SUBIECTUL I – Grile

1. Raporturile juridice civile nepatrimoniale pot fi:

a) Raporturi juridice civile obligaționale.
b) Raporturi de identificare a subiectelor de drept civil.
c) Raporturi generate de creația intelectuală.
2. Sunt izvoare de drept civil:
a) Cutuma.
b) Doctrina.
c) Jurisprudența.
3. Principiul neretroactivității legii civile se impune:
a) Legiuitorului.
b) Organului de jurisdicție care aplică legea.
c) Tuturor participanților la raporturi juridice.
4. Încetarea aplicării legii civile poate avea loc prin:
a) Ajungere la termen.
b) Abrogare expresă, directă sau indirectă.
c) Abrogare tacită totală.
5. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate
între comercianți și consumatori conține norme juridice care se aplică:
a) Numai persoanelor juridice.
b) Numai persoanelor fizice.
c) Persoanelor fizice și juridice.
6. Legea civilă intră în vigoare:
a) La data publicării în Monitorul Oficial.
b) La data promulgării.
c) La 3 zile de la publicare sau la data prevăzută în textul ei.
7. Legea civilă nouă se aplică:
a) Situațiilor juridice care se ivesc din momentul intrării ei în vigoare.
b) Situațiilor juridice subiective născute anterior intrării ei în vigoare și
care nu și-au produs încă efectele.
c) Situațiilor juridice născute anterior intrării ei în vigoare, care și-au
produs în întregime efectele.
8. Aplicarea legii civile în timp este guvernată de următoarele principii:
a) Ultraactivitatea legii civile.
b) Neretroactivitatea legii civile.
c) Aplicarea imediată a legii civile.
9. Sunt izvoare ale dreptului civil:
a) Practica judiciară.
b) Doctrina judiciară.
c) Legile, ca acte normative emise de puterea legislativă.
10. Raporturile juridice civile patrimoniale pot fi:
 a) Raporturi juridice civile reale.
b) Raporturi juridice civile prin care se individualizează subiectele de drept.
c) Raporturi juridice civile obligaționale.

11. Prin obligație de a da se înțelege îndatorirea:

a) De a preda un lucru;
b) De a transmite sau de a constitui un drept real;
c) De a transmite un drept de creanță.
12. Constituie o obligație de mijloace:
a) Obligația pe care și-o asumă medicul de a depune toată
priceperea sa în tratarea pacientului;
b) Obligația de a câștiga un anumit proces, asumată de avocat față de clientul
său;
c) Obligația de a preda un anumit lucru.
13. Drepturile absolute:
a) Se pot realiza numai cu concursul unei alte persoane;
b) Cuprind toate drepturile patrimoniale;
c) Au drept obligație corelativă o obligație opozabilă erga omnes.
14. Obligația propter rem:
a) Are ca izvor legea sau convenția părților;
b) Se transmite odată cu bunul, fără a fi nevoie de vreo formalitate
specială;
c) Constă în îndatorirea de a transmite sau de a constitui un drept real.
15. Dreptul real și dreptul de creanță se aseamănă, printre altele, prin aceea că:
a) Au determinate atât subiectul activ, cât și subiectul pasiv;
b) Sunt evaluabile pecuniar;
c) Sunt însoțite de prerogativa preferinței.
16. Obligația perfectă:
a) Se mai numește și obligație naturală;
b) Se valorifică, de regulă, pe cale de excepție;
c) Oferă posibilitatea creditorului de a recurge la forța coercitivă a
statului pentru a obține executarea ei.
17. Bunurile fungibile:
a) Pot fi considerate nefungibile, în temeiul voinței părților;
b) Pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligații;
c) Sunt producătoare de fructe.
18. Spre deosebire de drepturile reale, drepturile de creanță:
a) Nu se bucură de prerogativa urmăririi;
b) Sunt limitate ca număr;
c) Fac parte din categoria drepturilor absolute.
19. Bunurile consumptibile:
 a) Implică fie consumarea substanței bunurilor, fie înstrăinarea lor;
b) Nu pot fi considerate neconsumptibile prin voința părților;
c) Sunt, ca regulă, bunuri nefungibile.
20. Obligația de a preda bunul vândut este:
a) O obligație de a da;
b) Corelativă unui drept de creanță;
c) O obligație de mijloace.

21. Prerogativa urmăririi (dreptul de urmărire):

a) Constă în posibilitatea titularului oricărui drept patrimonial de a pretinde
restituirea lucrului de la orice persoană care l-ar deține;
b) Constă în posibilitatea titularului dreptului real de a-și realiza dreptul
respectiv cu prioritate față de titularii altor drepturi;
c) Este specifică dreptului real, nu și dreptului de creanță.
22. Obligația scriptae in rem:
a) Se mai numește și obligație reală;
b) Incubă și titularului actual al dreptului real, chiar dacă acesta nu a participat
direct și personal la formarea raportului obligațional;
c) Se mai numește și obligație opozabilă și terților.
23. Obligațiile naturale:
a) Se mai numesc și obligații imperfecte;
b) Pot fi valorificate numai pe cale de excepție (apărare);
c) Sunt îndatoriri care decurg din bunurile moravuri (din regulile de conviețuire
socială).
24. Drepturile reale accesorii:
a) Includ, între altele, dreptul de uzufruct;
b) Presupun, ca drept principal, un drept de creanță;
c) Includ, între altele, dreptul de gaj.
25. Fac(e) parte din categoria bunurilor imobile prin natura lor:
a) Terenurile, izvoarele și cursurile de apă;
b) Orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter temporar;
c) Dreptul de ipotecă asupra unei construcții.
26. Fructele civile:
a) Se dobândesc prin percepere;
b) Se dobândesc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului);
c) Sunt foloasele rezultate în urma consumării substanței unui bun.
27. Abuzul de drept subiectiv civil:
a) Înseamnă depășirea limitelor externe, de ordin material sau juridic, ale
dreptului respectiv.
b) Constituie o excepție de la principiul pacta sunt servanda;
 c) Presupune, printre altele, exercitarea dreptului subiectiv cu rea-
credință.
28. Este un bun incorporal:
a) Dreptul de proprietate;
b) Dreptul de a pretinde arvuna;
c) Dreptul la domiciliu.
29. Interpretarea oficială:
a) Cuprinde și interpretarea efectuată de către avocat în pledoariile sale, fiind
realizată în cadrul oficial al ședinței de judecată;
b) Are caracter general obligatoriu;
c) Provine de la însuși organul de stat care a edictat norma juridică
supusă interpretării;
30. Interpretarea literală:
a) Presupune utilizarea regulilor gramaticii limbii române;
b) Se mai numește și interpretare declarativă;
c) Nu este susceptibilă a fi dată unei norme juridice ce conține o enumerare
limitativă.

31. În funcţie de modul de formare, actele juridice civile se clasifică în:

a) acte juridice unilaterale, acte juridice bilaterale şi acte juridice multilaterale;
b) acte juridice constitutive, acte juridice translative şi acte juridice declarative;
c acte juridice consensuale, acte juridice solemne (formale) şi acte
) juridice reale.
32. Capacitatea de a încheia actul juridic civil este:
a) o condiţie necesară şi suficientă pentru existenţa discernământului;
b) o stare de drept, spre deosebire de discernământ, care este o stare de fapt;
c o condiţie de fond esenţială, de eficacitate şi generală a actului
) juridic civil.
33. Constituie cerinţe ale valabilităţii consimţământului:
a să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
)
b să provină de la o persoană cu discernământ;
)
c) să provină de la o persoană cu capacitate de exerciţiu.
34. Lipseşte intenţia de a produce efecte juridice:
a când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa), din
) prietenie, din curtoazie sau pură complezenţă;
b când declaraţia de voinţă s-a făcut sub condiţie simplă potestativă din partea
) celui ce se obligă;
c) când manifestarea de voinţă este foarte vagă.
35. Falsa reprezentare a realităţii la încheierea actului juridic civil atrage
sancţiunea nulităţii absolute, în cazul în care priveşte:
 a) identitatea sau însuşirile esenţiale ale persoanei cocontractante sau beneficiare
a actului juridic;
b) calităţile substanţiale ale obiectului acelui act juridic;
c) identitatea fizică a obiectului (error in corpore) acelui act juridic.
36. Este vorba de un viciu de consimţământ în cazul în care:
a) lipseşte discernământul;
b) manifestarea de vointa a fost facută cu o rezervă mintală, cunoscută de
destinatarul acesteia;
c) partea a avut, la încheirea actului juridic, o falsă reprezentare a
calităţilor substanţiale ale obiectului acestuia.
37. Dolul, ca viciu de consimţământ:
a) dacă este dovedit, atrage nulitatea absolută a actului juridic;
b) este aplicabil şi actelor juridice unilaterale;
c) nu afecteaza valabilitatea contractului atunci când provine de la reprezentantul
cocontractantului.
38. Dolul, ca viciu de consimţământ:
a) dacă este dovedit, atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului
astfel încheiat;
b) poate fi probat prin orice mijloc de probă;
c) având o natură juridică dublă, de viciu de consimţământ şi de faptă ilicită a
autorului manoperelor dolosive, poate constitui temei atât pentru anularea
actului juridic, cât şi pentru o acţiune în despăgubire.
39. În materia violenţei, ca viciu de consimţământ:
a) sancţiunea care intervine este nulitatea absolută;
b) ameninţarea să provină de la cealaltă parte contractantă;
c) temerea insuflată celui ameninţat trebuie să fie considerabilă şi
actuală.
40. Pot fi anulate pentru leziune actele juridice civile care îndeplinesc şi
următoarele condiţii:
a) să fie încheiate de minorul între 14 şi 18 ani singur, fără
încuviinţarea ocrotitorului legal;
b) să fie acte juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative;
c) să fie acte de dispoziţie.

