PROGRAMUL DE FORMARE

TREPTE ÎN FORMAREA CONTINUĂ A CADRELOR DIDACTICE

Program de pregătire pentru gradul didactic II,
PROFESORI - Limba engleză, PROFESORI - Limba şi literatura română

Furnizor de formare: Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic,

Universitatea din Craiova

PORTOFOLIU DE EVALUARE FINALĂ

Cursant: POPESCU M. ELENA

Funcţia didactică: PROFESOR
Specialitatea: ISTORIE-LIMBA ENGLEZĂ
Unitatea de învăţământ, localitatea, judeţul: LICEUL TEORETIC MIRCEA
ELIADE LUPENI-ŞCOALA GIMNAZIALĂ NUMĂRUL 1 LUPENI,
LUPENI, JUDEŢUL HUNEDOARA

Perioada desfăşurării programului: 18.06.2018-02.07.2018

Seria I, Grupa 1
Locul desfăşurării: Sala 443B, Clădirea Centrală a Universităţii din
Craiova, Str. A.I. Cuza, nr. 13, Craiova, Dolj
B. Itemi şi sarcini de evaluare
1. Care sunt strategiile de abordare a copiilor/tinerilor cu potenţial
aptitudinal ridicat?

Supradotarea este o manifestare umană deosebită, care are ca element comun

excepţionalitatea şi este realizată prin combinarea fericită a unor capacităţi intelectuale şi
aptitudini deosebite cu anumite trăsături de personalitate.
Elevul supradotat a avut nevoie de proiectarea unui sistem de educaţie de
excelenţă, sau educaţia elevilor supradotaţi. Această educaţie urmăreşte să descopere, să
dezvolte şi să promoveze potenţialul tuturor categoriilor de copii, abilităţile lor naturale
prin intermediul unei educaţii individualizate; o curriculă de nivel internaţional; un
mediu de formare armonioasă; cu personal talentat, cu vocaţie.
Pentru realizarea educaţiei copiilor supradotaţi există mai multe strategii eleborate
de psihopedagogi.
1. Accelerarea se bazează pe parcurgerea conţinuturilor într-un timp mai scurt.
Precizările normative stabilesc: saltul peste o clasă, parcurgerea a două clase într-un an,
admiterea timpurie la şcoală, liceu sau facultate, activităţi suplimentare de tip
extraşcolar, progresul diferenţiat la unele materii, cursuri extracurriculare.
2. Îmbogăţirea presupune extinderea sau aprofundarea studiilor punând accent pe
introducerea unor experienţe educaţionale mai bogate, variate sau suplimentare la
curriculum clasic.
3. Gruparea presupune reunirea elevilor în mai multe forme, pentru a genera o
învăţare eficientă. Elevii pot fi grupaţi astfel:
- prin sistemul de grupare pe abilităţi omogene
- regruparea elevilor în funcţie de abilităţi la anumite materii
- gruparea interclase, care selecţionează elevii cu performanţe înalte din clase diferite
- grupare intraclasă, când profesorul decide formarea unor grupuri mici în interiorul unei
clase
- separarea elevilor dotaţi în clase distincte ce urmează programe specifice
-gruparea în mănunchi, prin formarea unor grupe de 5-6 elevi ce sunt repartizate unor
profesori special pregătiţi pentru pregătirea supradotaţilor
Există de asemenea strategii şcolare care presupun iniţierea şi statornicirea unor
aşezăminte şcolare cu prioritate subiecţilor cu aptitudini înalte. Sunt şi strategii
extraşcolare care doresc crearea unor reţele de servicii şi a unui cadru de stimulare pe
care societatea să le promoveze. Aceste programe sau servicii educaţionale societale
doresc să consacre excelenţa educaţională. În această viziune, recunoscând însemnătatea
tinerilor capabili de performanţă TCP s-a înfiinţat recent CETCP Centrul de Excelenţă
pentru Tinerii Capabili de Performanţă care doreşte să asigure condiţii optime de
dezvoltare acestor tineri pe durata şcolarizării pentru a valorifica integral potenţialul
creator al acestor categorii de elevi.
2. Explicaţi problematica normativităţii pedagogice: concept, structură,
exemple.

