Raiul şi iadul în viziunea pr. D.

Stăniloae

Opera părintelui profesor Dumitru Stăniloae scoate în evidenţă ideea de iubire a

lui Dumnezeu pentru creaţia Sa, dar mai ales pentru om. Expresii precum „Sfânta
Treime- expresia supremei iubiri”, „Sfânta Treime, sau la început a fost iubirea”, precum
şi altele, pe care le găsim în cărţile şi studiile celui mai mare teolog român arată tocmai
această subliniere pe care teologia scolastică apuseană, şi cu unele influenţe chiar şi în
Răsărit, a pierdut-o sau nu a luat-o în considerare. În acest sens, ca o prelungire a acestei
idei, părintele profsor D. Stăniloae arată cum iubirea se trăieşte în comuniune. De aceea
comuniunea între persoanele care se iubesc (Persoanele Sfintei Treimi- om, şi om- om) o
găsim subliniată ca început, conţinut şi sfârşit al tuturor punctelor centrale ale Teologiei
Dogmatice ale sale.
Astfel în tratarea „Eshatologiei universale”, părintele Dumitru Stăniloae arată cum
şi viaţa de dincolo de această lume, va fi o trăire în comuniune în iubire cu Dumnezeu şi
în El cu toţi cei ce L-au iubit, dar şi un chin în „veşnicul exil”: „unii vor trece prin înviere
la comuniunea deplină cu El (Hristos), iar ceilalţi în <veşnicul exil>; cei dintâi <la o
veşnică privire a feţei lui Hristos, ceilalţi, la veşnica privire a feţei diavolului>.”1
Pe baza textelor Sfintei Scripturi care vorbesc despre viaţa viitoare nu găsim
precizat dacă se vorbeşte despre starea de după separarea sufletului de trup, sau despre
starea de după Înfricoşătoarea şi universala judecată. Totuşi majoritatea lor vorbesc
despre viaţa de după judecata din urmă. Astfel vom încerca să arătăm diferenţa dintre cele
două stări. Teologia ortodoxă precizează că „fericirea şi chinurile de după moarte sunt
înrudite cu cele de după judecata universală.”2 Totuşi aceste stări se deosebesc prin
intensitatea simţirii lor. Starea drepţilor şi a păcătoşilor după Judecata universală întrece
starea de după Judecata particulară prin desăvârşirea care caracterizează acea veşnicie.

1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. I.B.M.B.O.R. Bucureşti,
1997, p. 286 apud. Sf. Chiril din Alexandria, Omil. 14, P. G., 77, 1080, 1081
2
Idem, Starea sufletelor după judecata particulară în învţătura ortodoxă şi catolică, în Ortodoxia, an. V,
1953, nr. 4, oct-dec, p. 545

1
 1. Raiul şi iadul după Judecata particulară
a. Raiul
Preluând din scrisorile Sf. Marcu al Efesului, din timpul încercărilor unioniste de
la Ferrara- Florenţa, pr. D. Stăniloae găseşte cum catolicismul nu vede nicio diferenţă
între fericirea de după judecata particulară şi cea de după judecata universală. Aceasta
deoarece fericirea care este în viaţa de după moarte „este vederea esenţii lui Dumnezeu,
catolicismul nefăcând diferenţa între esenţa şi slava lui Dumnezeu.” 3 Desigur că acest
fapt nu îl putem accepta întrucât teologia răsăriteană spune că nicio făptură nu poate
cunoaşte esenţa lui Dumnezeu, ci numai slava Lui. Părintele D. Stăniloae explică cum
catolicismul a ajuns la această teză. „Catolicismul nu poate explica prin ce vor vedea
drepţii fiinţa lui Dumnezeu. Firesc ar fi să admită că ceva din acea fiinţă se împãrtăşeşte
omului. Dar aceasta duce sau la o fărămiţare a fiinţei divine, sau la, o identificare a
omului cu fiinţa divină. De aceea n-a putut afirma aşa ceva. I-a rămas atunci alternativa
să afirme, că fiinţa lui Dumnezu poate fi vãzută chiar prin putere creată. Dar ca totuşi să
distingă ceva în omul care o vede de cel care nu o vede, catolicismul a recurs la noţiunea
graţiei create. Aceasta ar ridica pe om deasupra puterilor naturale. Dar e un mister
neexplicat de teologia catolică, cum poate vedea omul prin ceva creat fiinţa necreată. În
ortodoxie însă, prin deosebirea dintre fiinţa şi energiile divine se explicã şi posibilitatea
vederii lui Dumnezeu, şi posibilitatea unei deosebiri între vederea lui Dumnezeu, ce o au
sufletele după judecata particulară şi cea de după judecata universală.”4 După acest
argument teologic se pot aduce încă două de ordin psihologic: unul care leagă cele trei
aspecte ale vieţii cu cele trei virtuţi teologice. Anume: viaţa de pe pământ cu credinţa, cea
de după plecarea de pe pământ cu nădejdea, iar cea de după judecata universală cu
iubirea. Astfel remarcă pr. Stăniloae, că după Sf. Marcu al Efesului: „rămâne deci iubirea,
care e cea mai desăvârşită dintre virtuţi şi mai mare ca toate acestea şi vârful roadelor
duhului. De aceea ea singură e lucrarea veacului viitor şi prin ea sfinţii sunt uniţi şi petrec
în Dumnezeu, trecând nădejdea şi credinţa.”5 Cel de-al doilea argument psihologic arată
că „atenţia sfinţilor e în parte întoarsă spre trupurile lor şi spre fraţii de pe pământ, nefiind
în întregime şi necontenit concentraţi în privirea lui Dumnezeu.” 6 Aceasta înseamnă că
3
Idem, p. 546
4
Idem, p. 548
5
Idem, p. 549
6
Ibidem