41. În funcţie de momentul în care îşi produc efectele, actele juridice se clasifică în:
a) acte juridice pure şi simple şi acte juridice afectate de modalităţi;
b) acte juridice între vii (inter vivos) şi acte juridice pentru cauză de
moarte (mortis cauza);
c) acte juridice cauzale şi acte juridice abstracte.
42. Capacitatea de a încheia actul juridic civil:
a) este o stare de drept, deoarece izvorăşte din lege;
 b) este o stare de fapt;
c) constituie o condiţie necesară şi suficientă pentru existenţa discernământului.
43. Prin excepţie, tăcerea valorează consimţământ:
a) când legea prevede expres aceasta;
b) când prin voinţa expresă a părţilor, se atribuie o anumită semnificaţie juridică
tăcerii;
c) când tăcerea are valoare de consimţământ protrivit obiceiului.
44. Falsa reprezentare a realităţii la încheierea actului juridic atrage sancţiunea
nulităţii relative, în cazul în care priveşte:
a) calităţile substanţiale ale obiectului acelui act juridic;
b) natura actului juridic ce se încheie;
c) identitatea fizică a obiectului (error in corpore) acelui act juridic.
45. Eroarea asupra identităţii sau însuşirilor esenţiale ale persoanei cocontractante
sau beneficiare:
a) atrage nulitatea absolută a actului juridic respectiv;
b) atrage inopozabilitatea actului;
c) poate atrage anularea actului juridic respectiv, în condiţiile legii.

46. Dolul, ca viciu de consimţământ:

a) nu afectează valabilitatea contractului atunci când împrejurarea ascunsă de una
din părţi era cunoscută de cocontractant;
b) este aplicabil numai actelor juridice bilaterale şi multilaterale;
c) se sancţionează cu nulitatea absolută a actului juridic civil.
47. Dolul incident (secundar):
a) nu constituie viciu de consimţământ;
b) constituie viciu de consimţământ numai dacă există pentru fiecare parte a
actului juridic bilateral (multilateral);
c) vizează împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic civil,
neatrăgând anulabilitatea acestuia, putându-se cere, cel mult, o reducere a
valorii prestaţiei, daca este cazul.
48. Violenţa reprezintă viciu de consimţământ la încheierea unui act juridic civil,
când este exercitată:
a) asupra descendenţilor sau ascendenţilor celui care s-a obligat;
b) numai de partea în favoarea căreia s-a încheiat actul juridic civil;
c) orice altă persoană de care cel ameninţat este legat de o temeinică afecţiune.
49. Violenţa constituie viciu de consimţământ dacă:
a) ameninţarea să fie injustă (nelegitimă);
b) provine numai de la persoana cu care s-a contractat;
c) este indiferentă.
50. Elementul obiectiv (material) face parte în mod obligatoriu din structura
următoarelor vicii de consimţământ:
a) eroarea;
b) dolul;
 c) violenţa, leziunea.
51. Capacitatea de a încheia actul juridic civil este:
a) o condiţie necesară şi suficientă pentru existenţa discernământului;
b) o stare de drept, spre deosebire de discernământ, care este o stare de fapt;
c) o condiţie de fond esenţială, de eficacitate şi generală a actului juridic civil.
52. Eroarea reprezintă:
a falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic civil;
)
b) inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina
să încheie un anumit act juridic civil;
c) ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să îi producă o temere ce o
determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
53. Dolul, ca viciu de consimţământ:
a dacă este dovedit, atrage nulitatea absolută a actului juridic;
)
b) este aplicabil şi actelor juridice unilaterale;
c) nu afecteaza valabilitatea contractului atunci când provine de la reprezentantul
cocontractantului.
54. Violenţa constituie viciu de consimţământ dacă:
a ameninţarea să fie injustă (nelegitimă);
)
b) provine numai de la persoana cu care s-a contractat;
c) este indiferentă.
55. Constituie cerinţe generale ale valabilităţii obiectului actului juridic civil:
a) obiectul să fie un fapt personal al celui ce se obligă;
b) cel care se obligă să fie titularul dreptului;
c) obiectul să fie determinat sau determinabil.
56. Forma actului juridic civil cerută ad validitatem:
a) atrage, în caz de nerespectare, nulitatea relativa a actului juridic;
b) nu afectează valabilitatea actului juridic, ci doar posibilitatea probării acestuia;
c) atrage, în caz de nerespectare, nulitatea absoluta a actului juridic.
57. În funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la
încheierea actului juridic civil, nulităţile se clasifică în:
a) nulităţi totale şi nulităţi parţiale;
b) nulităţi amiabile şi nulităţi judiciare;
c) nulităţi absolute şi nulităţi relative.
58. Nulitatea relativă a unui act juridic civil:
a) poate fi invocată de cel al cărui interes a fost nesocotit la
încheierea actului juridic;
b) nulitatea relativă, în principiu, nu poate fi acoperită prin confirmare;
c) poate fi invocată oricând, pe cale de acţiune sau de excepţie.
59. Efectele nulităţii:
 a) nu diferă după cum nulitatea este totală sau parţială;
b) sunt aceleaşi, indiferent de natura interesului ocrotit prin dipoziţia legală ce
stabileşte cerinţa de validitate nerespectată la momentul încheierii actului
juridic;
c) se produc ulterior momentului încheierii actului juridic şi se datorează
neexecutării culpabile a obligaţiei de către una din părţi.
60. În categoria principiilor ce guvernează efectele nulităţii includem, printre
altele, principiul:
a) neretroactivităţii;
b) irevocabilităţii;
c) restitutio in integrum.

SUBIECTUL II
1. Aplicarea legii civile în timp.

Principiul neretroactivităţii legii civile noi este acea regulă de drept,

potrivit căreia, o lege civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică
după intrarea ei în vigoare, fară a se putea aplica faptelor sau actelor juridice
petrecute anterior.
Principiul aplicării imediate a legii civile noi este regula de drept, potrivit
căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situaţiilor
apărute după intrarea ei în vigoare; aceasta deoarece, tot ce se petrece sub legea
nouă trebuie să i se supună, astfel încât, prin acest principiu se exclude aplicarea
legii vechi.
Excepţiile de la cele două principii ale aplicării legii civile în timp sunt:
- retroactivitatea legii civile noi care înseamnă aplicarea legii civile noi la
situaţii juridice anterioare intrării ei în vigoare. În legătură cu această “excepţie
de la principiul neretroactivităţii legii civile” se pot formula două observaţii:
1. dispoziţia constituţională (art.15 alin.2) nu permite nici o excepţie de la
acest principiu, în materie civilă;
2. principiul neretroactivităţii vizează normele juridice cuprinse în noua
lege destinată a reglementa situaţii juridice.
- Ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi. Reprezintă excepţia
de la principiul aplicării imediate a legii noi şi constă într-o limitare, vremelnică,
a aplicării legii noi, legea veche urmând să se aplice, cu titlu tranzitoriu,
situaţiilor juridice în curs la momentul intrării în vigoare a noii legi, aplicarea
acestei legi fiind amânată până la consumarea respectivelor situaţii juridice.

2. Noțiunea și clasificarea drepturilor subiective civile. (inclusiv

analiza fiecărei categorii)

