internaţionale cu prevederi în domeniul sănătăţii la care România este parte, este efectuată de casele de
asigurări de sănătate prin intermediul CNAS.
Obligaţiile asiguraţilor pentru a putea beneficia de aceste drepturi sunt următoarele:
a) să se înscrie pe lista unui medic de familie;
b) să anunţe medicul de familie ori de câte ori apar modificări în starea lor de sănătate;

110
c) să se prezinte la controalele profilactice şi periodice stabilite prin contractul-cadru;
d) să anunţe în termen de 15 zile medicul de familie şi casa de asigurări asupra modificărilor datelor
de identitate sau modificărilor referitoare la încadrarea lor într-o anumită categorie de asiguraţi;
e) să respecte cu stricteţe tratamentul şi indicaţiile medicului;
f) să aibă o conduită civilizată faţă de personalul medico-sanitar;
g) să achite contribuţia datorată fondului şi suma reprezentând coplata, în condiţiile stabilite prin
contractul-cadru;
h) să prezinte furnizorilor de servicii medicale documentele justificative ce atestă calitatea de asigurat.

10.6. Indemnizaţiile şi ajutoarele de asigurări sociale de sănătate

Indemnizaţiile şi ajutoarele constituie o altă formă de ocrotire a cetăţenilor.


Concediile medicale şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate la care au dreptul asiguraţii sunt:
a) concedii medicale şi indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă, produsă de boli obişnuite
sau de accidente în afara muncii;
b) concedii medicale şi indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de
muncă, exclusiv pentru situaţiile rezultate ca urmare a unor accidente de muncă sau boli profesionale;
c) concedii medicale şi indemnizaţii pentru maternitate;
d) concedii medicale şi indemnizaţii pentru îngrijirea copilului bolnav;
e) concedii medicale şi indemnizaţii de risc maternal.
Stagiul minim de cotizare pentru acordarea acestor drepturi este de 6 luni realizate în ultimele 12 luni
anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical, cu excepţia concediului şi a indemnizaţiei de risc
maternal, care se acordă fără condiţie de stagiu de cotizare.
Baza de calcul a indemnizaţiilor prevăzute se determină ca medie a veniturilor lunare din ultimele 6
luni din cele 12 luni din care se constituie stagiul de cotizare, până la limita a 12 salarii minime brute pe ţară
lunar, pe baza cărora se calculează contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii.

Indemnizaţiile pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea sănătăţii

Indemnizaţiile pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea sănătăţii au ca scop să contribuie


la refacerea şi întărirea sănătăţii şi să permită luarea de măsuri la locul de muncă pentru preîntâmpinarea
îmbolnăvirilor şi accidentelor.
În vederea prevenirii îmbolnăvirilor şi a recuperării capacităţii de muncă, asiguraţii beneficiază din
bugetul asigurărilor sociale de stat de următoarele categorii de indemnizaţii:
- indemnizaţia pentru trecerea temporară la alt loc de muncă. Datorită unui accident la locul de
muncă sau a unor boli profesionale, salariaţii pot fi trecuţi pe o anumită perioadă sau chiar definitiv
la alt loc de muncă. Indemnizaţia se acordă doar în condiţiile în care există o diferenţă de venit
salarial în defavoarea angajatului, respectiv dacă la noul loc de muncă acesta are un venit de natură

111
salarială mai mic decât media veniturilor din ultimele şase luni, care au constituit baza de calcul a
contribuţiei de asigurări sociale pe lunile respective;
- indemnizaţiile pentru reducerea timpului de muncă se acordă la propunerea medicului de
familie şi a medicului expert al asigurărilor sociale pentru cel mult 90 de zile într-un an
calendaristic, în una sau mai multe etape. Cuantumul lunar al acesteia indemnizaţii se calculează
ca cel pentru indemnizaţia pentru trecerea temporară la alt loc de muncă.
- indemnizaţia pentru carantină se acordă atât personalului angajat cu carte de muncă pe o
perioadă nelimitată precum şi celor temporar angajaţi, indiferent de vechimea în muncă, în
condiţiile în care sunt opriţi de către organele medico-sanitare din cauza unei boli contagioase ivite
la locul de muncă. Carantina este o măsură de ocrotire a sănătăţii populaţiei şi, prin instituirea ei,
se urmăreşte prevenirea extinderii epidemiilor. Cuantumul lunar al indemnizaţiei reprezintă 75%
din baza de calcul determinată ca medie a veniturilor pe şase luni şi pentru care s-au plătit
contribuţiile angajatului şi ale angajatorului la asigurările sociale.

Aceste indemnizaţii au ca scop să asigure existenţa angajaţilor, să contribuie la refacerea şi întărirea


sănătăţii acestora şi să permită luarea unor măsuri la locul de muncă pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi
accidentelor.
Salariaţii cu contracte de muncă pe durată nedeterminată trimişi în timpul concediului lor de odihnă
pentru tratament în staţiunile balneoclimaterice, beneficiază de indemnizaţii care se acordă pentru zilele de
tratament balnear ce depăşesc durata concediului de odihnă, la care se adaugă două, trei zile pentru transport
şi readaptarea la condiţiile de viaţă de la locul de muncă şi de la domiciliu, după venirea din staţiune. Angajaţii
care sunt în incapacitate temporară de muncă şi sunt trimişi la tratament balneoclimateric de organele medicale
competente primesc o indemnizaţie pe toată durata tratamentului. Cuantumul indemnizaţiei pentru trimiterea
la tratament balnear reprezintă de la 50% până la 85% din salariul tarifar şi din sporurile legale.

Indemnizaţia şi concediul
pentru pierderea temporară a capacităţii de muncă

Indemnizaţia în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă constituie o formă de protecţie socială
concretizată în suma de bani ce se acordă prin asigurările sociale de sănătate pe toată perioada în care salariaţii
permanenţi, temporari sau sezonieri, aflaţi în perioada de probă, îşi pierd temporar capacitatea de muncă, din
cauza unei boli profesionale sau a unui accident de muncă, a unui accident în afară de muncă sau a unei boli
obişnuite, precum şi pe toată durata convalescenţei, până la însănătoşire sau pensionare.
Asiguraţii beneficiază de concediu medical şi de indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă
dacă dovedesc incapacitatea temporară de muncă printr-un certificat medical eliberat de către medic.
Acordarea acestor indemnizaţii necesită un stagiu de cotizare de cel puţin 6 luni, realizat în ultimele
12 luni anterioare primei zile de concediu medical înscrisă în certificatul de concediu medical.