2
sfinţii se întorc şi spre lumea aceasta pământească săvârşind minuni prin sfintele lor
moaşte. În acest fel se explică solidaritatea sfinţilor cu cei din lume. Tot aşa prin
paralelism putem spune despre toţii credincioşii şi drepţii până la venirea Domnului că
precum înaintaşii lor nu s-au desăvârşit fără apostoli, tot aşa nici apostolii fără mucenici,
nici aceştia fără cei ce au venit şi vor veni în viaţa Bisericii. Astfel comuniunea celor din
rai, înainte de judecata universală este nedesăvârşită şi cu lipsuri faţă de restabilirea aceea
nădăjduită. În acest sens spune pr. Stăniloae: „nu numai Hristos n-a intrat la bucuria
deplină cât ţine viaţa omenirii pe pământ ci nici sfinţii. Şi ei plâng pentru păcatele
noastre. În sensul acesta şi ei se împărtăşesc de Hristos care Se jertfeşte. De aceea
fericrea sufletelor din starea provizorie nu e deplină.”7
Astfel această stare nedesăvârşită e un argument al pomenirii drepţilor şi sfinţilor
în jertfa liturgică. Liturghia primeşte astfel prin pomenirea lor o dimensiune cosmică,
universală. Sfântul Marcu Eugenicul spune că „puterea rugăciunilor şi mai ales a jertfei
tainice trece şi la cei ce au vieţuit cuvios, ca asupra unora ce sunt şi ei nedesăvârşiţi şi
primesc un adaos în bine şi nu se bucură încă de fericirea veşnică.” 8 Doctrina catolică se
opreşte în acest punct, deoarece ea învaţă că sfinţii „nu pot obliga” pe Dumnezeu pentru
alţii. Locul lor este luat de papa, care prin indulgenţe dă iertare.
Toţuşi există o întrebare la care trebuie dat un răspuns: cum arată raiul în această
stare? Cum e trăită fericrea vederii slavei dumnezeieşti? Părintele Stăniloae explică acea
stare prin cunoaşterea apofatică: „apofatismul ortodoxiei în raport cu marele mister al
vieţii divine şi al vietii în Dumnezeu e firesc să-l întâlmin în raport cu prblemele vieţii
viitoare.Dar dacã viaşa aceea nu poate fi înţeleasã cu mintea şi nu poate fi povestită,
oamenii duhovniceşti au o oarecare cunoaştere a ei prin experienţă în anticipările ei
nedepline din viaţa pământească. Aceasta înseamnã apofatismul în ortodoxie: nu o totală
necunoaştere a lucrurilor cereşti, ci o cunoaştere prin experienţă, o trăire simplă a
prezenţei lor, fãrã putinţa de a le înţelege şi exprima. Ap.Pavel n- a putut exprima
lucrurile văzute în răpirea sa, dar le-a experiat (II Cor. 2, 9). Astfel, pe de o parte toate
descrierile date de Scripturã şi de sfinţi raiului sunt expresii figurate, simbolice. Pe de
altã parte, ele nu sunt construcţii arbitrare ale unor minţi care fac presupuneri fantastice