Definiţia dreptului subiectiv civil

Posibilitatea recunoscută de lege subiectului activ dintr-un raport juridic civil
- persoana fizică ori persoană juridică - în virtutea căreia aceasta poate, în limitele
dreptului și moralei, să aibă o anumită conduită și putând pretinde subiectului
pasiv o conduită corespunzătoare, iar, în caz de nevoie, să solicite concursul forței
coercitive a statului.
4.2.2. Clasificarea drepturilor subiective civile
A. Drepturi subiective civile absolute şi relative
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în virtutea căruia titularul său
poate avea o anumită conduită, fără a face apel la altcineva pentru a şi-l exercita.
Sunt absolute drepturile personal nepatrimoniale şi drepturile reale.
Drepturile absolute prezintă următoarele caracteristici:
- raportul juridic, care are în conţinutul său un drept absolut, se stabileşte în-
tre titularul dreptului, ca subiect activ, şi toate celelalte persoane, ca subiecte
pasive, nedeterminate, în momentul stabilirii raportului juridic;
- dreptul absolut este opozabil tuturor – erga omnes – în sensul că tuturor
subiectelor de drept civile le revine obligaţia de a nu-l încălca;
- conţinutul obligaţiei subiectelor pasive nedeterminate este îndatorirea lor
generală şi negativă de a nu aduce atingere dreptului absolut al subiectului activ.
Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în virtutea căruia titularul poate
pretinde subiectului pasiv o conduită determinată, fără de care dreptul nu se poate
realiza.
Categoria drepturilor subiective civile relative include toate drepturile de
creanță.
Drepturile relative prezintă următoarele caracteristici:
- raportul juridic care are în conţinutul său un drept relativ se stabileşte între
titularul (sau titularii) dreptului ca subiect activ şi o (sau mai multe) persoană de-
terminată din însăşi momentul stabilirii raportului juridic ca subiecte pasive;
- obligaţia corelativă unui asemenea drept poate consta, după caz, în a da, a
face sau a nu face; astfel încât conţinutul obligaţiei corelative dreptului relativ nu
este întotdeauna acelaşi, putând consta fie într-o acţiune (a da şi a face) ca
obligaţie pozitivă, fie într-o abţinere (a nu face), ca obligaţie negativă;
- este opozabil numai subiectului pasiv determinat.
B. Drepturi subiective civile patrimoniale şi nepatrimoniale
Dreptul patrimonial este dreptul subiectiv civil al cărui conţinut poate fi
evaluabil în bani.
 Drepturile patrimoniale se împart, la rândul lor, în drepturi reale şi drepturi
de creanţă.
Dreptul real (jus in re), este acel drept patrimonial în virtutea căruia titularul
său îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun, în mod direct și nemijlocit,
fără concursul altei persoane.
Drepturile reale prezintă următoarele caracteristici:
- iau naştere din raporturi juridice stabilite între titularul dreptului, ca subiect
activ şi toate celelalte subiecte de drept, ca subiecte pasive nedeterminate;
- conferă subiectului activ puterea de a-şi exercita prerogativele (posesia,
folosinţa şi dispoziţia) dreptului direct asupra lucrului, fără concursul unei alte
persoane;
- dreptului real îi corespunde obligaţia generală şi negativă ce revine
subiectelor pasive nedeterminate de a nu face nimic de natură să aducă atingere
exerciţiului dreptului;
- drepturile reale sunt absolute fiind opozabile tuturor (erga omnes), în sensul
că toate subiectele de drept sunt ţinute să respecte prerogativele pe care titularii
lor le au;
- drepturile reale conferă titularilor – pe lângă celelalte atribute specifice
(posesie, folosinţă, dispoziţie) – atât un drept de urmărire, cât şi un drept de
preferinţă;
- drepturile reale sunt limitate ca număr, fiind expres reglementate de lege
(numai prin lege putând fi create noi drepturi reale) părţile neputând crea prin
convenţia lor alte drepturi reale.
Dreptul de creanţă (jus ad personam) – este acel drept patrimonial în temeiul
căruia subiectul activ numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv numit debi-
tor, ca acesta să dea, să facă sau să nu facă ceva, respectiv să îndeplinească o obli-
gaţie corelativă prin executarea căreia se realizează dreptul creditorului.
Drepturile de creanţă prezintă următoarele caracteristici:
- dreptul de creanţă rezultă din raporturi juridice care se stabilesc între una
sau mai multe persoane determinate, ca subiect activ şi una sau mai multe
persoane determinate, ca subiect pasiv.
- conferă titularului lor (creditor) posibilitatea de a cere subiectului pasiv de-
terminat (debitor), ca acesta să dea, să facă sau să se obţină a face ceva;
- implică obligaţia din partea debitorului care să constea în a da, a face sau a
nu face;
- drepturile de creanţă sunt relative, sens în care nu sunt opozabile decât
subiectului pasiv determinat. Asta nu înseamnă că drepturile de creanţă nu trebuie
respectate şi de către terţele persoane, ci doar că executarea obligaţiei corelative
nu poate fi cerută de creditor decât debitorului respectiv;
- drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr, întrucât nu sunt prevăzute
expres de lege, iar părţile putând conveni asupra creării oricăror drepturi
subiective în raporturile dintre ele.
 - drepturile de creanţă izvorăsc din acte juridice (contracte sau acte juridice
unilaterale), precum şi din fapte juridice în sens restrâns (fapta ilicită cauzatoare
de prejudicii, plata nedatorată etc)
Dreptul personal nepatrimonial este acel drept subiectiv ce are un conţinut
moral, nu poate fi evaluat în bani şi care, fiind strâns legat de persoană ca subiect
de drept civil ajută la individualizarea acestuia.
Din categoria drepturilor personale nepatrimoniale fac parte:
- drepturi care privesc existenţa şi integritatea (fizică şi morală) a persoanei
fizice, precum: dreptul la viaţă, dreptul la onoare, dreptul la demnitate umană etc.;
- drepturi care privesc identificarea persoanei, cum ar fi: a) pentru persoana
fizică: dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul la domiciliu; b) pentru per-
soana juridică: dreptul la denumire, dreptul la sediu, dreptul la marcă.
- drepturile decurgând din creaţia intelectuală ca formă de exprimare a per-
sonalităţii, adică drepturile nepatrimoniale ce izvorăsc din opera literară, artistică
ori ştiinţifică şi din invenţie.
C. Drepturi subiective civile principale şi accesorii
Dreptul principal este dreptul subiectiv civil care are o existenţă de sine stă-
tătoare, soarta sa nedepinzând de vreun alt drept.
Dreptul accesoriu este dreptul subiectiv civil a cărui soartă juridică depinde
de existenţa altui drept subiectiv civil, cu rol de drept principal.
D. Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi afectate de
modalităţi
Drepturile subiective civile pure şi simple sunt cele care conferă o deplină
certitudine titularilor lor, întrucât nici existenţa şi nici exercitarea lor nu depinde
de vreo împrejurare viitoare: un asemenea drept poate fi exercitat de îndată, după
naşterea lui, în mod definitiv şi irevocabil. Marea majoritate a drepturilor civile
sunt pure şi simple.
Un asemenea drept, pur şi simplu, este spre exemplu, dreptul de proprietate
dobândit de donatar, printr-un “dar manual”.
Drepturile subiective civile afectate de modalităţi sunt drepturi a căror exis-
tenţă ori exercitare depinde de o împrejurare viitoare, certă ori incertă.

3. Noțiunea și clasificarea obligațiilor civile.

Obligaţia civilă este definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al

raportului juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului
subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face ori a nu face ceva şi
care, la nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului (G. Beleiu, op. cit.,
2007, p. 88; G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., 2011, p. 67).
4.3.2. Clasificare
I. Clasificarea obligaţiilor în funcţie de obiectul lor
a) Obligaţii de a da, a face şi a nu face. În dreptul civil, obligaţia de a da în-
seamnă îndatorirea debitorului dintr-un raport juridic obligațional de a constitui
sau a transmite, în folosul creditorului, un drept real asupra unui bun. Astfel, de
exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucru-
lui vândut în patrimoniul cumpărătorului este o obligaţie de a da.
Obligaţia de a face este îndatorirea ce revine subiectului pasiv de a efectua o
lucrare, a presta un serviciu ori de a preda un lucru, adică, o prestaţie pozitivă în
afara acelora care se încadrează în noţiunea de “a da”. În acest sens sunt obligaţii
de a face: a) obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut cumpărătorului; b)
obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat; c)
obligaţia asumată de o anumită persoană de a presta anumite servicii sau de a
executa anumite lucrări; d) restituirea de către depozitar a lucrului aflat în depozit
etc.
Obligaţia de a nu face ceva, constă într-o abţinere la care este îndatorat debi-
torul, de la ceva ce ar fi putut să facă în lipsa obligaţiei asumate.
b) Obligaţiile civile pozitive şi obligaţii negative.
- obligaţiile pozitive sunt acelea care constau în “a da” şi “a face”;
- obligaţiile negative sunt acelea care constau în “a nu face”.
c) Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace.
Obligaţiile de rezultat (numite şi determinate) sunt acele îndatoriri ce revin
debitorului față de creditorul unui raport obligațional, de a desfășura o anumită
activitate cu scopul de a obține un rezultat bine stabilit.
Obligaţiile de mijloace (numite şi obligaţii de prudenţă şi diligenţă) sunt
acele îndatoriri ce revin debitorului față de creditorul unui raport obligațional, de
a depune toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis, fără a se
obliga la atingerea rezultatului propus (art. 1481 alin. 2 C. civ.).
B. Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor în obligaţii obişnuite
(între părţi), opozabile terţilor şi obligaţii reale
1) Obligaţia obişnuită este îndatorirea ce revine debitorului faţă de care s-a
născut (ce revine celui ce s-a obligat). Această obligaţie este opozabilă numai în-
tre părţi, tot astfel cum se întâmplă şi cu dreptul de creanţă.
Marea majoritate a obligaţiilor civile sunt de acest fel.
2) Obligaţiile opozabile terţilor – numite şi scriptae in rem – se
caracterizează prin aceea că sunt atât de strâns legate de posesia lucrului, încât
creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului său decât dacă posesorul actual al
lucrului va fi obligat să respecte acest drept, deşi nu a participat direct şi personal
la formarea raportului de obligaţie.
3) Obligaţiile reale – numite şi obligaţii propter rem – constau în îndatorirea
ce revine, potrivit legii, celui ce deţine un bun în considerarea importanţei deose-
bite a bunului respectiv pentru societate.
C. Clasificarea obligaţiilor în funcţie de sancţiune
- obligaţii perfecte sunt acelea a căror executare este asigurată în cazul în
care debitorul nu le aduce la îndeplinire de bună-voie printr-o acţiune în justiţie şi
obţinerea unui titlu executoriu ce poate fi pus în executarea silită. Majoritatea
obligaţiilor civile intră în această categorie;
 - obligaţia imperfectă (numită şi naturală) este acea obligaţie a cărei
executare nu se poate obţine pe cale silită, dar odată executată, de bună-voie, debitorul nu
mai are posibilitatea să ceară restituirea prestaţiei.

4. Capacitatea de a încheia actul juridic. (principiu și excepții)

Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea condiţie de

fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil (persoană
fizică, persoană juridică) de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin
încheierea de acte juridice civile.

Principiul capacităţii şi excepţia de la acest principiu

a) Principiul (regula) capacităţii de a încheia acte juridice.
Ori de câte ori legea nu prevede altfel, persoanele au aptitudinea de a încheia
orice act juridic.
b) Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile. Incapacitatea
reprezintă excepţia, în sensul că, numai în cazurile anume prevăzute de lege o
persoană nu poate participa la întocmirea unui act juridic civil. Ca toate excepţiile,
şi excepţia în materie de capacitate – incapacitatea – trebuie să fie expres
prevăzută de lege (art. 29 alin. 1 C. civ.). Fiind o excepţie de la regulă, orice
dispoziţie legală care instituie asemenea incapacităţi este de strictă interpretare şi
aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis), concluzie desprinsă și din art.
10 C. civ.).

5. Condițiile de valabilitate ale consimțământului. (enumerare și

analiză)

Pentru a fi valabil, consimţământul (manifestarea de voinţă) trebuie să înde-

plinească următoarele condiţii cumulativ:
- să fie exprimat în cunoștință de cauză, respectiv să provină de la o persoană
cu discernământ;
- să fie serios, adică să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să fie exteriorizat (așa cum reiese din art. 1178 C. civ. și art. 1240 C. civ.);
- să fie liber exprimat, respectiv să nu fie alterat de vreun viciu de
consimţământ.
Consimţământul să fie exprimat în cunoștință de cauză, respectiv, să provină
de la o persoană cu discernământ. Întrucât actul juridic este manifestarea de
voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, persoana care îl încheie
trebuie să aibă puterea de a aprecia, de a discerne aceste efecte, să le dorească,
sens în care persoana trebuie să aibă discernământ, pentru a delibera în cunoştinţă
de cauză.
Consimţământul să fie serios, adică să fie exprimat cu intenţia de a produce
efecte juridice. Prin această condiţie se înţelege faptul că manifestarea de voinţă
trebuie făcută de autorul ei, cu intenţia de a se obliga juridiceşte, adică cu intenţia
de a da naştere, modifica ori stinge un raport juridic civil concret.
Consimţământul trebuie să fie exteriorizat
Voinţa internă produce efecte juridice numai dacă este exteriorizată, adică
făcută cunoscută către alţii, întrucât numai astfel se poate uni cu o altă voinţă pen-
tru a se realiza acordul de voinţă specific actelor bilaterale şi multilaterale.
Consimţământul trebuie să nu fie alterat printr-un viciu de consimţământ.
Manifestarea de voinţă a părţilor, pentru a produce efecte juridice, adică pentru a
fi valabilă, trebuie nu numai să emane de la o persoană capabilă şi conştientă, dar
se cere ca această manifestare de voinţă să fie liberă, neinfluențată, nealterată de
anumite vicii, numite vicii de consimţământ.
Sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi leziunea.

