Sunteți pe pagina 1din 3

IV.

ORA DE RELIGIE, MIJLOC

DE INIŢIERE ÎN TAINELE CREDINŢEI

Scopul predării religiei are un dublu aspect: informativ şi formativ. Ora de religie, realizată prin
coparticiparea profesorului şi a elevilor, are o dimensiune care trece dincolo de spaţiul didactic, o
dimensiune iniţiatică. Părintele Bria îndemna ca lecţia de religie să fie realizată în analogie cu istoria
mântuirii.
Liturghia, ca formă de recapitulare a istoriei mântuirii, se constituie ca model pentru orice
activitate catehetică. Ora de religie poate fi privită ca o introducere la creştinism, ca un curs de istoria
religiilor (prezentăm un bagaj de cunoştinţe şi ritualuri care pot determina luarea unor opţiuni), ca un
curs de apologetică (prezentăm unele argumente). Dar ora de religie îşi atinge plenitudinea şi finalitatea
atunci când subiecţii (elevii) devin interesaţi şi practicanţi, atunci când ei conştientizează apartenenţa
lor la Trupul mistic al lui Hristos care este Biserica.
Prin ciclul credinţei1, părintele Bria definea procesul prin care istoria sfântă sau istoria mântuirii
trece în istoria oamenilor şi o transformă, generând convertirea personală şi constituirea comunităţii
creştine. Acest ciclu comportă trei etape principale2:
• Iniţierea în tainele credinţei, mărturisirea credinţei sau fidelitate faţă de Iisus Hristos şi faţă de
Evanghelia Sa.
• Lărgirea orizontului speranţei, celebrarea credinţei sau fidelitatea faţă de sine şi faţă de
Biserică.
• Desăvârşirea comuniunii dragostei sau practicarea credinţei sau fidelitatea faţă de aproapele
sau de lume.

Iniţierea ca primă etapă favorizează mărturisirea credinţei, care nu se separă de trăirea


(celebrarea) credinţei prin cult şi de practicarea credinţei prin faptele noastre şi prin morala personală şi
socială.
Pentru început, elevii sunt iniţiaţi în comunitatea de credinţă, mai apoi în comunitatea de morală
(de trăire). Un profesor bun - prin catehizare - induce elevilor un anumit stil de viaţă. Astfel, credinţa
mărturisită, trăită şi asumată dobândeşte valenţe personale şi sociale (paradigma socială a credinţei).
Eclesia constituie o adunare de credinţă, de liturghisire şi de practică.