112
Beneficiază de indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă, în aceleaşi condiţii ca şi ceilalţi
asiguraţi, pensionarii care realizează venituri dintr-o activitate profesională pentru care se calculează şi se
plăteşte contribuţia de asigurări sociale de sănătate.
Concediul pentru incapacitate temporară de muncă reprezintă o întrerupere a activităţii desfăşurate de
către un salariat în folosul angajatorului său, din cauza stării de sănătate.
Concediul medical în caz de boală sau accident se acordă salariaţilor, inclusiv persoanelor aflate în
perioada de probă, indiferent de durata determinată sau nedeterminată a contractului de muncă, în caz de
incapacitate temporară de muncă provocată de boală sau de accident. Totuşi, salariaţii încadraţi cu contract de
muncă pe durată determinată trebuie să aibă o vechime în muncă de minimum 4 luni în ultimele 12 luni sau de
10 luni în ultimii doi ani premergători acordării concediului medical. Când concediul medical depăşeşte 6 luni,
el poate fi prelungit de Ministerul Sănătăţii cu cel mult 90 de zile. În cazul în care nici după expirarea acestei
perioade de timp asiguratul nu-şi reface capacitatea de muncă, se avizează pensionarea de invaliditate.
Indemnizaţia în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă din cauza unei boli sau a unui
accident se suportă din prima zi de incapacitate temporară de muncă şi până la data încetării acesteia sau
pensionării numai din fondurile unităţii în care salariatul îşi desfăşoară activitatea.
Cuantumul indemnizaţiei în caz de incapacitate temporară de muncă se determină prin aplicarea cotei
de 75% asupra bazei de calcul determinate ca medie a veniturilor lunare din ultimele şase luni, pe baza cărora
s-a stabilit contribuţia pentru asigurările sociale.
Salariaţii unităţilor miniere precum şi cei care îşi desfăşoară activitatea în condiţii foarte grele de
muncă, cum ar fi oţelării, turnătorii, forje etc. şi care se află în concedii medicale din cauza accidentelor de
muncă, îmbolnăvirilor profesionale precum şi în cazurile de urgenţă medicală beneficiază de o indemnizaţie
ce reprezintă 100% din salariul tarifar de încadrare. De asemenea, cuantumul indemnizaţiei în caz de
incapacitate temporară de muncă cauzată de tuberculoză, SIDA, cancer de orice tip şi boală contagioasă este
de 100% din baza de calcul determinată ca medie a veniturilor lunare din ultimele 6 luni de cotizare.
Indemnizaţia în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă se suportă de către angajator
şi/sau de către bugetul asigurărilor sociale de sănătate după cum urmează:
- de către angajator, din prima zi până în a cincea zi de incapacitate temporară de muncă;
- din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, începând cu: ziua
următoare celor suportate de angajator, şi până la data încetării incapacităţii temporare de muncă a asiguratului
sau a pensionării acestuia; sau din prima zi de incapacitate temporară de muncă, în cazul persoanelor asigurate
aflate in condiții speciale prevăzute de lege.
Indemnizaţia acordată pentru incapacitate temporară de muncă se acordă pe o durată de timp de cel
mult 180 de zile în interval de un an, socotit din prima zi de îmbolnăvire. Începând cu a 90-a zi concediul
medical se poate prelungi până la 180 de zile, cu avizul medicului expert al asigurărilor sociale. În cazul unor
boli speciale, durata de acordare a indemnizaţiei pentru pierderea temporară a capacităţii de muncă poate fi
mai mare10.

10
Pentru tuberculoză pulmonară şi unele boli stabilite de Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale cu acordul
Ministerului Sănătăţii şi a Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale se acordă indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă
113
Concediul şi indemnizaţia de maternitate

Concediul de maternitate are caracterul unui concediu medical şi se acordă, de regulă, de medicul de
specialitate obstetrică-ginecologie care supraveghează sarcina sau de medicul de familie.
Titularul concediului de maternitate este numai femeia însărcinată sau lăuza. Concediul se acordă
femeilor care au cel puţin o lună de stagiu de cotizare sau stagiu asimilat în ultimele 12 luni anterioare lunii de
acordare a concediului medical de sarcină/lăuzie.
Concediul de maternitate, care se acordă pe o perioadă de maxim 126 zile, (potrivit OUG 158/2005),
este format din:
- Concediu de sarcină (cunoscut sub numele de concediu prenatal) - se poate acorda pe o
perioadă de 63 de zile înainte de naştere, în exclusivitate pentru sarcină şi nu pentru afecţiuni ce pot interveni
pe parcursul sarcinii şi fără legătură cu sarcina;
- Concediu de lăuzie (cunoscut sub numele de concediu postnatal) - se poate acorda pe o
perioadă de 63 de zile după naştere (legea presupune efectuarea unui concediu postnatal obligatoriu de 42 zile).
Concediile pentru sarcină şi lăuzie se compensează între ele, în funcţie de recomandarea medicului şi
de opţiunea persoanei beneficiare sau în funcţie de împrejurări (naşterea la o dată diferită de cea prognosticată),
însă, pentru protecţia sănătăţii mamei şi a copilului, concediul de lăuzie este obligatoriu de cel puţin 42 de
zile. Indemnizaţia pentru creşterea copilului până la doi ani se acordă doar după ce se epuizează cele 42 de
zile de concediu postnatal. Dacă medicul constată că este o sarcină dificilă, este posibil ca, indiferent de
opţiunea mamei, să se acorde concediul prenatal cu o întindere mai mare de 63 de zile.
Beneficiarii concediului şi indemnizaţiei de maternitate sunt:
- persoanele fizice asigurate la Casa de Asigurări Sociale de Sănătate, cetățeni români sau din
state membre UE, domiciliate în România şi plătitoare ale contribuţiei de asigurări sociale de sănătate;
- asiguratele care au încetat plata contribuţiei de asigurări sociale, dar care nasc în termen de 9
luni de la data pierderii calităţii de asigurat;
- persoanele cu handicap asigurate beneficiază, la cerere, de concediu pentru sarcină începând
cu luna a şasea de sarcină;
- în cazul în care copilul se naşte mort sau moare în perioada concediului de lăuzie (postnatal),
indemnizaţia de maternitate se acordă pe toata durata acestuia.

Valoarea indemnizaţiei care se acordã în perioada de maternitate este stabilită la 85% din media
veniturilor realizate în ultimele 6 luni de stagiu anterioare naşterii copilului şi se suportă din bugetul
asigurărilor sociale de sănătate.

pe o perioadă de un an în intervalul ultimilor doi ani. Un an, cu drept de prelungire până la un an şi jumătate în ultimii doi ani se acordă
de către medicul expert al asigurărilor sociale pentru tuberculoză meningeală, peritoneală şi urogenitală, inclusiv a glandelor
suprarenale, precum şi pentru SIDA şi cancer de orice tip, în funcţie de stadiul bolii. Se acordă un an şi jumătate, în intervalul ultimilor
2 ani, pentru tuberculoză pulmonară operată şi osteoarticulară, iar pentru alte forme de tuberculoză extrapulmonară, indemnizaţia pentru
incapacitate temporară de muncă se acordă cu avizul medicului expert al asigurărilor sociale 6 luni de în intervalul ultimilor doi ani,
cu posibilitatea de prelungire până la maximum un an.
114
Indemnizaţia în caz de maternitate se plăteşte pe baza certificatului de concediu medical şi a cererii tip
privind solicitarea drepturilor de asigurări sociale de sănătate şi, după caz, a certificatului de persoană cu
handicap, emis în condiţiile legii.
Tot din bugetul asigurărilor sociale de sănătate se suportă şi un ajutor de maternitate în sumă fixă
acordat studentelor ai căror soţi sunt studenţi sau studenţilor ale căror soţii nu realizează venituri.

Indemnizaţia de risc maternal

La sfârşitul anului 2003, pentru prima dată în ţara noastră, au fost puse bazele legislative pentru
acordarea concediului şi indemnizaţiei de risc maternal. Pe de o parte, reglementările legale adoptate11 cuprind
o mulţime de măsuri şi condiţii cu caracter obligatoriu pe care angajatorii trebuie să le asigure femeilor gravide,
iar, pe de altă parte, ele se constituie şi ca măsuri speciale şi drepturi de protecţie socială specifice pentru
femeile care sunt salariate, se află în stare de graviditate, sunt mame, lăuze sau care alăptează şi care au
cetăţenie română sau a unui stat membru al Uniunii Europene sau sunt cetăţeni ai altor state cu domiciliul în
România.
O dată cu apariţia reglementărilor legale referitoare la riscul maternal, toţi angajatorii au fost obligaţi
să procedeze la evaluarea locurilor de muncă din punct de vedere al securităţii salariatelor gravide sau în
perioada imediat următoare naşterii, lăuze sau în perioada de alăptare. Astfel, angajatorul trebuie să
îndeplinească toate măsurile cerute pentru crearea condiţiilor corespunzătoare evitării riscului potenţial
semnalat şi procedează, în continuare, la evaluarea posibilităţii de a modifica orarul de lucru al angajatei sau a
condiţiilor la locul de muncă, respectiv la repartizarea unui alt loc de muncă. În cazul în care nici una dintre
acţiunile precizate nu este posibilă, angajatorul va întocmi toate formele pentru a proceda la acordarea
concediului şi indemnizaţiei de risc maternal.