6. Eroarea ca viciu de consimțământ.

A) Eroarea.
- Definiţie. Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act
juridic civil.
- Clasificare
I. În funcție de consecințele pe care le produce eroarea poate fi: eroare
esențială și eroare neesențială.
1. Eroarea este esențială:
a) Când poartă asupra naturii sau obiectului actului juridic ce se încheie
(error in negotium).
b) Când poartă asupra identității fizice a obiectului prestației (error in
corpore).
c) Când poartă asupra calităților substanțiale ale obiectului prestației ori alte
împrejurări considerate esențiale de către părți în absența căreia contractul nu s-ar
fi încheiat (error in substantiam).
d) Când poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia
în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in personam).
2. Eroarea neesențială este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puțin
importante la încheierea actului juridic civil și care nu afectează valabilitatea
actului juridic civil.
 II. În funcție de natura realității fals reprezentate distingem între eroarea de
fapt, eroarea de drept, eroarea de calcul, eroarea de comunicare și eroarea de
transmitere.
1. Eroarea de fapt (error facti) constă în falsa reprezentare a unei situații
(stări sau împrejurări) faptice, la încheierea actului juridic civil.
2. Eroarea de drept (error iuris) constă în falsa reprezentare la încheierea
actului juridic civil a existenței sau a conținutului unui act normativ.
3. Eroarea de calcul care poate fi o simplă eroare materială cu excepția
cazului când poartă asupra cantității obiectului și este esențială pentru încheierea
contractului (art. 1210 C. civ.).
4. Eroarea de comunicare care poate fi invocată în privința declarației de
voință (art. 1211 teza a I-a C. civ.).
5. Eroarea de transmitere care poate fi invocată atunci când declarația de
voință a fost transmisă inexact prin intermediul altei persoane sau prin mijloace
de comunicare la distanță (art. 1211 teza a II-a C. civ.).

III. În funcție de culpa subiectului de drept aflat în eroare, deosebim între

eroarea scuzabilă și eroarea nescuzabilă.
1. Eroarea scuzabilă exclude culpa subiectului de drept și nu poate fi
invocată atunci când realitatea ar fi putut fi cunoscută de acesta cu diligențe
rezonabile (art. 1208 alin. 1 C. civ.). Fiind un element subiectiv, diligența
rezonabilă se va aprecia de la caz la caz;
2. Eroarea nescuzabilă implică o culpă din partea autorului declarației de
voință și nu poate fi invocată ca viciu de consimțământ (art. 1208 alin. 1 C. civ.).
IV. În funcție de asumarea riscului erorii distingem între eroarea asumată și
eroarea neasumată.
1. Eroarea asumată constă în aceea că potrivit principiului libertății actelor
juridice civile, părțile pot conveni o clauză prin care riscul de eroare să fie asumat
de cel care ar putea-o invoca sau de cel care ar fi trebuit să își asume acest risc.
2. Eroarea neasumată se caracterizează prin aceea că autorul declarației de
voință nu-și asumă riscul la o eventuală eroare esențială în care s-ar afla.
Structura erorii – viciu de consimţământ
Eroarea are un singur element, de natură psihologică – falsa reprezentare a
realităţii –, de unde rezultă dificultatea probării ei. Fiind un fapt juridic stricto
sensu, acest viciu de consimțământ poate fi probat prin orice mijloc de probă.

7. Dolul ca viciu de consimțământ.

B) Dolul (viclenia)
Prin dol (viclenie) se înţelege inducerea în eroare a unei persoane, prin
mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic.
Structura. Dolul, ca viciu de consimţământ, este alcătuit din două elemente:
 1) un element obiectiv, material, ce constă în utilizarea de mijloace viclene
(maşinaţiuni, şiretenii, manopere frauduloase) pentru a induce în eroare;
2) un element subiectiv, intenţional, ce constă în intenţia de a induce în
eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un act juridic civil.
Sancțiune. Dolul ca viciu de consimțământ atrage sancțiunea nulității
relative a actului juridic.
Proba dolului. Potrivit art. 1214 alin. 4 “Dolul nu se presupune”, ceea ce în-
seamnă că partea care invocă dolul ca viciu de consimţământ va trebui să-l dove-
dească.

8. Violența ca viciu de consimțământ.

C)Violenţa
Prin violenţă – viciu de consimţământ – se înţelege ameninţarea unei
persoane cu un rău de natură să-i insufle o temere, ce o determină să încheie un
act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Clasificare.
1) După natura răului cu care se ameninţă, violenţa este de două feluri:
violenţă fizică şi violenţă morală.
- violenţa fizică, constă în faptul reducerii victimei la un rol de simplu in-
strument la încheierea actului. Există violenţă când ameninţarea cu un rău
priveşte integritatea fizică, dar şi bunurile persoanei;
- violenţa morală, constă în ameninţarea cu un rău moral, de natură să pro-
voace o teamă care duce la încheierea unui act juridic care, altfel, nu s-ar fi
încheiat. Există violenţă morală atunci când ameninţarea cu un rău se referă la
onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei.
2) După caracterul ameninţării, violenţa este de două feluri:
- violenţa sau ameninţarea legitimă (justă) care este făcută în exercitarea
unui drept şi care nu conduce la anulabilitatea actului juridic astfel încheiat.
- violenţa sau ameninţarea nelegitimă (injustă), care este făcută fără drept şi
care conduce la anulabilitatea actului astfel încheiat sub imperiul unei temeri
insuflate.
Structura violenţei. Ca structură, violenţa, viciu de consimţământ –
presupune întrunirea a două elemente constitutive:
- un element obiectiv (exterior), care constă în ameninţarea cu un rău;
- un element subiectiv (intern), de natură psihologică, care constă în
insuflarea unei temeri persoanei ameninţate.
Condiţii. Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să întrunească,
cumulativ, următoarele trei condiţii:
- temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil;
- amenințarea să fie nelegitimă (injustă).
 - în actele juridice bilaterale și plurilaterale amenințarea să provină de la
cealaltă parte sau de la un terț, însă numai dacă cocontractantul (cealaltă parte)
cunoștea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violența săvârșită de către terț.
Sancțiune. Sancțiunea violenței, ca viciu de consimțământ, constă în
nulitatea relativă a actului juridic civil (art. 1216 alin. 1 C. civ.).
Proba violenței. Fiind un fapt juridic, violența poate fi probată prin orice
mijloc de probă; sarcina probei revine persoanei care pretinde că este victimă a
violenței.

9. Obiectul actului juridic civil. (condiții generale, speciale și

analiza acestora)

. Obiectul actului juridic civil

Prin obiect al actului juridic civil se înțelege conduita părților stabilită prin
acel act juridic, respectiv acțiunile ori inacțiunile la care părțile sunt îndreptățite
sau de care sunt ținute.
Condiţii de valabilitate
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii generale:
- obiectul trebuie să existe;
- obiectul trebuie să fie în circuitul civil;
- obiectul să fie determinat sau determinabil;
- obiectul să fie posibil;
- obiectul să fie licit şi moral.
1. Obiectul actului juridic civil trebuie să existe, este o condiţie primordială
de valabilitate pentru că, în măsura în care nu există obiectul, nu se mai pune
problema îndeplinirii, nici a celorlalte condiţii, întrucât actul nu produce nici un
efect.
2. Obiectul trebuie să fie în circuitul civil. Această condiție se referă la
bunuri, ca obiect derivat al actului juridic civil, fiind formulată expres în privința
contractelor de art. 1229 C. civ., care dispune: „Numai bunurile care sunt în
circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale”, iar în art. 1657 C. civ.
se prevede că „Orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este
interzisă ori limitată prin lege sau prin convenţie ori testament”, și reluată în
materia contractului de ipotecă de art. 2351 alin. 1 C. civ., conform căruia
„bunurile inalienabile sau insesizabile nu pot fi ipotecate”.
3. Obiectul actului juridic civil să fie determinat sau determinabil. Obiectul
este determinat când se precizează în act elementele care îl individualizează, şi
determinabil, când se prevăd în actul juridic suficiente elemente necesare
determinării lui în viitor.
4. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil. Această condiție este
impusă de principiul conform căruia nimeni nu poate fi obligat la ceea ce este
imposibil (ad impossibilium nulla obligatio). În privința imposibilității inițiale a
obiectului obligației, art. 1227 C. civ. stabilește că actul juridic „este valabil chiar
dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi
executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel”.
5. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit şi moral. Această condiţie
rezultă din art. 1179 alin. 1 pct. 3 C. civ., art. 1225 alin. 2 C. civ. și art. 1226 alin.
2 C. civ. Din aceste dispoziții legale se instituie obligația tuturor participanților la
raporturile juridice civile de a avea o conduită în consecință cu legea. Când
obiectul actului juridic este reprezentat de operațiunea juridică, art. 1225 alin. 3 C.
civ. dispune că „obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau
contravine ordinii publice ori bunelor moravuri”.