1
BRIA, ION, Ortodoxia în Europa, Trinitas, Iaşi, 1995, p.4
2
idem

1
O primă etapă a misiunii profesorilor de religie este aceea de a iniţia în credinţă 3, de a face
ucenici ai lui Hristos prin vestirea Evangheliei lui Hristos. Sfinţii Apostoli, primii mărturisitori ai lui
Hristos, i-au învăţăt pe cei ce au crezut în Hristos cele mai importante adevăruri de credinţă 4,
îngrijindu-se de sporirea creştinilor în cunoaşterea şi aprofundarea celor învăţate. Ne punem întrebarea:
noi, creştini ai secolului XXI, trebuie să fim îndemnaţi să sporim în cunoaşterea învăţăturilor
evanghelice? Considerăm că da, cu atât mai mult cu cât unii credincioşi, chiar cu studii superioare,
cunosc mult mai puţin domeniul credinţei decât alte domenii de cunoaştere.
Asumarea credinţei presupune o viziune globală despre lume, acceptând că Dumnezeu este
Creatorul Cerului şi al Pământului, Răscumpărătorul şi Împăciuitorul lumii căzute, Sfinţitorul care
transformă creaţia şi viaţa noastră a tuturor.
A doua etapă a ciclului credinţei o constituie celebrarea credinţei prin participarea la cult, prin
fidelitatea faţă de sine şi faţă de Biserică. Profesorul de religie îşi va învăţa elevii că “fiecare credincios
îşi exprimă credinţa sub o formă de adorare a lui Dumnezeu, de mulţumire şi bucurie”5. Sfânta
Liturghie creează mediul pentru exprimarea bucuriei, a speranţei şi a credinţei unei comunităţi.
În cadrul cultului public, după mărturisirea credinţei (rostirea Crezului) urmează celebrarea
credinţei (imnul Pe Tine Te lăudăm). În cadrul orei de religie, profesorul şi elevii purced la mărturisirea
credinţei, dar şi la o formă de celebrare, de adorare, fiecare oră de religie începe şi se încheie cu o
rugăciune.
În etapa a treia urmează contextualizarea şi manifestarea credinţei în viaţa personală şi socială.
Ora de religie îndeamnă la angajare, la vieţuirea în şi prin Hristos. Preotul, la Sfânta Liturghie, îi
îndeamnă şi îi trimite pe credincioşi la misiune şi la slujire: cu pace să ieşim …, iar credincioşii răspund
întru numele Domnului; de aici reiese rolul credinţei în raport cu semenii, cu morala, cu societatea 6.
Religia (credinţa fiecăruia) are sau ar trebui să aibă un rol însemnat atât în viaţa personală, cât şi în
viaţa publică.
Într-o astfel de abordare, ora de religie devine o oră care îi face pe elevi să fie responsabili faţă
de viaţa şi faptele lor, faţă de actul educaţional, faţă de aproapele, după cuvintele Mântuitorului: voi
sunteţi lumina lumii…, aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele
voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Mt. 5,14-16).
În contextul social şi educaţional actual profesorul de religie va da lecţiei de religie şi o
dimensiune reconciliatorie, observând statutul istoric al Bisericii: nu separăm acum grâul de neghină,
3
idem
4
IRINEU, Episcop de Ekaterinburg şi Irbit, Educaţia religioasă. Învăţături pentru copii şi tineri, Sophia, Bucureşti,
2002, p. 113
5
BRIA, ION, op.cit., p.105
6
ibid., p. 106

2
separarea aparţine eshatonului. Ora de religie se derulează ca un dialog, cuvintele folosite în acest
dialog sunt inspirate de cuvintele revelate ale Sfintei Scripturi, de Cuvântul care ni se descoperă în
Noul Testament şi care ne dă putere. Mântuitorul, în rugăciunea dinaintea Patimilor Sale, spune: Nu
numai pentru ei Mă rog, ci şi pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine (In. 17,20).
De multe ori ne plângem că la disciplina religie nu avem suficiente mijloace didactice, că nu
avem suficient material bibliografic adecvat particularităţilor de vârstă ale elevilor. Totuşi aceste
neajunsuri pot fi înlăturate, în primul rând prin folosirea la ora de religie a Sfintei Scripturi, în mod
sistematic. Indiferent de conţinutul didactic (tema abordată), putem în câteva minute citi şi comenta un
anumite pasaj din Vechiul sau Noul Testament, învăţându-i pe elevi să aprofundeze elementele de
doctrină creştină şi să-şi asume identitatea creştină. Precum orice formă de misiune creştină are şi o
dimensiune educativă, tot aşa s-ar cuveni ca orice lecţie de religie să aibă o dimensiune misionară.
Abordarea separată a acestor etape de iniţiere în tainele credinţei este contrară spiritualităţii
creştine. Să nu uităm că orice Sfântă Liturghie este şi o oră de religie, o lecţie de iniţiere creştină, iar
orice oră de religie trebuie să îndemne elevii spre participarea la Sfânta Liturghie. Mereu trebuie să
căutăm şi să cerem de la Dumnezeu “înţelepciune şi meşteşug în stare să ne ajute să găsim multe ieşiri
acolo unde nu-i ieşire”7 şi să îndreptăm sufletele elevilor încredinţaţi nouă. Fericit este profesorul care-
şi învaţă elevii să înţeleagă şi să se bucure că Dumnezeu a întemeiat Biserica Sa pe Pământ, să
aprofundeze şi să trăiască adevărurile de credinţă mărturisite de Biserică.

7
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Despre Preoţie, trad. pr. D. Fecioru, Ed. Inst. Biblic şi de Misiune al B.O.R.,
Bucureşti, 1997, p. 39