Traian Dorz - Dreptarul Învăţăturii Sănătoase

Despre muncă şi lene
Traian Dorz

Dreptarul
învăţăturii sănătoase
1
Traian DORZ DREPTARUL ÎNVĂŢĂTURII SĂNĂTOASE
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

DORZ, TRAIAN
Dreptarul învăţăturii sănătoase / Traian Dorz.
Ed. a 2-a, rev. - Sibiu: Oastea Domnului, 2001
304 p.; 20 cm.
ISBN 973-9299-10-5
289(498) Oastea Domnului
© Toate drepturile rezervate

Editurii «Oastea Domnului» – Sibiu
str. Ch. Darwin, nr. 11
tel. 069/216677
ISBN 973-9299-10-5
2
DREPTARUL
ÎNVĂŢĂTURII
SĂNĂTOASE
Ediţia a II-a (actualizată)
Scurte culegeri de temelie despre adevărurile dreptei

credinţe:
– din Sfânta Scriptură
– din Sfinţii Părinţi
– şi din Îndrumările Părintelui Iosif Trifa,
profetul vremilor noastre,
om trimis de Dumnezeu neamului şi Bisericii noastre,
iniţiatorul Lucrării profetice Oastea Domnului.
Culegere şi îngrijire de
Traian DORZ
3
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2001
Dreptarul învăţăturii sănătoase ne arată:

I – ce este Oastea Domnului;
II – cum trebuie să înveţe,
III – cum trebuie să creadă,
IV – cum trebuie să trăiască toţi cei care fac
parte din Oastea Domnului.
4
„Dreptarul învăţăturilor să-

nătoase, pe care le-ai auzit de
la mine, ţine-l cu credinţa şi
dragostea care este în Hristos
Iisus“ (II Tim. 1, 13).
5
Ioan 7, 16
„Deci le-a răspuns Iisus şi a zis: «Învăţătura Mea nu este
a Mea, ci a Celui ce M-a trimis».“
Fapte 2, 42
„Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în
frângerea pâinii şi în rugăciuni.“
Rom. 6, 17
„Mulţumim însă lui Dumnezeu că, (deşi) eraţi robi ai
păcatului, v-aţi supus din toată inima dreptarului învăţăturii
căreia aţi fost încredinţaţi.“
Rom. 12, 7
„…dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură!“
I Cor. 11, 2
„Fraţilor, vă laud că în toate vă aduceţi aminte de mine şi
ţineţi predaniile cum vi le-am dat.“
II Tes. 2, 15
„Deci dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe
care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.“
I Tim. 6, 3-5
„Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de
cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi
de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat
care nu ştie nimic (...). Depărtează-te de unii ca aceştia.“
6
I Tim. 6, 12
„Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa
veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai dat bună
mărturie înaintea multor martori.“
I Tim. 6, 20
„O, Timotei, păzeşte comoara ce ţi s-a încredinţat, depăr-
tându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile
ştiinţei mincinoase.“
II Tim. 1, 13
„Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de
la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este în Hristos Iisus.“
II Tim. 2, 1-4
„Tu deci, fiul meu, întăreşte-te în harul care e în Hristos
Iisus.
Şi cele ce ai auzit de la mine cu mulţi martori de faţă,
acestea le încredinţează la oameni credincioşi care vor fi
destoinici să înveţe şi pe alţii.
Sufere împreună cu mine ca un bun ostaş al lui Hristos
Iisus.
Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să fie pe
plac celui care strânge oaste.“
Tit 1, 9
„Ţinându-se de cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca să
fie destoinic şi să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să
mustre pe cei potrivnici.“
7
Tit 2, 7-8
„Întru toate arată-te pe tine pildă de fapte bune, dovedind
în învăţătură neschimbare, cuviinţă, cuvânt sănătos şi fără
prihană, pentru ca cel potrivnic să se ruşineze, neavând de zis
nimic rău despre noi.“
Evrei 13, 9
„Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine, cele de multe
feluri…“
II Ioan 10-11
„Dacă vine cineva la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să
nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i
zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele.“
8
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Iisus Hristos,
Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor,
Slavă veşnică Ţie
Pentru că Tu eşti Adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu,

Desăvârşita Lui Înţelepciune, Nemărginita Lui Dragoste
şi deplina împlinire a acestora,
şi pentru că Tu ai venit în lume să ne descoperi Voia Tatălui

nostru Ceresc şi, trăind-o în primul rând Tu Însuţi în
cea mai desăvârşită ascultare, ne-ai dat nu numai
Modelul acestei trăiri, ci şi puterea ei,
şi pentru că prin viaţa Ta şi prin moartea Ta Tu ne-ai arătat

că Taina Voii lui Dumnezeu este ascultarea, că rodul
ascultării este sfinţirea şi că răsplata sfinţirii este
viaţa veşnică...
Te rugăm, ajută-ne ca şi noi toţi să devenim robi şi

fii ai lui Dumnezeu, ca să ne faci vrednici de
moştenirea şi cununa Ta.
Slavă veşnică Ţie,

Marele nostru Mântuitor şi Dumnezeu,
Iisus Hristos!
9
Dreptaru-nvăţăturii sănătoase
Dreptaru-nvăţăturii sănătoase,
Iisus iubit, ni-e Sfântul Tău Cuvânt,
şi-n lupta împlinirii-i credincioase
stă fericirea sufletului sfânt.
Puterea lui veghindu-ne cărarea,

iubirea lui fiindu-ne îndemn,
sfinţirea lui ne va-nsoţi lucrarea
şi harul lui, al frunţii noastre semn.
Credinţa lui, crescându-ne curată

în rodul ei ajuns desăvârşit,
va fi-mplinirea noastră-adevărată
şi slava noastră fără de sfârşit.
Hristos e-a noastră Veşnică Avere,

Hristos, rodirea noastră-n Duhul Sfânt,
Hristos e-a noastră Viaţă şi-Nviere,
Hristos, cerescul nostru Legământ.
Dreptaru-nvăţăturii sănătoase,
ajută-ne, Iisuse, să-l ţinem,
ca la sfârşitul luptei credincioase
Cununa răsplătirii s-o avem!...
10
capitolul 1
DREPTARUL
ÎNVĂŢĂTURII
SĂNĂTOASE
Slăvit să fie Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a adus
în lume vestea cea luminoasă a mântuirii şi ne-a arătat calea
cea dreaptă spre ea. Această cale dreaptă este învăţătura
sănătoasă care ne-a fost dată ca un dreptar după care, umblând
şi lucrând, să putem ajunge cu bine la cer, ţinta alergării şi
călătoriei noastre. Învăţătura sănătoasă ne este nouă de cea mai
mare trebuinţă pentru mântuirea sufletului, precum îi este albia
dreaptă şi adâncă unei ape ce curge spre oceanul unde trebuie
să ajungă: căci, dacă „cu inima se crede spre dreptate, iar cu
gura se mărturiseşte spre mântuire“ – după cum scrie la
Romani 10, 10 – apoi, desigur, este de cel mai mare preţ ca
mărturisirea, adică învăţătura, să fie dreaptă, pentru ca şi
credinţa propovăduită de ea să fie adevărată.
Nimeni nu poate avea o credinţă adevărată şi dreaptă dacă
nu are mai întâi o învăţătură dreaptă şi adevărată. Căci mai
întâi vine învăţătura – şi apoi vine credinţa, după cum iarăşi
este scris: „...credinţa este din auzire, iar auzirea, prin
Cuvântul lui Hristos“ (Rom. 10, 17). De ce sunt atâtea
credinţe greşite azi în lume? Pentru că sunt tot atâtea învăţături
greşite şi atâţia învăţători greşiţi! De ce sunt atâtea neînţelegeri
între fraţi? Pentru că cei mai mulţi nu cunosc şi nu ţin dreapta
11
învăţătură, cea sănătoasă, lăsată nouă de Domnul şi

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, apoi transmisă prin Sfinţii Săi
Apostoli şi prin urmaşii acestora – părinţii şi înaintaşii noştri în
dreapta credinţă... Şi, dacă nu cunosc dreptarul acestei
învăţături bune, fie că se lasă amăgiţi de învăţături străine, care
îi ispitesc şi îi atrag, fie că din neştiinţă răstălmăcesc
Scripturile învăţând apoi rău, spre pierzarea lor şi a celor ce-i
ascultă. Iată, aşadar, de ce mare preţ este ca fiecare dintre noi
să cunoaştem adevărata învăţătură a Sfintei Evanghelii, nu
numai pentru a ne îndruma bine pe noi şi pe alţii potrivit ei, ci
şi pentru a ne feri de cei care vin spre noi cu o învăţătură
deosebită, care atrage după ea şi credinţele pierzătoare.
O lucrare sufletească, chiar evanghelică1 fiind, oricât de
frumoasă şi clară a fost ea la început, dacă nu va fi bine
îndrumată printr-o sănătoasă învăţătură şi printr-o cumpătată
ascultare, în curând se va fărâmiţa în partide, se va dezbina în
interpretări, se va ruina prin neascultare şi se va nimici prin
păcat. Întocmai ca o apă care, deşi ţâşneşte dintr-un izvor
limpede şi puternic, dacă nu are o albie dreaptă şi adâncă, în
curând se va împrăştia şi se va lăţi, devenind o mlaştină urât-
mirositoare şi plină de tot felul de urâciuni. De aceea, dacă
nu vrem să pierim în păcatele neascultării şi în pustiirea
dezbinărilor, ci să ajungem la minunata mântuire a sufletului
nostru, a familiei noastre, a poporului nostru şi a tuturor
semenilor noştri, aducând un rod sănătos şi vrednic pentru
Hristos, atunci trebuie neapărat să ne pătrundem cu toţii până
în adâncul sufletului nostru de aceste două mari adevăruri:
Întâi, că trebuie să cunoaştem dreapta şi sănătoasa
învăţătură pe care ne-a lăsat-o nouă Domnul şi Mântuitorul
1
Autorul se referă la sensul larg al cuvântului, care semnifică
încadrarea şi trăirea în învăţăturile Evangheliei, nu la sensul restrâns care se
referă la denominaţiunile apărute după reforma lui Luther (protestanţii şi
neoprotestanţii) (N. Ed.).
12
nostru Iisus Hristos, iar după El, marii noştri înaintaşi pe care
trebuie să-i urmăm şi noi întocmai.
Apoi, că trebuie să ţinem această învăţătură întocmai
aşa cum ei ne-au lăsat-o, neadăugând şi nescăzând nimic din
ea, ci ajutând şi pe alţii să o ţină la fel şi ei.
Nimeni dintre noi nu va putea avea, nici acum şi nici în
Ziua Judecăţii, nici o dezvinovăţire în faţa lui Dumnezeu pen-
tru nici un fel de nepăsare şi de nesupunere faţă de întreagă
învăţătura aceasta. Ci fiecare dintre noi avem deplina şi
veşnica datorie să o cunoaştem şi să o ţinem în totul şi
întocmai, cu toată curăţia şi dragostea inimii noastre,
mântuirea noastră veşnică fiind legată în totul de
împlinirea acesteia.
Pentru a fi cunoscute şi pentru a-i îndrepta pe cei care, cu

o inimă dornică de mântuire şi curată în ascultare, voiesc să-I
slujească în chip vrednic lui Dumnezeu, am cules şi am strâns
la un loc o parte din cele mai de seamă şi mai temeinice dintre
aceste mântuitoare învăţături. Aceste mărgăritare de mare preţ
sunt scoase din marea comoară a Înţelepciunii Dumnezeieşti.
Şi, deşi sunt numai atât de puţine, credem că ele vor fi
îndeajuns pentru orice suflet sincer şi smerit care doreşte şi se
luptă cu adevărat – călăuzindu-se după ele – să ajungă la un
sfârşit biruitor.
Aceste învăţături nu sunt nişte legi aspre şi nişte porunci
împovărătoare – ca în Legea Veche – greu de ţinut şi
chinuitoare la împlinit, ci sunt ca nişte lumini minunate şi ca
nişte stâlpi cereşti aşezaţi de-a lungul drumului nostru
întunecos şi primejduit din cauza ispititorului, pentru a putea
vedea bine calea şi pentru a ne putea îndruma sănătos spre
ţinta cerească. Oricine se va călăuzi ascultător şi statornic
după ele va ajunge să vadă, cu bucurie, faţa şi mântuirea lui
Hristos. Cine nu vrea să le cunoască şi să le primească de
13
bunăvoie şi din dragoste, acela este liber să facă ce vrea. Nici

Dumnezeu, nici Biserica Lui nu obligă pe nimeni cu de-a sila
să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe Hristos. Numai cine vine de
bunăvoia lui şi din dragoste pentru Dumnezeu, acela este
binecuvântat şi primit.
Cum aceste învăţături sunt alese şi aşezate aici, în chip

deosebit, pentru cei care s-au înrolat şi se vor mai înrola de
bunăvoie în frăţietatea duhovnicească a Oastei Domnului,
dorim ca ele să fie adânc cercetate şi însuşite, cu toată
dragostea şi stăruinţa, de către toţi fraţii şi surorile noastre,
cunoscând că acesta este un sprijin în dobândirea mântuirii
pentru care ei s-au predat Domnului şi au pus un legământ
veşnic cu Dumnezeu. Aceste învăţături, fiind în totul
întemeiate pe Cuvântul lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi,
apoi pe Tradiţia Bisericii noastre, adică pe cuvintele Sfinţilor
Părinţi, şi de asemenea pe cuvintele părintelui nostru
duhovnicesc, preotul Iosif Trifa, prin care Duhul Sfânt a
întemeiat Lucrarea Sa, Oastea Domnului, – spunem cu toată
tăria că ele sunt înalt obligatorii pentru fiecare suflet care se
înscrie de bunăvoie în Oastea Domnului Iisus Hristos. De
aceea, toate aceste învăţături, punct cu punct, trebuie să fie
cunoscute şi studiate, cu stăruinţă şi rugăciune, nu numai de
către fiecare ostaş în parte, ci şi în familiile fraţilor şi în şcolile
biblice frăţeşti. Însuşirea lor de către toţi fraţii şi vegherea cu
stăruinţă a fiecăruia pentru trăirea acestora este necesară nu
numai pentru împlinirea datoriei mântuirii noastre, ci şi pentru
a şti să deosebim învăţăturile străine şi a ne feri de ele, spre a
nu ne pierde mântuirea pe care am câştigat-o prin Crucea lui
Hristos.
Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisuse Hristoase,

Te rugăm, trimite-ne de la Tatăl pe Duhul Sfânt, după cum
14
ne-ai promis, ca El să ne înveţe în toate aceste adevăruri, să

ne ajute în împlinirea lor şi să ne dea putere de biruinţă
împotriva tuturor ispitelor şi a împotrivitorilor care se vor
lupta cu noi ca să ne abată sau să ne prăbuşească de pe
calea sfântă a mântuirii Tale pe care am pornit.
Te rugăm din tot sufletul nostru să binecuvântezi aceste
sfinte învăţături şi îndemnuri lăsate de Tine spre mântuirea
tuturor acelora care le vor citi şi le vor urma, făcând mintea
noastră să le înţeleagă limpede, inima noastră să le iubească
fierbinte şi viaţa noastră să le împlinească cu bucurie.
Te rugăm, Doamne Duhule Sfinte, fă-ne pe toţi ostaşii
Tăi să înţelegem că Oastea Domnului este lucrarea Ta şi că
învăţăturile acestea sunt poruncile şi condiţiile Tale pentru
mântuirea fiecăruia dintre noi.
Te rugăm, fă-ne pe toţi şi în orice vreme să nu uităm
niciodată că Lucrarea Oastei este a Ta, ca să umblăm în ea
fiecare cu frică şi cutremur, spre a ajunge odată la răsplata şi
cununa cerească ce le-ai promis Tu acelora care vor avea şi
vor împlini aceste învăţături cu credincioşie până la sfârşitul
vieţii lor. Amin.
Traian Dorz
Scurtele, dar însemnatele învăţături cuprinse în această

lucrare sunt culese din Tradiţia Bisericii noastre, respectiv din
scrierile Sf. Părinţi şi, mai ales, din cartea «Învăţătura de
Credinţă Creştină Ortodoxă».
Îndemnăm pe toţi fraţii şi îndeosebi pe cei lucrători care
doresc să cunoască şi mai adânc aceste învăţături, să-şi
procure această carte2 şi s-o cerceteze temeinic.
2
Recomandăm Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, Ed.
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1992, precum şi
lucrările Viu este Dumnezeu, catehism pentru familie, Ed. Harisma,
15
Hristos steagul Său Şi-l ridică
Hristos Steagul Său Şi-l ridică,

solie cerească purtând,
tăriile toate despică,
Slăvita-I chemare strigând:
Hristos porunceşte: Porniţi

la munca credinţei uniţi,
s-ajungă pe-ntregul pământ
un Domn, şi un Crez, şi-un Cuvânt.
Un steag se ridică spre soare,

mai sus, mai frumos strălucind,
e Crucea mereu salvatoare,
cereasca poruncă vestind:
O goarnă cerească răsună,

în larg şi-n adânc străbătând,
în lume-aducând Vestea Bună,
pe toţi pentru ea-nflăcărând.
O sabie sfântă străluce

şi-ndeamnă viteaz: Îndrăzniţi,
Hristos, şi Credinţă, şi Cruce
iubindu-le-n veci, biruiţi.
Credinţa străbună ne-aşteaptă

uniţi să-i slujim credincios,
o singură cale: cea dreaptă,
şi-o singură ţintă: Hristos.
Bucureşti, 1992 şi Credinţa ortodoxă, Ed. Mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei, Iaşi, 1996. (N. Ed.)
16
capitolul 2
ÎNVĂŢĂTURA OASTEI
DOMNULUI
Oastea Domnului, fiind o frăţietate de luptă
duhovnicească născută în Biserica noastră drept-credincioasă
şi având ca scop o mai puternică şi vie trăire pentru
dobândirea mântuirii sufleteşti, n-a avut şi nu are o altă
învăţătură decât cea a Bisericii noastre strămoşeşti. Dreptarul
sfânt al dreptei învăţături după Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie a Bisericii noastre a fost de la început şi trebuie să fie
până la sfârşit îndrumătorul şi călăuzitorul Oastei Domnului.
Părintele Iosif Trifa, acest mare om al lui Dumnezeu şi al
Bisericii, a mărturisit atât cu graiul, cât şi cu scrisul său, de
nenumărate ori, ca iniţiator şi îndrumător al Oastei Domnului,
că aceasta nu are şi nici nu va avea vreodată o altă învăţătură,
deosebită de a Bisericii;
că Oastea Domnului va păstra neschimbată, pe totdeauna,
învăţătura lăsată nouă de Hristos şi de marii noştri înaintaşi în
Biserica noastră strămoşească;
că el a primit întru totul de la Duhul Sfânt toată lumina şi
călăuzirea după care să îndrume această uriaşă Lucrare
evanghelică a lui Hristos, Mântuitorul nostru.
Toate învăţăturile din cărţile şi din foile scrise de el timp
de 15 ani de zile – de la înfiinţarea Oastei Domnului, la Anul
Nou 1923, şi până la 12 februarie 1938, data când el a trecut
17
la Domnul – sunt întemeiate numai şi numai pe Cuvântul

Sfintelor Scripturi şi pe îndrumările Sfinţilor Părinţi
bisericeşti. Aceasta pentru a-şi împlini cu toată credincioşia
sfânta lui datorie faţă de dreapta învăţătură de care era
convins. Şi pentru a lega şi sufletele noastre, ale tuturor
copiilor lui sufleteşti, de această neclintită Stâncă mântuitoare
– singurul adevăr mântuitor pentru noi şi pentru câţi vor mai
veni în urmă.
În tot ce a învăţat şi a trăit, Părintele Iosif a urmat
îndeaproape învăţătura şi pilda marilor săi înaintaşi – profeţii şi
părinţii noştri în Hristos – mai ales pe cele ale Sfântului
Apostol Pavel şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Aceşti doi
mari şi viteji ostaşi ai lui Iisus Biruitorul şi Mântuitorul i-au
fost Părintelui Iosif model de luptă şi de apostolie, de la
începutul preoţiei lui din 1911 şi până la sfârşitul vieţii sale în
1938.
Toată uriaşa sa luptă şi operă, cu minunatul rod al Oastei
Domnului, care numără sute de mii de suflete întoarse la
Dumnezeu şi născute din nou prin Evanghelie şi puterea
Duhului Sfânt – în ţara noastră şi mult peste hotarele ei – sunt
o minunată dovadă a asemănării lui cu marii săi înaintaşi; o
puternică mărturie că roadele vii şi sfinte ale muncii şi jertfei
lui au fost şi sunt binecuvântate de către Duhul lui Hristos,
Mântuitorul nostru.
Viaţa Părintelui Iosif, care s-a asemănat atât de mult cu
viaţa acestor mari profeţi ai lui Dumnezeu, după cum s-a
asemănat şi moartea lui cu moartea lor, îl aşază pe totdeauna,
prin adevărul şi roadele aduse de acestea, în rândul marilor
trimişi ai lui Hristos, Domnul nostru, făcându-l vrednic de o
preţuire deosebită şi de o ascultare deplină din partea fiecăruia
dintre noi.
De aceea, pentru noi, ostaşii Domnului – care prin el am
fost chemaţi şi aleşi să ne aflăm şi să ne lucrăm până la capăt
18
mântuirea noastră (cf. Filip. 2, 12) potrivit învăţăturilor

propovăduite de el, în Oastea Domnului, în care de bunăvoia
noastră am intrat, – cunoaşterea şi urmarea întocmai a
acestor învăţături este de cea mai mare însemnătate. Pe urmele
Mântuitorului nostru Iisus Hristos noi mergem păşind după
Sfântul Apostol Pavel, după Sfântul Ioan Gură de Aur şi după
părintele nostru Iosif Trifa, care, pentru noi, rămâne ascultat şi
preţuit îndată după aceştia. Aceasta precum ne porunceşte şi
Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu: „Aduceţi-vă aminte de mai-
marii voştri care v-au grăit vouă Cuvântul lui Dumnezeu;
priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le
credinţa“ (Evrei 13, 7).
Pentru noi, cei din Oastea Domnului, pe care Lucrarea
aceasta iniţiată de el ne-a adus la Hristos, el rămâne pe
totdeauna părintele nostru sufletesc (cf. I Cor. 4, 15) şi marele
binefăcător prin care Dumnezeu ne-a scos din întunericul
păcatelor la lumina Evangheliei Sale vii şi minunate şi de sub
robia Satanei la slobozenia Harului Său ceresc. De aceea
nimeni şi nimic nu-l va putea scoate din inima şi din dragostea
noastră. După cum nu ni-i va putea scoate nici pe tatăl şi pe
mama noastră care ne-au născut. De învăţăturile şi de
dragostea lui nu ne va putea despărţi (şi nu trebuie să ne poată
despărţi) nimeni niciodată.
În faţa ochilor sufletului nostru, aceşti trei mari sfinţi ai lui
Dumnezeu şi viteji ostaşi ai lui Hristos – bineînţeles, păstrând
sfânta ordine de timp şi de importanţă a lor, potrivit harului şi
chemării dăruite fiecăruia din cer – sunt şi vor rămânea pe veci
nedespărţiţi. Ei sunt ca un lanţ de aur ce ne leagă de Hristos şi
prin care noi ne ţinem strânşi pe totdeauna de Crucea şi
Lucrarea Lui. Nimeni nu va putea rupe acest lanţ sfânt
niciodată, fiindcă el a fost făurit de Duhul Sfânt al lui
Dumnezeu. Nimeni nu va putea despărţi Oastea Domnului, ca
19
lucrare a Harului lui Dumnezeu, de pilda şi urmarea acestor

trei mari părinţi şi învăţători ai noştri în Iisus Hristos Domnul
nostru. Cuvintele lor au fost şi vor fi pe totdeauna cele mai
luminoase îndemnuri şi îndrumări după care ne vom călăuzi
totdeauna gândurile şi paşii noştri trupeşti şi sufleteşti. Tot ce
fac şi tot ce vor face ostaşii Domnului trebuie să fie potrivit
întru totul după dreptarul învăţăturilor şi pildei vieţii acestor
sfinţi, după cum ne scrie şi ne porunceşte Sfânta Scriptură (I
Tim. 4, 16; II Tim. 1, 13; Tit 1, 9; II Ioan 10).
Toate problemele noastre de viaţă personală, ori familială,
ori de adunare, noi dorim şi suntem datori să le rezolvăm
numai ascultând de aceste învăţături.
De aceea, în fruntea fiecărei probleme am aşezat mai
întâi porunca Sfintelor Scripturi, apoi a Sfinţilor Părinţi
bisericeşti, mai ales a Sfântului Ioan Gură de Aur, iar apoi a
Părintelui Iosif Trifa – şi numai potrivit unităţii depline a
acestora am tras învăţămintele şi am fixat practic felul în care
noi credem şi urmăm. Astfel că tot ce se aşază ca o poruncă
frăţească este numai o urmare de la sine a ascultării de
Cuvântul lui Hristos şi de acela al aleşilor Săi sfinţi. Pentru
ca acei care doresc să asculte, să vadă că nu ascultă de
oameni, ci de Dumnezeu (Matei 10, 40; Luca 10, 16; Ioan
13, 20; Gal. 4, 14; I Tes. 2, 13). Iar acei care nu vor vrea să
se supună, să vadă de asemenea că nu oamenilor, ci lui
Dumnezeu nu se supun.
Toate îndatoririle noastre reies clar din poruncile arătate.
Însuşi Dumnezeu ni le cere şi, deci, în faţa Lui va avea de dat
răspuns cutremurător fiecare dintre noi pentru neascultarea
sa. Şi tot aşa, de la Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus
Hristos îşi va primi lauda şi răsplata fiecare dintre noi care
din dragoste se supune şi ascultă de aceste îndrumări
20
mântuitoare.
Preabunul şi Iubitul nostru Mântuitor, Iisuse Doamne,
Te rugăm fierbinte să-i binecuvântezi cu harul Tău cel ceresc
şi cu roadele Sfântului Duh de viaţă dătător pe toţi acei care
cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste se vor
apropia de Tine şi cu legământ statornic de ascultare se vor
nevoi să împlinească întocmai aceste bune şi adevărate
învăţături pe care Tu ni le-ai lăsat nouă prin Cuvântul Tău
Sfânt şi prin marii noştri înaintaşi sfinţi, spre iertarea
păcatelor şi mântuirea sufletului lor, prin Lucrarea Oastei
Tale.
Binecuvântează hotărârea şi legământul lor pus cu Tine
în această Frăţietate sfântă şi ajută-i să împlinească
întocmai toate aceste învăţături pe care Tu ni le-ai lăsat, spre
mântuirea noastră, în Oastea Ta.
Binecuvântează-i cu o răsplată veşnică pe toţi acei care,
cu un cuget curat şi cu o smerenie neprefăcută, Te vor
asculta şi urma pe Tine în dragostea şi unitatea frăţească,
ascultători şi statornici până la moarte.
Iar pe acei dintre noi care nu se vor mai supune acestor
sfinte îndemnuri şi învăţături, ci vor căuta să tulbure şi să
dezbine Lucrarea Ta cea sfântă, mustră-i, Doamne, în
bunătatea Ta, ca să-şi vină în fire şi să se cutremure de
marele lor păcat şi, întorcându-se, să se mântuiască şi ei.
Iar dacă unii nu vor vrea şi până la urmă se vor tot
împotrivi, făcând răul, îndepărtează-i Tu, Doamne, din
Lucrarea Ta, spre a nu zădărnici Cuvântul Tău şi spre a nu
pierde şi mântuirea altora.
Amin.
21
O, Adevăr... o, Dragoste
O, Adevăr, ce greu eşti astăzi
pentru atât de multe frunţi,
că mulţi nu pot să te ridice
nici pân-la perii cei cărunţi
şi pier prin mlaştina minciunii
întunecaţi şi răzvrătiţi,
ei, care-ar fi putut prin Tine
să fie-atât de fericiţi...
O, Dragoste, – şi tu, ce grea eşti,
că multe inimi – până mor,
nu izbutesc să te ridice
nici pân-la jumătatea lor
şi pier în viermăria urii
şi-n cel mai fioros gheţar,
ei, care-ar fi putut prin tine
să guste-al cerului nectar.
O, Adevăr, oriunde te-aflu
îmi eşti ca soarele cel drag,
mereu spre tine-ntorc privirea
ca după cel mai dulce steag;
de tine mi-am legat viaţa
pe veci de-aici şi până-n cer,
învăţătura ta s-o caut
şi-nţelepciunea ta s-o cer...
O, Dragoste, oricând mă afli
îmi vindeci câte-o rană grea
şi-n cea mai dulce-mbrăţişare
cuprinzi însingurarea mea;
tu te-ai legat de-a mea viaţă
pe veci de-aici şi până-n cer,
înlăcrimarea mea să-ţi dărui
şi sărutarea ta s-o cer...
22
capitolul 3
DESPRE OASTEA
DOMNULUI
Ce spune Sfânta Scriptură
„Încinge-te cu sabia ta peste coapsa ta, puternice“ (Ps. 44,
4).
„Binecuvântat este Domnul Dumnezeu meu, Cel ce
învaţă mâinile mele la luptă şi degetele mele la război“ (Ps.
143, 1).
„Pe zidurile tale, Ierusalime, Eu pun străjeri care nici zi,
nici noapte nu vor tăcea!“ (Isaia 62, 6).
„Să nu te temi de dânşii, căci Eu sunt cu tine ca să te
izbăvesc, zice Domnul“ (Ier. 1, 8).
„Şi dacă trâmbiţa va da un sunet nelămurit, cine se va
pregăti de război?“ (I Cor. 14, 8).
„Din afară lupte, dinlăuntru temeri“ (II Cor. 7, 5).
„Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi
sta împotriva uneltirilor diavolului.
Pentru aceea luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi
sta împotrivă în ziua cea rea şi, toate biruindu-le, să rămâneţi
în picioare“ (Efes. 6, 11; 13).
„Ducând aceeaşi luptă pe care aţi văzut-o la mine“ (Filip.
1, 30).
23
„Căci voiesc ca voi să ştiţi cât de mare luptă am pentru

voi“ (Col. 2, 1).
„Să grăim în faţa voastră, cu multă luptă, Evanghelia lui
Dumnezeu“ (I Tes. 2, 2).
„Această poruncă îţi încredinţez, …să te lupţi lupta cea
bună“ (I Tim. 1, 18).
„Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa
veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai dat bună
mărturie înaintea multor martori“ (I Tim. 6, 12).
„Suferă împreună cu mine ca un bun ostaş al lui Hristos
Iisus. Nici un ostaş nu se încurcă în treburile vieţii, ca să fie pe
plac celui care strânge oaste“ (II Tim. 2, 3-4).
„Tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist,
slujba ta fă-o deplin!“ (II Tim. 4, 5).
„Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit,
credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe
care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător,
şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui“ (II
Tim. 4, 7).
„În lupta voastră cu păcatului nu v-aţi împotrivit încă până
la sânge“ (Evrei 12, 4);
„Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă
răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, căruia staţi
împotrivă tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi
fraţii voştri în lume“ (I Petru 5, 8-9).
Ce spun Sfinţii Părinţi

„Deci să ştiţi, fraţilor, că tot timpul vieţii noastre pe
pământ este timp de luptă. Mii de patimi ne atacă, pe care
trebuie să le biruim, ca să nu cădem în cursa lor... astfel noi
suntem ostaşi şi luptători.“
24
Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia Tesaloniceni

„Noi trebuie să fim pururea înarmaţi pentru luptă, căci
mare este în contra noastră, spre pildă, războiul cel purtat de
limbă, cel purtat de ochi, cel purtat de felurite pofte. Acest
război trebuie să-l cucerim.
Ca un ostaş viteaz deci, pururea să stai gata de luptă.
Cum te va chema trâmbiţa privegherii, iute pregăteşte-te de
luptă şi biruieşte.
Noi trebuie să ne vărsăm sângele pentru Hristos cu atâta
bunăvoinţă cum ar vărsa cineva apă. Şi cu atâta uşurinţă să ne
dezbrăcăm de trup cu câtă ne dezbrăcăm de haine... Noi, care
suntem ostaşii lui Hristos.
Toată viaţa noastră să o socotim timp de luptă şi niciodată
să nu căutăm odihnă. Niciodată pătimind să nu ne supărăm...
Va veni şi timpul odihnei. Trebuie acum prin scârbe şi
necazuri să dobândim această odihnă.“
Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia Evrei
„Ostaşul atunci se arată strălucit înaintea împăratului său,
când poartă răni pe trupul lui. Tot aşa şi noi înaintea lui
Hristos.“
„Căutaţi să plăceţi Celui în a Cărui Oaste sunteţi, de la
Care şi plata o primiţi. Să nu fie găsit careva dezertor...“
Sf. Ignatie Teoforul
„Tu, pe care Oştirea Cerească te-a înrolat în tabăra ei
spirituală, prin virtuţi păstrează nestricată şi întreagă învăţătura
primită. Roagă-te şi citeşte în mod regulat. În felul acesta tu
vorbeşti cu Dumnezeu şi El cu tine. El să te formeze, El să te
înveţe în duhul învăţăturilor Sale...“
Sf. Ciprian
25
Ce spune Părintele Iosif

Numirea noastră de ostaşi ai Domnului este pe baza
Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. Atât Sfânta Scriptură, cât
şi Sfinţii Părinţi îi numesc pe credincioşii adevăraţi ai lui
Hristos ostaşi ai Domnului. Noi vom rămânea până la sfârşitul
vieţii noastre cu acest preafrumos şi mult-spunător nume de
ostaşi ai Domnului.
Foaia «Oastea Domnului», nr. 18/1930
Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Iisus cel
Răstignit.
Oastea Domnului este o mişcare de renaştere
sufletească... pentru a înţărca răul de la izvor şi a porni binele
şi îndreptarea tot de la Izvorul puterii şi al îndreptării Care este
Iisus Mântuitorul.
Oastea Domnului este o inspiraţie şi o creaţie spirituală
care vine de-a dreptul şi pe de-a-ntregul de la Domnul de Sus.
Domnul Singur este Conducătorul acestei oştiri. Toată
conducerea Oastei Domnului este a Lui. El Singur o poate
duce la biruinţă.
Oastea Domnului pune tot apăsul pe renaşterea cea
sufletească, pe trăirea unei vieţi noi cu Hristos, pe adâncirea
trăirii sufleteşti în Evanghelia Mântuitorului. Fără acestea,
toate regulile, regulamentele şi poruncile sunt numai nişte
„sarcini grele de purtat“.
Am tras şi am conturat singur cadrele voluntariatului
Oastei Domnului, accentuând însă în toate prilejurile că stau
sub controlul Bisericii, sub controlul spiritual al conducerii
întregii Biserici, al Sfântului Sinod, pentru că Oastea
Domnului a cuprins întreagă întinderea ţării noastre.
Oastea Domnului este un voluntariat duhovnicesc din
rândul preoţilor şi laicilor, care s-au înrolat de bunăvoie să-L
26
slujească cu o credinţă vie şi cu o dragoste fierbinte pe

Dumnezeu, după învăţătura Bisericii noastre drept-
credincioase. Şi aceasta trebuie să rămână pe totdeauna Oastea
Domnului: un voluntariat duhovnicesc ce lucrează în cadrul
învăţăturilor din Biblie şi din Biserică.
«Ce este Oastea Domnului?», Ed. «Oastea
Domnului», Sibiu, ed. a VI-a, p. 238
De aceea, oricine intră

în Oastea Domnului trebuie:
Să vină nesilit de nimeni, de bunăvoie şi din dragoste
pentru Dumnezeu, spre mântuirea sa sufletească şi trupească.
Noi trebuie să-i chemăm cu dragoste pe toţi – dar să nu silim
cu forţa pe nimeni să facă acest lucru, dacă nu vrea.
Orice suflet care doreşte să intre în Oastea Domnului
trebuie să se nască din nou – din Cuvântul şi Duhul Sfânt – ca
să devină o făptură nouă în Domnul. Fără naşterea din nou,
nimeni nu poate face parte din Oastea Domnului. Cei
nenăscuţi din nou sunt fireşti, lumeşti, trupeşti – şi astfel de
suflete vor face numai tulburări, sminteli şi stricăciune în
Lucrarea Domnului, spre pierzarea lor şi a celor care i-au
băgat în staulul Său!
Un adevărat ostaş al Domnului se va supune, din dragoste
şi smerenie, tuturor învăţăturilor sănătoase din Biserică şi din
Adunarea Frăţească, purtând cu cinste numele de ostaş al
Domnului şi fiu al Bisericii vii, apărând cu fapta şi cuvântul
numele şi unitatea acestora.
Îşi va da toate silinţele să ţină întocmai toate învăţăturile din
cartea aceasta, potrivit Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii,
cinstind memoria Părintelui Iosif şi însuşindu-şi învăţăturile şi
îndemnurile din cărţile şi din pildele sale, fiind deplin încredinţat
27
că numai aşa va împlini cu adevărat voia lui Dumnezeu.

Pentru că Oastea Domnului este o mişcare de renaştere
sufletească activă în Biserica noastră, oricine face parte din ea
trebuie să ducă o viaţă de luptă şi lucrare vie pentru Hristos,
trăind în chip evanghelic şi curat, atât înăuntru, cât şi în afară,
voia Domnului şi învăţând neîncetat şi pe alţii să trăiască
astfel, fiind mai întâi un exemplu el însuşi în împlinirea tuturor
datoriilor creştineşti.
Oricine se abate de la învăţăturile Oastei şi ale Bisericii,
părăsindu-şi Frăţietatea sa şi alipindu-se de alte adunări şi
crezuri, acela îşi pierde calitatea de ostaş al Domnului. Iar
dacă, la chemarea şi îndemnul fraţilor, nu ascultă nici de fraţi
şi nici de Biserică – se va rupe orice legătură cu el, pentru a nu
mai rătăci şi pe alţii, fiindcă acesta face păcatul împotriva
Duhului Sfânt, părăsind adunarea sa (cf. Tit 3, 10; Evrei 10,
25-27). Şi îşi calcă credinţa dintâi (cf. I Tim. 5, 12).
Oricine doreşte cu adevărat să-şi mântuiască sufletul lui şi
pe al altora în mijlocul Frăţietăţii Oastei Domnului, acela
trebuie să fie totdeauna smerit şi sincer cu Domnul şi cu fraţii.
Harnic şi ostenitor în lucrul Domnului. Curajos şi hotărât în
apărarea învăţăturii şi credinţei, statornic şi credincios până la
moarte în legământul şi credinţa dintâi. Numai credincioşia
până la moarte îl va dovedi că a fost cu adevărat un vrednic şi
bun ostaş al Domnului.
Doamne Iisuse, Te rugăm, ajută-ne pe fiecare să fim

ostaşi ai Tăi cu adevărat, până la moarte, ca să putem primi
cununa vieţii. Amin.
28
Un steag ceresc
Un steag ceresc se-nalţă peste zare

desfăşurat măreţ şi glorios,
divin îndemn arzând cu-nflăcărare
spre Numele şi Cauza lui Hristos.
Aşa este Lucrarea Sa

şi Adevărul nalt din ea,
viaţa ei este Hristos,
El, Ţelul ei cel luminos.
Ard peste ea Cuvântul şi lumina

descoperite unic pentru noi
spre cel din urmă har pentru deplina
mărturisire-n vremea de apoi.
În numele vieţii viitoare

– a voastre şi-a urmaşilor – priviţi
cerescul steag şi Ţinta-nălţătoare
şi-nflăcăraţi, sub umbra lui veniţi!
Simbol al biruinţei şi al luptei

se-nalţă steagul Lui victorios
spre-avântul sfânt şi jertfa ne-ntreruptei
trăiri cereşti în slujba lui Hristos.
29
capitolul 4
DESPRE RÂNDUIELI ŞI
NEORÂNDUIELI
„Acestea sunt aşezămintele, hotărârile şi legile pe care le-a
aşezat Domnul... prin Moise pe Muntele Sinai“ (Lev. 26, 46).
„Iată poruncile, hotărârile şi legile pe care mi-a poruncit
Domnul Dumnezeul vostru să vă învăţ“ (Deut. 6, 1).
„Fereşte-te… de a nu păzi poruncile Lui, legile Lui şi
hotărârile Lui pe care ţi le spun eu astăzi“ (Deut. 8, 11).
„Întoarceţi-vă… şi păziţi poruncile Mele, aşezămintele
Mele şi toată învăţătura pe care Eu am dat-o părinţilor voştri şi
pe care v-am dat-o şi vouă prin prooroci, robii Mei“ (IV Regi
17, 13).
„Şi voi întări domnia lui pe veci dacă va fi tare în
împlinirea poruncilor Mele şi a aşezămintelor Mele ca până
astăzi“ (I Paralip. 28, 7).
„Ţara de întuneric şi neorânduială unde lumina e tot una
cu bezna“ (Iov 10, 22).
„Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se
împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc
îşi vor lua osânda“ (Rom. 13, 2).
„Aşa cum l-a chemat Dumnezeu pe fiecare, astfel să
umble. Şi aşa rânduiesc în toate bisericile“ (I Cor. 7, 17).
„Şi oricine se luptă se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca
30
să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă. Eu deci aşa

alerg, dar nu ca la întâmplare. Aşa mă lupt, nu ca lovind în
aer“ (I Cor. 9, 25-26).
„Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii“
(I Cor. 14, 33).
„Dar toate să se facă cu cuviinţă şi după rânduială“ (I Cor.
14, 40).
„…bucurându-mă şi văzând buna voastră rânduială şi
tăria credinţei voastre în Hristos“ (Col. 2, 5).
„Fraţilor, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus
Hristos să vă feriţi de orice frate care umblă fără de rânduială şi
nu după predania pe care aţi primit-o de la noi“ (II Tes. 3, 6).
„Iar când se luptă cineva la jocuri nu ia cununa, dacă nu
s-a luptat după legile jocului“ (II Tim. 2, 5).

„Cine sunt cei fără rânduială? Oare nu toţi acei care
săvârşesc fapte contrarii voii lui Dumnezeu?“
Sf. Ioan Gură de Aur
„Un duh dezordonat îşi devine lui însuşi pedeapsă.“
Fericitul Augustin
„Rânduiala şi ordinea în Biserica lui Hristos sunt mai
presus şi mai însemnate decât orice pe pământ.“
„Vreau să vă feriţi de fiarele cele cu chip de om pe care
nu numai că nu trebuie să-i primiţi, dar nici să vă întâlniţi cu
ei, ci numai să vă rugaţi pentru ei ca să se pocăiască – lucru
greu însă, căci cei dezordonaţi se pierd pe ei înşişi...“
31
„Aşadar, copii ai luminii şi ai adevărului, fugiţi de

dezbinători, de cei nesupuşi şi de învăţătorii răi. Unde este
Păstorul vostru şi păstorii Lui, acolo urmaţi-i, ca oile. Căci
mulţi lupi care se prefac neprihăniţi îndeamnă la dezordini pe
cei care merg pe calea lui Dumnezeu. Dar, datorită unirii
voastre, aceştia nu vor avea loc între voi...“
Sf. Ignatie – Către Filadelfieni
„Străduiţi-vă să păziţi cu tărie rânduielile Domnului şi ale
apostolilor Săi, ca să sporiţi în toate cele bune, cu trupul şi cu
duhul în credinţă şi în dragoste.“
Din Scrierile Părinţilor Apostolici
„Trei sunt învăţăturile Domnului: nădejdea vieţii, început
şi sfârşit al credinţei noastre! Dreptatea, neprihănirea, început
şi sfârşit al judecăţii. Şi dragostea, mărturie a credinţei, a
neprihănirii şi a ascultării smerite... Toate acestea sunt rânduieli
pentru cei ce-L ascultă pe Domnul.“
Epistola lui Barnaba
„Dă-ne înţelegere şi pace nouă şi tuturor celor ce locuiesc
pământul, precum ai dat părinţilor noştri evlavioşi care au ţinut
credinţa şi adevărul învăţăturilor Tale, ca să ne supunem
rânduielilor Tale, precum şi conducătorilor şi îndrumătorilor
noştri de pe pământ“.
Sf. Clement Romanul
„După cum lumina când este aprinsă şi arde în mijlocul
celorlalte lumini răspândeşte mai multă lumină şi are mai
multă frumuseţe, tot aşa şi viaţa noastră, dacă este aprinsă
pentru Hristos şi arde frumos în mijlocul celorlalţi fraţi, în
ascultare şi rânduială, va fi mai frumoasă şi mai
strălucitoare...
Atunci ne vom putea face mii de învăţăcei, căci noi vom fi
32
pildă vie de fapte bune.“

Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia la Tesaloniceni

Oastea Domnului nu este o înşiruire de legi şi de
regulamente, ci este hotărârea unei vieţi noi. Noi punem tot
apăsul pe naşterea din nou şi pe adâncirea vieţii duhovniceşti
în Evanghelie, în Jertfa Crucii Mântuitorului, în legământul
Sângelui Său.
Rânduiala Oastei Domnului este luarea hotărârii,
întărirea legământului, trăirea vieţii şi creşterea neîncetată în
harul lui Dumnezeu şi în darurile date nouă prin Harul acesta.
Avem şi noi, în Oastea Domnului, anumite reguli şi
cerinţe, dar ne vom sili ca aceste cerinţe să fie însoţite şi de
duhul care să le dea putere.
Cea dintâi regulă şi cerinţă pentru cei care intră în Oastea
Domnului este ruperea dintr-o dată cu duhul lumii, cu
necredinţa şi cu păcatele ei. Aceasta este naşterea din nou. O
intrare în Oastea Domnului fără o adevărată schimbare a vieţii,
fără naşterea din nou, n-ajunge nimic.
Trebuie neapărat schimbarea cea mare şi definitivă care
să dea celor intraţi în Oastea Domnului o altă inimă, o altă
simţire, alţi ochi, altă minte, altă vorbire, alte gânduri, alte
umblări, alte reguli şi rânduieli de viaţă.
Oricine nu are această schimbare nu şi-a schimbat firea,
ci numai numele. Felul acesta este o minciună şi o amăgire,
întâi chiar pentru acela care se preface, dar nu se schimbă.
Naşterea din nou este schimbarea cea mare şi supunerea
la rânduiala Evangheliei, pe care o cerea Mântuitorul lui Ni-
codim (cf. Ioan 3, 3-5). Fără aceasta, mai bine să nu vină
nimeni în Oastea Domnului, căci acela va fi un nesupus, un
33
tulburător şi un dezordonat, care mai mult rău va face.

Toate regulile Oastei şi toate rânduielile ei izvorăsc din
lucrarea naşterii din nou. Şi rodesc numai prin aceasta. Căci
toate sunt împlinirea binelui şi lupta contra răului. Toate sunt
supunerea şi ascultarea smereniei – şi lupta contra neascultării
şi trufiei, care duc totdeauna la rău.
«Ce este Oastea Domnului?», p. 163-168

Să urmeze rânduiala biblică şi bisericească a naşterii din
nou şi a supunerii depline faţă de toate învăţăturile frăţeşti.
Aceasta este de la început şi până la sfârşit o datorie de cuget
pentru fiecare suflet care intră în Oastea Domnului. Dacă nu
vrea să facă astfel, mai bine să nu-şi facă intrarea în Oaste.
Toate bunele rânduieli aşezate pentru cei care vor să facă
parte din Oastea Domnului sunt luate din Sfânta Scriptură şi
din Sfânta Tradiţie, adică cele statornicite de la început în
Evanghelia şi Biserica Domnului nostru Iisus Hristos. Oastea
Domnului nu aduce nimic nou în acestea decât voinţa şi lupta
sfântă de a le trăi. Fără trăirea acestor rânduieli în viaţa noastră
zilnică, nu are nici un rost să ne numim ostaşi ai Domnului.
Prin chiar faptul că ne numim Oastea Domnului Iisus se
înţelege că trebuie să avem o rânduială şi o disciplină faţă de
Domnul nostru, mai presus de cele pe care le are oricare oaste
lumească faţă de împăratul ei. Pentru că oricare oaste
lumească are rânduieli omeneşti, dar Oastea Domnului are şi
rânduieli cereşti. Şi dacă un ostaş lumesc, nesupus
rânduielilor, este pedepsit fără cruţare, cu atât mai mult va fi
osândit un nesupus din Oastea Domnului Iisus.
A trăi în orânduială este datoria oricărui om în mijlocul
34
alor săi. Cu atât mai mult are datoria aceasta un ostaş al

Domnului. Nici un suflet care intră în Oastea Domnului nu
trebuie să-şi îngăduie nici pe faţă, nici în ascuns încălcarea nici
a celei mai mici rânduieli frăţeşti, fiindcă aceasta este o
nesocotire a poruncii Domnului, Care a spus: Fiţi supuşi unii
altora în dragoste (cf. Gal. 5, 13).
În toate actele sale, un ostaş al Domnului, fie tânăr, fie
bătrân, va întreba şi va asculta pe fraţi cum este mai bine să
facă. Acela care nu se sfătuieşte cu nimeni şi nu ascultă de
nimeni, mai ales în treburile adunării frăţeşti, este un răzvrătit
şi un stricător al rânduielii Domnului.
De aceea, fraţii trebuie să sfătuiască şi să mustre cu
dragoste şi bunătate, cu iubire şi rugăciune, cu lacrimi şi
răbdare, potrivit Cuvântului Sfânt (Matei 18, 15; Fapte 20, 31;
Iacov 5, 20), pe oricine vor vedea că încalcă aceste bune
rânduieli. Când nimic din acestea nu-l va îndrepta, el va fi
socotit ca un străin şi lăsat în seama Judecăţii lui Dumnezeu,
fără a mai avea cu el nici o legătură ca de frate, – căci acela nu
mai este un ostaş al Domnului.
De asemenea, când ei înşişi le vor călca, să-şi
mărturisească vina, să-şi ceară iertare fraţilor şi să intre în
rânduială.
Adunarea Oastei Domnului nu este proprietatea nici
unui lucrător, oricât de bătrân şi de harnic ar fi sau ar fi fost
el. Ea este numai a Domnului Iisus, Care singur a
răscumpărat-o cu Sângele Său. Deci face un mare păcat de
mândrie acela care se face el stăpân peste adunarea
Domnului pe care numai Duhul Sfânt trebuie să o
stăpânească.
Unde nu este rânduială, acolo este neorânduială şi unde
nu este ordine, acolo este dezordine. În orice oaste este ordine.
Cu atât mai mult în Oastea Domnului trebuie să fie ascultare şi
unitate. Cine umblă în neascultare şi în dezbinare, acela este
35
un dezertor, un tulburător, şi nu un ostaş al Domnului.

Împotriva acestuia va lua măsuri atât Domnul, cât şi Lucrarea
frăţească.
O, Doamne Duhule Sfinte, Care ai născut şi ai condus

această Lucrare a Ta, care este Oastea Domnului,
ajută- ne pe fiecare să fim nişte robi ai Tăi supuşi şi
smeriţi, ca să ne poţi recunoaşte vrednici de Împărăţia
cerească şi de cununa vieţii. Amin.
36
Conştiinţa ascultării
Conştiinţa ascultării ţi-e puterea de-a purta

cea mai strălucită cruce de pe lume: crucea ta!
Ţi-e puterea de-a rămâne pân-la moarte credincios
în învăţătura-n care te-a chemat întâi Hristos.
Conştiinţa ascultării îţi dă harul ca să poţi

în iubire să fii una, gând şi duh, cu-ai tăi, cu toţi,
căci smerenia e harul cel mai nalt şi mai frumos
ce-ţi păstrează părtăşia cu-ai tăi fraţi şi cu Hristos.
Conştiinţa ascultării fie-ţi trează necurmat,

ardă-n candela vieţii ca oleiul cel curat,
îndreptându-ţi pururi drumul şi trăirea-ntre cei mulţi.
Fericit eşti doar atâta cât iubeşti şi cât asculţi.
37
capitolul 5
DESPRE NAŞTEREA DIN

NOU
„Şi celor câţi L-au primit, care cred în Numele Lui, le-a
dat putere ca să se facă copii ai lui Dumnezeu, care nu din
sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci
de la Dumnezeu s-au născut“ (Ioan 1, 12-13).
„Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de
sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu…
De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea
să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.
Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din
Duh, duh este.
Nu te mira că ţi-am zis: trebuie să vă naşteţi de sus“ (Ioan
3, 3-7).
„Deci dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele
vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi“ (II Cor. 5, 17).
„Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici
netăierea împrejur, ci a fi o făptură nouă“ (Gal. 6, 15).
„El ne-a mântuit nu din faptele cele întru dreptate
săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii
celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt, pe Care L-a
38
vărsat peste noi din belşug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul

nostru“ (Tit 3, 5-6).
„După voia Sa ne-a născut prin Cuvântul Adevărului, ca
să fim începătură făpturilor Lui“ (Iacov 1, 18).
„Fiind născuţi din nou, nu din sămânţă stricăcioasă, ci din
nestricăcioasă, prin Cuvântul lui Dumnezeu, cel viu şi care
rămâne în veac“ (I Petru 1, 23).
„Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru
Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus
Hristos din morţi, ne-a născut din nou spre nădejde vie, spre
moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în
ceruri pentru voi“ (I Petru 1, 3-4).
„Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat,
pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în acesta; şi nu poate să
păcătuiască, fiindcă este născut din Dumnezeu“ (I Ioan 3, 9).
„Ştim că oricine este născut din Dumnezeu nu
păcătuieşte; ci cel ce s-a născut din Dumnezeu se păzeşte pe
sine şi cel rău nu se atinge de el“ (I Ioan 5, 18).