Deci, concediul de risc maternal este concediul de care beneficiază salariatele gravide, care au născut
recent sau care alăptează, pentru protecţia sănătăţii şi securităţii lor şi/sau a fătului ori a copilului lor. Salariatele
protejate (salariata gravidă, salariata care a născut recent şi/sau salariata care alăptează) pot beneficia de
concediu de risc maternal dacă angajatorul, din motive justificate, nu poate să modifice condiţiile, orarul şi/sau
locul lor de muncă în conformitate cu recomandările medicului de medicina muncii.
Concediu de risc maternal se acorda in următoarele cazuri:
- Salariata anunţă în scris angajatorul asupra stării sale fiziologice de graviditate şi anexează un
document medical eliberat de medicul de familie sau de medicul specialist care să îi ateste această stare.
- Angajatorul nu poate asigura condiţii igienice de muncă, în medii salubre, uşor de suportat
sau transferarea gravidei sau proaspetei mămici la un loc de muncă de zi, în cazul în care aceasta efectuează
ore de munca de noapte.

11
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr.96/14.10.2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă şi Hotărârea
Guvernului României nr.537/07.04.2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de Urgenţă
a Guvernului României nr.96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă.
115
- Salariata alăptează copilul după efectuarea concediului de lăuzie şi informează angajatorul în
scris cu privire la începutul şi sfârșitul prezumat al perioadei de alăptare.
Concediul de risc maternal se poate acorda, în întregime sau fracţionat, pe o perioadă ce nu poate
depăşi 120 de zile, de către medicul de familie sau de medicul specialist care urmărește sarcina, care va elibera
un certificat medical în acest sens, dar nu poate fi acordat simultan cu alte concedii prevăzute de legislaţia
privind sistemul de asigurări sociale de sănătate. Eliberarea certificatului medical se va face în condiţiile în
care salariata s-a prezentat la consultaţiile prenatale şi postnatale, conform normelor Ministerului Sănătăţii.
Concediul de risc maternal se poate acorda:
- înainte de data solicitării concediului de maternitate;
- în cazul salariatelor care au născut recent sau care alăptează şi care nu solicită concediul şi
indemnizaţia pentru creşterea şi îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani sau, în cazul copilului
cu handicap, până la 3 ani, după data revenirii din concediul postnatal obligatoriu (de 42 zile).
Pe durata concediului de risc maternal se acordă o indemnizaţie de risc maternal care se suportă
integral din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate. Concediul şi indemnizaţia de risc
maternal se acordă fără condiţie de stagiu de cotizare.
Cuantumul indemnizaţiei reprezintă 75% din baza de calcul stabilită. Baza de calcul a indemnizaţiei
se determină ca medie a veniturilor lunare din ultimele 6 luni pe baza cărora se calculează, conform legii,
contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii, din cele 12 luni din care se constituie stagiul de cotizare. În cazul
în care stagiul de cotizare este mai mic de 6 luni, baza de calcul a indemnizaţiilor o constituie media veniturilor
lunare la care s-a calculat contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii, din lunile respective sau, după caz,
venitul lunar din prima lună de activitate pentru care s-a stabilit să se plătească contribuţia. Durata concediului
de risc maternal reprezintă perioadă asimilată stagiului de cotizare.
Calculul şi plata indemnizaţiei de risc maternal se fac lunar de către angajator, cel mai târziu o dată cu
lichidarea drepturilor salariale pe luna în care se acordă concediul de risc maternal.

Indemnizaţia si concediul pentru creşterea şi îngrijirea copilului


în vârstă de până la doi ani

Indemnizaţia pentru creşterea şi îngrijirea copilului constituie o altă formă de sprijin bănesc ce se
acordă părinților salariati, care au copii în vârstă de până la doi ani. Acest tip de indemnizaţie se acordă, la
cerere, în continuarea indemnizaţiei de maternitate sau oricând pentru îngrijirea copilului, până când acesta
împlineşte vârsta de doi ani.
De această indemnizaţie beneficiază şi părintii care înfiază sau adoptă copii, au fost numiţi tutore, au
copii încredinţaţi spre creştere şi educare sau primiţi în plasament familial, până la împlinirea de către copii a
vârstei de doi ani. În cazul copilului handicapat, indemnizaţia se acordă, la cerere, până la vârsta de trei ani pe
baza certificatului de persoană cu handicap.
De concediul şi de indemnizaţia pentru creşterea copilului până la vârsta de doi ani poate beneficia,
opţional, oricare dintre părinţii copilului, iar durata acestui concediu constituie vechime în muncă. Mamele

116
care au copii în vârstă de până la şapte ani, pe care îi îngrijesc, pot lucra ½ din normă, dacă nu beneficiază de
creşe sau cămine, iar în aceste condiţii se ia în considerare la calculul vechimii în muncă, timpul lucrat o normă
întreagă.

Până la 31 decembrie 2003, cuantumul indemnizaţiei reprezenta 85% din media veniturilor lunare din
ultimele şase luni, pe baza cărora s-a stabilit contribuţia individuală de asigurări sociale în lunile respective şi
se suporta integral din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Începând cu 1 ianuarie 2004, erau necesare cel puţin zece luni stagiu de cotizare realizat în ultimele
12 luni anterioare datei naşterii copilului. Pentru femeile care au născut după această dată, indemnizaţia era în
cuantum fix de 85% din salariul mediu brut lunar prognozat pentru anul următor, prevăzut de Legea bugetului
de asigurări sociale (pentru anul 2004, salariul mediu brut prognozat a fost de 7.682.000 lei).
Începând cu anul 2005, indemnizaţia pentru creşterea copilului a fost transferată de la Casele Judeţene
de Pensii şi Asigurări Sociale la Direcţiile Judeţene de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie. Această
indemnizaţie a fost, până în anul 2007, în cuantum fix de 800 RON şi nu se mai vira angajatorilor, pentru ca,
ulterior, ei să facă aceste plăţi, ci aceste drepturi băneşti erau plătite fiecărui beneficiar prin mandat poştal 12.
Valoarea acestei indemnizaţii a fost diminuată la 600 lei în favoarea creşterii alocaţiilor copiilor în vârstă de
până la 2 ani la 200 lei, indiferent dacă mamele acestora beneficiază sau nu de indemnizaţie.
Din anul 2007 până în anul 2010 indemnizatia reprezenta 85% din media veniturilor nete din ultimele
12 luni anterioare naşterii copilului.
Începând cu data de 1 ianuarie 2011, intră in vigoare Ordonanţa de Urgenţă nr. 111/2010 privind
concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, care aduce noi modificări în domeniu. Astfel,
persoanele care, în ultimul an anterior datei naşterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri din salarii,
venituri din activităţi independente, venituri din activitaăţi agricole supuse impozitului pe venit Codului fiscal,
pot beneficia opţional de unul dintre cele două drepturi drepturi:
- concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la un an, precum şi de o indemnizaţie
lunară în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate pe ultimele 12 luni, care nu poate fi mai mică
de 600 lei şi nici mai mare de 3.400 lei, sau
- concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, precum şi de o indemnizaţie
lunară în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate pe ultimele 12 luni, care nu poate fi mai mică
de 600 lei şi nici mai mare de 1.200 lei.

Părinţii care optează pentru prima variantă au dreptul la un stimulent de inserţie în cuantum lunar de
500 lei pentru perioada rămasă până la împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani, dacă se reîncadrează în
muncă şi obţin venituri supuse impozitului, înainte de împlinirea de către copil a vârstei de un an.

12
Hotărârea Guvernului nr.412/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, cu
modificările şi completările ulterioare; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii
copilului; Normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de Urgenţă de Organizare şi Funcţionare al Direcţiei de Muncă,
Solidaritate Socială şi Familie.