7
Idem, Teologia...., p. 240
8
Sf. Marcu Efeseanul, Oratio altera de igne purgatorio, la Pr. D. Stăniloae, art. cit. p. 551

3
despre felul cum va trebui să fie raiul, ci încercări de a reda ,fie şi în modul cel mai
aproximativ şi mai palid, o experienţă reală. ”9
„Bogăţia neînchipuită” a raiului ar consta în cel puţin cinci aspecte, desigur fără a
rezuma întregul rai la acestea, dar pentru a le schematiza, părintele Stăniloae le enumeră
ca atare: „arătarea descoperită a slavei lui Dumnezeu; ridicarea sufletului prin energiile
dumnezeieşti la o viaţă mai presus de puterile sau hotarele sale, la o viaţă care e proprie
numai lui Dumnezeu, stare ce se numeşte îndumnezeire după har; ca urmare, Dumnezeu
fiindu-le celor din rai tot ce le trebuie, ei nu vor mai simţi nicio lipsă, nicio durere,nicio
grijă, sufletul lor va petrece în odihnă; cunoaşterea şi iubirea fiindu-le ridicate la o treaptă
mai presus de fire, sufletele din rai vor petrece într-o adâncă comuniune de cunoaştere şi
iubire cu toţi îngerii, cu sfinţii şi cu patriarhii, nemai fiind trupul şi proprietatea
particulară, care împiedică comuniunea, va fi o viaţă, o plenitudine spirituală pură, într-un
grad pe care nu ni-l putem închipui; dar cei din rai vor avea o cunoştinţă şi un interes
generos şi în raport cu cei ce petrec încă pe pământ, ca şi pentru cei plecaţi la chinuri,
rugându- se pentru mântuirea lor.”10

b. Iadul
Spre deosebire de învăţătura catolică despre un foc material al iadului, Biserica
Ortodoxă învaţă că iadul este lipsa comuniunii de viaţă şi iubire cu Dumnezeu şi cu
semenii. Biserica Ortodoxă nu poate admite o suferinţă produsă de acţiunea fizică a unor
obiecte sau materiale externe asupra sufletului. Tristeţea, ura, golul pe care omul îl simte
este tocmai lipsa de comuniune cu Dumnezeu. Pe baza libertăţii date de Dumnezeu, El se
retrage atunci când nu este iubit. „Dar această rupere de comuniunii coexistă paradoxal
cu iubirea lui Dumnezeu. Când nu iubeşti pe cineva, când îl urăşti, iubirea lui nu mai
străbate la tine, deşi, dacă este superior duhovniceşte, ea persistă. Mai mult chiar ura nu
numai că te închide pe tine, ci produce şi în atitudinile aceluia o modificare; deci în cazul
nostru schimbă înfăţişările rea1ităţii obiective, chiar dacă e dumnezeiască. Dumnezeu
continuă a te iubi, dar faptul că nu poate răzbate cu iubirea Lui în tine, Îl face sã se
resemneze, să evite manifestările inutile, să se mulţumească cu minimul pe care ţi-l poate
face, şi aceasta camuflându·se sub rigiditatea unor legi, ceea ce te face sã crezi cã exişti
9
Pr. D. Stăniloae, art. cit. p. 553
10
Idem, p. 554