Cauza (scopul) actului juridic civil

Cauza (scopul) este acel element al actului juridic civil care constă în
motivul care determină fiecare parte să încheie contractul (art. 1235 C. civ.).
Condiţiile valabilității cauzei actului juridic civil
Potrivit art. 1236 alin. 1 C. civ., pentru a fi valabilă, cauza actului juridic
civil trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
a) să existe;
b) să fie licită;
c) să fie morală.
a) Cauza să existe
Lipsa cauzei se datorează lipsei voinței juridice. Voința juridică lipsește în
cazurile lipsei de discernământ. Cum însă, voința juridică este formată nu numai
din consimțământ (care presupune existența discernământului) ci și din cauză,
înseamnă că atunci când lipsește discernământul lipsește și cauza, în sensul că
partea nu are puterea de a aprecia efectele juridice care se produc în baza
manifestării sale de voință ori consecințelor acestora.
b) Cauza să fie licită
Potrivit art. 1236 alin. 2 C. civ., cauza este ilicită când este contrară legii și
ordinii publice. Cauza este considerată ilicită și în ipoteza fraudei la lege, atunci
când actul juridic este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale
imperative (art. 1237 C. civ.).
Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este
comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări,
trebuia s-o cunoască (art. 1238 alin. 2 C. civ.). Ca efect al nulității, potrivit art.
1638 C. civ., „prestația primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite rămâne
întotdeauna supusă restituirii”.
c) Cauza să fie morală
Conform art. 1236 alin. 3 C. civ., cauza este imorală atunci când este
contrară bunelor moravuri.
 Cauza imorală atrage nulitatea absolută a actului juridic dacă este comună
ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia
s-o cunoască (art. 1238 alin. 2 C. civ.).

10. Principiul consensualismului și excepția de la acest

principiu ad validitatem.

Principiul consensualismului în dreptul civil este regula potrivit căreia, din

punctul de vedere al formei sale, actul juridic civil se încheie prin simpla mani-
festare de voinţă, fără să fie nevoie ca această voinţă să îmbrace o formă specială.
De la acest principiu există cele trei excepţii; şi după cum se ştie, excepţiile
nu se prezumă, nu se presupun, ele trebuie să fie prevăzute expres; care, în esenţă,
sunt cerinţe ale formei actului juridic civil: forma cerută ad validitatem; forma
cerută ad probationem; forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.
Forma cerută ad validitatem
Prin forma actului juridic cerută ad validitatem se înțelege acea condiție de
validitate, esențială și specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităților
prestabilite de lege, în lipsa cărora actul juridic nu s-ar putea naște în mod valabil.
Pentru valabilitatea unor acte juridice legea impune ca manifestarea de
voință sau acordul de voință să îmbrace o anumită formă, cu anumite formalități,
denumite acte solemne.
Actele juridice solemne sunt acelea care se încheie valabil numai atunci când
manifestarea de voință a părților îmbracă o anumită formă prescrisă de lege (art.
1174 alin. 3 C. civ.).
În principiu, actul juridic solemn îmbracă forma actului autentic. Actul
autentic, potrivit art. 1171 (Codul civil din 1864, articol în vigoare), este acela
care s-a făcut cu solemnitățile cerute de lege, de un funcționar public, care are
drept de a funcționa în locul unde actul s-a făcut.
Instituirea de către lege a formei ad validitatem ţine seama de anumite
rațiuni:
- atenţionarea părţilor asupra importanţei deosebite pe care o au anumite
acte juridice pentru patrimoniul celui /celor care le încheie. Intră în această
categorie de acte: contractul de donaţie, contractul de ipotecă imobiliară,
renunțarea expresă la succesiune.
- asigurarea unei depline libertăţi şi a certitudinii consimţământului. Este
cazul testamentului şi chiar al donaţiei.
- realizarea unei publicităţi de natură să ocrotească interesele creditorului,
precum şi ocrotirea intereselor terţilor.
Condiţii ce trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem
- întregul conţinut al actului juridic (adică toate clauzele actului juridic civil,
esenţiale şi cele neesenţiale) trebuie să îmbrace forma cerută pentru validitatea sa,
nefiind permisă determinarea conținutului actului prin trimiterea la o sursă
externă.
- actul aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie să îmbrace şi el forma
specială. Este cazul mandatului dat pentru încheierea unui act solemn, care trebuie
constatat printr-o procură autentică (art. 2013 alin. 2 C. civ.);
- uneori, actul care determină ineficacitatea actului solemn trebuie, în prin-
cipiu, să îmbrace şi el forma solemnă (excepţie face legatul, care poate fi revocat
şi tacit);
- actul juridic prin care se modifică un act solemn trebuie să îmbrace și el
forma solemnă (art. 1243 C. civ.).
Aplicaţii ale formei ad validitatem
- convenția matrimonială, care sub sancțiunea nulității absolute se încheie
prin înscris autentificat de notarul public (art. 330 alin. 1 C. civ.);
- înlăturarea efectelor nedemnității succesorale de drept sau judiciare (art.
961 alin. 1 C. civ.);
- contractul de donație (art. 1011 alin. 1 C. civ.);
- promisiunea de donație (art. 1014 alin. 1 C. civ.);
- testamentul (art. 1040 C. civ.);
- revocarea expresă a unui legat (art. 1051 alin. 1 C. civ.);
- renunțarea expresă la succesiune (art. 1120 alin. 2 C. civ.);
- contractul de societate în cazul aportului unor bunuri imobile sau, după
caz, al altor drepturi reale imobiliare (art. 1883 alin. 2 C. civ.);
- contractul de arendare trebuie încheiat în formă scrisă (art. 1838 alin. 1 C.
civ.);

11. Principiul consensualismului și excepția de la acest

principiu ad probationem.

Principiul consensualismului în dreptul civil este regula potrivit căreia, din

punctul de vedere al formei sale, actul juridic civil se încheie prin simpla mani-
festare de voinţă, fără să fie nevoie ca această voinţă să îmbrace o formă specială.
De la acest principiu există cele trei excepţii; şi după cum se ştie, excepţiile
nu se prezumă, nu se presupun, ele trebuie să fie prevăzute expres; care, în esenţă,
sunt cerinţe ale formei actului juridic civil: forma cerută ad validitatem; forma
cerută ad probationem; forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.
7.4. Forma cerută ad probationem
Prin forma cerută pentru probarea actului juridic civil se înţelege acea
condiţie impusă de lege sau de părţi, care constă în întocmirea unui înscris care
să probeze actul juridic civil.
Sancţiunea nerespectării formei cerute ad probationem, nu constă în nevala-
bilitatea actului – negatium juris –, ci în imposibilitatea dovedirii actului juridic
cu alt mijloc de probă. Practic, această sancţiune este o decădere din dreptul de a
proba.
Caracteristicile formei cerută ad probationem
- este obligatorie (iar nu facultativă) deoarece părţile sunt silite să dea
voinţei lor juridice, o anumită formă, cea a înscrisului;
- nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii probării actului
(negotium) cu alt mijloc de probă;
- reprezintă, ca şi forma cerută ad validitatem, o excepţie de la principiul
consensualismului.
Aplicaţii ale formei ad probationem
În legislaţia civilă există o serie de dispoziţii legale care fac aplicaţia cerinţei
formei ad probationem, deosebindu-se între două procedee tehnico-juridice:
a) instituirea formei ad probationem pentru o anume categorie de acte
juridice civile, respectiv cele care au o valoare mai mare decât cea
prevăzută de lege (art. 1191 alin. 1 C. civ. din 1864, articol în vigoare);
b) instituirea formei ad probationem, cu caracter particular, pentru anumite
acte juridice, cum ar fi:
- contractul de societate (art. 1884 alin. 1 C. civ.);
- contractul de comision (art. 2044 C. civ.);
- contractul de consignație (art. 2055 C. civ.);
- contractul de depozit (art. 2104 C. civ.), cu excepția depozitului necesar
când bunul a fost încredințat unei persoane sub constrângerea unei întâmplări
neprevăzute (art. 2124 alin. 2 C. civ.), cât și dovada introducerii bunurilor în hotel,
indiferent de valoarea lor (art. 2133 C. civ.) poate fi făcută prin declarații de
martori;
- contractul de asigurare (art. 2200 alin. 1 teza I C. civ.);
- contractul de tranzacție (art. 2272 C. civ.);
- contractul de sponsorizare (art. 1 alin. 2 din Legea nr. 32/1994 privind
sponsorizarea, cu modificările și completările ulterioare;

12. Principiul consensualismului și excepția pentru

opozabilitate față de terți.

Principiul consensualismului în dreptul civil este regula potrivit căreia, din

punctul de vedere al formei sale, actul juridic civil se încheie prin simpla mani-
festare de voinţă, fără să fie nevoie ca această voinţă să îmbrace o formă specială.
De la acest principiu există cele trei excepţii; şi după cum se ştie, excepţiile
nu se prezumă, nu se presupun, ele trebuie să fie prevăzute expres; care, în esenţă,
sunt cerinţe ale formei actului juridic civil: forma cerută ad validitatem; forma
cerută ad probationem; forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi
 Prin forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi înţelegem acele
formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi
persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor
sau intereselor lor. (Gh. Beleiu, op. cit., 2001, p. 176; G. Boroi, op. cit., p. 187-
188).
Aplicaţii ale formei cerută pentru opozabilitate
Dintre formele de publicitate prevăzute de normele dreptului civil,
menţionăm următoarele:
- publicitatea convențiilor matrimoniale prin înscrierea în Registrul național
notarial al regimurilor matrimoniale (art. 334 alin. 1 C. civ.);
- publicitatea inventarului de bunuri mobile în cazul regimului separației de
bunuri prin anexarea la convenția matrimonială și înscrierea în Registrul național
notarial al regimurilor matrimoniale (art. 361 alin. 3 C. civ.);
- înscrierea în cartea funciară pentru bunurile mobile prin anticipație (art.
540 alin. 2 C. civ.);
- comunicarea scrisă a cesiunii, acceptarea cesiunii de către debitor printr-
un înscris cu dată certă (art. 1578 alin. 1 C. civ.);
- înregistrarea contractului de arendare într-un registru special ținut de
secretarul consiliului local în a cărui rază se află bunurile arendate (art. 1838 alin.
3 C. civ.);
- înregistrarea operațiunilor privind ipotecile mobiliare, a operațiunilor
asimilate acestora, precum și a altor drepturi prevăzute de lege în Arhiva
Electronică de Garanții Reale Mobiliare (art. 2413 alin. 1 C. civ.);
- publicitatea constituirii gajului bunurilor mobile corporale prin înscrierea
în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare (art. 2482 alin. 1 C. civ.);
- înregistrarea în registrele de publicitate imobiliară sau în cartea funciară
a contractelor de concesiune a terenurilor de orice natură (art. 71 din O.U.G. nr.
54/2006 privind regimul contractelor de concesiune proprietate publică, astfel
cum a fost aprobată prin Legea nr. 22/2007);
- înregistrarea în Cartea petrolieră a actelor juridice de orice natură
privitoare la perimetrele de exploatare (art. 54 lit. k din Legea nr. 238/2004 a
petrolului);
- menţiunile cu caracter de protecţie, precum şi înregistrările în materia
dreptului de autor şi drepturilor conexe (art. 126 şi art. 148 din Legea nr. 8/1996
cu modificările și completările ulterioare, etc.);