117
De asemenea, părinţii care optează pentru prima variantă au dreptul, după împlinirea de către copil a
vârstei de un an, cu excepţia copilului cu handicap, la concediu fără plată pentru creşterea copilului până la
vârsta de 2 ani. Cererea pentru acordarea concediului fără plată pentru creșterea copilului se depune şi se
înregistrează la angajator, pe baza livretului de familie sau a certificatului de naştere al copilului.
Legea nr. 166/2012, privind modificarea şi completarea unor acte normative care
reglementează acordarea de beneficii de asistenţă socială, din data de 1 octombrie 2012, aduce o nouă
modificare. Astfel, cuantumul acestei indemnizaţii creşte din nou de la 75% la 85% din media veniturilor nete
realizate pe ultimele 12 luni. De asemenea, conform noilor prevederi legale, concediul şi indemnizaţia pentru
creşterea copiilor se vor acorda pentru fiecare dintre naşteri. Aceasta în condiţiile în care, până la
această dată, legea limita acordarea concediului şi a indemnizaţiei la 3 naşteri. De asemenea, conform noii
legislaţii, stimulentul de inserţie se acordă tuturor persoanelor care au optat pentru concediu până la împlinirea
de către copil a vârstei de 2 ani.
Pentru copilul cu handicap, concediul pentru creşterea copilului se acordă până la împlinirea de către
acesta a vârstei de 3 ani, iar indemnizaţia aferentă se acordă în cuantum de 85% din media veniturilor nete
realizate pe ultimele 12 luni şi nu poate fi mai mică de 600 lei şi nici mai mare de 3.400 lei.
Cuantumul indemnizaţiilor lunare se majorează cu 600 lei pentru fiecare copil născut dintr-o sarcina
gemelară, de tripleţi sau multipleţi, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naştere.
Totodată, persoanele care frecventează cursurile preuniversitare, universitare, postuniversitare de
masterat şi de doctorat beneficiază de indemnizaţie pentru creşterea copilului indiferent dacă întrerup sau nu
frecventarea cursurilor pe perioada până la împlinirea de către copil a vârstei de 1 an sau 2 ani, respectiv 3 ani,
în cazul copilului cu handicap.
Perioada în care se beneficiază de indemnizaţie pentru creşterea copilului constituie perioadă asimilată
stagiului de cotizare în sistemul public de pensii, precum şi în sistemul asigurărilor sociale de şomaj.
Persoanelor aflate în concediu pentru creşterea copilului li se garantează stabilitatea locului de muncă,
prin prelungirea cu până la 6 luni a interdicţiei de concediere a persoanei revenite din concediul de 2 ani pentru
creşterea copilului, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap.

Concediul şi indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav

Asiguraţii au dreptul, conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.158/2005, la concediu şi


indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani, iar în cazul copilului cu handicap,
pentru afecţiunile intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani.
Beneficiază de indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav, opţional, unul dintre părinţi, dacă
solicitantul îndeplineşte condiţiile de stagiu de cotizare. Stagiul minim de cotizare pentru acordarea acestor
drepturi este de 6 luni realizate în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical.
De aceleaşi drepturi beneficiază şi asiguratul care a adoptat, a fost numit tutore, căruia i s-au încredinţat
copii în vederea adopţiei sau i-au fost daţi în plasament.
Durata de acordare a indemnizaţiei este de maximum 45 zile calendaristice într-un an, cu excepţia
situaţiilor în care copilul contractează boli contagioase, neoplazii, este imobilizat sau este supus unor
118
intervenţii chirurgicale, caz în care durata concediului medical se stabileşte de către medicul curant, iar după
depăşirea termenului de 90 de zile, de către medicul specialist, cu aprobarea medicului expert al asigurărilor
sociale.
Medicul de familie are dreptul de a acorda concediu medical pentru îngrijirea copilului bolnav, cu
durata de cel mult 14 zile calendaristice, în una sau mai multe etape, pentru aceeaşi afecţiune.
Cuantumul lunar al indemnizaţiei este de 85% din baza de calcul a indemnizaţiilor de asigurări sociale
determinate ca medie a veniturilor din ultimele şase luni, pe baza cărora s-a stabilit contribuţia individuală de
asigurări sociale de sănătate. Indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav se suportă integral din bugetul
Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.
Cuantumul indemnizaţiei pentru îngrijirea copilului bolnav până la vârsta de 7 ani se determină astfel:
6

V lb
I cp  i 1
x85% ,
6

unde:
Icc – indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav până la vârsta de 7 ani;
Vlb – venitul lunar brut.

119
Capitolul al XI-lea
Asistenţa socială – componentă a strategiei naţionale de protecţie socială

11.1. Formele de sprijin din domeniul asistenţei sociale

Asistenţa socială, componentă a sistemului naţional de protecţie socială, cuprinde serviciile şi


beneficiile sociale acordate în vederea dezvoltării capacităţilor individuale sau colective pentru asigurarea
nevoilor sociale, creşterea calităţii vieţii şi promovarea principiilor de coeziune şi incluziune socială.
Beneficiile de asistenţă socială reprezintă o formă de suplimentare sau de substituire a veniturilor
individuale sau familiale obţinute din muncă, în vederea asigurării unui nivel de trai minimal, precum şi o
formă de sprijin în scopul promovării incluziunii sociale şi creşterii calităţii vieţii anumitor categorii de
persoane ale căror drepturi sociale sunt prevăzute expres de lege.
Serviciile sociale reprezintă activitatea sau ansamblul de activităţi realizate pentru a răspunde nevoilor
sociale, precum şi celor speciale, individuale, familiale sau de grup, în vederea depăşirii situaţiilor de
dificultate, prevenirii şi combaterii riscului de excluziune socială, promovării incluziunii sociale şi creşterii
calităţii vieţii.
Legea asistenţei sociale nr. 292/2011 creează cadrul legal şi instituţional unitar şi coordonat prin care
se stabilesc principiile şi regulile generale de acordare a măsurilor de asistenţă socială, precum şi criteriile de
organizare şi funcţionare a sistemului în vederea asigurării condiţiilor adecvate pentru elaborarea şi
implementarea politicilor publice sectoriale din domeniul asistenţei sociale.
În scopul prevenirii, limitării sau înlăturării efectelor temporare ori permanente ale unor situaţii care
pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităţilor, se acordă,
conform legii, atât beneficii universale, cât şi beneficii adresate în mod specific unor categorii de persoane,
sub formă de alocaţii, indemnizaţii şi ajutoare:
- pentru familiile cu copii:
 alocaţia de stat pentru copii,
 indemnizaţia pentru creşterea copilului,
 stimulentul acordat în cazul în care mama sau tatăl care ar avea dreptul la concediul
de creşterea copilului realizează venituri profesionale,
 alocaţia pentru susţinerea familiei,
 alocaţia lunară de plasament.
- pentru persoanele şi familiile cu venituri mici:
 ajutorul social pentru asigurarea venitului minim garantat,
 ajutoare de urgenţă,
 ajutoare de înmormântare,
120
 ajutoare de încălzire.
- pentru persoanele cu handicap ;
- pentru persoanele vârstnice.

Nivelurile, respectiv cuantumurile beneficiilor de asistenţă socială se stabilesc în raport cu indicatorul


social de referinţă, prin aplicarea unui indice social de inserţie.
Indicatorul social de referinţă (ISR) reprezintă unitatea exprimată în lei la nivelul căreia se raportează
beneficiile de asistenţă socială, suportate din bugetul de stat, acordate atât în vederea asigurării protecţiei
persoanelor în cadrul sistemului de asistenţă socială, cât şi în vederea stimulării persoanelor beneficiare ale
sistemului de asistenţă socială, pentru a se încadra în muncă.
În trimestrul I al anului 2013, ISR a avut valoarea de 500 lei, în conformitate cu Legea nr.76/2002
privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu modificările şi
completările ulterioare.