Pedagogia este situată în apropierea ştiinţelor pozitive. Obiectul ei este real, supus
organizării şi verificării, reprezintă un sistem de relaţii cauză-efect ce poate fi descris,
explicat, prevăzut, evaluat. Legea pedagogică exprimă raporturile esenţiale, necesre,
generale, relativ stabile, repetabile între elementele fenomenului educaţional. Legea se
poate explica fie determinist, fie probabilistic. Ea permite derivarea unor principii,
norme, reguli şi cerinţe.
Principiile sunt produsul unei convenţii si au caracter consensual şi intersubiectiv.
Ele sunt create de oameni pentru a reglementa raporturile lor la un moment dat şi în
anumite condiţii. Normele devin condiţii obligatorii de urmat, arătând forma imperativăa
aplicării principiului. Tipurile de norme pedagogice- norme de conduită, norme de
predare şi învăţare, norme de comunicare- generează un sistem de reguli care sunt nişte
cerinţe cu caracter limitat de generalitate, situaţional.
Normativitatea educaţională este de tip instituţional şi de tip funcţional. Ansamblul
principiilor didactice constituie normativitatea procesului didactic.Principiile didactice
sunt linii generale de orientare a modului în care urmează să se organizeze şi să se
desfăşoare procesul de învăţământ.
Legile şi principiile pedagogice şi educative sunt:
1. Legile pedagogiei: legea raţionalităţii cunoaşterii, legea autenticităţii, legea
integralităţii conceptuale, legea dinamismului teoriilor,legea integrării pedagogiei în
ansamblul ştiinţelor, legea aplicabilităţii şi a compatibilităţii între teoriile pedagogice şi
practicile educative.
2. Legile fenomenului educaţional: legea evidenţei existenţiale a fenomenului
educaţional, legea personalizării, legea constantelor semnificative, legea particularizării.
3. Principiile existenţei şi cunoaşterii situaţiilor educative: principiul emergenţei,
principiul structurării şi funcţionării specifice, principiul variabilităţii.
4. Principiile didactice: principiul optimului educaţional, principiul personalizării
situaţiilor instructiv-educative, principiul activismului şi al participării elevului la propria
formare, principiul educabilităţii, principiul formării continue, principiul integrării
intradisciplinare şi al corelaţiilor interdisciplinare, principiul aplicabilităţii.
În pedagogia românească sunt vizibile următoarele principii:
1. Principiul orientării formative a activităţii didactice care presupune ca direcţiile de
acţiune să fie instituţionalizate la nivel de politică a educaţiei. Activitatea didactică
asigură consistenţa formativă a procesului de învăţământ şi stimulează personalitatea
elevului prin corelarea obiectivelor realizate, realizabile la nivel de acţiuni concrete.
2. Principiul corelaţiei dintre senzorial şi raţional, dintre concret şi abstract- principiul
intuiţiei. Actul cunoaşterii trebuie fundamentat pe contactul nemijlocit cu realitatea
obiectivă, activităţii de învăţare trebuie să i se asigure un caracter intuitiv.
3. Principiul participării active a elevului în activitatea de predare, învăţare şi evaluare.
Cunoaşterea trebuie dobândită prin efort personal. Dezvoltarea este un rezultat al
propriei activităţi.
4. Principiul participării conştiente a elevului în activitatea de predare, învăţare şi
evaluare. Însuşirea conştientă presupune implicarea mentală şi motivaţională a elevilor în
actul instruirii, iar participarea conştientă presupune înţelegerea cât mai clară şi profundă
a materialului de învăţat.
5. Principiul unităţii dintre teorie şi practică. Teoria reprezintă cunoştinţe, legi şi principii
ce urmează a fi predate, învăţate şi evaluate, iar practica se referă la formele de activitate
aplicativă.
6. Principiul integrării învăţământului cu cercetarea şi producţia. Elevii trebuie pregătiţi
pentru cerinţele vieţii economice, iar procesul de învăţământ formează deprinderi şi
aptitudini de cercetare , stimulează creativitatea.
7. Principiul respectării particularităţilor individuale. Diferenţierea instruirii presupune
diferenţierea sarcinilor de lucru, variaţia timpului de învăţare şi diferenţierea
modalităţilor de organizare.
8. Principiul respectării particularităţilor de vârstă presupune ca dificultatea să crească pe
măsură ce cresc şi posibilităţile elevilor.
9. Principiul unităţii, sistematizării şi continuităţii în învăţare. O predare unitară,
continuă şi sistematică din partea profesorului este necesară, iar din partea elevului se
cere învăţare cu regularitate şi perseverenţă şi stabilirea legăturilor între cunoştinţele
anterioare şi cele nou asimilate.
10. Principiul însuşirii temeinice şi durabile a cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor.
Fixarea şi repetarea sunt două aspecte importante în procesul învăţării.
11. Principiul corelării activităţii frontale, de grup şi individuale. Toate formele de
organizare a elevilor sunt necesare. În activitatea didactică frontală se asigură unitatea şi
coerenţa învăţării în raport cu scopurile şi obiectivele generale. Activitatea didactică de
grup asigură diferenţierea prin sarcini didactice cu grade de dificultate diferite, în funcţie
de capacităţile de învăţare, aptitudini, interese. Activitatea didactică individuală este utilă
pentru a sprijini performanţele deosebite ale celor superior dotaţi, pentru a recupera
rămânerea în urmă la învăţătură, pentru a depăşi faza de nereuşită sau insucces a altora.
12. Principiul asigurării conexiunii inverse vizează perfecţionarea cu ajutorul
reîntoarcerii şi îmbunătăţirii din mers a rezultatelor. Acest principiu permite saltul de la
instruire la autoinstruire, de la educaţie la autoeducaţie.
13. Principiul caracterului cultural şi ştiinţific al învăţământului cere ca procesul didactic
să se realizeze în spiritul valorilor culturii, ştiinţei şi tehnicii, în vederea asimilării lor,
pentru formarea convingerilor şi atitudinilor epistemice, tehnice şi artistice. Se cere
educarea elevilor prin şi pentru ştiinţă, pentru a introduce elevul în tainele ştiinţei, pentru
a îl învăţa limbajul ştiinţelor.
De asemenea există şi principii ale instruirii constructiviste: Principiul propriei
construcţii mentale, Principiul învăţării prin colaborare, Principiul autonomiei şi
individualizării învăţării, Principiul învăţării contextuale, Principiul evaluării formative.
3. Ce înseamnă pentru un profesor modern activitatea de învăţare şi
care sunt principalele condiţii ale învăţării la elevi?