4
prin ele nu prin Dunmezeu.. Aceasta e întoarcerea feţii lui Dumnezeu, care rămâne totuşi
prezent. Ne întâlnlim iarăşi cu taina libertăţii umane, cu taina respectului ce o are
Dumnezeu faţă de ea. Asprimea condiţiilor în care exişti sporeşte cu mărimea ruperii
comuniunii, cu mărimea urii faţă de Dumnezeu. În iad asprimea aceasta e neînchiput de
mare. Şi ea a devenit neîntreruptă. Dar tot Dumnezeu te ţine şi acolo, adică iubirea lui
Dumnezeu persistã. Ai căzut din comuniune, ai căzut dela sânul Lui, nu te mai luminează
lumina feţei Lui şi nu te mai încălzeşte direct soarele existenţei, dar n-ai căzut din
legătura Lui, din iubirea Lui ascunsă şi resemnată să nu te poată încălzi cu arătarea, căci
îţi lasă pe τo εναι, care tot dela El este şi care n-ar putea dăinui, când cu adevărat El te-ar
urî.”11
Părinţii Răsăriteni nu vorbesc despre un foc material înainte de judecata
universală, întrucât nu vorbim despre un suflet unit cu trupul. „Dar în amânarea focului
quasi- material până la judecata din urmă, doctrina ortodoxă indică unul din elementele
marii deosebiri graduale între suferinţa sufletelor dedupă judecata particulară şi între cea
de după judecata universală. În afară de aceasta, faptul că în concepţia ortodoxă chinurile
din starea provizorie nu sunt atât de grele ca cele de după judecata din urmă, ne face să
nu ne ducem la ultima extremitate nici în descrierea chinurilor sufleteşti.” 12 Învăţătura
ortodoxă arată că sufletele celor din iad se pot mântui prin rugăciunile Bisericii. Ei nu şi-
au pierdut nădejdea deşinici aceasta nu este sigură. Astfel chinul celor din iad nu este
chiar definitiv, căci o rază de speranţă mai păstrează. Desigur chinurile iadului nu vor fi
depline în această stare provizorie întrucât păcătoşii nu cunosc urmările păcatelor, nu vin
în faţa lor cei care au suportat urmările păcatelor lor.
Biserica Romano- Catolică, invocând texte scripturistice: II Macabei 12, 39- 46;
Matei 12, 31-32; Matei 5, 24-25; iar textul principal I Corinteni 3, 11-15, susţine
existenţa unui al treile loc, purgatoriul unde sufletele celor ce au adormit fără să
ispăşească unele păcate sau vina lor, merg acolo şi se vor curăţi de acele păcate, iar apoi
vor intra în rai. Biserica Ortodoxă nu poate susţine existenţa purgatoriului din mai multe
motive. În primul rând nu cunoaştem gradaţia păcatelor pentru a putea şti cu exactitate
nuanţele păcatelor săvârşite şi nivelul de pedeapsă la care ar trebui să fim supuşi; în al
doilea rând, suferinţa pentru păcate nu este pentru a da lui Dumnezeu o satisfacţie, ci ea
11
Idem, p. 568
12
Idem, pp. 571-572

5
persistă pentru că în suflet persistă păcatul. Ortodoxia nu vede în relaţia Dumnezeu-om
un raport juridic, ci un raport Tată-fiu, unul de iubire şi iertare.

2. Raiul şi iadul după Judecata universală.

Raiul veşnic e o „privire veşnică a feţei lui Hristos”, iar iadul „un veşnic exil, o
veşnică privire a feţei diavolului.” Strălucirea slavei lui Hristos, lumina chipului Său
produce o stare de bucurie pentru cei ce s-au deschis lui Hristos, iar întunecimea iadului
reprezintă însăşi refuzul oamenilor de răspunde iubirii lui Hristos: „Lumina veşnică de
care se vor împărtăşi cei buni e o privire şi o chemare adresată fiecăruia din ei de Hristos,
precum întunericul în care sunt lăsaţi ceilalţi e o întoarcere a feţei Lui de la fiecare, sau o
închidere a ei de la aceştia, datorită lor înşişi.” 13 Astfel, Lumina aceasta ce va străluci
fiecăruia şi va fi pentru unii o bucurie a descoperirii binelui, iar pentru alţii revelarea
urâţeniei: „cel ce experiază îndreptarea feţei lui Hristos spre el ca o lumină veşnică, sau
veşnic inepuizabilă, se vede pe sine însuşi în tot ce găseşte Hristos bun în el, dar şi pe toţi
ceilalţi care sunt învăluiţi şi ei în aceeaşi lumină. La fel se vede fiecare din cei scufundaţi
în întuneric, în toată urâţenia imprimată de el în fiinţa sa şi pe toţi cei lăsaţi ca şi el în
aceeaşi situaţie.”14
Inspirându- se din scrierile Sf. Grigorie de Nyssa 15, părintele Stăniloae arată cum
această bucurie a vederii feţei lui Hristos nu are hotar. Omul niciodată nu se satură de
vederea lui Dumnezeu, iar umplerea de har şi de slavă nu încetează. Această stare de
unire continuă cu Dumnezeu este numită epectază. „Există o realitate necreată şi ea
însăşi, este superioară oricărei augmentări şi oricărei diminuări şi nu poate primi nici un
surplus de bine. Dar deosebit de ea există realitatea adusă la existenţă prin creaţie, care e
pururea întoarsă spre cauza primă şi e conservată în bine prin participarea la acea cauză
primă, care o cuprinde în aşa fel, că ea se creează pururea, crescând prin augmentarea în
bine, astfel că nu se mai vede în ea nici limită, şi o augmentare a ei în bine nu va fi
circumscrisă printr- un sfârşit, ci binele actual chiar dacă pare a fi cel mai mare şi mai
desăvârşit posibil, nu e niciodată decât începutul unui bine superior şi mai mare. Astfel se
verifică cuvântul apostolului că prin întinderea (epectaza) spre ceea ce este înainte,