11.1.1. Ajutorul social

Legea privind venitul minim garantat prevede acordarea ajutorului social familiilor şi persoanelor cu
venituri mici sau fără venituri, în situaţiile şi perioadele în care acestea nu pot să-şi asigure prin propriile
eforturi condiţiile minime de trai. Nivelurile venitului minim garantat propuse sunt stabilite în corelare cu
celelalte tipuri de venituri ale populaţiei şi în raport cu numărul de persoane din familie.
Ajutorul social prezintă următoarele caracteristici :
 este o formă de protecţie socială, care se întemeiază pe principiul solidarităţii sociale;
 constă în plata lunară a unei sume de bani ce se suportă din bugetele locale şi din sumele primite
de la bugetul de stat;
 principalii beneficiari sunt familiile, precum şi persoanele sigure, fără venituri sau cu venituri
mici;
 scopul pentru care se acordă este acela de a asigura beneficiarilor un venit minim garantat, care
să asigure existenţa persoanelor respective.

Beneficiarii ajutorului social distribuit prin sistemul asistenţei sociale sunt familiile şi persoanele
singure, cetăţeni români fără venituri sau cu venituri mici. De asemenea, pot beneficia de ajutor social şi
familiile sau persoanele singure, cetăţeni altor state sau apatrizi, care au reşedinţa sau domiciliul în România,
în condiţiile legislaţiei române. Au dreptul la venitul minim garantat în condiţiile prezentei legi şi soţii
despărţiţi în fapt, dacă ancheta socială justifică acordarea acestuia. În principal, acordarea ajutorului social este
legată de sărăcie, care diferă în funcţie de nivelul veniturilor şi componenţa familiei13.
Pentru a stimula interesul faţă de muncă al persoanelor din familiile beneficiare de ajutor social, s-a
stabilit că familiile şi persoanele singure cu venituri nete lunare până la nivelul venitului minim garantat

13
Nivelul venitului minim garantat se indexează anual prin hotărâre a Guvernului, în raport cu evoluţia preţurilor de consum.
121
beneficiază de o majorare cu 15% a cuantumului ajutorului social pe familie, în cazul în care cel puţin un
membru al familiei face dovada că lucrează pe bază de contract individual de muncă sau convenţie civilă de
prestări de servicii.
Persoanele apte de muncă din familiile pentru care se asigură venitul minim garantat vor efectua lunar
un număr de ore de acţiuni sau lucrări de interes local, calculat după următoarea formulă:

Număr de ore de muncă=(170 de ore*cuantum ajutor social)/salar de bază minim brut pe ţară garantat
în plată.

Ajutorul social se acordă pe bază de cerere şi acte doveditoare privind veniturile membrilor de familie.
Titularul ajutorului social este persoana care a făcut cererea, iar beneficiarul ajutorului social este familia.
Cererea de acordare a ajutorului social, declaraţia privind veniturile realizate de membrii familiei, precum şi
celelalte acte doveditoare se depun şi se înregistrează la primăria localităţii în a cărei rază locuieşte titularul.
În cazul persoanelor fără domiciliu, aflate în situaţie de nevoie, cererea se înregistrează la primarul localităţii
reşedinţă de judeţ.
Cererea de acordare a ajutorului social se soluţionează în termen de 30 de zile de la data înregistrării.
În vederea soluţionării cererii de ajutor social, primarul dispune, în mod obligatoriu, efectuarea anchetei
sociale, care constituie proba legală pentru instanţele judecătoreşti, în legătură cu deschiderea dreptului sau
respingerea cererii.
Stabilirea dreptului de ajutor social, a cuantumului, precum şi plata acestuia se fac prin dispoziţia scrisă
a primarului, pe baza documentaţiei prezentate de personalul din serviciul de asistenţă socială de al primărie.
Dispoziţia primarului se comunică titularului ajutorului social în termen de 5 zile de la data emiterii. Titularul
ajutorului social are obligaţia să comunice primarului în scris, orice modificare intervenită cu privire la
veniturile şi la numărul membrilor familiei, în termen de 30 de zile de la data la care a intervenit modificarea.
Neîndeplinirea obligaţiilor de mai sus atrage, după caz :
 suspendarea plăţii ajutorului social în cazul persoanei singure;
 modificarea cuantumului ajutorului social prin excluderea din numărul membrilor de familie
a persoanelor care nu îndeplinesc obligaţiile prevăzute de lege;
 modificarea cuantumului ajutorului social prin excluderea din numărul membrilor acesteia a
persoanei care refuză nejustificat efectuarea acţiunilor sau lucrărilor de interes social.
Familiile şi persoanele singure ale căror venituri se situează sub nivelul lunar al venitului minim
garantat stabilit prin ordonanţă de urgentă au dreptul, începând cu 01 iulie 2009, la un ajutor in cuantum de:
- Persoana singură – 125 lei;
- Familia formată din 2 persoane – 225 lei;
- Familia formată din 3 persoane – 313 lei;
- Familia formată din 4 persoane – 390 lei;
- Familia formată din 5 persoane – 462 lei;
- Pentru fiecare altă persoană peste numărul de 5 persoane, ajutorul social se mărește cu 31 lei.

122
Începând cu 02 februarie 2012, salariul minim brut pe ţară garantat în plată se stabileşte la 750 lei
lunar.

Conform Legii asistenţei sociale nr. 292/2011, nivelul lunar al venitului minim garantat se raportează
la indicatorul social de referinţă, denumit ISR, care are în prezent valoarea de 500 lei, si este de:
a) 0,25 ISR pentru persoana singură;
b) 0,45 ISR pentru familiile formate din 2 persoane;
c) 0,63 ISR pentru familiile formate din 3 persoane;
d) 0,78 ISR pentru familiile formate din 4 persoane;
e) 0,93 ISR pentru familiile formate din 5 persoane;
f) cate 0,062 ISR pentru familiile formate din 6 sau mai multe persoane.

Suspendarea plăţii ajutorului social şi, după caz, modificarea cuantumului se fac prin dispoziţia scrisă
a primarului şi se comunică titularului în termen de 15 zile de la data emiterii acestuia. Suspendarea plăţii
ajutorului social sau modificarea cuantumului ajutorului social se face începând cu luna următoare celei în care
nu mai sunt îndeplinite obligaţiile.
După stabilirea dreptului de ajutor social, titularul ajutorului social are obligaţia de a depune, din 3 în
3 luni, la primăria localităţii sau, după caz, a sectorului municipiului Bucureşti, în a cărei rază teritorială îşi are
domiciliul sau reşedinţa, o declaraţie pe propria răspundere privind componenţa familiei şi veniturile realizate
de membrii acesteia, însoţită de o adeverinţă eliberată de autoritatea competentă cu privire la veniturile
realizate supuse impozitului pe venit.

11.1.2. Asistenţa socială a familiilor cu copii

Alocaţiile familiale se acordă familiilor cu copii şi au în vedere, în principal, naşterea, educaţia şi


întreţinerea copiilor. Acestea sunt:
- Alocaţia de stat pentru copii
- Alocaţia pentru susţinerea familiei

Alocaţia de stat pentru copii

Aceasta constituie o formă de sprijin bănesc lunar acordat de către stat familiilor cu copii, reprezintă
un drept universal pentru toţi copiii şi se plăteşte de la bugetul de stat, potrivit prevederilor Hotărârii
Guvernului 1026/09.08.2006 privind măsurile pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 61/1993.
Reglementările juridice prevăd că „persoanele care primesc alocaţia de stat pentru copii sunt obligate
să o folosească exclusiv în scopul îngrijirii copiilor”, ceea ce înseamnă că alocaţia are o destinaţie specială,
este un drept al copilului şi nu al persoanei care o încasează. Constituţia României stipulează la articolul 45