În abordările moderne învăţarea este înţeleasă ca: proces complex de însuşire a

experienţei sociale în forme generalizate; achiziţie nouă în comportament , ca urmare a
interiorizării experienţei externe; proces individual care presupune participarea persoanei
la construcţia şi deconstrucţia, destructurarea şi restructurarea, integrarea şi reintegrarea
de structuri cognitive şi operaţionale; asimilare a unui sistem de cunoştinţe, culturi,
modele comportamentale, priceperi, capacităţi, abilităţi, atitudini, valori şi competenţe
care vor fi folosite ca instrumente în activitate.
Învăţarea şcolară este o activitate cu valoare psihologică şi pedagogică, condusă şi
evaluată în mod direct sau indirect de educator, care constă în însuşirea, transformarea,
acomodarea, ameliorarea, reconstrucţia, fixarea şi reproducerea conştientă, progresivă,
voluntară şi relativ independentă a cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor şi
atitudinilor.
Învăţarea şcolară are următoarele elemente: este desfăşurată într-un cadru
instituţionalizat, de către agenţi umani, în condiţii concrete; este un proces dirijat din
exterior, ce tinde să devină autodirijat; este un demers conştient, organizat după o
concepţie clară, având finalităţi şi o desfăşurare secvenţială, graduală; are caracter
formativ şi informativ; depinde de motivaţie; are resurse, conţinut, modalităţi de
organizare specifice, necesită timp, respectă norme psihopedagogice, utilizează criterii
de evaluare şi posibilităţi de feed-back.
Pentru a fi eficientă învăţarea trebuie să aibă asigurate anumite condiţii. Potrivit
lui Gagne condiţiile interne ale învăţării sunt:
1. Factorii biologici: vârsta, particularităţi anatomo-fiziologice ale analizatorilor,
activitatea nervoasă superioară, starea sănătăţii organismului, bioritmul intelectual;
2. Factorii psihici: stadiul dezvoltării structurilor cognitive, operatorii, psihomotorii,
afective şi socio-morale, nivelul inteligenţei, aptitudinile speciale, aptitudinile şcolare,
mecanismele psihice, personalitatea, temperamentul, caracterul, priceperile, deprinderile,
tehnicile de muncă intelectuală şi nivelul de cunoştinţe anterioare.
Tot în concepţia lui Gagne condiţiile externe ale învăţării sunt:
1. Pregătirea profesorului: planificarea, proiectarea activităţilor în funcţie de nivelul
elevilor, dozarea activităţilor independente şi de grup, respectarea ritmului de muncă al
fiecărui elev;
2. Factorii socio-organizaţionali: cunoaşterea obiectivelor învăţării, asigurarea receptării
în condiţii optime, asigurarea transferului, informarea asupra rezultatelor învăţării;
3. Factorii temporali: distribuţia în timp a învăţării;
4. Factorii psihoergonomici: resursele materiale, evitarea factorilor stresanţi.
Reuşita sau nereuşita învăţării se datorează influenţei combinate a factorilor interni
şi a celor externi; în rândul condiţiilor interne pot fi enumeraţi unii factori biologici-
vârsta, sex, dezvoltare fizică, stare de sănătate şi factori psihologici-nivel al dezvoltării
intelectuale, stadiul dezvoltării structurii cognitive şi operatorii; motivaţia învăţării,
voinţa, trăsături de personalitate, nivel de cultură generală, deprinderea cu unele tehnici
de muncă intelectuală; dintre condiţiile externe trebuie să ţinem cont de aspecte ce ţin de
organizarea şcolară, de natură didactică: sistem de cerinţe şcolare, conţinuturi, calitatea
instruirii, caracteristici ale clasei, personalitatea profesorilor,relaţiile profesor-elev,
mediul fizic şi timpul şcolar. Alte influenţe pot fi: mediul familial, mediul local.

4. Analizaţi dintre domeniile educţionale-educaţia intelectuală, morală,

estetică şi artistică, fizică şi sportivă, tehnologică sau profesională-acel
domeniu care are legătură cu specializarea dumneavoastră. Identificaţi
scopurile şi modalităţile de realizare.

Ţinând cont că eu predau limba engleză consider că educaţia intelectuală şi

educaţia estetică au legătură cu specializarea mea. Educaţia intelectuală este un proces
complex, informativ şi formativ, care urmăreşte să formeze elevilor o serie de capacităţi
cognitive, afective şi psihomotorii prin intermediul unor conţinuturi ştiinţifice.
Obiectivele ei sunt:
- asimilarea de elevi a valorilor ştiinţifice şi umaniste, a semnificaţiilor lor sociale
şi umane
- dezvoltarea capacităţii cognitive, formarea şi dezvoltarea priceperilor şi
deprinderilor de muncă intelectuală
- formarea atitudinii pertinente faţă de ştiinţă şi tehnologie
- formarea concepţiei despre lume
- formarea competenţelor în vederea utilizării ştiinţei
Educaţia estetică formează personalitatea din punct de vedere al frumosului estetic,
social şi natural. Estetica este ştiinţa despre frumos. Ea studiază legile şi categoriile
frumosului. Arta este o componentă a esteticii şi are mai multe domenii de studiu:
pictura, sculptura, gravura, muzica, film, teatru, desen, dans. Educaţia estetică are la bază
formarea şi dezvoltarea unei atitudini estetici. Atitudinea estetică constă în: ideal estetic,
gust estetic, sentimente estetice, spirit de creaţie. Obiectivele educaţiei estetice sunt:
- conştiinţa estetică se formează prin sensibilitatea faţă de fenomenul estetic,
formarea gustului estetic, dezvoltarea judecăţii estetice, gustul estetic, formarea
sentimentelor, convingerilor estetice
- conduita estetică se formează prin exersarea aptitudinilor specifice, formarea
deprinderilor şi abilităţilor
Educaţia estetică are ca metode explicaţia, demonstraţia, exerciţiul, jocul, iar ca
modalităţi educaţia literară, educaţia muzicală, educaţia plastică, educaţia
cinematografică.
5. Prezentaţi, pe scurt, structura personalităţii umane, cu referiri la
temperamentele umane şi cu exemple din propria experienţă didactică.