13
Idem, Teologia...., p. 287
14
Ibidem
15
Sf. Grigorie de Nyssa, Comentar la Cântarea Cântărilor, P. G., 44, col 885 D-888 A

6
lucrurile ce păreau înainte desăvârşite se uită. Dar realitatea mereu mai mare şi care se
arată ca un bine superior, atrage la sine afecţiunea celor ce participă şi- i opreşte să
privească spre trecut, înlăturând amintirea bunurilor inferioare, prin gustarea bunurilor
mai eminamente.”16
Înaintarea aceasta spre o unire tot mai multă cu Dumnezeu nu încetează niciodată.
Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre existenţa unei realităţi prime, adică a
dumnezeirii, iar cea de-a doua, omul, este mereu însetat de desăvârşirea în Dumnezeu.
„Diferenţa esenţială”, spune Sf. Grigorie de Nyssa, „este că Dumnezeu este infinit în act,
pe când sufletul este în devenire.” 17 Dumnezeu este mereu transcendent şi mereu se
descoperă omului ca fiind ceva nou şi astfel, în rai, omul se bucură mereu de această
noutate. Dar această sete de cunoaştere nu apare doar după separarea sufletului de trup.
Astfel, omul este nemuritor fiind însetat de cunoaştere, „până când trăieşte în conştiinţa
că are mereu ceva nou de cunoscut, adică, până când se află într-o conştiinţă a legăturii cu
Dumnezeu cel infinit, nu în monotonia unei esenţe supusă aceloraşi legi, ci în legătură cu
Cel care i se face cunoscut în alte şi alte adâncimi ale Sale.” 18 Progresul acesta nu e după
trup, ci după suflet. Numai fiindcă e după suflet poate înainta la nesfârşit.” 19 În acest fel
înţelegem că după separarea de trup, sufletul va fi liber, nu va exista nici o piedică în
calea umplerii sale de slava dumnezeiască.
Părintele Stăniloae arată astfel cum viaţa veşnică în rai este o mişcare. Citându- l
pe Sf. Maxim Mărturisitorul, arată cum epectaza nu aduce o monotonie, sau o plictiseală:
„eternitatea, departe de a fi uniformitate statică, este în chip minunat mereu reînnoită în
experienţa spiritului, un început absolut.”20 „Cel ce urcă nu se opreşte niciodată, mergând
din începuturi în începuturi, prin începuturi ce nu au sfârşit.”21 Totodată, în strânsă
legătură cu ceea ce presupune ideea de apropiere şi umplere de slava dumnezeiască,
părintele Stăniloae vorbeşte despre rai ca despre o odihnă, dar în acelaşi timp mişcare în
iubirea lui Dumnezeu. Dacă în viaţa pământească iubirea este expresia unui efort al
omului care dezvoltă o potenţă sădită de Dumnezeu în el, în viaţa viitoare ea este
16
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit. p. 295
17
Sf. Grigorie de Nyssa, op. cit.
18
Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987,. p. 10
19
Idem, p. 11
20
Sf. Maxim Mărt., Quaest. ad Thalas. 59, Filoc. rom. III. p. 320, la Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
Teologia.... p. 299
21
Idem, 65, Filoc. rom. III, p. 437, la Ibidem