„De trei ori în viaţă trebuie să ne naştem. O naştere este
ieşirea afară din sânurile de maică, când adică din pământ la
pământ ne aducem, iar celelalte două ne sunt de la pământ
către ceruri, din care una este mulţumitoare, adică aceea pe
care o avem prin dumnezeiasca baie a Botezului, iar alta – a
treia – este din pocăinţă şi din ostenelile cele bune. Şi într-a-
ceasta – adică în a treia – suntem noi acum.“
Sf. Atanasie cel Mare
„Nu este de-ajuns să te naşti creştin, ci trebuie să te faci
creştin [printr-o naştere din nou].“
39

„Cei născuţi din Duhul se cunosc după roadele Duhului,
căci cel născut din cineva seamănă cu acela care l-a născut.“
Sf. Maxim Mărturisitorul
„Naşterea din nou este o făptură nouă, o a doua făptură în
noi, căci din ceea ce nu eram am fost aduşi la ceea ce suntem.
Ceea ce eram mai înainte am murit, adică omul nostru cel
vechi. Şi ceea ce devenim nu eram mai înainte.“
„Naşterea voastră a avut loc odată cu moartea voastră.“
Sf. Chiril al Ierusalimului
„Cel născut din nou se depărtează pe dată de întuneric,
căci chiar din acest fapt primeşte lumina.“
Sf. Clement Alexandrinul
„Ca orice viaţă, aşa şi viaţa în Hristos, are o naştere, o
pruncie, o creştere şi o stare de bărbăţie.“
Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă
„Precum noaptea toate se înnegresc împreună cu
întunericul în care sunt, chiar dacă ele sunt luminoase din fire,
– când vine lumina piere asemănarea întunecată din ele. Tot
aşa sufletul, strămutându-se de la rătăcire la adevăr, se preface
în chipul vieţii, după Harul luminos“.
Sf. Grigorie de Nyssa
„Pocăinţa adevărată [fiind naştere din nou], descoperită şi
dată nouă prin Harul lui Dumnezeu, ne aduce din nou în Harul
lui Dumnezeu [din care căzusem]. De îndată ce am cunoscut-
o şi am primit-o, niciodată după aceea nu trebuie s-o mai
întinăm cu repetarea greşelii. Nu te mai apără în nici un caz
40
dacă spui că n-ai ştiut, fiindcă după ce ai cunoscut pe

Dumnezeu şi I-ai primit poruncile, pocăindu-te pentru greşeli,
– nu ai dreptul să mai greşeşti din nou...“
Tertulian – Despre Pocăinţă

Naşterea de sus este o putere cerească ce se pogoară în
sufletul omului şi face o schimbare radicală, o schimbare din
temelii în viaţa lui.
Mă tem că mulţi nu mă vor înţelege. Voi preciza – pe
scurt – această învăţătură. Naşterea din nou, despre care
vorbea Mântuitorul cu Nicodim, este Taina cea mare a
Botezului, prin care ne naştem din nou prin apă şi prin Duh...
...Taina Botezului este altoirea cea duhovnicească a
omului. Botezul „taie“, omoară „pomul“ (omul) cel vechi şi îl
altoieşte pe cel nou. Însă cine nu-şi îngrijeşte mai departe
sufletul şi viaţa poate pierde această altoire...
...Aici vine lucrarea naşterii din nou. Ea curăţă cârceiele,
ea curăţă vlăstarele cele vechi, pentru ca altoiul să se poată
dezvolta, să poată creşte şi să poată da roadele Duhului Sfânt
(Gal. 5, 20).
Aceasta este naşterea, aceasta este renaşterea cea
sufletească pe care o predicăm şi noi, cu toată stăruinţa, prin
Oastea Domnului.“
«Vântul cel ceresc», ediţia a II-a, Sibiu, 1997, p. 11-12
„Prin Taina cea mare a naşterii din nou trebuie să trecem
şi noi. Am şi trecut, căci Taina Botezului închipuie această
naştere din nou. Botezul ne trece prin „apă şi prin Duh“, dintr-
un „om vechi face un om nou“. Însă, mai târziu, păcatul strică
iarăşi acest „om nou“ şi îl face iarăşi „vechi“. De aceea,
41
trebuie să trecem iarăşi printr-o nouă naştere din nou,

sufletească. Această naştere din nou o facem în duh, în
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.“
«Corabia lui Noe», ed. a IV-a , Sibiu, 1998, p. 82
Naşterea din nou este primul pas de intrare în Oastea
Domnului. Nimeni nu poate face parte cu adevărat din Oastea
Domnului fără naşterea din nou.
A te naşte din nou înseamnă a înţelege şi a primi Harul
Crucii de pe Golgota. Şi prin acest har, omul tău cel vechi să
se răstignească (prin durere şi pocăinţă) împreună cu Iisus. Iar
în tine să se nască un om nou, prin Cuvântul şi prin Duhul lui
Dumnezeu.
Naşterea din nou este schimbarea cea mare care trebuie
să dea celor ce intră în Oastea Domnului o altă inimă şi o altă
simţire. O altă minte cu alte vederi şi alte umblări. Să moară
omul nostru cel dinlăuntru pentru păcat şi să învieze lui
Dumnezeu, prin Iisus Hristos (Rom. 6, 11).
A te naşte din nou înseamnă a pune un aluat nou în făina
vieţii tale, din care să iasă apoi o frământătură nouă, o viaţă
nouă, o făptură nouă, un om nou.
O trăire cu totul nouă faţă de cea care fusese înainte, o
viaţă cu totul predată lui Dumnezeu din cea care fusese mai
înainte predată cu totul păcatului şi lumii, – aceasta este ceea
ce se cheamă o naştere sufletească, aceasta este lupta şi viaţa
Oastei Domnului.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: noi trebuie să ne naştem
din nou prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Acest Cuvânt
ne zămisleşte o făptură nouă, iar această naştere nu este din
natură, ci din făgăduinţa dumnezeiască. Aceasta este taina
naşterii din nou, taina pocăinţei, care trebuie să se petreacă în
fiecare dintre noi, dacă vrem cu adevărat să vedem şi să
moştenim Împărăţia lui Dumnezeu. Fără aceasta nimeni nu
42
poate să fie un adevărat creştin, un adevărat ostaş al lui

Hristos.
Cine nu are naşterea de Sus, transformarea şi înnoirea
vieţii sale printr-o schimbare totală faţă de felul cum era mai
înainte de a intra în Oaste, acela nu poate fi un bun ostaş al
Domnului.
Un adevărat ostaş al Domnului este şi poate fi numai
acela care trăieşte şi lucrează potrivit cu învăţătura şi
rânduielile din Biserica şi din Frăţietatea Oastei. Cine cade din
acestea, acela cade şi din numele şi din calitatea de ostaş.

În clipa intrării în Oastea Domnului să stăm în faţa
Cuvântului lui Dumnezeu cu adâncă pocăinţă şi cu lacrimi de
durere pentru păcatele trecutului, cerând iertare pentru ele şi
părăsindu-le total şi pe totdeauna. Apoi, punând gând şi
legământ pentru o viaţă nouă cu Hristos. Aceasta este naşterea
din nou pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Nimeni nu trebuie să
încerce a intra în Oastea Domnului fără această naştere din
nou, fiindcă aceasta ar fi o înşelare a Duhului Sfânt – şi va fi
pedepsită ca păcatul lui Anania şi al Safirei (Fapte 5, 9-11).
Nimeni nu trebuie să fie silit să intre în Oastea Domnului,
dacă nu vine acest îndemn dinlăuntrul său, din inima sa. Un
astfel de ostaş silit va face numai rău şi necaz în Lucrarea
Domnului. Toate relele care sunt între fraţi vin numai din
partea acelora care au intrat în Oastea Domnului fără naşterea
din nou, căci aceştia nu şi-au răstignit firea lor pământească
din care izvorăsc numai rele.
Copiii fraţilor ostaşi, când ajung la vârsta cunoaşterii,
trebuie să fie îndrumaţi şi ei să se nască din nou. Căci nu-i de-
43
ajuns să se nască numai din părinţii lor credincioşi, ci trebuie

să se nască şi duhovniceşte, din Cuvântul lui Dumnezeu (Apa
cea vie) şi din Duhul Sfânt, ca să fie o făptură nouă,
duhovnicească.
Cei ce spun că s-au născut din nou trebuie să arate asta în
viaţa lor prin roadele Duhului Sfânt (Gal. 5, 22). Cine nu are
aceste roade în viaţa lui, văzute de toţi, acela este un mincinos
şi un amăgitor, iar nu un ostaş al Domnului.
Naşterea din nou este o taină, este convertirea şi
schimbarea vieţii, ca a lui Saul pe drumul Damascului... este
învierea pe care o face Apa cea vie a Cuvântului dumnezeiesc
în mintea omului şi este înnoirea inimii pe care o face Duhul
lui Dumnezeu prin puterea şi harul Lui. O minte nouă şi o
inimă nouă sunt omul cel nou cu viaţa cea nouă.
Naşterea din nou este o taină. Ea este Taina Pocăinţei în
Biserica noastră şi taina aceasta este mare şi unică în felul ei.
Oricine nu trece prin această taină nu poate nici vedea şi nici
moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
O, Cuvântule Sfânt, Apa cea vie şi Duhule Sfânt, Puterea

cea mare a lui Dumnezeu, daţi-ne şi nouă fiecăruia
adevărata naştere din nou, ca să putem vedea cu bucurie şi
să putem moşteni veşnic Împărăţia lui Dumnezeu. Amin.
44
Dacă nu vreţi să vă naşteţi
Dacă nu vreţi să vă naşteţi cu adevărat de Sus

şi nu vreţi să vă întoarceţi cum a poruncit Iisus,
nu veniţi, nu veniţi în Lucrarea lui Iisus!
Dacă vreţi mărirea lumii şi căutaţi al ei folos,

dacă-aveţi în voi trufie şi vi-e gândul păcătos,
nu veniţi, nu veniţi în Lucrarea lui Hristos!
Dacă vă-nspăimântă crucea şi fugiţi de jugul greu,

dacă nu vreţi sfinte sarcini, ci vreţi desfătări mereu,
nu veniţi, nu veniţi să-L slujiţi pe Dumnezeu!
Că-n a Domnului Lucrare, fără naşterea de Sus,

faceţi numai tulburare şi din Mâna lui Iisus
veţi lua, veţi lua plata focului nespus!...
45
capitolul 6
DESPRE HOTĂRÂRE ŞI
LEGĂMÂNT
„Iar dacă nu vă place să slujiţi Domnului, atunci alegeţi-vă
acum cui veţi sluji!... Eu însă şi casa mea vom sluji Domnului,
că Sfânt este“ (Iosua 24, 15).
„Şi a încheiat… legământ între Domnul şi între rege şi
popor, că acesta să fie poporul Domnului“ (II Împ. 11, 17).
„Adunaţi-I Lui pe cuvioşii Lui, pe cei ce au făcut
legământ cu El pentru jertfe“ (Ps. 49, 6).
„Împlineşte Celui Prea Înalt făgăduinţele tale“ (Ps. 49, 15).
„Pe călcătorii de lege am urât şi legea Ta am iubit“ (Ps.
118, 113).
„Dă-Mi, fiule, inima ta şi ochii tăi să simtă plăcere pentru
căile Mele“ (Pilde 23, 26).
„Luaţi aminte cu urechile voastre şi mergeţi pe căile
Mele. Ascultaţi-Mă pe Mine şi viu va fi sufletul vostru. Voi
face cu voi legământ veşnic, dându-vă îndurările Mele cele
făgăduite lui David“ (Isaia 55, 3).
„Dar iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui
Israel după zilele acelea, zice Domnul. Voi pune Legea Mea
înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi Eu le voi fi
Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor“ (Ier. 31, 33).
„Veniţi şi vă uniţi cu Domnul prin legământ veşnic care
46
nu se va uita“ (Ier. 50, 5).

„Acesta este Sângele Meu al Legii celei noi care pentru
mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“ (Matei 26, 28).
„Şi au făcut nu după cum au nădăjduit, ci s-au dat pe ei
înşişi întâi Domnului şi apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu“ (II
Cor. 8, 5).
„Dumnezeu hotărăşte din nou o zi, astăzi… Dacă veţi
auziţi astăzi glasul Lui, nu învârtoşaţi inimile voastre“ (Evrei
4, 7).
„Şi pentru aceasta El este Mijlocitorul unui nou testament,
ca, prin moartea suferită spre răscumpărarea greşelilor de sub
întâiul testament, cei chemaţi să ia făgăduinţa moştenirii
veşnice“ (Evrei 9, 15).
„Acesta este sângele testamentului pe care l-a poruncit
vouă Dumnezeu“ (Evrei 9, 20).
„Căci v-aţi apropiat... de Iisus, Mijlocitorul noului
testament“ (Evrei 12, 22-24).
„Iar Dumnezeul Păcii, Cel ce prin sângele unui testament
veşnic a sculat din morţi pe Păstorul cel mare al oilor, pe
Domnul nostru Iisus, să vă întărească în orice lucru bun“
(Evrei 13, 20).

„Nimic nu mulţumeşte pe Dumnezeu ca o viaţă bună şi
curată, predată în slujba Lui.“
„Când omul se predă în totul lui Dumnezeu şi nu mai
umblă fără de El, atunci Dumnezeu îi descoperă tainele voii
Lui în sfinţenie.“
Sf. Macarie cel Mare
47
„Este lucru mare şi frumos să vorbeşti despre Dumnezeu,

dar este şi mai mare şi mai frumos să te predai Lui şi să
trăieşti pentru El.“
Sf. Grigore de Nazianz
„Să ne predăm pe noi înşine lui Dumnezeu în întregime,
ca să-L primim şi noi pe El Întreg.“
„Atunci vei fi şi Tu, Doamne, cu totul al meu, când şi eu
voi fi predat Ţie, cu totul al Tău.“
Fericitul Augustin
„Cel ce s-a hotărât pentru Domnul, acela trebuie să nu
mai trăiască pentru sine, ci să trăiască cu totul pentru
Dumnezeu. Numai acela se va umple de toată plinătatea
dumnezeiască şi va vieţui după voia Sa cea sfântă.“
„Unde nu este nici o temere de Dumnezeu, acolo nu este
nici hotărâre de îndreptare. Şi unde nu este o hotărâre de
îndreptare, acolo căinţa este deşartă, fiindcă ea nu aduce nici o
roadă. Şi unde nu este roadă adusă lui Dumnezeu, acolo nu
este nici mântuire.“
Tertulian – Despre Pocăinţă
„Adu-ţi aminte de greşelile grele ale celor ce-au căzut
odinioară, dar s-au întors de la ele printr-o hotărâre sfântă şi s-
au pocăit, iar după aceea, de cinstea de care s-au învrednicit ei.
Fă şi tu aşa ca şi ei, ia curaj în pocăinţa ta – şi vei avea şi tu
cinste ca ei.“
Sf. Isaac Sirul
48

Hotărârea noastră contra păcatelor n-ajunge nimic dacă
n-am îngenuncheat la picioarele Crucii şi nu stăm mereu cu ea
sub darurile ce izvorăsc din Jertfa Crucii.
«Ce este Oastea Domnului?», p. 72
Oastea Domnului este o mişcare de renaştere
duhovnicească, în credinţa şi învăţătura cea dreaptă, în care
orice suflet care vine trebuie să pună o hotărâre şi un
legământ că o rupe cu viaţa lumească dinainte şi cu trecutul
său cel păcătos. Şi să înceapă o viaţă nouă cu Hristos şi pentru
El.
Hotărârea şi legământul de predare în slujba Domnului
nostru Iisus Hristos constituie hotarul cel mare de la care
sufletul se desparte definitiv de Satana şi se uneşte definitiv cu
Hristos. Acesta este hotarul de la care omul lasă calea cea largă
şi o ia pe calea cea strâmtă ce duce la mântuire. Acesta este
hotarul de la care omul moare pentru lume şi pentru păcat şi
începe să învieze şi să trăiască cu adevărat pentru Dumnezeu.
Nimeni nu poate apuca cu adevărat pe Calea Crucii lui
Hristos până ce nu se hotărăşte mai întâi să o rupă deplin şi pe
totdeauna cu căile păcatului.
Cine face legământ de ascultare şi vieţuire cu Hristos şi
îşi ţine acest legământ până la moarte, numai acela va primi
cununa vieţii din mâna cea străpunsă de cuie a dulcelui nostru
Mântuitor şi Răscumpărător, Iisus Hristos. Dar cine se leapădă
şi îşi calcă hotărârea şi legământul său, acela va avea parte de
lepădare şi de la Hristos.
La picioarele Crucii lui Iisus cel Răstignit să punem şi
noi, fiecare, gând de hotărâre şi legământ de a-L urma pe El
până la sfârşit. Atunci vom primi din Mâna cea Răsplătitoare
49
cununa vieţii veşnice.

Veniţi să facem o hotărâre şi să punem un legământ de
luptă împotriva tuturor relelor din viaţa noastră – şi de slujire
cu ascultare de voia lui Dumnezeu până la moartea noastră. Să
scoatem toate păcatele din viaţa noastră, din casa noastră şi din
ţara noastră. Şi să înstăpânim în locul lor toate virtuţile şi
roadele Duhului Sfânt. Aceasta va fi mântuirea noastră, a
familiei noastre şi a ţării noastre.

Să ia în faţa Domnului şi a fraţilor din Oastea Domnului o
hotărâre şi să facă un legământ că se leapădă cu totul de felul
păcătos şi rău de viaţă de dinainte – şi că se predă cu totul din
acea clipă înainte Domnului Iisus Hristos, ca să trăiască pentru
El.
Să se hotărască a fi gata totdeauna să asculte şi să urmeze
cu supunere şi smerenie Cuvântul Domnului şi al fraţilor, fără a
arăta niciodată nici un fel de împotrivire faţă de ceea ce i se cere
după voia Domnului şi după învăţătura Oastei Domnului.
După timpul hotărârii, să-şi întărească predarea în slujba
Domnului cu legământul unei şi mai depline ascultări.
Legământul sincer cu Hristos îi va zidi şi mai tare curăţia şi
statornicia în credinţă.
Hotărârea de predare în slujba Domnului trebuie întărită
prin legământul sfânt şi veşnic pus în genunchi şi cu lacrimi la
picioarele Domnului, cu toată inima şi credinţa de a-L urma pe
El.
În zilele de la începutul Oastei Domnului se punea
50
legământul numai la câtva timp după hotărârea intrării în

Oaste, timp în care se dovedea că cei care s-au predat
Domnului s-au născut din nou cu adevărat şi că ei luptă şi
muncesc pentru a trăi în adevăr o viaţă nouă cu Hristos – şi
sunt vrednici a fi socotiţi fraţi şi părtaşi la viaţa cu Domnul.
Fie că legământul se face deodată cu hotărârea de
predare, fie că se face mai târziu, actul legământului este sfânt
şi trebuie privit cu toată seriozitatea şi temerea în faţa lui
Dumnezeu, după cum este scris: „Cu frică de Dumnezeu, cu
credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi...“
Există numai un singur legământ. El nu poate fi nici
schimbat, nici înlocuit, cum nu este schimbat legământul lui
Dumnezeu, ci rămâne pe totdeauna acelaşi. Noi putem să ni-l
reînnoim, din când în când, dar să-l schimbăm nu putem
niciodată. Cine şi-l schimbă – şi-l calcă. Şi vai de cel ce-şi
calcă legământul său cel unic!
Neascultarea şi netrăirea după voia Domnului sau
părăsirea Frăţietăţii Oastei înseamnă călcarea hotărârii şi
ruperea legământului făcut cu Domnul. Înseamnă lepădarea de
adunare şi căderea din credinţă (Evrei 10, 25-27). Oricine
săvârşeşte aceste lucruri este un om de nimic, este un suflet
pierdut şi nu mai poate fi un ostaş al Domnului, ci un dezertor
din oştirea Lui.
*
Intrarea în Oastea Domnului, adică predarea noastră în
slujba lui Hristos Mântuitorul, este clipa naşterii noastre din
nou, hotarul de la care o rupem dintr-o dată şi pe totdeauna cu
păcatul. Spre a trăi până la moarte pentru Dumnezeu. Acesta
este momentul şi hotarul când, din durerea pocăinţei pentru
51
păcatele mele din trecut, se naşte omul meu cel nou, cu un

viitor nou. Îngrozit de pierzarea care mă aşteaptă pentru
păcatele trecutului meu, cad la Crucea lui Iisus, Cel răstignit
pentru aceste păcate ale mele, şi, crezând în Jertfa Lui,
Sângele Său mă spală de toate acestea şi mă curăţă în faţa
Tatălui Ceresc, făcându-mă un iertat şi înfiat al Său. Din
momentul acesta eu mă ridic de la picioarele lui Iisus ca un
iertat şi eliberat al Lui. Din clipa când s-a petrecut cu mine
această taină sfântă care m-a transformat total în alt om, un om
nou, eu am devenit cu adevărat un salvat din lanţurile
păcatului, cu care mă ţinea rob Satana, vrăjmaşul lui Hristos şi
vrăjmaşul mântuirii mele. De acum şi până în vecii vecilor eu
sunt al lui Hristos, răscumpăratul şi ostaşul Lui. Prin aceasta
eu intru voluntar în Oastea Domnului Iisus, spre a lupta contra
lui Satan, care va încerca mereu să mă robească din nou. Şi
pentru a ajuta şi la dezrobirea altora. În clipa hotărârii, eu
trebuie să spun această hotărâre a mea cu glas tare, cu
mulţumire şi recunoştinţă, în rugăciune, în faţa Domnului şi în
faţa tuturor fraţilor, dacă aceasta se petrece în adunare.
După trecerea unui timp suficient spre a se vedea după
felul meu de trăire dacă sunt cu adevărat un om nou şi că am
roadele Duhului Sfânt în viaţa mea şi că ascult de Dreptarul
Învăţăturii Sănătoase – eu mă voi pregăti pentru legământ.
La începutul Oastei aşa era. Legământul frăţesc se punea

în mijlocul unei adunări sărbătoreşti, anume pregătită pentru
acest scop. La o astfel de adunare pot pune legământul toţi
fraţii şi surorile începătoare, care sunt pregătiţi pentru aceasta.
E bine ca astfel de adunări de legământ să se ţină pe cât este
cu putinţă în biserică. Acolo este locul şi cadrul cel mai înalt şi
potrivit pentru actul acesta sfânt care pecetluieşte pentru
totdeauna unirea noastră cu Hristos în faţa multor martori,
52
îngeri şi fraţi, după cum este scris: Luptă-te lupta cea bună a
credinţei... pentru care ai făcut acea frumoasă mărturisire
înaintea multor martori (I Tim. 6, 12).
Este şi mai bine dacă, în ziua legământului, fraţii şi
surorile se vor pregăti şi se vor împărtăşi cu Trupul şi
Sângele Domnului.
Numai de la această dată sufletul se va socoti ostaş deplin
şi membru adevărat al Lucrării Domnului... Un ostaş fără
legământ nu poate fi socotit un ostaş deplin. Nici el nu se ştie
legat în totul de Domnul decât după depunerea acestui
legământ sfânt, după cum un soldat nu se poate socoti de
încredere şi devotat ţării decât în clipa când depune
jurământul, care este legământul său unic şi definitiv. Un
soldat fără jurământ nu este soldat deplin şi ţara nu se poate
bizui niciodată pe el. Nici comandantul lui. Tot aşa, un ostaş
fără legământ nu este vrednic de încredere în faţa Domnului.
Cine se fereşte de legământ nu este cinstit în faţa lui
Dumnezeu. Şi Domnul nu Se poate încrede în el (Ioan 2, 24).
Adunarea pentru legământ trebuie pregătită din timp, cât
mai cu grijă. Momentul legământului trebuie să fie bine ales,
la mijlocul adunării. Atât vorbirile de dinainte, cât şi cele de
după legământul frăţesc trebuie să cuprindă adevărurile
fericite ale Cuvântului Sfânt, pline de făgăduinţe despre
răsplata şi slava ce-i aşteaptă pe cei care vor lupta şi vor birui
în Oastea Domnului Iisus. La fel şi cântările, poeziile şi
rugăciunile, care vor înfrumuseţa programul acestei adunări.
Astfel sărbătorirea legământului frăţesc va rămânea pe
totdeauna neuitată, aşa cum şi trebuie să rămână pentru cei
care au avut bucuria de a se uni atunci pe deplin cu Domnul şi
Mântuitorul lor Iisus. Iar pentru ceilalţi va fi un prilej de mare
şi luminată bucurie duhovnicească.
53
Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm, pecetluieşte cu Harul

Tău şi cu puterea Ta legământul nostru hotărât cu Tatăl
nostru Cel ceresc, pus prin Jertfa Crucii Mântuitorului
nostru Iisus Hristos şi întărit de pecetea darului Tău cel
veşnic şi sfânt. Umple-ne, Duhule Sfinte, de lumină şi putere
şi condu-ne cu biruinţă prin toate luptele până la cea din
urmă, când vom primi cununa vieţii, la intrarea pe porţile
Ierusalimului ceresc. Amin.
54
Am cu Hristos un legământ
şi nimeni nu mi-l poate frânge,
născut din plâns, crescut în cânt,
pecetluit în foc şi-n sânge.
chiar decât sufletul mai sfânt,
un legământ am cu Iisus
chiar decât viaţa mai presus.
Pe nume-l port, pe chip mi-e scris,

în trup îl ard, în duh m-apasă,
el mi-e cuvânt, şi gând, şi vis,
şi-avut, şi dragoste, şi casă.
Nu-i prieten pe pământ să-mi ia

povara lui de peste mine,
cât m-ar iubi şi cât mi-ar vrea,
ea-ncătuşat şi rob mă ţine.
Şi nu-i vrăjmaş, oricât de-avar,

să-mi ia lumina lui din zare,
ea-mi este dor, şi cer, şi far,
şi cinstea mea nemuritoare.
Nimic nu-l poate-ntuneca,

nimic nu-i poate da lumină,
nici chinui, nici mângâia
decât o vină sau ne-vină.
mai lung decât o veşnicie,
nu-i chin ori har, nici plâns ori cânt
mai greu ori mai uşor să-mi fie.
55
Ce sfânt e-un legământ
Ce sfânt e-un legământ, că Însuşi

Hristos, cu Sânge, l-a-ntărit
şi l-a pecetluit cu preţul
de Jertfă care l-a sfinţit!
Când omul, lui Hristos jertfeşte

fiinţa şi voinţa sa,
se leagă el de bunăvoie
că-L va sluji şi asculta.
Când omul vine şi-şi supune

fiinţa sa lui Dumnezeu,
ce poate fi mai sfânt ca asta,
mai cutremurător şi greu!
Când pasu-acesta-i sfânt şi unic

cum unică-i fiinţa sa,
ce-ar mai putea să-l facă-n stare
să-l uite sau a şi-l călca?
...Să nu-ţi priveşti cu uşurinţă

cuvântu-n care te-ai legat.
Ţinându-l, eşti prin el un înger,
călcându-l, eşti un blestemat.
O, Dumnezeu Atotputernic
al Veşnicului Legământ,
ajută-ne pe fiecare
să ni-l păstrăm pân-la mormânt.
56
capitolul 7
DESPRE BISERICĂ
„Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele ca să
locuiesc în Casa Domnului întru lungime de zile“ (Ps. 22, 7).
„Cât de iubite sunt lăcaşurile Tale, Doamne al puterilor!
Fericiţi sunt cei ce locuiesc în Casa Ta“ (Ps. 83, 1; 5).
„Răsădiţi fiind în Casa Domnului, în curţile Dumnezeului
nostru vor înflori“ (Ps. 91, 13).
„Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie: în Casa
Domnului vom merge!“ (Ps. 121, 1).
„Deci dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei
aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul
tău acolo înaintea altarului şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele
tău şi apoi venind adu darul tău“ (Matei 5, 23-24).
„Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi
Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui“ (Matei 16, 18).
„De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între
tine şi el singur. Şi de te va asculta ai câştigat pe fratele tău.
Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi... Şi de nu-
i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici
de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş“ (Matei 18, 15-
17).
„Casa Mea casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi
peşteră de tâlhari“ (Matei 21, 13).
„Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui meu trebuie să fiu?“
57
(Luca 2, 49).
„Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma
întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi ca să păstraţi
Biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu însuşi sângele
Său“ (Fapte 20, 28).
Biserica este a lui Hristos (cf. I Cor. 1, 2).
„Nu fiţi piatră de poticnire... nici Bisericii lui Dumnezeu“
(I Cor. 10, 32).
„Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de
toate, L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui,
plinătatea Celui ce plineşte toate întru toţi“ (Efes. 1, 22-23).
„Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor
şi este“ (Efes. 5, 23).
„Ca să ştii, dacă zăbovesc, cum să petreci în casa lui
Dumnezeu care este Biserica Dumnezeului Celui Viu, stâlp şi
temele a adevărului“ (I Tim. 3, 15).
„Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor“
(Apoc. 2: 7, 11, 17, 29).
Hristos este Mirele Bisericii (cf. Apoc. 21, 2).

„Biserica este mai înaltă decât cerurile şi mai desfătată
decât pământul. Ea niciodată nu îmbătrâneşte, ci totdeauna va
înflori în Hristos.“
„Biserica lui Dumnezeu, fiind întemeiată pe Stâncă, nu se
poate clătina prin nici o vijelie. Ea poate fi ispitită, dar nu
învinsă.“
Fericitul Ieronim
58
„Biserica este acel lăcaş sfânt ridicat de spiritele noastre.“

„Biserica este plinătatea Harului, neavând nici pată, nici
zbârcitură. Ea este curată şi neîntinată, indestructibilă şi eternă.“
Tertulian
„Este un singur Dumnezeu, un singur Hristos şi o singură
Biserică.“
Sf. Ciprian
„Unde este Biserica, acolo este şi Sfântul Duh – şi unde
este Sfântul Duh, acolo este şi Biserica.“
Sf. Irineu
„Biserica este prelungirea tainică a Întrupării
Mântuitorului. Ea conţine viaţa lui Hristos.“
„În afară de Biserică nu este mântuire.“
Sf. Ciprian de Cartagina
„Nimeni nu poate avea ca Tată pe Dumnezeu, dacă nu are
ca mamă Biserica. Dacă putea să existe salvare în afară de
corabia lui Noe, ar putea să existe şi în afară de Biserică.“
Sf. Ciprian de Cartagina
„Biserica este Trupul organic al lui Hristos... ai cărei
membri, care sunt credincioşii, trebuie să stea într-o armonie
perfectă.“
„Biserica lui Hristos este vie şi puternică în măsura în
care ea se hrăneşte cu Trupul şi Sângele dumnezeiescului ei
Întemeietor, căci fără comunicare între Hristos şi creştini nu
59
poate fi vorba de o Biserică vie.“

„Noi devenim cu adevărat fiii lui Dumnezeu numai prin
unirea cu Hristos în Biserica Sa.“

Ceea ce este sufletul pentru trup, aceea este Duhul Sfânt
pentru Trupul lui Hristos care este Biserica.
Oastea Domnului s-a născut în Biserică, iar noi vrem să
rămânem în ea, după cum am fost chemaţi.
Biserica are dreptul să se îngrijească de sufletele
credincioşilor săi, iar noi ne socotim fii credincioşi ai Bisericii.
„Oastea Domnului este un copil al Bisericii. Ea s-a născut
şi trăieşte sub aripa Bisericii.
Oastea Domnului nu este ceva mai mult decât Ortodoxia,
ci e o familie restrânsă, o comuniune de frăţietate evanghelică,
cu gândul precis de a trăi mai intens învăţăturile Bibliei şi ale
Bisericii.
Oastea nici nu a vrut şi nici nu vrea să facă reguli peste
sau în contra Bisericii. Dar Oastea Domnului vrea să trăiască,
cu toată fiinţa, regulile existente ale Bisericii.“
(Fragment din Moţiunea din 12 sept. 1937)
Sf. Ioan Gură de Aur spune că precum Eva a ieşit din
coasta lui Adam, aşa şi Biserica a ieşit din coasta lui Hristos...
Şi precum în timp ce Adam dormea s-a făcut femeia, tot astfel
pe când murea Hristos s-a născut Biserica din Sângele şi Apa
din coasta Lui, care închipuie Cuvântul şi Duhul Său... Noi
credem şi mărturisim întocmai.
Acolo unde se află doi sau trei adunaţi în numele lui
60
Hristos, acolo este şi Biserica, iar Biserica este Hristos – după

cum spune tot Sfântul Ioan Gură de Aur... Deci, când tu întinzi
mâinile către ceruri şi-ţi pleci genunchii, rugându-te pentru tine
sau fratele tău, le întinzi către Hristos şi te rogi către Hristos. La
fel şi când fratele tău varsă lacrimi din pricina ta, Hristos suferă.
Când Biserica se roagă, atunci se roagă Hristos. Iar ceea ce cere
Fiul se dobândeşte totdeauna cu uşurinţă de la Tatăl. Aceasta
este Biserica – şi noi aşa credem şi mărturisim.

Să se socotească cu evlavie un fiu al Bisericii şi să-şi
împlinească cu toată temerea de Dumnezeu toate îndatoririle
faţă de Biserică, încredinţat de Harul lui Dumnezeu care este în
ea.
Să ia parte la slujbele şi sarcinile Bisericii.
Să se mărturisească şi să se împărtăşească cu Trupul şi
Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, după cum ne
porunceşte El, supunându-se rânduielilor aşezate în Biserică şi
la fel să-şi împlinească şi celelalte îndatoriri sufleteşti şi
trupeşti faţă de ea.
Să înconjoare pe slujitorii Bisericii cu tot respectul şi
dragostea, ca pe nişte mai-mari ai poporului, rânduiţi prin voia
lui Dumnezeu la o slujbă sfântă – şi să nu-i vorbească
niciodată de rău, după cum este scris, căci pe fiecare îl va
judeca Cel care Singurul are acest drept (cf. Fapte 23, 5).
Să ia parte cu fapta la orice lucru bun ce urmăreşte
înzestrarea şi înfrumuseţarea casei Domnului.
Să respecte tot timpul slujbei şi rugăciunii în Biserică. Să
asculte cu evlavie, să cânte cu dragoste, să se roage cu lacrimi,
îmbrăcat cuviincios, fiindcă stă necurmat în faţa lui Dumnezeu
61
Care urăşte orice necuviinţă. Cine este un neascultător şi un

necuviincios faţă de Biserică nu poate fi un ostaş al Domnului.
Deoarece Biserica este Trupul duhovnicesc al lui Hristos,
Domnul nostru, fiecare dintre noi socotindu-ne un mădular viu
al Bisericii, trebuie să ne comportăm în orice împrejurare într-
un chip vrednic de Hristos, Care este Capul Bisericii. Cine nu
are Duhul lui Hristos şi viaţa Lui evlavioasă, acela nu este un
mădular viu, ci unul mort. Şi nu este spre cinste, ci spre ocară.
Trupul lui Hristos, Biserica, are ochi, iar ochii sunt
luminătorii acestui trup, cei aşezaţi în fruntea lui. Şi după cum
ochiul viu şi sănătos este curat, aşa de curat trebuie să fie şi să
vadă şi luminătorul Bisericii. Un ochi mort nu poate lumina pe
nimeni. Un îndrumător în Hristos trebuie să fie viu în Hristos,
sănătos în umblare, curat în purtări.
Biserica de pe pământ este Biserica luptătoare, iar
Biserica din cer este Biserica triumfătoare şi Hristos este
Capul amândurora. Deci după cum cei din ceruri Îi slujesc şi Îl
laudă cu toată sfinţenia pe Dumnezeu acolo în cer, tot aşa
trebuie să fim şi noi, Biserica de pe pământ, după cum este
scris: „Precum în ceruri, aşa şi pe pământ...“. Cine vrea să
facă parte în ceruri din Biserica triumfătoare trebuie mai întâi
să facă parte din Biserica luptătoare de pe pământ. Oastea
Domnului aşa voieşte să facă.
Doamne Duhule Sfinte, Care ai întemeiat Biserica în

ziua Pogorârii Tale, Te rog, fă-mă şi pe mine un fiu şi un
mădular viu şi lucrător al ei. Amin.
62
Eu, Doamne, nu ştiu
Eu, Doamne, nu ştiu dacă şi-alte cărări mai duc la Cer vreodată,
dar ştiu pe-aceea ce de veacuri e calea Ta adevărată.
Eu nu ştiu dacă şi-alte case sunt de-ale Tale, cum le spune,

dar ştiu pe-aceea ce de veacuri e Casa Ta de rugăciune.
Eu nu ştiu dacă cei ce altfel mărturisesc, şi cred, şi-nvaţă

vor mai ajunge şi în ce fel să vadă veşnica viaţă,
Dar ştiu că cei ce-nvăţătura de la-nceput o ţin întruna,

făgăduinţa mântuirii deplin o au pe totdeauna.
Şi dacă nu ştiu celelalte cărări ce duc la Cer vreodată,

eu vreau mereu să merg pe-aceea ce-o ştiu că este-adevărată.
Şi dacă nu ştiu alte case de-a-Tale, chiar dacă le spune,

eu nu mă las de-aceea care
e Casa Ta de rugăciune.
63
capitolul 8
DESPRE DUMNEZEU –
SFÂNTA TREIME
„Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor“
(Facere 1, 2).
„Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată
cerurile s-au derschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogo-
rându-Se ca un porumbel şi venind peste El“ (Matei 3, 16).
„Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezân-
du-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ (Matei
28, 19).
„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiu Său Cel
Unul născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să
aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16).
„Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl…
Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are
viaţă veşnică şi la Judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte
la viaţă“ (Ioan 5, 23-24).
„Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem“ (Ioan 10, 30).
„…Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va
mărturisi despre Mine“ (Ioan 15, 26).
„Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine,
Singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai
trimis“ (Ioan 17, 3).
64
„Totuşi pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, din

Care sunt toate şi noi întru El; şi un singur Domn, Iisus
Hristos, prin Care sunt toate şi noi prin El“ (I Cor. 8, 6).
„Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului
Său în inimile voastre, Care strigă: Avva, Părinte!“ (Gal. 4, 6).
„Un Dumnezeu şi Tată tuturor, Care este peste toate şi
prin toate şi întru toţi“ (Efes. 4, 6).
„...fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi
Domnul domnilor, Cel ce singurul are nemurire şi locuieşte
întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre
oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea şi
puterea veşnică! Amin“ (I Tim. 6, 15-16).
„Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi
Sfântul Duhul, şi Aceşti trei Una sunt. Şi trei sunt care
mărturisesc pe pământ: Duhul şi apa şi sângele, şi aceşti trei
mărturisesc la fel“ (I Ioan 5, 7-8).

Învăţătura credinţei noastre despre Sfânta Treime se
cuprinde, pe scurt, în Simbolul Credinţei, care a fost alcătuit
de Sfinţii Părinţi la întâiul Sinod ecumenic, de la Niceea, în
anul 325 şi la al doilea Sinod ecumenic, de la Constantinopol,
în anul 381. Crezul acesta nu este o rugăciune, ci o expunere
clară şi dreaptă a credinţei noastre creştine. Crezul acesta
trebuie învăţat adânc şi mărturisit cu hotărâre de către noi toţi:
1. Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul
cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
2. Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi
vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, născut, iar nu făcut; Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin
65
Care toate s-au făcut.

3. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire
S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din
Maria Fecioara şi S-a făcut om.
4. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a
pătimit şi S-a îngropat.
5. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.
6. Şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
7. Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a
Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.
8. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care
din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este
închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.
9. Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească
Biserică.
10. Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor.
11. Aştept învierea morţilor.
12. Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.
(preluat din Ceaslov, Ed. Institutului Biblic
şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1993, p. 24-25)
Dumnezeu este Unul şi Întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi

Sfântul Duh. Aceste Trei Persoane Una şi Unul sunt. Taina
aceasta nepătrunsă de mintea omenească o putem înţelege
numai prin credinţă şi prin descoperirea dumnezeiască... Cele
Trei Persoane sunt egale şi veşnice. Tatăl este Dumnezeu
adevărat. Fiul este Dumnezeu adevărat şi Sfântul Duh este
Dumnezeu adevărat. Tatăl este Cel ce naşte mai înainte de veci
pe Fiul şi purcede pe Sfântul Duh. Fiul este Cel ce S-a născut
din Tatăl, iar Duhul Sfânt este Cel purces din Tatăl. Cele Trei
Persoane Se întrepătrund reciproc, locuind Una în Alta în chip
neamestecat, prin Fiinţa Cea Una: Tatăl este în Fiul şi în
66
Sfântul Duh. Fiul este în Tatăl şi în Sfântul Duh. Şi Sfântul

Duh este în Tatăl şi în Fiul.
Acest adevăr ni l-a descoperit Dumnezeu Însuşi prin
Cuvântul Său. El nu poate fi asemănat cu nimic din ceea ce
este creat. Îl înţelegem numai prin credinţă. În credinţa tainei
acesteia şi în mărturisirea ei cu credinţa şi cu fapta stă
mântuirea sufletelor noastre.

Toată lucrarea de zidire şi mântuire a lumii şi a omenirii,
din Ziua întâi şi până în Ziua din urmă, a fost făcută de toate
Cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Toate le săvârşeşte Tatăl,
prin Fiul, în Duhul Sfânt.
Înainte de Întruparea Fiului şi de Pogorârea Duhului
Sfânt, Fiul şi Duhul lucrau prin Tatăl.
La naşterea pe pământ a Fiului, Tatăl şi Duhul lucrau prin
Fiul.
De la Pogorârea Duhului Sfânt şi în vremea aceasta a
Duhului Sfânt, Tatăl şi Fiul lucrează prin Duhul.
Astfel toată lucrarea de pregătire a mântuirii prin Jertfa
Răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu a fost făcută de Tatăl,
Care S-a făcut cunoscut în tot Vechiul Testament, ascunzând în
Sine pe Fiul şi pe Duhul.
Fiul lui Dumnezeu, venind pentru împlinirea lucrării de
mântuire pregătită de Tatăl, a avut în Sine şi pe Tatăl şi pe
Duhul Sfânt, după cum El Însuşi a spus: Eu şi Tatăl Una
suntem. Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl... El era
întipărirea fiinţei lui Dumnezeu, fiind plin de Duhul Sfânt.
Acum, în vremea Harului – după înălţarea Mântuitorului
Iisus Hristos la cer şi la dreapta Tatălui, trimiţând pe Duhul
Sfânt, după cum a promis apostolilor Săi – de la Pogorârea
67
Duhului Sfânt, se desăvârşeşte ultima parte a lucrării mântuirii,

lucrarea Sfântului Duh. Acum Tatăl şi Fiul lucrează prin Sfântul
Duh. El face acum cunoscută dragostea Tatălui şi Jertfa Fiului,
prin care s-a adus iertarea păcatelor şi făgăduinţa sfinţirii. Duhul
Sfânt este Împăratul Ceresc, Mângâietorul, Duhul Adevărului,
Care este pretutindeni şi le împlineşte pe toate în toţi. El este
Vistierul bunătăţilor şi Dătătorul de viaţă...
„Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii
evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători“ (Efes. 4, 11). „Daruri
sunt felurite, dar acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi
Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu,
Care lucrează toate în toţi“ (I Cor. 12, 4-6).
Ce limpede se vede aici lucrarea Sfintei Treimi: în
versetul 4 de la I Corinteni 12 este vorba de Duhul Sfânt. În
versetul 5 este vorba de Domnul Iisus. Iar în versetul 6 este
vorba despre Tatăl. Adică Dumnezeul Întreit şi Unic, Care
lucrează totul în toţi.
Aceasta este Taina cea ţinută ascunsă din veşnicie, dar
descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a binevoit să
le facă cunoscută care este bogăţia slavei Tainei acesteia între
neamuri. Şi anume: Hristos în voi (prin Tatăl şi prin Duhul)
nădejdea slavei.

Să creadă şi să mărturisească, prin cuvintele sale şi prin
faptele sale, întocmai după învăţăturile de mai înainte, făcute
nouă cunoscute prin Sfintele Scripturi, prin Sfinţii Părinţi
bisericeşti şi prin părintele nostru sufletesc prin care ne-am
născut la o viaţă nouă, după cum este scris: „Căci de aţi avea
zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi
68
părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos“

(I Cor. 4, 15).
Un adevărat ostaş al Domnului va fi dator totdeauna să
unească cu credinţa sa fapta, iar cu fapta cunoştinţa... adică să
mediteze şi să adâncească învăţăturile sfinte începând cu cele
mai de seamă, adică acestea despre Sfânta Treime şi despre
marea şi însemnata lucrare a mântuirii noastre care se face
prin dragostea Tatălui, prin Jertfa Fiului şi prin inspiraţia
Duhului Sfânt.
Cunoaşterea limpede a adevărului despre Sfânta Treime
este de cea mai mare însemnătate pentru fiecare creştin, dar
mai cu seamă pentru noi, ostaşii Domnului. Fiindcă în lume
sunt acum mai mulţi ca oricând prooroci mincinoşi şi crezuri
mincinoase care răspândesc multe învăţături înşelătoare
împotriva Sfintei Treimi, tăgăduind că Fiul ar fi Dumnezeu şi
că Duhul Sfânt ar fi o Persoană.
Acela este Antihristul care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul.
Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl. Oricine
mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl. Ce aţi auzit de la început,
aceea să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la
început, veţi rămâne în Fiul şi în Tatăl. Iar făgăduinţa pe care
ne-a făcut-o El este viaţa veşnică...
După aceste adevăruri care ne-au fost scrise de Sfântul
Apostol Ioan la I Ioan 2, 22-25, trebuie să fim hotărâţi în a
respinge pe oricine va veni la noi să ne clatine de pe temelia
acestor încredinţări şi să ne depărtăm de el şi de învăţăturile lui
ca de Satana şi de Antihristul.
Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva
oricui înăbuşe adevărul sau îl strică, răstălmăcind cuvintele lui
Dumnezeu pentru a învăţa pe alţii împotriva acestor adevăruri
atât de clare. Aceasta este o necinstire a lui Dumnezeu, o
69
tăgăduire a lui Hristos şi un păcat contra Duhului Sfânt.

Oricine ar fi acela care face aceste păcate este vinovat de
osânda veşnică. Dar şi cine îl va primi şi-l va asculta pe acela
se va face şi el vinovat de osânda lui.
Doamne Duhule Sfinte, Duhul Adevărului şi al Luminii,

Te rugăm, călăuzeşte-ne în toată învăţătura sănătoasă. Şi
păzeşte-ne de orice învăţătură ispititoare şi satanică. Amin.
70
Cred
Cred într-Unul Dumnezeu: Tatăl Creatorul

cum cred ziua şi cred noaptea, stelele şi norul,
cred Dreptăţii,-Nţelepciunii, Milei şi Puterii
cum cred Vieţii şi cred Morţii, Zorilor şi Serii.
Cred în Dumnezeul-Fiul, Unicului Una,

cum cred Crucea şi Răsplata, Soarele şi Luna,
cred în Adevărul Veşnic, Taina şi Cuvântul
cum cred sufletul şi trupul, Tunetul şi Vântul.
Cred în Dumnezeul-Duhul, de-Aceeaşi Fiinţă,

cred în Dragostea Eternă, cred în Biruinţă,
cred Vieţii Viitoare, Slavei şi-Nvierii,
cred puternic ca Luminii şi ca Primăverii.
Cred în Dumnezeul Unic cu-ntreită Faţă,

Ne-nţeleasă, Necuprinsă, Veşnică Viaţă,
cred mai mult ca-n tot ce poate lumea să-mi arate
şi mă-nchin ca-n faţa celor mai adevărate.
71
capitolul 9
DESPRE SFINTELE TAINE

„Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezân-
du-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ (Matei
28, 19).
„Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce
nu va crede se va osândi“ (Marcu 16, 15-16).
„Iisus a răspuns: «Adevărat, adevărat zic ţie: de nu se va
naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în
Împărăţia lui Dumnezeu»“ (Ioan 3, 5).
„Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Luaţi
Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora
le veţi ţine, vor fi ţinute»“ (Ioan 20, 22-23).
„Iar Petru a zis către ei: «Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare
dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor
voastre“ (Fapte 2, 38).
„Pe care i-au pus înaintea apostolilor, şi ei, rugându-se, şi-
au pus mâinile peste ei“ (Fapte 6, 6).
„Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma,
întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi
Biserica lui Dumnezeu...“ (Fapte 20, 28).
„Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat,
întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El,
în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din
morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea
72
vieţii“ (Rom. 6, 3-4).

„Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitorii ai lui
Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu“ (I Cor. 4, 1).
„Paharul binecuvântării pe care-l binecuvântăm nu este,
oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o
frângem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos?“ (I
Cor. 10, 16).
„Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi
ne-a uns pe noi, este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a
dat arvuna Duhului în inimile noastre“ (II Cor 1, 21-22).
„Este un Domn, o credinţă, un botez“ (Efes. 4, 5).
„De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va
alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare
este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică“ (Efes. 5, 31-32).
„Pavel şi Timotei, robi ai lui Hristos Iisus, tuturor sfinţilor
întru Hristos Iisus, celor ce sunt în Filipi, împreună cu
episcopii şi diaconii“ (Filip. 1, 1).
„Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele
ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am
rânduit“ (Tit 1, 5).
„Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii
şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele
Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi
Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui.
Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul
pentru altul, ca să vă vindecaţi“ (Iacov 5, 14-16).

Sfintele Taine sunt lucrările văzute prin care se arată
lucrările nevăzute ale Duhului Sfânt în viaţa Bisericii şi în
viaţa fiecărui credincios. Pentru că omul are nu numai sufletul
73
său nevăzut, ci are şi trupul văzut. Prin aceste Taine văzute ni

se împărtăşeşte harul nevăzut al Sfântului Duh.
Partea văzută – din afară – a tainei o formează lucrurile,
cuvintele şi actele slujbei, iar partea nevăzută – lăuntrică – a
tainei este harul dumnezeiesc care se împărtăşeşte prin partea
cea văzută.
Scopul Sfintelor Taine este sfinţirea omului. Harul pe care
ele îl împărtăşesc pentru cel ce crede este harul sfinţitor.
Ceea ce produce harul lui Dumnezeu prin credinţă în
sufletul celui credincios sunt roadele sfinte ale acestui har.
Sunt urmarea minunată a împărtăşirii prin ele cu puterea
Duhului Sfânt.
Deşi Harul dumnezeiesc este unul singur, totuşi, prin
lucrarea pe care o împlineşte El în cel ce crede, este deosebit
de la Taină la Taină. Cele şapte Taine ale Bisericii corespund
celor şapte mari trebuinţe ale fiilor Bisericii Domnului.
Dreapta noastră credinţă ne învaţă că în Biserica
Domnului sunt şapte Sfinte Taine, toate constituind Taina lui
Dumnezeu, pentru că pe toate le săvârşeşte Duhul Sfânt în
numele lui Iisus Hristos şi prin lucrarea voii Tatălui Ceresc.
Aceste Taine sunt: 1. Botezul; 2. Mirungerea; 3.
Împărtăşania; 4. Pocăinţa (sau Naşterea din nou); 5. Preoţia;
6. Nunta; 7. Maslul.
Tainele sunt, în Biserică, pentru oricine are o credinţă vie,
ca nişte izvoare curate prin care curge spre noi puterea
sfinţitoare a harului dumnezeiesc. Şi ca nişte stâlpi puternici
pe care se sprijină viaţa cea nouă în Hristos Iisus.
Sfinţii Părinţi învaţă că în Sfintele Taine este focul care
încălzeşte inima, arde patimile, luminează sufletul şi aduce
rodul sfinţitor vieţii creştine. Ele sunt altoiul care înnobilează
trăirea noastră, apă care înviorează toate virtuţile noastre,
pâine care satură sufletul şi doctorii care ni se dau pentru
însănătoşirea şi întărirea vieţii noastre duhovniceşti.
74

În mod deosebit, Sfintele Taine întăresc în noi darurile
Sfântului Duh şi prin ele ni se curăţesc virtuţile omului nostru
duhovnicesc şi ale fiinţei noastre celei noi.
Desigur că orice suflet trebuie să se apropie de oricare
dintre aceste Sfinte Taine cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi
cu dragoste. Pentru că fără credinţă este cu neputinţă să fim
plăcuţi lui Dumnezeu, căci oricine se apropie de El trebuie să
creadă, – spune Sfânta Scriptură (cf. Evrei 11, 6).
Prin Sfintele Taine primite cu credinţă şi preţuite în
smerenie se întăresc şi se înfrumuseţează în noi roadele
Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare,
bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea
poftelor şi curăţia (Gal. 5, 22). Oricine le priveşte şi le
primeşte cu toată evlavia şi credinţa se încredinţează de fiecare
dată despre acest adevăr.
În darurile revărsate şi prin Sfintele Taine, primite cu
credinţă şi păstrate în curăţie, sunt izvoare de înălţare
sufletească, de sfinţire a trăirii şi de bucurii ale cugetului
pentru toţi cei care vin la Hristos şi rămân ai Lui. Pentru toţi
cei care au murit faţă de păcat şi au înviat la o viaţă nouă
împreună cu Hristos, vieţuind ca în locurile cereşti în Hristos
Iisus, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (cf. Efes. 2, 1-6).
Noi toţi cei care, prin naşterea din nou, am venit la
picioarele Crucii şi, prin credinţă, vieţuim cu Hristos Iisus,
Domnul nostru, după voia lui Dumnezeu, avem în Sfintele
Taine, împlinite cu evlavie şi smerenie, prilejuri de mari
bucurii şi întăriri sufleteşti. Dacă noi suntem un templu sfânt
în Domnul, o biserică a Duhului Sfânt, atunci săvârşirea
acestor Taine va aduce în noi totdeauna o mireasmă a lui
75
Hristos, de la viaţă spre viaţă.

Dar noi suntem datori nu numai să primim aceste Taine,
ci să şi lucrăm împreună cu ele, pentru ca binefacerile lor să
poată rodi în viaţa noastră roadele cerute şi aşteptate de Duhul
Sfânt Care ni le dăruieşte tocmai în acest scop. Căci oricui nu
primeşte cu credinţă şi nu păstrează cu vrednicie darul lui
Dumnezeu – nu numai că nu-i sunt spre nici un folos
sufletesc, dar îi sunt chiar spre osândă, după cum este scris:
„Astfel, oricine va mânca pâinea acesta sau va bea paharul
Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de Trupul şi de
Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să
mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi
bea cu nevrednicie osândă lui îşi mănâncă şi bea, nesocotind
Trupul Domnului“ (I Cor. 11, 27-29).