13. Principiul forței obligatorii.

Principiul forţei obligatorii – pacta sunt servanda

Definiţie.
Este principiul consacrat în art. 1270 alin. 1 C. civ., potrivit căruia
„contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”.
 Excepţii. Principul pacta sunt servanda cunoaşte şi excepţii. Excepţiile de la
acest principiu sunt acele situaţii în care efectele actului juridic civil nu se produc
aşa cum au dorit părţile, la încheierea lui, ci independent de voinţa părţilor sau,
după caz, a părţii, aceste efecte sunt ori mai restrânse ori mai extinse, decât cele
stabilite iniţial.
1) Drept cazuri de restrângere a forţei obligatorii sunt menţionate situaţiile
în care actul juridic încetează înainte de termen, datorită inexistenţei unui element
al său, precum:
- încetarea de drept a contractului de locațiune dacă bunul ce formează
obiect derivat al contractului juridic este distrus în întregime sau nu mai poate fi
folosit potrivit destinației stabilite (art. 1818 alin. 1 C. civ.);
- încetarea contractului de locațiune ca urmare a desființării dreptului care
permitea locatorului să asigure folosința bunului închiriat (art. 1819 alin. 1 C.
civ.), cu excepția cazului în care locatarul a fost de bună-credință la momentul
încheierii locațiunii, contractul va produce totuși efecte așa cum au stipulat
părțile, dar nu mai mult de 1 an de la data desființării titlului locatorului (art. 1819
alin. 2 C. civ.);
- încetarea contractului de închiriere a locuinței în termen de 30 de zile de la
data înregistrării decesului chiriașului (art. 1834 alin. 1 C. civ.);
- încetarea contractului de mandat din cauza morții, incapacității sau
falimentului mandantului ori mandatarului (art. 2030 lit. c) C. civ.);
- încetarea contractului de arendare ca urmare a decesului, incapacității sau
falimentului arendașului (art. 1850 C. civ.);
- încetarea contractului de antrepriză prin moartea beneficiarului dacă acesta
face imposibilă sau inutilă executarea contractului (art. 1870 C. civ.);
- încetarea contractului de consignație prin moartea, dizolvarea, falimentul,
interdicția sau radierea consignantului ori a consignatarului (art. 2063 C. civ.);
- încetarea contractului de întreținere încheiat pe durată determinată din
cauza decesului creditorului întreținerii, dacă decesul survine înainte de expirarea
duratei contractului (art. 2263 alin. 1 C. civ.).
2) În categoria cazurilor de extindere a forţei obligatorii includem:
- prorogarea (prelungirea) efectelor actului juridic, prin efectul legii, peste
termenul convenit de părţi. Este inclus aici cazul prelungirii (prorogării)
contractelor de închiriere la care face referire art. 1 din Legea nr. 17/1994, şi art. 7
alin. 1 din Legea nr. 112/1995 (în care este stabilit un termen de 5 ani);
- prelungirea efectelor actului cu executare succesivă atunci când, pe
parcursul existenţei lui, intervine un caz de forţă majoră care împiedică, un
anumit timp, executarea obligaţiilor. Pe durata existenţei lui sunt suspendate
temporar efectele obligatorii ale contractului şi redevin active de îndată ce forţa
majoră a încetat;
- revizuirea efectelor actului juridic din cauza modificării echilibrului firesc
al valorii prestaţiilor reciproce ale părţilor, în urma schimbării împrejurărilor
avute în vedere în momentul încheierii actului juridic (este vorba de teoria im-
previziunii – rebus sic stantibus), astfel se pune problema revizuirii (modificării)
clauzelor iniţiale ale actului în scopul restabilirii echilibrului valoric al prestaţiilor
(art. 1271 C. civ.).

14. Principiul irevocabilității.

Principiul irevocabilităţii actului juridic civil

Definiţie.
Este principiul consacrat de art. 1270 alin. 2 C. civ., potrivit căruia,
„contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze
autorizate de lege”.
c) Excepţii. Constituie excepţii de la irevocabilitatea actului juridic civil
acele cazuri în care actului juridic bilateral i se poate pune capăt prin voinţa unei
singure părţi; actului juridic multilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia
sau mai multor părţi, dar nu toate, iar actului juridic unilateral i se poate pune
capăt prin voinţa autorului lui.
1. Excepţii de la irevocabilitate în categoria actelor bilaterale şi
multilaterale. Există cazuri de acte bilaterale şi multilaterale care pot fi revocate
unilateral, iar acest fapt reprezintă denunţarea lor. Codul civil şi alte legi consacră
asemenea situaţii:
- revocarea donației între soți este posibilă numai în timpul căsătoriei (art.
1031 C. civ.);
- denunțarea contractului de locațiune, de oricare dintre părți, cu condiția
notificării prealabile într-un termen stabilit de lege sau în lipsă, de uzanțe (art.
1816 alin. 1 C. civ.);
- denunțarea de către chiriaș a contractului de închiriere a locuinței pe durată
determinată înainte de împlinirea termenului stabilit, cu condiția notificării
prealabile într-un termen de cel puțin 60 de zile (art. 1825 C. civ.);
- denunțarea de către chiriaș a contractului de închiriere a locuinței pe durată
nedeterminată, cu condiția notificării prealabile într-un termen ce nu poate fi mai
mic decât sfertul intervalului de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei (art.
1824 alin. 1 C. civ.);
- denunțarea de către locator a contractului de închiriere a locuinței pe durată
nedeterminată, cu condiția notificării prealabile într-un termen care nu poate fi
mai mic de 60 de zile, dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei
este de o lună sau mai mare, respectiv 15 zile, dacă acest interval de timp este mai
mic de o lună (art. 1824 alin. 2 C. civ.);
- revocarea contractului de mandat de către mandant (art. 2030 alin. 1 lit. a)
C. civ.);
- încetarea contractului de mandat prin renunțarea mandatarului la mandat
(art. 2030 alin. 1 lit. b) C. civ.);
- încetarea contractului de depozit la cererea deponentului (art. 2115 alin. 1
C. civ.);
 - denunțarea contractului de asigurare, cu condiția notificării prealabile de
către una dintre părți într-un termen de cel puțin 20 de zile, calculate de la data
primirii notificării de către cealaltă parte (art. 2209 C. civ.);
- încetarea acordului petrolier prin renunţare din partea titularului său (art.
38 lit. b şi art. 40 alin. 1 din Legea nr. 238/2004 cu modificările și completările
ulterioare);
- denunţarea contratului de comandă a unei opere viitoare (art. 46 alin. 3 din
Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, cu modificările
și completările ulterioare);
- denunţarea unilaterală a contractului de voluntariat de una din părţi cu un
termen de preaviz de 30 de zile (art.16 din Legea nr. 195/2001, republicată).
2. Excepţii de la irevocabilitate în categoria actelor unilaterale. Acte
unilaterale în materie contractuală:
- oferta fără termen ori, după caz, acceptarea ofertei poate fi retrasă dacă
retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, după caz cu
acceptarea, întrucât destinatarul nu a făcut nici un fel de cheltuieli şi nu există nici
un risc ca el să fie vătămat (ex. lansezi unei persoane o ofertă de contract,
trimiţând-o prin poştă, până ajunge la destinatar există posibilitatea revenirii
printr-o telegramă, fax, telefon) (art. 1199 C. civ. coroborat cu art. 1191 C. civ.).
- consimțământul de a recurge la reproducerea asistată medical cu terț
donator poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în fața medicului chemat să
asigure asistența pentru reproducere (art. 442 alin. 2 teza a II-a C. civ.);
- consimțământul părintelui firesc sau, după caz, al tutorelui exprimat la
încuviințarea adopției poate fi revocat în termen de 30 de zile de la data
exprimării lui în condițiile legii (art. 466 alin. 2 C. civ.);
- testamentul (art. 1034 C. civ.);
- legatul (art. 1068 C. civ.);
- promisiunea publică de recompensă este susceptibilă de revocare (art. 1329
alin. 1 C. civ.);
- revenirea asupra consimțământului exprimat de o persoană la prelevarea și
transplantul de organe, țesuturi și celule până la momentul prelevării (art. 68 alin.
1 C. civ.).
De reţinut că principiul forţei obligatorii şi principiul irevocabilităţii
dobândesc anumite particularităţi în cazul contractelor sinalagmatice (bilaterale),
în sensul că aceste contracte produc şi unele efecte specifice, precum:
1) excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus);
2) rezoluţiunea (sau rezilierea) pentru neexecutarea culpabilă;
3) riscul contractului.