123
următoarele: „copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor
lor. Statul acordă alocaţii de stat pentru copii şi ajutoare pentru sprijinirea copilului bolnav sau handicapat”.
Acordarea alocaţiei pentru copii depinde de vârsta copilului, cetăţenia şi domiciliul părinţilor, precum
şi de situaţia frecventării şcolii de către copii. Alocaţia se acordă pentru copii în vârstă de până la 16 ani, iar
dacă urmează o formă de învăţământ – până la 18 ani.
Copiii care au contractat o invaliditate de gradul 1 sau 2 până la împlinirea vârstei de 16 ani, precum
şi copiii handicapaţi beneficiază de alocaţie până la împlinirea vârstei de 18 ani, iar apoi sunt ocrotiţi prin
asistenţa socială de stat. Până la împlinirea vârstei de 18 ani copiii handicapaţi aflaţi în întreţinerea familiei
beneficiază de alocaţia de stat pentru copii în cuantumurile prevăzute de lege, majorate cu 100%.
Titularul alocaţiei de stat este copilul. Pe lângă copiii născuţi din căsătoria părinţilor mai sunt
îndreptăţiţi la alocaţie, în aceleaşi condiţii, copiii rezultaţi din căsătoria anterioară a unuia dintre soţi şi care se
află în îngrijirea lor, copiii din afara căsătoriei, dacă au fost recunoscuţi sau li s-a stabilit filiaţia prin hotărâre
judecătorească precum şi copiii primiţi spre creştere în mod legal.
Alocaţia de stat pentru copii se plăteşte unuia dintre părinţi pe baza acordului acestora sau, în caz de
neînţelegere, pe baza deciziei autorităţilor tutelare, părintelui la care s-a stabilit prin hotărâre judecătorească
domiciliul copilului, ori căruia i s-a încredinţat spre creştere şi educaţie.
Alocaţia de stat pentru copii nu se acordă pentru copiii în vârstă de peste 7 ani care nu urmează
învăţământul general obligatoriu, cu excepţia celor care nu sunt şcolarizaţi din motive de sănătate dovedite cu
certificat medical. Alocaţia nu se plăteşte în lunile în care copiii titulari ai drepturilor se află mai mult de 15
zile în instituţii de ocrotire ori de asistenţă socială care le asigură întreţinerea completă din partea statului.
Alocaţia nu se acordă copiilor care realizează venituri proprii (sunt ucenici), copiilor bursieri, dacă se optează
pentru bursă; alocaţia se plăteşte în acest caz numai pe timpul vacanţei.
Cuantumul alocaţiei de stat pentru copii se stabileşte în sumă fixă pentru fiecare copil, indiferent de
mărimea veniturilor părinţilor şi se indexează periodic, odată cu salariile, bursele, pensiile etc. Stabilirea
dreptului de alocaţie se face pe baza cererii însoţite de actele necesare din care rezultă îndeplinirea condiţiilor
pentru acordarea acestui drept.
Plata alocaţiei se face începând cu luna următoare aceleia în care s-a născut copilul. În cazul în care
cererea este înregistrată ulterior lunii în care s-a născut copilul, plata alocaţiei se face şi pentru lunile anterioare,
dar nu mai mult de 12 luni. Plata alocaţiei de stat pentru copii încetează începând cu luna următoare aceleia în
care nu mai sunt îndeplinite condiţiile de acordare.
Începând cu luna ianuarie 2009, cuantumul alocaţiei de stat pentru copii, prevăzut la art. 3 alin. (1) din
Legea nr. 61/1993, republicată, se stabileşte la 42 lei şi se majorează anual, prin hotărâre a Guvernului, la
propunerea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.
Din anul 2012, OUG 124/2011 raportează cuantumul alocaţiei de stat pentru copii la
indicatorul social de referinţă (ISR, stabilit la o valoare de 500 lei), aceasta fiind după cum urmează:
 Pentru copiii cu vârsta de până la 2 ani (sau 3 ani pentru copilul cu handicap), alocaţia de stat va
fi de 0,4 ISR (adică 200 lei)
 Pentru copiii cu vârsta între 2 şi 18 ani, alocaţia de stat va fi de 0,084 ISR (adică 42 lei)

124
 Pentru copilul cu handicap cu vârsta cuprinsă între 3 şi 18 ani, alocaţia de stat va fi de 0,168 ISR
(adică 84 lei).

Alocaţia de stat pentru copii nu este impozabilă şi nu poate fi urmărită silit în vederea recuperării
sumelor plătite necuvenit cu acest titlu. Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale este cel care asigură
gestionarea alocaţiei de stat pentru copiii în vârstă de până la 7 ani şi pentru copiii care au absolvit învăţământul
general obligatoriu înaintea împlinirii vârstei de până la 16 ani şi care nu mai urmează o formă de învăţământ.
Reprezentanţii legali ai copiilor (părinţi, tutori) depun o cerere însoţită de copia certificatului de naştere
a copilului, la consiliile comunale, orăşeneşti, municipale sau ale sectoarelor municipiului Bucureşti, după caz,
unde îşi au domiciliul sau reşedinţa. Cererile sunt depuse la Oficiul de asistenţă socială care eliberează un
carnet de cecuri ce conţine un număr de cecuri pe baza cărora se acordă lunar alocaţia. Ministerul
Învăţământului gestionează fondurile necesare plăţii alocaţiilor pentru următoarele categorii de copii :
 copii de peste 7 ani care urmează învăţământul general obligatoriu;
 copii care sunt înscrişi în unităţi şcolare şi întrerup şcolarizarea din motive de sănătate;
 copii între 16-18 ani care urmează o formă de învăţământ la cursurile de zi.

Părinţii care desfăşoară activităţi remunerate în afara României, pe teritoriul Uniunii Europene, pot
beneficia de alocaţie pentru copiii lor, în cuantumul stabilit de legislaţia ţării în care lucrează, indiferent dacă
aceştia au sau nu copiii împreună cu ei.

Alocaţia pentru susţinerea familiei

Alocaţia pentru susţinerea familiei este o formă de sprijin pentru familiile cu venituri reduse ce au în
creştere şi îngrijire copii în vârstă de până la 18 ani, această alocaţie fiind reglementată prin Legea nr. 277 din
24 decembrie 2010. Aceasta înlocuieşte începând din anul 2011 alocaţia familială complementară şi alocaţia
de susţinere pentru familia monoparentală.
De alocaţia pentru susţinerea familiei poate beneficia familia formată din soţ, soţie şi copiii aflaţi în
întreţinerea lor, care locuiesc împreună, dar şi persoana singură şi copiii aflaţi în întreţinerea acesteia şi care
locuiesc împreună cu aceasta. Familie este considerată şi bărbatul şi femeia necăsătoriţi, cu copiii lor şi ai
fiecăruia dintre ei, care locuiesc împreună, se gospodăresc în comun, dar acest fapt trebuie consemnat în
ancheta socială.
Cuantumurile pentru familii în funcţie de venitul mediu net lunar pe membru de familie sunt
următoarele:
 dacă venitul este între 0 şi 200 lei, alocaţia de susţinere a familiei este:
- 30 de lei pentru familia cu un copil,
- 60 de lei pentru familia cu doi copii,
- 90 de lei pentru cea cu trei copii,
- 120 lei pentru familia cu patru sau mai mulţi copii.
125
 dacă venitul mediu net lunar pe membru de familie este situat între 201 şi 370 lei, se acordă o
alocaţie pentru susţinerea familiei de:
- 25 lei în cazul familiei cu un copil,
- 50 de lei pentru familia cu doi copii,
- 75 lei pentru familia cu trei copii,
- 100 de lei pentru familia cu patru sau mai mulţi copii.
Cuantumurile pentru familiile monoparentale în funcţie de venitul mediu net lunar pe membru de
familie sunt următoarele:
 în cazul venitului net de la 0 la 200 lei se acordă:
- 50 lei pentru familia cu un copil,
- 100 lei pentru familia cu doi copii,
- 150 lei pentru cea cu trei copii,
- 200 lei pentru familia cu patru sau mai mulţi copii.
 la un venit net de 201 – 370 lei se primesc:
- 45 lei pentru familia cu un copil,
- 90 lei pentru familia cu doi copii,
- 135 lei pentru familia cu trei copii,
- respectiv 180 lei pentru familia cu patru si mai mulţi copii.
Alocaţia se acordă pe bază de cerere şi declaraţie pe propria răspundere, însoţită de actele doveditoare
privind componenţa familiei, veniturile acesteia şi, după caz, frecventarea cursurilor şcolare de către copiii
aflaţi în întreţinere.
În cazul în care la copiii de vârstă şcolară se constată absenţe nemotivate pe parcursul unui semestru,
cuantumul alocaţiei se diminuează proporţional cu numărul absenţelor şi anume cu câte 20% pentru fiecare
copil ce înregistrează maxim 10 absente şi cu câte 50% pentru fiecare copil ce înregistrează maxim 20 de
absenţe.
Condiţiile pentru stabilirea drepturilor sunt:
 în termen de 15 zile primarul dispune efectuarea anchetei sociale pentru verificarea situației de
fapt;
 în termen de 5 zile de la efectuarea anchetei sociale, primarul emite dispoziția de aprobare sau
respingere pe care o comunică atât solicitantului alocaţiei, cât şi direcţiei pentru dialog, familie şi solidaritate
socială.
Dacă sunt îndeplinite criteriile de eligibilitate, dreptul la alocaţia familială se stabileşte prin dispoziţia
scrisă a primarului, iar dreptul se acordă începând cu luna următoare înregistrării cererii.
Fondurile pentru plata alocaţiei, precum şi pentru cheltuielile cu transmiterea dreptului la alocaţie se
asigură de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerul muncii, familiei protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice.