Fiecare suflet care îşi doreşte cu adevărat mântuirea sa la
sfârşitul vieţii sale pământeşti trebuie neîncetat să-şi ducă
această viaţă în toată curăţia şi evlavia, în toată ascultarea de
învăţăturile şi cerinţele voii lui Dumnezeu. Pentru că în
împărăţia lui Dumnezeu nu se poate intra decât pe uşa
împlinirii Cuvântului Său cel Sfânt.
Pe tot drumul vieţii noastre sunt aşezate în calea mântuirii
tot felul de curse şi laţuri de ispite şi păcate puse înaintea
noastră de Satana, de păcat şi de firea noastră pământească.
Dar tocmai pentru a ne ajuta să ne ferim de aceste curse şi
laţuri, Domnul Duhul Sfânt ne-a pus la îndemână şi marele
Său ajutor. Pe lângă puterea şi ajutorul sfânt pe care le primim
de la Duhul Domnului prin rugăciune, prin Cuvântul Sfânt şi
prin bucuria cântărilor şi a dragostei frăţeşti, sunt şi cele ce le
76
primim prin Sfintele Taine. Un om duhovnicesc care vrea să

trăiască într-adevăr o viaţă de plinătate în Hristos nu numai că
nu se va lipsi niciodată de ele, dar se va înviora mereu prin
împlinirea lor.
Începând cu Taina Botezului, săvârşită la începutul vieţii,
şi sfârşind cu cea a Sf. Maslu, săvârşită, de obicei, la căpătâiul
bolnavului – după cuvântul Sfântului Apostol Iacov (Iacov 5,
13-15), toate Sfintele Taine sunt necesare sufletului doritor şi
ostenitor spre adevărata mântuire. Mai ales în ceea ce priveşte
Taina Sfintei Împărtăşanii, trebuie să ne unim cu Trupul şi
Sângele Domnului Iisus cel puţin de două ori pe an3, în Postul
Naşterii şi în cel al Învierii Domnului. E bine atunci ca toţi
fraţii şi surorile să facă mărturisirea şi împărtăşirea în acelaşi
timp. Aşa se făcea la începutul Oastei.
Dar trebuie să spunem şi să credem cu toată hotărârea că
numai împlinirea formală a acestor Taine, fără credinţa vie şi
din inimă a celui pentru care se săvârşesc acestea, nu-i poate
ajuta la nimic. De pildă, Botezul făcut de mic, dar mai târziu
întinat prin păcat, dacă nu e urmat de pocăinţă, adică de
naşterea din nou, nu-i poate folosi omului spre mântuire.
Sfintele Taine, ca orice bunuri cereşti, trebuie cinstite şi
trebuie vorbit despre ele cu toată evlavia şi preţuirea datorate
lucrurilor sfinte. Oricine le dispreţuieşte şi vorbeşte despre ele
în chip uşuratic sau batjocoritor săvârşeşte păcat împotriva
Duhului Sfânt a Cărui lucrare sunt ele. Şi va fi osândit fără
cruţare, după cum este scris: „Aceştia însă defaimă cele ce nu
cunosc, iar cele ce – ca dobitoacele necuvântătoare – ştiu din
fire, într-acestea îşi găsesc pieirea. Vai lor! Că au umblat în
calea lui Cain şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui
Balaam şi au pierit ca în răzvrătirea lui Core“ (Iuda 10-11).
3
„Până în veacul al IV-lea, creştinii cei dintâi se împărtăşeau cu toţii în
fiecare duminică, după fiecare Liturghie“ Preot Iosif Trifa, Mai lângă
Domnul meu, ediţia a V-a, p. 56.
77
Doamne Duhule Sfinte, Dulcele nostru Mângâietor şi

Dreptul nostru Călăuzitor în Adevărul mântuirii, Te rugăm,
sfinţeşte-ne prin Tainele Tale şi întăreşte-ne prin ele, ca să
ducem până la sfârşit o viaţă plină de roadele Tale cele
cereşti. Amin.
78
Din locul unde sufăr
Din locul unde sufăr de flacăra iubirii

răsare coarda Viţei cu şapte înălţimi,
cinci trandafiri mai roşii ca floarea răstignirii
se scutur de petale în mâini de heruvimi.
Din şapte spice, pline mai albe ca azima,

se taie Miezul Vieţii, în patru părţi cruciş,
din Alfa spre Omega,
de la Ioan spre Dima,
din Moarte spre Viaţă,
din iad – spre Luminiş.
Din josul Rădăcinii e ţeasta despicată

ca rana unei raze muşcată dintr-un măr,
deasupra arde zarea cu creasta-nflăcărată
ca spuma unui Sânge vărsat pentru-Adevăr!
Păduri de mâini se-nalţă cerşind o fărmitură

şi nori de buze arse aşteaptă-un strop de har,
– şi Cele Patru Taine se dau fără măsură
şi Cele Patru Braţe se-ntind fără hotar.
79
capitolul 10
DESPRE SFÂNTA
SCRIPTURĂ
„Cercetaţi Cartea Domnului şi citiţi, că nimic din acestea
nu lipseşte. Căci gura Domnului a poruncit şi suflarea Lui le-a
adunat“ (Isaia 34, 16).
„Prin ce îşi va îndrepta tânărul curată calea sa? Prin
păzirea Cuvintelor Tale!“ (Ps. 118, 9).
„Cât sunt de dulci limbii mele cuvintele Tale, mai mult
decât mierea în gura mea“ (Ps. 118, 103).
„Începutul Cuvintelor Tale este Adevărul şi veşnice toate
judecăţile dreptăţii Tale“ (Ps. 118, 160).
„Iar el, răspunzând, a zis: «Scris este: nu numai cu pâine
va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui
Dumnezeu»“ (Matei 4, 4).
„Zis-a lor Iisus: «Au n-aţi citit niciodată în Scripturi?»“
(Matei 21, 42).
„Răspunzând, Iisus le-a zis: «Vă rătăciţi, neştiind
Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu“ (Matei 22, 29).
„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor
trece“ (Matei 24, 35).
„…le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele depre El“
(Luca 24, 27).
„Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă
80
veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine“ (Ioan 5,

39).
„…Cuvântul Tău este Adevărul“ (Ioan 17, 17).
„…ei au primit Cuvântul cu toată osârdia, în toate zilele,
cercetând Scripturile, dacă ele sunt aşa“ (Fapte 17, 11).
„Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este
Cuvântul lui Dumnezeu“ (Efes. 6, 17).
„Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie“
(Col. 3, 16).
„Şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot
să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru
Hristos Iisus.
Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos
spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţi-
rea cea întru dreptate“ (II Tim. 3, 15-16).

„Dumnezeu Cel iubitor de oameni luminează nevăzut
cugetele noastre prin Sfintele Scripturi.“
„Gura Domnului a rostit cuprinsul Sfintelor Scripturi.“
„Cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu.“
„Toată Scriptura este de la Dumnezeu insuflată şi
folositoare nouă spre mântuire.“
Sf. Vasile cel Mare
„Orice vei face, să ai mărturia Sfintei Scripturi.“
81
Sf. Antonie cel Mare

„De la necunoaşterea şi neascultarea Sfintelor Scripturi
izvorăsc toate relele dintre oameni.“
„Sfânta Scriptură are o putere covârşitoare prin care ea a
prefăcut şi preface nenumărate suflete păcătoase în suflete
sfinte.“
„Nimic nu este atât de potrivit ca să înlăture din suflet
gândurile rele ce-l stăpâneau mai înainte şi tot ce cuprinde în
om flacăra tulburării – ca scufundarea în învăţătura Sfintelor
Scripturi şi umblarea după poruncile ei dumnezeieşti.“
Sf. Isaac Sirul
„Cercetaţi Sfintele Scripturi cele adevărate şi date prin
Duhul Sfânt, că totul este drept şi adevărat din ce este scris
în ele.“
Sf. Clement Romanul
„Cuvântul Sfintei Scripturi este asemenea seminţei al
cărei rost este să se înmulţească şi să rodească felurit acolo
unde este aruncată.“
Origen
„Toată Scriptura, fiind de Dumnezeu insuflată, este o lege
sfântă celor ce o citesc... spre cunoştinţa tainelor dumnezeieşti
şi spre ascultarea cu înţelegere.“
Sf. Grigorie de Nyssa
„Descoperirea dumnezeiască cea mai presus de fire se
găseşte în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie.“
82

Toată lupta vieţii mele a fost să fac pe toţi oamenii să
cunoască şi să iubească, să adâncească şi să trăiască Cuvântul
cel Sfânt al lui Dumnezeu – Biblia.
Dacă aş avea un glas de tunet care să se audă peste tot
pământul, aş striga un singur cuvânt: oamenilor, citiţi, iubiţi şi
trăiţi Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Cel din urmă cuvânt al
vieţii mele aş dori să fie: «Citiţi Biblia!»
Cine a gustat din dulceaţa cerească, cine a gustat
Cuvântul lui Dumnezeu – Biblia, acela a aflat că acest Cuvânt
dumnezeiesc este mai dulce decât mierea pentru cerul gurii
sale, după cum scrie Psalmul 118/119, 103. Acela nu va mai
simţi foamea şi setea după desfătările şi plăcerile lumeşti
niciodată.
Biblia, fiind Cartea lui Dumnezeu, trebuie citită cu
credinţă, cu rugăciune şi cu ajutorul Duhului Sfânt, Care este
Duhul Adevărului şi al Vieţii. Numai aşa ne vom afla în ea
Adevărul şi Viaţa, adică pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, Răscumpărătorul sufletelor noastre, Care este Miezul
Sfintelor Scripturi şi pe Care ni-L descopere numai Cuvântul
şi Duhul Sfânt.
Dacă Biblia ar avea grai auzit, ea ar striga tuturor
oamenilor: Eu sunt Cartea lui Dumnezeu – citiţi-mă! Eu sunt
Descoperirea lui Dumnezeu – cercetaţi-mă! Eu sunt Cartea
Vieţii – iubiţi-mă! Dumnezeu este Scriitorul meu – căutaţi-
mă! În mine se află ascunse şi arătate toate lucrările lui
Dumnezeu pentru mântuirea voastră – doriţi-mă! În mine
aflaţi apa cea vie şi mana cerească spre mântuirea voastră –
hrăniţi-vă din mine şi adăpaţi-vă din izvorul meu, ca să aveţi
viaţa.
În Sfânta Scriptură este cuprinsă toată înţelepciunea de
care avem nevoie pentru ducerea unei vieţi în sfinţenia şi cinstea
83
cerute de Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Oricui îi

lipseşte această înţelepciune, să o ceară prin rugăciune
Duhului Sfânt şi să o caute prin cercetare şi citire în Cuvântul
Bibliei. Şi Dumnezeu i-o va da cu mână largă şi binevoitoare.
Prin învăţătura sfinţilor înţelegem mai bine învăţătura lui
Hristos, Mântuitorul nostru.

Să caute să-şi procure Sfânta Scriptură – Biblia, să o aibă
personal şi să o preţuiască, iubind-o ca pe sfântul şi adevăratul
Cuvânt al lui Dumnezeu; să o cerceteze cu credinţă, cu evlavie
şi cu frica lui Dumnezeu în fiecare zi.
Să-şi obişnuiască familia a citi, a cunoaşte, a asculta şi a
împlini Cuvântul Sfintelor Scripturi.
Să cugete zi şi noapte la poruncile Domnului, învăţân-
du-le şi păzindu-le cu fapta şi cu vorba, cât mai ascultător şi
smerit.
Să propovăduiască Cuvântul Evangheliei potrivit cu
învăţătura dreaptă – şi să se ferească de oricine nu învaţă aşa
din Cuvântul Sfânt.
Să-i înfrunte pe cei care îi vede că răstălmăcesc
învăţătura cea dreaptă pe care am primit-o noi, având tot
curajul şi râvna pentru apărarea adevărului faţă de oricine
nu-l arată drept.
Să ia totdeauna parte, cu dragoste, râvnă trează şi evlavie,
împreună cu fraţii şi surorile noastre, la adunările de şcoală
biblică – şi să-şi deschidă totdeauna mintea şi inima spre a
învăţa să cunoască şi să împlinească mai bine voia lui
Dumnezeu în care ne călăuzeşte Biblia.
Apropierea de Cartea Domnului să ne fie totdeauna cu o
84
teamă sfântă şi cu evlavie, gândindu-ne cât de Înalt este

Stăpânul şi Dumnezeul nostru Care ne vorbeşte din ea. Şi cât
de înalte trebuie să fie totdeauna respectul, admiraţia,
smerenia şi bucuria pe care se cuvine ca noi să le avem faţă de
El şi de Cuvântul Voii Sale pe care a binevoit să ni-l
descopere.
Să aşeze şi să păstreze Cartea Sfântă totdeauna la loc de
cinste, să nu o arunce oriunde şi să nu o lase obiectul de joc al
copiilor, ori de batjocură al necredincioşilor.
Să se apropie totdeauna cu evlavie de Cartea Domnului.
Să-i stropească cu lacrimile sale paginile ei. Să-i sărute cu
buzele sale evlavioase versetele ei, iar mâinile să i se împre-
une, peste ea, în rugăciunea celor mai fierbinţi mulţumiri faţă
de Domnul, pentru că i-a dat-o şi i-o păstrează. Să înveţe pe
de rost şi să reţină versete şi chiar capitole întregi din ea, la
care să mediteze când nu o are, ori când îi va fi luată.
Iar pentru adevărata înţelegere a textelor sfinte, să ia drept
călăuză scrierile Sfinţilor Părinţi, care, printr-o viaţă de
sfinţenie, au fost luminaţi de acelaşi Duh Sfânt Care a insuflat
întreagă Sfânta Scriptură.
O, Doamne Duhule Sfinte, trezeşte-ne foamea şi setea

după Cuvântul Sfânt şi călăuzeşte-ne în tot adevărul Său.
Amin.
85
Hristos este Taina
Hristos este Taina Sfintelor Scripturi,

fiecare slovă poartă-al Lui Semn Sfânt,
peste toate-i umbra Sfintei Lui Făpturi,
Numele-I ascunde fiece cuvânt.
Din Geneza până la Apocalips,

prin versete umblă paşii lui Hristos,
uneori mai tainic, alteori deschis,
când fiind în umbră, când străluminos.
Ca printr-o pădure când e soare plin

trece El prin toată Biblia mereu;
uneori L-ascunde câte-un tei ori pin
şi-apoi iar străluce ca un Dumnezeu.
...De la-Ntâia Seară, cea din Început,

până după Miezul Nopţii cu profeţi,
El e-Acel Luceafăr îndreptând tăcut
ochii lor spre Ziua Marii Dimineţi.
Dar din Dimineaţa Marii Lui Iviri

când slăvit deschide Noul Legământ,
toate-I pier în faţa marii străluciri –
e-n Etern Solstiţiu Soarele Lui Sfânt.
...Se rotesc de-atuncea secole şi spaţii,

când cu seri de beznă, când cu dimineţi,
pier şi nasc întruna alte generaţii
– ci Hristos rămâne Veşnic şi Măreţ.
86
...Cercetaţi Scriptura din genunchi, smeriţi,

doar aşa-i pătrundeţi strălucitul semn,
numai ochii-n lacrimi pot privi uimiţi
Taina şi Minunea de pe-al Crucii lemn.
Cercetaţi Scriptura proşternuţi pios,

mergeţi pân’ la Cruce şi rămâneţi Sus;
singura Salvare-i numai în Hristos
şi-o puteţi cunoaşte numai prin Iisus.
Cele Două Nume au un sfânt înscris,

fiecare-ntr-însul cuprinzând un har:
în Hristos e unic Harul cel promis
şi-n Iisus e harul de-a-l pătrunde clar.
87
Cuvântul Tău, Etern Stăpân
Cuvântul Tău, Etern Stăpân,

e mai statornic decât toate,
orânduirile-Ţi rămân
pe veci de veci nestrămutate.
Cuvânt slăvit,
doar Tu mi-eşti far,
avânt, putere şi iubire
şi scut, şi-alin,
şi drum, şi har
spre slavă şi desăvârşire.
Cuvântul Tău, Iisuse-n veac

este-adevăr şi părtăşie,
când toate pier şi se desfac
e-n veci curată apa vie.
Cuvântul Tău, Duhule Sfânt,

e frumuseţe şi putere,
etern şi dulce crezământ
spre sărbătoare şi-nviere.
Cuvânt slăvit, lumina mea,

tu-mi creşti curat viaţa nouă,
revarsă-mi zilnic peste ea
a prospeţimii Tale rouă.
Sfânt Adevăr Desăvârşit,

fii-mi toiag, şi scut, şi soare
pân-la hotarul strălucit
de unde-i veşnic sărbătoare!
88
capitolul 11
DESPRE SFÂNTA CRUCE

„...înadins şi-a încrucişat mâinile...“ (Geneza 48, 14).
„Iar Domnul a zis către Moise: «Fă-ţi un şarpe de aramă
şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot
cel muşcat care se va uita la el va trăi“ (Numeri 21, 8).
„Şi i-a zis Domnul: «Treci prin mijlocul cetăţii, prin
Ierusalim, şi însemnează cu semnul crucii (litera «tau», care
în alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe
oamenii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii care
se săvârşesc în mijlocul lui»“ (Iezec. 9, 4).
„Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mine nu este
vrednic de Mine (Matei 10, 38).
„Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor
plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul
Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă“
(Matei 24, 30).
„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de
sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie“ (Luca
9, 23).
„Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie
să se înalţe şi Fiul Omului. Ca tot cel ce crede în El să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 14-15).
„Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc,
dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică
89
crucea lui Hristos. Căci cuvântul Crucii pentru cei ce pier este
nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui
Dumnezeu“ (I Cor. 1, 17-18).
„O, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi, să nu
vă încredeţi adevărului, – pe voi, în ochilor cărora a fost
zugrăvit Iisus Hristos răstignit?“ (Gal. 3, 1).
„Câţi vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiaţi
împrejur, numai ca să nu fie prigoniţi pentru crucea lui
Hristos.
Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea
Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită
pentru mine, şi eu pentru lume!“ (Gal. 6, 12; 14).
„Şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un
trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia“ (Efes. 2, 16).
„Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum
vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai Crucii lui
Hristos. Sfârşitul acestora este pieirea“ (Filip. 3, 18-19).
„Ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era
potrivnic cu rânduielile lui şi l-a luat din mijloc pironindu-l pe
cruce. Dezbrăcând (de putere) începătoriile, le-a dat de ocară
în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce (Col. 2, 14-15).

„Crucea este Voinţa Tatălui, Slava Fiului, Bucuria
Duhului, podoaba îngerilor, siguranţa credincioşilor, lauda lui
Pavel.“
„Crucea este Fiica lui Dumnezeu şi biruirea patimilor.“
„Crucea este nimicirea păcatului.“
90
Avva Isaia
„Crucea este toată virtutea şi fapta cea bună.“
Cuviosul Marcu
„Crucea lui Hristos este izvorul tainelor noastre.“
Fericitul Augustin
„Datorită Crucii lui Hristos de pe Golgota nu ne mai
temem de lupul-satan, căci Îl avem cu noi pe Păstorul cel Bun,
Mântuitorul sufletelor noastre.“
„Vezi cât de mare este puterea semnului Crucii? Crucea
este mai strălucitoare decât soarele şi luna. Domnul vine spre
noi purtând semnele Crucii, cum a venit spre Toma. El şi la
Venirea Lui ne va arăta acest Semn, ca să vedem că El este
Cel Răstignit.“
„Înainte şi în timpul lucrărilor noastre, intrând şi ieşind,
înainte de somn şi după el, totdeauna să ne însemnăm cu
semnul Sfintei Cruci.“
Tertulian
„Voi, maicilor, învăţaţi pe copiii voştri să-şi însemne
fruntea cu crucea, iar mai înainte de a pricepe ei, însemnaţi-le
voi cu mâna voastră acest semn sfânt.“
„Nu numai cu mâna trebuie să facem semnul Crucii, ci
trebuie să-i adăugăm predarea noastră şi o credinţă profundă.
Faceţi-o astfel pe faţa şi pe inima voastră şi diavolul va fi
biruit, pentru că în cruce este sabia care l-a străpuns şi
pumnalul care l-a rănit mortal. Nu vă ruşinaţi de Cruce, ca nu
91
cumva şi Hristos să Se ruşineze de voi.“

„Crucea este monumentul iubirii lui Dumnezeu.“
„Crucea este pavăză, armă şi semn de biruinţă împotriva
diavolului.“
Sf. Ioan Damaschin
„Nici un duh necurat nu va îndrăzni să se apropie de voi,
văzând pe faţa voastră armele care l-au doborât, această sabie
sclipitoare a cărei lovitură de moarte a primit-o.“
„Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat
nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, necutezând a căuta
spre puterea ei...“
Tropar la Sf. Maslu
„Pe Crucea Domnului de pe Golgota s-a întâlnit cea mai
urâtă faptă a păcatului nostru cu cea mai mare şi mai frumoasă
faptă a dragostei lui Dumnezeu.
Şi pe Cruce, Iubirea dumnezeiască a ars păcatul
omenesc.“

Oastea Domnului este o armată duhovnicească strânsă la
luptă contra vrăjmaşului diavol. Taina biruinţelor noastre este
în semnul care i s-a arătat cândva şi împăratului Constantin:
Crucea Domnului Iisus.
92
Medalia noastră şi steagurile noastre poartă semnul

Crucii, arătând prin aceasta că lupta noastră se reazemă pe
puterea Crucii, căci Domnul nostru Iisus Hristos a murit
pentru noi pe Cruce şi prin ea ne-a câştigat El şi nouă darul
biruinţei...
Îngenuncheaţi la picioarele Crucii, veţi afla tainele
mântuirii.
La picioarele Crucii ţi se deschid ochii cei sufleteşti.
La picioarele Crucii afli cu ce mare dragoste te-a iubit
Dumnezeu-Tatăl.
La picioarele Crucii auzi cea mai minunată veste care s-a
putut auzi cândva în această lume, că Iisus este un Mântuitor
al tău, că El a murit pentru tine, pentru iertarea ta.
Jertfa Crucii te face dintr-un om vechi un om nou, din-
tr-un om lumesc un om duhovnicesc.
La picioarele Crucii este puterea Oastei Domnului şi a
ostaşilor ei. Dar numai semnul gol al Crucii încă nu înseamnă
o putere. Îţi poţi încărca pieptul, hainele şi casa cu semnul
Crucii, dar dacă n-ai adevărata înţelegere a Jertfei Crucii
Mântuitorului – şi dacă nu trăieşti cu cutremur aceasta – la
nici o izbândă nu poţi ajunge.
Crucea este ascultarea lui Iisus Hristos, Mântuitorul
nostru, de voia Tatălui – şi ea trebuie să fie şi ascultarea
noastră de El.
După cum patimile Crucii au fost o slavă pentru
Mântuitorul nostru şi după cum lanţurile au fost o pricină de
laudă pentru Apostolul Pavel, ori pătimirile o bucurie pentru
martirii şi sfinţii credinţei noastre, – tot aşa şi semnul Crucii şi
purtarea ei trebuie să fie o pricină de laudă sfântă şi de putere
biruitoare şi pentru noi, ostaşii Domnului.
93
Să cinstească cu toată evlavia semnul Crucii Domnului

nostru Iisus Hristos ca pe Semnul Dragostei, Biruinţei şi al
Mântuirii Lui pentru noi. Să-şi facă cu evlavie şi fără ruşine, în
chip frumos şi vrednic, semnul Sfintei Cruci, ori de câte ori se
cere, potrivit cu locul şi cu starea de creştin adevărat şi de
închinător smerit faţă de Hristos.
Să creadă că acest semn sfânt este o cinste, o datorie şi o
biruinţă pentru orice suflet care doreşte să rămână credincios
la picioarele lui Iisus şi să aibă părtăşie cu El.
Oriunde ne-am face rugăciunea, acasă ori pe drum, la
biserică ori la adunare, oriunde şi oricând, noi trebuie să o
începem şi să o încheiem cu semnul Sfintei Crucii, făcut cu
toată evlavia şi cu toată credinţa, pentru că o facem începând
totul în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Şi
numai în felul acesta rugăciunea noastră are şi un început şi un
sfârşit dumnezeiesc.
Să fim încredinţaţi că toţi cei care se feresc să-şi facă
semnul Sfintei Crucii săvârşesc o impietate faţă de Hristos şi
Crucea Lui. Iar cei care o batjocoresc săvârşesc un păcat de
moarte.
După cum Cuvântul lui Dumnezeu cel nevăzut are o
înfăţişare a lui văzută – Biblia, tot aşa şi Crucea cea nevăzută,
care înseamnă jertfa lui Hristos, are o înfăţişare a ei văzută –
Crucea. Acesta este semnul Sfintei Cruci, care, orişiunde şi
oricum ar fi, înseamnă asta. Cine batjocoreşte semnul cel văzut
al Crucii se face vinovat de batjocorirea sensului ei nevăzut,
după cum cine calcă în picioare Biblia calcă Cuvântul Sfânt.
Crucea nu este un chip cioplit, cum erau cele idoleşti –
după cum spun unii – ci semnul profeţit prin Moise cu
atârnarea şarpelui în pustie. Lemnul pe care era atârnat şarpele
era o cruce, fiindcă pe o prăjină goală nu se poate atârna
nimic. Dacă prima cruce a făcut-o Moise, tocmai cel care
primise poruncile, atunci ea nu este un chip cioplit, ci un semn
94
profetic. Iar dacă toate lucrurile Vechiului Testament preînchi-

puiau adevărurile Noului Testament, după cum este scris,
atunci cu atât mai mult se înţelege asta despre Cruce, după
cum spune Cuvântul Sfânt la Numeri 21, 8, cu înţelesul de la
Ioan 3, 14-15.
Nici Cruce fără Hristos, nici Hristos fără Cruce.
Cine este un necinstitor al Crucii nu poate fi un ostaş al
Domnului.
Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm, ajută-ne să înţelegem

aşa semnul şi puterea Sfintei Cruci. Amin.
95
Crucea-i Ascultarea
Crucea-i Ascultarea Domnului Iisus,

cea mai naltă Jertfă care s-a adus,
Preţul cel mai mare, harul nesecat
pentru izbăvirea lumii din păcat.
Crucea-i Slava Sa,

Crucea-i pacea mea,
din mormânt m-a scos
Crucea lui Hristos,
viaţă mi-a adus
Crucea lui Iisus,
slavă Sus şi jos
Crucii lui Hristos!
Crucea-i Biruinţa Domnului Iisus,

El a-nvins când Singur morţii S-a supus
şi-a zdrobit vrăjmaşul când S-a umilit,
preamărit e Mielul fiindcă S-a jertfit.
Crucea e Iubirea Domnului Iisus,

Sângele Iertării mila ne-a adus,
Jertfa necurmată punte s-a făcut
ca să mântuiască ce era pierdut.
Crucea este Slava Domnului Iisus,

prin ea Şi-a-nălţat El Numele nespus,
Crucea Lui slăvită veşnic va-nsemna
mântuirea noastră şi mărirea Sa.
96
capitolul 12
DESPRE MAICA
DOMNULUI
„Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta îmbrăcată în haină
aurită şi prea înfrumuseţată“ (Ps. 44, 11).
„Pentru aceasta, Domnul meu vă va da un semn: Iată,
Fecioara, va lua în pântece şi va naşte un fiu şi vor chema
numele lui Emanuel“ (Isaia 7, 14).
„Şi mi-a zis Domnul: «Poarta aceasta va fi închisă, nu se
va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul
Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă»“
(Iezec. 44, 2).
„Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda,
din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este
dintru început, din zilele veşniciei, pentru aceasta îi va lăsa
până în vremea când aceea ce trebuie să nască va naşte.“
(Miheia 5, 1-2).
„Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria,
logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul
Sfânt“ (Matei 1, 20).
„Şi El a zis lor: «Paharul meu veţi bea şi cu botezul cu
care Eu mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta şi
de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru
care s-a pregătit de către Tatăl Meu»“ (Matei 20, 23).
97
„Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti

plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între
femei. …Căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată, vei lua în
pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta
va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt Se va chema… şi Împărăţia
Lui nu va mai avea sfârşit“ (Luca 1, 28-33).
„Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt şi cu glas mare a
strigat: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este
rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la
mine Maica Domnului meu? Că iată, cum veni la urechile
mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în
pântecele meu. Şi fericită este aceea care a crezut că se vor
împlini cele spuse ei de la Domnul“ (Luca 1, 41-45).
„Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile“ (Luca
1, 48).
„Şi stăteau Lângă Crucea lui Iisus, mama Lui şi sora
mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Deci Iisus,
văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea, stând
alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis
ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o
la sine“ (Ioan 19, 25-27).
„Şi s-a arătat din cer un semn mare: o Femeie
înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap
purta cunună de douăsprezece stele.
Şi a născut un Copil de parte bărbătească, Care avea să
păstorească toate neamurile cu toiag de fier (Apoc. 12, 1; 5).

„Hristos a luat din trupul Fecioarei trup curat, sfânt,
neîntinat şi inaccesibil păcatului, îndreptând astfel creatura Sa.
Hristos a găsit sfânt şi trupul şi sufletul Fecioarei Maria.
98
Astfel Şi-a făcut Lui Însuşi Templu însufleţit, zămislindu-Se

din Fecioară în felul în care a voit.
Creatura, prin faptul că a ajuns îmbrăcăminte a
Creatorului, a cules ca rod cea mai mare slavă. Căci precum
din Adam s-a luat coasta, iar pe Adam nu l-a micşorat cu
nimic, tot astfel şi în Fecioara S-a zămislit om – şi nu a distrus
fecioria. Nevătămat a rămas Adam şi după luarea coastei,
nepângărită a rămas şi Fecioara după Naşterea Pruncului.“
„Toate darurile s-au revărsat din omenitatea lui Hristos
întâi în Maica Sa, şi din aceasta, în noi.“
Teofan al Niceei
„Cel Fără-de-Început, pogorându-Se din cer, n-a adus
trup cu Sine, ci l-a luat din pântecele Preasfintei Fecioare, din
preacuratul ei sânge, prin împreună-lucrarea Sfântului Duh.“
Mărturisirea de Credinţă Creştină Ortodoxă
„Pentru aceea Sfânta Fecioară este Născătoare de
Dumnezeu, că a născut pe Cuvântul cel din Tatăl.“
Sf. Chiril al Alexandriei
„Tu, Iisuse, ai împodobit pe Maica Ta, cu toate că Tu eşti
frumuseţea Maicii Tale.“
Sf. Efrem Sirul
„O singură Fecioară este Maică, întocmai ca Biserica. Ea
n-a fost soţie, şi totuşi e Mamă. Ca Fecioară ea este neîntinată,
ca Mamă este preaiubitoare.“
„Tatăl Sfânt mai dinainte a prevăzut-o, apoi profeţii au
vestit-o prin Duhul Sfânt. Puterea sfinţitoare a Duhului a
cercetat-o, a curăţit-o, a sfinţit-o. Maica Domnului este singura
99
totdeauna fecioară şi cu sufletul şi cu trupul.“

Sf. Ioan Damaschinul
„Eva, fiind înşelată, a născut cuvântul aducător de moarte;
Maria, fiind binevestită, a născut Cuvântul Întrupat, aducător
nouă de viaţă veşnică.“

Peste tot, cultul Maicii Domnului îşi are temeiul lui în
Biblie. Greşesc sectarii care resping cultul Maicii Domnului,
spunând că nu-şi are temeiul în Sfânta Scriptură.
Dar greşesc, de altă parte, şi cei care umblă să apere acest
cult cu fel de fel de istorisiri şi ocoşeli omeneşti – care nu-şi
pot avea temeiul lor sprijinit de Biblie.
Cultul Maicii Domnului este arătat lămurit în Sfânta
Scriptură în multe locuri, atât în Vechiul, cât şi în Noul
Testament, şi se poate oricând apăra şi susţine prin Cuvântul
cel Sfânt al lui Dumnezeu. Însăşi Preacurata arată acest cult
prin cuvintele ei din Evanghelia de la Luca 1, 48, când spune:
„Iată că de acum mă vor ferici toate neamurile...“
Ce păcat neiertat vor avea acei nesocotiţi (sectari) care
n-au decât cuvinte de hulă pentru cel mai curat şi mai
desăvârşit vas din lume, pe care cerul l-a ales şi l-a folosit în
lucrarea cea mare a mântuirii neamului omenesc, adică Sfânta
Fecioară, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.
Biserica noastră învaţă că Maica Domnului mijloceşte şi
ea la Fiul său, Mântuitorul nostru, pentru noi, prin rugăciunile
ei. Şi noi vedem limpede acest lucru mai ales din mijlocirea de
la Nunta din Cana pentru cei ce se găseau atunci în mare
strâmtorare... (Ioan 1, 3). Iar Mântuitorul a ascultat-o.
100
Taina Întrupării Mântuitorului nostru, Fiul lui Dumnezeu,

este o taină care trebuie să ne umple de evlavie şi de
recunoştinţă faţă de Sfânta Fecioară, Maica Domnului, care a
fost aleasă de Însuşi Tatăl Ceresc şi sfinţită de Însuşi Duhul
Sfânt pentru această mare şi veşnică lucrare a mântuirii
noastre.
Oricine vorbeşte în chip necuviincios despre Sfânta
Fecioară şi Maică a Domnului va fi vinovat de un păcat
veşnic împotriva Tatălui Care a ales-o, împotriva Fiului
Care a sfinţit-o şi împotriva Duhului Sfânt Care a umbrit-
o.
Noi, ostaşii Domnului, spunem, potrivit Sfintei Scripturi,
şi cântăm cu evlavie: «Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe
tine, Născătoare de Dumnezeu...»
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, roagă-te Fiului
tău pentru noi păcătoşii.“
Din publicaţiile «Oastea Domnului», nr. 14/1930
şi «Isus Biruitorul», nr. 20/1935

Să o cinstească pe Sfânta şi Preacurata Fecioară Maria,
Maica Domnului nostru, cu toată evlavia şi recunoştinţa, căci
datorită curăţiei şi smereniei ei a fost aleasă ea din veşnicie de
Dumnezeu ca vasul sfânt pentru Întruparea Mântuitorului
nostru, Fiul Tatălui Ceresc, pentru ispăşirea păcatului omenirii.
Astfel ea a devenit o împreună-lucrătoare cu Dumnezeul şi
Fiul ei la mântuirea noastră, a tuturor oamenilor.
Nici o altă fiinţă omenească n-a mai fost asemenea Sfintei
Fecioare Maria. Cuvântul lui Dumnezeu, care arată câte o vină
ori câte o greşeală la toţi sfinţii – ori înainte, ori după întâlnirea
101
lor cu Dumnezeu – Sfintei Fecioare nu-i arată nici un cusur, ci

peste tot vorbeşte despre ea în chipul cel mai sfânt. Aceasta ne
obligă şi pe noi cu atât mai mult să vorbim despre ea tot astfel.
Sfânta Fecioară n-a mai avut alt fiu sau alţi fii, cum greşit
şi vinovat învaţă cei neştiutori şi necinstitori ai Cuvântului
dumnezeiesc. La moartea Sa, Mântuitorul, cu ultimul Său
cuvânt de pe cruce, o încredinţează pe Sfânta Sa Mamă, care
rămânea fără nici un alt susţinător, ucenicului Său iubit,
Apostolul Ioan, spunându-i: „Fiule, iată Mama ta...“. Căci ea
nu mai avea acum pe nimeni în lume, şi de aceea apostolul a
luat-o chiar de atunci acasă la el, ca pe mama lui...
Sfânta Fecioară Maria L-a primit pe Fiul său prin
făgăduinţă cerească. Toţi fiii care au mai fost primiţi prin
făgăduinţă au fost unici la mamele lor. Sara n-a mai avut alt fiu
decât pe Isaac. Elisabeta n-a mai avut alt fiu decât pe Ioan
Botezătorul. Iar dacă aceste femei au fost sfinte, cu atât mai
mult Maica Domnului, care L-a născut pe Unul-Născut Fiul
lui Dumnezeu!
Sfânta Fecioară a fost plină de har înaintea Tatălui Ceresc,
fiindcă arhanghelul sfânt i s-a închinat, zicându-i: „Plecăciune
ţie, celei pline de har, fiindcă ai căpătat mare îndurare înaintea
lui Dumnezeu.“
Pe Sfânta Fecioară, care a fost binecuvântată de Tatăl,
sfinţită de Fiul şi umbrită de Duhul Sfânt, aleasă şi sfântă
înaintea Întregii Sfinte Treimi, trebuie să o cinstim şi să o
fericim aşa după cum este scris, împreună cu cetele îngereşti.
Căci, dacă sunt vrednici de respect şi de cinstire Sfinţii
Apostoli şi vestitori ai lui Dumnezeu, care au propovăduit
mântuirea, cu atât mai vrednică este ea de supracinstire, cea
prin care s-a adus lumii această mântuire.
Să ne ferim de toţi acei care vorbesc în chip vinovat
102
despre Sfânta Fecioară. Aceştia săvârşesc un păcat de moarte.

Cine este un necinstitor al Maicii Domnului nu poate fi
ostaş al lui Hristos.
Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm din toată inima şi cu

toată evlavia, ajută-ne să ne pătrundem cu toţii deplin de
marea şi sfânta noastră datorie de a ferici şi cânta pe Sfânta
Fecioară Maria, Maica Domnului nostru, pentru marea ei
sfinţenie şi dragoste faţă de Tine şi faţă de noi. Amin.
103
Binecuvântare ţie
Binecuvântare ţie, cea mai sfântă-ntre femei,

ţie-mi plec cu bucurie ochii şi genunchii mei.
Tu ai fost aleasă
Cerului Mireasă,
Duhului Altar
şi Iubirii Har.
Te cinsteşte fericită inima, cântând pios

ţie, una-nvrednicită a fi Maica lui Hristos.
Faţa ta străluce unic de smerenie şi har,

tu I-ai fost Dumnezeirii leagăn, lacrimă şi-altar.
Tot ce-a fost mai sfânt pe lume pân-la tine-ai întrecut

şi-ntre toţi cei mai din urmă, seamăn încă n-ai avut.
Dumnezeu putea alege şi alt drum spre ce-a voit,

dar tu, vas curat şi unic, I-ai fost cel mai fericit.
În toţi sfinţii-a fost vreo pată osândită-n vreun cuvânt,

dar în tine, Preacurată, numai rod din Duhul Sfânt...
104
Plecăciune ţie
Plecăciune ţie, Maică şi Fecioară,

binecuvântată eşti tu-ntre femei,
tu ai fost aleasa Cerului Comoară
pentru Taina Slavei şi-mplinirea ei.
Plecăciune ţie, Maică Preacurată,

cu slăvitul înger îşi cântăm şi noi,
nalţă către Domnul rugă ne-ncetată
pentru mântuirea noastră din nevoi.
Plecăciune ţie, Maică Fericită,

ce-ai purtat în braţe şi-ai ţinut la sân
Fericirea noastră, Taina profeţită,
Fiul tău cel Dulce, Veşnicu-ţi Stăpân.
Plecăciune ţie, Maică-ndurerată,

care-ai plâns la Cruce şi-ai văzut murind
Fiul tău dat Jertfă pentru lumea toată,
jertfa ta curată cu a Lui unind.
Plecăciune ţie, Maică Rugătoare,

chip al bunătăţii, duh mângâietor,
fii a rugăciunii noastre-ajutătoare
pentru alinarea ranei tuturor.
Plecăciune ţie, Maică Preacinstită,

care stai la Dreapta Fiului Divin,
fii pentru viaţa noastră ispitită
pildă, şi putere, şi-ajutor... Amin.
105
capitolul 13
DESPRE SFINŢI
„Şi cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului şi cei ce
vor fi îndrumat pe mulţi pe calea dreptăţii vor fi ca stelele în
vecii vecilor“ (Daniel 12, 3).
„Atunci va veni Domnul Dumnezeul meu şi toţi sfinţii
împreună cu El“ (Zaharia 14, 5).
„Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia
Tatălui lor“ (Matei 13, 43).
„Căci Irod se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi
sfânt, şi-l ocrotea“ (Marcu 6, 20).
„Iar tu, pruncule, Prooroc al Celui Prea Înalt te vei chema,
că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui“
(Luca 1, 76).
„Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? (I Cor. 6, 2).
„Taina cea din veci ascunsă neamurilor, iar acum
descoperită sfinţilor Săi“ (Col. 1, 26).
„Vă mai rugăm, fraţilor, să cinstiţi pe cei ce se ostenesc
între voi, care sunt mai-marii voştri în Domnul şi vă
povăţuiesc; şi pentru lucrarea lor să-i socotiţi pe ei vrednici de
dragoste prisositoare“ (I Tes. 5, 12-13).
„Când va veni să Se preamărească întru sfinţii Săi şi să fie
privit cu uimire de către toţi cei ce au crezut“ (II Tes. 1, 10).
106
„Căci printr-o singură jertfă adusă, a adus la veşnică

desăvârşire pe cei ce se sfinţesc“ (Evrei 10, 14).
„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri care v-au vestit
vouă Cuvântul lui Dumnezeu, priviţi cu luare-aminte cum
şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa“ (Evrei 13, 7).
„Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au
spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în Sângele Mielului.
Pentru aceasta sunt înaintea Tronului lui Dumnezeu şi Îi
slujesc ziua şi noaptea în Templul Lui, şi Cel ce şade pe tron îi
va adăposti în cortul Său“ (Apoc. 7, 14-15).
„Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul
mărturiei lor şi nu şi-au iubit sufletul lor, până la moarte“
(Apoc. 12, 11).
„Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi.
Peste aceştia moartea cea de a doua nu are putere, ci vor fi
preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El
mii de ani“ (Apoc. 20, 6).

„Dacă celui ce mijloceşte pentru tine la om îi arăţi
mulţumirea şi recunoştinţa, cu atât mai mult se cuvine să fii
recunoscător celui care mijloceşte pentru tine în faţa lui
Dumnezeu.“
„Pe cel ce ţi-a vestit ţie Cuvântul lui Dumnezeu să-l
cinsteşti şi să-ţi aduci aminte de el ziua şi noaptea... ca de unul
care ţi-a făcut bine. Căci unde este învăţătura dumnezeiască,
acolo este şi Dumnezeu de faţă. Să cauţi în toate zilele faţa
sfinţilor, ca să te odihneşti în cuvintele lor.“
Din Rânduielile Apostolilor 4, 10
107
„Dacă voi cinstiţi pe binefăcătorii voştri trupeşti, cu atât

mai mult sunteţi datori a-i cinsti şi a-i mulţumi pe
binefăcătorii voştri cei duhovniceşti care vă ajută în faţa lui
Dumnezeu.“
Teofilact
„Nimeni dintre oameni nu L-a cinstit atât de mult pe
Dumnezeu ca acei care şi-au dat viaţa pentru El. Dacă tu Îl
iubeşti pe Hristos şi dacă iubeşti împărăţia cerurilor, apoi nu
uita niciodată prin cine ai câştigat acest bun.“
„În zilele Sfinţilor Apostoli să fie sărbătoare, căci ei au
fost învăţătorii voştri în Hristos şi prin ei aţi primit Sfântul
Duh. În ziua Sfântului Ştefan, primul martir, să fie de
asemenea sărbătoare ca şi în zilele altor martiri care L-au iubit
pe Hristos mai presus ca pe propria lor viaţă.“
Constituţiile Apostolice
„Biserica nu se roagă pentru mucenici cum se roagă
pentru ceilalţi morţi, fiindcă ei atât de mult s-au desăvârşit prin
moarte, încât nu noi, cei vii, trebuie să mijlocim pentru ei, ci ei
sunt mijlocitorii noştri.“
Fericitul Augustin
„Rugăciunile sfinţilor pentru noi au putere foarte mare,
dar numai atunci când şi noi ne căim de păcatele noastre şi ne
îndreptăm spre o viaţă trăită după voia lui Dumnezeu.“
108

Vieţile Sfinţilor şi istoria martirilor creştini sunt pline de
măreţe dovezi despre mărturisirea lui Hristos. Dragostea lor
pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos n-a biruit-o nici sabia,
nici foametea, nici chinurile, nici moartea, nici puterile
veacului de acum, nici cele ale celui viitor. De aceea şi slava
lor la Dumnezeu este şi va fi tot atât de mare.
Sfinţii creştinismului sunt vitejii ostaşi biruitori ai
Domnului şi Mântuitorului Hristos. Pildele lor sunt pentru noi,
ostaşii Domnului, un mare îndemn şi un mare ajutor în luptele
şi biruinţele noastre pentru Hristos. Iar rugăciunile lor sunt un
sfânt sprijin pentru sufletele noastre.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul
Grigore, ca şi ceilalţi mari sfinţi ai Bisericii şi viteji biruitori ai
lui Hristos, vor fi pentru noi întotdeauna, prin cuvântul şi prin
pilda vieţii şi credinţei lor, un mare ajutor în lupta mântuirii
noastre.
Prin învăţătura sfinţilor înţelegem mai bine învăţătura lui
Hristos, Mântuitorul nostru. Şi prin pilda vieţii lor de biruinţă
ne întărim şi noi în luptele Domnului.
Sfinţii sunt vrednici de toată dragostea şi cinstirea noastră şi
pentru faptul că rugăciunile lor sunt de un mare ajutor pentru noi,
cum erau ele şi pentru Sfântul Apostol Pavel (cf. Efes. 6, 19).
Înaintaşii credinţei noastre au spus lucruri minunate
despre mijlocirea în rugăciune a sfinţilor pentru noi. Fericitul
Augustin spune că mucenicii sunt mijlocitorii noştri, dar nu
mijlocitori nemijlociţi, ci ei fac rugăciunile lor prin mijlocirea
Mântuitorului Iisus Hristos cu Care sunt strâns uniţi, cum sunt
unite cele mai desăvârşite mădulare în corpul lor cu capul lor.
Căci, într-adevăr, Iisus Hristos este Capul şi El este Singurul
Mijlocitor în felul Său, căci şade la Dreapta Tatălui... De
asemenea, Asterie al Amasiei, în „Cuvânt de laudă la sfinţii
109
Mucenici“, spune că sfinţii au multă putere chiar şi după

moartea lor din lumea aceasta, făcând bine oamenilor,
precum a fost şi cu proorocul Elisei care şi după plecarea din
viaţă a avut harul nemuritor şi nedespărţit al lui Dumnezeu,
har care sălăşluia lângă trupul său neînsufleţit (cf. IV Regi
13, 21).
Noi avem o datorie sfântă să dăm o evlavioasă cinstire
tuturor marilor oameni de care S-a folosit atât de frumos
Dumnezeu. Ei sunt de o veşnică cinste înaintea Domnului şi
trebuie să fie aşa şi pentru noi.

Să se socotească şi mai îndatorat decât toţi ceilalţi oameni
faţă de cei care ne-au făcut bine nouă şi altora; se cuvine să-i
cinstească foarte mult pe toţi sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu. Pe
toţi înaintaşii credinţei noastre atât din Vechiul, cât şi din Noul
Testament. Fiindcă ei au fost vasele sfinte şi alese de care S-a
slujit Domnul nostru Iisus Hristos la mărturisirea Adevărului şi
la vestirea mântuirii noastre.
Să aibă la loc de cinste în casa şi în sufletul său icoanele şi
pildele sfinţilor, spre a se îndemna, şi prin aceasta, la mai
multă dragoste şi jertfă pentru Domnul şi Mântuitorul nostru,
după pilda vieţii ascultătoare şi sfinte a acelora pe care
icoanele îi reprezintă.
Să cinstească cu evlavie sărbătorile aşezate în amintirea şi
cinstirea sfinţilor, rugându-se Domnului cu stăruinţă să
dăruiască şi mai departe Bisericii Sale şi Adunării noastre
astfel de păstori sfinţi şi mărturisitori înflăcăraţi ai Evangheliei,
cum au fost ei. Iar nouă să ne dea o credinţă de acelaşi preţ cu
a lor, ca să avem şi noi o viaţă şi un sfârşit de biruinţă ca al lor.
110
Dacă este scris că Dumnezeu i-a ales în Biserica Sa pe

unii cărora le-a dat un har mai mare şi o slujbă mai aleasă,
atunci este o dreaptă datorie pentru noi să-i preţuim şi să-i
cinstim deosebit. Oricine se ridică şi vorbeşte contra lor va fi
pedepsit, cum au fost cei care s-au ridicat contra lui Moise, ori
contra lui Daniel, ori a altor sfinţi ai Domnului.
Domnul Iisus S-a unit cu Apostolii Săi când a zis: „Cine
vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte“ (Matei 10, 40).
Pe cei care au fost atât de cinstiţi de Dumnezeu, suntem
cu atât mai vârtos datori să-i cinstim şi noi.
„Ci m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe
Însuşi Hristos“ (Gal. 4, 14).
„Pentru că îndemnul nostru nu venea din rătăcire, nici din
gânduri necurate, nici din înşelăciune“ (I Tes. 2, 13).
După cum sfetnicii împăratului şi prietenii săi se bucură
de o cinste aleasă... tot aşa şi noi să-i cinstim pe cei aleşi de
Domnul în fruntea Bisericii Sale.
Cine este un necinstitor al Sfinţilor nu este un ostaş al
Domnului.
Doamne Duhule Sfinte, Care ai chemat, ai ales şi ai pus

în slujbe de cinste pe sfinţii Tăi înaintea noastră, dă-ne toată
evlavia şi preţuirea pentru ei şi ajută-ne să le urmăm şi noi
credinţa lor. Amin.
111
Voi nu-mi sunteţi în urmă
Voi nu-mi sunteţi în urmă, înaintaşi eroi,

privind spre voi, eu faţa nu mi-o întorc napoi;
cum aş putea eu oare pe urme-a vă călca
de v-aş avea în urmă, şi nu-naintea mea?
De-a pururi pilda voastră în faţă-avea-voi eu,

trăirea şi credinţa să vi-o urmez mereu;
cum aş putea odată în ochi a vă privi
de n-aş fi demn de-aceasta în fiecare zi?
112
capitolul 14
DESPRE DUMINICĂ ŞI
SĂRBĂTORI
„Vorbeşte fiilor lui Israel şi le spune care sunt sărbătorile
Domnului, în care se vor face adunări sfinte...
Iată şi celelalte sărbători ale Domnului, adunările sfinte pe
care trebuie să le vestiţi la vremea lor... În luna întâi, în ziua a
paisprezecea a lunii… sunt Paştile Domnului…
În luna a şaptea, ziua întâi a lunii, să vă fie zi de odihnă…
Nici o muncă să nu faceţi, ci să aduceţi ardere de tot
Domnului…
Acestea sunt sărbătorile Domnului, în care trebuie să se
ţină adunările sfinte, ca să aduceţi jertfe Domnului, arderi de
tot, prinos de pâine, jertfe junghiate şi turnări, fiecare din ele la
ziua hotărâtă“ (Levitic 23, 2-37).
„Că mai bună este o zi în curţile casei Tale decât mii“ (Ps.
83, 11).
„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne
bucurăm şi să ne veselim întru ea (Ps. 117, 24).
„După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a
săptămânii (duminica), …s-a făcut cutremur mare, că îngerul
Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi
şedea deasupra ei... Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu
vă temeţi că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici,
113
ci S-a sculat precum a zis“ (Matei 28, 1-6).

„Iar în ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii –
Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva,
să vină la Mine şi să bea“ (Ioan 7, 37).
„Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în
acelaşi loc“ (Fapte 2, 1).
„În ziua întâi a săptămânii (duminica), adunându-ne noi
să frângem pâinea…“ (Fapte 20, 7).
„În ziua întâi a săptămânii (duminica), fiecare dintre voi
să-şi pună deoparte, strângând cât poate... (I Cor. 16, 2).
„Am fost în duh în zi de duminică şi am auzit, în urma
mea, glas mare de trâmbiţă“ (Apoc. 1, 10).

„Ziua de Duminică este cea mai potrivită pentru a ne
îndemna la dragoste şi la fapte bune. Pe lângă aceasta, apoi,
noi avem porunca Domnului şi a Bisericii de a ne împărtăşi în
această zi cu sfintele, nemuritoarele şi înfricoşatele lui Hristos
Taine, care insuflă credincioşilor multă bunăvoinţă şi multă
milostenie.“
Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia 43 la I Corinteni
„Duminica ne adunăm cu toţii împreună ca să lăudăm pe
Dumnezeu, pentru că ea este Ziua Întâi în care a făcut
Dumnezeu lumina, despărţind-o de întuneric. Şi în care
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a înviat din morţi.“
Sf. Iustin Martirul – Apologetica 1, cap. 67
„Mulţi oameni ţin sărbătorile, ştiu numele lor, dar nu ştiu
pricinile pentru care s-au aşezat ele. Este cea mai mare ruşine
şi batjocură să nu ştii pricina pentru care sunt aşezate aceste
sărbători.“
114
Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvânt la Praznicele împărăteşti

„Când vă adunaţi în Duminica Domnului, frângeţi pâinea
şi mulţumiţi, după ce mai întâi v-aţi mărturisit păcatele, ca
jertfa voastră să fie curată.“
Învăţătura celor Doisprezece Apostoli
„Sărbătorind, înălţăm sufletele noastre în chip deosebit
spre Dumnezeu, Tatăl nostru, şi Îi aducem slavă şi
mulţumire.“
Sf. Vasile cel Mare
Duminica sau Ziua Domnului este închinată în chip
deosebit amintirii şi slăvirii Învierii lui Hristos. Ea este ziua de
odihnă şi de sărbătoare săptămânală a creştinului.
Sărbătorile au fost orânduite ca să dăm odihnă trupurilor
noastre şi în acelaşi timp să ne îngrijim în chip deosebit şi de
cele sufleteşti.
Sfinţii Apostoli şi primii creştini au numit Duminica Ziua
Domnului şi au sărbătorit-o printr-un cult public alcătuit din
rugăciuni şi laude în centrul cărora stătea Sfânta Împărtăşanie,
după cum lămurit citim în Sfânta Scriptură la Faptele
Apostolilor 20, 7 unde se spune: în ziua dintâi a săptămânii
eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea... Şi la I Corinteni
16, 2, când se făceau milostenii. Şi la Apocalipsa 1, 10, când
erau în Duhul, adică în puternică şi înaltă stare cu Dumnezeu.
În afara Duminicii, sunt rânduite mai multe sărbători
peste an. Unele sunt sărbători Împărăteşti, altele ale sfinţilor
mai aleşi, iar altele ale Maicii Domnului... Toate sunt prilejuri
de mari înălţări duhovniceşti – şi în toate trebuie să luăm parte
cu tot sufletul la slujbele de laudă şi de închinare către
Dumnezeu.
115
Învăţătura de Credinţă Ortodoxă

Dumnezeu binecuvântează casa şi viaţa celui care cu toţi
ai lui cinsteşte, cu evlavie şi frică de Dumnezeu, Duminica,
Ziua Domnului.
Nu au nici spor, nici binecuvântare acei care nu ţin
sărbătorile şi praznicele Domnului şi Duminica, Ziua Lui.
Bucuria adevărată a praznicelor Domnului este însă atât
de înăbuşită de petrecerile păcătoase şi de chefurile lumeşti!
O, ce păgânătate mare este aceasta! Noi, ostaşii Domnului,
trebuie să luptăm pentru ca praznicele Domnului să fie cu
adevărat şi în întregime petrecute şi puse în slujba şi spre slava
lui Dumnezeu.
– De ce plângi, Maică Duminică?
– Plâng pentru că sunt Ziua Învierii Domnului şi tocmai în
ziua asta se fac cele mai multe păcate şi fărădelegi. În Ziua
Domnului oamenii fac cel mai mult voia diavolului. În Ziua
Pogorârii Sfântului Duh oamenii slujesc cel mai mult duhului
rău. Plâng pentru că eu sunt ziua cea mai luminată, iar oamenii
fac din mine ziua cea mai batjocorită şi mai întunecată.
Din Ziua Învierii Domnului, oamenii fac ziua morţii lor.
Oamenii îşi omoară sufletele cel mai mult tocmai în zilele
de Duminică şi sărbători, în zilele când ar trebui toţi să alerge
pentru ca să şi le mântuiască.
Duminica şi praznicele Domnului sunt zile de reculegere
şi de rugăciune, spre îndreptarea cea mântuitoare.
Noi, ostaşii Domnului, suntem mai datori decât toţi
ceilalţi să cinstim praznicele şi zilele Domnului, punând tot
timpul acestor zile în slujba Domnului pentru slava Numelui
Său Sfânt şi pentru folosul Lucrării Sale duhovniceşti.
Ziua Domnului nu trebuie s-o punem în slujba lumii, ci în
slujba lui Dumnezeu. Avem şase zile de lucrat pentru cele
116
trupeşti, iar ziua de odihnă, ziua închinată Domnului, trebuie

să o petrecem căutând foloasele cele sufleteşti şi aducând
slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a ajutat, atât
trupeşte, cât şi sufleteşte.