Personalitatea este elementul stabil al conduitei unei persoane, ceea ce o

caracterizează şi o diferenţiază de altă persoană. Termenul vine din latinescul persona-
masca utilizată de un actor într-o piesă. Personalitatea este masca publică, faţa pe care
noi o etalăm celorlalţi. Ea este relativ stabilă şi predictibilă şi nu este rigidă şi
neschimbătoare. Ea este privită astfel:
- ca sistem pragmatic al acţiunii care transformă lumea
- ca sistem epistemic, al cunoaşterii care ajunge la conştiinţa de sine şi de lume
- ca sistem axiologic care generează valori
Personalitatea este constituită din temperament, caracter, aptitudini.
Temperamentul este latura dinamico-energetică a personalităţii. El ne dă informaţii
de cât de iute sau lentă, mobilă sau rigidă este conduita individuală. Temperamentul ne
arată cantitatea de energie de care dispune individul şi modul în care este consumată.
Există indicatori psihocomportamentali în funcţie de care se identifică temperamentele:
- ritmul sau viteza trăirilor şi stărilor psihice
- vivacitatea sau intensitatea vieţii psihice
- durabilitatea manifestărilor psihocomportamentale
- intrarea, persistenţa, ieşirea din acţiune
- impulsivitatea
- tempoul
- egalitatea şi inegalitatea manifestărilor psihice
- capacitatea de adaptare la situaţii noi
- modul de folosire al energiei
Oamenii au temperamente diferite. Aceşti indicatori aparţin întregii personalităţi
şi sunt stabili, au manifestări continue.
Galenus şi Hypocrates au observat patru temperamente:
1. Coleric-neechilibrat, consumă energie multă, agitat,impulsiv, iritabil,
încăpăţânat, agresiv cu trăsături ce trebuie temperate prin educaţie. Colericii se
plictisesc repede, dar sunt vioi, au reactivitate crescută, plăcere de a învinge
greutăţile, bogăţie afectivă.
2. Sangvinic-puternic, echilibrat, optimist, curajos, deschis, sensibil, energic, bine
dispus, rezistent, rapid în mişcări şi în vorbire. Ei învaţă uşor, dar uită la fel de
uşor. Se plictisesc repede şi sunt superficiali. Sunt sociabili, dar nu se pot
concentra de fiecare dată, cu randament.
3. Flegmatic-echilibrat, calm, liniştit, calculat, ordonat, răbdător, meticulos,
perseverent, lipsit de iniţiativă şi entuziasm. Depune mai mult efort cu rezultate
durabile. Se adaptează greu la situaţii noi, este un tip rece, închis, puţin social,
dar prin educaţie devine productiv.
4. Melancolic-slab, nerezistent la efort, trist, timid, anxios, nehotărât, retras,
visător dar serios, conştiincios, supus, sârguincios, capabil de eforturi intense cu
rezultate bune la învăţătură. În lipsa educaţiei devin nesociabili, cu complexe de
inferioritate.
După constituţia corporală avem tipuri somatice: respirator, muscular,
digestiv, cerebral.
După glanda cu secreţie internă hiper şi hipotiroidian.
După particularităţile constituţionale avem temperamentele: atletic, astenic,
picnic, displastic.
Nu există numai tipuri pure, fiecare are şi trăsături ce aparţin unui tip
învecinat. Trăsăturile de temperament se pot ameliora prin educaţie calificată.
Temperamentul poate fi diagnosticat prin metoda biografică, chestionare, teste de
personalitate. Ca profesor trebuie să supunem observaţiei tot comportamentul
elevului şi să ne reglăm ansamblul de metode şi procedee în raport cu aceste
particularităţi.

6. Descrieţi una din metodele moderne din activitatea cadrelor

didactice. Identificaţi specificul, etapele şi condiţiile metodei.