7
experienţa unui har al lui Dumnezeu mai presus de puterile omului. „E odihna omului în
bucuria iubirii nemărginite a lui Dumnezeu faţă de el. Iubirea trebuie să ajungă odată la o
stare în care sufletul se odihneşte în ea; dar odihna aceasta nu este monotonă, ci mereu
nouă, mereu surprinzătoare, deşi mereu aceeaşi. Pentru că Cel iubitor e nesfârşit în
darurile Sale. Şi omul e ajutat să crească în bucuria de aceste daruri mereu noi, mereu
sporite, dar ale aceleaşi iubiri, ale Aceluiaşi Iubitor. Numai o persoană supremă poate da
această bucurie mereu nouă şi care e totodată şli odihnă şi aceeaşi odihnă.....” 22 Dar
această mişcare spre Dumnezeu, nu e un efort al omului, ci este un dar dumnezeiesc.
„Omul îşi face drumul spre infinitate printr-o continuă transcendere verticală şi
orizontală. Prin aceasta îşi face drumul spre Dumnezeu, spre oameni şi spre lume, dorind
să cuprindă totul ca şi Dumnezeu. Transcenderea spre oameni înseamnă şi o convergenţă
cu ei, pentru că nu poate să cuprindă cele ale semenilor săi, dacă nu i le dăruiesc şi ei.
Toţi se îmbogăţesc prin Dumnezeu şi unii prin alţii. Omul ne se extinde nu numai luând,
ci şi dând. Cu cât dă mai mult, cu atât se deschide mai mult pentru a primi cu atât i se
deschid mai mult ceilalţi pentru a-i da din partea lor.”23 În cazul omului avem totuşi parte
de o iubire care este limitată. În cazul veşniciei nu putem vorbi despre o limitare, altfel
omul nu s-ar odihni statornic, nici nu s-ar mişca statornic în ea, ci s-ar coborâ în ea
plictisit, sau ar trece mai departe, sau ar amorţi în descurajarea imposibilităţii de a găsi
undeva iubirea deplină. Iubirea care odihneşte veşnic trebuie să fie infinită, apofatică, ca
să ne putem mişca şi odihni veşnic în ea.
Timpul din rai nu va putea fi cuantificat. Omul pătrunde în această stare de
„stabilitate”, participă la aceasta. Omul nu are existenţa mai presus de timp în viaţa
pământească. De aceea, prin participare se face părtaş veşniciei lui Dumnezeu.
Simbolizarea veşniciei fericite, a sărbătorii depline, o arată Părintele Stăniloae prin
Cincizecime: „...aceasta se vede în simbolizarea ei prin Cincizecime, ca început al vieţii
veşnice în Duhul Sfânt, redat deplin în făpturi şi ca sfârşit deplin al timpului sau al
săptămânii de săptămâni, de când a început viaţa cea nouă a vreaturii prin Învierea
Domnului; sau, ca sfârşitul lui cinci înzecit sau al întregii vieţi orientate prin cele cinci
simţuri spre lumea văzută.”24 „Căci El este Cincizecimea, ca început şi sfârşit al lucrurilor

22
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia.... p. 301
23
Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, p. 11
24
Idem, Teologia.... p. 300

8
şi ca Raţiune, în care se cuprind toate prin fire. Căci dacă Cincizecimea cade după
perioada unei săptămâni, ea este o zecime încincită. Dar aceasta înseamnă că natura celor
create, care după raţiunea sa e încincită din pricina simţurilor, după străbaterea naturală a
timpurilor veacurilor se va sălăşlui în Dumnezeu, Cel unul după fire, nemaiavând nici o
margine, căci în Dumnezeu nu este nici un interval.”25
Prin asumarea responsabilităţii de chip al lui Dumnezeu şi prin efortul său omul
ajuns în rai este cuprins în Cuvântul lui Dumnezeu, Care este chip al Tatălui. De aceea,
spune părintele Stăniloae: „cei din rai sunt readunaţi în Cuvântul, prin Care şi după chipul
Căruia au fost făcuţi, devenind la maximum asemenea Lui (Efes. 1, 10). Precum Acela e
Raţiunea tuturor raţiunilor, sau Sensul în care se văd luminate sensurile tuturor, dar în
acelaşi timp Unul, din unitatea Treimii ca Dumnezeire a cărei viaţă e iubirea fără sfârşit,
aşa cei ridicaţi în El poartă în forma cea mai luminoasă pecetea Lui, nesăturându-se de
contemplarea sensurilor fără de sfârşit în El şi de comuniunea iubitoare, căci participă
prin El la iubirea Sfintei Treimi.”26
Inspirându-se din cartea profetului Daniel (9, 10), părintele D. Stăniloae îl citează
pe Sf. Simeon Metafrastul care interpretează râul de foc că va consuma pe cei fără de
lege. . Totul va fi copleşit de slava feţei lui Hristos, dar aceasta va apărea celor ce nu L-au
cunoscut ca foc consumator, iar celor drepţi, ca lumină iubitoare a toate acoperitoare. 27
Această ardere a focului slavei feţei lui Hristos nu va putea fi suferită de cei ce nu L-au
cunoscut pe Dumnezeu în semenii lor. Astfel ei nici la judecată nu se vor înfăţişa înaintea
Judecătorului, întrucât spune Sf. Grigorie Palama „că aceia nici nu se vor mai înfăţişa la o
cercetare, ci vor fi osândiţi de la început, ca unii ce nici în viaţa aceasta nu s-au înfăţişat
niciodată înaintea lui Dumnezeu: Deci răpitorii şi cei nedrepţi nici nu vor învia spre
înfăţişare la judecată spre nemijlocită osândă şi condamnare mai mare, fiindcă ei nu s-au
înfăţişat nicodată deloc lui Dumnezeu din tot sufletul.”28
Dacă raiul este comuniunea iubitoare a lui Dumnezeu cu oamenii, iadul este locul
pentru „cei ce au refuzat lumina comuniunii pe pământ şi la întunericul halucinant pus de
cei răi peste lume.” La toate acestea se adaugă „focul şi întunericul îngerilor răi. Căci,
spune Sf. Maxim Mărturisitorul, <râu de foc curge înaintea Lui, când se vor arăta
25
Idem, apud. Sf. Maxim Mărt., Quaest. ad Thalas. p. 437
26
Idem, Teologia.... p. 305
27
Ibidem, p. 288
28
Ibidem, p. 291