Să se încredinţeze pe deplin că ziua de odihnă pentru
creştini, ziua închinată Domnului, este Duminica, după cum
reiese limpede atât din Sfintele Scripturi ale Noului
Testament, cât şi din îndrumările date de către Sfinţii Părinţi
bisericeşti.
Să se încredinţeze pe deplin că, chiar din primele sale
începuturi, Biserica Creştină a sărbătorit ca zi de odihnă nu
Sâmbăta, care era semnul Vechiului Legământ, ci Duminica,
semnul Legământului celui Nou, nespus mai bun, cu cât
Golgota e mai înaltă decât Sinaiul. Şi Sângele lui Hristos mai
de preţ ca orice alt sânge. Şi poruncile lui Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, mai mari decât poruncile oricărui prooroc.
Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, venind în lume, a făcut
toate lucrurile noi. Nouă este Jertfa Sa. Nouă este Legea Sa.
Nouă este învăţătura Sa. Nou este Templul Său. Noi sunt
sărbătorile Sale. Nouă este odihna Sa. Nouă este şi ziua
acestei odihne.
Nu Constantin cel Mare a aşezat ca zi de odihnă şi de
prăznuire Duminica – ci Domnul Iisus Hristos a aşezat-o prin
Învierea Sa din morţi. Şi Duhul Sfânt a confirmat-o prin
Pogorârea Sa cu întemeierea Bisericii. Încă din primele zile,
Sfinţii Apostoli şi toată Biserica Creştină au prăznuit cu toată
evlavia aceste minuni mari şi mântuitoare. Să respingem cu
tărie orice învăţături contra acestui adevăr şi să ne depărtăm cu
117
toată graba şi scârba de cei ce le aduc, ca de nişte vrăjmaşi ai

adevărului şi necinstitori ai lui Dumnezeu.
În Duminici şi sărbători să ia parte la biserică şi la
adunare, pentru slava lui Dumnezeu şi mărturisirea Numelui
Său.
Să-i cerceteze pe săraci, pe bolnavi, pe orfani, pe cei
lipsiţi, ducându-le, după putinţă, ajutor trupesc şi sufletesc.
Să se înfrâneze de la tot ce este oprit a se face în Ziua
Domnului şi după cuvântul care zice: Toată ziua să ne învăţăm
dreptatea Ta...
Să apere Ziua Domnului în faţa tuturor celor care o calcă
şi o nesocotesc, mai întâi prin purtarea sa respectuoasă şi plină
de evlavie în timpul ei – şi apoi prin cuvântul său, arătând
adevărul despre ea.
Să se ferească de cei care calcă şi batjocoresc Ziua
Domnului.
Cel care nu respectă Ziua Domnului şi Sărbătorile Lui nu
poate fi un bun ostaş al lui Hristos.
Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm, luminează-ne cu

darul Tău şi învaţă-ne să ştim cu cât respect şi evlavie
suntem datori să ţinem întocmai toate rânduielile şi
poruncile Tale, toate sărbătorile şi praznicele în cinstea Ta şi
a sfinţilor Tăi. Ca să fim cu adevărat plăcuţi Ţie. Amin.
118
Azi e sărbătoare, mamă
Azi e sărbătoare, mamă,

lasă orice lucru ai,
de biserică te-mbracă
şi cu tine să mă iai.
Vreau, când clopotele cântă,

să mă duc şi să mă-nchin
la altarul sfânt şi tainic,
de credinţă sfântă plin.
Vreau s-aud cum cântă totul

în lumină şi-n fior,
să sărut cu lacrimi Crucea
Bunului Mântuitor.
Vreau să stau cu tine-alături,

să mă rog şi eu şoptind
după tine „Tatăl nostru“
cu privirea strălucind.
Vreau să pun şi eu o floare

la icoana lui Iisus,
vreau s-ascult cum îngeraşii
cântă şi plutesc pe sus.
Vreau s-aud cei buni cum cântă...

auzi clopotele, hai!
Azi e sărbătoare, mamă,
lasă orice lucru ai!
119
capitolul 15
DESPRE SUPUNEREA
FAŢĂ DE STĂPÂNIRE
„Cel Prea Înalt are stăpânirea peste împărăţia oamenilor şi
o dă cui voieşte“ (Daniel 4, 22).
„Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui
Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“ (Matei 22, 21).
„Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este
stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de
Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte
stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce
se împotrivesc îşi vor lua osândă.
Voieşti deci să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei
avea laudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu
spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar
poartă sabia; pentru că este slujitoare a lui Dumnezeu şi
răzbunătoare a mâniei Lui şi asupra celui ce săvârşeşte răul.
De aceea este nevoie să vă supuneţi nu numai pentru mânie, ci
şi pentru conştiinţă. Că pentru aceasta plătiţi şi dări. Căci
(dregătorii) sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această
slujire neîncetat“ (Rom. 13, 3-6).
?1 „Şi cât de covârşitoare este mărimea puterii Lui faţă
de noi… Pe aceasta, Dumnezeu a lucrat-o în Hristos,
sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa în ceruri,
120
mai presus decât toată începătoria, şi stăpânia, şi puterea, şi

domnia şi decât tot numele ce se numeşte nu numai în veacul
acesta, ci şi în cel viitor. Şi toate le-a supus sub picioarele Lui
şi mai presus de toate L-a dat pe El cap Bisericii“ (Efes. 1,
21).
„Pentru că în El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele
de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie
domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi
pentru El“ (Col. 1, 16).
„Şi sunteţi deplin întru El, Care este Cap a toată domnia şi
stăpânirea“ (Col. 2, 10).
„Adu-le aminte (fraţilor) să se supună stăpânirilor şi
dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun“ (Tit 3,
1).
„Ascultaţi de mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei
priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele
seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci
aceasta nu v-ar fi de folos“ (Evrei 13, 17).
„Supuneţi-vă pentru Domnul oricărei orânduiri omeneşti,
fie împăratului, ca înalt stăpânitor, fie dregătorilor, ca unora ce
sunt trimişi de el spre pedeapsa făcătorilor de rele şi spre lauda
făcătorilor de bine“ (I Petru 2, 13-14).

„Cel ce se supune stăpânirilor se supune lui Dumnezeu,
căci Dumnezeu porunceşte aceasta.“
„Un popor care nu se supune stăpânirii este tot aşa ca şi
cum n-ar avea stăpânire sau poate şi mai rău.
Dar – zici tu – şi când sunt răi să-i ascultăm? Mai întâi nu
121
trebuie să fie nimeni rău... M-aş mira să fie cineva dintre

stăpânitori care să scape de osândă, dacă este aşa... Cine se
aruncă după demnităţi – se aruncă singur sub o mare greutate.
Dacă şi cel ce din obligaţia silită, fiind stăpânitor, a fost
pedepsit dacă n-a făcut slujba asta cu teamă şi cu ascultare de
Dumnezeu – atunci cu cât mai mult va fi acela care prin lupta
lui însuşi a ajuns să stăpânească!“
Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia 34, Evrei
„Dacă cei nedreptăţiţi trebuie să răsplătească cu bine pe
prigonitorii lor, apoi cu atât mai mult suntem datori a ne
supune celor ce ne fac bine. O astfel de supunere nu vatămă
întru nimic evlavia noastră. Orice stăpânitor este întărit şi
aşezat de Dumnezeu în slujba aceasta, fiindcă toate sunt
rânduite de Dumnezeu – unii să stăpânească, iar alţii să fie
stăpâniţi.
Anarhia (nesupunerea) este un mare rău şi este pricina
tuturor tulburărilor.
Dumnezeu a făcut multe stăpâniri şi multe supuneri în
acelaşi timp, ca de pildă: între bărbat şi femeie, între dascăl şi
ucenic, între fiu şi părinte, între bătrân şi tânăr, între stăpânitori
şi stăpâniţi. Acelaşi lucru l-a făcut şi între mădularele trupului
nostru (şi ale Trupului Său): pe unele le-a pus mai presus
decât altele, iar pe unele mai prejos. Unele să stăpânească
peste celelalte, iar altele să fie stăpânite. Totul pentru că aşa
este voia lui Dumnezeu. Dar fiecare să ia bine seama la datoria
sa, fiindcă fiecare va fi tras la răspundere odată de Însuşi
Dumnezeu cum şi-a împlinit această datorie.“
Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia 24, Romani
122
Cuvântul „ascultare“ este deci un cuvânt mare şi sfânt.

De câte ori îl auzim trebuie să tresărim, gândindu-ne la
ascultarea de Dumnezeu şi la ascultarea până la cruce a Fiului
Său.
„Toate ascultările din această lume trebuie să aibă
legătură cu marea ascultare de Dumnezeu. Orice fel de
ascultare care se face în lumea aceasta trebuie să purceadă din
ascultarea de Dumnezeu şi să cheme la ascultarea de
Dumnezeu.“
«Ascultarea»
„Noi, ostaşii Domnului, luptăm în primul rând pentru
Împărăţia lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletelor noastre
şi ale altora. Iar în al doilea rând, luptăm şi pentru ţărişoara
noastră cea nouă şi scumpă (pentru mântuirea ei de vrăjmaşii
văzuţi şi nevăzuţi), pentru fericirea ei trupească şi sufletească.
Ne supunem din toată inima lui Dumnezeu ca unui
Stăpân şi Împărat Atotputernic, Care ne-a făcut – şi Care are
tot dreptul asupra trupurilor şi sufletelor noastre – dar ne
supunem şi stăpânirilor lăsate de El pentru ţara şi poporul
nostru. Căci tot El ni le-a dăruit.“

Să iubească ţara şi poporul său, fiind supus pentru
Domnul stăpânirii şi legilor rânduite patriei pământeşti, după
porunca lui Dumnezeu şi a înaintaşilor noştri.
Să asculte de orice dispoziţie dată de stăpânire, care nu
contravine moralei creştine şi să nu se împotrivească în nici un
fel îndatoririlor ce îi revin, ci să caute a le împlini la timp şi în
123
chip vrednic şi cinstit. Căci aşa este voia şi porunca lui

Dumnezeu, ca noi să fim gata în orice vreme a ne face datoria
şi a împlini orice lucru bun, ca să fim pildă celorlalţi chiar şi în
aceasta.
Să nu contravină nici unei legi şi nici unei rânduieli ce
urmăresc binele şi propăşirea ţării din care face parte, ci să fie
un cetăţean vrednic în toate privinţele.
Să fie cinstit, harnic, drept şi conştiincios în orice serviciu
şi în orice loc de muncă, îndeplinindu-şi fiecare îndatorire în
mod corect, ca să ajute la fericirea şi bunăstarea poporului său,
oriunde ar trăi şi ar munci.
Rugăciunile noastre nu trebuie să fie numai pentru
mântuirea noastră, ci şi pentru a întregului popor. Căci
rugăciunea aceluia care se roagă numai pentru sine va fi
lepădată, dar a celui ce se roagă pentru alţii, întâi, va fi primită
totdeauna.
Cine doreşte binele numai pentru sine este un păgân şi un
răutăcios. Numai cine doreşte şi luptă pentru binele tuturor
este un credincios plăcut lui Dumnezeu.
Chiar şi sub stăpânirea cea mai blândă, credinciosul
trebuie să se socotească pe lumea aceasta străin, fiindcă este
scris: „Vă îndemn ca pe nişte străini ce sunteţi şi călători aici
pe pământ“ (I Petru 2, 11).
Dar, chiar şi sub stăpânirea cea mai aspră, credincioşii lui
Hristos – Domnul şi Mântuitorul nostru – trebuie să se
socotească datori a fi cei dintâi în toate faptele bune, pentru că
de asemenea este scris: „...pentru ca cel vrăjmaş să nu poată
spune nimic rău despre noi“ (Tit 2, 8 şi 3, 14).
Oastea Domnului S-a supus totdeauna stăpânirii lăsate de
Dumnezeu poporului nostru şi a avut totdeauna o atitudine de
respect şi ascultare faţă de legile bune ale ţării noastre, –
indiferent de atitudinea pe care a avut-o stăpânirea faţă de noi
şi de nedreptatea cu care am fost loviţi şi judecaţi.
124
Noi vom continua să ne facem toată datoria de cetăţeni ai

acestei ţări şi de fii ai acestui popor, rugându-ne pentru
fericirea conducătorilor şi muncind pentru binecuvântarea
neamului nostru. Aceasta este o mare datorie pe care ne-o
porunceşte Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Iar noi ne-o
împlinim din dragostea pentru Dumnezeu şi pentru Neamul
nostru.
Cine este leneş, dezordonat şi nesupus nu poate fi un
ostaş al Domnului, căci este scris: „Căutaţi binele ţării în care
v-am dus robi şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, că de
propăşirea ei atârnă şi fericirea voastră“ (Ier. 29, 7).
Preasfinte Duh al Puterii şi Răbdării, Te rugăm,

dăruieşte-ne răbdarea şi puterea ca să urmăm pilda
Scumpului nostru Mântuitor Care, deşi a fost cel mai străin
pe lumea aceasta, totuşi a făcut cel mai mare bine oamenilor.
Şi, deşi a fost cel mai mare, S-a făcut cel mai mic. Şi, deşi a
fost cel mai puternic, S-a supus cel mai smerit. Amin.
125
Conştiinţa datoriei
să-ţi lumine calea ta,
orişicât de grele vremuri
şi vrăjmaşi te-ar înfrunta!
Nu-i o mai presus onoare,
cât va fi pe lume grai,
decât trează conştiinţa
datoriei să ţi-o ai.
Conştiinţa datoriei,
între-ai tăi şi-ntre străini
să n-o-mpiedice cunună
nici de aur, nici de spini,
să n-o cumpănească banul,
dar nici sângele, nicicând,
veşnic preţul cel mai mare
decât orişice având.
pentru Cauza lui Hristos,
pentru Adevăr şi Cinste,
pentru Bine şi Frumos,
pentru slava şi triumful
lui Hristos în veci să-ţi stea
mai presus de tot ce-n lume
va iubi fiinţa ta.
126
capitolul 16
DESPRE ROSTURILE
SOCIALE ŞI NAŢIONALE
ALE OASTEI DOMNULUI
„Căutaţi binele ţării în care v-am dus robi şi rugaţi-vă
Domnului pentru ea, că de propăşirea ei atârnă şi fericirea
voastră“ (Ier. 29, 7).
„Voi sunteţi sarea pământului...“ şi „lumina lumii...“
(Matei 5, 13-14).
„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa
încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl
vostru Cel din Ceruri... “ (Matei 5, 16).
„Că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii.
Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos, pentru
fraţii mei, cei de un neam cu mine după trup“ (Rom. 9, 3).
„Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri,
rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru
împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să
petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna-
cuviinţă, că aceasta este lucru bun şi primit înaintea lui
Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Care voieşte ca toţi oamenii să
se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină“ (I Tim. 2, 1-
4).
127
„...acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în

frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune şi de folos
oamenilor“ (Tit 3, 8).
„Să înveţe şi ai noştri să poarte grijă de lucrurile cele
bune, spre treburile de neapărată nevoie, ca ei să nu fie fără de
roadă“ (Tit 3, 14).

„După cum cineva, uitându-se la frumuseţea cerului, zice:
«Slavă Ţie, Dumnezeule!» – tot aşa trebuie să poată zice şi
când se uită la purtarea celor credincioşi.“
„Ceea ce este sufletul în trup, aceea sunt şi credincioşii în
lume.“
Epistola către Diognet
„Nimic nu-l face pe credincios mai cunoscut şi mai
vrednic de cinstire în mijlocul celorlalţi oameni decât
practicarea virtuţilor spre binele tuturor.“
„Domnul nostru Iisus Hristos voieşte ca fiecare creştin să
fie lumii dascăl spre învăţătură bună, aluat spre dospirea
sănătoasă, sare pentru împiedicarea stricăciunii şi lumină spre
mântuire, aşa cum este El...
Şi numai acela care este aşa este cu adevărat un creştin şi
lucrează mântuirea pentru sine şi pentru alţii.“
128

„Oastea Domnului este un foc ceresc care arde pentru
Dumnezeu... Pentru aprinderea noastră şi aprinderea altora
spre o viaţă sfântă... Pentru mântuirea noastră şi a tuturor
oamenilor.
Oastea Domnului nu este altceva decât întoarcerea
noastră la trăirea frumoasă a fraţilor şi surorilor din Epistolele
Sf. Apostol Pavel. Şi, cum aceia au adus în mijlocul
neamurilor păgâne lumina învăţăturilor şi vieţii lui Hristos, tot
aşa trebuie să arătăm şi noi în mijlocul stricăciunii şi
păgânismului de azi frumuseţea unei vieţi cu adevărat după
voia şi porunca lui Hristos.
Oastea Domnului s-a născut în mijlocul Bisericii noastre
şi în mijlocul poporului nostru. Ea trebuie să rămână o
flacără sfântă de credinţă în Biserică şi o lumină
binefăcătoare în poporul nostru. Numai aşa îşi va împlini cu
adevărat solia ei.“
Din «Isus Biruitorul» 1936 – Focul cel Ceresc
„Noi vrem să cucerim a doua oară ţara aceasta, pentru
Evanghelia lui Hristos.
Românii din toate unghiurile ţării se întâlnesc în Domnul;
se întâlnesc ca fraţi de luptă într-o Oaste ce vrea să cucerească
din nou această ţară, pentru Evanghelia lui Hristos.
Când de la Nistru, până la Tisa, tot românul se va hotărî
împotriva păcatelor, când din Maramureş, până la Dunăre şi
Marea Neagră, tot românul se va aprinde de dorul şi de
dorinţa să trăiască o viaţă după Evanghelia lui Hristos; când
ţara aceasta se va umple de fronturi şi de ostaşi hotărâţi de
luptă împotriva păcatelor; când vom cuceri a doua oară
această ţară, pentru Evanghelia lui Hristos, atunci – şi numai
atunci – am asigurat pe veci viitorul acestei ţări şi al acestui
Neam.“
129

Să simtă în faţa lui Dumnezeu o mare răspundere pentru
mântuirea fiecărui semen al său care piere în păcate şi în
mizerii.
Cu dragoste şi milă să caute a ajuta după puterile sale la
îndreptarea tuturor oamenilor şi a stărilor pe drumul cel bun.
Să se roage cu credinţă şi cu căldură pentru conducătorii
patriei şi pentru păstorii Bisericii noastre, pentru fericirea,
libertatea şi mântuirea poporului nostru şi a tuturor popoarelor
lumii, căci Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să fie fericiţi,
ajungând la mântuirea lui Dumnezeu.
Să lupte după puterile sale pentru împuţinarea răului care
ruinează sănătatea şi mântuirea oamenilor, îndeosebi: alcoolul,
fumatul, jocurile de noroc, petrecerile desfrânate, filmele
pornografice, cărţile imorale şi tot ceea ce strică tineretul şi
nimiceşte familia – aceste două comori scumpe şi bunuri sfinte
ale poporului nostru.
Să nu ia parte deloc şi în nici un fel la lucrările neroditoare
ale întunericului, ci să le osândească, ajutând orice măsură
bună de stârpire a lor.
Printr-o purtare sfântă, să-i influenţeze spre bine pe cei
din jurul său.
Cine este un element nevrednic între oameni, nu poate fi
ostaş al Domnului.
130
Aici vom rămânea mereu
Aici vom rămânea mereu,

oricât de-nţelenită-i glia;
cu-atât cu cât arăm mai greu,
va fi mai sfântă bucuria.
Aici vom rămânea, crezând

în biruinţa pentru care
ne-au ars strămoşii, rând pe rând,
s-o nalţe mai strălucitoare.
Aici vom suferi mereu,

în locul unde-avem poruncă,
să-I dăruim lui Dumnezeu
slujirea-n cea mai aspră muncă.
Şi-aicea vom muri-apărând

un adevăr şi-o moştenire
încununate în curând
de-o nesfârşită strălucire.
Aici, căci chiar pe-acest pământ

dorim să se mai nalţe-o dată
pentru Hristos un crezământ
şi-o dragoste adevărată.
Ca să-nviem de-aici, mereu,

prin noi şi noi urmaşi întruna,
arzând în veci lui Dumnezeu,
în miile de jertfe, una.
131
capitolul 17
DESPRE
VOLUNTARIATUL OASTEI
„Ştiu, Dumnezeul meu, că ispiteşti inimile şi iubeşti
curăţia inimii! Eu din inimă curată am jertfit toate şi văd acum
că şi poporul Tău, care se află aici, cu bucurie Îţi jertfeşte Ţie“
(I Paral. 29, 17).
„Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine,
să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34).
„Şi au făcut nu după cum au nădăjduit, ci s-au dat pe ei
înşişi întâi Domnului şi apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu“ (II
Cor. 8, 5).
„Căci pe de o parte a primit îndemnul nostru, iar pe de
altă parte, făcându-se şi mai sârguitor, de bună voie a plecat
către voi“ (II Cor. 8, 17).
„Fiecare să dea după cum socoteşte cu inima sa, nu cu
părere de rău sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care
dă cu voie bună“ (II Cor. 9, 7).

„Nimic nu ne poate apropia mai mult de Dumnezeu şi
132
nimic nu ne poate face mai asemănători cu El decât dragostea

inimii noastre pentru Hristos şi împlinirea de bunăvoia noastră
cu bucurie a voii Lui.“
„Toate virtuţile nu sunt decât bunăvoinţa şi dragostea faţă
de Dumnezeu sub diferite forme.“
Fericitul Augustin
„Dragostea vine din bunăvoinţă, iar bunăvoinţa vine din
dragoste.“
„Dragostea desăvârşită stă în dispreţuirea de bunăvoie a
slavei lumii, a bogăţiei şi a sărăciei, a plăcerii şi a întristării şi a
tot ce e vremelnic, pentru Numele şi Voia lui Iisus Hristos
Domnul nostru.“
„Hristos n-a dat ca semn de recunoaştere pentru ucenicii
Săi în lume minunile, ci dragostea... Dragostea statornică,
fierbinte şi de bunăvoie.“
Voluntariatul este „sfântă expediţie a laicilor pentru a
aduce suflete la picioarele preoţilor.“

Să nu se uite că Oastea Domnului este un voluntariat de
luptă creştină! Deci şi conducătorii ei trebuie să fie tot voluntari.
Creaţia Oastei a fost, de la început, un voluntariat, cu
133
luptători voluntari în toate părţile ţării.

Şi aceasta trebuie să rămână Oastea Domnului: un
voluntariat duhovnicesc care lucrează şi activează în cadrele
învăţăturilor din Biblie şi Biserică.
Eu n-am chemat pe nimeni să pornească pe urmele mele,
dar i-am chemat pe toţi să pornească – din dragoste şi de
bunăvoie – pe urmele Domnului Iisus, spre Golgota.
Nici o altă mişcare religioasă n-a pus cu bucurie şi de
bunăvoie pe drumuri atâţia harnici vestitori şi devotaţi lucrători
ai Domnului ca Oastea Domnului.
Niciodată n-a avut ţara aceasta atâţia misionari laici,
plecaţi cu dragă inimă şi de bunăvoie spre toate satele şi
oraşele ei ca să desţelenească ogoarele sufleteşti cu Cuvântul
lui Dumnezeu. Fraţii mei, să ne împlinim cu curaj şi cu
hărnicie lucrul pentru Domnul!
Fraţii mei, scris este: «Nimeni care pune mâna pe plug şi
se uită îndărăt nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu»
(Luca 9, 62).
Aşa şi noi, prin oricâte lupte şi necazuri am avea să mai
trecem, – înainte, şi numai înainte!
„Faţă de toate încercările ce se vor mai face şi în viitor,
noi spunem răspicat: Oastea Domnului a fost, este şi trebuie să
rămână un voluntariat duhovnicesc“.
«Ce este Oastea Domnului?», pag. 240

Să vină în rândurile Oastei nesilit de nimeni, din dragă
inimă şi de bunăvoia lui, spre mântuirea sa.
134
Să se supună cu bucurie şi fără silă hotărârii şi

legământului de a-L iubi şi sluji pe Domnul cu statornicie.
Să nu silească pe nimeni, dar să-i cheme cu dragoste pe
toţi, mai întâi copiii, soţul şi familia, ca să-L urmeze pe Dom-
nul, străduindu-se să le aprindă inima pentru iubirea Lui.
Să nu se lase înrobit de nimeni altui scop, ci să rămână
numai al Domnului şi numai pentru slujba Lui.
Să lupte ca Lucrarea cea sfântă a Domnului să rămână
mereu cu aceste două bunuri mai scumpe, care sunt viaţa şi
bucuria ei: voluntariatul duhovnicesc şi misionarismul laic.
Cine nu vine din dragoste şi nu-I slujeşte de bunăvoie lui
Hristos nu poate fi un bun ostaş al Său.
135
Fraţi ostaşi, porniţi la luptă
Fraţi ostaşi, porniţi la luptă cu nădejde-n Cel din cer,

înaintea noastră merge Cel ce vina lumii şterge,
deci priviţi cu toţii Sus!
Calea lui Satan e ruptă, înainte, fraţi, la luptă,
înainte, cu Iisus!...
Trecem azi prin grele clipe, vom avea de suferit;

dar ostaşul e să lupte şi să meargă înainte,
cu privirea la Iisus.
Moartea cade, iadul plânge, Satan mâinile îşi frânge,
dar nainte, cu Iisus!
Nu ne înspăimântă moartea, frica a pierit din noi.

Înainte tot poporul, cu Iisus Biruitorul,
înainte, cu Iisus!
Cine vrea să lupte: vie! iar fricoşii să rămâie;
noi, nainte, cu Iisus!
Lipsa nu ne înspăimântă, suferinţa, nici atât.

Cine e ostaş să vie, trădătorii să rămâie,
noi luptăm pentru Iisus!
Ţelul nostru şi tot dorul e Iisus Biruitorul –
înainte, cu Iisus!...
Lupta noastră grea-i de-acuma; vom avea de dus nevoi;

însă cât trăi-va unul nu ne-om da nicicând napoi,
ci vom merge cu Iisus.
Cine e ostaş să vie, trădătorii să rămâie,
noi, nainte, cu Iisus!
136
capitolul 18
DESPRE RUGĂCIUNE
„Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele
cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate“ (Matei 6, 7-13).
„Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi
primi“ (Matei 21, 22).
„Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită“ (Matei
26, 41).
„Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva
cuiva, ca şi Tatăl vostru cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile
voastre“ (Marcu 11, 25).
„…Ucenicii lui Ioan postesc adesea şi fac rugăciuni“
(Luca 5, 33).
„Şi le spunea o pildă cum trebuie să se roage totdeauna şi
să nu-şi piardă nădejdea “ (Luca 18, 1).
„Privegheaţi dar în toată vremea, rugându-vă ca să vă
întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi
înaintea Fiului Omului“ (Luca 21, 36).
„Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune…“
(Fapte 1, 14).
„Deci Petru era păzit în temniţă şi se făcea necontenit
rugăciune către Dumnezeu pentru el, de către Biserică“ (Fapte
12, 5).
„La rugăciune stăruiţi“ (Rom. 12, 12).
„Iar orice femeie care se roagă… cu capul descoperit îşi
137
necinsteşte capul…“ (I Cor. 11, 5).

„Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi
de cereri…“ (Efes. 6, 18).
„Stăruiţi în rugăciune, priveghind în ea cu mulţumire“
(Col. 4, 2).
„Rugaţi-vă neîncetat“ (I Tes. 5, 17).
„…mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului“ (Iacov
5, 16).
„Iar sfârşitul tuturor lucrurilor s-a apropiat; fiţi dar cu
mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciuni“ (I Petru 4, 7).

„Rugăciunea este trebuitoare sufletului cum este
respiraţia trebuitoare trupului.“
„Rugăciunea este unirea omului cu Dumnezeu, întărirea
păcii, mama lacrimilor, punte peste ispite, scăpare din
întristări, sfărmarea luptelor, lucrarea îngerilor, veselia viitoare,
izvorul virtuţii, cauza darurilor, propăşirea tainică, dovada
nădejdii, lumina minţii, tăierea deznădejdii, comoara celor ce
iubesc tăcerea, slăbirea furiei, oglinda propăşirii, descoperirea
inimii, arătarea viitorului, hrana sufletului, pecetea slavei.“
Sf. Ioan Scărarul
„Cel care ţine minte răul nu se poate ruga curat.“
Sf. Marcu Ascetul
„Sufletul alipit de Dumnezeu vorbeşte neîncetat cu El.“
Avva Filimon
„Fără rugăciune, viaţa noastră sufletească flămânzeşte,
138
însetoşează şi moare.“
„Cel ce ştie să se roage bine va şti şi să trăiască bine
pentru Dumnezeu.“
Fericitul Augustin
„Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu...“
„Cel ce iubeşte pe Dumnezeu de-a pururi stă de vorbă cu
Dânsul cum ar sta cu un tată, alungând orice duh pătimaş“.
Evagrie Monahul
„Rugăciunea particulară este cea făcută de fiecare
credincios singur, sau împreună cu ai săi, sau cu alţi
credincioşi, în orice loc, în orice timp şi citită sau spusă pe de
rost, după alcătuirea gata făcută, dintr-o carte de rugăciuni sau
chiar scoasă din taina inimii sale“.

Rugăciunea este puterea sufletului nostru în lupta pentru
mântuire.
Nu mulţimea vorbelor face rugăciunea bună, ci duhul,
puterea şi căldura din ea.
Rugăciunea nu poate petrece laolaltă cu păcatul. Că ori
rugăciunea va omorî păcatul, ori păcatul va omorî rugăciunea.
Numai cu ajutorul Duhului Sfânt putem coborî foc în
rugăciunile noastre.
Numai cu ajutorul Duhului Sfânt noi învăţăm a ne ruga.
Rugăciunea cea adevărată trebuie să aibă două izvoare:
pe Domnul Iisus şi Jertfa Lui şi pe Duhul Sfânt cu Focul cel
ceresc.
139
Rugăciunea cea cu putere este numai aceea care vorbeşte

prin Jertfa Crucii de pe Golgota, prin acest minunat „telefon“
ce ni l-a lăsat nouă Dumnezeu ca să vorbim cu El.
Să ne rugăm în Numele lui Iisus cel Răstignit... să cerem
totul prin sângele Lui... să-L rugăm pe El, Care S-a răstignit
pentru noi şi păcatele noastre, să prezinte rugăciunile noastre
în faţa Tatălui Ceresc.
Când te rogi, trebuie să stai în faţa lui Dumnezeu cu toată
fiinţa ta, cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău.

Să fie din adâncul inimii sale un om al rugăciunii.
Să iubească, să dorească şi să înseteze din tot sufletul său
după rugăciunea fierbinte şi puternică. Numai aşa va putea
avea o viaţă biruitoare şi rodnică prin Duhul Sfânt.
Să ia parte totdeauna la adunările de rugăciune ale
fraţilor şi surorilor, cu toată fiinţa lui pătrunsă de marea
putere şi trebuinţă a rugăciunii, iar între fraţi şi în faţa
Domnului să fie cuviincios, evlavios, plin de cutremurul şi
dulceaţa rugăciunii.
Să se roage în toată vremea, să fie într-o rugăciune
necurmată pentru Lucrarea lui Dumnezeu, pentru lucrătorii
Lui, pentru surori, pentru tineret, pentru bolnavi, pentru
bătrâni, pentru toţi semenii săi care se află în orice fel de
suferinţe şi necazuri. În felul acesta harul lui Dumnezeu se va
coborî totdeauna asupra sa. Aceasta îi va aduce şi lui însuşi
multe binecuvântări şi mare har de la Dumnezeu.
Rugăciunea trebuie făcută cu toată credinţa, dar şi cu
toată evlavia. E bine ca la rugăciune, pe cât se poate, să se
stea în genunchi şi cu faţa în aceeaşi direcţie, către Răsărit.
140
Apoi, să stăm cuviincios, fără să ne rezemăm peste paturi,

peste scaune, peste mese. Aceasta este o necuviinţă.
Cine nu are un suflet de rugăciune nu poate fi un ostaş al
Domnului.
Doamne Duhule Sfinte, Puterea şi Ajutorul nostru Sfânt,

Te rugăm, dă-ne totdeauna şi lumina, şi puterea, şi ajutorul
de care avem nevoie pentru a duce cu adevărat o viaţă de
rugăciune şi de înfrânare, precum ne cere Voia Tatălui
Ceresc şi Cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Amin.
141
În ceasul sfânt al serii
În ceasul sfânt al serii,

când stelele răsar,
doresc al privegherii
şi-al rugăciunii har;
răpit primeşte gândul
al cerurilor mir
când tremură umplându-l
ca pe-un divin potir.
Se lasă fruntea caldă

pe Sfânta Carte lin
şi-n lacrimi dulci se scaldă
al dragostei suspin.
Şi toate suie, toate,
spre-al inimii sfânt Ţel,
iubirea doar mă poate
nălţa mai sfânt spre El.
Învăluită-n soare,
s-ascunde Faţa Lui,
tot Cerul e-o chemare
şi zboru-i larg – şi sui,
un imn slăvit e gândul,
iar sufletul potir
şi plouă-nfiorându-l
al harurilor şir...
Şi noaptea-i, cine ştie...

spre-al zorilor hotar
când fruntea grea re-nvie
înveşmântată-n har.
142
Viaţa este slavă
Viaţa este slavă

cu zări mereu mai noi,
nu ţi-o târî bolnavă
şi n-o-ngropa-n noroi.
Viaţa este muncă

spre rod tot mai frumos,
s-o faci ca pe-o poruncă
lăsată de Hristos.
Viaţa este aur

cu preţ nebănuit,
s-o-nalţi ca pe-un tezaur
Luminii dăruit.
Viaţa este luptă

şi Ţel ceresc şi sfânt,
ai râvnă ne-ntreruptă
şi nu te da înfrânt!
Viaţa e-o minune

şi-o ardere mereu,
înalţo-n rugăciune
prinos lui Dumnezeu.
Căci doar aşa trăită

viaţa şi-a-mplinit
chemarea ei slăvită
spre care s-a primit.
143
capitolul 19
DESPRE POST ŞI
ÎNFRÂNARE
„Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi
furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca
glasul vostru să se audă sus.
Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul
îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se
culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi
plăcută Domnului?
Nu ştiţi voi postul care Îmi place? zice Domnul. Rupeţi
lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul
celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor…“ (Isaia 58, 4-7).
„Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie
ispitit de diavolul. Şi, după ce a postit patruzeci de zile şi
patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit“ (Matei 4, 1-2).
„Tu însă, când posteşti unge capul tău şi faţa ta o spală, ca
să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în
ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie“
(Matei 6, 17-18).
„Dar acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi
cu post“ (Matei 17, 21).
„Şi nu se depărta de Templu, slujind noaptea şi ziua în
post şi în rugăciuni“ (Luca 2, 37).
144
„Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu

postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră“
(Fapte 14, 23).
„…să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea…, ca să
nu vă ispitească Satana din pricina neînfrânării voastre“ (I Cor.
7, 5).
„Ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu
cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic“ (I
Cor. 9, 27).

„Postul este binecuvântarea familiilor, tatăl sănătăţii,
călăuza tinereţii, podoaba bătrânilor, bunul tovarăş al
călătorilor, oaspetele cel sigur şi bun al soţilor.“
Sf. Vasile cel Mare
„Postul cel adevărat nu stă atât în lepădarea de mâncăruri,
cât în lepădarea de păcate“
„Lipsa de post şi înfrânare înrăieşte pe om, leneveşte
trupul şi apleacă sufletul să alunece spre pieire.“
„Postul dă aripi rugăciunii să se înalţe uşor la cer.“
Sf. Vasile cel Mare
„Postul vestejeşte pofta trupului.“
„Postul n-aduce nici un folos dacă nu este unit cu
pocăinţa, rugăciunea, citirea Sfintei Scripturi, binefacerea şi
vegherea.
145
Ce folos să postim de mâncare dacă nu alungăm din suflet

relele obişnuiri?“

Pentru noi, ostaşii Domnului, postul şi rugăciunea sunt
cele două arme cu care Marele Biruitor, Domnul nostru Iisus
Hristos, l-a biruit pe Satana. Şi tot cu acestea îl vom putea
birui şi noi.
Temelia postului trebuie să fie iertarea şi iubirea de oameni.
Postul fără binefaceri este ca o nucă fără miez, ca un fagure
fără miere.
Toate posturile, toate jertfele şi rugăciunile nu ajung nimic
dacă urăşti pe de-aproapele tău. Şi dacă trăieşti în păcate
ascunse.
Prin post şi rugăciune a fost scos Satana din fiul lunatic –
tot aşa şi noi, numai dacă vom fi oameni rugători şi postitori,
vom putea scoate puterea păcatului din noi şi din alţii.
Adevăratul post şi adevărata înfrânare este să-ţi poţi
răstigni omul tău cel vechi pe Crucea Golgotei şi să poţi trăi o
viaţă de neîncetată ascultare la picioarele Crucii lui Iisus cel
Răstignit.
Eu aşa înţeleg postul, ca pe o punere la foame, ca pe o
slăbire a animalului din noi. Căci cum vom birui lumea şi
patimile, dacă îi dăm tot ce vrea câinelui din noi (firea noastră
cea veche şi lumească)?
Trebuie să postim nu numai de mâncări, ci de tot ce-i
place firii noastre pământeşti.
Aşa înţeleg eu: un post permanent, căci animalul din noi
pândeşte permanent. Altfel nu avem nici un folos.
146

Să se deprindă a posti cât mai des, după cum este rânduit
postul de către Biserică şi după cum se iveşte trebuinţa pentru
sine şi pentru alţii.
În zilele de post să fie şi mai veghetor, căci mai ales atunci,
în acele zile, vine Ispititorul cu tot felul de ispite şi piedici, să ne
facă să cădem, ca să nu avem nici un folos de post.
Să însoţească postul cu milostenii, cu binefaceri şi cu
rugăciuni. Postul fără acestea nu are nici o putere.
În zilele de post şi rugăciune, înfrânarea trebuie să fie
deplină şi de la orice, altfel postul nu este de nici un folos. Şi
pentru că numai aşa vom avea biruinţă şi vom fi sfinţiţi.
Cine nu se poate înfrâna în zilele de post este un om
firesc, un suflet uşuratic, un creştin lumesc, slab şi
neputincios, certăreţ, nervos, tulburat şi neliniştit, uşor de
biruit pentru orice pofte şi păcate pierzătoare, care nu are nici
un folos de postul său. Un astfel de postitor, în loc să fie un
biruitor al Ispititorului, este un biruit de el.
Cine nu cunoaşte şi nu practică postul nu este şi nu poate
fi un bun ostaş al lui Hristos.
Doamne Iisuse, Tu, Cel care prin post şi rugăciune l-ai

biruit pe diavolul în pustie, Te rugăm, dăruieşte-ne şi nouă,
ostaşilor Tăi, în pustia acestei lumi, puterea de a primi prin
post, rugăciune şi înfrânare biruinţă asupra vrăjmaşului
diavol, ca să plece ruşinat şi de la noi. Amin.
147
capitolul 20
DESPRE ADUNAREA
FRĂŢEASCĂ
„Spune-voi numele Tău fraţilor mei; în mijlocul adunării
Te voi lăuda“ (Ps. 21, 24).
„Lăuda-Te-voi, Doamne, în adunarea mare, întru popor
numeros Te voi lăuda“ (Ps. 34, 17).
„Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a
locui fraţii împreună“ (Ps. 132, 1).
„Că unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo
sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Matei 18, 20).
„Dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă,
să se sârguiască în învăţătură“ (Rom. 12, 7).
„Şi aceasta poruncindu-vă, nu vă laud, fiindcă voi vă
adunaţi nu spre mai bine, ci spre mai rău“ (I Cor. 11, 17).
„Când vă adunaţi împreună, fiecare din voi are psalm, are
învăţătură, are descoperire, are limbă, are tălmăcire: toate spre
zidire să se facă“ (I Cor. 14, 26).
„Ca în toate Bisericile sfinţilor, femeile voastre să tacă în
biserică, căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să se
supună, precum zice şi Legea“ (I Cor. 14, 34).
„Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie.
Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi cu toată înţelepciunea.
Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I în
148
psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti“ (Col. 3, 16).

„Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare, ca
să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia“ (Col. 4, 6).
„Fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul
unora… Căci dacă păcătuim cu voia noastră după ce am luat
cunoştinţă de adevăr, nu mai rămâne pentru păcate nici o
jertfă, ci o înfricoşată aşteptarea a Judecăţii şi iuţimea focului
care va mistui pe cei potrivnici“ (Evrei 10, 25-27).

„Mare lucru este adunarea la un loc a celor credincioşi,
căci ea lucrează aprinderea dragostei şi din ea se nasc toate
bunurile. Căci nu este nici un bun care să nu vină de la
dragostea din Hristos“.
Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia 19, Evrei
„Adunările creştine se ţin Duminica, deoarece aceasta
este prima zi când Dumnezeu, după ce transformase
întunericul şi materia, a creat lumina. Apoi pentru că în această
zi (Duminica) Iisus Hristos Mântuitorul nostru S-a sculat din
morţi“.
Sf. Iustin Martirul
„Căci precum fier pe fier se ascute şi lemn pe lemn se
aprinde, tot aşa, adunându-ne la un loc, noi sporim între noi
dragostea de Dumnezeu şi de oameni“.
„Adunaţi-vă des pentru a căuta cele de folos sufletelor
voastre, că nu vă va fi de nici un folos tot timpul credinţei
voastre dacă nu veţi fi găsiţi desăvârşiţi în timpul cel din urmă.
Căci în zilele din urmă se vor înmulţi profeţii mincinoşi şi falşi
149
şi cei ce strică. Şi se vor schimba oile în lupi şi dragostea se va

schimba în ură. Sporind fărădelegea, se vor urî unii pe alţii şi
se vor prigoni şi se vor vinde şi atunci se va arăta înşelătorul
lumii, prefăcându-se în fiu al lui Dumnezeu... atunci se vor
sminti mulţi... Iar cei ce vor stărui în credinţă vor fi mântuiţi de
Însuşi Cel ce va veni... Şi atunci se vor arăta cele trei semne
ale adevărului: deschiderea cerurilor, glasul trâmbiţei şi, al
treilea, învierea morţilor, dar nu a tuturor, ci numai a sfinţilor
Lui...“
Învăţătura celor Doisprezece Apostoli, 16, 2-8
„Când vă adunaţi, întăriţi-vă şi fiţi supuşi şi smeriţi,
lepădând mândria. Că e mai bine pentru voi să fiţi găsiţi mici,
dar curaţi în turma lui Hristos, decât lăudăroşi şi să fiţi
aruncaţi afară.“
Sf. Clement Romanul
„Adunaţi-vă totdeauna cu toţii ca într-un templu al lui
Dumnezeu în jurul Unuia Care este Domnul Iisus Hristos.“
Sf. Ignatie
„În adunare preţuiţi tăcerea, căci luptele înfrânării
lăuntrice sunt mai uşoare decât luptele din afară ale vorbirilor.“
Sf. Isaac Sirul
„Dacă cu adevărat suntem fraţi şi dacă cu adevărat ne
ajutăm unii pe alţii, atunci desigur că la aceasta ne vom aduna
totdeauna cu toţii. Adunarea ne va aduce la apropierea şi
prietenia folositoare şi prin aceasta vom împiedica pe acelea
care ne duc la Gheenă.“
150

Fraţii mei, adunările noastre sunt clădite şi trebuie să fie
clădite pe scumpa făgăduinţă: unde sunt doi sau trei adunaţi
în numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.
Adunarea Oastei Domnului este o strângere în numele
Domnului Iisus, o strângere în jurul Crucii Lui, o strângere de
suflete care Îl cheamă pe Domnul în mijlocul lor.
Fraţii mei, eu vă rog cu lacrimi în ochi să nu vă mai
plângeţi că nu puteţi face adunarea fără om. Clipă de clipă
să vă aduceţi aminte că numai fără de Hristos nu putem face
nimic.
Fraţii mei, eu aştept să trăiţi cu toţii dulcea făgăduinţă a
Domnului Iisus din Evanghelia de la Matei 18, 20. Să aveţi
această făgăduinţă peste tot şi în toate adunările Oastei
Domnului.
Învăţaţi-vă să vă strângeţi la un loc în numele Domnului
Iisus, să vă rugaţi cu foc, să cântaţi cu foc, să plângeţi cu foc,
să vă iubiţi cu foc. Atunci va fi cu adevărat în voi şi între voi
Iisus Hristos şi Duhul Sfânt.
Învăţaţi-vă a vă încrede cât mai mult în Domnul – şi tot
mai puţin în om. Căci omul este muritor şi schimbător, azi vine
şi mâine se duce. Azi iubeşte Oastea, mâine o părăseşte. Azi e
cu fraţii, mâine împotriva lor. Dar Domnul rămâne cu noi în
veac.
Fraţii mei, fiţi tari în făgăduinţa de la Matei 18, 20. Căci
va veni vremea când nu veţi mai putea face decât astfel de
adunări, de doi-trei. Adunarea celor doi-trei este adunarea pe
care nimeni nu o va putea lua de la noi. Nici lumea, nici
iadul.
Dar aveţi grijă, fraţii mei, să nu pierdeţi dintre voi duhul
dragostei, al smereniei, al curăţiei şi al lacrimilor. Şi să nu vină
între voi duhuri străine, duhuri sectare, duhuri de certuri şi de
151
dezbinări, care să nimicească pacea şi unitatea dintre voi.

Acela prin care vor veni astfel de sminteli ar fi mai bine pentru
el să-şi lege o piatră de moară de gât şi să se arunce în mare.
Căci păcatul sinuciderii ar fi mai uşor pentru un astfel de om
decât păcatul dezbinării şi tulburării unei adunări a lui
Dumnezeu.

Să se socotească în faţa lui Dumnezeu ca fiu şi membru
viu şi răspunzător faţă de adunarea frăţească, faţă de
ascultarea pe care o datorează Oastei Domnului.
Să facă totul pentru a nu lipsi niciodată de la adunările
frăţeşti.
La adunare, stând pe cât este posibil separat fraţii şi
separat surorile, tot timpul să se simtă, ca în faţa Domnului,
ascultând cu evlavie Cuvântul, înălţând cu lacrimi şi cu foc
rugăciunile şi cântând cu toată inima cântările spre slava lui
Dumnezeu.
Să-i caute pe cei nou-veniţi sau pe cei mai slabi şi mai
bătrâni, spre a-i ajuta şi a-i apropia cu căldură de Domnul şi de
adunare.
Atât fraţii, dar mai ales surorile, să fie îmbrăcaţi
cuviincios totdeauna – dar la biserică şi la adunare nimeni să
nu fie îmbrăcat necuviincios, spre a nu da prilej de sminteală
nimănui şi spre a nu nesocoti nici unul din Cuvintele
Domnului care ne porunceşte aceasta.
Să nu întârzie la venire şi nici să nu se grăbească la
plecarea de la biserică şi adunare, când nu este forţat la
aceasta de împrejurări din afară. Ci tot timpul rânduit
bisericii şi adunării să-l petreacă folositor şi evlavios în
152
ascultare şi în rugăciune.
Nici un frate să nu considere adunarea Domnului ca şi
cum ar fi proprietatea sa, purtându-se ca un Diotref care face
ce vrea el, fără a ţine seama şi de ceilalţi fraţi. Adunarea
trebuie să aibă cel puţin trei fraţi lucrători care să fie uniţi în
tot ce trebuie să se facă în adunare. Cuvântul să nu fie
împiedicat, tinerii să nu fie îndepărtaţi, străinii să nu fie
îngăduiţi să tulbure, purtările lumeşti să fie mustrate. Totul să
se facă însă cu înţelepciunea iubirii părinteşti şi răspunzătoare.
Adunarea frăţească este rodul Duhului Sfânt şi tot ce se
petrece în ea trebuie să fie ţinut sub îndrumarea Sa cea sfântă.
Oricine se ridică să ia cuvântul trebuie să facă acest lucru cu
toata smerenia şi frica, spre a nu păcătui mânat de firea sa, şi
nu de Duhul. Vai de cei ce nimicesc adunarea Domnului! Pe
aceia o să-i nimicească mânia lui Dumnezeu.
Cine este nepăsător de adunare nu poate fi un ostaş al
Domnului.
Doamne, Duhule Sfinte, Te rugăm, alungă din noi orice

îndemn al firii pământeşti şi ajută-ne să umblăm în adunarea
Ta călăuziţi numai de îndemnurile Tale şi stăpâniţi numai de
puterea Ta. Amin.
153
Nu-i loc mai sfânt

Nu-i loc mai sfânt decât acela
unde-i Hristos şi-unde-s ai Săi,
acolo-i Duhul Sfânt putere,
acolo-i dragostea văpăi.
Cuvântul Sfânt acolo-i soare,
credinţa-i umblet fericit,
iar părtăşia sfinţitoare
e-avutul cel mai strălucit.
Nu-s stări mai sfinte ca acelea
de pe Taborul luminos,
când e Hristos în toţi ce cântă
şi toţi ce cântă-s în Hristos;
când de Hristos e plin cuvântul
şi-n rugăciune-i plin de El,
atunci şi-afară şi-nlăuntru
Hristos străluce-n orice fel.
Nu-i ceas mai sfânt decât acela
în care-s fraţii adunaţi
şi inimi lângă inimi una
în duh se roagă-ngenuncheaţi;
când rugăciunea lor se-nalţă
scăldată-n lacrimi prin Hristos,
îngerii-s fraţi, iar fraţii-s îngeri,
pământu-i sus, iar ceru-i jos.
Nu-i har mai sfânt decât acela
să fii cu Domnul şi cu-ai Săi
în rugăciune, şi-n cântare,
şi-n lacrimi lângă fraţii tăi.
Oriunde-s ei, fă tot şi du-te,
oricâţi sunt ei, fă tot şi stai,
oricum sunt ei, fă tot şi-i caută,
că unde-s ei e-un colţ de rai.
154
capitolul 21
DESPRE CĂSĂTORIE ŞI
FAMILIE
„Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul…“ (Fac. 1, 28).
„Iată, fiii sunt moştenirea Domnului, răsplata rodului
pântecelui. Precum sunt săgeţile în mâna celui viteaz, aşa sunt
copiii părinţilor tineri“ (Ps. 127, 3-4).
„Cel ce i-a făcut de la început, i-a făcut bărbat şi
femeie… Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi
se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup... Deci, ce a
împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă“ (Matei 19, 4-6).
„Oricine îşi lasă femeia sa şi ia pe alta săvârşeşte adulter; şi
cel ce ia pe cea lăsată de bărbat săvârşeşte adulter (Luca 16, 18);
„Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi
femeia bărbatului.“ (I Cor. 7, 3).
„Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine
însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat“ (Efes. 5, 33).
„Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre şi nu fiţi aspri cu
ele“ (Col. 3, 19).

„Căsătoria este scutul curăţiei şi împlinirea voii lui Dum-
155
nezeu spre viaţa oamenilor.“

„Căsătoria este aşezată de Dumnezeu pentru aceste două
temeiuri: dragostea dintre soţi şi naşterea de copii.“
Asterie al Amasiei
„Rostul înalt şi sfânt al nunţii respinge total muzica
lumească, dansurile şi cântecele ruşinoase, vorbele stricate, pompa
diavolească, toate cele neruşinate care au loc de obicei la nunta
lumească. Acestea sunt păcate şi zdruncină legătura căsătoriei.
Este ca şi cum ai chema demonii la nunta ta. Toate acestea
trebuie înlăturate... să fie chemat Dumnezeu în viaţa noastră.“
„Cei doi soţi sunt un trup şi un suflet, iar ei împreună să se
roage şi să postească. Unul pe altul să se înveţe şi să se sprijine.
Hristos atunci Se bucură şi îşi trimite pacea Sa peste ei. Unde
sunt ei doi este şi El. Iar unde este El acolo nu este cel rău.“
Tertulian
„Înainte de oricine să-L invităm pe Iisus la nuntă. El va
veni sigur, dacă facem nunta în chip sfânt.“
„Naşterea de copii din unirea soţului cu soţia lui este în
însăşi natura ei o poruncă a lui Dumnezeu. Şi o garanţie de
iubire între cei doi soţi.“
„Rostul celor căsătoriţi este naşterea de fii.“
„Familia creştină trebuie să fie vatră în care focul
dragostei să nu se stingă niciodată şi de la care să se aprindă şi
156
să se încălzească societatea şi lumea.“

Temelia unei vieţi familiale fericite este Mântuitorul Iisus
Hristos şi Cuvântul Lui. Este viaţa celor doi tineri trăită cu El
şi cu sfântul Cuvânt al Evangheliei Lui.
Vai de căsnicia din care s-a stins rugăciunea celor doi
împreună. Vai de căsnicia din care s-a pierdut dulceaţa iubirii
evanghelice. Vai de căsnicia din care lipseşte Cuvântul cel
sfânt al lui Dumnezeu.
Căsătoria este de la Dumnezeu, desfrânarea este de la
diavolul.
Păstraţi curăţia căsătoriei, că nu-i binecuvântare mai mare
ca aceea pe care o revarsă Dumnezeu peste căsătoria care se
păstrează curată, cum nu-i chin mai amar ca în căsnicia pe
care a spurcat-o păcatul unuia sau al amândurora.
Bărbatul nu trebuie să-şi chinuiască soţia sub cuvânt că el
este bărbat. El n-are în faţa lui Dumnezeu un mai mare preţ
decât dacă este mai bun ca ea. Nici un bărbat nu are drept
să-şi dispreţuiască soţia sa pentru că ea este femeie, iar el este
bărbat. Căci înaintea lui Dumnezeu amândoi sunt la fel, după
cum este scris: „Dacă femeia este din bărbat, tot aşa bărbatul
este prin femeie – şi toate sunt de la Dumnezeu...“
Copiii sunt darul lui Dumnezeu făcut căsătoriei curate.
Părinţii curaţi vor avea copii sfinţi, dar căsătoriile vinovate vor
fi pedepsite şi prin copiii lor.
Căsătoriile vinovate şi cele care nu cunosc înfrânarea în
zilele de post, de Duminici şi sărbători, vor fi pedepsite prin
copiii lor nefericiţi, bolnavi, ori răi.
Orice căsătorie are două mari răspunderi înaintea lui
Dumnezeu:
157
curăţia dragostei şi nedespărţirea părinţilor, mai întâi,

apoi naşterea şi creşterea de copii credincioşi.
Numai acele căsătorii vor fi fericite şi cinstite cu adevărat,
unde amândoi soţii şi-au împlinit în totul aceste două mari
îndatoriri sfinte de părinţi adevăraţi.

Dacă se gândeşte la Taina Căsătoriei, cerând călăuzirea
Duhului Sfânt, să aştepte şi să se pregătească pentru aceasta
cu un cuget şi cu o viaţă curată. Să nu se grăbească a-şi opri
ochii şi inima asupra nimănui, până ce, mai întâi, cere
îndrumarea lui Dumnezeu cu rugăciune şi post, apoi a fraţilor,
a părinţilor şi a Bisericii.
Să facă nunta întru totul după voia lui Dumnezeu, ferită
de orice băutură îmbătătoare şi, orice petreceri lumeşti. Să ţină
seama de îndrumările Evangheliei şi de ale fraţilor mai mari în
Domnul.
Să nu se căsătorească împreună cei ce sunt rudenii de
grade oprite de Biserică.
Să urmeze tot timpul căsniciei o viaţă după voia şi după
Cuvântul lui Dumnezeu, rugându-se împreună, ajutându-se cu
dragoste şi cu evlavie.
Neînţelegeri nu trebuie să fie niciodată, ci îngăduinţă şi
răbdare totdeauna. Când vine ispita mâniei, furtuna să dureze
puţin şi seninul să vină repede, cu soare şi îmbrăţişări.
Soţul să nu-şi dispreţuiască soţia şi nici ea pe el. Să nu se
vorbească niciodată de rău unul pe altul. Să nu se
batjocorească şi nici să se certe. Acestea sunt păcate mari
înaintea lui Dumnezeu, şi urmările lor sunt rele atât pentru
158
părinţi, cât şi pentru copii.