Brainstorming este o metodă sau un procedeu de rezolvare în grup a unei

situaţii sau a unei întrebări problematice. Brainstorming sau asaltul de idei constă
în participarea şi cooperarea membrilor grupului în procesul de elaborare a cât
mai multor ipoteze, puncte de vedere, raţionamente,soluţii în legătură cu
problema propusă spre rezolvare.
Încercând să găsească soluţia şi să demonstreze valabilitatea sau falsitatea
ei, participanţii la dezbateri se completează sau se contrazic reciproc, modifică
sau continuă judecăţile şi raţionamentele elaborate de unii colegi, le aprobă sau le
resping prezentând argumentele necesare.
Expresia asaltul de idei semnifică multitudinea variantelor de abordare şi
rezolvare a situaţiei sau întrebării problematice, variante elaborate de membrii
grupului prin cooperarea lor. Manifestarea gândirii într-un cadru şi într-o manieră
interacţională este mai productivă, mai fecundă în idei şi soluţii, amplifică
posibilităţile sale rezolutive, facilitează diversificarea direcţiilor şi modalităţilor
de investigare. Această caracteristică funcţională a gândirii în grup justifică
traducerea cuvântului brainstorming prin asaltul de idei sau furtună în creier.
Factorii care facilitează şi condiţionează superioritatea performanţelor
obţinute prin modalitatea de rezolvare grupală a problemelor, în raport cu cele
realizate prin rezolvare individuală sunt:
- potenţialul informaţional şi operaţional crescut al grupului
- posibilitatea distribuirii sarcinilor pe roluri
-stabilirea unor interacţiuni adecvate, stimularea şi potenţarea procesului
asociativ
- valorificarea potenţialului individual
Trebuie să evidenţiem şi alţi factori care condiţionează nivelul
performanţelor grupului şcolar: numărul membrilor, motivaţia lor,
compatibilizarea raporturilor interpersonale, nivelul cultural şi de aspiraţie al
acestora.
 7. Daţi exemple de situaţii pe care le încadraţi în fenomenul
violenţei şcolare. Care consideraţi că sunt principalele cauze şi
cum poate fi prevenit acest fenomen?

