Sunteți pe pagina 1din 2

„Luceafărul”

de Mihai Eminescu (1883)

Sfârșitul secolului al XVIII-lea este marcat, în plan european, de o serie de


metamorfoze sociale, politice, economice, context care favorizează cristalizarea
unui nou curent cultural, ce poartă numele de romantism. Apărut ca reacție la
rigorile impuse de clasicism, romantismul propune un nou mod de raportare a ființei
umane la sine și la lumea în care aceasta trăiește. Astfel, dacă literatura clasică
oglindea realitatea exterioară, noua literatură, romantică, va deveni expresia
realității interioare a artistului, fantezia constituindu-se într-un nou mijloc de
sondare a experienței.
Reprezentativă pentru viziunea despre lume a lui Mihai Eminescu este opera
literară „Luceafărul” (1883), o creație-sinteză de teme, idei și motive literare
romantice.
În primul rând, caracterul romantic al textului eminescian se evidențiază la
nivelul antitezei, ca procedeu artistic preferat de reprezentanții acestui curent.
Astfel, discursul liric dezvoltă antiteza dintre planul celest și planul teluric, dintre
omul de geniu și omul comun, dintre cunoașterea apolinică și cea dionisiacă.
În plus, se observă la nivelul discursului o hibridizare a genurilor literare ca
trăsătură specifică romantismului. Epicul este evidențiat prin prezența
personajelor-măști și a unui fir narativ ce poate fi structurat pe momentele
subiectului. Lirismul poemului este reliefat atât de elementele de pastel din primul
și ultimul tablou, cât și de meditația filozofică, în timp ce caracterul dramatic al
textului este susținut de secvențele dialogate dintre fata de împărat și Luceafăr,
dintre Cătălina și Cătălin, sau dintre Hyperion și Demiurg.
Dimensiunea romantică a operei eminesciene se reflectă și în plan tematic,
discursul abordând trei teme majore: iubirea neîmplinită, natura – surprinsă în
alternanța celest/ teluric – și tema filozofică a cunoașterii, prin evidențierea
raportului antitetic dintre omul comun și omul de geniu.
Tabloul întâi prezintă idila, proiectată în planul fantasticului, dintre
Luceafăr și „o prea frumoasă” fată de împărat. Această poveste de dragoste devine,
însă, în plan discursiv, doar un pretext pentru adevărata problematică pe care o
propune poemul: modul diferit de raportare la existență și la iubire a omului
comun și a omului de geniu.
Cel de-al doilea tablou prezintă o altă poveste de iubire, de data aceasta între
cei doi muritori, Cătălin și Cătălina. Poetul recurge din nou la antiteză pentru a
evidenția condiția socială precară și originea incertă a pajului Cătălin („Băiat din
flori și de pripas”), în opoziție evidentă cu condiția superioară a Luceafărului
(„Iar cerul este tatăl meu/ Și mumă-ma e marea... Și soarele e tatăl meu,/ Iar
noaptea-mi este muma;”). Fata de împărat însăși își pierde din unicitate, fiind
individualizată prin nume.
Viziunea despre lume a autorului se remarcă și la nivelul elementelor de
structură, de compoziție și de limbaj ale textului poetic.
Titlul, ca element paratextual, anticipează ideea poetică, fiind în strânsă
corelație cu mesajul transmis prin discursul liric. Este format dintr-un substantiv
articulat hotărât și desemnează personajul central în jurul căruia gravitează
întreaga problematică a poemului. Luceafărul este un personaj romantic,
excepțional, așadar o natură duală.
La nivelul motivelor poetice, este de remarcat simbolul central al textului,
cel al ochiului, care, prin repetiție, își relevă caracterul de laitmotiv. Astfel, în
primul tablou, „ochii mari ai fetei” de împărat reprezintă intenția acesteia de a-și
depăși limitările propriei ființe și de a accede la o formă superioară de cunoaștere.
Simbolul este utilizat și în portretizarea antropomorfă a astrului celest: „Un mort
frumos cu ochii vii”. Deși a dobândit aspect de ființă umană, Luceafărul este lipsit
de vitalitate, trăsătura sa fundamentală fiind cunoașterea. Totodată, simbolul
ochiului este surprins în replica fetei de împărat, care își conștientizează micimea,
insignifianța în raport cu lumea superioară a Luceafărului: „Ochiul tău mă-
ngheață”.
În concluzie, poemul „Luceafărul” armonizează teme și motive romantice,
elemente de imaginar poetic și procedee artistice pentru a ilustra tema romantică a
condiției de geniu. Numit de criticul Tudor Vianu ca fiind o sinteză a tuturor
creațiilor eminesciene, poemul „Luceafărul” ar fi suficient, dacă întreaga operă
eminesciană s-ar pierde, pentru ca generațiile viitoare să înțeleagă imaginea
esențială a poetului.

Bibliografie: Culegerea Delfin