Sunteți pe pagina 1din 4

Satele Moldovei în vremuri de război

Otilia Bălinișteanu, 04 August 2018

În cele două mari războaie mondiale, ce au marcat prima jumătate a secolului trecut,
satele Moldovei au fost, adesea, fie devastate, fie transformate în zone de tranzit
pentru armatele combatante, fie au devenit tabere de cazare pentru soldați și ofițeri.
Toate aceste experiențe au lăsat urme în istoria locului și traume în sufletele și în
mințile supraviețuitorilor. Un astfel de exemplu este satul Oșești, din județul Vaslui,
loc răvășit, în cel de-al Doilea Război Mondial, deopotrivă de nemți și de ruși. „Într-o
bună zi, pe neașteptate, nemții s-au retras. În dimineața următoare, satele vasluiene
erau luate cu asalt de ruși”, povestește Ileana Moisa, din Oșești, momentul invaziei
rusești ca și cum ar fi fost ieri.
În vara anului 1944, în urma marii ofensive pornite pe aliniamentul Iași - Chișinău,
sovieticii au întors soarta războiului. Armata română și cea germană au fost înfrânte
din scurt, iar rușii au înaintat în Moldova. Într-o singură noapte, nemții au trebuit să se
retragă rapid de prin sate, pentru ca în zori țăranii să se trezească cu rușii în
bătătură. Starea de haos creată de venirea rapidă a rușilor este surprinsă într-o notă
a preotului Constantin Manoilescu, din localitatea vasluiană Mărășeni, consemnată în
volumul Comuna Ștefan cel Mare. File de istorie vasluiană (I), al istoricilor Paul
Zahariuc și Lucian-Valeriu Lefter: „Să se ştie că în ziua de marţi, 22 August 1944,
armatele ruseşti au rupt frontul de apărare de la sud-vest de Iaşi şi au cuprins şi
judeţul Vaslui, iar pe la orele 4 după-amiază şi-au făcut apariţia pe şoseaua din
dreptul satului Mărăşeni cu tancuri care le-au permis a susţine luptele şi a face mulţi
prizonieri germani şi români. Încă de duminică, la 20 August, când am făcut slujbă la
biserica din satul Ştefan cel Mare, se putea vedea pe şoseaua naţională fuga
armatelor germane şi române, cavalerie şi artilerie fără tunuri, ci numai cu chesoane,
căruţe şi care cu muniţii. Coloane de aprovizionare pe trei rânduri, maşini şi
camioane de tot felul şi tocmai la urmă infanteria, care cum putea fugi mai în grabă.
A fost o retragere în debandadă fără nici o ordine, care ne-a făcut o jalnică
impresiune”.
X
by Counterflix
Potrivit istoricului Lucian - Valeriu Lefter, în aceeași perioadă, și în Zapodenii vecini,
localitate aflată în apropierea orașului Vaslui, rușii făcuseră ravagii odată cu venirea
în sat. Au adus cu ei frica și au produs pagube însemnate prin gospodăriile sătenilor,
jefuind casele fără nici o sfială, luând cu forța de la cereale și animale ce puteau fi
sacrificate pentru hrană până la bunuri de consum, haine, pânzeturi, căruțe, cai și
hamuri.
Cu nemții în ogradă
În Oșești, sătenilor încă le mai stăruia în minte imaginea celor peste o sută de soldați
ilfoveni răpuși de tifos în Primul Război. „Fuseseră trimiși în refacere aici, la noi, dar
au murit mulți, în 1917, din cauza bolii. Au fost înmormântați în țintirim, cum spunem
noi vechiului cimitir. Iar mai târziu, în satul Buda, care aparține tot de Oșești, s-a făcut
un osuar în memoria lor”, povestește Nicolai Chitic, fost profesor de limba română la
Școala Oșești, martor al întâmplărilor tragice din cel de-al Doilea Război, ce i-au
marcat copilăria.
Născut într-o familie de oameni chibzuiți, cu gospodărie întinsă, ținută în bună
rânduială, copilul Nicolai Chitic avea să învețe, de foarte devreme, ce înseamnă
ororile războiului și mai ales termenul „ocupant”. Avea cinci ani când, într-o singură
vară, a înțeles și cum arătau și ce puteau face atât soldații germani, cât și temuții
ruși. Două tipuri de comportament care au produs o puternică impresie în mintea sa
de copil, cu ecouri până în viața de adult de mai târziu: „În copilărie, i-am văzut și pe
nemți la mine-n curte, și pe ruși la mine-n curte. De la nemți am învățat să număr
până la 10, fiindcă-mi dădeau bomboane în funcție de cât știam să număr pe
nemțește, și de la ruși am învățat să număr tot până la 10, fiindcă ne împușcau porcii