Violenţa în şcoală este definită ca orice formă de manifestare a unor

comportamente precum: violenţă verbală şi psihologică ( poreclire, tachinare,
ironizare, imitare, ameninţare, hărţuire); violenţă fizică ( bruscare, împingere,
lovire, rănire); comportamente care intră sub incidenţa legii ( viol, consum,
comercializare de droguri, vandalism, furt ); ofensa adusă statului, autorităţii
cadrului didactic ( limbaj sau conduită nepotrivită faţă de cadrul didactic);
comportament şcolar neadecvat: întârziere la ore, părăsirea clasei în timpul orei,
fumatul în şcoală şi orice alt comportament care contravene flagrant
regulamentului şcolar în vigoare.Violenţa se manifestă atât în incinta şcolii (după
programul şcolar, în pause,în timpul orelor) cât şi în spaţiul din jurul şcolii. În
spaţiul şcolar întâlnim violenţa elev-elev, violenţa elevilor faţă de profesori,
violenţa profesorilor faţă de elevi şi mai rar violenţa părinţilor faţă de elevi sau
profesori.
Violenţa în şcoală nu poate fi explicată, prevenită, ameliorată sau
combătută fără a lua în calcul cauzele violenţei şcolare. Violenţa poate fi
determinată şi favorizată de mai mulţi factori, care ar putea fi grupaţi în:
- cauze biologice, care, deşi nu provoacă în mod direct conduitele violente, ar
putea potenţa tendinţele agresive, aici fiind vorba de unele dezechilibre
hormonale sau neurofiziologice ori de eventuala prezenţă a ADHD.
- cauze psihologice, care privesc unele particularităţi ale structurii personalităţii:
imaginea inadecvată de sine, instabilitatea afectivă, nivelul scăzut al
autocontrolului şi al rezistenţei la frustrare, nevoia copilului de a se face remarcat
- cauze familiale, care ţin de climatul din cadrul familiei şi de anumite greşeli pe
care părinţii le-ar putea face în educarea copiilor ( stilul educaţional prea
permisiv sau prea autoritar, atitudinea inadecvată faţă de şcoală, utilizarea
violenţei în cadrul familiei, situaţia materială precară)
- presiunea exercitată de unele grupuri informale( bande )
- influenţa uneori nefastă a mass-media ( televiziune, jocuri pe calculator, Internet),
care supralicitează prezenţa violenţei în lume şi provoacă dorinţa copiilor de a
imita comportamentul violent al unor personaje
- cauze care ţin de funcţionarea şcolii şi a clasei: tensiuni generate de conceperea şi
perceperea de către unii a relaţiei pedagogice ca relaţie de dominare, decalajul
dintre aspiraţiile elevilor şi practica şcolară, frustrări generate de impresia unor
elevi că sunt trataţi în mod inechitabil de către unul sau mai multe cadre
didactice, rivalităţi generate de exacerbarea competiţiei între elevi, solicitarea
adresată elevilor de a păstra un anumit nivel al disciplinei, pierderea încrederii în
ei înşişi a elevilor aflaţi în situaţii de eşec şcolar, care riscă să caute debuşeuri în
afara şcolii.
Posibilităţi de prevenire a fenomenului de violenţă în şcoală:
1. Democratizarea procesului de învăţământ prin:
- relaţionarea cadrului didactic cu un număr cât mai mare de elevi
- diferenţierea instruirii, prin proiectarea unor tipuri diferite de sarcini, inclusive a
unora mai uşoare, pe care să le poată îndeplini şi elevii mai slabi, ceea ce le-ar
putea spori încrederea în ei înşişi, determinându-i să nu mai caute debuşeuri în
afara şcolii
- utilizarea în procesul de predare-învăţare a unor metode participative
- organizarea de activităţi bazate pe învăţarea prin cooperare( pe perechi şi
grupe), ceea c ear putea avea efecte benefice şi în planul socializării şi al
identificării unor modalităţi non-violente de relaţionare între copii
- formarea şi dezvoltarea la elevi a sentimentului de apartenenţă la şcoala şi clasa
din care fac parte, în aşa fel încât ei să perceapă aceste spaţii ca aparţinându-le şi
lor
- proiectarea şi realizarea de activităţi extracurriculare sau extraşcolare, care să-I
reţină pe elevi la şcoală sau într-un cadru organizat pentru un interval mai mare
de timp
2. Stabilirea regulamentului de ordine interioară a unităţii de învăţământ ar trebui
să ţină cont de contextul şcolii şi să fie elaborat în urma unor consultări cu
cadrele didactice, cu elevii şi părinţii acestora, cu psihologii şi consilierii şcolari,
cu alţi reprezentanţi ai comunităţii locale. După ce a fost elaborat regulamentul
trebuie fie făcut cunoscut tuturor celor pe care îi vizează, adaptat nivelului lor de
înţelegere, explicitat, prelucrat şi dezbătut prin prezentarea şi discutarea lui în
cadrul orelor de consiliere şi orientare sau de cultură civică, afişat în spaţii
vizibile în şcoală. Aceste norme ar putea viza aspecte ca: ţinuta elevilor,
comportamentul aşteptat de la ei în timpul orelor şi al pauzelor, limbajul acceptat
în cadrul şcolii şi modalităţile agreate de adresare, păstrarea bunurilor şcolii şi ale
clasei, toleranţa şi solidaritatea care trebuie să existe între colegi.
3. Stabilirea regulilor clasei ar fi bine să fie făcute la începutul anului şcolar de
către profesorul diriginte, cu largul concurs al elevilor, în speranţa că ei vor fi mai
dispuşi să accepte nişte norme la a căror elaborare au participat în mod efectiv.
Multe din cerinţele formulate în cazul regulilor şcolii se dovedesc a fi valabile şi
în cazul celor ale clasei ( claritatea, accesibilitatea, flexibilitatea, precizarea clară
a sancţiunilor care decurg din nerespectarea lor).
4. Organizarea unor dezbateri cu elevii pe teme legate de devianţă în general şi de
violenţă în special i-ar putea face pe elevi mai conştienţi de această problematică.
5. Discuţii purtate cu părinţii elevilor ar putea să se refere şi la anumite elemente
ale problematicii violenţei şcolare, cu atât mai mult cu cât unele di cauzele
acesteia se regăsesc în familie. Este bine ca astfel de situaţii să fie cunoscute de
reprezentanţii şcolii, pentru a putea interveni la timp în direcţia suplinirii unor
eventuale carenţe educative din cadrul familiei. De asemenea, ar fi de dorit ca
părinţilor elevilor să li se ofere posibilităţi de informare şi formare în domeniul
prevenirii şi al combaterii violenţei.
 6. Protecţia şcolii împotriva actelor de violenţă necesită implicarea conducerii
şcolii care trebuie să asigure supravegherea permanentă a tuturor spaţiilor din
incinta şcolii; să identifice ş să chestioneze persoanele străine care pătrund în
incinta şcolii; să monteze sisteme de supraveghere şi de înregistrare a tuturor
formelor de violenţă din cadrul şcolii; să încurajeze comportamentele civice ale
elevilor, a realizărilor artistice şi a performanţelor sportive. Conducerea şcolii
trebuie de asemenea să colaboreze cu autorităţile locale, cu reprezentanţii poliţiei
şi ai jandarmeriei care să îşi desfăşoare activitatea în jurul şcolii prin patrulare, să
intervină operativ în cazul oricărei solicitări venite din partea şcolii, să asigure
prezenţa oamenilor legii la unele activităţi şcolare.
7. Medierea presupune prezenţa alături de părţile aflate în conflict a unei a treia
persoane neutre care să faciliteze dialogul dintre ele şi să le ajute să găsească o
soluţie la problema lor, fără a le-o impune din afară.
8. Arbitrajul este, la fel ca şi medierea, o modalitate non-violentă de rezolvare a
conflictelor, cu deosebirea că, în acest caz, persoana neutră are prerogativa ca, la
finalul procedurii, să ia ea însăşi o hotărâre pe care părţile aflate în conflict sunt
chemate să o respecte. De asemenea, în cazul arbitrajului, se poate încerca şi
rezolvarea conflictelor dintre grupuri şi părţile aflate în conflict îşi pot susţine
punctele de vedere prin intermediul unor apărători, iar pentru aflarea adevărului
se poate face apel la martori.

8. Explicaţi rolurile sau funcţiile evaluării didactice din diverse

perspective.