9
prezente tartarul şi prăpastia fără fund şi neînchipuită şi întunericul cel mai dinafară şi
viermele cel neadormit şi peste toţi va pluti frica pentru sfârşitul tuturor celor aşteptate; şi
când vor sta îngerii mâniei fulgerând din ei focul osândei, având în privire foc şi emiţând
foc spre pedepsirea a toată.>”29
Ruperea totală de Hristos, de Cuvântul dumnezeiesc şi omenesc iubitor este în iad
totală. Iadul este totala cădere din lumina sensurilor şi a comuniunii.Iar această cădere,
această stare de nonsens de lipsă de raţiune „echivalează cu nebunia, cu refuzul realităţii
pe care o înlocuieşte sau o strâmbă cu produsele halucinaţiei sale, iar aceasta e un izvor
de chin nemărginit.” Lipsa aceasta de comuniune este ea însăşi o stare de chin: „de câte
ori nu vedem pe unii, pe care o susceptibilitate bolnăvicioasă, întreţinută de orgoliu
nemăsurat, îi face să se chinuiască în faţa noastră de temeri şi de bănuieli imaginate,
neacceptându-ne în nici o atitudine faţă de ei, nici de îngăduinţă, nici de înţelegere,
niciindiferenţă nici atenţie, nici de vorbire, nici de tăcere, reduşi la o neputinţă
chinuitoare şi reducându-ne şi pe noi la neputinţa de a-i ajuta, în această necontenită
roadere a lor de către ei înşişi. Noncomuniunea şi non-raţionalitatea lor nu-i o desfiinţare
a comuniunii şi a raţiunii prin muţenie şi întuneric, ci o pervertire a lor: raţinea lor le
serveşte de chin, nonsensul vieţii lor stă în dezorganizarea haotică a sensurilor, auzirea
cuvintelor altora e un motiv de tot felul de bănuieli, non-comuniunea stă în comunicarea
fără efect a acestei nevindecabile lipse de sens şi în agăţarea de cuvintele altora şi de
existenţa lor pentru a se chinui şi maimult, strâmbând tot ce li se comunică, reducând la
efecte rele toate legăturile lor cu ceilalţi.”30
Părintele Stăniloae arată experienţa „vieţii” în iad. Cei din iad, la început arată o
anumită bunătate, dar mai apoi văd singurătatea pe care nesinceritatea lor o aduce. De
fapt, este fenomenul identic cu modul de pătrundere în suflet a păcatului. La început
creează o stare de bucurie, o stare de mulţumire, de plăcere, dar mai apoi îşi dezvăluie
adevărata faţă a durerii, a urâţeniei, a depărtării de Dumnezeu şi în final a deznădejdii.
„Răul va apărea atunci ca totalã desfigurare a existenţei în cei stăpâniţi de el, în
totala lui lipsa de lumină şi în tot vidul lui de conţinut. Dar aceasta va constitui pentru
subiectele extreme ale răului suprema suferinţă, desigur o suferinţă care constituie în
acelaşi timp elementul lor, nefiind capabile de o altă stare. Va fi şi aceasta o revelaţie
29
Ibidem, apud. Sf. Maxim Mărt. Ambigua, P. G., 91, 381, A
30
Ibidem, pp. 304-305