11.1.3. Asistenţa socială a persoanelor vârstnice

126
Persoana vârstnică, în conformitate cu art. 1 din Legea nr.17/2000, este persoana care a împlinit vârsta
legală de pensionare. Asistenţa socială a persoanelor vârstnice este reglementată de Legea nr 17/2000
actualizată, prin care se stabilesc serviciile sociale asigurate persoanelor vârstnice la domiciliu, în instituţii
rezidenţiale, centre de zi, cluburi pentru vârstnici, apartamente şi locuinţe sociale.
Această asistenţă se acordă în baza anchetei sociale realizate de către un colectiv format din 2 asistenţi
sociali din cadrul consiliului local sau de la direcţia generală judeţeană sau a municipiului Bucureşti. În situaţia
persoanelor vârstnice dependente, colectivul se va completa în mod obligatoriu cu medicul specialist al
persoanei respective. Dreptul de asistenţa socială pentru persoanele vârstnice se stabileşte şi cu respectarea
criteriilor prevăzute în grila naţională de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice reglementată de HG nr.
886/2000.
Serviciile sociale pot fi:
- servicii privind, în principal, îngrijirea persoanei, prevenirea marginalizării sociale şi
sprijinirea pentru reintegrare socială, consiliere juridică şi administrativă, sprijin pentru plata unor servicii şi
obligaţii curente, îngrijirea locuinţei şi gospodăriei, ajutor pentru menaj, prepararea hranei;
- servicii socio-medicale privind, în principal, ajutorul pentru realizarea igienei personale,
readaptarea capacităţilor fizice şi psihice, adaptarea locuinţei la nevoile persoanei vârstnice şi antrenarea la
activităţi economice, sociale şi culturale, precum şi îngrijirea temporară în centre de zi, aziluri de noapte sau
alte centre specializate;
- servicii medicale sub forma consultaţiilor şi îngrijirilor medicale, acordate în baza
reglementărilor legale privind asigurările sociale de sănătate.
Serviciile sociale de consiliere în vederea prevenirii marginalizării sociale şi pentru reintegrare socială,
se asigură fără plata unei contribuţii, ca un drept fundamental al persoanelor vârstnice, de către asistenţi sociali.
Dreptul la asistenţă socială în căminele pentru persoane vârstnice se stabileşte pe baza anchetei sociale,
cu respectarea criteriilor stabilite în grila națională de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice (H.G
nr.886/2000) şi se aprobă de către:
a. primar - pentru instituţiile de asistenţă socială aflate în administrare,
b. directorul general al direcţiei generale de muncă şi solidaritate socială şi a familiei - pentru
asistenţa socială acordată de asociaţiile şi fundaţiile române care au primit transferuri din fonduri gestionate
de Ministerul muncii, familiei protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice.
Persoanele vârstnice care beneficiază de serviciile oferite de căminele pentru persoane vârstnice şi care
dispun de venituri proprii au obligaţia să plătească lunar o contribuţie de întreţinere, stabilită pe baza costului
mediu lunar de întreținere.
Asistenţa socială pentru persoana vârstnică se acordă la cererea persoanei vârstnice interesate, a
reprezentantului legal al acesteia, a instanței judecătoreşti, a personalului de specialitate din cadrul consiliului
local, a poliţiei, a organizaţiei pensionarilor, a unităţilor de cult recunoscute în România sau a organizaţiilor
neguvernamentale care au ca obiect de activitate asistenţa socială a persoanelor vârstnice.
Căminele pentru persoane vârstnice sunt organizate în baza Legii nr.17/2000 pe secţii pentru:

127
- persoane dependente;
- persoane semidependente;
- persoane care nu sunt dependente.
Costul mediu lunar de întreținere se stabilește anual de către consiliile locale și/sau județene, după caz,
înainte de adoptarea bugetelor proprii. (Legea 17/2000 - republicată). Costul mediu lunar de întreținere se
stabilește în funcție de gradul de dependență a persoanei vârstnice îngrijite și are în vedere cheltuielile de
întreținere, pentru hrană și gospodărie, obiecte de inventar, echipament și cazarmament, materiale sanitare și
altele asemenea, în conformitate cu clasificația bugetară specifică bugetelor autorităților administrației publice
locale.
Persoanele vârstnice care au venituri și sunt îngrijite în cămin datorează contribuția lunară de
întreținere în cuantum de până la 60% din valoarea veniturilor personale lunare, fără a se depăși costul mediu
lunar de întreținere aprobat pentru fiecare cămin.
Dreptul la asistență socială în instituțiile de asistență socială pentru persoane vârstnice se stabilește pe
baza anchetei sociale și a certificatului de încadrare ntr-o categorie de handicap.
Costul mediu lunar de întreținere în centrele rezidențiale pentru persoanele cu handicap este de 1.724
lei (Ordin 619/2008).

11.1.4. Alte forme de sprijin din domeniul asistenţei sociale

Alocaţiile de sprijin destinate familiilor. În acest cadru, în funcţie de veniturile familiale, membrii
acestora urmează să beneficieze de:
a) alocaţii pentru subzistenţă, care vor urmări combaterea sărăciei şi se vor materializa prin
alocaţii de stat pentru copii în cuantum de 10% din salariul mediu pe ţară, ajutoare sociale diferenţiate pentru
asigurarea nivelului venitului minim garantat şi ajutoare pentru familiile cu venituri mici în vederea pregătirii
copiilor pentru începerea anului şcolar;
b) alocaţii pentru dezvoltare familială, prin care se vor sprijini familiile tinere (vârsta soţiilor
până în 30 de ani) în scopul facilitării accesului acestora la o locuinţă şi/sau bunuri de folosinţă îndelungată.
Prin acordarea alocaţiilor pentru dezvoltare familială se are în vedere, pe termen lung, creşterea rolului
familiei în societate, diminuarea numărului de familii sărace, integritatea familiei, precum şi diminuarea
treptată a intervenţiei statului în acordarea de alocaţii de subzistenţă.

Ajutorul de urgenţă. Familiile şi persoanele aflate în situaţii de necesitate datorate calamităţilor


naturale, incendiilor, accidentelor sau altor cauze temeinic justificate, pot beneficia de ajutoare de urgenţă de
la bugetul de stat, aprobate prin hotărâri ale Guvernului, pe bază de anchetă socială.

Ajutoare financiare pentru familiile şi persoanele aflate în extremă dificultate datorită stării de
sănătate sau altor cauze temeinic justificate. Ajutoarele financiare se acordă pentru: acoperirea unor cheltuieli
cu întreţinerea, construcţia, reparaţia, amenajarea şi modernizarea instituţiilor de asistenţă socială; tratamente
medicale şi intervenţii chirurgicale în străinătate ca urmare a unor afecţiuni de sănătate deosebit de grave.
128
Potrivit normelor privind înfiinţarea şi utilizarea Fondului naţional de solidaritate, cu modificările şi
completările ulterioare, sumele atrase în acest fond pot fi utilizate şi pentru acordarea de ajutoare persoanelor
care necesită tratament medical sau intervenţii chirurgicale în străinătate, aprobate prin hotărâri ale Guvernului.