1. Funcţiile principale sau generale ale evaluării sunt de constatare,

diagnosticare şi prognosticare a rezultatelor obţinute în învăţare.
Prima funcţie este cea de constatare precisă a efectelor acţiunii pedagogice
şi de apreciere a acestor efecte în vederea realizării obiectivelor stabilite. Funcţia
de constatare furnizează informaţii asupra stării existente în toate domeniile
sistemului şcolar, relevând nivelul de pregătire a elevilor, aspectele şi tendinţele
dezvoltării lor intelectuale, tehnico-practice şi morale, gradul de stăpânire a
conţinuturilor învăţate, evoluţia proceselor de învăţare în funcţie de timpul
consacrat însuşirii cunoştinţelor, îmbunătăţirea cotei de performanţă a elevilor pe
măsură ce progresează în parcurgerea materiei, punctele forte pe care urmează să
se întemeieze acţiunea de perfecţionare a procesului didactic.
Funcţia de diagnosticare se referă la identificarea cauzelor care stau la baza
fenomenelor constatate, precum şi la depistarea lacunelor, greşelilor, în vederea
ameliorării lor.
Funcţia de prognosticare oferă o previziune referitoare la capacitatea
elevului de a aborda o nouă lecţie, un nou capitol, o disciplină nouă, dea face faţă
ciclului şcolar următor sau de a se adapta la noi situaţii educaţionale.
În funcţie de factorii implicaţi evaluarea poate avea următoarele funcţii
specifice:
- de informare a profesorului, elevilor,părinţilor, comunităţii în legătură cu nivelul
pregătirii, despre eficacitatea şi eficienţa procesului de învăţământ; această
funcţie este şi o funcţie socială
 - motivaţională pentru elevi- de întărire a învăţării, de formare şi orientare pentru
învăţare
- educativă sau formativă pentru elevi prin stimularea autocontrolului şi
autoreglării atitudinilor în învăţare, prin sprijinirea cunoaşterii şi influenţării
dezvoltării cunoştinţelor, deprinderilor, capacităţilor, atitudinilor, competenţelor
elevilor
- pedagogică pentru profesor în alegerea obiectivelor, proiectelor, strategiilor,
pentru realizarea reglării, pentru perfecţionarea continuă a procesului predării-
învăţării, a activităţii profesorilor şi elevilor
- de control asupra sistemului de învăţământ, pentru inspectori şcolari sau alţi
factori de decizie din învăţământ
- de clasificare, selecţie, ierarhizare a elevilor , dar şi a instituţiilor, după standarde
calitative şi cantitative, urmată de orientarea şcolară şi de selecţia socio-
profesională
- de reglare, conexiune inversă sau de feedback între componentele şi activităţile
procesului de învăţământ.

9. Prezentaţi accepţiunile conceptului de curriculum educaţional şi

alegeţi cea mai adecvată accepţie pentru perioada actuală.

Curriculum înseamnă totalitatea activităţilor, experienţelor de învăţare necesare

realizării obiectivelor în şcoală. De asemenea curriculum înseamnă ansamblul
experienţelor de învăţare oferite elevilor pe parcursul şcolarităţii. În epoca premodernă
termenul făcea referire la conţinutul studiilor, cuprins şi sistematizat în documente ce
purtau numele de curriculum. Era de asemenea folosit cu sensul de curs obligatoriu de
studiu sau de învăţare.
În epoca modernă J. Dewey punea accent pe corelarea conţinutului oficial al
studiului cu experienţa de viaţă a copilului. Fr.Bobbit a dat termenului înţelesul de
experienţe de învăţare şcolare şi extraşcolare. R. Tyler scrie despre scopurile ce trebuie
realizate, experienţele educaţionale oferite pentru atingerea obiectivelor, organizarea
experienţei şcolare şi verificarea atingerii scopurilor propuse.
În epoca postmodernă curriculum este înţeles ca un proiect pedagogic care
configurează un traseu de învăţare şi este în strânsă legătură cu reforma educaţiei. Acest
proiect defineşte:
- Telurile, scopurile,şi obiectivele unei acţiuni educative
- Căile, mijloacele şi activităţile folosite pentru a atinge aceste scopuri
- Metodele şi instrumentele pentru a evalua în ce măsură acţiunea a dat roade
Curriculum este alcătuit din mai multe planuri, are mai multe ipostaze:
- Planul structurii care include finalităţi, conţinuturi, timp de instruire, strategii de
instruire şi strategii de evaluare
- Planul procesual se referă la procesele şi fazele fundamentale-proiectare,
implementare, evaluare
- Planul produselor sau documentelor curriculare include documentele principale-
planul de învăţământ, programa şcolară, manualul şcolar-, documentele
 secundare-ghiduri metodice pentru cadrele didactice, seturi multimedia, softuri
educaţionale-, documente specifice cadrului didactic-planificare calendaristică,
proiectare unităţi de învăţare, proiectare la nivelul lecţiei sau activităţii.
Trebuie să reţinem că în sens restrâns, curriculum trimite la documentele şcolare
oficiale care au rolul de a planifica conţinuturile instruirii. În sens larg,
curriculum desemnează ansamblul proceselor educative şi al experienţelor de
învăţare prin care trece elevul pe parcursul şcolarităţii.

10. Care sunt cele mai importante aspecte de etică şi nediscriminare de

care profesorul să ţină seama în activitatea sa?