Să respecte încă de la început şi până la sfârşit, prin rugă-
ciune şi înfrânare, zilele de post, de Duminici şi sărbători,
pentru ca Dumnezeu să le poată binecuvânta căsnicia cu
dragoste totdeauna nouă şi frumoasă, iar copiii cu sănătate, cu
înţelepciune şi cu ascultare. Oricine nu ţine seama de aceste
zile cu înfrânare şi cu evlavie, poate fi pedepsit atât în trupul
său, cât şi în copiii săi. Toţi copiii care se nasc din unirile
neîngăduite, din zilele sărbătorilor şi ale postului, pot fi o
nefericire pentru părinţii lor, căci vor fi ori bolnavi, ori
neascultători. Fiindcă însoţirile neîngăduite, chiar între soţi, în
zilele oprite nu sunt binecuvântate, ci osândite înaintea
Domnului (I Cor. 7, 5; I Tes. 4, 4-5).
Să nu se despartă de soţul său sub nici un cuvânt.
Să nu înceapă nici o zi şi nici o noapte fără să se roage
amândoi împreună, cu dragoste, cu iertare şi cu pace în Hristos.
Cine este necredincios în căsnicie, nepăsător şi fără
dragoste de soţ nu poate fi un bun ostaş al lui Hristos.
159
De dragoste şi milă
De dragoste şi milă are

nevoie orişice flămând,
acela care nu iubeşte
nu-i frate-adevărat nicicând.

nevoie-un om, oricine-ar fi,
nu pot fi buni părinţi vreodată
aceia ce nu pot iubi.

nevoie tot ce-i viitor,
de nu poţi să iubeşti puternic
să nu te faci învăţător.

nevoie orice duh sărac,
acei ce nu pot să iubească
păstori să nu se facă-n veac.

nevoie orice păcătos,
cei ce nu pot să se jertfească
să nu vorbească de Hristos.
160
capitolul 22
DESPRE CREŞTEREA
COPIILOR
„În ce chip miluieşte tatăl pe fii, aşa a miluit Domnul pe
cei ce se tem de El“ (Ps. 102, 13).
„Fiii tăi ca nişte vlăstare tinere de măslin, împrejurul
mesei tale“ (Ps. 127, 3).
„Ascultă, fiul meu, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda
îndrumările maicii tale“ (Pilde 1, 8).
„Cununa bătrânilor sunt nepoţii, iar mărirea fiilor sunt
părinţii lor“ (Pilde 17, 6).
„Pedepseşte pe feciorul tău cât mai este nădejde (de îndrep-
tare), dar nu ajunge până acolo ca să-l omori“ (Pilde 19, 18).
„Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă;
chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea“ (Pilde 22, 6).
„Hrănit-am feciorii şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit
împotriva mea“ (Isaia 1, 2).
„Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit
dinţii“ (Iezec. 18, 2).
„Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi de nu veţi
fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor“ (Matei
18, 3).
„Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceşti mici, că zic
vouă: că îngerii lor, în ceruri, pururea văd Faţa Tatălui Meu,
161
Care este în ceruri“ (Matei 18, 10).

„Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca
aceştia este împărăţia cerurilor“ (Matei 19, 14).
„Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci
creşteţi-i în învăţătura şi certarea Domnului“ (Efes. 6, 4).
„Copiilor, ascultaţi de părinţii voştri întru toate, căci aceasta
este bine-plăcut Domnului. Părinţilor, nu aţâţaţi la mânie pe
copiii voştri, ca să nu se deznădăjduiască“ (Col. 3, 20-21).
„Şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot
să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru
Hristos Iisus“ (II Tim. 3, 15).

„Părinţii care nu-şi cresc copiii în frica lui Dumnezeu îi
nasc pentru o viaţă trecătoare şi îi împing în moartea veşnică.“
Fericitul Ieronim
„Ai ştiut să-ţi naşti copiii? Să ştii să-i şi creşti cum
trebuie. Pentru ca să porţi cu vrednicie numele de părinte, iar
fiii tăi să te cinstească.“
Sf. Tihon
„Părinţii vor fi răspunzători şi pedepsiţi nu numai pentru
păcatele lor, ci şi pentru ale copiilor lor, dacă nu se vor osteni
să-i crească în duhul evlaviei şi al ascultării de tot Cuvântul lui
Dumnezeu.“
„În sânul familiei îşi primeşte copilul primele îndrumări
de viaţă care îi rămân întipărite în suflet pentru totdeauna.
Căci, dacă temelia bunei creşteri a copilului este dragostea şi
înţelegerea firii sale, lucrul acesta se face mai întâi şi cel mai
162
bine în familie. Numai părinţii au dragoste faţă de copiii lor în

măsura cea mai mare şi numai ei au prilej potrivit şi îndelungat
să înţeleagă deplin firea fiecărui copil al lor.“

O ceară caldă este sufletul copiilor voştri. Aveţi grijă ce
fel de slove şi ce fel de tipar apăsaţi în sufletele lor. Ei vor
creşte aşa cum îi învăţaţi voi.
Părinţilor, aveţi grijă, un ogor ce aşteaptă semănatul şi
sămânţa este sufletul copiilor voştri. Voi sunteţi răspunzători
înaintea lui Dumnezeu şi a viitorului ce fel de sămânţă
semănaţi în acest ogor curat, care este sufletul copiilor şi al
tinerilor voştri.
Eşti tată de familie, eşti mamă unor copilaşi?
Lucrează în moşioara aceasta în aşa fel, ca tu şi toată casa
ta şi a copiilor tăi să fiţi fericiţi prin ascultarea şi slujirea
Domnului.
Prin creşterea copiilor după voia lui Dumnezeu, părinţii
îşi pregătesc şi mântuirea lor şi a copiilor care îi vor urma.
Aceasta este cea mai mare şi cea mai sfântă îndatorire lăsată
de Dumnezeu tuturor soţilor şi părinţilor.
De vină este aici şi proasta educaţie ce li se dă copiilor,
strecurându-se în ei frica de stafii şi diavoli de noapte, în loc să
se strecoare în sufletul lor, încă de mici, frica de păcat şi de
diavolul păcatului. Mamele şi părinţii care nu-L cunosc pe
Domnul strecoară în sângele copiilor o frică falsă. Dar frica
asta poate fi omorâtă prin sângele Golgotei.
«Fricoşii», ed. a II-a, Editura
«Oastea Domnului», Sibiu, 1996, p. 41
De aceea, ori cine intră
163

Să nu se îngrijoreze că fiii săi care se vor naşte nu vor
avea ce mânca sau cu ce se vor îmbrăca. Acela care le trimite
sufletul din cer ca să se zămislească în trup, pe pământ, le
pregăteşte odată cu aceasta tot ce vor avea nevoie, ca şi faptele
bune în care trebuie să umble (Efes. 2, 10).
Creşterea copiilor în mustrarea şi învăţătura Domnului
este un lucru atât de însemnat şi o datorie atât de sfântă, încât
oricine nu o face va fi pedepsit şi în viaţa aceasta şi în cea
viitoare.
Citirea Cuvântului Sfânt, rugăciunea şi cântarea
Domnului să se facă împreună de către părinţi cu copiii lor
zilnic. Aceasta va fi o binecuvântare pentru toţi. Lipsa acestora
aduce nenorocirea tuturora.
Acela care nu-şi dă toate silinţele să crească fii credincioşi
nu se poate numi un bun ostaş al lui Hristos.
Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm, sfinţeşte căsnicia noas-

tră şi pe copiii noştri printr-o neîncetată rugăciune, prin
Cuvântul Tău zilnic şi printr-o fericită dragoste mulţumitoare
şi bucuroasă. Amin.
164
Vreţi voi, părinţi
Vreţi voi, părinţi, să fie copiii voştri sfinţi?

Scăldaţi-i nu în apă, ci-n lacrime fierbinţi.
Hrăniţi-i nu cu pâinea aceasta de pământ,

ci cu puterea dulce a Sfântului Cuvânt.
Vreţi voi să vă asculte în totul şi mereu?

Dar ascultaţi voi oare aşa de Dumnezeu?
Vreţi voi ca ei să fie copii ai firii noi?

Dar viaţa voastră cum e şi ce văd ei la voi?
Îi vreţi cu-mbrăcămintea smeriţi şi cumpătaţi

şi cu umblări curate? Dar voi cum vă purtaţi?
Când voi umblaţi ca lumea şi vă-mbrăcaţi aşa,

voi veţi purta osânda de creşterea lor rea!
Cădeţi mai bine-n lacrimi, cu-amar să vă rugaţi

să vi se ierte vina – şi viaţa vi-o schimbaţi!
Abia atunci vor creşte şi-ai voştri fii frumos

cu sufletul şi trupul, urmaşi ai lui Hristos.
165
capitolul 23
DESPRE DUHUL SECTAR

„Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine
de oi, iar pe dinlăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi
veţi cunoaşte“ (Matei 7, 15-16).
„Vedeţi să nu vă amăgească cineva... Căci mulţi vor veni
în Numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor
amăgi“ (Matei 24, 4-5).
„Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci
mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni ca să
amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi… Deci de vă vor
zice vouă: Iată, este în pustie, să nu ieşiţi; iată, este în cămări,
să nu credeţi...“ (Matei 24, 24-26).
„Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări
şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-
vă de ei“ (Rom. 16, 17).
„Dar eu v-am scris acum ca să nu vă amestecaţi cu
vreunul care, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau lacom,
sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, sau răpitor“ (I
Cor. 5, 11).
„Fiecare, fraţilor, în starea în care a fost chemat, în aceea
să rămână înaintea lui Dumnezeu“ (I Cor. 7, 24).
„Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe
voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, care nu este alta,
decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe
166
Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer
v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o –
să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă
spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi
primit – să fie anatema!“ (Gal. 1, 6-9).
„Aceia vă râvnesc, dar nu cu gând bun; ci vor să vă
despartă (de mine), ca să-i iubiţi pe ei“ (Gal. 4, 17).
„Ca să nu mai fim copii, duşi de valuri, purtaţi încoace şi
încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor,
prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci ţinând adevărul în
iubire, să creştem întru toate pentru El, care este capul –
Hristos“ (Efes. 4, 14-15).
„Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe
care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră“ (II
Tes. 2, 15).
„Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de
cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi
de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat,
care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor
de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli
viclene, gâlcevile necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi
lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de
câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia“ (I Tim. 6, 3-5).
„Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura
sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi
învăţători după poftele lor“ (II Tim. 4, 3).
„Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de
certuri şi de sfădirile pentru lege, fereşte-te, căci sunt
nefolositoare şi deşarte.
De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare,
depărtează-te!“ (Tit 3, 9-10).
„Deci ceea ce aţi auzit de la început, în voi să rămână; de
va rămâne în voi ceea ce aţi auzit de la început, veţi rămâne şi
167
voi în Fiul şi în Tatăl“ (I Ioan 2, 24);

„Dacă cineva vine la voi şi nu vă aduce învăţătura
aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci
cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele“
(II Ioan 10).

„Nu ar fi sminteli şi dezbinări dacă nu s-ar face învăţătură
potrivnică şi credinţă deosebită învăţăturii apostolice.
Dacă s-ar face aceasta din neştiinţă sau amăgire, trebuie a
fi îndreptaţi. Dar, fiindcă aceştia din urmă de bunăvoia lor
păcătuiesc, trebuie să vă depărtaţi de ei.“
Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia Romani
„Nici sângele martirului nu poate să şteargă păcatul de a
dezbina pe fraţi.“
Sf. Ciprian
„Osteneşte-te şi preîntâmpină răul... mai înainte de a veni
vătămarea... Pune oile în siguranţă mai înainte de a veni lupul
ca să le sfâşie.“
Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia II Timotei
„Este drept să ne supunem lui Dumnezeu decât să urmăm
acelora care din mândrie şi din dorinţă de răzvrătire s-au făcut
conducători ai invidiei. Că vom suferi mare pagubă şi
primejdie, dacă vom urma orbeşte pe cei care aţâţă la ceartă şi
la răscoală ca să ne înstrăineze de ceea ce este bine.“
Sf. Clement Romanul
„Satana foloseşte şi astăzi ispita religioasă... el vorbeşte
168
de multe ori în Numele lui Dumnezeu şi din cuvintele lui

Dumnezeu şi se preface în fiu al lui Dumnezeu; se preface a
fi un trimis al lui Dumnezeu, un înger de lumină (II Cor. 11,
14).
Un sectar milenist predica odată oamenilor că nu există
iad, că nu este rai şi că nu este pedeapsă veşnică. În dosul lui
însă era diavolul care, în numele iubirii lui Dumnezeu,
încerca să dărâme una din învăţăturile de temelie ale
creştinismului...
Sectarismul nu se poate combate decât cu o puternică
lucrare de evanghelizare. Oastea Domnului tocmai acest lucru
îl face.
Trebuie să ne purtăm faţă de sectari cu dragoste, să
încercăm a-i îndrepta prin puterea dragostei lui Hristos.
Aceasta este prima cale. A doua este să ne ferim de
discuţiile nefolositoare cu sectarii îndărătnici. De omul eretic –
spune Sf. Pavel – după una şi a doua sfătuire să te depărtezi.“
(Tit 3, 7-10).

Să se ferească, să nu aibă nici un fel de părtăşie cu acei
care au duhul sectar şi care umblă să tulbure credinţa şi
adunările fraţilor.
Să nu ia deloc parte la adunările sectare, spre a nu se lăsa
ispitit de duhul şi de învăţătura acestora.
Să nu cheme şi să nu dea voie la cuvânt în adunările
Oastei acelora care sunt cunoscuţi a avea duh potrivnic şi
sectar.
Să nu citească şi să nu răspândească printre fraţi scrieri
care au învăţături şi îndemnuri spre sectarism.
169
Să nu se ia la ceartă de cuvinte cu cei care sunt stăpâniţi

de duhul sectar. Nu trebuie să păcătuim coborând Cuvântul lui
Dumnezeu până la certuri.
Dacă a avut ceva cândva sectar în inimă sau în gânduri, să
scoată aceste încredinţări din suflet şi să primească
încredinţările pe care le au fraţii şi toată Lucrarea Oastei.
Să se poarte cu iubire şi cu milă faţă de cei rătăciţi de la
credinţă, faţă de cei care ar mai putea fi îndreptaţi, dar cu
hotărâre şi depărtare de toţi cei îndărătnici.
Cine trăieşte în duhul sectar nu poate fi un ostaş al
Domnului Iisus.
170
Vin proorocii mincinoşi
Vin proorocii mincinoşi tot mai mare gloată,

numărul şi felul lor umplu lumea toată;
gurile li-s tot mai largi, pline de minciună
şi la ei cei înşelaţi tot mai mulţi se-adună.
Vin proorocii mincinoşi, duhurile rele

îi tot scot mereu mai mulţi, lumea s-o înşele.
Predicând despre-adevăr, mint cu neruşine
şi de larma gurii lor uliţele-s pline.
Vin proorocii mincinoşi – şi orice-ntrebare

o răstoarnă prefăcut gura-nşelătoare;
pe toţi ochii lumii pun palma blestemată,
iată corul lor nebun lumea cum o-mbată!
Vin proorocii mincinoşi tot mai cu-ndrăzneală,

luptă contra lui Hristos duhul lor cu fală.
Şi toţi cei ce n-au primit Adevărul dulce
după-a lor minciuni la iad gloată se vor duce.
...Vin proorocii mincinoşi! Suflete smerite,

depărtaţi-vă de ei căile grăbite!
Căci curând, în fruntea lor, vine răul care
numai Domnu-l va zdrobi cu a Lui suflare.
171
capitolul 24
DESPRE UNITATE ŞI
DEZBINARE
„Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei,
dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii“ (Ioan 13, 35).
„Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor
crede în Mine prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu,
Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie
una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis“ (Ioan 17, 20-21).
„Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună, în
acelaşi loc“ (Fapte 2, 1).
„Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în
frângerea pâinii şi în rugăciuni“ (Fapte 2, 42).
„Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi,
frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi
întru curăţia inimii“ (Fapte 2, 46).
„Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una
şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate
erau de obşte“ (Fapte 4, 32).
„Şi vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei ce fac dezbinări
şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-
vă de ei“ (Rom. 16, 17).
„Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru
Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între
172
voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi

înţelegere“ (I Cor. 1, 10).
„Căci mai întâi aud că atunci când vă adunaţi în biserică,
între voi sunt dezbinări, şi în parte cred“ (I Cor. 11, 18).
„Căci dragostea lui Hristos ne stăpâneşte pe noi care
socotim aceasta, căci dacă unul a murit pentru toţi, au murit
deci toţi“ (II Cor. 5, 14).
„…ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi
cele de pe pământ“ (Efes. 1, 10).
„Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului întru legătura păcii“
(Efes. 4, 3).
„…strâns uniţi în iubire, să aibă belşug deplinei înţelegeri
pentru cunoaşterea tainei lui Dumnezeu-Tatăl şi a lui Hristos“
(Col. 2, 2).
„Iar peste toate acestea îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care
este legătura desăvârşirii“ (Col. 3, 14).
„De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare,
depărtează-te“ (Tit 3, 10).

„Întrucât trupul Bisericii este unit, diavolul nu poate găsi
intrare decât făcând dezbinări. Astfel prin duhul dezbinării şi
prin lucrătorii ei, Satana se furişează înăuntrul ei – şi pe urmă
vin smintelile. Aşa că smintelile vin din dezbinări – şi vai
aceluia prin care vin.
Nu ar fi sminteli şi dezbinări dacă nu s-ar face învăţătură
potrivnică şi credinţă deosebită împotriva învăţăturii a-
postolice.
Pe cei care fac dezbinarea din neştiinţă ori din amăgire,
trebuie să-i îndreptaţi. Dar de acei oameni care de bunăvoia lor
şi cu ştiinţă păcătuiesc, trebuie să vă depărtaţi şi să vă des-
173
părţiţi de ei.“
Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia Romani
„Nici sângele martiriului nu poate să şteargă păcatul de a
dezbina pe fraţi.“
Sf. Ciprian
„Osteneşte-te şi preîntâmpină răul... mai înainte de a veni
vătămarea. Pune oile în siguranţă mai înainte de a veni lupul
ca să le sfâşie.“
„Este drept să ne supunem lui Dumnezeu decât să urmăm
acelora care, din mândrie şi din dorinţă de răzvrătire s-au făcut
conducători ai invidiei. Că vom suferi mare pagubă şi primejdia
e dacă vom urma orbeşte pe cei care aţâţă la ceartă şi la
răscoală, ca să ne înstrăineze de ceea ce este bine.“
„Umblaţi în poruncile lui Dumnezeu dacă vă supuneţi

conducătorilor voştri şi dacă daţi cinstea cuvenită păstorilor
voştri duhovniceşti.“
Sf. Clement Romanul
„Supuneţi-vă episcopului vostru şi supuneţi-vă şi voi unii
altora, după cum şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a supus
Tatălui, iar apostolii s-au supus lui Hristos Domnul şi Tatălui şi
Sfântului Duh, ca să fie unire şi trupească şi sufletească.“

Oastea Domnului a dat Bisericii şi preoţilor un mare
ajutor în combaterea sectarismului. Ea dă sufletelor păşunea
duhovnicească, oprindu-le să plece în altă parte s-o caute.
174
Statutele Oastei Domnului au fost de la început şi trebuie

să fie până la sfârşit: dragostea, părtăşia şi lacrimile iubirii lui
Hristos. Acestea ne-au ţinut uniţi şi acestea ne-au făcut să fim
totdeauna fericiţi şi bucuroşi împreună... Şi, până când acestea
vor fi între noi, ele ne vor păzi de orice dezbinare şi nimicire.
Smerenia şi sinceritatea sunt cele două virtuţi pe care
Scumpul nostru Mântuitor Iisus Hristos ne-a poruncit să le
învăţăm de la El. Acestea două sunt trăsăturile cele mai
deosebite ale Oastei Domnului. Oricând vine cineva la Domnul
şi intră în Oastea Lui, el află aici smerenia şi sinceritatea. Şi,
atâta vreme cât face parte cu adevărat din Oaste, el este smerit
şi sincer. Îndată ce devine mândru şi prefăcut, el a pierdut duhul
Oastei, a pierdut duhul lui Hristos – şi nu mai este al Lui (Rom.
8, 9).
Şi nu mai este nici ostaş adevărat.

Să caute zi de zi să fie sincer atât cu Domnul, cât şi cu
fraţii şi să umble în smerenie, ferindu-se de orice păcat trupesc
ori sufletesc.
Să ne ferim de orice neascultare, căci am auzit de la
înaintaşii noştri sfinţi cât de şiret se strecoară şarpele Satana cu
ispitele lui ca să ne fure mintea cu învăţături străine şi să ne
piardă inima cu duhuri dezbinătoare.
În Lucrarea Evangheliei, vrăjmaşul Satana îşi are multe
ascunzişuri, din care atacă pe neaşteptate sufletele care caută
pe Domnul şi mântuirea. Sunt atâtea duhuri viclene care se
prefac în duhuri curate şi care vin să ne ispitească cu felurite
crezuri, pentru ca noi să ne părăsim credinţa noastră bună şi s-
o luăm pe a lor cea rea. Să părăsim adunarea noastră şi să
175
mergem la a lor. Să ne dezbinăm de fraţii noştri şi să ne alipim

de ai lor.
Aceste îndemnuri vin de le Satana, cel prefăcut, şi vai de
cine le ascultă!
Nici un frate ostaş adevărat nu trebuie să primească duhul
sectar, căci oricine primeşte acest duh îndată devine
neascultător şi dezbinător.
Duhul sectar este acela care îl face pe om mândru şi
lăudăros. El începe să nu mai asculte de fraţi, socotindu-i mai
prejos şi mai neînvăţaţi ca el. Începe să batjocorească lucrurile
sfinte şi să le părăsească. Începe să dispreţuiască învăţătura
Bisericii şi Oastei şi să o înlocuiască cu alta. Oricine face aşa,
acela a primit duhul cel dezbinător în inima sa – şi acela nu mai
face parte din Oastea Domnului. Cu cât pleacă mai repede
dintre noi, cu atâta va fi mai bine, fiindcă cei ce se îmbolnăvesc
de răul acesta adesea nu se mai vindecă niciodată...
Să nu luăm deloc parte cu cei ce au duh sectar şi
învăţături sectare, ca să nu ne pierdem duhul şi învăţătura
noastră.
Să nu chemăm, nici să nu dăm voie în adunările noastre
să vorbească cei ce au duh sectar, ori învăţături sectare. Dacă
vine un necunoscut, el nu trebuie lăsat să vorbească decât
după ce ne convingem că este cinstit.
Să nu citim cărţi cu învăţături străine şi să nu ne luăm la
ceartă din Biblie cu sectarii. Să nu păcătuim certându-ne din
Cuvântul lui Dumnezeu cu ei şi dându-le prilej să
batjocorească lucrurile sfinte. Să ne depărtăm îndată şi
definitiv de astfel de oameni, căci noi nu-i vom putea îndrepta
pe ei, dar ei ne-ar putea rătăci pe noi. Mulţi au pierit aşa.
O, Doamne, Duhul Adevărului şi al Iubirii, Te rugăm,

păzeşte-ne de duhul dezbinărilor eretice... Iar dacă ne
ispiteşte vreodată, scapă-ne de el atât pe noi, cât şi adunarea
176
şi familia noastră. Amin.
177
Conştiinţa unităţii
Conştiinţa unităţii cu toţi fraţii tăi de-un gând

să trăiască-n tine-aprinsă până-i inima bătând,
pâinea ta, viaţa însăşi, jertfa pe-ale luptei căi
nu-s nimic pe lângă preţul unităţii cu ai tăi.
Pentru unitate luptă, rabdă şi jertfeşte tot,

unitatea şi credinţa toate-nving şi toate pot;
fără ele nici izbândă, nici rodire, nici har nu-i;
Dumnezeu stă numai unde-i unitate între-ai Lui.
Nu-ţi permite-nvăţătură diferită de ai tăi,

nici părere dezbinată, nici umblare pe-alte căi,
nici cuvinte, nici prieteni, nici nimic din ce nu ţin
fraţii tăi cu care una trebuie să fii deplin.
Pentru dragul unităţii luptă-te să ai oricând

cu ai tăi acelaşi cuget, crez, şi inimă, şi gând.
Dacă Dumnezeu aceeaşi cale v-a lăsat s-aveţi,
conştiinţa părtăşiei să vă fie mai de preţ.
178
capitolul 25
DESPRE HAR ŞI PĂCAT

„Ci nelegiuirile voastre au pus despărţire între voi şi
Dumnezeul vostru şi păcatele voastre L-au făcut să-şi ascundă
faţa ca să nu vă audă“ (Isaia 59, 2).
„Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula
împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt
împotriva Fiului Omului se va ierta lui; dar celui care va zice
împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul
acesta, nici în cel ce va să fie“ (Matei 12, 31-32).
„Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul
au venit prin Iisus Hristos“ (Ioan 1, 17).
„Ci prin harul Domnului Iisus Hristos, credem că ne vom
mântui în acelaşi chip ca şi aceia“ (Fapte 15, 11).
„Dar nimic nu iau în seamă şi nu pun nici un preţ pe
sufletul meu, numai să împlinesc calea mea şi slujba mea pe
care am luat-o de la Domnul Iisus, de a mărturisi Evanghelia
harului lui Dumnezeu“ (Fapte 20, 24).
„Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui
Dumnezeu“ (Rom. 3, 23).
„De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi
prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii,
pentru că toţi au păcătuit“ (Rom. 5, 12).
179
„Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui

Dumnezeu, viaţa veşnică în Hristos Iisus, Domnul nostru“
(Rom. 6, 23).
„Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se
împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului,
care este în mădularele mele… Deci, dar, eu însumi cu mintea
mea slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului“
(Rom. 7, 23-25).
„Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e
de la voi; este darul lui Dumnezeu“ (Efes. 2, 8).
„Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor
oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi
poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune,
cu dreptate şi cu cucernicie; şi să aşteptăm fericita nădejde şi
arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru
Hristos Iisus“ (Tit 2, 11-13).
„Căci dacă păcătuim cu voia noastră, după ce am luat
cunoştinţă despre adevăr, nu mai rămâne, pentru păcate, nici o
jertfă, ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului
„Veghind cu luare-aminte ca nimeni să nu rămână lipsit
de harul lui Dumnezeu şi ca nu cumva, odrăslind vreo pricină
de amărăciune, să vă tulbure, şi prin ea mulţi să se
molipsească“ (Evrei 12, 15).
„Ci fiecare este ispitit când este atras şi momit de însăşi
pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată
săvârşit, aduce moarte“ (Iacov 1, 14-15).
„Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor
smeriţi le dă har“ (Iacov 4, 6).
„El a purtat păcatele noastre, în Trupul Său, pe lemn,
pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii; cu a
Cărui rană v-aţi vindecat“ (I Petru 2, 24).
„Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine
180
şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele

noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să
ne curăţească pe noi de toată nedreptatea“ (I Ioan 1, 8-9).
„Copiii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi, şi dacă
va păcătui cineva, avem Mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos
cel drept“ (I Ioan 2, 1).
„Oricine făptuieşte păcatul săvârşeşte şi nelegiuirea, şi
păcatul este nelegiuirea“ (I Ioan 3, 4).
„Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de
la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul
lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului. Oricine este
născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat, pentru că sămânţa
lui Dumnezeu rămâne în acesta; şi nu poate să păcătuiască,
fiindcă este născut din Dumnezeu“ (I Ioan 3, 8-9).

„Descoperirea sau Revelaţia Dumnezeiască (a Harului)
este comoara de adevăruri (şi daruri) pe care Dumnezeu a dat-
o oamenilor pentru ca ei, cunoscându-L pe El şi lucrarea Lui,
să-L cinstească după vrednicie, să-I împlinească voia – şi prin
aceasta să se mântuiască.“
„Harul lui Dumnezeu poartă şi învaţă pe oamenii care se
predau pe ei înşişi cu smerenie şi curăţie în mâinile Făcătorului
lor – pe cei ce s-au lepădat din toată inima de lume şi merg pe
urmele lui Dumnezeu.“
Sf. Isaac Sirul
„Harul le dă celor sfinţi pricepere, le descoperă tainele, le
vesteşte timpurile; e bucuria credincioşilor, e darul celor care
Îl caută din toată inima pe Dumnezeu.“
181

„Dacă nu întristezi harul, vei cunoaşte tot ce vesteşte
Cuvântul.
Harul lui Dumnezeu... se primeşte în dar (pentru cel ce
crede), după cum în dar primim soarele care luminează,
izvorul care curge, ploaia care udă... Aşa ni se revarsă şi Harul
cel ceresc.“
Sf. Ciprian
„Păcatul este călcarea cu deplină ştiinţă şi cu voia liberă,
prin gând, cuvânt sau faptă a Voii lui Dumnezeu. Voia lui
Dumnezeu se arată în legile Sale, de aceea păcatul se mai
numeşte şi fărădelege.“
„Fiecare din mădularele noastre păcătuieşte când din
liberă alegere face cele rele, în loc de cele bune, împotriva lui
Dumnezeu.“
„Rădăcina păcatului stă în poftă... Şi aceasta vine din firea
pământească, iar păcatul aduce moartea...“
Sf. Iacov
„Păcatul este de două feluri: strămoşesc şi personal...
Păcatele răpesc sufletului Harul dumnezeiesc care este Viaţa –
şi-i aduc moartea, adică chinurile iadului. Cel ce-şi urăşte
păcatele sale, acela nu le mai face. Şi cel ce le mărturiseşte şi
încetează a le mai face, dobândeşte iertarea.“
Sf. Isaac Sirul
„Sunt păcate trupeşti şi sunt păcate sufleteşti. Toate sunt
grele.“
Tertulian
182
„Păcatul este un demon al voinţei noastre şi de aceea nu

poate avea de partea sa nici milă, nici iertare.“
„Păcatul rupe părtăşia omului cu Dumnezeu.“
Sf. Grigore de Nyssa
„Dulceaţa păcatului e scurtă, dar moartea care urmează
este veşnică“
Sf. Tihon
„Păcatul este nemilos şi necruţător faţă de orice suflet
care este robitul lui.“
„În zadar tăiem crengile şi lăstarii păcatelor din afară dacă
înăuntru, în inimile noastre, rămân rădăcinile care fac să
crească din nou.
Trebuie să scoatem rădăcinile păcatului din inimile
noastre prin voinţa noastră şi harul lui Hristos.“
Sf. Grigore cel Mare

Apuci pe căile Harului dumnezeiesc atunci când îţi
deschizi inima ta chemării Domnului şi Mântuitorului Iisus
Hristos Care zice: Iată, stau la uşă şi bat... Dacă aude cineva
glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el
cu Mine (Apoc. 3, 20).
Prin Harul lui Dumnezeu se face naşterea din nou în viaţa
celui ce-L primeşte pe Domnul Iisus în inima lui. Prin harul
ceresc primim orice dar al Duhului Sfânt: darul vorbirii, darul
183
scrierii, darul cântării, darul rugăciunii, darul binefacerii, darul

răbdării – toate darurile vin prin Harul lui Dumnezeu dat nouă
în Iisus Hristos. Ferice de acela care ştie să-I mulţumească
Celui ce ne-a dat aceste daruri şi le foloseşte spre slava
Domnului Care ni le-a dat.
Cel care n-a primit Harul lui Dumnezeu înseamnă că n-a
fost născut din nou, căci oricine este născut din nou prin
Taina Pocăinţei şi s-a împărtăşit din Domnul Iisus primeşte
chiar în acel timp darul Harului ceresc prin care poate aduce
roadele Duhului Sfânt, care sunt dovada credinţei lui
mântuitoare.
Harul lui Dumnezeu este urmarea Legământului Său cu
noi în Jertfa Domnului Iisus de pe Golgota. Primirea acestui
har este urmarea legământului nostru cu El. Cei care au pus
acest legământ şi şi-l ţin se împărtăşesc de acest har, iar cei
care n-au pus acest legământ ori care şi l-au călcat – pierd
harul sau îl fac nelucrător în viaţa lor.
Păcatul este acela care îmbolnăveşte viaţa, aducând
moartea cea sufletească. Când apuci pe căile păcatului, cazi tot
mai jos şi mai jos, până ajungi sluga diavolului, în rând cu
dobitoceştile patimi.
Să fugim de păcate, de patimi şi de ispite, căci în ele
locuiesc Satana şi moartea.
Şerpii păcatului sug vlaga şi viaţa oamenilor, însă ei, bie-
ţii, nu se îngrozesc şi nu umblă să scape de aceştia.
Când apuci pe calea cea rea a păcatului, aluneci ca pe
gheaţă până în prăpastie. De acolo, apoi, adesea nu mai este
scăpare niciodată.
Păcatul este uşa ce i se deschide diavolului ca să intre în
viaţa, în inima şi în casa noastră, alungând din noi harul
dumnezeiesc.
184
Păcatul, ori mare, ori mic, este tot păcat şi trebuie tăiat cu
sabia Cuvântului lui Dumnezeu, fără cruţare.
Numai Sângele Sfânt al Crucii lui Iisus ne poate izbăvi de
robia şi de pedeapsa păcatului.

Dacă doreşte cu adevărat să-şi mântuiască sufletul, să se
facă părtaş Harului lui Dumnezeu prin naşterea din nou, care
se capătă prin credinţă în clipa predării şi a depunerii
legământului pentru a-I sluji şi urma Domnului Iisus.
Fără predarea noastră sinceră în slujba Domnului, noi nu
putem face lucrător Harul Domnului în viaţa noastră. Pentru
că cei care nu se predau Domnului fac zadarnic Harul lui Dum-
nezeu pregătit pentru ei, după cum este scris: „...faceţi aşa ca
să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu“ (II Cor. 6, 1).
Să gândească cu frică şi cutremur sfânt lucrurile
Harului lui Dumnezeu, fiindcă acestea sunt veşnice, atât prin
binecuvântările lor, cât şi prin osânda pe care o aduc
sufletului care nu vrea să le asculte, nu vrea să le primească,
nici să le păstreze.
Harul lui Dumnezeu dă mântuirea şi iertarea Sa oricui le
cere cu lacrimi şi le păstrează cu smerenie. Dar acest Har va şi
osândi pe orice suflet care, bizuindu-se uşuratic pe Har, îşi va
îngădui să se îngâmfe şi să nesocotească ascultarea şi
smerenia în care trebuie să umble până la moarte faţă de
Dumnezeu, faţă de fraţi şi faţă de toţi oamenii.
Cu păcatul trebuie să o rupă dintr-o dată şi pe totdeauna
în clipa când intră în Oastea Domnului. Apoi să se ferească,
clipă de clipă, să nu mai cadă în nici un fel şi în nici un păcat.
Să urască păcatul cu toată puterea şi să lupte cu toate
185
mijloacele împotriva lui sub orice formă şi sub orice nume l-ar
vedea şi l-ar descoperi la el şi la alţii.
Să nu îngăduie nici la el, nici la alţii, în nici o măsură,
păcatul, ci să se ferească de orice cale şi de orice loc al
păcatului.
Să vegheze asupra sa şi asupra altora, spre a nu cădea în
nici un păcat.
Să sprijine din toate puterile orice luptă contra răului,
până când păcatul va fi scos din inimile noastre, din casele
noastre, din ţara noastră şi din lumea întreagă.
Să lupte contra păcatelor ascunse ale celor credincioşi, ca
şi contra celor văzute ale celorlalţi, prin Cuvântul lui
Dumnezeu, prin rugăciune, prin puterea lui Hristos şi prin
harul Duhului Sfânt.
Acela care nu urăşte păcatul şi nu luptă contra lui prin tot
ce poate şi din tot sufletul său nu poate fi un bun ostaş al
Domnului.
O, Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm, îndură-Te de

fiecare dintre noi care am primit darul Harului Tău. Nu ne
mai lăsa să pierdem acest har, căzând în vreun păcat. Ci
ajută-ne să rămânem mereu smeriţi, curaţi şi sinceri înaintea
Ta, ca să ne sfinţeşti deplin, spre a fi vrednici de slava Ta.
Amin.
186
Păcat e tot ce duci prea greu
Păcat e tot ce duci prea greu,

şi prea-n zadar, şi prea gemând,
când zborul larg spre Dumnezeu
te-ar vrea aşa de-aprins luptând.
Păcat e tot ce arzi din vis,

din piept, din timp şi din priviri
pe-un drum străin de Paradis
şi de seninele trăiri.
Păcat e tot ce-ascunzi sub gând,

sau sub cuvânt, sau sub condei;
ce nu-i păcat, înalţi cântând,
curat când dai, curat când iei.
Păcat e tot ce nu-i frumos,

ce nu-i senin şi nu-i curat,
ce nu-i făcut pentru Hristos,
păcat e tot, păcat, păcat.
Păcat e tot ce nu-i supus

lui Dumnezeu, cu gând voios,
păcat e tot ce nu-i adus
din rădăcină lui Hristos.
Păcat e tot ce-i greu şi-amar,

dar dintre toate cel mai greu
e râsul aruncat spre har
şi pumnu-ntors spre Dumnezeu.
187
capitolul 26
DESPRE DESFRÂNARE ŞI
ALCOOL
„Vin şi sicheră să nu beţi, nici tu, nici fiii tăi, când intraţi în
cortul adunării sau vă apropiaţi de jertfelnic, ca să nu muriţi.
Acesta este aşezământ veşnic în neamul vostru“ (Lev. 10, 9).
„Un ocărâtor este vinul, un zurbagiu băutura îmbătătoare
şi oricine se lasă ademenit nu este înţelept“ (Pilde 20, 1).
„Nu fi printre cei ce se îmbată de vin, şi printre cei ce îşi
desfrânează trupul lor“ (Pilde 23, 20).
„Pentru cine sunt suspinele, pentru cine văicărelile, pentru
cine gâlcevile, pentru cine plânsetele, pentru cine rănile fără
pricină, pentru cine ochii întristaţi? Pentru cei ce zăbovesc pe
lângă vin, pentru cei ce vin să guste băuturi cu mirodenii. Nu
te uita la vin cum este de roşu, cum scânteiază în cupă şi cum
alunecă pe gât, căci la urmă el ca un şarpe muşcă şi ca o
viperă împroaşcă venin“ (Pilde 23, 29-32).
„Vai de cei ce dis-de-dimineaţă aleargă după băuturi
îmbătătoare; vai de cei ce până târziu seara se înfierbântă cu
vin“ (Isaia 5, 11).
„Vai de cei viteji la băut vin şi meşteri la făcut băuturi
îmbătătoare“ (Isaia 5, 22).
„Dar ei au zis: «Noi nu bem vin, pentru că Ionadab, fiul
lui Recab, tatăl nostru, ne-a dat poruncă, zicând: Să nu beţi vin
188
nici voi, nici fiii voştri în veac!»“ (Ier. 35, 6).

„Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: «Destul vouă, casa lui
Israel, cu toate urâciunile voastre!»“ (Iezec. 44, 6).
„Desfrânarea, vinul şi mustul dau curaj inimii“ (Osea 4, 11).
„Eu însă vă spun vouă: «Că oricine se uită la femeie,
poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui»“ (Matei 5, 28).
„Eu însă vă spun vouă: «Că oricine va lăsa pe femeia sa, în
afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi
cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter»“ (Matei 5, 32).
„Şi va începe să bată pe cei ce slujesc împreună cu el, să
mănânce şi să bea cu beţivii, venind stăpânul slugii aceleia… o
va tăia din dregătorie şi partea ei o va pune cu făţarnicii. Acolo
va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor“ (Matei 24, 49-51).
„Luaţi seama la voi înşivă să nu se îngreuieze inimile
voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii şi ziua
aceea să vină peste voi fără de veste“ (Luca 21, 34).
„Să umblăm cuviincioşi, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii,
nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă“
(Rom. 13, 13).
„Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni Împărăţia lui
Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la
idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii,
nici lacomii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni
Împărăţia lui Dumnezeu“ (I Cor. 6, 9-10).
„Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un
singur trup cu ea?“ (I Cor. 6, 16).
„Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi
omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării
păcătuieşte în însăşi trupul său“ (I Cor. 6, 18).
„Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul
demonilor“ (I Cor. 10, 21).
„Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare“ (Efes.
5, 18).
189
„Drept aceea, omorâţi mădularele voastre, cele

pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi
lăcomia, care este închinare la idoli, pentru care vine mânia lui
Dumnezeu peste fiii neascultării“ (Col. 3, 5-6).
„Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră;
să vă feriţi de desfrânare“ (I Tes. 4, 3).
„Destul că, în vremurile trecute, aţi făcut cu desăvârşire
voia neamurilor, umblând în desfrânări, în pofte, în beţii, în
ospeţe fără măsură, în petreceri cu vin mult şi în neiertate slujiri
idoleşti. De aceea ei se miră că voi nu mai alergaţi cu ei în
aceeaşi revărsare a desfrâului şi vă hulesc“ (I Petru 4, 3-4).
„Afară câinii, şi vrăjitorii, şi desfrânaţii, şi ucigaşii, şi
închinătorii de idoli, şi toţi cei care lucrează şi iubesc
minciuna“ (Apoc. 22, 15).

„După cum un porc plin de murdărie şi de noroi oriunde
ar intra umple de murdărie şi de putoare totul, tot aşa este şi
desfrânatul. Oriunde intră păcatul desfrânării, murdăreşte totul
şi pierde totul. Răul acesta cu greu şi numai cu foc se poate
curăţa.“
„Desfrânarea este flacăra iadului arzătoare şi mistuitoare
de suflete, iar desfrânatul este purtătorul ei.“
„Mintea omului orbeşte prin aceste trei patimi:
desfrânarea, lăcomia de bani şi slava deşartă.“
Sf. Marcu Ascetul
„Nu poate ajunge la adevărata cunoştinţă a mântuirii acela
190
în care înfloreşte patima desfrânării şi care ţine acest păcat în

ascunzişurile sufletului său.“
Sf. Casian Romanul
„Fugiţi de desfrânare, acesta este păcatul care aduce după
el totdeauna focul.“
„Beţivul este ca şi cel îndrăcit... Cine trăieşte în beţii a
căzut sub tirania diavolului.“
„Beţivul este nevrednic să trăiască în societatea fiinţelor
raţionale... El s-ar cuveni să fie pus între animale şi să fie
izgonit din societatea oamenilor.“
Sf. Vasile cel Mare
„Băutura cea îmbătătoare nici să nu o miroase cel tânăr,
ca nu cumva, prin focul ei, să ardă.“
Sf. Marcu Ascetul
„Feriţi-vă de băutură ca de otravă, căci amândouă duc la
moarte.“
„Beţivul este un mort viu, un duh rău de voia sa, o
defăimare pentru tot neamul omenesc.
Beţia este icoana morţii.
Beţivului îi este închis cerul şi celui ce îi dă să bea, de
asemenea. Pe cei ce nu se îndreaptă îi aşteaptă moartea pe
vecii vecilor.“
191
Păcatul vremii şi al lumii de azi este desfrânarea. Cu

ispita cărnii a biruit diavolul şi lumea de astăzi, ca pe vremea
potopului şi a Sodomei.
Desfrânarea îl orbeşte pe om...
Numai cei ce biruie ispita desfrânării trăiesc în Duhul lui
Dumnezeu.
Munca duce la binefacere şi sfinţenie, lenea duce la
desfrânare şi la ruină.
Pentru a ne feri de desfrânare, trebuie să ne rugăm şi să
muncim mereu. Aceasta să fie parola oricărui ostaş al
Domnului.
Sfinţenia şi rugăciunea, împreunate cu postul, iată armele
de luptă contra desfrâului! Îmbrăcaţi-vă cu ele şi nimic nu vă
va putea doborî.
Băutura şi desfrânarea, aceste două duhuri diavoleşti,
merg strâns unite laolaltă. Ele omoară astăzi cele mai multe
suflete.
Fugiţi cu groază de duhul desfrânării – şi uniţi-vă cu
Hristos.
Nu puteţi bea şi paharul Domnului, şi paharul dracilor –
zice Cuvântul lui Dumnezeu. Nu vă puteţi uni şi cu Hristos, şi
cu păcatul desfrânării.
Alcoolul este duhul diavolului... Cele mai mari biruinţe
pentru împărăţia iadului le face acest duh, toată puterea
întunericului şi toată răutatea iadului sunt strânse parcă în
acest duh rău. Pe oriunde trece acest duh blestemat rămâne
numai cumplită ruină şi moarte – şi trupească şi sufletească.
Nu poate fi decât al diavolului acest duh care omoară în
om dragostea de copii, de soţie, de părinţi, de orice… şi-l
face să le bea hainele, pâinea, sudoarea, lacrimile, sângele şi
viaţa lor.
192
Alcoolul este acel diavol care face din om o fiară, dintr-o

făptură curată un dobitoc murdar.
Alcoolul este cea mai înfricoşătoare putere pe care o are
diavolul în lumea aceasta. Sfinte sunt Tainele Bisericii noastre,
frumoase sunt slujbele şi datinile noastre creştineşti şi
bisericeşti, dar diavolul strică adeseori multe din aceste
frumuseţi cu alcoolul, cu duhul lui cel rău. Ostaşii Domnului
alungă de tot alcoolul şi obiceiurile rele din toate ale lor. Ei fac
botezurile, nunţile, ospeţele, privegherile şi înmormântările lor
fără nici un fel de alcool.
Ostaşii Domnului nu fac alcool, nu-l vând şi nu-l consumă
în nici o situaţie şi în nici o măsură.

Să-şi zdrobească hotărât din suflet, cu post şi rugăciune,
prin puterea lui Hristos, orice îndemn spre desfrânare.
Să o rupă total cu toţi prietenii de păcate, cu tot ce-i aduce
aminte de căile şi păcatele pe care le va fi făcut înainte, după
mersul lumii acesteia şi după felul desfrânat al veacului
acestuia, şi cu fiinţa cu care va fi păcătuit sau ar fi în primejdie
să păcătuiască.
Să se îmbrace cuviincios, cu ruşine şi cu evlavie, pentru a
nu da nimănui prilej să păcătuiască. Orice îmbrăcăminte
necuviincioasă este o desfrânare şi un îndemn spre desfrânare.
Diavolul desfrânării este foarte puternic... Nu poate fi
biruit decât cu rugăciune şi cu post... de aceea noi, ostaşii
Domnului, ne vom strădui să ne ocupăm mereu cu postul şi cu
rugăciunea, ca să putem duce o viaţă de înfrânare după voia
Domnului.
Să-şi stăpânească închipuirea, să-şi omoare dorinţele,
193
să-şi înfrâneze ochii, vorbele, gesturile şi tot ce poate aţâţa la

desfrânare.
Să-şi aibă, la vremea căsniciei, soţul sau soţia una pentru
totdeauna, iar cei necăsătoriţi să se ţină curaţi şi dezlegaţi de
oricine.
Pentru ostaşii Domnului, orice divorţ este oprit. Orice
recăsătorire a unui divorţat este păcat. Orice apropiere nebi-
necuvântată este o nelegiuire.
*
Să o rupă imediat, total şi definitiv cu orice fel de băutură
alcoolică, chiar şi în cea mai mică măsură. În nici o ocazie el
nu are voie să mai bea nici un pahar, nici un strop de alcool.
Fără alcool nu moare nimeni, dar din cauza lui mor zilnic mii
şi mii.
Să nu mai producă nici din prunele lui, nici din strugurii
lui, nici din alte produse ale lui, niciodată, ţuică, ori vin, ori
altă băutură alcoolică. Dacă este păcat să bei tu, este şi mai
mare păcat să dai altuia să bea. Deci nici o legătură cu duhul
diavolului.
Ai pruni sau vie?
Dacă nu poţi face din ele hrană – să nu faci nici băutură.
Scoate-i şi pune grâu în locul lor. Mai bine să nimiceşti tu
alcoolul, decât să te nimicească el pe tine. Nu poţi fi şi cu
alcoolul în pivniţă, dar şi cu sufletul în împărăţia lui
Dumnezeu.
Nu vei muri de foame dacă nu vei mânca o pâine
blestemată de urmările alcoolului pe care şi tu le înmulţeşti.
Dar vei muri osândit, sigur, dacă mai faci şi vinzi alcool.
Nu poţi bea şi paharul Domnului – Sfânta Împărtăşanie –
dar şi paharul dracilor – alcoolul! Nu poţi sluji şi lui
Dumnezeu şi lui Mamona. Cine crede că poate face aşa – va
194
rămâne singur fără Domnul, cu Mamona. Nu vă înşelaţi

zicând că un pahar nu-i păcat, că un pahar se poate. Căci acest
pahar vă va neferici şi pe voi cum i-a nefericit pe mulţi. Din
dragoste pentru Hristos, nici un strop. Nimic, nimic!
Cine bea alcool, în orice măsură, nu poate fi un bun ostaş
al lui Hristos.
O, Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm, luminează sufletele

noastre, ca să nu ne înşelăm pe noi şi pe alţii nici în privinţa
asta. Orice păcat este nelegiuire, şi cel născut din Dumnezeu
nu mai trăieşte în nici un păcat. Ajută-ne să avem puterea de
a o rupe total şi cu aceste ispite şi patimi satanice, ca să poţi
să ne umpli Tu, Duhule Sfinte, de puterea Ta şi de roadele
Tale. Amin.
195
Sărmani alergători spre moarte
Sărmani alergători spre moarte,

priviţi cum vă-nşelaţi mereu:
luptând pentru cununa lumii,
vi-o pierdeţi pe-a lui Dumnezeu.
Orbiţi de patimi vinovate,

robiţi de-al trupului folos,
râvniţi a lumii fericire
şi-o lepădaţi pe-a lui Hristos.
Lăsa-veţi Mâine ce-aveţi astăzi

cum faceţi azi cu ce-aveaţi ieri
şi-aşa vă vindeţi mântuirea
pe-nşelătoarele păreri...
Uitând de Adevărul unic,

azi nu-l mai ştiţi de e sau nu-i,
căutând prea multe adevăruri,
nu-i mai găsiţi cărarea lui.
Şi veşnic nu veţi mai cunoaşte

ce este drept din ce-i nedrept
şi-aceasta vă va fi osânda
umblării-n drumul ne-nţelept.
De-atâtea ori s-a spus aceasta

şi se va mai striga-n pustiu,
dar poate cineva ascultă
cât încă tot nu-i prea târziu.
196
capitolul 27
DESPRE MÂNDRIE ŞI
CLEVETIRE
„Doamne, cine va locui în locaşul Tău?... Cel ce n-a

viclenit cu limba, nici n-a făcut rău împotriva vecinului său şi
ocară n-a rostit împotriva aproapelui său“ (Ps. 14, 1-3).
„Cu cel mândru cu ochiul şi nesăţios cu inima, cu acela n-
am mâncat“ (Ps. 100, 7).
„Toată inima semeaţă este urâciune înaintea Domnului“
(Pilde 16, 5).
„Înaintea prăbuşirii merge trufia şi semeţia înaintea
căderii“ (Pilde 16, 18).
„Când nu mai sunt lemne, se stinge focul, şi când nu mai
este nici un defăimător, se potoleşte cearta“ (Pilde 26, 20).
„Vorbele celui defăimător sunt ca bucatele gustoase; ele se
duc în adâncul măruntaielor… Când îşi schimbă glasul, să nu-l
crezi, căci şapte urâciuni sunt în inima lui“ (Pilde 26, 22-25).
„Mândria umileşte pe om, iar de cinste are parte cel
smerit“ (Pilde 29, 23).
„Cât de mult va fi copleşit vrăjmaşul, omul cel trufaş, şi
nu va rămâne cu viaţă el, care ţine gura lui căscată ca locuinţa
morţilor şi nu se satură ca moartea (Avacum 2, 5).
„Cine se va înălţa pe sine se va smeri, şi cine se va smeri
197
pe sine se va înălţa“ (Matei 23, 12).

„Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei
smeriţi“ (Luca 1, 52).
„Dragostea... nu se trufeşte“ (I Cor. 13, 4).
„Şi aceasta să ştiţi, că în zilele din urmă vor fi vremuri
grele, căci vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de arginţi,
lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi,
nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi,
clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine“ (II Tim. 3, 1-3).
„Dumnezeu celor mândri le stă împotriva, iar celor
smeriţi le dă har“ (Iacov 4, 6).
„Nu vă grăiţi de rău unul pe altul, fraţilor. Cel ce grăieşte
de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăieşte de rău legea
şi judecă legea; iar dacă judeci legea nu eşti împlinitor al legii,
ci judecător“ (Iacov 4, 11).
„Deci, lepădând toată răutatea şi tot vicleşugul şi
făţărniciile şi pizmele şi toate clevetirile...“ (I Petru 2, 1).

„Nici un rău nu este mai mare ca mândria.“
„Mândria este primul pui al diavolului.“
Sf. Evagrie Monahul
„Necurat este înaintea lui Dumnezeu oricine se
mândreşte. Primul păcat este mândria.“
Sf. Isichie Sinaitul
„Mândria este mama tuturor viciilor. Diavolul din cauza
ei s-a făcut diavol, nefiind aşa înainte.“
Sf. Isaac Sirul
198
„Toate păcatele sunt urâte înaintea lui Dumnezeu, dar cel

mai urât este mândria.“
„Mândria este iubirea de sine până la dispreţuirea de
Dumnezeu, iar smerenia este iubirea de Dumnezeu până la
dispreţuirea de sine.“
Fericitul Augustin
„După cum ciuma nu nimiceşte numai un mădular din
trup, ci pe toate, tot aşa, mândria nu pierde numai o virtute din
om, ci pe toate.“
Sf. Casian Romanul
„Clevetirea este prăpastia şi lanţul diavolului.“
„Clevetirea face rău la trei inşi deodată: celui bârfit, celui
care ascultă şi, mai cu seamă, celui care bârfeşte.“
Sf. Vasile cel Mare
„Nu da urechea ta limbii celui ce defaimă, nici limba ta
urechii clevetitorului, ca să nu cazi din dragostea
dumnezeiască.“
„Gura nu ni s-a dat să ne muşcăm cum se muşcă între ei
câinii.
Cel ce bârfeşte poartă în sine bănuiala acelei greşeli.
Bârfitorul mănâncă pe fratele său şi muşcă pe aproapele
său.
Chiar dacă cineva ar face toate faptele bune, şi dacă este
clevetitor, acela nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu.“
199
„E mare păcat să clevetească cineva, chiar în glumă, pe

seama cuiva, fie acela frate, fie străin.“

Precum începutul căderii este mândria, tot aşa şi începutul
înălţării este smerenia.
Toate scripturile ne spun că răsadul tuturor relelor este
mândria.
Orice faptă, cât de bună, se răstoarnă dacă o pui în căruţa
mândriei.
Cel mai bun semn că trăieşti în duhul Evangheliei
Mântuitorului este că ai o umblare smerită, o îmbrăcăminte
cuviincioasă şi o vorbire înfrânată.
Orice virtute, oricât de frumoasă, se urâţeşte dacă este
îmbrăcată în haina mândriei.
Nimic nu-l îndreaptă mai mult pe om decât cunoaşterea
şi lepădarea păcatului său când vede înjosirea păcatelor
altora.
Din ce te vei smeri mai mult, în felul de a te purta, de a te
îmbrăca, de a vorbi, vei creşte mai tare în Hristos.
Cunoaşterea adevărată a lui Hristos trebuie să facă din
tine cel mai smerit om, în tot felul tău de viaţă.
Cel ce face zâzanie şi clevetire între oameni face acelaşi
păcat ca acel ce aprinde casa fratelui sau a vecinului său.
Fericiţi sunt făcătorii de pace, dar blestemaţi sunt făcătorii de
neînţelegeri.
Ce mare păcat sunt clevetirile şi vorbele rele! Cu
adevărat, limba rea este un foc şi o lume de nelegiuiri.
200
Dacă pe un tată pământesc îl doare când îi aude pe copiii

săi vorbindu-se de rău unul pe celălalt, atunci cu cât mai mult
Îl doare pe Tatăl Ceresc când ne aude pe noi, fiii Săi, grăindu-
ne de rău... Vai, ce mare păcat contra Tatălui Ceresc şi faţă de
sufletul lor fac acei oameni care trăiesc în ură şi se clevetesc
unii pe alţii!
Fratele meu, ai încercat tu vreodată să vorbeşti de bine pe
cel ce vorbeşte de rău despre tine? Dacă nu, încearcă te rog!
Vorbeşte de bine cât poţi pe oricine te va cleveti cu vorbe rele
şi vei vedea ce mare câştig vei avea.
Celui ce-ţi vorbeşte de rău pe cineva, încearcă şi
vorbeşte-i de bine pe cel bârfit. Vei face bine la trei inşi
deodată: celui bârfit, celui bârfitor – şi, mai ales, ţie însuţi.