15. Principiul relativității.

Definiţie.
 Acest principiu este consacrat de art. 1280 C. civ., potrivit căruia
„contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel”.
Având în vedere că prezentarea principiului relativității efectelor actului
juridic nu se poate face în mod satisfăcător fără a analiza și efectele actului juridic
față de alte persoane decât cele care au participat la încheierea lui, este necesar a
fi lămurite unele noțiuni care sunt folosite frecvent în literatura de specialitate, în
legislație cât și în practica judecătorească, noțiuni aflate în strânsă legătură cu
ceea ce înseamnă principiul relativității efectelor actului juridic. Aceste noțiuni
sunt: părți (parte), având-cauză și terț, în ceea ce privește sensul legăturii
subiectelor de drept cu un act juridic.
Parte înseamnă persoana fizică sau juridică care încheie actul juridic,
personal sau prin reprezentant (legal sau convențional), și în patrimoniul, ori față
de care se produc efectele actului respectiv, întrucât ele au exprimat un interes
propriu și direct în acel act.
Terții (penitus extranei) sunt persoanele total străine de actul juridic și de
părțile actului, întrucât nu au participat nici direct nici prin reprezentare la
încheierea acestuia și față de care actul juridic nu produce nici un efect.
Între parte şi terţ, ca noţiuni de extremă, în centru se află o noţiune interme-
diară, cea de având cauză, respectiv persoana care, deşi nu a participat la
încheierea actului, totuşi suportă efectele acestuia, datorită legăturii ei juridice cu
părţile actului. Ca regulă generală, aceste persoane se determină prin noţiunea de
succesori ai părţilor în drepturi şi obligaţii.
În literatura de specialitate, se apreciază că există trei categorii de avânzi-
cauză, după cum urmează:
1. Succesorii universali și succesorii cu titlu universal.
- succesorii universali sunt acele persoane care dobândesc un patrimoniu,
adică o totalitate de drepturi și obligații patrimoniale (universalitate juridică
alcătuită din drepturi și obligații). Sunt succesori universali: moștenitorul legal
unic, legatarul universal (adică acea persoană căreia i se conferă prin testament
vocație la întreaga moștenire lăsată de testator), persoana juridică dobânditoare a
întregului patrimoniu al altei persoane juridice ca efect al fuziunii ori
transformării.
- succesorii cu titlu universal sunt acele persoane care dobândesc o parte, o
fracțiune dintr-un patrimoniu, iar nu un patrimoniu întreg. Sunt succesori cu titlu
universal: moștenitorii legali (ai unei persoane decedate și care nu a lăsat
testament), legatarii cu titlu universal, adică acele persoane care dobândesc, prin
testament (vocație), o fracțiune din patrimoniul testatorului, persoana juridică
dobânditoare a unei părți din patrimoniul altei persoane juridice ca efect al
divizării (totală sau parțială).
Între succesorii universali şi cei cu titlu universal nu există o deosebire
calitativă, ci numai una cantitativă şi din această cauză ei formează prima clasă de
avânzi cauză;
 2) Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc numai
un anumit drept subiectiv, privit în mod individual (ut singuli), iar nu ca parte
componentă a unui patrimoniu. Succesorii cu titlu particular sunt, spre exemplu:
cumpărătorul, donatorul, legatarul cu titlu particular, persoana juridică
dobânditoare a activului net, ca efect al dizolvării altei persoane juridice.
3) Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garanție reală
(ipotecă, gaj, privilegiu) care să le asigure realizarea creanței pe care o au
împotriva debitorului. Acești creditori au, drept garanție a creanței lor, un drept de
gaj general asupra bunurilor prezente și viitoare ale debitorului lor, bunuri ce
servesc drept garanție comună a creditorilor (art. 2324 alin. 1 C. civ.).
Excepţii de la principiul relativităţii. În doctrină se disting două categorii de
excepţii: a) excepţiile aparente; b) excepţiile reale.
A) Excepții aparente. În excepţiile aparente vom include, în primul rând,
situaţia avânzilor-cauză; ei nu constituie excepţii reale, deoarece în cazul
succesorilor, de exemplu, ei dobândesc drepturile şi obligaţiile autorilor lor,
pentru că legea le permite, ei sunt chemaţi la moştenire prin voinţa legii sau, dacă
ai acceptat moştenirea, nu ai acceptat împotriva voinţei tale.
Creditorii chirografari nu dobândesc drepturi subiective și obligații civile din
actul juridic încheiat de debitorul lor, iar dreptul de a solicita anularea actului
fraudulos al debitorului lor izvorăște din lege.
Promisiunea faptei altuia (numită şi convenţia de porte-fort - a te face luntre
şi punte). Spre exemplificare, A, B şi C sunt coproprietari pe un autoturism, şi
numai una, A, vinde lui D autoturismul. A promite să facă totul pentru a obţine
consimţământul celorlalţi doi, iar după ce încheie contractul, B şi C trebuie să
ratifice actul. Deci “A” nu are mandat de la B şi C, dar în realitate, A nu promite
fapta lor, ci promite propria faptă, în sensul că se obligă să le determine pe cele
două părţi să încheie ori să ratifice actul (art. 1283 C. civ.).
Impropriu este spus, promisiunea faptei altuia pentru că de fapt este promisi-
unea propriei fapte. De aceea, promisiunea faptei altuia intră în excepţii aparente
pentru că nu obligă pe altcineva, te obligi pe tine; nu-ţi îndeplineşti obligaţia,
răspunzi tu ca parte.
Acţiunile directe constau în dreptul unei persoane (reclamantul) de a intenta
acțiune în justiție contra altei persoane (pârâtul) cu care nu se află în raport
contractual, reclamantul fiind însă în raporturi contractuale cu o altă persoană, cu
care și pârâtul se află în raporturi contractuale.
Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană
(reprezentantul) încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane
(reprezentatul), efectele actului juridic astfel încheiat producându-se direct în per-
soana celui reprezentat (art. 1296 C. civ.).
Gestiunea de afaceri sau gestiunea intereselor altei persoane este acea
situație când o persoană numită gerant, prin fapta sa voluntară și unilaterală,
intervine și săvârșește acte materiale sau încheie acte juridice în interesul altei
persoane, numită gerat, fără a fi primit mandat din partea acestuia din urmă. În
măsura în care aceste acte au fost necesare și utile geratului, atunci acestea își vor
produce efectele față de gerat în temeiul art. 1337 alin. 2 C. civ., așa încât ne
aflăm în prezența unei excepții aparente de la principiul relativității efectelor
actului juridic.
B) Excepţia reală de la principiul relativităţii, este stipulaţia pentru altul.
Stipulaţia pentru altul sau contractul în folosul unei terțe persoane este actul
juridic bilateral prin care o parte, numită promitent, se obligă față de cealaltă parte
numită stipulant, să execute o prestație în favoarea unei a treia persoane, numită
beneficiar, fără ca aceasta din urmă să participe la încheierea contractului nici
personal și nici reprezentată de stipulant.
Potrivit art. 1284 alin. 2 C. civ., „Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul
dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei”. Din
acest text legal, rezultă că stipulația pentru altul poate fi considerată ca o excepție
de la principiul relativității în ceea ce privește posibilitatea creării unor drepturi în
favoarea altor persoane (terți) decât părțile actului.

16. Noțiunea și delimitarea nulității actului juridic civil.

Nulitatea este definită ca acea sancțiune de drept civil, care constă în lipsirea
actului juridic (negotium iuris) de acele efecte care sunt contrare normelor
edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil.
Delimitarea nulităţii faţă de alte sancţiuni de drept civil
a) nulitatea şi rezoluţiunea. Dacă nulitatea constă în lipsirea de efecte a unui
act juridic încheiat cu nerespectarea normelor privind condiţiile sale de validitate,
rezoluţiunea este acea sancţiune de drept civil ce presupune desfiinţarea
retroactivă a unui contract sinalagmatic, cu executare dintr-o dată (uno ictu),
pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi.
b) Nulitatea şi rezilierea. Dacă nulitatea constă în lipsirea de efecte a unui
act juridic încheiat cu nerespectarea normelor privind condiţiile sale de validitate,
rezilierea este sancţiunea de drept civil ce intervine în cazul neexecutării culpabile
a obligaţiilor de către una din părţi în contractele sinalagmatice cu executare
succesivă şi constă în încetarea efectelor contractului respectiv pentru viitor.
c) Nulitatea şi revocarea. Dacă nulitatea constă în lipsirea de efecte a unui
act juridic încheiat cu nerespectarea normelor privind condiţiile sale de validitate,
revocarea, ca sancţiune de drept civil, constă în înlăturarea efectelor actului
juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a
sarcinii.
d) Nulitatea şi caducitatea. Dacă nulitatea constă în lipsirea de efecte a unui
act juridic încheiat cu nerespectarea normelor privind condiţiile sale de validitate,
caducitatea este acea cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic
civil valabil încheiat de orice efecte datorită apariţiei unor cauze ulterioare
încheierii sale şi care este independentă de voinţa autorului actului.
 e) Nulitatea şi inopozabilitatea. Dacă nulitatea constă în lipsirea de efecte a
unui act juridic încheiat cu nerespectarea normelor privind condiţiile sale de vali-
ditate, inopozabilitatea este sancţiunea de drept civil care intervine în cazul neres-
pectării de către părţile anumitor acte juridice a dispoziţiilor legale adoptate în
scopul ocrotirii intereselor terţilor, prin anumite măsuri de publicitate prevăzute
de lege pentru anumite acte juridice.

