Sunteți pe pagina 1din 3

Unitatea românilor, misiunea îndeplinită de

Biserica neamului
Pr. Lect. Dr. Adrian Ignat, 05 August 2018

În întreaga noastră istorie Biserica Ortodoxă și-a adus contribuţia prin faptă şi cuvânt la
propășirea poporului român. Cu sprijinul Bisericii, cultura și spiritualitatea românească au
putut crește, aducând roade bune la vremea cuvenită; în tinda Bisericii, pentru o lungă
perioadă de timp, școala românească s-a putut dezvolta; sub oblăduirea ei, patrioții români și-
au exprimat ideile; cu rugăciunea și binecuvântarea ei soldații români și toți luptătorii pentru
unitate au reușit să ducă la îndeplinire idealurile lor. Aportul Bisericii Ortodoxe Române la
unirea Bucovinei cu țara-mamă a reprezentat un fapt incontestabil consemnat de istoria
secolului trecut.

Bucovina, străvechi pământ românesc, intitulat sugestiv de către voievozii Moldovei ca fiind
„Ţara de Sus”, a intrat sub stăpânire habsburgică în anul 1775, când în urma unei strategii a
Imperiului habsburgic în medierea relaţiei conflictuale dintre Imperiul otoman şi Rusia,
dinastia habsburgică a primit de la plenipotenţiarii otomani această zonă, ruptă din trupul
Moldovei.

Anexarea Bucovinei de către Imperiul austro-ungar a avut efecte şi asupra vieţii bisericeşti.
Până în 1775, eparhia era subordonată canonic Mitropoliei Moldovei. Diploma împărătească
de la 5 iulie 1783 hotăra ca noua dieceză bucovineană să fie subordonată Mitropoliei de
Carloviţ, cu care Episcopia de Rădăuţi nu avusese nici o legătură până atunci. La insistenţele
Guvernului austriac, Episcopul Dosoftei Herescu îşi schimbă titlul de Episcop de Rădăuţi în
cel de „Episcop exempt al Bucovinei”. El a fost instalat în ziua de 30 ianuarie 1782 în noul
scaun episcopal de la Cernăuţi.

Biserica Ortodoxă luptă pentru deşteptarea şi întărirea conştiinţei naţionale

Dominaţia austriacă a adus cu sine şi reducerea numărului mănăstirilor ortodoxe din


Bucovina. Din cele peste 20 de mănăstiri şi schituri ale eparhiei, au rămas numai trei
mănăstiri de călugări: Putna, Suceviţa şi Dragomirna. Odată cu desfiinţarea mănăstirilor s-a
trecut şi la secularizarea averilor mănăstireşti. Împăratul Iosif al II-lea a poruncit ca toate
averile mănăstireşti şi bisericeşti să treacă sub administraţia statului pentru a forma din ele un
fond pentru întreţinerea bisericilor şi şcolilor.
În ciuda tuturor neajunsurilor apărute după anexarea Bucovinei de Imperiul habsburgic,
Biserica a rămas singurul aşezământ naţional în slujba exclusivă a intereselor româneşti. „Ea
avea înalta misiune de a apăra interesele naţionale ale enoriaşilor săi, spune istoricul Ion
Nistor, de a păstra şi îmbogăţi moştenirea moldovenească şi de a contribui din răsputeri la
propăşirea culturii româneşti şi la deşteptarea şi întărirea conştiinţei naţionale”. Sămânţa
aruncată de Biserica Ortodoxă din Bucovina în sufletele păstoriţilor va aduce rod bun la
vremea cuvenită, reuşindu-se în 1918 unirea cu patria-mamă, România.

Încă de la începutul secolului XX, în Bucovina se desfăşura un război surd pentru supremaţie
între români şi ruteni. Competiţia, care a cuprins întreaga societate, s-a manifestat cu
intensitate şi în cadrul Mitropoliei Ortodoxe din Bucovina.

Rutenii revendică fără succes scaunul mitropolitan de la Cernăuţi

Ultimul mitropolit sub stăpânire austriacă, Vladimir Repta (1842-1926), un unionist convins,
a încercat, sub diverse forme, folosindu-se în special de autoritatea Bisericii, să întărească
conştiinţa naţională a românilor bucovineni, aflaţi în permanente dispute cu ortodocşii ruteni
minoritari. Înainte de declanşarea Primului Război Mondial, rutenii şi-au înmulţit pretenţiile,
revendicând scaunul mitropolitan din Cernăuţi şi cerând ca pentru români să se înfiinţeze o
episcopie sufragană, la Rădăuţi sau la Suceava. Românii au protestat, apărând caracterul
românesc al mitropoliei şi, în contrapartidă, au propus înfiinţarea unei episcopii rutene la
Coţmani. Un nou episod s-a desfăşurat în 1913, când Guvernul a numit ca vicar general un
arhimandrit rutean. Mitropolitul s-a opus, fiind ajutat în atitudinea sa de protestele preoţilor
români.

În perioada 1914-1918, Bucovina a fost scena multor operaţiuni militare şi răsturnări de


situaţii, suferind din plin ororile războiului. Distrugerile materiale au fost şi ele pe măsură,
afectând clădiri civile şi locaşuri de cult. Rând pe rând, Bucovina a trecut din stăpânirea
trupelor austriece în cea a trupelor ruseşti, şi invers. Locuitorii capitalei Cernăuţi, dar şi alte
localităţi ale provinciei au căzut pradă răzbunărilor comandanţilor militari.