Să urască din tot sufletul păcatul mândriei şi să se
ferească de orice formă a lui, fie în umblare, fie în
îmbrăcăminte, fie în vorbire.
Să nu se potrivească modei lumeşti în nici un fel, ci să
dorească şi să caute cel mai modest, mai cuviincios şi mai
smerit fel de a se purta în toate lucrurile, dar, mai ales, în
îmbrăcăminte.
Luxul este o risipă şi un păcat. Dacă ai posibilităţi de
câştig cinstit mai mare decât nevoile tale, dă prisosul tău
nevoilor Evangheliei ori ajutorării celor nevoiaşi. A cheltui
pentru ce este mai scump decât este nevoie şi mai mult decât
lipseşte – este un păcat şi o mândrie deşartă. Dacă tu eşti al
Domnului, atunci şi banii tăi trebuie să fie ai Lui – şi nu ai
păcatului.
Mândria se arată nu numai în îmbrăcăminte, ci şi în
201
împodobirea casei. Ce este mai mult decât curăţenia şi decât

trebuinţa în casă este mândrie, este lăudăroşenie, este păcat...
Podoabele casei unui creştin nu trebuie să fie păgâneşti...
Sufletul mândru, luxos, îngâmfat şi lăudăros înjoseşte
smerenia Domnului şi simplitatea fraţilor. Cel ce este aşa nu
poate să placă Domnului şi nici nu poate fi un ostaş al Lui.
Să se hotărască a nu mai vorbi de rău niciodată pe nimeni.
Să-şi stăpânească limba şi inima, spre a nu cleveti, nici bănui
cu pizmă pe nimeni şi cu atât mai mult pe un frate.
Să încerce să vorbească de bine pe oricine este vorbit
de rău. În felul acesta să-i lecuim de această boală pe
clevetitori.
Să nu spună nici o vorbă rea despre un altul altuia. Dacă
vede ceva rău sau are ceva împotriva cuiva, să meargă la acela
şi să vorbească întâi numai cu el, între ei singuri, ceea ce au, şi
numai dacă nu se pot înţelege să mai ia cu el unul sau doi fraţi.
Iar dacă nici în felul acesta nu pot ajunge la un rezultat, să se
adreseze Adunării.
Îndeosebi surorile sunt ispitite de patima vorbirii de rău.
Să se stăpânească cu asprime. Să nu vorbească de rău pe
nimeni, dar mai ales pe fraţii lucrători; dacă unii dintre aceştia
au slăbiciuni, să se roage pentru ei.
Oricine aude o vorbă de rău să nu o ducă mai departe, ci
să meargă cu cel care o spune la cel despre care se spune, spre
a limpezi totul şi a pune capăt răului cu rugăciune şi cu pacea
lui Hristos.
Oricine vorbeşte de rău fără să poată dovedi este un
clevetitor.
E grozav cât s-a înmulţit vorbirea de rău în lume! Aproa-
pe că nu mai auzi pe nimeni vorbindu-se de bine, ci numai de
rău. Acesta este un mare păcat, de care trebuie să ne pocăim
202
mereu cu toţii şi să ne rugăm Domnului să ne scape de el.

Oricine îl cleveteşte pe semenul său nu poate fi un bun
ostaş al Domnului.
Doamne Duhule Sfinte, izbăveşte-ne de mândrie şi

scapă-ne de clevetire. Smereşte-i pe cei trufaşi şi îndreaptă-i
pe cei clevetitori. Amin.
203
Teme-te de ochiul veşnic
Teme-te de Ochiul Veşnic

care-ţi vede orice-ascuns
şi de clipa când, de toate,
ai să mergi să dai răspuns.
Teme-te şi vino astăzi

la Hristos încrezător,
numai El îţi poate-aduce
un sfârşit mântuitor.
Teme-te de focul veşnic

care arde fără scrum
şi de care nu-i scăpare
numai pe-al Golgotei drum.
Teme-te de plânsul veşnic

care-l vor vărsa-n pustiu
cei ce nu privesc spre Domnul
decât când e prea târziu.
Teme-te de chinul veşnic

ce va arde nemilos
conştiinţa celor care
lepădat-au pe Hristos.
Teme-te de-amarul veşnic

care-i partea celor răi
care n-au căutat în lume
sfintele vieţii căi.
Teme-te de Judecată,
că e vai pe veci de-acel
care la Hristos va merge
fără-a fi venit la El.
204
Mai trecător e chipul lumii
Mai trecător e chipul lumii

decât un nor uşor în soare,
o clipă-l vezi scăldat în raze,
iar dup-o altă clipă moare.
Mai trecătoare-i tinereţea

ca floarea cea de primăvară,
o clipă-o ai, un vânt s-abate
nepăsător o ia şi-o zboară.
Mai trecătoare-i slava lumii

ca fulgul cel căzut în mână,
un soare mai călduţ o arde,
un vânt mai tărişor o mână.
Mai trecător e-avutul lumii

ca paiul dus de vijelie,
a fost, s-a dus, iar peste-o clipă,
a cui ajunge, cine ştie?
Să nu-ţi legi inima de ele,

crezându-le că-n veci vor ţine,
căci vântul care ţi le-aduce
le ia mai grabnic de la tine.
Ci, cât le ai, le dă pe-altarul

iubirii lui Hristos curate,
că-n veşnicie-ţi vor fi-ntoarse
nebănuit mai minunate.
205
capitolul 28
DESPRE LĂCOMIE ŞI
FURT
„Iar mai departe alege-ţi din tot poporul oameni drepţi şi
cu frica lui Dumnezeu; oameni drepţi, care urăsc lăcomia, şi-i
pune căpetenii“ (Exod 18, 21).
„Să nu furi! (Exod 20, 15).
„Aceasta este soarta celor lacomi de câştig; lăcomia le
aduce pierderea vieţii“ (Pilde 1, 19).
„Cel ce umblă după câştig nedrept îşi surpă casa lui, iar
cel ce urăşte mita va trăi“ (Pilde 15, 27).
„Vai vouă care clădiţi casă lângă casă şi grămădiţi ţarini
lângă ţarini până nu mai rămâne nici un loc, ca să fiţi numai
voi stăpânitori în ţară!“ (Isaia 5, 8-9).
„Pentru că fiecare din ei, de la mic până la mare, este
robit de lăcomie şi de la prooroc până la preot, toţi se poartă
mincinos“ (Ier. 6, 13).
„Căci dinlăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele,
desfrânările, hoţiile, uciderile... şi spurcă pe om“ (Marcu 7,
21-23).
„Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu
stă în prisosul avuţiilor sale“ (Luca 12, 15).
„Furul nu vine decât ca să fure şi ca să junghie şi să
piardă“ (Ioan 10, 10).
206
„Deci tu, care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi?

Tu, cel ce propovăduieşti să nu furi, – şi tu furi?“ (Rom. 2, 21).
„Nici furii, nici lacomii... nu vor moşteni Împărăţia lui
Dumnezeu“ (I Cor. 6, 10).
„Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească
lucrând cu mâinile sale lucrul cel bun, ca să aibă să dea şi celui
care are nevoie“ (Efes. 4, 28).
„Iar desfrâul şi orice fel de necurăţie şi lăcomie de avere
nici să se pomenească între voi, cum se cuvine sfinţilor“ (Efes.
5, 3).
„Căci aceasta s-o ştiţi bine, că nici un desfrânat, sau
necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu
are moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu“
(Efes. 5, 5).
„Drept aceea, omorâţi mădularele voastre cele
pământeşti: patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la
idoli“ (Col. 3, 5).
„Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce
au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns
cu multe dureri“ (I Tim. 6, 10).
„Căci se cuvine ca episcopul să fie fără prihană, ca un
iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu
dat la băutură, paşnic, nepoftitor de câştig urât“ (Tit 1, 7).
„Având ochii plini de pofta desfrânării şi fiind nesăţioşi de
păcat, ei amăgesc sufletele cele nestatornice; inima lor e
deprinsă la lăcomie şi sunt fiii blestemului“ (II Petru 2, 14).

„Lăcomia este un tâlhar primejdios care fură mai întâi tot
ce are omul mai bun din propria inimă.“
207
„Fugi de lăcomie, căci ea este mama tuturor păcatelor şi

sluga diavolului.“
Sf. Vasile cel Mare
„De cumva te îndoieşti că Dumnezeu vede tot ce faci,
gândeşte-te că tu, om fiind şi din pământ, poţi vedea deodată
în mai multe locuri, înţelege dar că, cu atât mai mult, poate
aceasta Dumnezeu, Care toate le vede, până la grăuntele de
muştar, ca Unul ce tuturor le dă viaţă şi pe toate le hrăneşte
precum voieşte. Teme-te de El şi nu săvârşi nici un fel de
lăcomie şi răutate.“
„Cine a furat să nu mai fure... Ci mai degrabă să lucreze
cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea şi celui care
este lipsit – spune Sf. Apostol Pavel. Căci furătorul şi lacomul
este totdeauna un nelegiuit. Oricine face aceste păcate se
osândeşte la pierzare şi la ruşine.“
Filocalia
„Precum pământul cel care este gras şi umed naşte viermi,
tot aşa şi îmbuibarea cu mâncare şi băutură este cuibul cald
pentru toate patimile şi poftele. Din aceasta se nasc toţi viermii
ispitelor.
Oricine lăcomeşte la bunul altuia şi nu se mulţumeşte cu
ale sale, acela cade în ispita păcatului şi va pieri în osânda
diavolului.“
„Să nu-ţi întinezi sufletul cu fapte ruşinoase, cu lăcomie şi
cu nestăpânire. Şi să nu-ţi spurci sufletul cu gânduri viclene –
şi atunci pacea lui Dumnezeu va veni peste tine şi iubirea Lui
208
va umple viaţa ta de roadele frumoase ale bucuriei şi

sfinţeniei.“
„Osândită este lăcomia de orice fel, fiindcă sufletul cel
stăpânit de lăcomie este rău, hrăpăreţ şi gata să facă orice
nelegiuire faţă de aproapele lui, fără nici o milă şi fără nici o
iubire faţă de nimeni, căutându-şi numai folosul trupului său.“
Filocalia

Lăcomia de avere înăbuşe în om orice grijă de cele
sufleteşti, stăpânindu-l cu mamona zgârceniei şi orbindu-i
ochii duhului, ca să-şi uite şi de Dumnezeu şi de moarte.
Nimica nu se alege din tot ce este strâns prin viclenie şi
prin furturi de cel lacom şi hrăpăreţ. După fiecare zgârcit care
adună prin nelegiuire o avuţie, vine totdeauna un risipitor care
cheltuieşte, prin alte nelegiuiri, avuţia aceasta, fiindcă peste ea
apasă blestemul păcatelor prin care a fost adunată.
O, ce binecuvântare ar fi într-un stat când toţi fiii săi ar
lucra ca pentru Domnul! Ca prin minune ar dispărea furturile,
lăcomiile, nedreptăţile, corupţia şi mituirea. Oastea Domnului
aceasta o propovăduieşte şi la aceasta lucrează. Orice frate
ostaş trebuie să caute peste tot să fie aşa şi să îndemne pe toţi
la aceasta.
Averea Statului şi averea oricărui om trebuie socotite ca
averea Domnului. Nimeni nu trebuie să umble să fure nimic
de la Stat sau să-l înşele. Şi nici de la vreun semen al nostru.
Orice bun care nu este al nostru, să-l socotim sfânt şi să ne
ferim ca de foc a ne atinge de el.
Dragostea omului pentru casa şi avutul lui este de la
209
Dumnezeu. Dar lăcomia de a nu se sătura de strâns averi cu

orice preţ şi de a trăi numai pentru ele, precum şi pofta de a
pune mâna pe lucrurile şi bunurile altuia, sunt de la diavolul.
Şi oricine este ispitit să facă furturi este un rob şi un stăpânit
de demonul lăcomiei pierzătoare.
Noi nu suntem stăpânii ci, numai administratorii şi
chiriaşii averilor noastre. Suntem atât de trecători şi de slabi,
încât în orice clipă putem fi luaţi de la avuţiile pe care le avem.
Să nu ne lăsăm orbiţi de lăcomie, nici stăpâniţi de zgârcenie,
căci aceasta este cea mai mare amăgire şi înşelăciune.
Orice avuţie din lume este ca o rouă sau ca un fulg. Orice
dogoare de necaz ne-o poate pierde şi orice vânt de primejdie
ne-o poate zbura. Să nu ne alipim cu lăcomie inima de nimic
ce ni se poate arde sau fura. Ci să ne lipim numai de Domnul,
pentru a ne strânge avuţiile cele veşnice pe care nu le rod
molia şi rugina, nici nu le fură hoţii.

Să urască lăcomia din tot sufletul şi să se ferească
întocmai ca de foc de a pune mâna sau ochii pe tot ceea ce este
un bun al de-aproapelui nostru. Lăcomia face parte dintre cele
şapte păcate de moarte, care sunt osândite şi pedepsite de
Dumnezeu. Şi oricine cade în ispita lor este pierdut.
Orice ascunzi este un furt şi vine din păcatul lăcomiei.
Ceea ce este cinstit şi drept nu ai nevoie să ascunzi nici sub
haină, nici sub paie, nici sub hârtii. Ceea ce nu poţi duce pe
faţă, nu trebuie să poţi duce nici pe ascuns. Şi ceea ce este
nevoie să ascunzi, nu ai voie să porţi la tine sau să păstrezi în
casa ta. Dumnezeu vede tot ce este ascuns – şi oricând Îşi
poate lua mâna ocrotitoare de peste tine. Şi ce vei face atunci?
210
Unii, înşelaţi de diavolul lăcomiei, spun că nu-i păcat să

furi de la Stat. Aceştia fură de pe câmp, fură din fabrică, fură
de unde lucrează, luând ceea ce nu li se cuvine. Aceasta,
oricine ar face-o, oricând şi oricât, este furt şi păcat pedepsit
de Dumnezeu şi de legile omeneşti... Cel ce fură să ştie
aceasta că, chiar şi când nu-l vede nimeni, îl vede Dumnezeu
şi conştiinţa sa. Va fi pedepsit de amândoi.
Să nu-şi însuşească nimic din ceea ce nu-i câştigat de el
însuşi prin muncă cinstită şi dreaptă. Nici chiar ceea ce găseşte
pe drum nu trebuie să-şi însuşească. Este un bun pe care nu l-
am câştigat prin muncă şi prin cinste. Trebuie să-l înapoiem
îndată celui ce l-a pierdut.
Mita şi bacşişul sunt tot un furt. Un ostaş al Domnului
mai bine moare de foame decât să fure ceva de undeva.
Dacă înainte de a intra în Oastea Domnului noi am
câştigat pe nedrept unele bunuri, cugetul nostru să nu se
liniştească până ce le vom înapoia celor de la care ni le-am
însuşit. Altfel păcatul săvârşit rămâne asupra noastră şi
pedeapsa ne poate ajunge oricând.
Dacă furtul trupesc este un păcat mare, cu atât mai mare
este furtul cel sufletesc. A fura pacea cuiva cu vorbe
amăgitoare, a fura creaţia cuiva prin sustrageri şi imitaţii, a
fura sufletele dintr-o adunare, a fura credinţa cuiva printr-o
răstălmăcire – toate acestea sunt furturi ruşinoase şi murdare
înaintea lui Dumnezeu – şi oricine se face vinovat de ele va
suferi pedeapsa Gheenei.
Dărnicia are crengile în rai, lăcomia are rădăcinile în iad.
Cine are în inima sa lăcomie şi umblă cu furturi, acela nu
poate fi un ostaş al Domnului.
Doamne Duhule Sfinte, Duhul bunătăţii şi al dărniciei,
Te rugăm, alungă din inimile noastre orice duh de lăcomie şi
ispită de furt, pentru ca nu cumva să cădem în vreunul din
aceste păcate care ne-ar osândi la pierzare veşnică. Ci dă-ne
211
dragostea şi bunătatea prin care suntem totdeauna bogaţi şi

mulţumiţi cu ceea ce ne-ai dat Tu şi ne-am câştigat noi cinstit
şi curat. Amin.
212
În clipa morţii vede omul
În clipa morţii vede omul

cum trebuia să fi trăit,
ce cale trebuia s-aleagă
s-ajungă bine la sfârşit.
O, n-aştepta, o, n-aştepta,
c-atât de-aproape-i clipa ta,
primeşte-L pe Hristos acum,
să mergi la slavă, nu la scrum.
În clipa morţii vede toată

deşertăciunea ce şi-a strâns,
pe care-aşa curând o lasă,
schimbând-o cu un veşnic plâns.
În clipa morţii vede calea

păcatului pe care-a mers,
că nici un pas, şi nici o vorbă,
şi nici o faptă nu s-au şters.
În clipa morţii vede groaza

în care se aruncă-mpins,
ce-i viermele ce nu mai moare,
ce-i focul cel pe veci nestins.
În clipa morţii vede slava

ce-l aştepta, dar n-a crezut
şi fericirea şi lumina
din cerul lui pe veci pierdut.
În clipa morţii, – dar atuncea

e prea târziu, e prea târziu,
un râs de-o clipă se plăteşte
cu plâns prea veşnic şi pustiu.
213
capitolul 29
DESPRE MUNCĂ ŞI LENE

„Mâna leneşilor pricinuieşte sărăcie, iar mâna celor
înţelepţi adună avuţii“ (Pilde 10, 4).
„Mâna celor silitori va stăpâni, iar cea lăsătoare va fi
birnică“ (Pilde 12, 24).
„Sufletul celui leneş pofteşte însă în zadar. Numai sufletul
celor silitori este îndestulat“ (Pilde 13, 4).
„Orice osteneală duce la îndestulare, iar cuvintele fără
rost, la lipsă“ (Pilde 14, 23).
„Omul lăsător pentru lucrul lui e frate cu cel ce dărâmă“
(Pilde 18, 9).
„Lenea te face să cazi în toropeală“ (Pilde 19, 15).
„Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru
trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine“ (Fapte 20, 34).
„Şi ne ostenim lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind,
binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm“ (I Cor. 4, 12).
„Să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la timpul
său, dacă nu ne vom lenevi“ (Gal. 6, 9).
„Orice aţi face, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul
şi nu ca pentru oameni“ (Col. 3, 23).
„Vă aduceţi aminte, fraţilor, de osteneala şi de truda
noastră; lucrând zi şi noapte, ca să nu fim povară nici unuia
din voi, aşa v-am propovăduit Evanghelia lui Dumnezeu“ (I
Tes. 2, 9).
214
„Nici n-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci, cu muncă

şi cu trudă, am lucrat noaptea şi ziua, ca să nu împovărăm pe
nimeni dintre voi“ (II Tes. 3, 8).
„Căci şi când ne aflam la voi, v-am dat porunca aceasta:
dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce.
Pentru că auzim că unii de la voi umblă fără rânduială, nelu-
crând nimic, ci iscodind. Dar unora ca aceştia le poruncim şi-i
rugăm, în numele Domnului Iisus Hristos, ca să muncească în
linişte şi să-şi mănânce pâinea lor“ (II Tes. 3, 10-12).
„Ca să nu fiţi greoi, ci următori ai celor ce, prin credinţă şi
îndelungă răbdare, moştenesc făgăduinţele“ (Evrei 6, 12).
„Căci dacă aceste lucruri sunt în voi şi tot sporesc, ele nu
vă vor lăsa nici trândavi, nici fără roade în cunoaşterea
Domnului nostru Iisus Hristos“ (II Petru 1, 8).

„Dumnezeu a creat pe om pentru muncă. Pentru aceasta
i-a dat mădularele necesare. Deci omul cel leneş şi trândav se
abate de la rânduielile lui Dumnezeu. Şi de la scopul pentru
care a fost creat de El.“
„Cine este leneş în cele mici nu va putea înainta nici în
cele mari!“
Sf. Vasile cel Mare
„Lenea este mama tuturor relelor.“
„Lenea este pierzarea sufletului... şi poate face spre
pierzare mai mult decât demonii.“
Sf. Ioan Scărarul
215
„Nu este cu putinţă a se mântui acela care mai leneveşte

şi după ce a primit credinţa.“
„Dacă nu munceşte cineva, acela nu-L are în el pe
Hristos, pentru că Hristos a spus: Tatăl Meu lucrează, şi Eu de
asemenea lucrez. Cine este un leneş în cele duhovniceşti este
un fiu al pierzării.“
Avva Ilie
„Lenea este nepăsarea faţă de împlinirea datoriilor – şi
este dezgustul pentru muncă, atât cu braţele, cât şi cu mintea.
Lenea aduce slăbirea puterilor sufleteşti şi trupeşti. Lenea
aduce lipsa de cele trebuincioase vieţii, îndemn la furt,
pricină de ceartă şi uitare de Dumnezeu. Sfânta Scriptură are
cuvinte grele faţă de păcatul lenei şi al trândăviei, arătând că
cei leneşi vor fi aruncaţi în întunericul cel veşnic. Sf. Apostol
Pavel spune: Cine nu vrea să lucreze, acela nici să nu
mănânce.
Lenea se tămăduieşte prin muncă.“

Un adevărat creştin, oriunde este angajat să facă un lucru,
îl face totdeauna frumos, cinstit, deplin – şi nu de mântuială.
Nici de teama supravegherii, ci îl face cu hărnicie, socotindu-
se un angajat al Domnului Iisus şi că lucrează pentru Domnul.
Un ostaş al Domnului va munci oriunde şi orice din toată
inima, cum ar lucra pentru Domnul.
Creştinul biblic este un om harnic... un om care îşi câştigă
pâinea şi traiul vieţii prin muncă cinstită.
Numai un om lumesc umblă să trăiască fără muncă.
216
Fuga de muncă, lenea, zămisleşte multe păcate.

Din lene se naşte hoţia, adică furarea muncii altuia. Hoţia
trăieşte numai între oamenii leneşi. Acolo unde lipseşte Biblia,
este prezent păcatul şi domneşte lenevia. Un cititor şi trăitor al
Bibliei nu poate fi nici leneş şi nici nepăsător faţă de datoria
muncii.
Dacă lenea trupească este o ruşine şi un păcat, apoi lenea
duhovnicească este o ruşine şi un păcat şi mai mare.
Lenea de a merge la biserică şi la adunare, lenea de a
cerceta Sfintele Scripturi şi pe fraţi este aducătoare de
îngheţare sufletească şi de prăbuşire în întuneric.
Lenea de a lucra pentru Domnul şi pentru Evanghelie,
lenea de a alerga să câştigi suflete pentru Domnul şi pentru
mântuire, lenea care îi face pe unii a umbla să fure sufletele
câştigate de-a gata de alţii pentru Domnul este păcatul cel
mai urât şi mai vinovat înaintea lui Dumnezeu. Oricine face
acest păcat va fi aruncat afară, între cei despre care spune
Sfânta Scriptură la Apocalipsa 22, 15. Pentru că lenea este
una dintre rădăcinile din care zămislesc toate aceste păcate
de moarte.

Să înceapă de îndată a fi un om harnic şi cumpătat.
Să se hotărască să o rupă de îndată cu toate cele şapte
păcate mari, printre care este şi lenea. Când Duhul Sfânt intră
în inima omului, El trebuie neapărat să scoată afară din ea
toate cele şapte duhuri satanice care sunt: mândria, lăcomia,
desfrânarea, pizma, zgârcenia, mânia şi lenea.
La oricine se mai văd în viaţă aceste patimi şi păcate
pierzătoare de suflet, este dovada amară că cel rău încă n-a
217
ieşit din inima lui şi că Duhul Sfânt încă n-a intrat în ea.
Când un om se predă Domnului Iisus, el devine îndată un
om harnic şi cumpătat. Duhul lui Iisus nu lasă pe nimeni să fie
leneş şi dezordonat.
Un ostaş adevărat al Domnului va fi un conştiincios
muncitor, lucrând cinstit tot ce va face, pentru că aşa îi
poruncesc Duhul şi Cuvântul Sfânt. Şi numai aşa conştiinţa lui
cea nouă şi curată îl va mulţumi şi linişti, atât faţă de oameni,
cât şi faţă de Dumnezeu.
Să nu umble dintr-un loc în altul, ci să fie statornic la
munca sa. Cine se tot mută dintr-o muncă în alta, dintr-un loc
în altul este un om neserios.
Să nu primească niciodată nimic degeaba. Să nu aştepte
să-i facă altul ceea ce poate să-şi facă singur. Să înapoieze
totdeauna, într-un fel sau altul, aceluia sau altuia, ceea ce
primeşte.
Să nu fie niciodată povară nimănui. Să osândească
totdeauna cerşetoria şi lenea aceluia care poate munci, dar nu
munceşte şi să se ferească de păcatele acestea urâte şi
ruşinoase.
Să fie harnic şi să nu piardă nici un ceas din zilele sale de
muncă trupească. Dar tot aşa să fie harnic şi în lucrul
Domnului totdeauna, în osteneli duhovniceşti, în lupta
mântuirii şi să nu piardă nici un ceas din Ziua Domnului.
Dacă nu eşti la muncă în vremea muncii, dacă nu eşti la
biserică în vremea bisericii, ori la adunare în vremea adunării,
ori la rugăciune în vremea rugăciunii, ori la binefaceri în
vremea binefacerii – atunci nu vei fi nici la cules în vremea
culesului şi nici la răsplătire în vremea răsplătirii.
Cel ce se leneveşte în lucrul său ori în lucrul Domnului,
acela nu poate fi un bun ostaş al Domnului Iisus.
218
Doamne Duhule Sfinte, Te rog, ajută-mă să-ţi fiu un

ostaş adevărat, harnic şi ostenitor, acum, în vremea aceasta,
ca să pot primi o răsplată bogată în vremea răsplătirii.
Amin.
219
Dimineaţă, dimineaţă
Dimineaţă, dimineaţă,
bună mi-ai fost mie-n viaţă!
Mi-ai dat soare, mi-ai dat plouă
şi mi-ai pus pe iarbă rouă,
de-mi tăia coasa ca nouă,
şi-mi ducea brazda cât două;
mi-ai umplut fruntea cu stropi
şi hotarele cu snopi.
Mi-ai scăldat faţa-n sudoare
şi cărările cu soare,
inima cu-ndestulare
şi viaţa-n sărbătoare.
Tinereţe, tinereţe,
dulce-a fost a ta bineţe,
că mi-ai dat-o-n Primăvară
şi s-a prefăcut comoară,
de s-a-mbogăţit o ţară
şi vin lumi şi lumi s-o ceară
şi mi-ai dat-o într-un ceas
vecilor hotar rămas;
de la el mi-e zarea soare,
cu cărări strălucitoare,
cu cuprinsul sărbătoare,
cu cântări nemuritoare.
220
capitolul 30
DESPRE CĂDERILE DIN

CREDINŢĂ
„Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua
Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de
credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării“
(II Tes. 2, 3).
„Având credinţă şi cuget bun, pe care unii, lepădându-le,
au căzut din credinţă“ (I Tim. 1, 19).
„Dacă rămânem întru El, vom şi împărăţi împreună cu
El; de-L vom tăgădui, şi El ne va tăgădui pe noi“ (II Tim. 2,
12).
„Căci este cu neputinţă pentru cei care s-au luminat odată
şi au gustat darul cel ceresc, şi părtaşi s-au făcut Duhului
Sfânt, şi au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile
veacului viitor, cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se
înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a
doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură“ (Evrei
6, 4-6).
„Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat
cunoştinţă despre adevăr, nu mai rămâne pentru păcate nici o
jertfă, ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului
?2 „Căci dacă după ce au scăpat de întinăciunile lumii,
221
prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus

Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au
făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. Căci mai bine
era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce
au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor“ (II
Petru 2, 20-22).
„Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de
moarte – să se roage, şi Dumnezeu va da viaţa acelui frate,
anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de
moarte; nu zic să se roage pentru acela“ (I Ioan 5, 16).
„Ştiu unde sălăşluieşti; unde este scaunul satanei; şi ţii
numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea, în zilele lui Antipa,
martorul Meu cel credincios, care a fost ucis la voi, unde
locuieşte satana“ (Apoc. 2, 13).

„E mai uşor să te păzeşti a nu cădea decât după ce ai
căzut să te mai poţi ridica.“
„Căderile din credinţă vin din neglijarea rugăciunii, a
postului şi din neascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu.“
Sf. Talasie Libianul
„Nu te mândri că stai în picioare, ci teme-te mai degrabă
întruna, ca să nu cazi.“
„Cine cade pe podele poate se mai ridică, dar cine cade
din credinţă poate să moară pe veci.“
Sf. Nil Sinaitul
222
„Mai uşor este a curăţi un suflet necurat decât a aduce la

viaţă un suflet odată curat, dar care apoi a căzut din nou în
vechile lui păcate şi fărădelegile dinainte.“
Sf. Teodor

Taina puterii şi biruinţei noastre nu stă în puterea noastră,
ci în puterea care vine de Sus peste puterile noastre atunci
când inima noastră se roagă, când ochii noştri lăcrimează, când
sufletul nostru luptă.
Vestirea Oastei şi vestirea Cuvântului lui Hristos trebuie
ferite până la sfârşit de orice sminteală. Nici unul din cei care
se îndeletnicesc cu vestirea Cuvântului Ceresc nu trebuie să
dea loc la vreo sminteală nimănui, prin umblarea şi trăirea
lui.
Căderea din credinţă este un lucru greu şi un păcat mare.
Fraţii mei, privegheaţi şi vă rugaţi neîncetat cu toţii ca să nu
cădeţi în ispite şi în păcate, ca să nu ajungeţi în nici un fel
pricină de sminteală pentru Domnul şi pentru Lucrarea
Evangheliei Lui.
Pentru cei căzuţi, dar care n-au ajuns încă îndrăciţi şi
pierduţi cu totul, ne vom ruga şi ne vom lupta să-i mântuim
din nou, aducându-i iarăşi în ascultarea Domnului, la
picioarele Crucii Lui, cum spune şi Sfântul Apostol Iacov
(Iacov 5, 12-20). Dar de ceilalţi ne vom păzi. Cu toţii să fim
cu mare grijă, ca să nu cădem şi noi. Ca să nu ne tragă iarăşi
cu ei şi pe noi, după cum spune tot Cuvântul lui Dumnezeu.
223

Să umble totdeauna cu teamă, cu grijă şi cu evlavie în
ascultarea Cuvântului Bibliei şi a învăţăturii frăţeşti, spre a
nu cădea.
Să se ferească de prietenii lumeşti, de vechile păcate şi
de cei cu care le-a făcut, de orice cale şi ocupaţie ce l-ar
putea ispiti.
Să se ferească de învăţăturile străine şi de adunările care
l-ar putea duce la căderea lui din credinţă şi la călcarea
legământului.
După întâia şi a doua mustrare cu lacrimi şi cu rugăciune,
să se despartă de cel căzut, ca să nu-l târască şi pe el în
cădere.
Să se îndrepte când i se arată că face rău. Nepăsarea sau
respingerea mustrării şi sfătuirii frăţeşti duc la cădere.
Să primească cu răbdare şi ascultare orice mustrare
frăţească atunci când săvârşeşte ceva nepotrivit. Îndărătnicia
duce la cădere.
Acela care s-a întors iarăşi la păcatele sale şi care nu mai
primeşte mustrarea frăţească s-a şters singur din Cartea Vieţii.
Cine nu primeşte mustrarea şi nu se îndreaptă când este
sfătuit de către fraţi, acela nu poate fi un ostaş al Domnului.
Doamne Duhule Sfinte, mulţumim că ne-ai învrednicit să

cunoaştem şi să ajungem la adevărata credinţă prin care
ne-ai adus mântuirea şi pacea sufletului nostru. Ajută-ne ca
prin călăuzirea Ta sfântă şi prin harul Tău să putem rămâne
statornici, spre a nu ne abate şi a nu cădea niciodată din
drumul pe care ne-ai chemat. Amin.
224
Când era credinţa bună
Când era credinţa bună,

mergea noaptea fără lună,
pe ninsoare şi furtună
numai să fie-mpreună,
pe-ntuneric şi pe tină,
nu era nimic s-o ţină.
Erau fraţii peste munte

şi-i părea că-s ici la punte,
erau fraţii peste ţară
şi-i părea că-s ici afară,
era rugăciunea lungă
şi-i părea că nu-i s-ajungă,
erau lacrimi nu ştiu câte,
erau uşi nezăvorâte,
erau gânduri fericite,
zilele numa-nsorite,
ochii numai împreună,
gândul numai voie bună.
Dintr-o pâine cât era
luau toţi şi s-ajungea.
Era casa plină-plină
şi mai tot dorea să vină.
Era lumea cât un sat,
nu vedea nici un păcat.
Căci din câţi treceau pe prag
Dumnezeu era mai drag...
...Dar de când credinţa moare,

nu mai merge nici pe soare.
Vremea-i dulce, calea-i bună,
225
ea nu merge nici pe lună;

nu-i nici noapte, nu-i nici tină,
dar ea tot găseşte vină.
Fraţii-s numai peste vale,
dar ea nu-şi mai face cale.
Fraţii-s numai în grădină,
dar ea n-are timp să vină.
Altul sufere şi moare,
dar ea şade şi n-o doare.
Rugăciunea-i pare lungă,
lenevia i-o alungă,
lacrimile-s tot mai rare,
uşa-i tot mai cu zăvoare,
gândurile-s tot mai grele,
noaptea-i tot mai fără stele,
vorbele-s tot mai deşarte,
inima-i tot mai departe
şi din cât belşug s-ar strânge,
pentru Domnul nu s-ajunge.
Ţara-ntreagă de-ar străbate,
n-ar vedea decât păcate.
– Căci, din câţi se duc şi vin,
Dumnezeu e mai străin...
226
capitolul 31
DESPRE NEASCULTARE
ŞI NESUPUNERE
„Au doară arderile de tot şi jertfele sunt tot aşa de plăcute
Domnului, ca şi ascultarea glasului Domnului? Ascultarea este
mai bună decât jertfa şi supunerea mai bună decât grăsimea
berbecilor“ (I Regi 15, 22).
„Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii, iar de nu va
asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş“
(Matei 18, 17).
„Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie
mare să fie slujitorul vostru“ (Matei 20, 26).
„Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce
se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cel ce se leapădă de
Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine“ (Luca 10,
16).
„Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi, sunteţi
robi aceluia căruia vă supuneţi: fie ai păcatului spre moarte, fie
ai ascultării spre dreptate?“ (Rom. 6, 16).
„În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste unii
altora daţi-vă întâietate“ (Rom. 12, 10).
„Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei care fac
227
dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o.

Depărtaţi-vă de ei! “ (Rom. 16, 17).
„Şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui
Dumnezeu şi tot gândul îl robim, spre ascultarea lui Hristos“
(II Cor. 10, 5).
„Supuneţi-vă unii altora întru frica lui Hristos“ (Efes. 5,
21).
„Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului“ (Efes.
5, 22).
„Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă,
ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el
însuşi“ (Filip. 2, 3).
„S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moar-
te, şi încă moarte de cruce“ (Filip. 2, 8).
„De aceea, cel ce dispreţuieşte (acestea) nu dispreţuieşte
un om, ci pe Dumnezeu, Care v-a dat pe Duhul Său cel Sfânt“
(I Tes. 4, 8).
„Fraţilor, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus
Hristos să vă feriţi de orice frate care umblă fără rânduială şi
nu după predania pe care aţi primit-o de la noi“ (II Tes. 3, 6).
„Şi dacă vreunul nu ascultă de cuvântul nostru prin
epistolă, pe acela să-l însemnaţi şi să nu aveţi cu el nici un
amestec, ca să-i fie ruşine“ (II Tes. 3, 14).
„De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare,
depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în
păcat, fiind singur de sine osândit“ (Tit 3, 10-11).
„Ascultaţi de mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei
priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele
seamă, ca să facă aceasta cu bucurie, şi nu suspinând, căci
aceasta nu v-ar fi de folos“ (Evrei 13, 17).
„Curăţiţi-vă suflete prin ascultarea de adevăr, spre
228
nefăţarnică iubire de fraţi, iubiţi-vă unul pe altul, din toată

inima, cu toată stăruinţa“ (I Petru 1, 22).
„Tot aşa voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi
toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că
Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă
har“ (I Petru 5, 5).

„Să nu te împotriveşti nimănui, să fii liniştit, supus şi
smerit. Să respecţi pe bătrâni şi să păzeşti frăţietatea, să suferi
mustrarea, să nu asupreşti pe nimeni... Toţi cei ce fac aşa vor
trăi în Dumnezeu.“
Herma – Păstorul
„Nu vă înşelaţi, fraţii mei, dacă cineva se face dezbinător
sau dacă se duce după cel ce dezbină nu va moşteni Împărăţia
lui Dumnezeu. Dacă cineva este nesupus dreptei învăţături,
acela este dezbinat de Hristos.“
Sf. Ignatie
„Se cuvine dar, fraţilor, să fim cu foarte mare luare-aminte
asupra mântuirii noastre, ca nu cumva vicleanul, strecurând în
noi nesupunerea, să ne arunce în pierzarea veşnică.“
Sf. Barnaba – Epistola
„Mai bine este să taci şi să te supui, făcând binele,
urmărind pacea şi iubind smerenia, ca să păstrezi unitatea şi să
ajuţi zidirea Bisericii Domnului.“
Sf. Ignatie
229
„Credinţa este mama noastră a tuturora când îi urmează

nădejdea şi îi premerge dragostea de Dumnezeu, de Hristos şi
de aproapele. Dacă este cineva înăuntrul acestor virtuţi este
supus şi împlinitor al dreptăţii, fiind departe de orice păcat.“
Sf. Policarp
„Să ne supunem voinţei Domnului nostru. Să ne gândim
la toată mulţimea îngerilor Lui cum slujesc voinţei Sale stând
înaintea Sa. Cei mari nu pot fără cei mici şi nici cei mici nu pot
fără cei mari. Este o legătură între toţi şi sunt de folos unii
altora... Cine este nesupus este spre răul tuturor.“
Sf. Clement Romanul
„Nimic nu poate sfâşia trupul Bisericii ca nesupunerea,
neascultarea şi mândria.“
„Prin neascultare se risipeşte tot binele, iar prin ascultarea
smerită se risipeşte tot răul.“
Triod – cântarea 4
„Cel mai uşor lucru este să te înşeli pe tine însuţi,
îngâmfându-te cu nesupunere şi neascultare, şi să te socoteşti
că eşti bun, nefiind nimic.“
Sf. Grigore Teologul
„Fugi de neascultare şi de nesupunere, căci atunci te vei
învrednici de slavă în vecii vecilor.“
Ava Isaia
„Nu este un alt mijloc pentru primirea harului ascultării
decât ascultarea.
Neascultarea şi nesupunerea faţă de Cuvântul şi voia lui
230
Dumnezeu a fost cel dintâi păcat pe care l-a făcut diavolul şi

omul.
Din acesta au ieşit toate păcatele şi atunci, şi din el ies şi
acum.“

Oastea Domnului înseamnă supunere şi ascultare smerită
de glasul şi voia Marelui nostru Conducător şi Domn Iisus
Hristos. Oricine are un duh de nesupunere şi neascultare, acela
nu poate fi un fiu al Domnului şi un ostaş al Lui.
Cine nu se simte legat de poruncile Evangheliei Păstorului
nostru Iisus, ci este un nesupus şi un neascultător, acela nu
este o oaie a Domnului, ci un câine al vrăjmaşului. Acela nu
face parte din turma cuvântătoare a lui Hristos, ci din haita
Satanei...
Firea cea veche din noi se poate trezi în orice moment şi
poate răsturna totul. Dacă nu ţinem firea noastră pământească
răstignită şi pironită pe crucea Mântuitorului, ea uşor se poate
ridica iarăşi împotriva mântuirii noastre şi să ne-o piardă. Căci
ea este nesupusă şi neascultătoare. Ce mult trebuie să ia seama
la această primejdie mai ales acei lucrători cărora li se pare că
au unele merite înaintea fraţilor! Nu cumva să cadă în păcatul
lui Diotref şi al lui Alexandru Căldărarul. Dacă şi fratele şi
sora lui Moise – Aaron şi Maria – au putut să cadă în această
ispită, cu atât mai uşor putem cădea oricare dintre noi, dacă nu
luăm bine seama la ispita Satanei.
Cei ce sunt în fruntea nesupuşilor şi a cârtitorilor sunt cei
doritori după „carnea“ din Egipt, după ambiţia şi pofta firii
231
pământeşti. Aceştia apleacă şi inimile altora spre cârtire, pen-

tru că cei răi mereu umblă să-i strice şi pe cei buni.
Amestecătura cu cei nedospiţi duhovniceşte duce
totdeauna la rău. Dintre aceştia ies totdeauna cârtitorii şi
nesupuşii, – dezertorii Oastei Domnului. Repet ceea ce am
spus de atâtea ori: mai bine puţini şi bine dospiţi pentru
Domnul, decât mulţi şi nedospiţi, dintre care la prima
încercare să iasă nesupuşii potrivnici, strigând şi umblând
neascultători. De aceştia trebuie să ne ferim cât mai mult.
Rugaţi-vă Domnului să izbăvească Lucrarea Sa de cei
nesupuşi şi nestatornici, căci aceştia fac cel mai mare rău şi
pagubă Bisericii Domnului şi frăţietăţii duhovniceşti. Vai de ei,
căci s-au şi întors să-l urmeze pe Satana. Ar fi fost de o mie de
ori mai bine să nu-L fi cunoscut niciodată pe Domnul, decât
după ce au venit la El să facă numai stricăciuni viei Sale şi
pierzare printre copiii Săi.

Să se gândească bine înainte de a face primul pas în
această Lucrare sfântă. Dacă nu crede pe deplin că aceasta
este calea mântuirii, mai bine să nu o ia. Dacă nu este pe
deplin încredinţat că aceasta este lucrarea mântuirii lui, mai
bine să nu vină în ea. Dacă nu este hotărât pe deplin să se
supună şi să asculte de învăţătura şi de frăţietatea Oastei, mai
bine să se ducă în altă parte, să nu vină în Oaste. Decât să vină
spre a face rău, mai bine să nu vină deloc. Căci vai de cel prin
care vine sminteala.
Să ştie că este răspunzător faţă de Dumnezeu, Care a
făcut această Lucrare sfântă, să fie supus cu smerenie şi
sinceritate ascultării Domnului şi fraţilor. Să înveţe şi să
232
cunoască bine rânduielile sfinte şi să se poarte după ele. Să nu

primească şi să nu aducă între fraţi învăţături străine şi
învăţători străini. Iar dacă săvârşeşte vreo abatere de la bunele
rânduieli, să primească mustrările frăţeşti cu supunere şi cu
îndreptare. Dacă se întâmplă să cadă în ispita unor alte
învăţături, de care nu vrea să se despartă, atunci de la început
să spună fraţilor că el a căpătat alte încredinţări – şi să plece
şi cu picioarele acolo unde i s-a dus şi inima. Să plece şi cu
trupul acolo unde s-a dus cu sufletul. Să nu mai stea în
adunarea fraţilor numai spre a face rău cu nesupunerea şi cu
împotrivirea lui.
Dacă-l vede pe un frate că a greşit, să-l mustre între patru
ochi. Dacă nu ascultă, să mai ia cu el doi fraţi... Şi numai dacă
nu ascultă nici aşa, atunci să-l spună şi celorlalţi. Să nu spună
întâi altora. Aceasta este clevetire, iar clevetirea este un mare
păcat.
Nimeni dintre nesupuşii şi dezbinătorii Oastei nu mai are
voie să vorbească în adunările frăţeşti, nici să mai meargă în
misiune printre fraţi. Cine îl va primi şi urma pe un astfel de
dezbinător se face vinovat de acelaşi păcat ca şi el (II Ioan
11).
Oricine nu se supune cu dragă inimă Cuvântului lui
Dumnezeu şi rânduielilor Oastei nu poate fi un ostaş al
Domnului.
Doamne Duhule Sfinte, învaţă-ne cum să ascultăm şi să

trăim în Oastea Ta. Amin.
233
O, soare care-ţi dai lumina

O, soare care-ţi dai lumina
spre toţi atât de minunat,
cum ai să-nvinuieşti odată
pe-acel ce nu te-a meritat!
Tu, suflet fără rugăciune,
nepăsător şi surd mereu,
când toate-au să te-nvinuiască,
ce-ai să-I răspunzi, ce-ai să-I răspunzi,
ce-ai să-I răspunzi lui Dumnezeu?
O, dulci izvoare-mbelşugate
ce stâmpăraţi pe-orice-nsetat,
cum o să-nvinuiţi odată
pe cel ce, bând, nu s-a-nchinat!
O, pâine ce te dărui hrană
cu-ndestulare tuturor,
pe cel nerecunoscător!
O, Sânge Sfânt ce-ai curs pe Cruce
să-i speli pe toţi desăvârşit,
pe-acel ce te-a batjocorit!
O, legământ ceresc şi unic,
făcut să fii în veci păstrat,
pe-acela care te-a călcat!
O, sfânt prilej al mântuirii,
acum de-atâtea ori avut,
pe-acela ce te-a tot pierdut!
234
capitolul 32
DESPRE CONDUCĂTORI
ŞI ÎNDRUMĂTORI
„Vai de părinţii care pierd şi împrăştie oile turmei Mele –
zice Domnul“ (Ier. 23, 1).
„Vai de păstorii lui Israel care s-au păstorit pe ei înşişi!
Păstorii nu trebuia ei oare să păstorească turma?“ (Iezec.
34, 2).
„Şi văzând mulţimile, I sa făcut milă de ele că erau
necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor“ (Matei 9, 36).
„Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?“
(Fapte 8, 31).
„Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai
lui Dumnezeu“ (Rom. 8, 14).
„…Dacă stă în frunte să fie cu tragere de inimă“ (Rom.
12, 8).
„Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică; întâi apostoli, al
doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de
a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările,
cârmuirile, felurile limbilor“ (I Cor. 12, 28).
„Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi
învăţători? Oare toţi au puterea să săvârşească minuni?“ (I
Cor. 12, 29).
„Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii
235
evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea

sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos“ (Efes.
4, 11-12).
„Vă mai rugăm, fraţilor, să cinstiţi pe cei ce se ostenesc
între voi, care sunt mai-marii voştri în Domnul şi vă
povăţuiesc“ (I Tes. 5, 12).
„Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria sa casa,
cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? (I Tim. 3, 5).
„Acestea să le porunceşti şi să-i înveţi. Nimeni să nu
dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor cu
cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu
curăţia“ (I Tim. 4, 11-12).
„Preoţii, care îşi ţin bine dregătoria, să se învrednicească
de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi
cu învăţătura“ (I Tim. 5, 17).
„Pâră împotriva preotului să nu primeşti, fără numai de la
doi sau trei martori“ (I Tim 5, 19).
„Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-
preot şi martor al patimilor lui Hristos şi păraş al slavei ce va
să se descopere: păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza
voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după
Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste, nu ca şi cum
aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar
când se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea
neveştejită a măririi. Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti,
supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă
întru smerenie“ (I Petru 5, 1-5).

„Umblaţi în poruncile lui Dumnezeu, supunându-vă
conducătorilor voştri şi dând cinstea cuvenită celor ce vă
236
păstoresc în Domnul. Să vă smeriţi cu toţii, fără să vă

mândriţi. Să doriţi mai mult să vă supuneţi decât să porunciţi.
Căutaţi mai mult să daţi decât să primiţi... Aceasta este
frumuseţea voastră.“
Sf. Clement Romanul
„Din invidie şi din pizmă au fost prigoniţi cei mai mari şi
mai drepţi stâlpi şi conducători ai Bisericii, dar ei au luptat
până la moarte... Învăţând dreptatea până la marginile
Apusului, au suferit mucenicia şi s-au dus în locul cel sfânt,
fiind cea mai mare pildă de răbdare...“
Sf. Clement Romanul
„Să ne alipim, aşadar, de acei care ne conduc cu evlavie,
în pace, nu de cei care umblă cu făţărnicie... Hristos este al
celor smeriţi şi înţelepţi, nu al acelora care se ridică mai presus
de turma Lui cu mândrie şi cu neascultare... Să respectăm pe
conducătorii noştri!
Să ne gândim la cei ce luptă sub conducătorii noştri, cu
câtă bună rânduială, cu câtă ascultare şi cu câtă supunere
împlinesc poruncile. Nu sunt toţi comandanţi, nici căpetenii,
dar fiecare împlineşte cele poruncite de împăratul.“
Sf. Clement Romanul
„Cine nu gândeşte şi nu lucrează ca Domnul nu este al
Lui.“
Sf. Vasile cel Mare
„În cinstea Celui care ne-a ales pe noi, se cuvine să ne
supunem episcopului fără nici o făţărie, căci cine nu se supune
conducătorului acestuia văzut Îl înşală pe Cel nevăzut... Şi în-
tr-o împrejurare ca aceasta nu avem de dat răspuns oamenilor,
ci lui Dumnezeu.“
237
„Păstorii şi îndrumătorii să fie miloşi şi milostivi cu toţi,

întorcând pe cei rătăciţi, cercetând pe toţi bolnavii, să nu treacă
cu vederea pe cel sărac, pe orfan şi pe văduvă şi să gândească
pururea numai la ceea ce este bine, atât înaintea lui Dumnezeu
cât şi a oamenilor. Să se ferească de mânie, de părtinire, de
judecată nedreaptă. Să se depărteze de orice lăcomie de bani.
Să nu dea repede crezare celui ce vorbeşte împotriva cuiva, să
nu fie aspri la judecată, ştiind că toţi suntem slabi.“
Sf. Policarp
„Pune la probă pe profetul adevărat şi pe profetul
mincinos. Se cunoaşte după viaţa sa acela care are Duhul cel
dumnezeiesc. Cel ce are Duhul cel de Sus este smerit, bun şi
liniştit. Se fereşte de orice rău şi caută să fie mai prejos decât
toţi. Când vine în adunarea celor drepţi face rugăciune, şi
îngerul Duhului profetic care se află în el îl face să vorbească
mulţimii precum vrea Domnul.“
Herma – Păstorul
„Să-ţi aminteşti zi şi noapte de cel care îţi vesteşte
Cuvântul şi să-l cinsteşte ca pe Domnul.“
Învăţătura celor Doisprezece Apostoli
„Oricât de multe şi de frumoase cuvinte am folosi, dacă

nu ducem o viaţă mai sfântă decât aceia pe care vrem să-i
facem mai buni, nu vom câştiga nimic.“
„Nu poate sluji cineva lui Hristos şi fraţilor dacă nu-şi
desăvârşeşte sufletul prin virtuţi.“
„Cel care ia povara altuia asupra lui, cel care este gata să
238
folosească darul său spre a face bine celor mai săraci, cel care
din sfinţenia primită de la Dumnezeu ajută pe cei mai lipsiţi,
acela este un binefăcător pentru primitori. Este un slujitor după
pilda lui Hristos.“
„Tu îngrijeşte mai întâi de ale lui Dumnezeu, iar
Dumnezeu va îngriji de ale tale.“

„Ţin deci să o spun cu apăs: Oastea Domnului este a
Domnului, şi Conducătorul ei – Cel Nevăzut – este
Domnul, Cel care a pornit-o la drum!
Şi acum, să vedem cum stăm cu conducătorii văzuţi ai
Oastei Domnului! Cine sunt şi cine pot fi conducătorii văzuţi
ai Oastei Domnului?
Spun adevărat că tremur sub greutatea acestei întrebări. O
mare şi grea răspundere sufletească apasă pe toţi cei ce sunt şi
vor să fie conducătorii şi îndrumătorii acestei Mişcări. Eu,
clipă de clipă, tremur sub greutatea acestei răspunderi.
Domnul mi-a încredinţat o Lucrare şi tremur sub teama şi
răspunderea ca nu cumva, prin unele îndrumări greşite, să
încurc mersul acestei Lucrări. Domnul mi-a încredinţat un
„vin“ curat, şi tremur sub teama şi răspunderea ca nu cumva
să bag „apă“ în el şi să-l slăbesc.
Sub greutatea acestei răspunderi voi preciza următoarele:
îndrumător şi conducător al Oastei Domnului poate fi
numai un ostaş al Domnului, adică numai unul care trăieşte
239
în regulile şi rânduielile acestei Mişcări; oricine ar fi acesta.