Ajutorul pentru refugiaţi. Străinii care au primit statutul de refugiat pot beneficia de un ajutor
rambursabil în conformitate cu prevederile Legii 122/2006 privind azilul în România.
Persoana recunoscută cu statut de refugiat poate solicita acordarea ajutorului rambursabil în condiţiile
în care, din motive obiective, este lipsit de mijloacele de existenţă. Statutul de refugiat se poate acorda
străinului care dovedește că, datorită unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat pe considerente de rasă,
religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie politică, se află în afara ţării sale de
origine şi nu doreşte protecţia acestei ţări.
Acordarea ajutorului se aprobă pe bază de ancheta socială de către directorii executivi ai direcţiilor de
muncă şi protecţie socială judeţene şi a municipiului Bucureşti.
Ajutorul rambursabil este stabilit la un salariu minim brut pe ţară, pe o perioada de maximum 6 luni.
Pentru motive bine întemeiate, acest ajutor poate fi prelungit pentru o perioada de cel mult 3 luni. Plata
ajutorului lunar pentru refugiaţi se face începând cu luna următoare celei în care s-a aprobat cererea.
La prima plată a ajutorului rambursabil, persoana beneficiară completează şi semnează un angajament
prin care se obligă sa ramburseze instituţiei plătitoare, într-o perioadă de un an, sumele pe care urmează să le
încaseze cu titlu de ajutor, dacă realizează venituri salariale sau din alte activităţi desfăşurate ocazional.

Ajutorul pentru încălzirea locuinţei pe perioada sezonului rece este destinat familiilor cu venituri
relativ reduse. Există de asemenea un program ce prevede ajutorul bănesc pentru achiziţionarea de centrale
termice individuale şi de arzătoare automatizate.

Masa la cantinele de ajutor social. Potrivit prevederilor Legii nr. 208/1997 privind cantinele de
ajutor social, persoanele aflate în situaţii economico-sociale sau medicale deosebite pot beneficia de serviciile
cantinelor de ajutor social. Persoanele eligibile care nu realizează venituri sau dacă acestea se situează sub
nivelul venitului net lunar pentru o persoană singură luată în calcul la stabilirea ajutorului social, beneficiază
de serviciile oferite de cantina de ajutor social în mod gratuit.

Indemnizaţiile cu caracter reparatoriu se acordă persoanelor şi, după caz, familiilor acestora, care
au suferit daune în urma unor evenimente socio-politice sau legate de catastrofe şi calamităţi naturale,
recunoscute prin lege.

Indemnizaţiile pentru persoanele cu handicap:


- Indemnizaţia lunară pentru adulţii cu handicap grav şi accentuat;
- Bugetul personal complementar pentru adulţii cu handicap grav, accentuat şi mediu;
- Indemnizaţia lunară pentru adultul cu handicap vizual grav;

129
- Alocaţia lunară de hrană pentru copiii cu handicap de tip HIV/SIDA;
- Indemnizaţia lunară de hrană pentru copiii şi adulţii infectaţi cu HIV sau bolnavi de SIDA;
- Indemnizaţia/ajutorul pentru creşterea copilului cu handicap.

130
Bibliografie

Bistriceanu, Gheorghe, Sistemul asigurărilor din România, Editura Economică, Bucureşti, 2002.
Buzducea, Doru (coord.), Asistenţa socială a grupurilor de risc, Editura Polirom, Iaşi, 2010.
Cojocaru, Ștefan, Evaluarea programelor de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 2010.
Esping-Andersen, G., Micklewright, J., ”Welfare State Models in OECD countries: An Analysis for the
Debate in Central and Eastern Europe”, în: G.A. Cornia, S. Sipos (coord.), Children and the
Transition to Market Economy, Avebury, Gower Publishing Group, Aldershot, England, 1999.
Ignat, Ion, Uniunea Europeană - de la Piaţa Comună la moneda unică, Editura
Economică, Bucureşti, 2002.
Ignat, Ion; Pohoaţă, Ion; Luţac, Gheorghe; Pascariu, Gabriela, Economie politică,
Ediţia a II-a, Editura Economică, 2002.
Ioviţu, Mariana, Bazele politicii sociale, Editura Eficient, Bucureşti, 1997.
Lazăr, Florin, Introducere în politici sociale comparate, Editura polirom, Iaşi, 2010.
Lewis, Michael Anthony;Widerquist, Karl, Economics for Social Workers, Columbia University Press, New
York, 2001.
Măţăuan, Gabriel, Evaluarea Programelor Sociale, FIMAN, Bucureşti, 1999.
Mărginean, Ioan, Politica socială şi economia de piaţă în România, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii,
Bucureşti, 1994.
Mursa, Gabriel; Ignat, Ion (coord.), Capital uman și competitivitate, Editura Universității “Al. I. Cuza”, Iași,
2009.
Nedeluţ, Marinel; Isac, Claudia, Protecţie şi asigurări sociale, Editura Focus, Petroşani, 2002.
Pohoaţă, Ion; Maha, Liviu (coord.), Efecte economico-sociale ale aderării României la Uniunea Europeană,
Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2006.
Pop, Luana Miruna (coord.), Dicționar de politici sociale, Editura Expert, București, 2002.
Pop, Luana Miruna, Politici sociale, Editura Economică, București, 2005.
Popescu, Constantin; Ciucur, Dumitru; Popescu, Ion, Tranziţia la economia umană, Editura Economică,
Bucureşti, 1996.
Preda, Marian, Politica socială românească între sărăcie şi globalizare, Editura Polirom, Iaşi, 2007.
Saunders, Peter, ”Towards a Credible Poverty Framework: From Income Poverty to Deprivation”, SPRC Discussion Paper
No. 131, January 2004, http://www.sprc.unsw.edu.au/media/File/DP131.pdf.
Smith, Adam, Avuția Națiunilor, Ed. Universitas, Chișinau, 1992.
Văcărel, Iulian ş.a., Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.
Zamfir, Cătălin; Stănescu, Simona (coord.), Enciclopedia dezvoltării sociale, Editura Polirom, Iași, 2007.
Zamfir, Cătălin, Politici sociale, Editura Expert, București, 2000.
131
Zamfir, Elena; Zamfir, Cătălin (coord.), Politici sociale. România în context European, Editura Alternative,
București, 1995.
Wilthagen, Ton; Tros, Frank, ”The Concept of Flexicurity: A new approach to
regulating employment and labour markets”, European Review of Labour and Research, Vol. 10, No. 2,
2004.
Wilthagen, Ton; Tros, Frank; Lieshout, Harm, „Towards flexicurity? Balancing
flexibility and security in EU member states”, the 13th Congress of International Industrial Relations
Association, Berlin, sept. 2003.

*** Raportul dezvoltării umane în România, Guvernul României, 1995.


*** Revista „Raporturi de muncă”.

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.


Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare.
Legea nr. 294/2011 privind bugetul asigurărilor sociale de stat pe anul 2012.
Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă -
actualizată 2008.
Legea nr. 292/2011 privind asistenţa socială.
Legea nr. 95/2006 privind reforma sănătăţii, modificată de OUG 15/2012.
Legea nr. 166/2012 privind modificarea şi completarea unor acte normative care reglementează acordarea de
beneficii de asistenţă socială.
Legea nr. 277/2010 privind alocaţia pentru susţinerea familiei.
Legea nr. 17/2000, privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice, actualizată.
OUG 124/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative care reglementează acordarea de
beneficii de asistenţă socială.
OUG 2/2011 pentru modificarea Legii nr. 277/2010 privind alocaţia pentru susţinerea familiei.
http://www.anofm.ro
http://www.cnas.ro
http://www.cnpas.org

132