10
culminantă31. Golul răului se va arăta în deplinătatea lui. Dar aceasta va însemna o
definitivă înfrângere a lui, după ce a fost lăsat sã epuizeze toate măştile binelui pentru
eventuala lui biruinţă. Răul se demască atunci când a ajuns la disperare, când vede cã nu
mai are nici un rost să se disimuleze, ştiind că nu mai are pe cine sã câştige prin
înşelăciune. Starea lui demascată e în acelaşi timp una de cumplită răutate şi de totală
nenorocire provocată de o întoarcere a întregii zidiri de la cei dominaţi de el, cauzată de
refuzul total al lor de a mai avea vreo legătură cu ceea ce există consistent. Căci zidirea
însăşi e refuzată de această supremă răutate, ca şi Dumnezeu. Viaţa celor din iad nu va fi
luminată de zâmbetul feţei lui Dumnezeu, căci ei sunt incapabili să privească la ea. Un
întuneric deplin al singurătăţii şi al necunoaşterii şi nerecunoaşterii aspectului spiritual şi
fundamental al celor ce există se va aşterne peste ei şi o totală lipsă de încredere în bine şi
de nădejde de a li se mai schimba soarta, prin sensibilitatea faţă de bine, va domni peste
ei. Au intrat şi ei într-o neputinţă de a se mai schimba. Taina chinurilor veşnice
echivalează cu taina îmbolnăvirii iremediabile, mai bine zis a morţii veşnice a celor ce
ajung în ele. E taina învârtoşării extreme a făpturii în trăsăturile răului, în urma practicării
lui.”32
Mai mult, părintele profesor arată că această stare de decandenţă totală, această
stare de refuz al comuniunii şi al dialogului este provocată de ei înşişi. Omul prin
libertatea lui a laes această stare de durere şi chin veşnic.
„Dumnezeu şi semenii nu mai sunt trăiţi ca uitându-se la ei şi vorbind cu ei,
pentru cã ei nu mai pot sã se uite la aceia şi în aceia, şi nu se mai pot afla în dialog cu
aceia. Non-voinţa continuă de comunicare a devenit neputinţa totală şi definitivă de
comunicare, ramânând în acelaşi timp non-voinţã. Starea aceasta e în acelaşi timp o
pedeapsă şi o stare voită.
Chiar dacă află "în timp" vreo anumită satisfacţie în această închidere, în secret,
eu-ul suferă în această exclusivă autoafirmare. Ea devine chinuitoare la maximum când
se prelungeşte la nesfârşit. Chiar în timp, dacã ar fi totala şi s-ar prelungi prea mult, ea ar

31
Sf. Maxim Mărt., Ep. I, P.G., 91, col. 381: "Cine va surpa taltarul care mugeşte şi abisul din sânul lui care
fierbe împreuna cu el?"
32
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia.... p. 302

11
echivala cu moartea. În ea omul ar pierde graiul; el nu s-ar mai putea exprima pe sine, n-
ar mai afla în aceastã situaţie de închidere totalã în sine cuvântul care sa-l mântuiascã.”33
Această suferinţă este cu atât mai mare cu cât cei din iad sunt conştienţi de
această stare. Ei nu pot face nimic în acest sens. Nebunia aceasta în care se află se
prelungeşte la nesfârşit, şi nu poate fi vindecată, nici măcar ameliorată. Cei din rai nu pot
să-i ajute pe acei din iad, întrucât aceştia din urmă au refuzat ajutorul şi comuniunea în
iubire cu semenii lor. Chiar şi între cei din iad este un abis şi un „hău” prin care nimeni
nu se înţelege cu nimeni: „în iad toţi sunt într-o nebunie lucidă totală, adică deplin orbişi
surzi faţă de ceilalţi, sau cu o privire şi cu o auzire perversă, comunicându-şi neputinţa de
comunicare, strâmbând orice comunicare într-o comunicare lipsită de putinţa reală a
comunicării, plângând şi scrâşnind din dinţi cu disperare, fiecare lângă zidurile surde,
plângătoare şi scrâşnind din dinţi şi ele, pe care le constituie făpturile celorlalţi; plângând
şi scrâşnind din dinţi pentru neputinţa comunicării şi pentru răutatea ce şi-o comunică
totuşi prin aceasta, răutate pe care fiecare o simte în ceilalţi faţă de el, mărită halucinant.
Căci văd în toţi faţa satanei. Chinul în care se află este este din această cauză un vierme
neadormit.”34

33
Ibidem
34
Idem, p. 305

12