Din toate părţile, ni se spune că preoţii trebuie să fie
îndrumătorii şi conducătorii Oastei Domnului. Foarte bine!
Domnul Însuşi a ales un preot prin care a pornit această
Mişcare. Preoţii sunt cei mai indicaţi a sta în fruntea Mişcării;
a o îndrepta în căile cele bune şi a o feri de alunecări. Însă cu o
condiţie: preotul însuşi să fie atras în curentul acestei
Mişcări! El însuşi să fie în fruntea luptei ca un brav şi
însufleţit ostaş al lui Hristos! Pe unde astfel de preoţi se pun
în fruntea Oastei, pe acolo se fac adevărate minuni, ca pe
vremea celor dintâi creştini. Şi, slavă Domnului!, avem în ţară
destui astfel de preavrednici preoţi...
Ce ne facem însă cu ceilalţi – durere, cei mai mulţi! –
care n-au înţelegere pentru o astfel de Mişcare, ba încă se
poartă cu ostilitate făţişă faţă de ea?
Să nu se uite că Oastea Domnului este un
voluntariat de luptă creştină! Deci şi conducătorii ei trebuie
să fie tot voluntari...
Vom spune apoi că şi mirenii, care arată o râvnă deosebită
în această Mişcare, pot fi conducători şi îndrumători de Oaste.
Distinşii noştri luptători laici sunt tot atâţia preavrednici condu-
cători de Oaste, de care să ne dea Domnul cât de mulţi.
Să fim sinceri, să-i spunem răului pe nume, pentru a-l
îndrepta: foarte mulţi, cei mai mulţi dintre cei care trebuie să
fie în fruntea Oastei Domnului se ţin departe de ea. De ce?
Unii – să fim sinceri! – pentru „sfânta“ comoditate şi tihnă. E
mult mai uşor a încuia biserica după slujbă şi tu a te încuia în
casă decât să te cobori în mijlocul celor ce însetoşează după
Cuvântul lui Dumnezeu. Oastea Domnului răscoleşte
sufletele, ea tulbură comoditatea oamenilor şi tocmai pentru
asta nu e prea plăcută.
Alţii, iarăşi, au prea multe ocupaţii lumeşti, sau anumite
scăderi, cu care nu pot sta în fruntea unei Mişcări de primenire
240
religioasă.“
Oastea Domnului trebuie să rămână până la sfârşit cu
vestirea şi cu vestitorii cei de bunăvoie, care îşi câştigă traiul
vieţii lor prin muncă şi trudă cinstită – şi au o viaţă de familie
curată. Aceştia fac apostolia pentru Domnul din dragoste şi
fără nici o plată.
Pe cei plecaţi la drumul misiunii din râvna şi dragostea
fierbinte pentru Hristos, fraţii să-i ajute şi să-i asculte, ca pe
nişte vrednici lucrători care asudă în ogorul Evangheliei lui
Hristos.
Pe cei care merg numai să-şi facă rost de un trai fără
muncă şi care nu aduc nici un folos, ci numai pagubă şi ocară
Lucrării lui Hristos, fraţii să nu-i primească, ci să se ferească
de ei.
Oastea Domnului nu încurajează lenea şi înşelătoria
religioasă. Cei care umblă înşelând evlavia şi dragostea
frăţească nu au ce căuta între noi. Pe aceştia îi veţi cunoaşte
uşor după roadele, după purtările, după faptele şi după duhul
lor.
Pentru orice vestitor al Evangheliei nu este o ruşine să
lucreze cu mâinile sale, ci este o cinste şi o datorie, ca să nu fie
povară pentru nimeni. Conducătorii şi îndrumătorii mari ai
Bisericii, în frunte cu Domnul nostru şi cu Apostolii Săi, n-au
primit plată de la nimeni. Darul de bunăvoie, postul şi
renunţarea le-au dat totdeauna îndeajuns... O, ce bogaţi au fost
săracii lui Hristos – şi cât de înălţaţi au fost cei care au ştiut să
se facă robii tuturor pentru Iisus.
Mai presus de toate, conducătorul adunării şi vestitorul
Evangheliei trebuie să vegheze ca să nu se poată ivi niciodată
bănuiala că el lucrează şi merge de dragul plăţii şi al
pomenilor, iar nu de dragul Evangheliei şi al Domnului Iisus.
241
Înainte de a-i feri pe alţii de ispita asta, mai întâi să se ferească

pe sine însuşi şi cugetul său.
Un păstor şi un îndrumător care îşi pune viaţa pentru oile
sale, acela va fi totdeauna preţuit şi ajutat de către cei pe care
îi îngrijeşte în Domnul.
Nu uitaţi niciodată porunca Domnului: Păstoriţi turma lui
Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de
bunăvoie... nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine
(I Petru 5, 2).

Să preţuiască şi să asculte, iubind din toată inima, pe
lucrătorii şi vestitorii cei vrednici puşi de Domnul în fruntea
frăţietăţii noastre, care cu smerenie şi dragoste se pun şi se
expun pentru lucrul Domnului. Care împart drept Cuvântul
Sfânt şi care au o viaţă vrednică de urmat. Astfel de lucrători
sunt foarte rari şi foarte puţini, iar ei niciodată nu rămân prea
multă vreme printre noi.
Să nu vorbească nimic rău şi nici să nu asculte vorbe rele
împotriva lucrătorilor Domnului, decât dacă totul este dovedit
de martori vrednici de crezare. Căci, dacă într-adevăr
lucrătorul este vinovat, nu va scăpa el nepedepsit de mâinile
Stăpânului. Iar dacă este nevinovat, atunci nu vor scăpa cei ce-
l vorbesc de rău...
Să nu-i primească, nici să nu-i trimită la alţi fraţi pe nişte
necunoscuţi care vin la el spunând că sunt lucrători ai
Domnului. Pentru că foarte mulţi dintre aceşti necunoscuţi se
prefac că sunt fraţi, dar ei sunt nişte lucrători ai fărădelegii şi
242
răufăcători ai fraţilor. Pe cine nu cunoaşte, să nu primească în

casă şi în adunare, dar nici pe cei dovediţi lucrători răi, dacă
vrea să nu pătimească rău.
Fiecare lucrător să-şi aibă ogorul său duhovnicesc bine
lucrat şi îngrijit. Şi numai după aceea să se ducă în ogorul
altora – şi aceasta numai când vor fi chemaţi de fraţii de acolo.
Cine nu îngrijeşte de propriul său ogor, cum va putea el îngriji
de ogorul altuia?
Nimeni nu trebuie să se facă stăpân peste adunarea
frăţească. Ea este a Domnului, căci numai El Şi-a dat Sângele
pentru ea. Oricât ar fi suferit cineva pentru o adunare, el n-are
dreptul a se face stăpânul ei. Adunarea frăţească o conduc cel
puţin trei fraţi lucrători, dar şi aceştia trebuie să ţină mereu
seama şi de părerea celorlalţi.
Nimeni să nu-şi permită să facă din adunare loc de
discuţii potrivnice cu alţi fraţi. Nici din predicarea Cuvântului,
prilej de răfuieli şi lupte cu alţi fraţi. Aceasta este stricarea
Cuvântului şi întristarea Duhului Sfânt. Şi unul ca acesta va fi
pedepsit de Dumnezeu, Care este în mijlocul adunării şi îl
vede şi-l aude pe cel ce face aceasta.
Cei divorţaţi sau recăsătoriţi cu femei lăsate de bărbaţi să
nu meargă în misiune şi nici să nu fie primiţi, până nu-şi vor
pune în rânduială casa şi viaţa după Cuvântul Domnului şi
după sfatul fraţilor.
Cine nu se poartă în slujba lui de conducător ori de
misionar în chip vrednic, acela să nu fie primit, ci sfătuit să se
sfinţească mai întâi pe sine însuşi, apoi să spună altora.
Cine este uşuratic şi neevlavios, ori are alte învăţături şi
purtări deosebite de duhul şi învăţătura frăţească nu poate fi
nici misionar şi nici ostaş al Domnului.
Doamne Duhule Sfinte, Conducătorul Oastei şi
Călăuzitorul ei, Te rugăm, alege-i Tu şi aşază-i Tu în fruntea
frăţietăţii Oastei Domnului Iisus pe acei care îi cunoşti Tu că
243
sunt vrednici să-i îndrume pe alţii. Iar când au căzut din

această vrednicie, scoate-i Tu Însuţi şi aşază-i în locul lor pe
alţii, care aduc roade şi fac cinste Domnului Iisus şi
Evangheliei Sale. Amin.
244
Păstor
A fi păstor adevărat înseamnă a avea iubire,

iar nu dorinţă de câştig,
nu-asprime, ci simţire,
nu a mâna din urma lor pe oi,
ci-a le atrage,
a cerceta durerea lor nainte să te roage...
A păstori, nu-a apăsa,

a-i păstori cu hrană,
cu bunătate cântărind şi-ndemnuri şi dojană,
a-i păstori frumos pe toţi,
de orice vârstă-a vieţii,
crescându-i cu trăirea ta, a faptei şi-a poveţii.
A-i creşte-nseamnă-a te jertfi în munca necurmată,

în rugăciuni, în plâns, în post
şi-n pildă-adevărată.
Hristos te roagă
ca atunci pe Petru,
mai în urmă:
De Mă iubeşti cu-adevărat,
să-Mi paşti întreaga turmă.
Deci numai dacă-L poţi iubi pe El

şi turma-I toată,
aşa te fă păstor,
altfel, mai bine, niciodată.
Şi nu uita că păstoreşti nu turma ta-n viaţă,

ci turma Lui, de care dai răspuns în sfânta-I faţă.
Deci dacă nu te porţi aşa, lua-Şi-va turma ţie,
ca altuia mai bun s-o dea...
Fii treaz la datorie!
245
Celor ce răzbesc nainte
Celor ce răzbesc nainte,

laude şi-ncurajări;
pentru jertfa lor fierbinte,
noi izbânzi şi noi cântări!
Dragoste şi ascultare
noi vă vom păstra mereu,
voi ne sunteţi pe cărare
stâlpi de foc spre Dumnezeu.
Celor ce-şi păstrează una

calea şi credinţa lor,
bucuria şi cununa
până-n vecii vecilor!
Celor ce şi-nfrânţi se luptă,

chiar zdrobiţi, cred ne-nfricat,
o cinstire ne-ntreruptă
şi un nume neuitat.
Binecuvântare vouă,
minunaţi biruitori,
în Eterna Viaţă nouă
să luciţi ca mii de sori.
Slavă Celui ce prin moarte

v-a făcut de neînvins,
fruntea voastră-n veci să poarte
Sfântu-I Nume Necuprins!
246
capitolul 33
DESPRE
PROPOVĂDUIREA
CUVÂNTULUI
Ce spun Sfânta Scriptură
„Pentru că ai lepădat Cuvântul Domnului, şi El te-a
lepădat, ca să nu mai fii rege peste Israel“ (I Regi 15, 23).
„În Dumnezeu voi lăuda graiul, în Dumnezeu voi lăuda
cuvântul“ (Ps. 55, 10).
„Arătarea cuvintelor Tale luminează şi înţelepţeşte pe
prunci“ (Ps. 118, 130).
„Iarba se usucă şi floarea se vestejeşte, dar cuvântul
Dumnezeului nostru rămâne în veac“ (Isaia 40, 8).
„Proorocul care a văzut vis, povestească-l ca vis, iar cel
ce are cuvântul Meu, acela să spună cuvântul Meu adevărat“
(Ier. 23, 28).
„De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le
îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit
casa lui pe stâncă“ (Matei 7, 24).
„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor
trece“ (Matei 24, 35).
„Iar Maria păstra toate aceste cuvinte punându-le în inima
sa“ (Luca 2, 19).
„Ferice sunt şi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l
247
păzesc“ (Luca 11, 28).

„La Început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi
Dumnezeu era Cuvântul“ (Ioan 1, 1).
„Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este
adevărul“ (Ioan 17, 17).
„Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru
iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie“ (I Cor. 1, 23).
„Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în
cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în
adeverirea duhului şi a puterii“ (I Cor. 2, 4).
„Căci nu suntem ca cei mulţi care strică cuvântul lui
Dumnezeu, ci grăim din curăţia inimii, ca de la Dumnezeu,
înaintea lui Dumnezeu, în Hristos“ (II Cor. 2, 17).
„Căci nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos Iisus
Domnul, iar noi înşine suntem slugile voastre pentru Iisus“ (II
Cor. 4, 5).
„Cel care primeşte cuvântul învăţăturii să facă parte
învăţătorului său din toate bunurile“ (Gal. 6, 6).
„Cuvântul lui Dumnezeu să locuiască întru voi cu
bogăţie“ (Col. 3, 16).
„Pentru că îndemnul nostru nu venea din rătăcire, nici din
gânduri necurate, nici din înşelăciune, ci după cum am fost
socotiţi vrednici de Dumnezeu ca să ni se încredinţeze
Evanghelia, aşa vorbim, nu căutând să placem oamenilor, ci lui
Dumnezeu Care ne încearcă inimile“ (I Tes. 2, 3-4).
„Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp,
mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi
învăţătura“ (II Tim. 4, 2).
„Ţinându-se de cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca să
fie destoinic şi să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să
mustre pe cei potrivnici“ (Tit 1, 9).
„Iar cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este
cuvântul care vi s-a binevestit“ (I Petru 1, 25).
248
„Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o

vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este
întru El“ (I Ioan 1, 5).
„Şi este îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi numele
Lui se cheamă: Cuvântul lui Dumnezeu“ (Apoc. 9, 13).

„Cunoştinţa întocmai a cuvintelor Duhului se descoperă
numai celor vrednici cu duhul, adică numai acelora care, prin-
tr-o îndelungată cultivare a virtuţilor, curăţindu-şi mintea de
funinginea patimilor, primesc cunoştinţa celor dumnezeieşti
care se întipăreşte şi se aşază în ei de la prima atingere,
asemenea unei feţe într-o oglindă curată şi străvezie.“
„Este cu putinţă deci de a fi oricine dascăl. Împărţiţi cu
mine, vă rog, slujba aceasta! Eu vă vorbesc în public, dar şi
voi, fiecare în particular şi fiecare să ia în mâinile sale
mântuirea aproapelui. După cum sunt dascăli şi printre copii,
ce învaţă literele alfabetului (după cum în şcoală dascălii pun
pe copiii cei mari să arate celor începători literele alfabetului),
tot aşa şi în Biserică, pentru că Apostolul (adică Pavel) nu
voieşte ca dascălul să fie supărat de toţi. Şi de ce? Pentru că
mari bunuri vor ieşi de aici. Atunci, osteneala dascălului nu va
rămâne zadarnică, ci fiecare dintre şcolarii lui, imitându-l, va
deveni iute şi el un dascăl şi va avea aceeaşi îngrijire faţă de
alţii, precum a avut-o dascălul către el. Astfel să îndreptăm şi
noi pe alţii.“
„În Biserică se află păstori şi păstoriţi; se află deci două
părţi: cei care învaţă şi cei care sunt învăţaţi. Autoritatea
249
învăţământului Bisericii nu poate să fie împuţinată fără urmări

(adică învăţământul în Biserică revine în primul loc preoţilor).
Dar aceasta nu înseamnă deloc că întregul învăţământ
aparţine exclusiv ierarhiei (preoţilor) şi că laicii sunt cu totul
lipsiţi de el, neavând decât datoria de a primi în mod pasiv
învăţătura predată. Un astfel de punct de vedere împarte
societatea bisericească în două părţi: partea activă şi partea
pasivă.
Acest lucru nu corespunde adevăratei esenţe a
creştinismului şi trebuie să opunem, împreună cu protestanţii,
la această idee, concepţia preoţiei universale şi a sfinţeniei
poporului lui Dumnezeu... (I Petru 2, 9).
Dacă săvârşirea Tainelor, dacă, în special, punerea
mâinilor era prerogativa Apostolilor (şi, mai târziu, a ierarhiei
instituite de ei), predicarea Evangheliei era, în aceeaşi
măsură, considerată ca opera tuturor credincioşilor; căci
fiecare credincios este chemat de Mântuitorul Însuşi a
mărturisi (şi prin aceasta tocmai a predica) înaintea oamenilor.
Şi cu adevărat vedem că predicarea lui Hristos se face, încă
de la început, nu numai de către Apostoli, ci şi de credincioşi
în general (Fapte 6, 5; 8: 5, 12, 14, 28-36); şi nu numai de
bărbaţi, ci şi de femei, dintre care unele sunt cinstite de
Biserică la fel cu Apostolii, tocmai pentru motivul predicării
Evangheliei (de ex. Sfânta Nina – apostol al Georgiei, pe urmă
Sfânta Tecla – martiră şi altele).
Misiunea creştină nu este mărginită de prerogativele
ierarhice, ci ea este datoria fiecărui creştin, care spune despre
el însuşi: «cred şi mărturisesc» şi care, chiar prin aceasta,
predică. Marile fapte ale martirilor, care mărturiseau credinţa
lor, erau cele mai bune dintre predici.
În sfârşit, dacă se are în vedere propovăduirea nu numai
printre cei ce nu cred, ci şi printre creştini, se vor găsi de
asemenea în Scriptură numeroase mărturii despre rolul activ al
250
laicilor. Să notăm, de altfel, că Scriptura nu cunoaşte acest

cuvânt de «laici»; ea numeşte pe creştini foarte simplu, cu
numele de «credincioşi», de «ucenici», de «fraţi» etc. Laicii
participă deci la învăţământ, aşa încât există un dar special de
învăţământ (Iacov 5, 19-20; I Tes. 5, 11; Evrei 3, 13; Gal. 6, 1-
10; I Cor. 14, 26; Col. 3, 16; I Tim. 1, 7; 3, 2; 5, 17; I Petru 4,
10-11).
Dar, dacă laicii n-au dreptul să predice în timpul slujbelor
(după cum ei n-au puterea să celebreze slujbele în timpul
cărora Cuvântul este predicat), ei nu sunt lipsiţi de dreptul de a
predica în biserică, în afară de slujbe, şi cu atât mai mult ei pot
să predice în afară de biserică.
În Biserică nu are loc muţenia şi ascultarea oarbă, căci
Apostolul spune: «Hristos ne-a scos la libertate; rămâneţi deci
tari şi nu vă prindeţi din nou în jugul robiei» (Gal. 5, 1).
Mirenii nu sunt deloc un subiect pasiv al administraţiei, cu
singura obligaţie de a asculta de ierarhie; ei nu sunt, în
oarecare fel, vas gol de harisme (de daruri), pe care ierarhia l-
ar umple. Se poate considera starea mireană ca o demnitate
sfântă; titlul de creştin a făcut din ei «poporul lui Dumnezeu,
preoţie împărătească» (I Petru 2, 9).“
(citate preluate din Sergiu Bulgakoff, «Ortodoxia»)
„Participarea activă a mirenilor la viaţa bisericească
devine astăzi una din preocupările principale ale pastoraţiei...
ea este plină de sens eclesiologic. Biserica este una pentru că
«voi toţi una sunteţi în Hristos»...
Din cauza Botezului şi Mirungerii, toţi cei botezaţi şi
unşi, indiferent de sex şi condiţie, devin membri ai trupului lui
Hristos, care este Biserica, fiecare având dreptul său propriu,
slujirea sa unică, misiunea sa personală... Toţi sunt chemaţi să
participe împreună la „zidirea“ trupului... Biserica există
251
numai ca o comunitate care integrează mădularele ei şi slujirile

acestora.
Pastoraţia de azi impune să fie explorate noi posibilităţi de
a întări colaborarea mirenilor... şi mai ales să fie create condiţii
pentru un nou fel de convieţuire între credincioşi... Accesul la
citirea şi cunoaşterea aprofundată a Sfintei Scripturi este una
din aceste condiţii...
Citirea, cunoaşterea, interpretarea şi propovăduirea
Cuvântului lui Dumnezeu sunt obligaţii ale întregului trup al
Bisericii, clerici şi mireni.
Contribuţia mirenilor la viaţa bisericească constă, mai cu
seamă, în mărturia lor creştină, atât prin propovăduire directă a
Cuvântului lui Dumnezeu, cât şi prin viaţa lor în numele
Evangheliei. Mărturia prin calitatea vieţii a fost totdeauna cel
mai eficace mijloc de propovăduire şi convertire (Fapte 5, 12-
16).
Unii teologi şi preoţi confundă preoţia cu misiunea şi
exclud mirenii de la datoria şi dreptul de a vorbi despre Dum-
nezeu, de a mărturisi credinţa creştină în orice loc şi timp...
Propovăduirea Evangheliei de către mireni este de o
importanţă capitală... Preotul trebuie să evite acea atitudine
caracterizată prin îngroşarea unor reguli canonice
restrictive...
Să se facă loc din ce în ce mai mult mirenilor la misiunea
Bisericii în transmiterea Cuvântului Scripturii... Mirenii,
comunitatea liturgică, poartă cu ei sensul Sfintei Scripturi...“
Liviu Stan, «Mirenii în Biserică», Sibiu – 1939

Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Iisus cel
Răstignit. Aceasta înseamnă că ea este o lucrare misionară, de
252
trăire şi propovăduire a Evangheliei vii şi lucrătoare mai întâi

în viaţa personală a fiecărui membru al ei, apoi în familia
acestuia, în Biserica şi în societatea lui.
A fi un ostaş al Domnului înseamnă a fi un trăitor şi
vestitor al vieţii noi şi duhovniceşti pe care a adus-o venirea lui
Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, şi Pogorârea Sfântului Duh
în lume.
Creştinismul înseamnă trăire în Hristos, după pilda Sa şi
după Cuvântul Său. Domnul Iisus a spus: Învăţaţi de la Mine,
căci Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă
sufletelor voastre. Şi de asemenea a zis: Eu v-am dat o pildă,
cum am făcut Eu aşa să faceţi şi voi.
Noi aşa am înţeles şi înţelegem viaţa creştină, ca o viaţă
de ascultare şi propovăduire a Evangheliei. O viaţă de sinceră
şi adevărată predare în slujba Mântuitorului, după cum ne cere
El şi după cum ne poruncesc toţi Părinţii noştri bisericeşti.
„Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să I-o dăm“ –
aşa cântăm la Sf. Liturghie... şi „toată ziua să ne învăţăm
dreptatea Ta“. Noi, ostaşii Domnului, aceasta vrem să o facem.
Nu este oare normal acest lucru? Şi nu este aceasta după
porunca Bisericii? Atunci de ce suntem învinuiţi dacă vrem să
facem întocmai cum spunem? Toţi Sfinţii Părinţi bisericeşti
adeveresc poruncile Sfintei Scripturi că noi, fiecare creştin,
trebuie să fim mărturisitori şi propovăduitori ai Cuvântului lui
Hristos. Creştinismul din primele veacuri aşa a făcut. În felul
acesta s-a răspândit credinţa peste tot pământul...
Adevărul acesta nu s-a schimbat. N-a venit o altă poruncă
de Sus, ca să oprească această propovăduire. Lumea are şi va
avea nevoie tot mai mare de propovăduirea Cuvântului, după
cum este scris: Propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui
la timp şi nelatimp...
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că oile Domnului nu sunt
oi necuvântătoare... Cuvântul ni s-a dat ca să-l punem nu în
253
slujba diavolului, ci în slujba lui Dumnezeu. Dar ce grozav

lucru se petrece în creştinismul de azi! Cine opreşte pe toţi cei
ce propovăduiesc pe diavolul şi păcatul? Cine împiedică pe cei
ce scriu pentru pierzarea oamenilor? Cine închide pe cei ce
răspândesc nelegiuirea? Dar câtă luptă se dă ca să fie opriţi şi
puţinii care mai propovăduiesc Cuvântul lui Dumnezeu printre
oameni! Ce durere şi ce păcat că tocmai unii dintre cei care ar
trebui să încurajeze acest lucru îl împiedică!

Să devină un vestitor şi un propovăduitor al Evangheliei,
mai ales prin faptele sale, dar şi prin cuvintele şi purtările
sale... Fiecare suflet de frate şi soră va folosi orice prilej ca să
spună altora ce i-a făcut lui Domnul şi cum a avut milă de el,
izbăvindu-l din întuneric şi aducându-l la lumină.
Dacă am deschis uşa inimii noastre şi L-am primit pe
Domnul Iisus în viaţa noastră, noi suntem datori să-L ducem
pe El oriunde mergem şi să vorbim despre El şi despre viaţa
fericită cu El oricui şi oricând.
Fiecare suflet din Oastea Domnului trebuie să aibă Sfânta
Scriptură, să citească în ea şi să vorbească din cuvintele ei cu
toată înţelepciunea, oricând se cuvine şi oricui este potrivit.
Aceasta pentru că sunt mulţi care nu cunosc Sfânta Scriptură
şi nici bucuria mântuirii care vine din iertarea păcatelor şi din
împăcarea cu Dumnezeu.
Dacă frăţietatea noastră, a Oastei Domnului, este o
lucrare de misiune sfântă şi de propovăduire a Cuvântului
ceresc, atunci fiecare dintre noi trebuie să devenim un
misionar în slujba Evangheliei în casa şi familia noastră, în
satul sau oraşul nostru, la munca noastră, în călătoriile noastre.
254
În jurul nostru trăiesc mii de suflete pierdute care nu-L cunosc

pe Domnul Iisus, Cuvântul Său şi mântuirea Sa. Faţă de toţi
aceştia noi avem o mare datorie misionară. Să ne-o îndeplinim
cu toată dragostea şi credincioşia.
În lucrarea de misiune, datoria noastră este de două feluri:
să propovăduim Cuvântul Domnului potrivit cu învăţătura
noastră şi apoi să-i înfruntăm pe potrivnicii acestei învăţături,
care vin să ne tulbure sufletele, aducând alte învăţături
deosebite.
Lucrarea de misiune cea mai potrivită este de la om la
om. Dacă începi să-i vorbeşti cuiva, arată-i şi învaţă-l până ce
ajunge să cunoască şi să ia bine calea mântuirii. Aceasta este
cea mai bună şi mai folositoare propovăduire a Cuvântului.
Nu-i de-ajuns numai să semeni Cuvântul, ci să şi veghezi,
ca să nu vină vrăjmaşul să-l smulgă ori să-l strice din inima
unde l-ai semănat. De aceea trebuie luptat, ca stricătorii
învăţăturii şi furii de suflete să nu poată strica şi nimici via
Domnului în care ne-a chemat şi pe noi să lucrăm.
Doamne Duhule Sfinte, Tu, Care Te-ai pogorât de la

Tatăl în numele Domnului Iisus pentru a ne face pe toţi
pescari de oameni şi vestitori ai Cuvântului Tău, ajută-ne, Te
rugăm, să putem face fiecare dintre noi această slujbă în cel
mai curat şi frumos fel, ca să poţi lucra totdeauna fericit
împreună cu noi, binecuvântând munca noastră cu rod sfânt.
Amin.
255
Voi purtători
Voi purtători ai steagurilor sfinte
spre-acel măreţ şi veşnic Viitor,
voi făclieri de slove şi cuvinte,
fiţi voi întâi la înălţimea lor!
Tu care-ai prins în mâna ta condeiul
şi vrei să dai lumină la mulţimi,
o, nu uita că pilda ta-i temeiul
izbânzii-n ridicarea spre nălţimi!
Tu care porţi în gura ta Cuvântul
şi-ndemnul spre mai bine şi frumos,
o, nu uita că pilda ta-i avântul
spre Ţelul cel înalt şi glorios.
Tu care ceri poporului putere
de jertfă pentru minunatul Ţel,
tu ce-ai jertfit,
ce drept
şi ce plăcere,
să poţi fi-un far şi-o pildă pentru el?
O, nu uita că vorba ta-i scânteia,
dar fapta ta e focul uriaş!
Doar pilda ta-i va ridica pe-aceia
ce vrei să-i vezi mai fericiţi urmaşi!
Doar pilda ta de muncă şi-nfrânare
şi de credinţă-n scopul cel slăvit
dă gândului vorbit şi scris valoare
şi rod măreţ în cei ce l-au primit!
Voi purtătorii steagurilor sfinte
spre-acel măreţ şi veşnic Viitor,
voi făclieri de slove şi cuvinte,
fiţi voi întâi la înălţimea lor!
256
capitolul 34
DESPRE CONŞTIINŢA
RĂSPUNDERII
„Când Eu voi zice păcătosului: «Păcătosule, vei muri», şi
tu nu vei grăi nimic, ca să vesteşti pe păcătos să se abată de la
calea lui, atunci păcătosul acela va muri pentru păcatele sale,
iar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Iar dacă tu ai vestit pe
păcătos să se abată de la calea lui şi să se întoarcă de la ea, şi
el nu s-a abătut de la calea lui, atunci el va muri pentru
păcatele lui, iar tu ţi-ai scăpat viaţa“ (Iezec. 33, 8-9).
„Fericită este sluga aceea pe care, venind stăpânul său, o
va afla făcând aşa“ (Matei 24, 46).
„Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că timp de
trei ani n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn cu lacrimi pe
fiecare dintre voi“ (Fapte 20, 31).
„Bărbaţi fraţi, eu cu bun cuget am vieţuit înaintea lui
Dumnezeu până în ziua aceasta“ (Fapte 23, 1).
„Având nădejdea în Dumnezeu… că va să fie învierea
morţilor; şi a drepţilor şi a nedrepţilor. Şi întru aceasta mă
străduiesc şi eu, ca să am totdeauna înaintea lui Dumnezeu şi a
oamenilor un cuget neîntinat“ (Fapte 24, 15-16).
„Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi
conştiinţa mea în Duhul Sfânt“ (Rom. 9, 1).
„De aceea este nevoie să vă supuneţi nu numai pentru
257
mânie, ci şi pentru conştiinţă“ (Rom. 13, 5).

„Ci ne-am lepădat de cele ascunse ale ruşinii, neumblând
în vicleşug, nici stricând Cuvântul lui Dumnezeu, ci făcân-
du-ne cunoscuţi prin arătarea adevărului faţă de orice
conştiinţă omenească înaintea lui Dumnezeu“ (II Cor. 4, 2).
„Căci vă râvnesc pe voi cu râvna lui Dumnezeu, pentru că
v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos
fecioară neprihănită“ (II Cor. 11, 2).
„Pe lângă cele din afară, ceea ce mă împresoară în toate
zilele este grija de toate Bisericile. Cine este slab şi eu să nu
fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard? (II Cor. 11, 28-
29).
„Iar ţinta poruncii este dragostea din inimă curată, din
cuget bun şi din credinţă nefăţarnică“ (I Tim. 1, 5).
„Având credinţa şi un cugetul bun, pe care unii,
lepădându-le, au căzut din credinţă“ (I Tim. 1, 19).
„Păstrând taina credinţei în cuget curat“ (I Tim. 3, 9).
„Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremile cele de apoi,
unii se vor depărta de la credinţă... prin făţărnicia unor
mincinoşi înfieraţi în cugetul lor“ (I Tim. 4, 1-2).
„Cu cât mai mult sângele lui Hristos... vă va curăţi
cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi
Dumnezeului celui viu“ (Evrei 9, 14).
„Să ne apropiem cu inimă curată, în plinătatea credinţei,
curăţindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rău“ (Evrei
10, 22).
„Rugaţi-vă pentru noi; căci suntem încredinţaţi că avem
un cuget bun, dorind ca întru toate cu cinste să trăim“ (Evrei
13, 18).
„Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva
întristări, pe nedrept, cu gândul la El“ (I Petru 2, 19).
„Ci pe Domnul, pe Hristos, să-L sfinţiţi în inimile voastre
şi să fiţi gata să răspundeţi totdeauna oricui vă cere socoteală
258
despre nădejdea voastră, dar cu blândeţe şi cu frică, având

cuget curat, ca, tocmai în ceea ce sunteţi clevetiţi, să iasă de
ruşine cei ce grăiesc de rău purtarea voastră cea bună întru
Hristos“ (I Petru 3, 16).

„Învăţătorii, de a căror persoană depinde mântuirea altora,
trebuie să aibă înţelepciune şi virtute de la Domnul Duhul
Sfânt. Trebuie să aibă dragoste şi râvnă, veghind ca să-i poată
duce pe alţii la mântuire.“
„Dacă doreşti totdeauna să ai o îndrumare mântuitoare,
ia aminte la conştiinţa ta şi împlineşte fără nici o amânare
ceea ce îţi spune ea din partea lui Dumnezeu. Întocmai şi
îndată.“
Sf. Marcu Ascetul
„Nimic nu înalţă pe cineva mai sus spre slavă ca o
conştiinţă totdeauna curată şi veghetoare.“
„Fii totdeauna conştiincios şi treaz şi nu te lenevi în cele
duhovniceşti, fiindcă lenea schimbă duhul în carne, iar carnea
în putrejune. Fii totdeauna ostenitor şi treaz.“
Filocalia
„Cel care îşi păstrează conştiinţa curată, chiar şi în zdrenţe
dacă ar fi îmbrăcat şi dacă de foame ar fi chinuit, acela
totdeauna va fi liniştit şi fericit.“
„Simţirea prin care omul îşi dă seama de ceea ce este
259
frumos şi bine sau urât şi rău – conştiinţa – are mare înrâurire

asupra dezvoltării vieţii credinciosului. Dar şi ea poate fi
supusă rătăcirii, printr-o umblare vinovată a omului faţă de
Dumnezeu şi faţă de semeni. Ajutat de harul dumnezeiesc,
omul trebuie să-şi stăpânească cu mintea şi cu voinţa sa orice
simţăminte în aşa fel, încât ceea ce îi va spune conştiinţa sa că
este bine şi frumos – să şi fie într-adevăr aşa.
Simţăminte curate cresc în mintea omului prin citirile din
Sf. Scriptură... prin rugăciune, prin cântare duhovnicească,
prin meditarea la tot ce este curat, adevărat, frumos şi bun.
Prin făptuirea binelui, prin mângâierea şi ajutorarea celor
suferinzi, prin însuşirea învăţăturilor sfinte, prin judecarea de
sine, prin cugetarea la pildele de sfinţenie ale înaintaşilor
credincioşi şi ale părinţilor vrednici.

Satana nu are vacanţă niciodată, nici vara, nici iarna, nici
ziua, nici noaptea. De aceea şi tu, frate credincios şi lucrător al
Domnului, fii treaz în orice vreme şi nu-ţi înceta niciodată nici
lucrul tău, nici rugăciunea ta.
E mai uşor să te aperi de ispită când vine ca un leu
răcnind împotriva ta decât atunci când vine moale ca o pisică
ori foşnind ca un şarpe. Deci veghează întotdeauna şi roagă-te
neîncetat.
Cea mai mare primejdie pentru un ostaş şi un lucrător al
Domnului este moleşeala şi lenea, somnul cel duhovnicesc. De
aceea ţineţi-vă trează totdeauna inima şi tot ce faceţi să fie
făcut cu tot cugetul curat, ca pentru Hristos.
Te lauzi cu Biserica ta, cu credinţa ta cea ortodoxă?
Foarte bine, şi eu mă laud cu ele, căci acestea sunt averea
260
noastră cea mai scumpă... Dar ne vom pierde sigur mântuirea

noastră şi a altora dacă nu lucrăm cu o conştiinţă veghetoare şi
curată cu această avere... Dacă nu umblăm în toate lucrurile şi
faptele noastre cu un cuget curat şi treaz faţă de Dumnezeu şi
faţă de datoriile noastre în Lucrarea Lui.
Eşti tatăl unei familii? Eşti primarul unui sat? Eşti
învăţătorul unei şcoli? Eşti preotul şi păstorul unor suflete?
Orice loc de răspundere ai avea, simte-ţi marea datorie şi
marea răspundere a conştiinţei tale faţă de aceste îndatoriri
totdeauna.
Lucrează în aşa fel, ca să poţi da o bună socoteală în orice
clipă lui Dumnezeu şi oricărui semen al tău care ţi-ar cere
aceasta.
Ai o conştiinţă şi ai o mare răspundere faţă de curăţia
acestei conştiinţe, ca şi faţă de tot ce te îndeamnă sau te
mustră ea. Eu te întreb, dragul meu, de câte ori te-ai
cutremurat tu în faţa acestei mari răspunderi?

Să-şi formeze şi să-şi cultive o curată conştiinţă a datoriei
şi a răspunderii pe care să şi-o asculte şi să şi-o urmeze
totdeauna în toate lucrurile sale faţă de Dumnezeu şi faţă de
semenii săi, după pilda marilor oameni sfinţi pe care trebuie
mereu să-i urmeze.
Începând cu legământul pe care îl pune la intrarea lui în
Oastea Domnului, tot ce face, vorbeşte sau gândeşte, trebuie
să-i fie permanent vegheat şi îndrumat de o conştiinţă plină de
simţământul şi teama marii răspunderi pe care o are în toate
ale sale. Întoarcerea la Dumnezeu, de fapt, aceasta înseamnă:
căpătarea unei conştiinţe treze şi curate în toate faptele şi
261
cuvintele pe care le are.

Mai ales lucrătorii Domnului din fruntea adunărilor
frăţeşti trebuie să stea totdeauna cu frică şi cutremur în faţa
marii răspunderi de conştiinţă în tot felul lor de a se purta cu
adunarea lui Dumnezeu. Când ştii că orice suflet este mai
scump şi de un preţ mai mare decât lumea întreagă, fiindcă a
fost răscumpărat cu Sângele lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
atunci ce preţ mare trebuie să aibă o întreagă adunare de
credincioşi! Dacă pentru cineva care sminteşte un singur
suflet, spune Biblia că ar fi mai uşoară pedeapsa sinuciderii,
atunci cât de grea trebuie să fie pedeapsa celui care sminteşte
sau pierde o întreagă adunare de suflete credincioase?
Nu lucraţi uşuratic, nu umblaţi oricum şi nu vorbiţi orice,
dacă spuneţi că vă temeţi de Dumnezeu şi dacă vă numiţi
lucrători ai Lui. Nu călcaţi în picioare sufletele. Nu dispreţuiţi
tineretul. Nu batjocoriţi femeile. Nu jigniţi fraţii. Nu vă
îngâmfaţi faţă de nimeni. Nu vă socotiţi cei mai vrednici. Nu
vă lăudaţi cu meritele voastre, chiar dacă le aveţi. Nu vă
socotiţi stăpânii adunării. Dacă aţi suferit şi aţi muncit pentru o
adunare, oare voi aţi câştigat-o – sau Hristos? Oare voi aţi
murit pentru ea – ori El? Oare a voastră este – ori a Lui? Oare
dacă n-aţi fi voi ar pieri ea, ori dacă n-ar fi Hristos?
Lucrarea lui Dumnezeu nu este distracţie religioasă, ci
este cruce, muncă şi jertfă cutremurătoare şi plină de
răspundere. Cel care nu poate umbla curat şi serios – acela să
stea acasă. Treziţi-i pe cei uşuratici şi nu vă mulţumiţi numai
să cântaţi, ca să nu ajungeţi numai să plângeţi!
Cine nu-i în stare să sufere pentru Hristos, să nu
vorbească de El. Şi cine nu poate să se supună cu ascultare
rânduielilor Lucrării Domnului, să nu intre în ea. Oricând nu
mai poate fi cum trebuie, mai bine să plece pe faţă şi de tot.
Nu numai în lucrul Domnului, dar chiar în tot ce face şi la
locul său de muncă, să aibă totdeauna trează conştiinţa
262
răspunderii pentru tot ceea ce face şi să lucreze atent, ca

pentru Domnul. Cine este neserios, nepăsător, necinstit,
nepunctual, acela este mai rău decât un necredincios şi nu
poate fi vrednic de nimic.
Fără conştiinţa răspunderii nu poţi fi ostaş al lui Hristos.
Doamne Duhule Sfinte, Duhul Luminii şi al Dreptăţii,

curăţeşte-ne cugetul şi ţine-ne trează conştiinţa răspunderii,
pentru ca tot ce facem să fie pătruns de curăţie şi evlavie
pentru Domnul nostru Iisus Hristos. Amin.
263
Conştiinţa misiunii
Conştiinţa misiunii
pentru care te-ai născut,
misiunea ta şi-a Cauzei
care-ţi este steag şi scut,
misiunea pentru care
legământ de jertfă-ai pus,
sfântă trebuie să-ţi fie,
cum e soarele de sus.
Ţelul unic pentru care

ai rostit solemn cuvânt
clar şi-aprins şi drept să-ţi fie,
luminos şi-nalt şi sfânt;
viaţa şi puterea-n lume
pentru-aceasta ţi s-au dat,
misiunea Cauzei sfinte
ţină-ţi sufletul legat.
Pentru tine tot ce-i viaţă

şi religie şi crez
în trăirea misiunii
Cauzei sfinte să le vezi,
strâns legat de-ai tăi spre Ţintă
fii cu legături de fier,
misiunea ta să-ţi fie
sfântă, căci o ai din cer.
264
capitolul 35
DESPRE ADUNĂRILE
FRĂŢEŞTI
„Ci mergeţi de mâncaţi carne grasă şi beţi vin dulce –
adăugară ei – şi trimiteţi parte şi celor ce n-au nimic gătit, căci
ziua aceasta este sfinţită Domnului nostru. Nu fiţi trişti, căci
bucuria Domnului va fi puterea voastră“ (Neemia 8, 10).
„Că unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo
sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Matei 18, 20).
„Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe
fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să
te cheme şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată. Ci,
când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe
şchiopi, pe orbi şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească, căci
ţi se va răsplăti la învierea drepţilor“ (Luca 14, 12-14).
„Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai
înainte de patima Mea“ (Luca 22, 15).
I. ADUNĂRILE OASTEI DOMNULUI
Pe lângă participarea noastră la sfânta biserică oricând
265
avem rânduit timp de slujbă şi de rugăciune, noi, ostaşii

Domnului, avem şi adunările noastre, poruncite de Sfântul
Cuvânt al lui Dumnezeu, în care ne înălţăm împreună sufletele
prin rugăciuni, ne hrănim cu Pâinea cea Vie care este Cuvântul
lui Dumnezeu şi aducem slavă Domnului nostru cu cântările
noastre duhovniceşti. Aceste adunări nu se vor ţine niciodată în
timpul sfintelor slujbe ale Bisericii, ci înainte sau după acestea.
Ele sunt, de fapt, o „liturghie după Liturghie“, ajutându-ne să
punem în practică toate adevărurile pe care le-am auzit la
aceste slujbe: „Toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta“; „Pe noi
înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos
Dumnezeu să o dăm“ etc.
Astfel, adunările Oastei Domnului s-au statornicit de la
început, de pe timpul iniţiatorului Oastei, în trei feluri
deosebite şi anume:
1. Adunarea de evanghelizare
Aceasta este adunarea cea de bază, în care se
propovăduieşte cu putere Cuvântul Sfânt, se înalţă rugăciuni,
se cântă cântări şi se face totul pentru cunoaşterea şi trăirea
mai deplină a voii lui Dumnezeu. Aici se face chemarea
sufletelor la mântuire, aici se fac predările în slujba Domnului
a celor ce primesc Cuvântul în inima lor. Aici se face creşterea
şi îndrumarea pe calea Domnului a celor care au pornit pe
urmele Domnului şi vor să ajungă cu bine la mântuire. În
mijlocul unei astfel de adunări, sufletele se înalţă spre
Dumnezeu, se adâncesc în dragostea Lui şi primesc putere să
trăiască o viaţă fericită şi unită cu Hristos şi folositoare pentru
semenii lor şi pentru poporul lor. Iată modul obişnuit în care s-
a statornicit de la început adunarea de evanghelizare, care se
ţine duminica şi în sărbători, după masa, de dorit – totdeauna
în biserică, înainte sau după vecernie:
266
O cântare de rugăciune (un Psalm).

Rugăciunile începătoare (Împărate Ceresc…, Sfinte Dum-
nezeule…, Prea Sfântă Treime…, Tatăl nostru…), continuate
cu o puternică rugăciune liberă (cu cuvinte proprii), totul
încheindu-se, după cum a şi început rugăciunea, cu semnul
Sfintei Cruci.
O cântare de mulţumire şi laudă.
Apoi începe şirul vorbirilor. E bine ca mai dinainte, cei
pregătiţi pentru a lua cuvânt să fie înştiinţaţi, ca totul să se facă
în ordine, şi nu la întâmplare, spre a se evita unele nepotriviri.
Fiecare vorbire trebuie să fie pătrunsă de fior, de înţeles şi de
putere, iar Crucea şi Jertfa Mântuitorului, biruinţa Sa asupra
morţii să fie firul roşu şi călăuzitor al mărturisirilor ce se fac.
Toate vor începe cu semnul Sfintei Cruci. Printre vorbiri se vor
declama poezii şi se vor intona cântări.
Ultimul vorbitor va încheia cuvântul cu o caldă chemare
de predare în slujba Domnului a celor care nu sunt predaţi
Lui, fără a se stărui prea mult pentru aceasta, ca să nu fie
nimic forţat şi supărător.
Încheierea adunării se va face prin rugăciunea Tatăl
nostru, urmată de rugăciunea liberă, pecetluită cu semnul
Sfintei Cruci, după care se cântă un imn în cinstea Maicii
Domnului şi „Fie Numele Domnului binecuvântat...“
Voi, cei chemaţi să duceţi
Voi, cei chemaţi să duceţi solia lui Iisus,

păstraţi cu vrednicie cuvântul ce l-aţi spus;
trăind în curăţie, sfinţiţi un loc frumos,
virtutea voastră fi-va podoaba lui Hristos,
cinstirea lui Hristos, frumseţea lui Hristos,
267
virtutea voastră fi-va frumseţea lui Hristos.
Rămâneţi în aceeaşi credinţă care-a pus

în voi întâiaşi dată iubirea lui Iisus
şi mergeţi pân-la moarte pe drumu-I luminos,
statornicia voastră e cinstea lui Hristos,
e voia lui Hristos, e slava lui Hristos,
statornicia voastră e slava lui Hristos.
În faţa suferinţei, plecând un duh supus,

fiţi gata şi de jertfă alături de Iisus;
senini urcând calvarul, sfârşitu-i glorios –
răbdarea voastră fi-va triumful lui Hristos,
mărirea lui Hristos, izbânda lui Hristos,
răbdarea voastră fi-va izbânda lui Hristos.
Atunci mărturisirea ce-n lume aţi adus

purta-va-ncredinţarea peceţii lui Iisus;
vestindu-I Adevărul puternic şi duios,
vorbirea voastră fi-va Cuvântul lui Hristos,
solia lui Hristos, porunca lui Hristos,
vorbirea voastră fi-va porunca lui Hristos.
La capătul credinţei, când veţi ajunge sus

şi Ceru-ntreg veţi umple cu Slava lui Iisus,
veţi străluci alături de El, în veci frumos –
Biserică slăvită, Mireasa lui Hristos,
cununa lui Hristos, comoara lui Hristos,
Biserică slăvită, comoara lui Hristos.
2. Adunarea de şcoală biblică
268
Pentru cunoaşterea Sfintei Scripturi şi pentru adâncirea

învăţăturilor de credinţă ale Bisericii noastre, trebuie ca fiecare
adunare a Oastei Domnului să aibă şi să ţină săptămânal un
program de şcoală biblică (catehizare).
De la începuturile Oastei, aceste adunări, în Sibiu, erau
conduse şi îndrumate de însuşi Părintele Iosif, care în timpul
acesta îşi lăsa orice altă muncă şi venea în mijlocul fraţilor ori
de câte ori era acasă şi boala sa îi îngăduia.
Scopul acestei adunări este cunoaşterea şi adâncirea în
mintea şi în inima ostaşilor a Sfintelor Scripturi, a învăţăturilor
mântuitoare ale Bisericii şi credinţei noastre, oglindite în
izvoarele patristice – învăţături pe care le-am expus pe scurt şi
în acest Dreptar al Învăţăturii Sănătoase.
Pentru o mai bună zidire pe temelia credinţei adevărate
şi pentru o mai atentă ferire de învăţăturile şi credinţele
străine care nu aduc această învăţătură şi n-au acest adevăr,
precum şi în vederea încadrării noastre în regulile Oastei
Domnului, actualizate în prezentul Dreptar al Învăţăturii
Sănătoase, se va adânci, pe lângă materialele prezentate mai
sus, întreaga operă a Părintelui Iosif Trifa.
Cunoaşterea acestei învăţături este de cea mai mare
însemnătate, atât pentru încredinţarea noastră că acesta este
stâlpul şi temelia adevărului, că numai crezând aşa noi putem
avea mântuirea, cât şi pentru a combate orice alte învăţături
străine ce ni s-ar propovădui de către alţii. Căci, dacă nu
cunoaştem mai întâi învăţătura cea dreaptă, nu le vom putea
deosebi pe cele nedrepte.
Credinţa o primim prin învăţătură. Şi o pierdem când
părăsim învăţătura prin care am primit-o. Şi, când ne pierdem
învăţătura şi credinţa dintâi, atunci ne pierdem şi mântuirea pe
care am primit-o prin ele. Şi ne călcăm şi legământul dintâi.
269
Iar fără acestea suntem pierduţi. Iată deci ce mare însemnătate

are şcoala biblică.
Începutul adunării de şcoală biblică se face întocmai ca
acela al adunării de evanghelizare.
Urmează cuvântul de început, rostit de un frate care va
conduce – sau de un alt frate – potrivit cu textul din Biblie
despre care se va vorbi şi învăţa.
Fratele vorbitor se va pregăti totdeauna mai dinainte cu
meditaţie şi rugăciune.
Pe rând, apoi, toţi fraţii vor lua cuvântul asupra unei
întrebări ori asupra unui răspuns la adevărurile propuse a fi
învăţate şi adâncite de toţi. Pentru o înţelegere cât mai
corectă şi cuprinzătoare a acestora, se va ţine mereu seamă
de scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale înaintaşilor Oastei. Se va
vorbi cât mai clar, mai pe scurt şi mai serios de către fiecare,
la rând. Atât întrebările, cât şi răspunsurile să fie cât mai la
subiect... Când nu există cineva în măsură să dea o lumină
clară asupra unui adevăr, răspunsul se va amâna, cu
smerenie, până la o mai adâncă cercetare, spre a ne feri de
greşeli şi rătăciri. Mai bine să spunem: Încă nu ştim, – decât
să ne îngâmfăm şi să greşim.
După încheierea discuţiilor şi după recapitularea
învăţăturilor trase din cele discutate şi care au limpezit deplin
un adevăr, se cântă o cântare de laudă şi mulţumire.
Rugăciunea de încheiere se va face ca şi la adunarea de
evanghelizare.
Binecuvântează, Doamne
270
Binecuvântează, Doamne,
adunările frăţeşti
unde-ai Tăi cu drag se-adună,
unde-ai spus că şi Tu eşti.
Binecuvântaţi să fie
toţi câţi cu iubire vin
să-Ţi vestească şi s-asculte
Sfântul Tău Cuvânt. Amin.
tot Cuvântul Tău vestit,
Duhul Tău cel Sfânt să-l facă
viu, şi rodnic, şi-mplinit.
toţi câţi îl vestesc şi-l ţin,
împlineşte-n ei trăită
sfântă voia Ta. Amin.
rugăciunea tuturor;
tot ce ştii că ni-e spre bine,
dă-ne, Scump Mântuitor.
toţi câţi să se roage vin,
tot ce-ţi cer spre mântuire,
dă-ne, Scump Iisus. Amin.
laudele ce-Ţi nălţăm,
să primeşti cu bucurie
tot ce-Ţi plângem
271
şi-Ţi cântăm.
toţi cei ce să-Ţi cânte vin,
sfintele cântări cu lacrimi,
să le-asculţi cu drag. Amin.
3. Adunarea de rugăciune
Se ţine, de obicei, vinerea seara.
Scopul acestei adunări este să unească sufletele celor care
iau parte la ea, tot mai mult în dragostea şi părtăşia cu
Dumnezeu, prin lucrarea puterii Duhului Sfânt.
Pe lângă Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea este
al doilea har ceresc prin care sufletele noastre se sfinţesc şi se
zidesc în Hristos spre mântuire. Căci avem nevoie de rugăciune
cum avem nevoie de aerul pe care îl respirăm – şi trebuie să ne
încredinţăm tot mai mult, cu toţii, de acest adevăr.
Rugăciunea împreună este pentru noi o mare putere, după
cum meditarea împreună asupra Sfintelor Scripturi este o mare
lumină, iar părtăşia cu fraţii, o mare bucurie.
De aceea vom căuta să nu lipsim niciodată de la adunările
de rugăciune. Şi la adunarea de rugăciune trebuie să lepădăm
orice grijă lumească şi să ne înălţăm inimile într-un duh de
sfinţenie.
E bine ştiut marele rost pe care îl are rugăciunea în viaţa
noastră de muncă, de luptă şi de suferinţă pentru mântuirea
sufletelor noastre pe pământ. Fără puterea rugăciunii, noi n-am
putea nici face nimic, nici birui şi nici suferi nimic. Însuşi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi, după El, toţi sfinţii Lui au
dus o viaţă de rugăciune şi de părtăşie cu Dumnezeu, Singurul
de la Care putem primi astfel putere, ajutor şi biruinţă în toate
luptele vieţii noastre.
272
Adunarea începe ca şi celelalte adunări şi, după o cântare

de rugăciune, urmează o scurtă cuvântare biblică despre
însemnătatea rugăciunii, despre felul rugăciunii şi despre
folosul rugăciunii (rolul ei în viaţa Mântuitorului, a Bisericii, a
familiei, a adunării, a poporului, a lumii, a fiecărui credincios
în orice loc, în orice vreme şi în orice stare). Apoi:
 Toată adunarea îngenunchează. Se roagă fraţii,
fiecare frumos, la rând, mişcat şi adânc.
 Se cântă o cântare de rugăciune, în picioare.
 Urmează un alt cuvânt mişcător, despre puterea
rugăciunii, despre minunile, roadele şi binefacerile ei – sau
pagubele lipsei ei.
 Se cântă iarăşi o cântare de rugăciune.
 Se îngenunchează din nou şi se roagă surorile.
 Atât fraţii, cât şi surorile se vor ruga potrivit,
înţelept, fierbinte, la rând. Nici prea lung, nici prea scurt,
ca totul să fie după timp şi trebuinţă.
 Cântare pentru Maica Domnului.
 Toată adunarea se ridică în picioare, cântă o cântare
de mulţumire şi laudă.
Doamne, Tu ne-ai spus
Doamne, Tu ne-ai spus că unde

vor fi doi sau trei
adunaţi în al Tău Nume,
Tu vei fi cu ei.
Scump Iisuse, Scump Iisuse,
Te chemăm
între noi, că-n al Tău Nume
273
ne-adunăm.
Binecuvântează locul
unde ne-ai adus,
Duhul Tău cel Sfânt revarsă-L
peste noi de Sus.
Binecuvântează fraţii
ce Cuvântu-Ţi spun,
binecuvântează rodul
ascultării bun.
Rugăciunile ne-ascultă
cum Ţi le-nălţăm
şi sfinţeşte viaţa noastră,
Ţ i e s-o predăm.
Fă-ne să-mplinim Cuvântul

cu adevărat,
fiecare să ne-ntoarcem
binecuvântat...
II. PETRECERILE DUHOVNICEŞTI
1. Evenimente familiale
În adunările Oastei Domnului s-au statornicit patru
feluri de petreceri frăţeşti familiale. Dar, cunoscând de la
început duhul Oastei şi felul ei de a fi, desigur, este de la
sine înţeles că nici una din aceste petreceri nu are în ea
nimic din felul vesel al petrecerilor lumeşti. Istoria Oastei
274
Domnului, ca şi istoria Bisericii vii şi adevărate, se

aseamănă profund cu istoria vieţii pământeşti a Însuşi
Domnului Oastei – Mântuitorul nostru Iisus cel Răstignit.
Nici istoria vieţii Domnului Iisus, nici a Bisericii Sale n-au
fost vesele şi uşoare, ci aspre şi grele. Bucuriile Domnului
au fost în lacrimi şi în rugăciune, nu în veselie şi în
zgomote. Tot aşa sunt şi petrecerile şi bucuriile noastre din
lumea aceasta. Noi am făcut din toate prilejurile noastre de
petrecere temeiuri binecuvântate de laudă şi mulţumire
aduse Tatălui nostru Ceresc, de vestire a Jertfei
Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi de rugăciuni pline de
puterea Duhului Sfânt.
a) Botezurile sau cumetriile

Cu ocazia naşterii unui copil într-o familie frăţească s-a
obişnuit ţinerea unei adunări de bucurie şi rugăciune împreună
cu fraţii din localitate şi din împrejurimi. După botezul noului
născut, care are loc în biserică, cei care-l însoţesc pleacă
împreună cu toţii la casa părinţilor copilului, unde are loc
adunarea frăţească închinată acestui prilej.
Începutul are loc potrivit felului obişnuit al celorlalte
adunări. Însă atât rugăciunile, cât şi cuvântul şi cântările se
aleg potrivit evenimentului. Cuvintele de învăţătură vor avea
ca fir călăuzitor înţelesul corect al Tainei Naşterii de Sus prin
Botez.
Tot aici se insistă asupra datoriei Bisericii, a părinţilor şi a
naşilor de a-i supraveghea şi călăuzi noului creştin creşterea sa
duhovnicească după voia lui Dumnezeu, potrivit scopului
pentru care El l-a creat; şi pentru ca acest scop să se poată
împlini în noul creştin în chip fericit şi mântuitor.
Şirul cuvintelor de învăţătură şi al cântărilor se va încheia
cu rugăciune, ca şi la celelalte adunări.
275
În anii mai de la început se obişnuia o masă restrânsă

pentru rudele şi fraţii mai apropiaţi. Dar fără nici un fel de
băuturi alcoolice, după rânduielile Oastei... O mare parte din
bucate erau trimise însă celor săraci şi lipsiţi.
Suflet nou-născut pe lume
Suflet nou-născut pe lume, azi ai fost sfinţit