Intrarea României în război în 1916, alături de puterile Antantei, a dezlănţuit o adevărată


prigoană împotriva românilor bucovineni, mulţi luând drumul exilului. Colonelul austriac
Eduard Fischer, care vedea în orice român un potenţial duşman, a fost cauza multor drame şi
suferinţe umane. Tinerii români înrolaţi în armata austro-ungară s-au văzut nevoiţi să lupte
împotriva fraţilor de acelaşi sânge şi credinţă. Mulţi n-au suportat, alegând să sfideze Curtea
Marţială şi, cu preţul propriei vieţi, au dezertat şi s-au înrolat în armata română.

Persecutaţi şi ucişi pentru că doreau să fie alături de fraţii lor

În această perioadă de puternică presiune din partea Imperiului austro-ungar, românii sunt
persecutaţi şi urmăriţi, reuşindu-se de către administraţia imperială ca până la finalul Primului
Război Mondial să se creeze o adevărată pădure de spânzuraţi, victime ale persecuţiilor.
Colonelul Fischer a cerut tuturor reprezentanţilor legii să-i chestioneze pe ţărani cu privire la
relaţiile cu România, „să constate cum se comportă aceştia faţă de propaganda românească şi
le ordonă să-i comunice tot ce ştiu că vorbeşte preotul român în biserică şi învăţătorul român
în şcoală; peste tot ei trebuie să informeze comandamentul chiar asupra chestiunii ce se
discută „când trei români stau la sfat”.
Din toate acestea se constată că autorităţile urmăreau cu precădere pe preotul şi învăţătorul
român dintr-o comunitate ca intelectuali cu posibile orientări naţionaliste şi adevăraţi lideri de
opinie. Un exemplu de urmări şi de punere sub acuzare îl constituie cazul intelectualilor din
oraşul Siret: profesorul Liviu Marian, avocatul Eusebie Antonovici, preoţii români Constantin
Gramatovici şi Ioan Vorobchievici, toţi „intelectuali şi oameni influenţi”. Aşa cum era descris
în raportul autorităţilor imperiale, preoţii români în biserică şi învăţătorii români în şcoală
„predică” unirea Bucovinei cu România.

Datorită refugierii populaţiei româneşti în România, o bună parte din intelectualii bucovineni
au ajuns la Bucureşti, unde au format o adevărată elită dedicată eliberării ţinuturilor natale.
Printre cei mai înfocaţi apărători ai drepturilor românilor din Bucovina se numără Emilian
Sluşanschi, Vasile Stoica, Simion Mândrescu, preotul Lazăr Gherman. În iunie 1915, a fost
înfiinţată „Asociaţia bucovineană”. Aproape zilnic ziarele româneşti, precum „Adevărul”,
„Dimineaţa”, „Neamul românesc”, „Epoca”, „Naţionalul”, publicau articole despre situaţia
din Bucovina.

Hotărârea din Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi

La sfârşitul anului 1918, destinul Bucovinei a fost influenţat, în mod direct, de criza generală
a Imperiului austro-ungar, produsă de înfrângerea lui în Primul Război Mondial. Românii din
Bucovina s-au organizat în jurul Bisericii Ortodoxe, manifestându-se pentru unirea cu țara.
Dezideratele lor erau exprimate în primul număr, din 9/22 octombrie 1918, al ziarului „Glasul
Bucovinei”, întemeiat de Sextil Puşcariu, Vasile Bodnărescu, Alexe Procopovici şi Radu
Sbierea. Programul unioniştilor bucovineni, adoptat la 11/24 octombrie, prevedea „ca
împreună cu fraţii noştri din Transilvania şi Ungaria, cu care ne găsim în aceeaşi situaţie, să
ne plăsmuim viitorul care ne convine nouă, în cadrul românismului”.

În aceste condiţii, din iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor s-a convocat în octombrie
1918 o mare adunare reprezentativă a românilor, care la 14/27 octombrie a decis, cu
unanimitate de voturi, unirea Bucovinei cu celelalte provincii româneşti. Totodată, după
modelul celorlalte naţionalităţi din imperiu, s-a format un Consiliu Naţional, format din 50 de
membri, prezidat de Dionisie Bejan şi având în componenţa sa reprezentanţi din toate păturile
sociale şi din toate judeţele provinciei. Consiliul Naţional a înfiinţat un Guvern provizoriu,
numit „Consiliul Secretarilor de Stat”, format din 14 membri, al cărui preşedinte era Iancu
Flondor.

Pe 28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan, Mitropolitul Vladimir Repta


a deschis lucrările congresului, la care au participat 100 de personalităţi locale ale vremii. La
propunerea lui Iancu Flondor, care a prezidat lucrările congresului, s-a votat, cu o majoritate
zdrobitoare, „unirea necondiţionată, pentru vecie, a Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul
României”. Reprezentanţii minorităţilor naţionale au recunoscut şi acceptat unirea cu
România, permiţând astfel delegaţiei formate din Mitropolitul Vladimir Repta, Iancu Flondor,
Ion Nistor, Dionisie Bejan şi reprezentanţi ai minorităţilor să meargă la Iaşi pentru a duce
regelui Ferdinand I actul unirii Bucovinei cu România.