Şcoala pentru diversitate sau Şcoala pentru toţi trebuie să ofere tuturor posibilitatea
de a învăţa în funcţie de ritmul, capacităţile şi nevoile proprii şi de a se exprima conform
trăsăturilor individuale de personalitate. Educaţia pentru toţi înseamnă acces la educaţie
şi la calitatea acesteia pentru toţi copiii şi presupune participarea copiilor în primul rând
prin acces şi apoi prin identificarea modalităţilor prin care copilul să fie integrat.
Calitatea educaţiei se referă şi la calitatea agenţilor educaţionali care trebuie să sprijine
învăţarea tuturor categoriilor de elevi, să asigure succesul, să facă sistemul deschis,
flexibil, eficient şi efectiv.
Fiecare şcoală trebuie să fie deschisă şi flexibilă şi prin aplicarea principiilor
incluziunii trebuie să recunoască incluziunea ca o parte a politicilor de egalizare a
şanselor persoanelor cu cerinţe speciale. Şcoala de asemenea trebuie să recunoască
legăturile dintre educaţia incluzivă şi valorizarea diversităţii umane prin promovarea
unui etos şcolar care valorizează toţi copiii şi familiile lor.
Şcoala trebuie să ofere un climat de sprijin flexibil prin găsirea unor răspunsuri
adecvate cerinţelor individuale prin oferta educaţională a şcolii. Şcoala ar trebui să
susţină implicarea comunităţii locale în dezvoltarea programelor şi a ofertelor
educaţionale pentru toate categoriile de elevi din şcoală. Tot şcoala ar trebui să
favorizeze accesul personalului didactic la ocazii de dezvoltare profesională care să
sprijine dezvoltarea practicilor incluzive.
Toţi elevii au dreptul să participe la toate activităţile incluse în programa şcolilor
obişnuite. În timpul programului şcolar, personalul didactic şi de specialitate se va
implica direct în susţinerea pe toate căile a integrării maxime a elevilor cu cerinţe
educaţionale speciale. Şcoala va trebui să modifice radical curriculum pentru a veni în
întâmpinarea tuturor cerinţelor educaţionale ale elevilor, fără a leza demnitatea şi
personalitatea acestora.
Personalul didactic şi de specialitate trebuie să aibă o serie de calităţi cum ar fi:
- să aibă responsabilitatea recunoaşterii nivelului de competenţă profesională şi
dorinţa de perfecţionare a capacităţilor de lucru în condiţiile educaţiei integrate şi
ale şcolii incluzive
- să aibă o atitudine critică şi constructivă, prin propuneri concrete şi realiste, în
sprijinul includerii copiilor cu cerinţe educative speciale în clasele unde îşi
desfăşoară activitatea
- să demonstreze o implicare totală în procesul didactic, astfel încât să satisfacă
într-o măsură cât mai mare cerinţele educaţionale ale elevilor din clasă
 - să trateze elevii cu demnitate şi respect, să dea dovadă de consideraţie faţă de
situaţia particulară în care se află copiii cu cerinţe educative speciale
- să aibă convingerea că educaţia integrată şi şcoala incluzivă presupun activitate
în echipe de specialişti cu profesori, profesori de sprijin, consilieri şcolari,
asistenţi şcolari, psihopedagogi specializaţi în activităţi cu diferite categorii de
copii cu cerinţe speciale.

11. Analizaţi rolul documentelor curriculare: plan, programă, manual

şcolar.

Principalele produse sau documente curriculare sunt: planul-cadru de învăţământ,

programele şcolare, manualele şcolare.
Planul de învăţământ reprezintă documentul oficial care exprimă politica
educaţională în domeniul învăţământului de stat sau particular pentru realizarea
finalităţilor educaţionale. El dispune conţinutul pe cicluri, niveluri şi tipuri de şcoli,
precum şi pe clase şi obiecte de învăţământ; acesta stabileşte raportul dintre cultura
generală şi cultura de specialitate, între disciplinele obligatorii, cele opţionale şi cele
facultative. Proiectarea curriculară impune elaborarea unui plan de învăţământ sistemic,
unitar şi deschis. Caracterul unitar rezultă din structura planului subordonată idealului
educaţiei-personalitatea autonomă şi creativă. Caracterul deschis rezultă din capacitatea
planului de integrare disciplinară şi interdisciplinară a noutăţilor afirmate la nivel
cultural şi de adaptare la cerinţele comunităţii locale sau teritoriale, rezolvabile în
termeni de educaţie permanentă. Planul cadru stabileşte ariile curriculare; ele exprimă
grupajul de discipline şcolare care au în comun anumite obiective şi metodologii ce oferă
o viziune intra, inter, pluri şi sau transdisciplinară asupra obiectelor de studiu. Cele şapte
arii curriculare sunt: Limbă şi comunicare, Matematică şi ştiinţe, Om şi societate, Arte,
Educaţie fizică şi sport, Tehnologii, Consiliere şi orientare.
Programa şcolară este un document oficial care concretizează obiectivele cadru şi
de referinţă. Aceasta detaliază planul de învăţământ şi cuprinde sugestii metodice, criterii
de evaluare şi o serie de condiţii de utilizare a resurselor. Conţinutul obiectelor de
învăţământ este redat sintetic şi eşalonat pe capitole, subcapitole, teme şi lecţii.
O programă modernă cuprinde:
- Nota de prezentare
- Competenţe generale şi specifice
- Conţinuturile
- Exemple de activităţi de învăţare
- Sugestii metodice
Programele reprezintă oferta educaţională a unei anumite discipline pentru un
parcurs şcolar determinat.
Manualul şcolar constituie instrumentul de bază pentru elevi. Acesta are mai multe
funcţii: informativă, formativă, de auto-instruire, de orientare, de sprijin. Construite pe
aceeaşi programă, manualele alternative reflectă stiluri diferite de concepţie, în raport cu
particularităţile de vârstă, de grup, individuale ale elevilor. Pentru ca manualele să devină
un îndemn, invitaţie la cunoaştere şi să reprezinte un adevărat sprijin pentru elevi,
acestea trebuie să fie esenţializate, aerisite şi să aibă un caracter practic-aplicativ.