şi-n Biserică, de Domnul, prin Botez, primit.
Ai primit pecetluirea Duhului Preasfânt,
harul sfinţitor al vieţii tale pe pământ.
Îţi dorim să trăieşti credincios,

fericit să-L slujeşti pe Hristos.
De Satan şi de păcate azi te-ai lepădat,

cu Hristos şi cu credinţa te-ai împreunat,
însemnarea Crucii Sfinte peste trupul tău
Domnului te-nchină astăzi pentru lucrul Său.
Mintea ta s-o-nţelepţească gândul luminos,

mijlocul să-ţi întărească Duhul lui Hristos,
ochii tăi să vadă calea către Dumnezeu,
iar urechile s-asculte Glasul Lui mereu.
Mâinile să le-ai curate, binele făcând,

iar picioarele-ndreptate pe-al Său drum mergând.
Astfel să-ţi păzeşti în cinste numele primit,
ca să poţi avea cununa vieţii la sfârşit.
276
b) Aniversările şi zilele onomastice

Sărbătorirea zilei de naştere sau a zilei numelui este un
obicei străvechi, iar fraţii şi surorile din Oastea Domnului l-au
preluat, punându-l de fiecare dată în slujba Domnului. O astfel
de adunare, anunţată din timp de către fratele sau sora care
vrea să-şi sărbătorească astfel numele ori data naşterii, are loc
la casa fratelui sau a surorii respective.
Şi din acest praznic se va căuta să se facă un prilej de
vestire a Evangheliei, de chemare la mântuire pentru cei
nehotărâţi şi de creştere şi zidire sufletească a celor care sunt
predaţi Domnului. Orice sărbătoare a noastră, noi căutăm să o
transformăm într-o sărbătoare a Domnului şi a fraţilor, drept
mulţumire pentru tot ajutorul şi binefacerile Lui faţă de noi.
Adunarea va avea un început, un cuprins şi o încheiere,
cam tot în felul unei adunări de evanghelizare, doar cu nişte
frumoase şi plăcute referiri la însemnătatea numelui şi a zilei
de naştere, atât trupească, cât şi sufletească, a fiecăruia dintre
noi, dar mai ales a celui sărbătorit.
Încheierea va avea loc tot aşa cum, în mod obişnuit, sunt
încheiate toate adunările noastre duhovniceşti.
La sfârşit, fraţii şi surorile sunt serviţi, de obicei, cu o
mică gustare sau cu fructe.
Şi cu acest prilej se obişnuieşte să se trimită o parte din
daruri celor săraci şi lipsiţi.
Un suflet bun să ai
Un suflet bun să ai
şi-un gând frumos
277
în faptă şi în grai
pentru Hristos,
cu dragoste şi-avânt
spre tot ce-i drept şi sfânt,
aşa-ţi dorim, aşa,
de ziua ta.
Să fii în tot ce spui

cinstit şi blând,
să nu fi nimănui
dator nicicând,
să mergi mereu curat
pe drumu-adevărat,
de ziua ta.
Să fii un vas ales

lui Dumnezeu,
să ai rod bun cules
din orice greu,
în jurul tău să poţi
să-i fericeşti pe toţi,
de ziua ta.
Mereu mai plin de-avânt,

mai credincios,
mai bun, mai drept, mai sfânt
mai ca Hristos,
să-I poţi cu drag vedea
în ceruri faţa Sa,
278

de ziua ta...
c) Logodna şi nunta
Despre însemnătatea Tainei Nunţii s-a vorbit şi s-a scris
mereu, şi fiecare dintre noi suntem deplin încredinţaţi de
marea şi sfânta ei importanţă. S-a spus la locul potrivit cum
trebuie pregătită unirea celor doi tineri credincioşi, spre a fi cu
adevărat o unire după voia lui Dumnezeu. Acum vom vorbi
numai despre felul cum trebuie să decurgă în mod frăţesc şi
evanghelic logodna şi nunta celor doi miri.
Dacă logodna are loc separat de cununie, ea se va oficia
fie la biserică, fie la casa unuia dintre miri, iar adunarea va
decurge, cu câţi vor fi prezenţi, în felul unei adunări obişnuite
de evanghelizare.
Dacă logodna are loc odată cu cununia, atunci adunarea
de nuntă începe de sâmbătă seara în felul adunărilor de
evanghelizare, în spaţiul pregătit din timp pentru a încăpea
întreg numărul fraţilor invitaţi.
Programul adunării de nuntă va cuprinde cuvântări, rugă-
ciuni, poezii şi cântări – cântate cu vocea şi cu instrumentele – şi
se va încheia de fiecare dată cu rugăciune. Este bine ca adunarea
de sâmbătă seara să fie încheiată în aşa fel, încât să se poată servi
masa înainte de miezul nopţii. În caz că adunarea se va prelungi
după miezul nopţii, nu se va mai servi masa, ci toţi nuntaşii vor
ajuna, în vederea slujbei Sfintei Liturghii de a doua zi.
În cazul în care din anumite motive adunarea de sâmbăta,
premergătoare nunţii, nu va putea avea loc, tot programul
nunţii se va desfăşura numai duminica. Dar, în nici o situaţie,
slujba cununiei nu se va oficia sâmbăta.
Duminica, programul începe dimineaţa cu rugăciune.
279
Cuvântul de învăţătură ce va urma va avea în obiectiv Taina

Sfintei Cununii, rostul dumnezeiesc al acesteia şi asemănarea
legăturii dintre mire şi mireasă cu aceea dintre Hristos şi
Biserica Sa. Din această asemănare decurg atât frumuseţea,
cât şi responsabilităţile vieţii de familie în împlinirea voii lui
Dumnezeu.
Înainte de plecare la Sfânta Liturghie, se roagă naşul, apoi
mirele şi mireasa, în faţa marelui pas de taină spre care se duc,
mulţumind Domnului pentru părinţi şi fraţi şi cerând ajutorul
şi binecuvântarea lui Dumnezeu pentru începutul vieţii noi
spre care merg.
După aceea, încolonaţi frumos, mirii şi naşii, împreună cu
toţi fraţii şi surorile, merg în ordine, cântând, până la biserică,
unde participă la Sfânta Liturghie şi la săvârşirea Tainei
Cununiei.
Mireasa poate fi sau nu îmbrăcată în chip deosebit. Dar
pentru cea credincioasă nu podoabele din afară sunt
adevăratele podoabe. Mai împodobită va fi aceea care va fi
gătită cu smerenia (I Tim. 2, 9; I Petru 3, 3).
După Taina Cununiei, la fel, încolonaţi, se întorc la locul
nunţii, unde se continuă programul.
În toate situaţiile va fi invitat cu dragoste preotul, încă de
la biserică, spre a da binecuvântarea mesei şi nunţii, după care
se vor ruga şi fraţii.
Pentru ca partea «Mariei» să fie întotdeauna pe primul
plan, socotim că atât pregătirea bucatelor, cât şi servirea lor
trebuie să decurgă sub semnul cumpătării şi al simplităţii.
Spre sfârşitul servirii mesei, doi sau trei fraţi de încredere
ai mirilor vor trece prin faţa nuntaşilor câte un coşuleţ acoperit,
în care fiecare dintre cei prezenţi vor pune, ca dar pentru miri,
o sumă de bani, după dragostea şi după puterea sa, ştiind că
aceasta este nu numai o binefacere, dar şi o datorie a fiecăruia
dintre cei care iau parte la nuntă. Aceasta, ca o încurajare
280
pentru noua familie, dar şi ca o mică participare la acoperirea

cheltuielilor care totdeauna se fac pentru o nuntă. Acesta este
un bun obicei rămas de la strămoşii noştri.
După servirea mesei, se va începe adunarea de nuntă
propriu-zisă după modelul adunărilor de evanghelizare.
Toate vorbirile, declamările, cântările şi rugăciunile trebuie
să fie potrivite cu momentul nunţii şi cu învăţăturile din Cuvântul
lui Dumnezeu pentru viaţa fiecăruia dintre cei prezenţi:
pentru tineri, să ştie cum să se pregătească pentru căsătorie;
pentru miri, să ştie cum să se poarte unul faţă de celălalt
şi amândoi faţă de Hristos şi faţă de oameni;
pentru ceilalţi, lucruri trebuitoare pentru viaţa lor de
familie, de părinţi, de fraţi, de oameni în societate şi în viaţa
spirituală.
Nici un fel de băuturi alcoolice nu sunt îngăduite la
nunţile frăţeşti. Şi nici un fel de muzică şi cântare lumească.
Totul trebuie să decurgă, de la început şi până la sfârşit,
numai în aşa fel, încât Domnul Iisus, şi Maica lui Sfântă, şi
ucenicii Săi să poată sta cu bucurie, tot timpul, ca la nunta din
Cana, împreună cu cei ce petrec.
Încheierea se va face ca la adunările de evanghelizare,
atunci când va fi potrivit, mai înainte ca mulţimea să se
grăbească la plecare. Trebuie ca încheierea şi rugăciunea să nu
se facă niciodată în zgomotul grabei, ci mai din timp, cât încă
totul este liniştit, pentru ca să fie timp şi pentru despărţirea la
care fiecare mai are de vorbit cu alţii.
Doamne, binecuvântează nunta...
Doamne, binecuvântează nunta mirilor iubiţi,

toată viaţa lor cu Tine fă-i să fie fericiţi,
binecuvântată fie de-azi unirea lor deplin,
dragoste şi bucurie s-o-ncunune-n veci. Amin.
281
Doamne, binecuvântează-i pe tot drumul vieţii lor,

în tot lucrul lor să aibă pace, dragoste şi spor,
binecuvântată fie casa unde merg şi vin,
în odihnă şi-n iubire să trăiască-n veci. Amin.
Doamne, binecuvântează-i şi-n Trecut şi-n Viitor,

cu toţi câţi le-au fost nainte şi vor fi în urma lor,
binecuvântaţi părinţii şi copiii lor deplin,
mântuirea Ta s-o vadă toţi ai lor în veci. Amin.
Doamne, binecuvântează rugăciunea lor oricând,

când Te vor chema, cu grabă şi iubire răspunzând,
binecuvântaţi să fie dragii noştri miri deplin,
viaţa lor să fie-o nuntă dulce până-n veci. Amin.
d) Înmormântări şi parastase
Ca nişte adevăraţi creştini care cunoaştem nădejdea E-
vangheliei în învierea şi fericirea veşnică a celor adormiţi în
Domnul, noi, ostaşii Domnului, întâmpinăm moartea trupească
şi petrecerea spre veşnicie a celor iubiţi ai noştri cu dulcea
mângâiere că despărţirea noastră de morţii noştri este foarte
trecătoare şi că revederea noastră va fi fericită în curând, când
trâmbiţa Învierii ne va trezi pe toţi. Şi venirea Domnului nostru
Iisus ne va reuni iarăşi, pe totdeauna în viaţa cea fără de
moarte şi fericirea cea fără de sfârşit, după cum ne face
cunoscut Apostolul Neamurilor la I Tesaloniceni 4, 13:
„Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă,
ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde“.
De aceea, noi vom face totul ca, chiar de la plecarea în
veşnicie a sufletului iubit, continuând cu serile de priveghere
282
lângă sicriu şi până la mormânt, toate zilele de jale să fie

evlavioase şi solemne. Nu numai că nu vom îngădui obiceiuri
urâte, lumeşti şi păgâneşti, ci vom căuta ca tot timpul să fie
ocupat cu rugăciune, cu citirea Psaltirii, cu Cuvântul lui Dum-
nezeu, cu cântări duhovniceşti şi cu tot ce poate fi plăcut
Domnului şi folositor sufletelor celor ce sunt de faţă, potrivit
cu acest moment.
Să se simtă totul străbătut de cutremurul sufletesc al
tainei care se petrece cu moartea şi cu sufletul, îndemnându-i
pe cei prezenţi la a se pregăti fiecare pentru întâlnirea cu
propria sa moarte – întâlnire pe care nimeni nu şi-o ştie când şi
unde şi cum poate surveni. Trebuie făcut totul pentru ca
sufletul care pleacă la Domnul să fie însoţit şi petrecut într-un
chip vrednic şi plăcut înaintea Domnului.
Dacă este obiceiul locului să se dea mâncare, să se dea –
dar fără nici un fel de băutură alcoolică. Cine va putea înţelege
acest lucru va găsi că este mai bine aşa. Iar cine nu vrea să
înţeleagă, nici să nu înţeleagă. Noi nu trebuie niciodată să
facem plăcerea păcatului, spre bucuria lui Satana, cu preţul
vătămării lui Dumnezeu, oricât ne-ar costa aceasta şi oricine ar
fi să se supere pe noi pentru aceasta.
Nu putem face nimic mai cu folos pentru sufletul celui
plecat şi mai pe placul Domnului ca a dărui cât mai mult celor
lipsiţi. Nu trebuie să-i săturăm pe cei sătui, nici să-i umplem
pe cei plini, ci să-i săturăm pe cei flămânzi şi să-i îmbrăcăm pe
cei goi, după cuvintele Domnului puse anume la începutul
acestor descrieri pentru a ne fi nouă o poruncă şi o îndrumare
despre felul cum trebuie să fie mesele şi petrecerile noastre...
şi într-o astfel de împrejurare. Încărcate nu cu mâncare
pieritoare (care putrezeşte împreună cu stomacul în care
merge), ci cu mâncare nepieritoare, care hrăneşte sufletul şi-l
283
întăreşte pentru luptă şi biruinţă spre cununa vieţii veşnice,

dacă suntem cu adevărat oameni duhovniceşti.
Săraci şi goi vom avea oricând şi oricare îi vom căuta.
Mergeţi la azilele de bătrâni, la orfelinate, la spitalele de
bolnavi mintali – şi veţi vedea câţi „fraţi mai micuţi“ ai
Domnului vă aşteaptă acolo. Şi veţi vedea cum trebuie
împlinită Evanghelia şi care este adevărata pomană.
Cine va vrea să înţeleagă şi să facă aşa cum spunem noi
aici, va afla adevărata bucurie şi răsplătire, ascultând voia lui
Dumnezeu. Iar cine nu vrea să înţeleagă – să nu înţeleagă! (I
Cor. 14, 37-38). Slăvit să fie Domnul!
Ce suntem noi, Doamne?
Ce suntem noi, Doamne? – umbră şi părere,

un suspin de-o clipă, iar apoi tăcere.
Ce curând ne creşte şi ne ia pământul!
Izvorâm cu apa şi plecăm cu vântul...
Ce lăsăm noi, Doamne, la plecarea noastră

din taina cea neagră spre taina albastră?
Vrednică-i de mila şi zările Tale
doar urma luminii pe-a dragostei cale.
Ce luăm noi, Doamne, din visul opririi?
– doar sfânta cenuşă jertfită iubirii,
cereasca mireasmă ce-am ars rugăciunii
şi roua de aur din ochii minunii.
Ce ţinem noi, Doamne, al nostru-n vecie?

– doar ce dăm acuma la alţii şi Ţie,
284
doar dulcea tăcere sfinţită-n suspine,

doar ceasul de taină trăit lângă Tine.
2. Comemorări anuale
Aceste comemorări anuale se fac cu deosebire în localităţile
unde se află mormintele unor personalităţi din istoria Oastei, dar
şi în orice alte localităţi, pentru fraţii care nu pot participa la
Adunarea Comemorativă pe Ţară. Au intrat în tradiţia Oastei
Domnului trei mari adunări comemorative ale datelor:
a) 29 Ianuarie 1946
Trecerea în veşnicie a fratelui învăţător Ioan Marini, om al
rugăciunii şi trăitor deplin al Evangheliei lui Hristos, el a fost
una din calfele credincioase ale Părintelui Iosif Trifa. A fost
înmormântat la data de 2 februarie 1947, în cimitirul din
comuna Săsciori, judeţul Alba.
b) 12 Februarie (1938)
Trecerea la Domnul a Părintelui Iosif Trifa, întemeietorul
pământesc al Oastei Domnului, a cărui înmormântare a avut loc
în ziua de 16 februarie 1938 în Cimitirul Central din Sibiu.
c) 20 Iunie (1989)
Trecerea la Domnul a fratelui Traian Dorz, psalmist al
Oastei Domnului şi luptător neînfricat pentru Hristos, o altă
calfă credincioasă a Părintelui Iosif Trifa. Înmormântarea sa a
avut loc în data de 22 iunie 1989 în cimitirul din Mizieş,
judeţul Bihor.
Programul acestor adunări trebuie să cuprindă referiri la
285
viaţa şi activitatea personalităţilor comemorate, precum şi

îndemnuri pentru urmarea pildei vieţii lor.
Astfel de adunări pot avea loc şi în alte localităţi din ţară
şi de peste hotare, pe plan local, pentru comemorarea unor
fraţi care, în mod deosebit, s-au remarcat prin zelul şi
exemplul activităţii lor în Biserică şi în Lucrarea Oastei.
3. Serbări anuale
a) Rusaliile – Praznicul Oastei Domnului
Încă din timpul vieţii sale, pe când se afla pe patul de
suferinţă, Părintele Iosif Trifa ne-a lăsat, ca pe un testament
sfânt, îndemnul de a ne întâlni în fiecare an, la Praznicul
Pogorârii Sfântului Duh, în jurul mormântului său: „...vă rog
pe toţi care credeţi că v-am făcut vreun bine sufletesc să nu
mă uitaţi. Să veniţi la mormântul meu. În fiecare an la
Rusalii, să veniţi când şi câţi veţi putea la mormântul meu cu
flori, cu cântări, cu rugăciuni, cu vorbiri, cu Cuvântul lui
Dumnezeu (Biblia), pentru ca şi dincolo de mormânt să mă
încredinţez şi să mă bucur că Oastea Domnului cea vie
trăieşte, lucrează şi biruieşte“ («Ecoul», nr. 5 / 1 aug. 1937,
p. 4).
Această adunare începe de sâmbăta seara, după ce toţi
fraţii şi surorile iau parte la slujba Vecerniei de la Catedrala
Mitropolitană din Sibiu. A doua zi, duminica, în însăşi ziua
Praznicului, la mormântul Părintelui Iosif Trifa, programul
adunării Oastei, respectiv rugăciunile, cântările, poeziile şi
cuvântul fraţilor, este precedat de Sfânta Liturghie oficiată în
acelaşi loc şi se încheie cu slujba unui parastas pentru toţi
înaintaşii Oastei Domnului.
Deplasarea spre catedrală şi reîntoarcerea la Casa Oastei,
ca şi deplasarea de a doua zi spre cimitir se face în coloană
286
organizată, în frunte aflându-se preoţii şi purtătorii steagurilor

Oastei veniţi din diferite zone ale ţării. Marşul e însoţit de cân-
tări mobilizatoare din repertoriul muzical al Oastei Domnului.
Potrivit tradiţiei moştenite încă de pe vremea Părintelui
Iosif Trifa, fraţii se spovedesc şi se împărtăşesc în cadrul acestei
Sfinte Liturghii, arătând şi prin acest act recunoştinţa faţă de
întemeietorul Oastei, care a fost „soţ cu altarul“. Pregătiţi astfel,
cei care n-au făcut încă legământul de intrare în Oastea
Domnului, îl vor depune în timpul rugăciunii de încheiere sau la
chemarea ce se va face pentru aceasta. Tot acum se pot lua şi
hotărârile de predare în slujba Domnului, în vederea
legământului ce se va face ulterior, aşa cum s-a specificat la
capitolul referitor la hotărâre şi legământ din acest Dreptar.
Cei care nu pot lua parte la Marea Adunare de la Sibiu
vor organiza adunări locale cu aceeaşi rânduială şi evlavie.
Astfel, întreaga ţară se va afla într-o unitate de cuget şi de
simţire, larg-cuprinzătoare.
b) Adunarea de Tineret pe Ţară

Dacă în vremurile dintâi ale Oastei, aceste adunări erau
sporadice – şi foarte rare în timpul dictaturii atee – în vremea
din urmă ele au căpătat un caracter tradiţional. În fiecare an,
în Sâmbăta Tomii, în diferite localităţi importante, se
organizează, pe rând, Adunarea de Tineret pe Ţară a Oastei
Domnului. Se alege o temă centrală care este dezbătută apoi
de către participanţi, îndeosebi de către cei tineri, după un
plan orientativ întocmit de fraţii de răspundere. După
nominalizarea localităţii în care va avea loc adunarea şi după
stabilirea temei, acestea se fac publice prin foaia centrală,
«Iisus Biruitorul».
Adunarea este precedată de un marş pe un traseu dinainte
stabilit, de la locul de întâlnire până la biserica unde se va
287
oficia un Te-Deum. În cazul în care se află un monument al

eroilor pe traseul străbătut, se face acolo o slujbă de pomenire.
Dacă adunarea nu va putea avea loc în biserică, se organizează
în continuare un alt marş pe un traseu stabilit până la locul
pregătit pentru desfăşurarea lucrărilor Adunării.
Pe parcursul dezbaterilor vor fi antrenaţi cât mai mulţi
tineri la discuţii, într-o atmosferă de efervescenţă
duhovnicească.
Temele dezbătute şi concluziile vor apărea în publicaţiile
Oastei Domnului: «Iisus Biruitorul» şi revista «Timotheos».
Conform aceleiaşi structuri organizatorice, pot avea loc şi
alte tipuri de întâlniri ca: simpozioane sau conferinţe
naţionale. La toate aceste manifestări se vor dezbate probleme
ce privesc viaţa tinerilor şi pregătirea acestora pentru a da un
răspuns întrebărilor pe care le ridică realităţile vieţii
contemporane.
Se pot organiza şi alte adunări cu tineri şi adulţi, în care să

se manifeste recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru roadele
anului, (Serbarea Roadelor), pentru Anul Nou (Revelionul
creştin) sau pentru omagierea femeii creştine (Ziua femeii
creştine) etc. Această ultimă serbare va avea loc în Duminica
Mironosiţelor, deoarece sfintele femei din toate timpurile, şi
îndeosebi Maica Domnului nostru Iisus Hristos, sunt
adevăratele modele pentru femeile creştine dintotdeauna.
?3
?4
4. Întâlniri ocazionale
a) Sfatul frăţesc
Fiecare adunare locală este condusă de un Sfat Frăţesc
Local compus din 3-9 membri, preoţi sau mireni, devotaţi
principiilor Oastei Domnului. Reprezentanţii desemnaţi de
288
Sfaturile Frăţeşti Locale se vor constitui în Sfaturi Frăţeşti

Zonale, compuse din 9-17 membri.
La nivel de ţară, reprezentanţii Sfaturilor Frăţeşti Zonale
vor constitui Sfatul Frăţesc pe Ţară, care este forul suprem al
Oastei Domnului.
În adunările de sfat frăţesc se discută problemele ridicate
de adunările locale, zonale ori de cele de nivel naţional. La toate
nivelele, aceste adunări încep şi se încheie cu rugăciune. În
cuprinsul lor trebuie să fie un cuvânt de învăţătură urmat de
programul pentru care s-a convocat respectivul Sfat Frăţesc.
b) Adunări cu preoţii ostaşi

ori simpatizanţi ai Oastei
Părintele Iosif Trifa, întrebat fiind când se va încheia
misiunea Oastei Domnului, a răspuns: Atunci când toţi preoţii
vor deveni ostaşi ai Domnului.
În ultima vreme, tot mai mulţi preoţi s-au ataşat ideilor
Oastei Domnului, unii dintre ei devenind ostaşi ai Domnului,
cu legământ. Tocmai pentru a se realiza o mai vie legătură şi
cunoaştere reciprocă, s-au organizat astfel de întâlniri
periodice la Casa Centrală a Oastei, în Sibiu.
Prin aceste întâlniri şi prin contactul nemijlocit cu
adunările Oastei Domnului, slujitorii Sfintelor Altare îşi dau
seama tot mai mult de misiunea pe care o au şi de aportul
oferit de către Oastea Domnului în pastoraţie şi în misiunea de
apărare şi consolidare a credinţei.
?5 Adunările de acest fel au întotdeauna o tematică
specifică întocmită de preoţii ostaşi în colaborare cu fraţii din
conducerea Oastei Domnului, care răspund de activitatea
misionară. Tematica se anunţă din timp în publicaţia centrală a
Oastei Domnului, după un plan de dezbatere, pentru ca
participanţii să poată reflecta asupra problemelor ce se vor
289
aduce în discuţie. Conţinutul şi concluziile problemelor

dezbătute vor fi publicate în «Iisus Biruitorul». Periodic, se pot
tipări broşuri cu prezentări detaliate ale acestor adunări.
c) Adunări cu copiii
„Educaţia copiilor începe cu douăzeci de ani înainte de
naşterea lor“ – zicea Badea Cârţan, ţăranul înţelept şi drept-
măritorul creştin. Viitorii credincioşi sunt copiii de azi, dacă
ştim să-i creştem în cunoaşterea şi în ascultarea de Hristos şi
de Biserica Lui. În unele adunări mari, unde copiii sunt
numeroşi, formarea conştiinţei lor religioase şi a viitorului lor
profil de oameni credincioşi sunt lăsate la voia întâmplării.
Dacă, neglijându-i, pot deveni acum o problemă pentru
disciplina din adunare, pe viitor, dacă nu-i creştem în frica de
Domnul şi în ascultarea de El, ei pot deveni probleme pentru
ei înşişi, pentru familia lor şi pentru adunarea şi Biserica din
care fac parte. Aşa se întâmplă că din părinţi credincioşi ies, în
final, tineri şi oameni necredincioşi. Iată de ce adunarea
copiilor trebuie privită cu toată seriozitatea, de educaţia lor
religioasă şi civică depinzând viitorul Bisericii şi al Naţiunii. E
bine ca aceste adunări să fie făcute pe nivele de vârste: cu
preşcolarii, cu şcolarii mici etc. Sfaturile Frăţeşti Locale sau
Zonale vor desemna fraţii sau chiar surorile care să răspundă
de aceste adunări.
Conţinutul acestor adunări va fi organizat în funcţie de
pragul de vârstă al copiilor. Se va pune un accent deosebit pe
formarea receptivităţii religioase a acestora, folosindu-se
povestiri adecvate vârstei, cântări potrivite, poezii, concursuri
cu premii stimulative etc.
La copiii de vârstă şcolară se va urmări cunoaşterea unor
cărţi din Vechiul Testament şi a întâmplărilor şi pildelor din
Noul Testament, precum şi a noţiunilor de credinţă din
290
catehismul ortodox.
Prin programul acestor adunări, copiii trebuie obişnuiţi cu
rugăciunea şi cântarea în comun, cu formarea unor deprinderi
şi convingeri de conduită creştină.
d) Adunări zonale cu tineretul

Aceste adunări au o frecvenţă periodică, urmărind o
tematică solicitată de înseşi problemele adolescenţilor şi ale
tinerilor. În aceste adunări, tinerii învaţă a se adânci în textele
biblice, folosindu-se de învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai
Bisericii, respectiv de Catehismul Creştin Ortodox, precum şi
de cele ale înaintaşilor Oastei Domnului. În felul acesta ei vor
avea o înţelegere corectă a Cuvântului lui Dumnezeu, fiind
feriţi de interpretări subiectiviste care îi scot pe unii din sfera
credinţei celei adevărate. Toate aceste cunoştinţe vor fi legate
de viaţa lor de zi cu zi. A gândi creştineşte înseamnă a trăi
creştineşte.
Tematica dezbaterilor va cuprinde şi probleme generale,
dar şi probleme concrete ale luptei tinerilor pentru a deveni
adevăraţi ostaşi ai lui Hristos. Este cel mai bine ca tematica
acestor adunări zonale de tineret să fie generalizată pe toată
ţara, fără a se pierde din vedere aspectele specifice zonei.
Programul poate fi publicat de fiecare dată în foaia «Iisus
Biruitorul».
Aceste adunări vin în completarea orelor de religie de la
şcoală, fiind un auxiliar preţios pentru profesorul de religie şi
pentru educaţia moral-cetăţenească a tineretului şcolar.
E bine să fie organizate şi adunări de tineret cu studenţii.
Ele sunt de o mare importanţă pentru că la acest nivel de
vârstă şi de pregătire tinerii îşi consolidează deprinderile şi
convingerile religioase. Ei trebuie să fie în stare să-şi apere
convingerile, acestea devenindu-le un adevărat mod de
291
existenţă.
?6 În orice societate, categoria socială a studenţilor este
cea mai importantă din punct de vedere al vieţii unei naţiuni pe
toate planurile. Este categoria cea mai activă care promovează
noul şi direcţionează viitorul. Tineretul actual, fiind sub
influenţa activă a New-Age-lui, a religiilor orientale, trebuie să
aibă formate convingeri ferme despre lume şi viaţă, o filozofie
creştină a existenţei şi să fie ancorat solid în cunoaşterea
Sfintelor Scripturi şi a Patrimoniului spiritual al Bisericii.
Numai când tineretul va lua atitudini de viaţă ferme şi va fi
capabil să le şi apere cu preţul vieţii, viitorul Bisericii şi al
Neamului va fi asigurat.
e) Adunări cu surorile căsătorite

În prezent, familia este ţinta numărul unu a forţelor
întunericului. În concepţia unor sociologi şi a unor filozofi de
azi, nu familia este celula de bază a societăţii, ci individul. În
acest sens, familia nu mai este locul unde Dumnezeu îşi face
lucrarea Sa. Unitatea ei poate fi distrusă, iar individul, aflat
singur în faţa destinului, poate fi influenţat să apuce orice cale.
Aceste adunări vor fi organizate şi conduse de fraţi; în ele
pot activa şi surori cu experienţă duhovnicească şi familială,
considerate drept modele de viaţă creştină în zonă. Tematica
va aborda probleme specifice surorilor, uneori chiar şi aspecte
cu caracter mai intim, ce nu pot fi expuse în alt fel de adunări.
Nu se poate stabili un tratament corect fără un diagnostic
corect. De aceea se cere ca surorile să aibă o deplină încredere
în fraţii care conduc aceste adunări.
Un rol deosebit îl au surorile bătrâne. Potrivit îndemnului
Sfântului Apostol Pavel dat ucenicului Tit – ca bătrânele „să în-
ţelepţească pe cele tinere să-şi iubească bărbaţii, să-şi iubească
copiii şi să fie cumpătate, curate, gospodine bune, plecate
292
bărbaţilor lor, ca să nu fie defăimat Cuvântul lui Dumnezeu“

(Tit 2, 4-5) – şi surorile noastre în vârstă trebuie să-şi asume
această responsabilitate de a veni în sprijinul surorilor mai
tinere.
f) Adunări cu fraţii căsătoriţi

Fiind vorba de familie, rolul fraţilor în calitate de soţi şi
taţi este tot atât de important pentru buna creştere a copiilor, ca
şi al surorilor. Însă, aşa cum Hristos este capul Bisericii, şi
bărbatul este capul familiei. Pentru a onora cu adevărat această
datorie, fraţii noştri trebuie să se ridice la înălţimea
responsabilităţii pe care Însuşi Hristos Domnul le-o atribuie.
Autoritatea tatălui într-o familie rezultă din felul în care el ştie,
la rândul lui, să se supună autorităţii Domnului Iisus.
Autoritatea lui decurge nu dintr-un exces de asprime faţă de
cei pe care Dumnezeu i-a rânduit să le fie cap, ci din dragostea
şi felul în care ştie să rezolve cu pricepere şi demnitate
interesele spirituale şi materiale ale familiei. Blândeţea şi răb-
darea, asprimea şi bunătatea, îngăduinţa şi exigenţa,
consecvenţa în trăirea Cuvântului lui Dumnezeu, felul în care
păstrează contactul cu Dumnezeu prin rugăciune, toate acestea
îl impun în faţa familiei, făcându-i recunoscută autoritatea în
toate împrejurările. Familia nu este un fel de proprietate de
care bărbatul dispune în mod absolut, ci este locul unde Dum-
nezeu l-a rânduit pe acesta ca împreună cu cei dragi să poată
face voia Domnului. Excesele de autoritarism sau lipsa totală
de autoritate sunt la fel de dăunătoare. În numele autorităţii
paterne, el nu poate să dea curs unor slăbiciuni care duc la
pierderea încrederii celor din familie. Modelul oricărui bărbat
este acela al omului desăvârşit care este Omul Iisus Hristos.
De obicei copiii vorbesc mai mult de mamă şi sunt mai
ataşaţi de duioşia şi de dragostea ei răbdătoare. Dar sunt destule
293
cazuri în care copiii îşi aduc mai târziu aminte cu adâncă

recunoştinţă de tatăl lor. Şi asprimile din copilărie ale acestuia le
apar acum pe deplin motivate. Astfel, ei înşişi se învaţă să
mânuiască la momentul potrivit asprimea sau blândeţea,
ajungând să devină nişte bărbaţi adevăraţi în Hristos. Unitatea
dintre tată şi mamă va influenţa pozitiv unitatea întregii familii.
Tatăl şi mama sunt părţi ale unui întreg şi numai viaţa lor
ascunsă cu Hristos în Dumnezeu poate face ca familia să devină
un model de rai în miniatură, un fel de pregustare a împărăţiei
lui Dumnezeu încă de aici de pe pământ.
Şi această adunare trebuie să aibă o tematică bine
alcătuită, tratând problemele acute ale fraţilor, unele din ele
neputând fi abordabile în alt fel de adunări.
Se mai pot organiza întâlniri frăţeşti şi cu alte diferite ocazii

sau pe categorii de profesii, înclinaţii ori vocaţii etc. În toate
aceste întâlniri însă nu trebuie pierdut nici o clipă din vedere
obiectivul major al acestora: întâlnirea cu Hristos şi străduinţa
de a ne modela după chipul voii Sale prin păstrarea specificului
Oastei Domnului, pe care l-am moştenit de la înaintaşii noştri.
294
Încheiere
Domnul Dumnezeul nostru, în înţelepciunea Lui cea

nespus de mare şi felurită, a făcut ca fiecare lucru nevăzut să
aibă o formă a lui văzută. Sufletul cel nevăzut are trupul văzut.
Miezul cel nevăzut are coaja văzută. Înţelesul cel nevăzut are
forma văzută...
Şi Dumnezeu, făcându-le acestea, ne-a dat nouă
priceperea prin care le putem şi cunoaşte, dar şi preţui după
însemnătatea lor, cele nevăzute având totdeauna însemnătatea
cea mai dintâi şi preţul cel mai mare. Aceasta trebuie să fie
totdeauna regula după care se călăuzeşte un om duhovnicesc.
Lucrarea Oastei Domnului, fiind o lucrare curat
duhovnicească, vie şi evanghelică în Biserica noastră străbună,
se înţelege că trebuie să pună preţul cel mai mare întâi pe duh,
şi apoi pe literă; pe miez, şi apoi pe coajă; pe fond, şi apoi pe
formă – deci în primul rând pe suflet, şi apoi pe trup. Pe cele
cereşti, şi apoi pe cele pământeşti. Pe cele veşnice, şi apoi pe
cele trecătoare.
În cele înşiruite până acum aici, sunt strânse cu migală şi
aşezate mai la îndemână câteva reguli de viaţă trupească şi
sufletească, precum şi câteva principii esenţiale de învăţătură
şi credinţă, în vederea împlinirii lor practice, întemeiate în totul
pe poruncile lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, pe
învăţăturile Sfintei Biserici – date prin Părinţii şi înaintaşii noştri
sfinţi – şi pe îndrumările insuflate de Duhul Sfânt profetului Său
din vremea noastră, Părintele Iosif Trifa, cel prin care am fost
noi născuţi în Hristos la o viaţă nouă în Oastea Domnului.
295
Toate acestea sunt îndatoriri de urmat pentru fiecare

dintre noi, cei care dorim să facem parte din Frăţietatea Oastei
Domnului, în Biserica noastră strămoşească, pentru mântuirea
sufletului nostru şi al semenilor noştri, prin credinţă, pentru
biruinţa Evangheliei în viaţa Bisericii noastre şi a poporului
nostru.
Ne vom grăbi însă îndată să spunem, împreună cu
Părintele Iosif, că, oricât de bune, de frumoase şi de adevărate
ar fi aceste învăţături şi rânduieli, fără harul şi revărsarea
Duhului Sfânt în viaţa noastră a fiecăruia şi fără trăirea lor
întocmai, ele nu vor putea rodi şi folosi la nimic. Fără
dragostea lui Hristos în inimă, totul este greu, uscat şi sterp.
Pentru cine nu vine în Oaste sau nu rămâne în ea cu un
duh smerit şi sincer, ele vor fi neplăcute, neiubite şi
neascultate.
Cei fără naşterea din nou le vor dispreţui.
Cei fără frica lui Dumnezeu le vor călca în picioare.
Cei fără conştiinţa răspunderii le vor lua în râs.
Cei uşuratici şi rău intenţionaţi le vor răstălmăci şi le vor
strâmba.
Nu pentru aceştia am strâns aceste învăţături, căci cine nu
ascultă de Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, desigur, nu va
asculta nici de acestea. Ci ne-am ostenit şi am adunat aceste
mărgăritare de mare preţ, ca să le punem la îndemâna acelora
care, cu un cuget curat şi cu temere de Dumnezeu, se gândesc
şi se roagă pentru mântuirea cea scumpă a sufletului lor.
Pentru aceste scumpe şi smerite suflete care au venit în Oastea
Domnului şi care vor mai veni încă în această sfântă lucrare de
mântuire, nu ca să se laude, nici să facă dezbinări, ci să-şi
dobândească iertarea păcatelor şi să-şi afle viaţa veşnică, am
scris acest Dreptar.
Aceste suflete sunt acum sute de mii şi vor fi mii de mii,
pentru că tot ce a hotărât Domnul se va împlini cu credin-
296
cioşie, fără să poată fi nimicit de nici o putere dinlăuntru ori

din afară. Numele lor sunt scrise nu numai în Cartea Oastei
văzute, ci mai ales în Cartea Vieţii Veşnice.
Sufletele acestea curate se vor bucura, aflând adunate aici
într-un mănunchi fericit aceste învăţături de temelie şi le vor
primi, hrănindu-se cu ele şi îndreptându-se după lumina lor pe
urmele lui Hristos şi ale înaintaşilor noştri.
Şi noi, ostaşii Domnului, suntem trecători. Oricare dintre
noi avem numai o vreme scurtă de trăit şi de luptat în lumea
aceasta. Dar Oastea este veşnică. Ea va rămâne în Biserica
Luptătoare până la Venirea Domnului şi Îl va întâmpina în
Slavă, contopindu-se cu Biserica Biruitoare, pentru a merge
împreună cu El în veşnicie.
S-a dus Părintele Iosif, cel prin care Domnul a trezit
această nenumărată şi sfântă Oştire... S-au dus, rând pe rând,
şi toţi ceilalţi înaintaşi ai noştri care, ca nişte viteji ai
Domnului, l-au însoţit pe trimisul lui Dumnezeu, luptând
alături de el sub steagul cel minunat al acestei Oştiri cereşti...
Ne vom duce, la rândul nostru, şi noi, cei care mai suntem
rămaşi din primele rânduri... Dar Oastea Domnului va rămâne
mereu, pentru că în fruntea ei merge Marele Biruitor Iisus,
primenindu-Şi mereu rândurile cu alţi şi alţi noi ostaşi tineri şi
viteji, care vor duce mereu înainte Steagul Său şi lupta Sa
până la Victoria Finală.
Câtă vreme erau în mijlocul nostru primii stegari, noi nu
aveam nevoie să ne frământăm prea mult. La umbra lor, eram
la adăpost de răspundere, iar pe urmele lor mergeam fără
grijă.
Dar, pe măsură ce rămânem fără ei, avem tot mai mare
nevoie de îndrumarea «Dreptarului Învăţăturii Sănătoase»,
după care să ne călăuzim sigur, fără să fim în primejdia de a
cădea în prăpăstiile care, şi la dreapta şi la stânga drumului, se
cască lacome şi gata să ne înghită.
297
Şi, pentru că Oastea va rămâne ca un fluviu de apă vie,

această apă vie trebuie să aibă săpată albia cea dreaptă şi
adâncă prin care să curgă frumos şi rodnic spre viitor, până
la sfârşitul soliei ei, a cărui vreme numai Duhul lui Dumnezeu,
Care i-a hotărât şi începutul, ştie când va fi. O astfel de albie
credem că este şi acest «Dreptar al Învăţăturii Sănătoase».
Dorim să lăsăm acest Dreptar celor care vin – cu noi şi
după noi – ca pe un Stâlp de foc noaptea şi ca pe un Nor
luminos ziua, – deoarece cuvintele lui sunt Cuvântul. Iar
Cuvântul e Hristos. În slujba acestui Cuvânt au căzut eroic pe
câmpul de onoare al Evangheliei părinţii şi înaintaşii noştri,
ţinând sus Solia Lui, pentru ca urmaşii s-o preia, ducând-o mai
departe, până la Ţintă.
Şi, cum aceste adevăruri ne-au luminat şi ne-au călăuzit
şi pe noi, dorim să-i lumineze şi să-i încălzească şi pe urmaşii
noştri până în veac, ele fiind învăţătura pe care ne-a lăsat-o
nouă întâiul ostaş al Domnului dintre noi, care este şi
părintele nostru sufletesc (I Cor. 4, 15). Cu această solie a
căzut el pe câmpul de onoare al lui Hristos, ţinând-o sus,
pentru ca urmaşii trimişi s-o preia şi s-o ducă mai departe
până la ţinta fericită.
Tot ce ne-a lăsat el de la înaintaşii săi rămâne o sfântă
datorie pentru noi de ascultat şi de ţinut întocmai. Nimeni, din
prezent sau viitor, nu are dreptul să adauge sau să scadă nimic
din ceea ce ne-a fost lăsat de el, primit din partea Domnului
prin marii înaintaşi pe urmele cărora el a mers atât de
cutremurător şi credincios. Dacă pare că ceva este mai puţin
spus sau mai neclar, din ceea ce ne-a lăsat el ca învăţătură de
drum, şi cineva se va crede în măsură să schimbe vreun înţeles
din cele ce el ni le-a lăsat, aşa cum le ştim şi le avem scrise în
cărţile lui şi în foile sale, acel cineva trebuie mai întâi să fi
făcut ceva mai mult şi mai bine pentru Hristos de cum a făcut
Părintele Iosif Trifa. Până când nu vom vedea această dovadă,
298
nu vom putea primi niciodată să ne spună nimeni ceva

îndoielnic despre el, oricine ar fi acela.
Timpul, Roadele şi Adevărul mărturisesc despre Părintele
Iosif ca despre un mare sfânt, prin care Duhul Sfânt a creat
Oastea Domnului, că a fost un adevărat profet al lui
Dumnezeu şi un strălucit slujitor al Bisericii noastre şi al
poporului nostru credincios. Că omul acesta a făcut pentru
Dumnezeu, pentru Biserică şi pentru Neamul nostru o lucrare
atât de mare, încât încă nu-i nimeni în măsură să-i cântărească
valoarea şi roadele.
Poate va mai trebui să treacă multă vreme până când cu
toţii vom vedea cu adevărat uriaşele dimensiuni ale acestor
valori. Şi atunci Istoria şi Dumnezeu îi vor face dreptate şi pe
pământ, căci adevărul şi dreptatea au fost, amândouă şi deplin,
de partea lui. Şi Hristos îl va despăgubi de tot ce a suferit pe
nedrept pentru lumina pe care a aprins-o şi în care şi-a ars,
alături de Jertfa lui Hristos, propria sa jertfă4.
Multora dintre cei de azi, care s-au obişnuit fie cu
nesupunerea, fie cu exagerările, desigur, le va fi greu să se
supună acestor bune şi cumpătate rânduieli. Firii lumeşti, de
care unii nu s-au lepădat venind în Oaste, nu-i place să se
supună Voii lui Dumnezeu şi ascultării smerite, cum nu-i place
viţei sălbatice de foarfecele care o curăţă şi de legătura care-o
îndreaptă. Dar mlădiţa roditoare ştie că tocmai acestea o vor
face să aducă tot mai multă şi mai dulce roadă bună. Iar
Dumnezeu îngăduie acum ca în Lucrarea Lui să fie şi de
aceştia. El încă nu trimite îngerii Săi să smulgă neghina din
ţarina Lui. Dar încet-încet această lucrare o face Timpul, căci
Timpul lucrează pentru Dumnezeu, alegând ce rămâne şi ce se
aruncă. Timpul îi va cerne şi îi va alege sigur pe cei care sunt
4
Această dreptate s-a făcut în anul 1990, când Sfântul Sinod al B.O.R.,
în şedinţa sa din septembrie, a ridicat nedreapta caterisire din 1935 a
Părintelui Iosif Trifa şi i-a reabilitat memoria. (N. Ed.)
299
ai lui Dumnezeu şi pe cei care nu sunt ai Lui. La urmă vor

rămâne sigur numai cei curaţi şi smeriţi.
Un om nou, aşa cum cer şi cum doresc să creeze aceste
învăţături ale Cuvântului Sfânt, desigur că nu-i uşor, omeneşte
vorbind, să fie cineva. Dar noi credem că, prin puterea lui
Hristos, se poate. Pe această putere punem tot apăsul şi spre
dobândirea ei îndemnăm cu fiecare cuvânt.
„Pot totul în Hristos, Care mă întăreşte“ – este strigătul de
biruinţă al unui om care a spus: „Nimic bun nu locuieşte în
mine“, adică în firea mea omenească.
Pe puterea lui Hristos ne bizuim în totul.
Pe ea o cerem şi prin ea vom învinge.
El a biruit – şi noi vom birui, căci El a spus: „Iată, Eu sunt
cu voi până la sfârşitul veacurilor!“.
În grija cea sfântă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
Care este viu şi adevărat în veci şi Care ne-a poruncit şi ne-a
îndemnat prin Duhul Său să strângem pentru credincioşii Săi
şi pentru Lucrarea Sa aceste învăţături,
în grija şi în mâna Lui încredinţăm împlinirea lor. El să
vegheze asupra lor, căci toate sunt Cuvântul Său cel curat şi
viu. Atât în duhul, cât şi în litera lor.
Încredinţăm acest Dreptar în Mâna cea Înţeleaptă, Bună şi
Puternică a Marelui Meşter şi Ziditor, Care Îşi construieşte
acum Biserica din pietrele cele vii şi scumpe. El să folosească
Dreptarul acesta pentru cioplirea şi aşezarea frumoasă a
fiecărei pietre scumpe, în aşa fel, ca tot zidul şi toată lucrarea
din care facem parte, fiecare dintre noi care ne lăsăm ciopliţi şi
îndreptaţi, să fie cât mai frumoasă şi plăcută pentru Stăpânul şi
Domnul nostru Iisus Hristos.
Doamne Duhule Sfinte, Care lucrezi în noi şi prin noi

spre slava Tatălui Ceresc şi spre bucuria Mântuitorului şi
Mirelui nostru Iisus, Te rugăm, revarsă-Ţi deplin puterea Ta
300
peste toate aceste sfinte îndemnuri, ca ele să capete viaţă şi

rod sfânt în toate sufletele chemate şi alese să facă parte din
Oastea Ta de pe pământ până în ceruri şi din viaţa aceasta
până în viaţa veşnică.
Iisuse Doamne, binecuvântează-le pentru Lucrarea Ta şi

Lucrarea Ta să le binecuvânteze pentru Tine.
Şi pentru toate, slavă veşnică numai Ţie,
Marele nostru Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,
acum şi în vecii vecilor. Amin.
301
Cuprins
Închinare ............................................................................... 9
Dreptarul învăţăturii sănătoase.................................10
1. Dreptarul învăţăturii sănătoase..........................................11
Hristos steagul Său Şi-l ridică .................................. 16
2. Învăţătura Oastei Domnului .............................................17
O, Adevăr, o, Dragoste ..............................................22
3. Despre Oastea Domnului ................................................ 23
Un steag ceresc ........................................................ 29
4. Despre rânduieli şi neorânduieli ...................................... 30
Conştiinţa ascultării ................................................. 37
5. Despre naşterea din nou .................................................. 38
Dacă nu vreţi să vă naşteţi ....................................... 45
6. Despre hotărâre şi legământ ............................................ 46
Am cu Hristos un legământ ...................................... 55
Ce sfânt e-un legământ ............................................. 56
7. Despre Biserică .............................................................. 57
Eu, Doamne, nu ştiu ................................................. 63
8. Despre Dumnezeu – Sfânta Treime ................................ 64
Cred .......................................................................... 71
9. Despre Sfintele Taine ...................................................... 72
Din locul unde sufăr ................................................. 79
10. Despre Sfânta Scriptură ................................................ 80
Hristos este Taina ..................................................... 86
Cuvântul Tău, Etern Stăpân ..................................... 88
11. Despre Sfânta Cruce ..................................................... 89
Crucea-i Ascultarea .................................................. 96
12. Despre Maica Domnului ............................................... 97
302
Binecuvântare ţie .................................................... 104

Plecăciune ţie ......................................................... 105
13. Despre Sfinţi ............................................................... 106
Voi nu-mi sunteţi în urmă ........................................ 112
14. Despre duminică şi sărbători ....................................... 114
Azi e sărbătoare, mamă .......................................... 119
15. Despre supunerea faţă de stăpânire ............................. 120
Conştiinţa datoriei .................................................. 126
16. Despre rosturile sociale şi naţionale
ale Oastei Domnului .................... 127
Aici vom rămânea mereu ........................................ 131
17. Despre voluntariatul Oastei ........................................ 132
Fraţi ostaşi, porniţi la luptă ................................... 136
18. Despre rugăciune ........................................................ 137
În ceasul sfânt al serii ............................................ 142
Viaţa este slavă ....................................................... 143
19. Despre post şi înfrânare .............................................. 144
20. Despre adunarea frăţească .......................................... 148
Nu-i loc mai sfânt ................................................... 154
21. Despre căsătorie şi familie .......................................... 155
De dragoste şi milă ................................................ 160
22. Despre creşterea copiilor ............................................ 161
Vreţi voi, părinţi ...................................................... 165
23. Despre duhul sectar .................................................... 166
Vin proorocii mincinoşi .......................................... 171
24. Despre unitate şi dezbinare ......................................... 172
Conştiinţa unităţii ................................................... 177
25. Despre har şi păcat ..................................................... 178
Păcat e tot ce duci prea greu .................................. 186
26. Despre desfrânare şi alcool ......................................... 187
Sărmani alergători spre moarte ............................. 195
27. Despre mândrie şi clevetire ......................................... 196
Teme-te de ochiul veşnic ......................................... 203
303
Mai trecător e chipul lumii ..................................... 204

28. Despre lăcomie şi furt ................................................. 205
În clipa morţii vede omul ........................................ 212
29. Despre muncă şi lene .................................................. 213
Dimineaţă, dimineaţă ............................................. 219
30. Despre căderile din credinţă ........................................ 220
Când era credinţa bună .......................................... 224
31. Despre neascultare şi nesupunere ............................... 226
O, soare care-ţi dai lumina ..................................... 233
32. Despre conducători şi îndrumători .............................. 234
Păstor ..................................................................... 244
Celor ce răzbesc nainte .......................................... 245
33. Despre propovăduirea Cuvântului .............................. 246
Voi purtători ........................................................... 255
34. Despre conştiinţa răspunderii ...................................... 256
Conştiinţa misiunii ................................................. 263
35. Despre adunările frăţeşti ............................................. 264
I. Adunările Oastei Domnului ................................. 264
1. Adunarea de evanghelizare .......................... 265
2. Adunarea de şcoală biblică .......................... 268
3. Adunarea de rugăciune ................................ 271
II. Petrecerile duhovniceşti ...................................... 273
1. Evenimente familiale ....................................273
2. Comemorări anuale ..................................... 284
3. Serbări anuale .............................................. 285
4. Întâlniri ocazionale ....................................... 288
Încheiere ........................................................................... 294
Cuprins ............................................................................. 301
304
Tehnoredactare computerizată şi îngrijirea ediţiei:

Editura «Oastea Domnului», Sibiu
Bun de tipar: 02. 04. 2001

Tiraj: 2500 ex.
Tiparul executat la
Tipografia «Oastea Domnului», Sibiu
305

Traian Dorz - Dreptarul Învăţăturii Sănătoase

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Traian Dorz - Dreptarul Învăţăturii Sănătoase

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Despre muncă şi lene

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

289(498) Oastea Domnului

© Toate drepturile rezervate

Scurte culegeri de temelie despre adevărurile dreptei

Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2001

Dreptarul învăţăturii sănătoase ne arată:

„Dreptarul învăţăturilor să-

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Pentru că Tu eşti Adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu,

şi pentru că Tu ai venit în lume să ne descoperi Voia Tatălui

şi pentru că prin viaţa Ta şi prin moartea Ta Tu ne-ai arătat

Te rugăm, ajută-ne ca şi noi toţi să devenim robi şi

Slavă veşnică Ţie,

Puterea lui veghindu-ne cărarea,

Credinţa lui, crescându-ne curată

Hristos e-a noastră Veşnică Avere,

învăţătură, cea sănătoasă, lăsată nouă de Domnul şi

Pentru a fi cunoscute şi pentru a-i îndrepta pe cei care, cu

bunăvoie şi din dragoste, acela este liber să facă ce vrea. Nici

Cum aceste învăţături sunt alese şi aşezate aici, în chip

Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisuse Hristoase,

ne-ai promis, ca El să ne înveţe în toate aceste adevăruri, să

Scurtele, dar însemnatele învăţături cuprinse în această

Hristos steagul Său Şi-l ridică

Hristos Steagul Său Şi-l ridică,

Hristos porunceşte: Porniţi

Un steag se ridică spre soare,

O goarnă cerească răsună,

O sabie sfântă străluce

Credinţa străbună ne-aşteaptă

la Domnul – sunt întemeiate numai şi numai pe Cuvântul

mântuirea noastră (cf. Filip. 2, 12) potrivit învăţăturilor

lucrare a Harului lui Dumnezeu, de pilda şi urmarea acestor

„Căci voiesc ca voi să ştiţi cât de mare luptă am pentru

Ce spun Sfinţii Părinţi

Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia Tesaloniceni

Ce spune Părintele Iosif

slujească cu o credinţă vie şi cu o dragoste fierbinte pe

De aceea, oricine intră

că numai aşa va împlini cu adevărat voia lui Dumnezeu.

Doamne Iisuse, Te rugăm, ajută-ne pe fiecare să fim

Un steag ceresc se-nalţă peste zare

Aşa este Lucrarea Sa

Ard peste ea Cuvântul şi lumina

În numele vieţii viitoare

Simbol al biruinţei şi al luptei

să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă. Eu deci aşa

Ce spun Sfinţii Părinţi

„Aşadar, copii ai luminii şi ai adevărului, fugiţi de

pildă vie de fapte bune.“

Ce spune Părintele Iosif

tulburător şi un dezordonat, care mai mult rău va face.

De aceea, oricine intră

alor săi. Cu atât mai mult are datoria aceasta un ostaş al

un dezertor, un tulburător, şi nu un ostaş al Domnului.

O, Doamne Duhule Sfinte, Care ai născut şi ai condus

Conştiinţa ascultării ţi-e puterea de-a purta

Conştiinţa ascultării îţi dă harul ca să poţi

Conştiinţa ascultării fie-ţi trează necurmat,

DESPRE NAŞTEREA DIN

vărsat peste noi din belşug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul

Ce spun Sfinţii Părinţi