17. Clasificarea nulităților.

10.3. Clasificarea nulităţii actului juridic civil

1. în funcţie de natura interesului (general ori individual) ocrotit prin
dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil, nulitatea este
absolută şi relativă (art. 1246 alin. 2 C. civ.).
Nulitatea absolută este acea cauză de ineficacitate care intervine în caz de
nerespectare la încheierea actului juridic civil a unei dispoziții legale instituite
pentru ocrotirea unui interes general (art. 1247 alin. 1 C. civ.) respectiv, a unei
dispoziții legale imperative de ordine publică, care instituie o condiție de
validitate pentru încheierea actului juridic.
Nulitatea relativă este acea formă de ineficacitate care sancționează
nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei dispoziții legale instituite
pentru ocrotirea unui interes particular (art. 1248 alin. 1 C. civ.), respectiv, a unei
dispoziții legale imperative de ordine privată, care instituie o condiție de validitate
pentru încheierea actului juridic.
2. În funcţie de întinderea efectelor sale, distingem între nulitatea totală și
nulitatea parţială.
Nulitatea totală desființează actul juridic în întregul său. Cu alte cuvinte,
nulitatea totală este cea care intervine în cazul în care nu pot fi menținute nici un
fel de efecte care s-au produs ori care urmează a se produce în temeiul unui act
juridic. Spre exemplu, încheierea contractului de donație cu nerespectarea formei
autentice cerute de lege (art. 1011 alin. 1 C. civ.).
Nulitatea parțială desființează numai o parte din efectele actului juridic civil.
Cu alte cuvinte, nulitatea parțială este aceea care intervine ori de câte ori o clauză
sau anumite clauze din actul juridic nu contravin legii, lipsind actul juridic numai
de acele efecte care sunt contrare legii, celelalte efecte menținându-se.
3. După modul de consacrare legislativă, distingem între nulitate expresă
(textuală) şi nulitate virtuală (implicită).
Nulitatea se numeşte expresă atunci când rezultă în mod explicit dintr-un
text legal. Majoritatea nulităţilor este formată din cazurile de nulitate expresă,
prevăzute fie în Codul civil, fie în alte izvoare de drept civil.
Nulitatea se numeşte virtuală atunci când ea nu este prevăzută expres de
lege, dar care rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită
condiţie de validitate a actului juridic, sau după cum dispune art. 1253 C. civ. „În
afara cazurilor în care legea prevede sancţiunea nulităţii, contractul se
desfiinţează şi atunci când sancţiunea nulităţii absolute sau, după caz, relative
trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins”.
4. După felul condiţiei de validitate nerespectată la încheierea actului juridic
civil, se deosebeşte între nulitate de fond şi nulitate de formă.
Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori nevala-
bilităţii unei condiţii de fond a actului juridic civil. Constituie nulităţi de fond cele
care intervin în cazurile lipsei ori nerespectării condiţiilor de valabilitate privind:
consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza (scopul). Spre exemplu, art. 1226
alin. 2 C. civ. dispune: „Sub sancţiunea nulităţii absolute, el trebuie să fie
determinat sau cel puţin determinabil şi licit”.
Nulitatea de formă este acea nulitate care sancţionează nerespectarea condiţiei de
formă cerută ad validitatem

18. Comparație de regim juridic între nulitatea absolută și

nulitatea relativă.

Regimul juridic al nulităţii absolute constă, în principal, în următoarele trei

reguli:
1) nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are un interes juridiceşte
ocrotit.
2) Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe cale de acţiune sau de ex-
cepţie, fiind imprescriptibilă.
3) În principiu nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare sau în
alt mod (non potest convalescere).
Regimul juridic al nulităţii relative se concretizează în următoarele reguli:
1) Nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana ocro-
tită şi al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic.
2) Nulitatea relativă poate fi invocată numai în cadrul termenului de
prescripţie extinctivă.
3) Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare expresă ori tacită de
către cel ce o poate invoca.

19. Cauze de nulitate absolută.

10.4. Cauzele de nulitate

a) Cauze de nulitate absolută.
- nerespectarea dispozițiilor legale privind capacitatea civilă a persoanelor, în
cazurile: a) nerespectarea unei incapacități speciale de folosință a persoanei fizice
instituite pentru ocrotirea unui interes general (spre exemplu, incapacități de a
cumpăra drepturi litigioase, instituite de art. 1653 alin. 1 C. civ; alte incapacități
de a cumpăra, instituite de art. 1654 lit. c) C. civ. etc.); b) lipsa capacității de
folosință a persoanei juridice, art. 196 alin. 1 lit. a); nerespectarea principiului
specialității capacității de folosință a persoanei juridice fără scop lucrativ, art. 206
alin. 2 și 3 C. civ.);
- lipsa totală a consimţământului (de exemplu, manifestarea de voință a fost
exprimată fără intenția de a produce efecte juridice; lipsa consimțământului
tuturor coproprietarilor la partajul voluntar, art. 684 alin. 2 C. civ. etc.);
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil, în sensul că nu este
determinat ori nu este licit (spre exemplu, art. 1225 alin. 2 C. civ., art. 1847 alin. 2
C. civ.);
- nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil, dar numai atunci când
cauza este ilicită (și în situația fraudei la lege) sau imorală;
- nerespectarea formei actului juridic cerute ad validitatem, ca o condiție de
validitate pentru anumite acte juridice;
- nerespectarea dreptului de preemțiune în cazurile expres prevăzute de lege
(spre exemplu, art. 45 alin. 5 din Legea Codului silvic nr. 46/2008, cu
modificările și completările ulterioare cu respectarea ordinii prevăzute la art. 1746
C. civ., art. 36 alin. 5 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului
cultural național mobil, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

20. Cauze de nulitate relativă.

b) Cauzele de nulitate relativă.

- nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea civilă a
persoanelor, însă numai atunci când: a) actul juridic de administrare sau de
dispoziție a fost încheiat de persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu; b) actul
juridic de administrare încheiat fără încuviinţarea din partea ocrotitorului legal şi
este lezionar pentru patrimoniul minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă; c)
actul juridic de dispoziţie a fost încheiat fără încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului legal sau a instanței de tutelă; d) actul juridic s-a încheiat în numele
persoanei juridice de către subiecte de drept care nu îndeplinesc condițiile legale
ori statutare pentru a reprezenta o persoană juridică (incapabile, incompatibile) și
produc o vătămare persoanei juridice respective (art. 211 alin. 1 C. civ.); e) actul
juridic a fost încheiat cu nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă
instituită pentru protecţia unor interese particulare (art. 991 C. civ.).
- lipsa discernământului la momentul încheierii actului juridic civil (art. 1205
alin. 1 C. civ.);
- eroarea esențială ca viciu de consimțământ (art. 1207 alin. 1 C. civ.);
- dolul ca viciu de consimțământ (art. 1214 alin. 2 C. civ.);
- violența ca viciu de consimțământ (art. 1216 alin. 1 C. civ.);
- leziunea ca viciu de consimțământ (art. 1222 alin. 1 C. civ.);
 - lipsa cauzei (scopului) actului juridic civil (art. 1238 alin. 1 C. civ.);
- nerespectarea dreptului de preemţiune în cazurile expres prevăzute de lege,
respectiv: art. 15 alin. 2 şi art. 30 alin. 3 din Legea nr. 16/1996 a Arhivelor
naţionale; art. 42 alin. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001).
Regimul juridic al nulităţii
Regimul juridic al nulităţii absolute constă, în principal, în următoarele trei
reguli:
1) nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are un interes juridiceşte
ocrotit.
2) Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe cale de acţiune sau de ex-
cepţie, fiind imprescriptibilă.
3) În principiu nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare sau în
alt mod (non potest convalescere).
Regimul juridic al nulităţii relative se concretizează în următoarele reguli:
1) Nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana ocro-
tită şi al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic.
2) Nulitatea relativă poate fi invocată numai în cadrul termenului de
prescripţie extinctivă.
3) Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare expresă ori tacită de
către cel ce o poate invoca.

SUBIECTUL III
1. Clasificarea bunurilor după natura lor și calificarea dată de
lege.

Prin bun înţelegem o valoare economică (patrimonială care este evaluabilă în

bani) susceptibilă de a face o trebuinţă omului (de ordin material şi spiritual), dar
şi susceptibilă de apropriere sub forma de drept patrimonial.

În funcţie de natura lor şi calificarea dată de lege, unde distingem între

bunuri mobile şi bunuri imobile.
Categorii de bunuri mobile:
a) bunuri mobile prin natura lor, adică acele bunuri ce se pot deplasa
dintr-un loc în altul fie prin forţă proprie cum este animalul, fie printr-o
forţă exterioară cum sunt lucrurile neînsufleţite (autoturism). Bunurile
din această categorie sunt cele mai numeroase (art. 539 Cod civil);

b) bunuri mobile prin determinarea legii. Această categorie de bunuri

este formată din bunuri în realitate incorporale, în înţelesul că prin
opoziţie cu prima categorie care sunt bunuri corporale, aici intră
drepturile asupra bunurilor din prima categorie. (de exemplu, toate
 drepturile de creanță, drepturile de creație intelectuală, acțiunile în
justiție care protejează un drept mobiliar).
c) în cea de a treia categorie intră mobilele prin anticipaţie. Bunurile ce
intră în această categorie sunt imobile prin natura lor, dar care sunt
văzute de părţile unui act juridic ca fiind mobile, în considerarea a ceea
ce vor deveni în viitor.
Imobilele, la rândul lor, se împart în trei categorii:
a) imobile prin natura lor. Aceste bunuri şi în limbajul obişnuit sunt
desemnate prin expresia de imobil; fac parte din această categorie
terenurile şi construcţiile şi tot ce se ţine prin rădăcini de pământ, cum
sunt fructele neculese;
b) imobile prin destinaţie. Aceste bunuri sunt mobile prin natura lor, dar
cărora proprietarul le dă o anumită destinaţie prin care dobândesc regim
juridic de imobil.
c) imobile prin determinarea legii. În această categorie intră tot bunuri
incorporale şi anume drepturile reale imobiliare, cum ar fi acţiunile în
justiţie care au ca scop valorificarea unui drept real asupra unui bun
imobil.

2. Clasificarea bunurilor după regimul juridic al circulației lor.

Prin bun înţelegem o valoare economică (patrimonială care este evaluabilă în

bani) susceptibilă de a face o trebuinţă omului (de ordin material şi spiritual), dar
şi susceptibilă de apropriere sub forma de drept patrimonial.

După regimul circulaţiei lor juridice, distingem între bunurile aflate în cir-
cuitul civil, ce formează obiect al raportului juridic civil şi bunuri scoase din cir-
cuitul civil.
Sunt în circuitul civil acele bunuri care pot forma obiectul actelor juridice; în
alţi termeni, bunurile care pot fi dobândite ori înstrăinate prin act juridic fac parte
din bunurile ce se află în circuitul civil.
Din această categorie de bunuri fac parte două subdiviziuni:
- bunuri care pot circula liber, neîngrădit;
- bunuri care pot fi dobândite, deţinute ori înstrăinate condiţional, adică în
condiţii restrictive, cum sunt armele de foc şi muniţiile, supuse Legii nr.
295/2004, republicată, privind regimul armelor şi al muniţiilor
Sunt scoase din circuitul civil acele bunuri care nu pot forma obiect al
actului juridic civil: spunem că asemenea bunuri sunt inalienabile.
Un asemenea bun este teritoriul României [art. 3 (1) din Constituţie].