CARACTERIZAREA LUI ȘTEFAN CEL MARE

(„Frații Jderi”)

Ștefan cel Mare este prezentat în romanul „Frații Jderi” în dublă ipostază: de domn al
Moldovei și de om.

Domnitorul își face apariția chiar de la începutul romanului, într-un moment cu totul
deosebit, la sărbătoarea hramului Mănăstirii Neamț, unde este adunată întreaga suflare a Moldovei.
Scriitorul pregătește cu artă apariția domnitorului, care creează o emoție puternică în rândul
maselor de țărani, iar evenimentul este notat prin reacții și gesturi sugestive. Ștefan apare în toată
măreția sa monumentală, „călare pe cal alb", iar efectul asupra mulțimii este miraculos, căci o
femeie naște de emoție, slobozind „din măruntaiele ei un prunc", iar cei aflați în fața sa „păreau că
se uită la el de jos în sus”.

Este caracterizat direct de către narator, care îi face un scurt portret fizic și psihologic:
intrase „în al patruzecilea an al vârstei, purta „brocart de Veneția, gugiuman și marochinuri”, „avea
obrazul ars proaspăt de vânturi de primăvară. Se purta ras, cu mustața ușor încărunțită, avea o
puternică strângere a buzelor și o privire verde tăioasă (...). scund de statură”. Accentuarea privirii
din caracterizarea pe care i-o face autorul semnifică forța morală a eroului, marea sa voință, precum
și autoritatea lui asupra celor din jur.

Este recunoscut ca un bun creștin. Ajuns la mănăstire, își face semnul crucii, sărută
Evanghelia și mâna bătrânului stareț, fiind un exemplu pentru cei din suita sa și pentru popor, fiind
respectat și admirat: „se zvonește prin sate despre Măria-Sa că-i om nu prea mare de stat, însă
groaznic când își încruntă sprânceana”, iar puterea sa stârnește spaimă și admirație, sfială și
încredere: „poporul și dregătorii se aplecară adânc în fașa slăvitei fețe a Măriei sale”, „mulțimea
îmbulzită și supusă”, „câteva neveste țipară de sfială”, „îmbulzelile apropiate ascultau cu uimire
și înfricoșare”

Dacă în relațiile cu boierii este mai aprig și iute la mânie, în relațiile cu oamenii de rând
este blând și familiar. Dovadă stă fragmentul în care este relatată adcuerea pe lume a unui prunc
de către o femeie din popor emoționată de întâlnirea cu domnitorul. Ca un adevărat părinte generos
al poporului, Ștefan îi asigură pruncului viitorul, declarându-l finul său și hărăzindu-l, totodată,
învîțîcel starostelui pentru a deveni vânător domnesc. Iubirea lui Ștefan față de Dumnezeu este
demonstrată, și în acest caz, prin numele pe care l-a dat nou-născutului: Înălțare – numele marii
sărbători religioase din ziua respectivă.

Este dornic de dreptate, pe care o aplică cu hotărâre, fiind convins de originea divină a
acesteia „să știe și cei de jos că județul nostru nu se va clinti niciodinioară din cumpăna dreaptă
poruncită nouă de Cel care stă deasupra vieții și a morții”. Domnitorul este familiar cu supușii,
apropiat de oamenii simpli, face dreptate celor mulți, îi răsplătește pe cei care luptă pentru
libertatea Moldovei, iar cu boierimea trădătoare este neîndurator.

Stefan cel Mare simbolizează tipul domnitorului suveran luminat și autoritar, înconjurat de
boieri și răzeși supuși voinței sale. Este exponent al idealurilor de libertate și dreptate ale poporului
său, fiind înălțat la condiția de supraom, căpătând trăsături mitice și legendare.

Mihail Sadoveanu vede în Ștefan cel Mare, ca și Nicolae Iorga, pe "cel mal cinstit și mai
harnic domnitor, strașnic la mânie și senin în iertare", așa cum îl portretizase și Grigore Ureche în
Letopiseț, "iute la mânie", menținându-l într-o aură legendară prin modul în care se răsfrânge în
conștiința celorlalți, situând personajul la limita dintre fantastic și real, dintre mit și istorie, dintre
istorie și legendă.