în ogradă, numărându-i pe rusește, cu pistolul”.
X
by Counterflix
Amintirile despre venirea și staționarea nemților în sat sunt amestecate.
Sentimentele, așijderea – admirație pentru felul în care se purtau și cadourile pe care
le făceau, mai ales copiilor, dar și revoltă pentru ocuparea cu forța a micilor lor
gospodării, ajunse la dispoziția acestor străini pe termen nelimitat. „Nemții au venit
dimineață tare; ne-am trezit cu ei în ogradă. În zona unde e amplasat acum căminul
cultural, pe atunci erau casele boierești, construite temeinic, din cărămidă. Tata a
cumpărat o casă de la un boier și și-a adus familia în zona asta care, atunci, se
chema Pârloage. Deci, au venit nemții și a trebuit să se încartiruiască. La noi s-au
cazat în toate cele patru camere, iar pe noi ne-au împins într-o bucătărioară. Îmi aduc
aminte că ne-au stricat dușumeaua, pentru că făceau baie întruna în casă. O altă
amintire este că (eu aveam cinci ani) ne dădeau câte un tub de bomboane de tipul
mentosanului; dar nu toate odată, numai câte o bombonică, așa, în funcție de până
la cât învățai să numeri în germană. La noi au fost încartiruiți ofițeri. Frații mei mai
mari știau să numere până la 10, așa că primeau mai multe bomboane”, povestește
profesorul Nicolai Chitic.
Invazia rusească: jaf și frică
Dar lucrurile aveau să se schimbe brusc în vara anului 1944. Într-o bună zi, pe
neașteptate, nemții s-au retras. În dimineața următoare, satele vasluiene erau luate
cu asalt de ruși. Ileana Moisa, din Oșești, avea 10 ani, dar își amintește momentul
invaziei rusești ca și cum ar fi fost ieri. „Nu puteai să treci drumul de soldați și de
tancuri. Nici la apă nu ti putei duce. Soldați după soldați. Când am auzit cî vin rușii,
ne-am dus și ne-am ascuns într-o râpă. Am stat o seară acolo și-a doua seară am
vinit acasă. Dar nu putei sî vii cu căruța, așa de mulți soldați erau. La noi, înainte, o
stat nemții; dacă avei o casă cu două odăi, una trebe s-o dai nemților. Și nemții o
plecat ca sara, ș-a doua zi o vinit rușii. Șî, chipurili, umblau după nemți. Noi aveam
un păr mare și era încarcat de pere coapte. Toți trăgeau la părul acela, ș-așa am
scăpat, nu ne-o mai întrebat di nemți. C-altfel ti împușcau”, povestește mătușa
Ileana.
Amintirile Ilenei Moisa sunt confirmate și de însemnările din Sinodic ale părintelui
Manoilescu, de la Mărășeni: „Sub cuvântul de a căuta soldaţi germani şi români,
patrulele sovietice făceau un control foarte serios şi terorist, luând ce le trebuia din
obiectele găsite, rechiziţionând şi vitele de muncă, dar şi de hrană. Nimeni nu putea
pleca de acasă, cu toate că nici acasă nu putea fi sigur de viaţă”.
Totuși, la Oșești s-au găsit și câțiva localnici „de bună credință”, care i-au primit pe
ruși cu pâine și cu sare. La schimb, soldații au intrat cu tancurile prin curți, punând la
pământ gardurile, luând tot ce găseau prin gospodării.
„Tata era om gospodar. Avea două mașini de treierat, avea teren, vreo 20 de porci.
S-au stabilit și rușii la noi. Au stat vreo săptămână-două. Noi a trebuit să ne retragem
în câmp, unde aveam animalele (oile, vacile). Îmi amintesc că a venit o mașină de
război, un fel de Aro de-al nostru și au cerut de mâncare. Nu s-au uitat la găini – că
erau suficiente. Au luat porcii la ochi, că erau godaci, numai buni. Au scos pistolul și-
au început să negocieze cu mama. Mama, cu două degete, arăta că poate să-i ia doi
porci, dar ei au început a număra pe rusește, cu pistolul: adin, dva, până la zece.
După aceea, ne-au luat tot din curte. Îmi amintesc că avea mama vreo sută de
kilograme de dulceață, în vreo zece borcane din acelea mari. Ni le-au luat pe toate;
băgau mâna și mâncau. Ne-au lăsat un borcan golit, cu vreo 3-4 kilograme rămase
pe fund, la poartă. Aia a fost mâncarea mea pentru perioada de bejenie, când
stăteam în câmp”, își amintește Nicolai Chitic.
Sărăcite după trecerea rușilor, satele moldovenești aveau să parcurgă curând altă
perioadă dramatică, seceta extremă din vara anului 1946, care a decimat populația
rurală, lăsând în memoria localnicilor alte răni și amintiri.

Galerie foto: