Caracteristicile Aleșilor Lui Dumnezeu

CARACTERISTICILE DISTINCTIVE ALE ALEȘILOR LUI DUMNEZEU | ANDREI CROITORU
CARACTERISTICILE DISTINCTIVE ALE

ALEȘILOR LUI DUMNEZEU
Andrei Croitoru
Copyright © Andrei Croitoru, 2016. Toate drepturile rezervate.
Nici o parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, stocată sau tran-

smisă în orice formă şi prin orice mijloace – electronice, mecanice,
prin fotocopiere, microfilmare, înregistrare sau alt fel – cu excepția
unor citate scurte în recenzii, fără permisiunea prealabilă a deținăto-
rului drepturilor de autor.
Toate citatele din Scriptură sunt preluate din traducerea Dumitru Cor-
nilescu 1932, cu excepția situațiilor în care este precizat în mod expres.
pag 2
CARACTERISTICILE
DISTINCTIVE
ALE ALEȘILOR
LUI DUMNEZEU
Andrei Croitoru
pag 3
pag 4
CUPRINS
Introducere ............................................................................................. 7
1. Plănuirea mântuirii în veșnicie ..................................................... 11
2. Produsele mântuirii în prezent ................................................... 17
3. Producerea mântuirii în trecut ....................................................35
4. Cuvânt final ..................................................................................... 79
pag 5
pag 6
INTRODUCERE

Cine sunt aleșii lui Dumnezeu? Care este identitatea lor?

Cum pot fi recunoscuți aceștia în lume? Poate cineva pretinde că
este alesul lui Dumnezeu?
Unii consideră că aceste întrebări provoacă certuri de

vorbe, că sunt teologie nepractică, că sunt lucruri ascunse și că
nu trebuie discutate cu oamenii de rând, însă Scriptura ne pre-
zintă o doctrină clară cu privire la caracteristicile aleșilor lui Dum-
nezeu, și doresc să arăt că a cunoaște aceste caracteristici este de
o importanță fundamentală.
În primul rând, este necesar ca în mod individual fiecare

să înțeleagă dacă este sau nu alesul lui Dumnezeu. Noi nu putem
pretinde acest lucru decât dacă ne uităm la caracteristicile aces-
tora așa cum sunt revelate în Biblie. Orice pretenție care nu se
justifică cu tiparul biblic este goală și o înșelare fatală.
Dacă cineva constată că nu are caracteristicile aleșilor lui

Dumnezeu nu trebuie să concluzioneze că nu este ales și nici nu
trebuie să caute să afle dacă este ales pentru că acest lucru nu
este în responsabilitatea lui atâta timp cât este necredincios.
pag 7
Prima responsabilitate a necredinciosului este să se pocăiască și

să creadă în Domnul Isus.
Dacă însă concluzia în urma studierii caracteristicilor ale-

șilor lui Dumnezeu este că face parte dintre acești aleși atunci răs-
punsul normal trebuie să fie o viață de continuă mulțumire și
închinare, o întărire a acestei alegeri prin cultivarea virtuților
creștine și o smerire sinceră datorită înțelegerii harului suveran
arătat în ciuda rebeliunii și răutății personale.
În al doilea rând, avem nevoie să cunoaștem aleșii lui

Dumnezeu și pentru a ne alătura părtășiei lor. Dumnezeu ne-a
lăsat scris că dorește să facem parte din comunitatea aleșilor Săi
pentru că doar acolo putem experimenta sfințirea pe care o do-
rește pentru noi. Noi nu putem recunoaște adunarea adevărată
după pretențiile ei ci după îndeplinirea semnelor unei biserici
adevărate iar unul dintre semnele unei biserici adevărate este
membralitatea formată din cei aleși.
Un om care este membru într-o adunare și nu este născut

din nou este un izvor de infecție spirituală și morală pentru acea
comunitate. Un asemenea om are drept de vot, poate fi prezbiter
sau diacon, poate influența bunul mers al adunării, starea ei spi-
rituală și direcția ei în viitor. A ști că facem parte dintr-o biserică
formată din aleșii lui Dumnezeu este esențial și nu este un su-
biect nepractic și abstract.
pag 8
Pasajul pe care doresc să îl studiem ne prezintă aceste ca-

racteristici clasificându-le prin trei faze ale mântuirii. Voi în-
cepe cu alegerea noastră în vederea mântuirii, pentru că atât din
punct de vedere temporal, logic cât și din punct de vedere literal
pasajul ne arată că aceasta este prima etapă a mântuirii. Abor-
darea din această lucrare va detalia aceste caracteristici în ace-
lași fel în care autorul biblic le-a prezentat:
i. Plănuirea mântuirii din veșnicie (alegere) - v.4
ii. Practica mântuirii în prezent (sfințire) - v.3
iii. Producerea mântuirii în trecut (convertire) - v.5…
Deși acest pasaj va fi explicat în mod expozitiv totuși

semnele distinctive ale aleșilor lui Dumnezeu vor fi prezentate
foarte detaliat așa încât la un moment dat s-ar putea avea im-
presia că am despicat firul în patru însă sper să dovedesc că fiecare
expresie are o importanță deosebită pentru înțelegerea portre-
tului aleșilor lui Dumnezeu
1 Tesaloniceni 1:2-10
Mulțumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi toți, pe care vă

pomenim necurmat în rugăciunile noastre; căci ne aducem
aminte fără încetare, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de
lucrarea credinței voastre, de osteneala dragostei voastre și de
tăria nădejdii în Domnul nostru Isus Hristos! Știm, frați prea-
iubiți de Dumnezeu alegerea voastră. În adevăr, Evanghelia
noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere,
pag 9
cu Duhul Sfânt și cu o mare îndrăzneală. Căci știți că, din dra-

goste pentru voi am fost așa printre voi. Și voi înșivă ați călcat
pe urmele mele și pe urmele Domnului, întrucât ați primit Cu-
vântul în multe necazuri, cu bucuria care vine de la Duhul
Sfânt; așa că ați ajuns o pildă pentru toți credincioșii din Ma-
cedonia și din Ahaia. În adevăr, nu numai că de la voi Cuvântul
Domnului a răsunat prin Macedonia și Ahaia, dar vestea des-
pre credința voastră în Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni,
așa că n-avem nevoie să mai vorbim de ea. Căci ei înșiși isto-
risesc ce primire ne-ați făcut, și cum de la idoli v-ați întors la
Dumnezeu, ca să slujiți Dumnezeului celui viu și adevărat, și
să așteptați din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morți:
pe Isus, care ne izbăvește de mânia viitoare.
pag 10
1.
PLĂNUIREA MÂNTUIRII
ÎN VEȘNICIE
v.4
Versetul 4 nu este o propoziție nouă așa cum pare să arate

traducerea uzuală (Cornilescu) ci este o justificare a observații-
lor făcute în versetul 3. În versetul 3 Pavel îi mulțumește lui
Dumnezeu pentru că acești oameni practicau sfințenia. În ver-
setul 4 Pavel subliniază că sfințenia lor era o dovadă a faptului
că ei făceau parte dintre aleșii lui Dumnezeu. De aceea traduce-
rea corectă a versetului 4 este ca în Biblia GBV 2001: „știind, frați
preaiubiți de Dumnezeu, alegerea voastră”.
Instituirea alegerii este arătată prin expresia „știind …

alegerea voastră”. Termenul „alegerea” (gr. eklogēn) este folosit
de șapte ori în Noul Testament și de fiecare dată are în vedere
alegerea făcută de Dumnezeu (Fapte 9:15; Romani 9:11;
11:5,7,28; 2 Petru 1:10). Forma verbală apare de 22 de ori în Noul
Testament. Nu există nici un motiv pentru care să privim acest
pag 11
termen ca și cum ar vorbi de alegerea făcută de tesaloniceni. Li-

teral termenul înseamnă „selectare din și spre un rezultat”.
Alegerea protejează omul de a crede că mântuirea se da-

torează omului. Acesta a fost planul lui Dumnezeu din veșnicie
și nu vreo idee spontană, un accident sau un plan de rezervă.
Această realitate oferă o siguranță de nestrămutat celor aleși.
Mântuirea este plănuită, de la început și până la final, din eter-
nitate. Pavel nu este sigur doar de alegere sa ci are certitudine
legată de predestinarea tesalonicenilor.
Pavel nu oferă nici o explicație conceptului de alegere lă-

sându-ne de înțeles că acești creștini erau foarte familiarizați cu
alegerea veșnică. Acest fapt vine în contradicție frontală cu opi-
nia unora care spun că această doctrină ar trebui predicată doar
oamenilor foarte capabili și maturi în credință. Se pare că Pavel
a predicat această doctrină chiar după convertirea tesaloniceni-
lor la creștinism.
Identificarea aleșilor. În doi termeni foarte simpli apos-

tolul identifică primele două semne ale aleșilor lui Dumnezeu:
ei sunt părtași sfinților și sunt preaiubiți de Dumnezeu. Primul
semn este orizontal iar al doilea este vertical. Într-un fel de aici
se sumarizează religia autentică: relația cu Dumnezeu și iubirea
aproapelui iar aproapele nostru este întâi de toate aproapele spi-
ritual și nu în primul rând aproapele fizic.
pag 12
Alegerea făcută de Dumnezeu a dus inevitabil la formarea

unei comunități a celor aleși. Lipsa sentimentului de aparte-
nență față de comunitatea creștină este un mare semn că un om
nu este regenerat. Cei care se pretind aleși și nu iubesc biserica
pretind ceva ce nu este deloc biblic.
Bineînțeles că ipoteza pe care o susțin aici este una radi-

cală și care poate fi foarte ușor manipulată dar ideea principală
este că alesul lui Dumnezeu are frați, el știe asta și li se va ală-
tura. Că această alăturare este sau nu corectă, în toate aspectele,
rămâne de analizat într-o altă lucrare.
Motivul pentru care o asemenea idee pare revoluționară

stă în faptul că astăzi religia este individualizată și s-a pierdut
aspectul comunitar al relației cu Dumnezeu. Mulți oameni pre-
tind că pot să-L iubească pe Dumnezeu și să nu aibă legătură cu
copiii Săi. Conform Scripturii o asemenea ipoteză este falsă din
temelie.
Fiecare om trebuie să se întrebe sincer dacă pretenția iu-

birii lui Dumnezeu este acompaniată de practica iubirii aproa-
pelui și dacă această iubire a aproapelui se vede în iubirea păr-
tășiei cu aleșii lui Dumnezeu. Un asemenea test rămâne pentru
toate veacurile fundamental.
Întrebarea nu este dacă aparținem de un cult sau o deno-

minație creștină și nici dacă frecventăm întâlnirile unei adunări
pag 13
creștine, ci dacă în mod sincer experimentăm apartenența la fa-

milia creștină și că cei cu care ne întâlnim sunt frații noștri -
spiritual vorbind.
Acest semn ne ferește de câteva pericole:
În primul rând, suntem feriți de sectarism. Există grupuri

de oameni religioși care sunt intoleranți față de alți oameni chiar
dacă diferențele dintre ei sunt nesemnificative, iar deviza aces-
tora este separarea în timp ce afirmă că toți ceilalți nu sunt au-
tentici ci falși și eretici. Însă Pavel îi identifică pe toți credincioșii
ca fiind frați.
În al doilea rând, suntem feriți de individualism. Privatiza-

rea religiei este o eroare care trebuie combătută agresiv deoarece
este un inamic foarte serios pentru părtășiile credincioșilor. Noi
nu putem fi singurii copii ai lui Dumnezeu ci suntem frați cu ce-
ilalți credincioși din familia lui Dumnezeu.
În al treilea rând, suntem feriți de elitism. A existat mereu

în creștinism câte un grup de oameni care s-au considerat mai
spirituali și speciali decât alții. Dumnezeu nu acceptă asemenea
categorisiri ci îi numește pe toți frați. Elitiștii iubesc să stea între
alți oameni care nu fac parte din elita lor tocmai pentru a avea
criterii de comparație.
Îl al patrulea rând, suntem feriți de clericalism. Una dintre

cele mai periculoase mișcări în biserica instituționalizată este
tendința de separare a clerului de laici. Duhul Sfânt ne învață că,
pag 14
indiferent de slujbele noastre în adunare, suntem cu toții frați.

Tendința clericală nu acceptă această comuniune.
Termenul „preaiubiți” apare nu mai puțin de 143 în Noul

Testament. Este un verb participiu în diateza pasivă (gr. agapaó)
care s-ar traduce mai corect cu „fiind preaiubiți”. Autorul învață
că dragostea lui Dumnezeu pentru cei credincioși este continuă
și neîntreruptă.
Iubirea aceasta nu implică o vrednicie a tesalonicenilor

izvorâtă din caracterul sau conduita lor. Este o acțiune divină
unilaterală. Dragostea necondiționată a lui Dumnezeu este una
dintre cele mai glorioase adevăruri ale Sfintei Scripturi. De fapt,
o diferență elementară dintre religiile păgâne și cea creștină
consta în faptul că Dumnezeu ne iubește necondiționat.
Deși în alte pasaje un semn al nașterii din nou este iubirea

noastră față de Dumnezeu totuși, în acest pasaj un semn distinc-
tiv al alegerii noastre este iubirea Lui față de noi. Pavel învață în
alte pasaje că această dragoste este experimentată foarte puter-
nic printr-un simțământ spiritual profund.
Cu alte cuvinte, dragostea divină nu este doar o doctrină

cu care ne hrănim mințile ci este o realitate experimentată care
atinge întreaga ființă a credinciosului așa cum spunea apostolul
în Romani 5:5 „Însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea
pag 15
lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care
ne-a fost dat.”
În adunări credincioșii sunt deseori îndemnați să se cer-

ceteze în ce privește umblarea lor duhovnicească și morală, dar
în foarte puține cazuri sunt chemați să-și cerceteze inima pen-
tru a identifica nu gândul dragostei lui Dumnezeu ci experimen-
tarea dragostei Sale. Bineînțeles că acest lucru introduce un grad
mare de subiectivitate dar acest lucru nu trebuie să ne împiedice
să ne bucurăm de o experiență reală și binecuvântată pentru su-
fletele noastre.
Acest pasaj ne obligă să înțelegem că dragostea lui Dum-

nezeu pentru aleșii Săi este specială și unică. Mesajele evanghe-
listice ale multor predicatori, în care au subliniat că „Dumnezeu
îi iubește pe toți oamenii la fel”, distrug siguranța pe care cre-
dincioșii ar trebui să și-o găsească în dragoste de legământ, prin
care Dumnezeu îi iubește unic și special.
În toată Scriptura există un singur pasaj care pare să arate

extinderea dragostei mântuitoare și către necredincioși (Ioan
3:16) în timp ce toate celelalte pasaje, care alătura dragostea lui
Dumnezeu de moartea Domnului Isus, sunt exclusiv adresate
credincioșilor (Romani 5:8; 1 Ioan 3:16, 4:9,10; Efeseni 5:9, 25;
Galateni 1:4 și 2:20). Dumnezeu nu-și iubește aleșii la fel cum îi
iubește pe cei care ajung să fie pierduți pentru totdeauna în fo-
curile iadului.
pag 16
2.
PRODUSELE MÂNTUIRII
ÎN PREZENT
v. 2-3
Credința, nădejdea și dragostea sunt triada virtuților

esențiale în viețile creștinilor. Ele nu sunt facultative ci sunt re-
zultate directe ale experimentării mântuirii. De aceea ele sunt
dovezile principale ale mântuirii. Există o abundență de texte
care arată că toate cele trei virtuți sunt daruri divine oferite celor
aleși în evenimentul mântuirii. Deși ele pot varia în măsură și
intensitate totuși ele trebuie să fie prezente în viața tuturor ale-
șilor mântuiți a lui Dumnezeu.
Există oameni care consideră că nu putem ști dacă sun-

tem mântuiți decât în veșnicie sau, cel puțin, nu putem fi siguri
de asta până în momentul morți și, de aceea, se afirmă că ar fi o
aroganță să pretindem că cineva este mântuit. Această idee a pă-
truns destul de puternic între credincioșii evanghelici datorită
deteriorării practicii creștine. Totuși, autorul ne arată că putem
cunoaște alegerea noastră din rezultatele ei în practica creștină.
pag 17
În această secțiune voi aborda trei categorii de semne. Fi-

ecare categorie conține câte două semne.
1. Demonstrarea salvării – „lucrarea credinței”. Acest

semn are de-a face în primul rând cu însăși mântuirea deoarece
nimeni nu este mântuit dacă nu are credință. Ba mai mult, el are
de-a face cu primirea mântuirii deoarece ea este prin credință.
a. Semnul 1 - Prezența credinței
b. Semnul 2 - Productivitatea credinței
2. Devotamentul slujirii: „osteneala dragostei”. Un om

mântuit este un om care îi răspunde lui Dumnezeu și fraților săi
printr-o slujire plină de dragoste. Dragostea este manifestarea
normală și imediată a credinței.
a. Semnul 3 - dragostea ca stimul
b. Semnul 4 - dragostea ca străduință
3. Durabilitatea speranței: „tăria nădejdii”. Conform aces-

tui pasaj un om mântuit este un om care are speranță și, (scoate
virgula)datorită ei, este un om care perseverează până la capăt
în ciuda obstacolelor și piedicilor pe care le întâlnește.
a. Semnul 5 - speranța
b. Semnul 6 - stabilitatea
pag 18
Pavel își începe prezentarea semnelor aleșilor arătând

semnul esențial - credința. Fără ea nici un alt semn nu ar exista
și nu ar fi valabil. Importanța pe care apostolul o pune asupra ei
este evidențiată în ambele epistole adresate tesalonicenilor. Voi
arăta acest lucru menționând locurile în care Pavel vorbește
despre credință:
- Pentru Pavel credința tesalonicenilor era esențială. L-a

trimis pe Timotei ca să îi „întărească și îmbărbăteze” în
credință (3:2) ceea ce înseamnă că ea poate slăbi în anu-
mite momente. Nimeni nu se poate considera inalterabil
în credința lui.
- Pavel își exprimă teama ca nu cumva osteneala „să fi

fost degeaba” (3:5). Lipsa credinței ar fi făcut munca
apostolului „degeaba”. În alte cuvinte, fără credință orice
lucrare spirituală făcută către noi este inutilă.
- Timotei s-a întors din Tesalonic și i-a adus apostolului

„vești bune despre credința” lor (3:6).
- Vestea despre credința lor i-a adus multă mângâiere

apostolului (3:7) arătându-ne din nou cât de important
era acest aspect pentru Pavel.
- Rugăciunea lui era ca să le poată vedea fața pentru a

„împlini ce lipsește credinței” lor (3:10).
pag 19
- În finalul epistolei el îndeamnă credincioșii să se îm-

brace cu „platoșa credinței” (5:8). Așadar credința nu
este ceva static ci o stare care cunoaște completare și pro-
gres.
- În a doua epistolă Pavel mulțumește lui Dumnezeu pen-

tru credința lor care „merge crescând” (1:3).
- Ba chiar se lăuda în biserici pentru „statornicia și cre-

dința în toate prigonirile și necazurile pe care le” sufe-
reau (1:4). Progresul și perseverența credinței sunt două
calități intrinsece credinței. Cine are credință perseve-
rează și progresează în ea.
- Spre finalul capitolului 1 el cere lui Dumnezeu ca să

„împlinească” în ei „orice lucrare izvorâtă din credință
(1:11) aducând un aport în înțelegerea faptului că o cre-
dință adevărată se manifestă în fapte atunci când Dum-
nezeu împuternicește și înțelepțește omul spre aceasta.
- La finalul epistolei Pavel cere tesalonicenilor să mijlo-

cească pentru el ca să fie izbăvit de „oamenii nechibzuiți
și răi” care nu „au credința” (3:3) arătând că a fi rău și
nechibzuit este o dovadă a lipsei credinței.
Credința este o încredere personală fierbinte într-un

Mântuitor viu. O asemenea credință nu poate decât să tran-
sforme întreaga viață evidențiată în fapte la modul general. Lo-
zinca fapte, nu vorbe, deși are o parte de adevăr în ea, tinde să fie
dăunătoare în anumite domenii spirituale deoarece credința este
pag 20
prioritară înaintea faptelor. Sunt mulți oameni care au o sume-

denie de fapte morale dar vor merge în iad pentru că nu au cre-
dință.
Când Pavel mulțumește pentru credință de fapt el mulțu-

mește lui Dumnezeu că aceștia erau oameni mântuiți. Acest lu-
cru trebuie să-i facă pe mulți atenți deoarece există multe așa-
zise biserici în care marea majoritate este formată din oameni
neregenerați, care au o credință informată și intelectuală dar
nespirituală și neconfirmată de practică.
Nicăieri în Scriptură nu ni se permite să credem că fiecare

dintre noi putem avea credința noastră și fiecare să avem drep-
tate în dreptul nostru. Un asemenea soi de relativism doctrinar
este complet străin de atmosfera spirituală a Noului Legământ.
Există o singură credință legată strâns de Domnul Isus Hristos
care se manifestă într-o viață nouă.
Noi ne naștem în păcat, nu în credință, și de aceea este

necesară o lucrare a harului și Duhului Sfânt pentru a ne pune
încrederea deplină în Domnul Isus ca Mântuitor și Domn al vie-
ților noastre - credință care va duce la o transformare deplină a
vieții. Toți suntem păgâni în sufletele noastre până să ne întoar-
cem la Dumnezeu indiferent de zona geografică sau religia în
care am fost educați. Credința este un dar al lui Dumnezeu care
ne este dat pentru a-L îmbrățișa din suflet pe Domnul Isus.
pag 21
Credința este atât startul vieții omului mântuit dar tot din
ea izvorăsc și toate faptele omului înnoit de Dumnezeu. De aceea
Pavel vorbește despre fapte izvorâte din credință (2 Tesaloniceni
1:11). Noi nu începem prin credință și apoi continuăm prin fapte
ci începem prin credință, continuăm prin ea și sfârșim prin ea.
Însă credința adevărată este credința care produce fapte.
Mulți oameni se tem să afirme că nu doar primirea mân-

tuirii este prin credință ci și progresul ei și perfectarea ei deoarece
se tem că o asemenea perspectivă duce la indolență spirituală.
Însă această teamă nu este fondantă deoarece, deși afirmăm că
atât mântuirea cât și viața creștină în întregime este trăită doar
prin credință totuși, această credință este o credință care se ma-
nifestă, se exteriorizează, este activă, dinamică și productivă.
Viața creștină ca in ansamblu este prezentată prin expre-

sia „lucrarea credinței”. În Noul Testament nu este permisă po-
sibilitatea ca un om să fie credincios cu adevărat și să nu trăiască
o viață nouă. Credința în conceptul biblic este una practică, care
se exteriorizează, care se vede și care lucrează prin fapte. A pre-
tinde credință în lipsa faptelor este o anomalie. Credința mân-
tuitoare neprefăcută este întotdeauna și inevitabil manifestată.
Acest adevăr aduce un mare semn de întrebare în dreptul

bisericilor umplute de oameni inactivi, delăsători, dezinteresați,
pag 22
plictisiți, leneși în slujirea Domnului, apatici și fără o lucrare de

viață nouă a credinței pe care o pretind.
Credința este atât sursa faptelor cât și a celorlalte două

virtuți prezentate în această triadă – dragostea și nădejdea. Cre-
dința „lucrează prin dragoste” (Galateni 5:6) și înseamnă că un
om care nu are dragoste nu are, de fapt, nici credință. Așadar,
întotdeauna credința poate fi testată urmărind dragostea. Este o
absurditate ca cineva să afirme că are credință fără să se vadă
dragostea. Aceea nu este credința biblică ci o credință moartă.
Termenul „lucrare” este un termen foarte general și răs-

pândit în tot Noul Testament. În epistolele lui Pavel către Tesa-
loniceni se referă la lucrarea unor membri de cârmuire și sfătu-
ire (1 Tes. 5:12-13) și la fapte izvorâte din credință a căror autor
este Dumnezeu (2 Tes. 1:11; 2 Tes. 2:17).
Lucrarea, sau faptele, la care apostolul se referă nu sunt

fapte caritabile deoarece acestea pot fi făcute și de către atei sau
oameni care trăiesc în religii false. Faptele credinței sunt toate
faptele mărunte făcute în dependență de Dumnezeu. Orice acți-
une, atitudine sau adresare făcută după voia lui Dumnezeu, prin
puterea lui Dumnezeu și spre slava Lui, este o faptă făcută în
credință.
Această perspectivă sfințește întreaga viață creștină și o

face plină de semnificație. În această perspectivă cele mai simple
și neobișnuite lucruri sunt transformate în ceva extraordinar
pag 23
pentru că sunt făcute pentru Dumnezeu și, de aceea, capătă va-

loare eternă.
Credința este o dependență absolută și continuă de Dum-

nezeu atât pentru viața spirituală cât și pentru cea materială.
Aceasta înseamnă că omul este dependent de Dumnezeu în ce
privește puterea de înfăptuire, în ce privește motivațiile cu care
înfăptuiește dar și în ce privește standardele după care înfăptu-
iește.
Ca și credința, dragostea ocupă un loc foarte important în

teologia apostolului Pavel. Acest lucru este absolut normal pen-
tru că ea este „împlinirea legii” adică sumarul a tot ceea ce do-
rește Dumnezeu pentru om.
- Timotei i-a adus lui Pavel „vești bune despre dragos-

tea” lor (1 Tesaloniceni 3:6)
- Pavel se roagă ca ei să crească „tot mai mult în dragoste

unii față de alții și față de toți” (3:12).
- Spre finalul epistolei îi îndeamnă să se îmbrace cu „pla-

toșa credinței și a dragostei” (5:8)
- el îndeamnă să-i prețuiască „în dragoste” pe cei care se

ostenesc între ei (5:13).
pag 24
- În a doua epistolă mulțumește lui Dumnezeu pentru că

dragostea fiecăruia din ei „față de ceilalți se mărește tot
mai mult” (1:3).
- Prin „dragostea adevărului” sunt oamenii mântuiți

(2:10) iar cei care nu o primesc sunt înșelați „cu toate
amăgirile nelegiuirii”.
- În finalul epistolei el se roagă ca Dumnezeu să le „în-

drepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu” (3:5).
În mai multe situații apostolul Pavel arată care este legă-

tura dintre credință și dragoste. El spune că a avea credință fără
dragoste este „nimic” (1 Corinteni 13:2). Credința „lucrează prin
dragoste” (Galateni 5:6). Hristos „locuiește în inimile voastre
prin credință, având rădăcina și temelia puse în dragoste” (Efe-
seni 3:17). Creștinii trebuie să fie „credincioși adevărului, în dra-
goste” (Efeseni 4:15). Dragostea vine „dintr-o credință nepre-
făcută” (1 Timotei 1:5). Așadar, a avea credință fără dragoste do-
vedește lipsa unei credințe adevărate.
Termenul „agape” era foarte rar în vocabularul grecesc.

Apostolii au luat acest termen și l-au consacrat pentru a descrie
dragostea. Ei au atribuit acestui concept o idee cu totul nouă. Ci-
neva spunea că „Brandul Hollywood nu ne va ajuta niciodată
dacă dorim să înțelegem iubirea în Noul Testament”. În Noul
Testament iubirea se dăruiește pe ea însăși fără rezerve.
Un aspect esențial pentru definirea dragostei este faptul

că ea stă la baza întregii vieți creștine fiind motivația ei. Deși
pag 25
credința este sursa imediată a faptelor totuși dragostea este le-

gată de credință prin faptul că motivează toate faptele credinci-
osului. Ea capacitează omul să lucreze până la epuizare în acți-
unile sale.
Dacă nu dragostea ci dorința de aplauze, de justificare a

sinelui, de înălțare a sinelui stau la baza acțiunilor și slujirii,
atunci aceasta este o dovadă a unei vieți neregenerate. Desigur,
pot exista momente de ispită și cădere dar viața aleșilor este ca-
racterizată de o viață trăită în dragoste sinceră pentru Dumne-
zeu și aproape.
Dragostea caută binele cel mai mare al celuilalt. Dragos-

tea nu este o acțiune făcută din obișnuință, din obligație sau
dintr-un sentiment nobil al datoriei. Dragostea este o dorință
sinceră de a face binele cel mai mare pentru aproape. De aceea
dragostea poate fi arătată și față de dușmani. Dacă ea ar fi în
esență un sentiment plăcut atunci iubirea dușmanilor ar fi im-
posibilă.
Deoarece dragostea este romantizată și sentimentalizată

astăzi nu se poate percepe însemnătatea expresiei „osteneala
dragostei”. Această realitate tristă se datorează aproape în între-
gime egalării dragostei cu trăirile sentimentale intense. Nu do-
resc să sugerez că dragostea nu are în componența ei, și chiar în
pag 26
esența ei, plăcere și sentimente. Dar trebuie observat că dragos-

tea se ostenește. Dragostea autentică se sacrifică și se consumă
pe sine; ea este gata să facă eforturi mari.
Termenul „osteneala” (gr. kopos) este întâlnit de 18 ori

în Noul Testament și descrie o sforțare care este atât de puter-
nică încât duce la slăbiciune profundă. Termenul descrie acea
extenuare extremă însoțită de durere datorată unei munci obo-
sitoare. Foarte puțini oameni ar oferi o asemenea definiție dra-
gostei!
Definiția pe care Pavel o dă dragostei ne ajută să înțele-

gem că viața creștină trebuie trăită nu după chef și sentimente
ci dintr-o determinare de sine venită dintr-o convingere foarte
puternică care duce la acțiuni și eforturi făcute indiferent de
costuri și implicații.
Dragostea îl face pe om să jertfească din timp, din ener-

gie, din somn, din odihnă necesară, din avere, din confort, din
distracții, din libertăți justificate, din plăceri legitime etc.
Dragostea sacrifică. Ea nu dăruiește doar ce este de prisos

ci dăruiește ce este esențial pentru viață. Dragostea care nu
poate face acest lucru nu este dragoste ci o iubire naturală ome-
nească.
Dragostea este dorința și dăruirea sacrificială pentru bi-

nele suprem al celuilalt. Dragostea este dovedită nu prin cuvinte
ci prin costul plătit. Dragostea este dumnezeiască pentru că a te
pag 27
lepăda de tine însuți pentru a face bine altuia, este ceva ce un

om firesc nu poate face.
Dragostea nu iubește datorită vredniciei obiectului ei și

nici datorită profitului care poate fi recuperat după investițiile
făcute. Dragostea iubește în lipsa avantajelor. Cel care iubește o
face în ciuda nevredniciei și nu pentru avantajele proprii ci pen-
tru ale altora.
Un creștin poate avea momente de deznădejde profundă.

Căderea în anumite stări păcătoase poate să-i fure siguranța și
pacea. Dar niciodată un creștin nu va fi lipsit complet sau pentru
totdeauna de nădejdea mântuirii pentru simplul fapt că Hristos
nu îl părăsește niciodată.
Pavel afirmă că un semn al alegerii este prezența nădejdii

în om. Un om care se pretinde creștin și nu are siguranța mân-
tuirii, a vieții veșnice, a iertării păcatelor, a neprihănirii, a pre-
zenței lui Hristos în viața lui este un om care se înșeală pe sine
însuși deoarece el nu este creștin.
Esența nădejdii
Esența nădejdii este „Hristos în voi, nădejdea slavei”

(Coloseni 1:27). Dar în Hristos nădăjduim în anumite lucruri
specifice. În El avem „nădejdea vieții veșnice” (Tit 1:2; 3:7),
„nădejdea slavei” (Col 1:27; Romani 5:2), nădejdea „răscumpă-
pag 28
rării trupului nostru” (Romani 8:23-24) „nădejdea neprihăni-

rii” (Galateni 5:5). Credincioșii așteaptă „fericita nădejde și ară-
tarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hris-
tos” (Tit 2:13). Această nădejde ne „așteaptă în ceruri” (Coloseni
1:5) dar este practică în prezent pentru că avem această „nă-
dejde mai bună prin care ne apropiem de Dumnezeu” (Evrei
7:19).
Nădejdea este primită în momentul mântuirii de către toți

credincioșii
Pavel se roagă pentru efeseni ca să priceapă „nădejdea

chemării” (Efeseni 1:18) arătând că ea este inclusă în chemarea
pe care Dumnezeu o face la mântuire. Tot el spune „căci în nă-
dejdea aceasta am fost mântuiți” (Rom. 8:24) legând în mod clar
nădejdea de mântuire. Mai mult el spune că necredincioșii sunt
cunoscuți pentru că sunt „fără nădejde” (Efeseni 2:12). Apoi el
spune că am auzit despre ea „mai înainte în cuvântul adevărului
Evangheliei” (Coloseni 1:5) iar mai târziu o numește „nădejdea
Evangheliei (Coloseni 1:23).
Esența nădejdii este „Hristos în voi, nădejdea slavei”

(Coloseni 1:27) ceea ce înseamnă că dacă fiecare creștin Îl are pe
Hristos are și nădejde deoarece El este nădejdea. Domnul mai
este numit „Domnul Isus Hristos, nădejdea noastră” (1 Timotei
1:1). Această nădejde ne este dată când suntem socotiți neprihă-
niți: „pentru ca, odată socotiți neprihăniți prin harul Lui, să ne
facem în nădejde moștenitori ai vieții veșnice.” (Tit 3:7). Este
numită „nădejdea mântuirii” (1 Tesaloniceni 5:8). Dumnezeu și
pag 29
Isus Hristos „ne-a iubit și ne-a dat prin harul Său o mângâiere
veșnică și o bună nădejde” (2 Tesaloniceni 2:16).
Sfânta Treime este Autorul nădejdii
Tatăl este numit „Dumnezeul nădejdii” (Romani 15:13).

Inițiatorul nădejdii noastre este Dumnezeu. Tatăl nostru este
preocupat ca să avem nădejde în El pentru lucrurile pe care ni
le-a promis și pregătit.
Hristos este „nădejdea slavei” (Coloseni 1:27). El „ne-a

dat prin harul Său o mângâiere veșnică și o bună nădejde” (2
Tesaloniceni 2:16). Însăși prezența lui Hristos în inimile noastre
este aducătoare de nădejde.
„Prin Duhul, prin credință așteptăm nădejdea neprihăni-

rii” (Galateni 5:5) și „prin puterea Duhului Sfânt, să fiți tari în
nădejde!” (Romani 15:13 ). În mod eficient nădejdea este lucrată
în noi prin Duhul Sfânt.
Cum crește această nădejde?
Ea este lucrată prin Scriptură: „prin răbdarea și prin mân-

gâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde” (Romani
15:4). Când ne folosim Scripturile ne întărim nădejdea în Dum-
nezeu cu privire la ceea ce ne-a promis.
Ea crește în necazurile pe care le biruim cu răbdare: „răb-

darea aduce biruință în încercare, iar biruința aceasta aduce nă-
dejdea” (Romani 5:4). Necazurile trebuie privite ca metoda a
pag 30
harului lui Dumnezeu în care El ne alipește inima de El și de

veșnicie.
Ea vine prin puterea Duhului Sfânt: „prin puterea Duhului

Sfânt, să fiți tari în nădejde!” (Romani 15:13 ). Nici prin Scriptura
si nici in necazuri nădejdea nu se produce aparte de lucrarea se-
cretă, lăuntrică și eficientă a Duhului Sfânt. Pentru acest motiv
trebuie să depindem total de El.
Legătura dintre nădejde, credință și dragoste.
- Nădejdea motivează dragostea: „despre dragostea pe

care o aveți faţă de toți sfinții din pricina nădejdii care vă
așteaptă în ceruri” (Coloseni 1:4-5); „Însă nădejdea
aceasta nu înșeală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a
fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-
a fost dat.” (Romani 5:5).
- Nădejdea vine din credință: „Dumnezeul nădejdii să vă

umple de toată bucuria și pacea pe care o dă credința,
pentru ca, prin puterea Duhului Sfânt, să fiți tari în nă-
dejde!” (Romani 15:13 ); „Căci noi, prin Duhul, așteptăm
prin credință nădejdea neprihănirii.” (Galateni 5:5).
Semnul 6: Perseverența – „tăria nădejdii” - v.3
Statornicia este „o constanță în fața dificultăților”. Ea

poate suporta dificultățile nu cu resemnare ci cu speranță
aprinsă. Această statornicie izvorăște din nădejde. Ea este nu-
mită „perseverența sfinților” în teologie. Dacă nădejdea este da-
rul lui Dumnezeu înseamnă că și statornicia este. Speranța nu
pag 31
este un „optimism pios” ci o certitudine solidă. Ea are în vedere

ceva ce se află în viitor dar care este complet sigur.
Dacă un om nu perseverează acest lucru se datorează fap-

tului că acest dar nu i-a fost dăruit de către Dumnezeu. Așa-zisa
„pierdere a mântuirii” este de fapt o falsificare gravă a concep-
tului de mântuire – experiență care se află în totalitate în mâna
lui Dumnezeu și este oferită omului ca un dar complet.
Un test al realității convertirii este perseverența. Dacă un

om nu perseverează înseamnă că nu a fost mântuit. În loc să
mutilăm concepția despre mântuire și naștere din nou mai de-
grabă am pune sub semnul întrebării convertirea unui om care
nu perseverează.
Mai există trei pasaje în Scriptură care leagă răbdarea de

nădejde. În Romani 5 Pavel afirmă că necazul duce la răbdare,
răbdarea duce la biruință iar biruința aduce nădejde. În Romani
8:25 el spune că „dacă nădăjduim ce nu vedem, așteptăm cu
răbdare”. Iar în Romani 15:4 Pavel lasă de înțeles că prin răbdare
este întreținută nădejdea: „prin răbdarea și prin mângâierea pe
care o dau Scripturile, să avem nădejde” (Romani 15:4).
Deodată ce nădejdea produce răbdare și ea este lucrată de

Dumnezeu înseamnă că și răbdarea, care vine din nădejde, este
tot lucrată de Dumnezeu. Acest lucru este întărit de expresia
„Dumnezeul răbdării” care arată că El este autorul ei. Mai mult,
Pavel se roagă pentru coloseni ca Dumnezeu să îi întărească
pag 32
pentru a avea răbdare (Coloseni 1:11). În plus, pentru tesaloni-

ceni se roagă ca să le fie îndreptată inima „spre răbdarea lui Isus
Hristos” (2 Tesaloniceni 3:5).
Pavel consemnează răbdarea slujitorilor (2 Corinteni

12:12), a lui personală (2 Timotei 3:10), a bisericii din Tesalonic
(2 Tesaloniceni 1:14). Recomandă această răbdare bătrânilor din
biserică (Tit 2:2) și slujitorilor (1 Timotei 6:11).
pag 33
pag 34
3.
PRODUCEREA MÂNTUIRII
ÎN TRECUT
v. 5-10
Unul dintre semnele principale ale alegerii lui Dumnezeu

este convertirea. Cine nu se convertește nu poate cunoaște dacă
este ales sau nu. Un credincios se poate întoarce mereu la mo-
mentul convertirii sale pentru a găsi siguranță în lucrarea pe
care Dumnezeu a început s-o facă cu putere în viața lui.
Convertirea are câteva elemente fundamentale

care vor fi abordate mai jos separat pentru înțelegerea precisă a
fiecărui aspect:
1. Propovăduirea supranaturală
2. Prototipul credincioșilor
3. Prețuirea Cuvântului
4. Primirea Cuvântului
pag 35
5. Plinătatea bucuriei Duhului
6. Pildele cunoscute
7. Proclamarea Cuvântului
8. Prioritatea credinței
9. Primirea slujitorilor
10. Pocăința remarcabilă
11. Slujirea lui Dumnezeu
12. Așteptarea Fiului
Deși nu pare normal ca un semn distinctiv al aleșilor să

fie propovăduirea de care ei au avut parte, totuși acesta este un
semn deoarece fără predicarea supranaturală nu poate exista
mântuire nici măcar pentru cei aleși. Prin aceasta nu afirm că
sunt aleși care nu vor fi mântuiți ci doar că aleșii nu vor fi mân-
tuiți până nu există o asemenea predicare. Atunci când există
acest tip de predicare există una dintre cele mai mari dovezi că
oamenii sunt aleși și că vor fi mântuiți. Altfel nu se poate găsi
vreun motiv pentru care Dumnezeu ar da unui predicator o ase-
menea putere dacă nu dorește să și mântuiască oamenii prin ea.
În primul rând, propovăduirea supranaturală are cuvinte

scripturale: „În adevăr, Evanghelia noastră v-a fost propovăduită
pag 36
nu numai cu vorbe”. Puterea Duhului Sfânt care însoțește predi-

carea este oferită întotdeauna atunci când doar Evanghelia este
predicată. Este imposibil ca Duhul Sfânt să dea putere unor idei
noi care nu sunt în conformitate cu revelația Cuvântului. Ar fi
batjocoritor la adresa Duhului Sfânt să se afirme că El va împu-
ternici o predicare care contrazice revelația pe care El Însuși a
insuflat-o.
În acest pasaj Evanghelia este numită „Evanghelia noas-

tră” pentru că cei care o predicau o aveau în însăși viața lor. Ei
înșiși o primiseră și acum o predicau altora. Predicatorii nu pot
predica cu putere ceva ce nu a avut efect în viața lor întâi.
Când Pavel spune că Evanghelia a „fost propovăduita nu

numai cu vorbe” nu vrea să spună că nu a folosit vorbe. Acest
lucru ar fi contrar cu toată învățătura Noului Testament care
atestă că faptele istorice din viața și lucrarea Domnului Isus au
fost prezentate sub formă de proclamare. Ce dorește Pavel să
accentueze este că predicarea în ea însăși, aparte de lucrarea
Duhului Sfânt, nu va produce mântuire vreunui om.
Acest fapt trebuie să-i pună în gardă pe aceia care cred că

doctrina corectă este suficientă. Doctrina corectă este esențială
pentru mântuirea și maturizarea oamenilor însă ea nu este su-
ficientă. În lipsa puterii și prezenței Duhului Sfânt ea nu face
decât să împietrească oamenii care o ascultă.
Pe de altă parte, cei care cred că simpla trăire este sufici-

entă în evanghelizare se înșeală enorm pentru că prioritatea este
pag 37
proclamarea și nu purtarea. În purtarea credincioșilor nu se

poate vedea Evanghelia – Persoana și faptele istorice realizate
de Domnului Isus. Acestea sunt evidențiate doar în proclamare.
Așadar, clișeul „fapte nu vorbe” este foarte dăunător lucrării Bi-
sericii Domnului Isus.
În al doilea rând, propovăduirea supranaturală are o capa-

citate supranaturală: (doi factori). Pe lângă cuvintele scripturale
care trebuie să fie conținutul esențial al mesajului proclamat
apostolul spune că este la fel de necesară puterea și prezența
Duhului Sfânt. De fapt, eficiența proclamării se află în Persoana
Duhului Sfânt. Cuvântul este inspirat de Duhul Sfânt, predicarea
trebuie să aibă ca și conținut revelația Duhului Sfânt și Duhul
Sfânt trebuie să ilumineze și să călăuzească predicatorul în pro-
clamare.
Capacitatea supranaturală venea din puterea Duhului: „ci

cu putere”. Termenul „putere” este un termen general folosit
pentru capacitatea spirituală pe care Duhul Sfânt o folosește
pentru a-și înfăptui lucrările în sufletele oamenilor. Această pu-
tere nu funcționează separat de Evanghelie sau de Duhul Sfânt.
Ea este promisă pentru mărturisirea Evangheliei (1 Tesaloniceni
1:5) dar și pentru faptele izvorâte din credință (2 Tesaloniceni
1:11) ceea ce ne face să înțelegem că întreaga viață creștină, cu
toate domeniile ei, se dezvoltă prin puterea Duhului Sfânt.
Simpla îndemnare și chemare la pocăință nu ar fi putut

produce în tesaloniceni mântuire. A fost nevoie de puterea Du-
pag 38
hului Sfânt care a cucerit inimile lor doborând orice fel de rezis-
tență. Aceasta nu înseamnă că ei au fost mântuiți împotriva vo-
ințelor lor, idee cu totul străină de Scriptură, ci că rezistența na-
turală ridicată de păcat în inima omului a fost pur și simplu în-
depărtată.
Capacitatea supranaturală venea și din Persoana Duhului:

„cu Duhul Sfânt”. Pentru a nu lăsa de înțeles că puterea este la
dispoziția predicatorului pentru a fi folosită după buna lui plă-
cere și pentru a nu se înțelege că această putere este indivizibil
legată de predicare funcționând în mod automat Pavel adaugă
că predicarea lor a fost marcată și de prezența Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt este singurul care, în suveranitatea Lui, oferă pu-
tere care să însoțească proclamarea Evangheliei.
În al treilea rând, propovăduirea supranaturală are o con-

vingere spirituală: „și cu o mare îndrăzneală”. Ultimul element
necesar unei predicări eficiente este „îndrăzneala” (gr. plērop-
horía). Din nefericire aceste termen poate fi ușor confundat, da-
torită traducerii, cu termenul „îndrăzneală” din Faptele apos-
tolilor. Acest cuvânt se găsește doar de patru ori în Noul Testa-
ment. El înseamnă confidență, convingere, siguranță deplină.
Această convingere este a minții (Coloseni 2:2). În epistola către
Evrei această convingere este legată odată de nădejde (6:11) și
apoi de credință (10:22). Și ea este rezultatul lucrării Duhului
Sfânt. Ea nu se datorează argumentelor aduse de om și nu re-
prezintă o acceptare intelectuală a unor adevăruri.
pag 39
În al patrulea rând, propovăduirea supranaturală este în-

soțită de un caracter sfințit: „Căci știți că, din dragoste pentru voi,
am fost așa printre voi”. Apostolul nu a propovăduit ceva ce în vi-
ața lui nu a avut efect. Din contră, ceea ce a proclamat era în
acord total cu trăirea lui și a colaboratorilor săi. „Nici un predi-
cator nu se poate aștepta ca cineva să asculte Evanghelia dacă
ea nu a adus rod în propria viață”.
Lucrul pe care l-au imitat acești oameni a fost perseve-

rența în mijlocul adversităților regăsită atât în viața Domnului
Isus cât și a apostolilor Săi. Accentul nu este asupra primirii Cu-
vântului ci asupra circumstanțelor în care au primit acest cu-
vânt.
Când Pavel a ajuns prima dată în Tesalonic „iudeii care nu

crezuseră, de pizmă, au luat cu ei niște oameni fără căpătâi din mul-
țime, au făcut gloată şi au întărâtat cetatea. S-au năpustit asupra ca-
sei lui Iason și căutau pe Pavel și pe Sila ca să-i aducă afară, la norod”
(Faptele apostolilor 17:5). După ce Pavel a plecat în Bereea „iu-
deii din Tesalonic, când au aflat că Pavel vestea Cuvântul lui Dumne-
zeu și în Bereea, au venit acolo, ca să tulbure și să ațâțe noroadele.”
(17:13).
În evenimentul convertirii lor acești oameni au fost imi-

tatori (gr. mimētai) ai apostolului și ai Domnului Isus. Termenul
pag 40
imitatori tradus prin „ați călcat pe urmele” apare doar de șase

ori în Noul Testament. Credincioșii sunt îndemnați fie să fie imi-
tatori ai apostolului, ai lui Dumnezeu sau a (ai?) credincioșilor
maturi.
Această lecție este foarte importantă deoarece foarte

mulți oameni par să se poticnească în credincioșii care eșuează.
Îndemnul apostolului este să-i imităm pe credincioșii maturi și
nu să ne împiedicăm de cei imaturi.
Astăzi auzim foarte mulți oameni care își declară credința

în Domnul Isus dar în același timp se separă într-un mod os-
tentativ de adunarea Domnului Isus sub pretextul că în ea se gă-
sesc doar ipocriți și păcătoși. Însă acest lucru trădează o deviație
gravă în însăși esența credinței acestora deoarece ea nu este fo-
calizată spre Domnul Isus ci spre oameni. Prin aceasta nu afirm
că adunarea poate avea în componența ei orice fel de oameni ci
doar că ațintirea ochilor minții trebuie să fie în mod clar și strict
spre Domnul Isus.
În ultimă instanță modelul suprem este Domnul Isus

Hristos. Biserica din Tesalonic a luat modelul Domnului Isus și
a primit Cuvântul lui Dumnezeu. Creștinii adevărați sunt aceia
care de la începutul vieții de credință Îl au ca model pe Domnul
Isus Hristos. Credința lor nu este ancorată în comunitate sau în
oameni ci în Persoana Domnului Isus. Doar în această condiție
credința lor nu poate eșua.
pag 41
În două pasaje Pavel îndeamnă corintenii să fie imitatorii

lui (1 Corinteni 4:16 și 11:1). În această epistolă către tesaloniceni
apar încă două uzanțe. În cel de-al doilea pasaj Pavel spune că
biserica din Tesalonic a imitat biserica din Ierusalim suferind
necazuri din partea necredincioșilor (2:14). Efesenii sunt che-
mați să fie imitatorii lui Dumnezeu trăind în dragoste (Efeseni
5:1-2). În Evrei Pavel îi îndeamnă pe credincioși să fie imitatori
ai celor ce „prin credință și răbdare, moștenesc făgăduințele” (Evrei
6:12).
Un semn al aleșilor lui Dumnezeu este că ei sunt gata să

plătească un preț scump pentru mântuirea lor. Ei nu plătesc
acest preț pentru a se mântui ci datorită faptului că sunt deja re-
generați prin puterea Duhului Sfânt. Când Duhul Sfânt cerce-
tează un om, îi iluminează mintea, îi străpunge și deschide
inima și îi eliberează voința din cursa diavolului este gata să pri-
mească cuvântul indiferent de prețul pe care trebuie să-l plă-
tească
Diferența dintre bucuria aleșilor și bucuria falșilor con-

vertiți este arătată clar de Domnul Isus în pilda inimilor (așa-
zisa pilda semănătorului) când Domnul prezintă cazul unui om
care „aude Cuvântul și-l primește îndată cu bucurie”. Problema
acestui om este că „n-are rădăcină în el” și de aceea este falsă
interpretarea care spune că acest om ar fi fost născut din nou.
pag 42
Lipsa rădăcinii arată lipsa nașterii din nou și a unei lucrări pro-
funde făcută de Duhul în inimă. Lipsa rădăcinii face ca să țină
„până la o vreme”. El ține până la vremea când „vine un necaz sau
o prigonire din pricina Cuvântului”. Atunci, spre deosebire de te-
saloniceni, „se leapădă îndată de el” (Matei 13:20-21).
Termenul „necazuri” poartă conotația de presiune severă.

Verbul corespondent era folosit pentru a se referi la presarea
strugurilor pentru facerea vinului și de aceea metaforic însemna
necazuri foarte mari. El nu înseamnă un disconfort ci dificultăți
severe.
Dacă un om nu poate plăti prețul scump al mântuirii în-

seamnă că nici nu o are. Avantajul prigoanelor și necazurilor stă
în faptul că masa de oameni aparent convertiți este cernută iar
cei găsiți buni ies la iveală prin perseverența lor.
Cuvântul nu este prețuit datorită unei valori intrinsece ci

datorită faptului că în El este descoperit planul lui Dumnezeu
pentru mântuirea omului. Acest plan nu este cunoscut automat,
fără Cuvânt, ci doar prin intermediul Cuvântului. Acest lucru nu
implică faptul că un om idolatrizează Biblia ci că a înțeles că ha-
rul lui Dumnezeu este comunicat prin mijloace - dintre care
unul principal este Cuvântul.
pag 43
Primirea Cuvântului nu este o simplă acceptare intelec-

tuală a adevărului ci o primire receptivă apreciativă a Cuvântu-
lui. Termenul este folosit și pentru primirea unor musafiri (Luca
10:8, 10; Evrei 11:31) și include o primire călduroasă.
Există două moduri în care putem testa dacă primirea Cu-

vântului este biblică sau nebiblică. Primul mod este privind la
momentul convertirii și în al doilea rând privind la rezultatele
primirii Cuvântului.
1. Evenimentul convertirii ne oferă patru teste prin care

putem verifica dacă primirea Cuvântului este spirituală și lu-
crată de Duhul Sfânt. În lipsa acestor dovezi nimeni nu trebuie
să aibă curajul de a pretinde că a avut o convertire autentică.
În primul rând, primirea Cuvântului este dovedită prin

modelul adoptat: „și voi înșivă ați călcat pe urmele mele și pe ur-
mele Domnului”. Un om care privește la Domnul Isus nu poate
decât să prețuiască voia lui Dumnezeu așa cum a făcut-o Domul
- adică până la moarte. El a suportat ocara, rușinea, suferința și
crucea pentru a împlini voia lui Dumnezeu, iar noi Îl avem model
pe El prețuind în același fel voia lui Dumnezeu. Dacă unii care se
numesc creștini jonglează Cuvântul și selectează din el după
propriile preferințe și pofte - nu ei sunt modelele noastre.
Care este modelul pe care îl ai în raportarea la Cuvântul

lui Dumnezeu?
pag 44
În al doilea rând, primirea Cuvântului este dovedită prin

prețul plătit: „întrucât ați primit Cuvântul în multe necazuri”.
Există un preț pe care trebuie să-l plătim pentru Cuvântul lui
Dumnezeu pentru că acesta vine în contradicție totală cu lumea
în care trăim. Dacă permitem lumii să marginalizeze și să ne
arunce credința în privat și la marginea societății atunci nu vom
deranja pe nimeni și vom avea virtutea supremă a postmoder-
nismului - toleranța. Însă dacă ne trăim credința după Biblie și
primim Cuvântul cu toată inima și apoi îl practicăm, oriunde
vom ajunge vom fi prigoniți și agresați din toate direcțiile. Ceea
ce ne dă putere să suportăm toate aceste lucruri este înțelegerea
și bucuria pe care o primim din comorile descoperite în Scrip-
tură.
Plătești pentru Cuvânt în funcție de valoarea pe care o pui

pe Evanghelie. Dacă ai înțeles că în Evanghelie ai cea mai mare
și mai valoroasă veste atunci vei fi gata să renunți la absolut
orice altceva care este inferior ei. Prețul pe care ni-l cere Dum-
nezeu astăzi este să lăsăm internetul, televizoarele, discuțiile,
timpul petrecut aiurea pentru a ne concentra asupra Cuvântului
lui Dumnezeu prin care ne este dată această bucurie supremă,
spirituală, și supranaturală.
Tu cât ești gata să plătești pentru Cuvântul lui Dumne-

zeu?
În al treilea rând, primirea Cuvântului este dovedită prin

bucuria pe care o oferă: „cu bucuria care vine de la Duhul Sfânt”.
pag 45
Cuvântul produce bucurie supranaturală. Indiferent de necazu-

rile prin care trece un om bucuria pe care o aduce Cuvântul lui
Dumnezeu transcende toate circumstanțele vitrege ale vieții
pentru că este o bucurie venită din Duhul Sfânt. Un creștin care
primește Cuvântul primește toate binecuvântările spirituale
promise de Dumnezeu în acesta și de aceea este un credincios
bucuros. Acesta este un semn indubitabil că a primit Duhul
Sfânt: 1 Tesaloniceni 1:6 „și voi înșivă ați călcat pe urmele mele și pe
urmele Domnului, întrucât ați primit Cuvântul în multe necazuri cu
bucuria care vine de la Duhul Sfânt”.
Într-un mod cât se poate de clar pasajul ne arată că bu-

curia acestor oameni venea din Duhul Sfânt prin Cuvânt și de
aceea cei mai nefericiți oameni sunt oameni care nu au Cuvântul
lui Dumnezeu. Nu există nicio explicație pentru lipsa de bucurie
pe care o vedem între credincioși decât lipsa unei preocupări se-
rioase pentru Cuvântul lui Dumnezeu.
Câtă bucurie îți produce Cuvântul?
În al patrulea rând, primirea Cuvântului este dovedită prin

propovăduirea lui: „așa că ați ajuns o pildă pentru toți credincioșii
din Macedonia și din Ahaia.” Orice creștin a primit o vocație de la
Dumnezeu în care trebuie să se implice cu toată puterea, și să
încerce să fie cel mai bun în domeniul lui. Însă această vocație
nu este decât o temelie pe care acesta construiește o platformă
folosită pentru a vesti Evanghelia oamenilor cu care intră în
contact.
pag 46
Cine te ia pildă din felul în care tu primești Cuvântul?
2. Primirea Cuvântului mai este dovedită prin efectele pe

care acesta le produce în viața acelora în care își începe lucrarea.
Dacă aceste efecte lipsesc atunci înseamnă că lipsește realitatea
regenerării și a convertirii.
Doresc să prezint o perspectivă pozitivă asupra primirii

Cuvântului și să o ofer câteva semne ale primirii Cuvântului lui
Dumnezeu prin prisma efectelor pe care acesta le are în viața
omului care îl primește.
În primul rând, Cuvântul produce mărturisitori. Oricine

cunoaște și experimentează puterea de eliberare și mântuire a
lui Dumnezeu prin Cuvânt nu va putea să păstreze această veste
bună doar pentru sine. Așadar, un om care primește Cuvântul
este un om focalizat asupra Cuvântului într-o asemenea măsură
încât nu îl păstrează doar pentru sine: „În adevăr, nu numai că de
la voi Cuvântul Domnului a răsunat prin Macedonia și Ahaia, dar
vestea despre credința voastră în Dumnezeu s-a răspândit pretutin-
deni, așa că n-avem nevoie să mai vorbim de ea” (v.8).
În al doilea rând, Cuvântul produce o viață trăită în cre-

dință. Credința fără trăire este o credință diabolică moartă. O
asemenea credință este fără nici un fel de folos spiritual sau veș-
nic. Dar o credință practică biblică este o credință care va ajunge
să se remarce oriunde se manifestă. Ea nu poate rămâne as-
cunsă: „În adevăr, nu numai că de la voi Cuvântul Domnului a răsu-
nat prin Macedonia și Ahaia, dar vestea despre credința voastră în
pag 47
Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni, așa că n-avem nevoie să mai

vorbim de ea” (v.8).
În al treilea rând, Cuvântul produce iubire față de slujitori.

Deși esența Cuvântului lui Dumnezeu poate fi înțeleasă de orice
credincios cu ajutorul lucrării de iluminare a Duhului Sfânt to-
tuși Dumnezeu a lăsat lucrarea de predicare a Cuvântului pe
seama unor oameni dăruiți și chemați în mod special pentru
aceasta. Un credincios care iubește Cuvântul nu poate să nu-i
iubească pe oamenii care se preocupă de tălmăcirea acestui Cu-
vânt: „Căci ei înșiși istorisesc ce primire ne-ați făcut și cum de la idoli
v-ați întors la Dumnezeu, ca să slujiți Dumnezeului celui viu și ade-
vărat” (v.9).
În al patrulea rând, Cuvântul produce pocăință. Cuvântul

lui Dumnezeu confruntă omul și îl cheamă să părăsească păcatul
pentru a trăi pentru Dumnezeu. Cuvântul primit este un cuvânt
care atacă idolii din viața unui om. Acesta trebuie fie să pără-
sească idolii fie să părăsească Cuvântul. Un om nepocăit este un
om care nu a primit Cuvântul: „Căci ei înșiși istorisesc ce primire
ne-ați făcut și cum de la idoli v-ați întors la Dumnezeu, ca să slujiți
Dumnezeului celui viu şi adevărat” (v.9).
În al cincilea rând, Cuvântul produce slujitori. Pocăința nu

este completă până când nu duce la o slujire a lui Dumnezeu.
Când Cuvântul lui Dumnezeu este primit, așa cum este în ade-
văr, ca un cuvânt al lui Dumnezeu, el duce la o comuniune
strânsă cu Dumnezeu. Omul înțelege prin Cuvânt cine este el în
relația cu Dumnezeu și responsabilitatea supremă de a-L sluji
pag 48
pe Dumnezeul viu și adevărat care merită deplin acest lucru:

„Căci ei înșiși istorisesc ce primire ne-ați făcut și cum de la idoli v-
ați întors la Dumnezeu, ca să slujiți Dumnezeului celui viu și adevă-
rat” (v.9).
În al șaselea rând, Cuvântul produce dragoste pentru Hris-

tos. Orice persoană care a înțeles Cuvântul a înțeles că esența lui
este Persoana Domnului Isus Hristos și lucrarea Sa de mântuire.
Este imposibil ca un astfel de om să nu se alipească de Domnul
Isus și să nu Îl aștepte să se întoarcă. O persoană a cărei pasiune
supremă nu este Domnul Isus, nu a cunoscut niciodată Cuvântul
lui Dumnezeu într-un mod duhovnicesc: „și să așteptați din ceruri
pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morți: pe Isus, care ne izbăvește de
mânia viitoare” (v.10).
Termenul „bucurie” mai este folosit de trei ori în epistola

către tesaloniceni și de fiecare dată descrie bucuria apostolului
pentru calitatea spirituală ridicată a bisericii din Tesalonic (2:19,
20; 3:9).
Această bucurie se naște când harul lui Dumnezeu este

depistat fie față de propria persoană fie față de alții. Termenul
„bucurie” (gr. xará) este puternic înrudit cu termenii „har” (gr.
xáris) și „recunoștință” (gr. xaírō). El mai poate însemna și plă-
cere sau delectare.
pag 49
Dacă Duhul Sfânt lucrează prin predicator nu înseamnă

că este suficient deoarece apostolul arată că El trebuie să lucreze
și în ascultători. Aceasta este lucrarea desăvârșită a Duhului
Sfânt: puterea Duhului trebuie să însoțească predicatorii iar bu-
curia Duhului trebuie să fie înrădăcinată în inimile ascultători-
lor.
În ce-i privește pe tesaloniceni ei au putut primit Cuvân-

tul datorită lucrării Duhului Sfânt. Nu există nici un dubiu că
acest pasaj este un argument indubitabil pentru a demonstra că
este nevoie de o lucrare anterioară convertirii făcută de Duhul
Sfânt pentru ca un om să se poată întoarce la Dumnezeu.
Dacă ei au primit Cuvântul „cu bucuria care vine de la Duhul

Sfânt” înseamnă că Duhul Sfânt era la lucru în inimile lor înainte
ca ei să primească Cuvântul. Altfel ei nu ar fi avut bucuria Du-
hului Sfânt la primirea inițială a Cuvântului decât în cazul în care
Duhul Sfânt era deja la lucru.
Care sunt semnele bucuriei Duhului Sfânt?
În primul rând, această bucurie a Duhului Sfânt nu depinde

de circumstanțe. Aici este diferența fundamentală între bucuria
lumii și bucuria Duhului Sfânt. Bucuria Duhului Sfânt nu poate
fi stinsă nici de „multe necazuri” prin care au trecut și tesaloni-
cenii (v.6). Această bucurie este o bucurie supranaturală și spi-
rituală înrădăcinată de Duhul Sfânt în centrul inimii omului.
Circumstanțele exterioare nu pot afecta sau dezrădăcina această
bucurie. Deși omul suferă și este îndurerat totuși în fundal, în
pag 50
adâncul inimii sale, există o bucurie născută din înțelegerea va-

lorii Cuvântului și din experimentarea lucrării sale transforma-
toare.
În al doilea rând, bucuria Duhului este, în mod evident, un

rezultat direct al lucrării Duhului Sfânt în sufletul credinciosului
(v.5-6). Ea nu este o sforțare a credinciosului care durează o pe-
rioadă scurtă de timp, ce este ceva lucrat profund în suflet. Ea
este un semn particular al aleșilor lui Dumnezeu. Deși poate fi
diferită în intensitate de la om la om ea este prezentă în toți ale-
șii mântuiți. Acest adevăr ar trebui să revoluționeze starea spi-
rituală a adunărilor creștine. Cei care nu au deloc această bucurie
a Duhului ar trebui să se cerceteze în amănunt și să vadă dacă
nu cumva Duhul Sfânt nu locuiește deloc în ei și dacă nu au avut
parte decât de o lucrare spirituală superficială și de suprafață.
În al treilea rând, trebuie să înțelegem că această bucurie

este legată de Cuvântul lui Dumnezeu (v.6). O adunare sau un
grup de oameni care se plictisește, care critică sau care chiar
respinge pe față Cuvântul divin este o adunare compusă din oa-
meni necredincioși. Toți aleșii lui Dumnezeu se bucură de Cu-
vântul lui Dumnezeu prin care le este oferită vestea bună a mân-
tuirii în Domnul Isus.
În al patrulea rând, bucuria Duhului Sfânt este o bucurie

legată de Hristos. Esența Cuvântului predicat este Hristos „care
ne izbăvește de mânia viitoare” (v.10), de care se bucurau și pe care
Îl așteptau tesalonicenii. Duhul Sfânt dă bucurie în Hristos
pag 51
deoarece El este sursa tuturor binecuvântărilor predicate în

Evanghelie.
În al cincilea rând, bucuria Duhului Sfânt întotdeauna în-

soțește pocăința (v.9a). Ei se bucurau pentru că fuseseră izbăviți
de toți idolii falși - înlocuitori ai Dumnezeului adevărat. Odată
ce renunțaseră la falsele modalități de satisfacere a vieții ei au
descoperit bucuria autentică în Dumnezeu. Păcatul aduce întris-
tare și durere așa că atunci când cineva se pocăiește de păcat
este umplut de bucuria Duhului Sfânt.
În al șaselea rând, bucuria Duhului Sfânt vine prin slujirea

„Dumnezeului celui viu și adevărat” (v.9). Bineînțeles că odată ce
au înțeles că idolii lor erau morți și inutili și L-au primit pe
Dumnezeul viu bucuria lor a fost nespus de mare. Scăparea din
înșelătoria în care trăiseră de generații pentru a trăi în fiecare zi
pentru adevăratul Dumnezeu le-a dat o bucurie supranaturală.
Duhul Sfânt umple inima credinciosului de bucurie atunci când
I se dedică zilnic lui Dumnezeu.
Într-adevăr o asemenea primire a Cuvântului nu putea

rămâne ascunsă. Ei au devenit un model (gr. typon) pentru cre-
dincioșii din Macedonia și Ahaia. Acesta este un semn distinctiv
al aleșilor lui Dumnezeu – ei ajung să reprezinte un model demn
de urmat pentru ceilalți credincioși. Erau tineri în credință dar
pag 52
erau tipare spirituale de credință și raportare corectă la Cuvântul

lui Dumnezeu.
Pavel vorbește despre o suprafață considerabilă – adică

tot pământul cunoscut - Grecia împreună cu o provincie din
nordul ei. Acești credincioși nu doar că se diferențiau de păgâni
dar erau modele și pentru alți credincioși. Toți credincioșii erau
impresionați de ei.
Cineva nu se poate considera alesul lui Dumnezeu dacă în

trăirea sa nu este o pildă pentru ceilalți oameni. Acesta este un
principiu universal valabil. Deși nu suntem chemați să ne arătăm
oamenilor ci să trăim pentru Dumnezeu, totuși trăirea pentru
Dumnezeu va fi un semn pentru oameni și aceștia vor ajunge să-
și pună întrebări esențiale cu privire la Dumnezeu. De aceea nu
putem niciodată să afirmăm că nu contează ce văd oamenii la
noi.
Apostolul nu lasă la libera interpretare a cititorului în ce

domenii trebuie un creștin să fie pildă ci arată că ei au fost pilde
în: proclamarea Cuvântului, în credință, în primirea slujitorilor,
în pocăința lor, în slujirea lui Dumnezeu și în așteptarea Dom-
nului Isus. Toate aceste aspecte sunt abordate treptat în această
lucrare și de aceea nu le voi detalia aici.
Totuși trebuie să ne întrebăm de ce lucrurile cu care se

laudă astăzi adunările de credincioși nu prea au de-a face cu
aceste aspecte pe care apostolul Pavel le-a considerat extraor-
dinare. În zilele noastre lucrurile cele mai atractive sunt muzica,
pag 53
popularitatea, clădirile fastuoase, programele religioase - lu-

cruri cu care nici o biserică a Noului Testament nu a fost preo-
cupată și nici nu găsim vreun apostol care să fi apreciat aceste
lucruri.
Apostolii nu te-ar lăuda, Dumnezeu nu te va răsplăti și

nici eu nu te pot întreba dacă excelezi în lucruri pe care le pot
face și necredincioșii. Te întreb însă dacă pocăința ta este evi-
dentă pentru oamenii din jurul tău, dacă Îl aștepți pe Domnul
Isus și lucrul acesta se vede în acțiunile tale și trăirea din fiecare
zi, dacă Îl slujești pe Dumnezeu neîncetat, dacă mărturisești al-
tora Evanghelia mântuirii în Hristos!
Un credincios născut din nou va fi pildă pentru ceilalți în

câteva aspecte care vor fi detaliate mai pe larg pe parcursul
acestei cărți dar sunt expuse mai jos pentru o privire panoramică
asupra lor:
În primul rând, un credincios născut din nou este pildă da-

torită primirii Cuvântului așa cum se poate observa în versetul
6 „și voi înșivă ați călcat pe urmele mele și pe urmele Domnului, în-
trucât ați primit Cuvântul în multe necazuri cu bucuria care vine de la
Duhul Sfânt”. Raportarea la Cuvântul care naște din nou este o
dovadă incontestabilă a nașterii din nou. Lipsa preocupării pen-
tru Cuvânt este tot o dovadă - dar una a lipsei regenerării.
În al doilea rând, un credincios născut din nou este pildă

datorită prețului pe care Îl plătește pentru primirea Cuvântului.
pag 54
Acest lucru este menționat în versetul 6: „întrucât ați primit Cu-

vântul în multe necazuri”. Cei care nu primesc Cuvântul sau re-
nunță la el datorită necazurilor dovedesc că Duhul Sfânt nu a
făcut o lucrare de naștere din nou.
În al treilea rând, un om născut din nou este pildă datorită

bucuriei Duhului Sfânt. Acești oameni au primit Cuvântul „cu
bucuria care vine de la Duhul Sfânt”(v.6). Când lipsește bucuria
Duhului Sfânt din evenimentul convertirii avem, de fapt, o do-
vadă că lipsește convertirea autentică.
În al patrulea rând, un om născut din nou are modele spi-

rituale înalte. Ei au ajuns cunoscuți pretutindeni fiindcă, în cu-
vintele apostolului, „și voi înșivă ați călcat pe urmele mele și pe ur-
mele Domnului” (v.6). Cine nu are imprimat chipul lui Hristos în
suflet nu a fost născut din nou și nici convertit. Un om regenerat
este atras și dorește să imite credincioșii maturi.
În al cincilea rând, un om regenerat este pildă prin mărtu-

risirea Evangheliei. De la tesaloniceni „Cuvântul Domnului a ră-
sunat prin Macedonia și Ahaia” (v.8a). Un om născut din nou nu
poate rămâne indiferent când știe că deține cea mai mare veste
din univers. Dacă poate tăcea cu indiferență el nu este născut din
nou ci se înșeală pe el însuși.
În al șaselea rând, un om regenerat este recunoscut pentru

credința în Dumnezeu. Vestea despre credința lor „în Dumnezeu
s-a răspândit pretutindeni” (v.8b). Credința pusă în aplicare nu
pag 55
poate rămâne ascunsă. Dacă credința poate fi ascunsă atunci ea

nu este credința omului regenerat.
În al șaptelea rând, credincioșii se raportează corect la slu-

jitorii lui Dumnezeu. Oamenii istoriseau ce primire au făcut
acești oameni slujitorilor așa cum povestea Pavel: „ei înșiși isto-
risesc ce primire ne-ați făcut” (v.9a). Respingerea slujitorilor lui
Dumnezeu este, de fapt, respingerea lui Dumnezeu și o dovadă
a morții spirituale.
În al optulea rând, oamenii regenerați au o pocăință veri-

tabilă. Ei s-au întors „de la idoli la Dumnezeu” (v.9b). Omul rege-
nerat este unul care și-a părăsit toți idolii pentru a-L putea sluji
nestingherit pe Dumnezeu.
În al nouălea rând, un om născut din nou îl slujește pe

Dumnezeu. El s-a întors la Dumnezeu ca să slujească „Dumne-
zeului celui viu și adevărat” (v.9c). Omul născut din nou are do-
rința de a trăi fiecare clipă pentru Dumnezeu. În schimb, omul
neregenerat este unul care dorește să trăiască pentru sine, ca
restul lumii.
În al zecelea rând, omul născut din nou este legat de Dom-

nul Hristos. El Îl așteaptă pe Hristos fiindcă El „izbăvește de mâ-
nia viitoare” (v.10). Omul născut din nou Îl iubește pe Domnul
Isus și Îl așteaptă pe Domnul Isus pentru că în El are mântuirea
sufletului și toată veșnicia.
pag 56
Cele două verbe „răsunat” și „răspândit” sunt ambele la

perfect indicativ – unice în această formă în acest pasaj ară-
tându-se că sunt paralele și complementare în ceea ce vor să
transmită.
Așezarea strategică a cetății Tesalonic dar și statul politic,

economic și social a favorizat răspândirea cu o rapiditate uimi-
toare a Evangheliei în toată partea aceea de lume. Din păcate
multe biserici așezate în zone strategice și-au pierdut capacita-
tea de mărturie prin adoptarea multor elemente sociale și cul-
turale așa încât nu au mai avut nimic „special” de oferit lumii.
Termenul „răsunat” (gr. exécheó) este folosit doar aici în

Noul Testament dar a fost folosit de Hrisostom pentru a descrie
imaginea unei trompete care sună în timp ce alții spun că derivă
de la bubuitul tunetelor. Oricum, termenul folosit lasă de înțeles
că acest răsunet încă se auzea și în prezent. Termenul poartă
nuanța de claritate și de volum ridicat. Proclamarea lor era fără
scuze și rețineri.
Cel mai probabil această răspândire abundentă a Evan-

gheliei se datora înțelegerii faptului că într-adevăr acesta este
Cuvântul lui Dumnezeu și că, în cazul acesta, el nu are nevoie de
scuze. Acesta nu era o altă filozofie printre filozofiile vremii ci
era singurul Cuvânt viu al lui Dumnezeu care a avut în viața lor
un impact radical.
pag 57
Diateza pasivă arată că această activitate a fost un rezul-

tat natural a ceea ce erau tesalonicenii în mod sincer și real. Ei
nu se forțau în a imita o credință ci se comportau în acest fel
datorită experienței supranaturale de care au avut parte.
Mulți oameni încă se întreabă care a fost cheia succesului

bisericii primare în răspândirea rapidă a Evangheliei în toată lu-
mea cunoscută de atunci. Răspunsul este destul de simplu dar în
același timp cere o mare lepădarea de sine în aplicarea lui. Acest
aspect nu este nesemnificativ pentru credința noastră și nici nu
este un detaliu ascuns undeva în Scriptură ci este absolut vizibil
pentru toți. Secretul a stat în faptul că fiecare credincios în parte
a înțeles responsabilitatea fundamentală de a vesti Evanghelia
în cercul lui de influență.
Problema noastră poate fi ușor sumarizată prin faptul că

atunci când chemăm oamenii la mântuire nu le facem de cunos-
cut implicațiile practice imediate și inevitabile ale mântuirii
personale iar o asemenea implicație este dragostea pentru
Dumnezeu și oameni manifestată în răspândirea cu convingere
a veștii bune.
Ar trebui să te întrebi într-un mod sincer dacă cei apro-

piați ție au auzit vreodată din gura ta vestea bună a mântuirii în
Domnul Isus. Nu vreau să neg că există piedici reale în a spune
altora dar în același timp vreau să observ că în Scriptură chiar și
cei mai tineri credincioși au primit putere și curaj pentru măr-
turisi evanghelia. Faci tu lucrul acesta? Nu ar trebui să treci cu
ușurătate peste această întrebare și absolut nicio scuză nu te va
pag 58
feri de forța pe care o are Cuvântul lui Dumnezeu ce îți arată că

orice creștin este prin definiție martor.
Să nu ne scuzam cu faptul că i-am plătit pe alții să facă

lucrul acesta sau că în alte vremuri oamenii aveau mai mult
timp. În realitate trăim mai bine decât toate generațiile dinain-
tea noastră. Singura problema a noastră este dacă suntem năs-
cuți din nou și dacă avem dragoste pentru oamenii de lângă noi
așa încât să le spunem care este soluția pentru salvarea lor.
Oare înțelegem noi că sunt mulți oameni cărora doar noi

avem șansă să ne (le) vestim despre mântuire? Niciun predicator
nu va putea face lucrul acesta în locul nostru.
1. Sursa credinței
Versetul anterior arată faptul că acești oameni erau cu-

noscuți pentru proclamarea Cuvântului, legându-se în acest fel
Cuvântul de credință: „În adevăr, nu numai că de la voi Cuvântul
Domnului a răsunat prin Macedonia și Ahaia, dar vestea despre cre-
dința voastră în Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni” (v.8).
Învățătura simplă din acest verset este că darul credinței

vine prin Cuvântul lui Dumnezeu. Credința este primită și întă-
rită prin Cuvânt și, de aceea, oricine este născut din Dumnezeu
va avea o focalizare continuă asupra acestui Cuvânt dătător de
pag 59
viață spirituală. Astăzi întâlnim pretutindeni un fenomen foarte

trist deoarece mulțimi de oameni care se pretind creștini nu au
nici un fel de interes pentru Sfânta Scriptură prin care Dumne-
zeu ne dăruiește și ne dezvoltă credința.
Întrebarea nu este dacă credința noastră este a părinților

noștri sau a strămoșilor noștri și nici cât de mulți oameni o sus-
țin ci dacă ea este bazată și izvorâtă din Cuvântul lui Dumnezeu.
Din nefericire analfabetismul biblic de astăzi și dezinteresul față
de Cuvânt sunt o dovadă a inexistenței credinței biblice și înlo-
cuirea ei cu o credință ignorantă și plină de superstiții lumești.
Ai tu o credință izvorâtă și întărită prin și din Cuvântul lui

Dumnezeu?
2. Sensul credinței
Deseori pericolul a fost să se identifice creștinismul cu un

set de reguli, cu activități sociale sau chiar cu slujbe ritualice re-
ligioase. Pavel însă subliniază această marcă esențială a crești-
nismului autentic – credința, adică dependența absolută și de-
plină de Dumnezeu în contrast cu dependența de alte forțe spi-
rituale, de sine, de lume etc.
Din nefericire bisericile au ajuns să promoveze cultul per-

sonalității între predicatori și cântăreți, talentele naturale apre-
ciate după standarde culturale și sociale etc. Credința nu mai
este ceva impresionant și pentru faptul că a fost redusă la un set
de afirmații doctrinare biblice acceptate doar mental.
pag 60
Credința acestor oameni era „în Dumnezeu”. Ei nu se în-

credeau în maica Domnului Isus, nu se încredeau în sfinți sau în
alți mijlocitori ci în Dumnezeu. Credința lor era îndreptată în to-
talitate spre Dumnezeu.
Acest semn al credinței autentice trebuie arătat astăzi tu-

turor acelor care se pretind creștini și totuși se încred în moaște,
în sfinți, în Maica Domnului etc. Acest lucru este un afront la
adresa lui Dumnezeu și o batjocorire a suficienței Sale în mân-
tuire și viețuire.
3. Sesizarea credinței
Credința lor era extinsă: „s-a răspândit pretutindeni”. Dacă

credința se vede doar prin pretențiile noastre atunci ea este inu-
tilă și nebiblică. Credința duce la o trăire esențial diferită de tot
ce poate oferi lumea și de aceea ea ajunge să fie cunoscută și
vorbită de toți. Nu poate fi acceptat faptul că cineva are credință
și totuși există oameni cu care ajunge în contact și nu văd
această credință a lui.
Credința lor era evidentă: „așa că n-avem nevoie să mai

vorbim de ea”. Un creștin nu trebuie să vorbească despre încre-
derea lui Dumnezeu pentru că ea este vizibilă. Nu înseamnă că
nu poate mărturisi despre ea ci doar înseamnă că este evidentă.
O credință autentică este vizibilă și observabilă; ea nu poate
trece neobservată, ea nu se poate ascunde, ea nu se poate meta-
morfoza, ea nu poate fi invizibilă ci va fi remarcată cu sau fără
intenția celui care o are.
pag 61
Și ateii, și grecii, și politeiștii și toți religioșii vremii fă-

ceau fapte bune. Nu prin aceasta se remarcau acești oameni. În
primul rând se remarcau prin credința lor radicală și curată în
Dumnezeul cel viu. Acesta lucru a dus și a provocat persecuția
cruntă de care au avut parte. Credința exclusivistă pe care au
adoptat-o i-a pus într-o situație unică printre religiile vremii
care erau aproape în exclusivitate politeiste. Mă înfior la gândul
că astăzi avem o sumedenie de creștini care acceptă orice fel de
mărturisiri a unor credințe confuze și generale.
Credința lor a fost cunoscută pentru că din ziua în care s-

au întors ta Dumnezeu au încetat să mai aducă libații, să se în-
chine idolilor sau să mai cumpere carne închinată lor. Cu alte
cuvinte L-au luat pe Dumnezeu și la piață. Credința lor nu a pu-
tut rămâne ascunsă.
Credința înseamnă raportare la Dumnezeu în toate lucru-

rile. Ea ne separă de oamenii din jurul nostru fără să vrem noi.
Credința autentică este diferită și de aceea ajunge cunoscută.
Credința acceptă invazia lui Dumnezeu în absolut orice dome-
niu.
Termenul credință este atât de uzual dar și atât de abuzat

astăzi încât a ajuns dezbrăcat de orice semnificație biblică. Sunt
puțini oameni care pot distinge între credința biblică și credința
pe care o pretind oameni care sunt de religii fundamental dife-
rite de creștinism.
pag 62
Credința în esență înseamnă o dependență totală a între-

gii ființe de Dumnezeu. Acest lucru nu va duce în primul rând la
fapte religioase sau caritabile, ci va duce la o trăire în aspecte
obișnuite ale vieții într-un mod plăcut lui Dumnezeu arătând că
ne pasă de voia lui Dumnezeu, că dorim să-i plăcem lui Dum-
nezeu și să-i dăm glorie.
Doar când oamenii vor vedea credința noastră în faptele

noastre obișnuite vor înțelege diferența fundamentală între cre-
dința înțeleasă ca o convingere intelectuală și credința biblică
care este o dependență activă, dinamică, totală și spirituală de
Dumnezeu. Această credință nu-l izolează pe Dumnezeu într-o
clădire cu aspect religios, sau într-un program religios, sau
într-un moment religios ci se supune lui Dumnezeu necontenit.
Tu care te pretinzi a fi un creștin autentic experimentezi

o credință în zilele obișnuite, în rutina zilei, în treburile perso-
nale, în domeniile tale private, în probleme nesemnificative?
Dacă nu, înseamnă că nu ai credință sau cel puțin nu ai credința
biblică. Credința absoarbe și arată prezența lui Dumnezeu în ru-
tina zilei. Cu alte cuvinte, Dumnezeu are ceva de spus cu privire
la fiecare aspect din viața ta fie că este important fie că nu-l
consideri important. Nu te înșela singur deoarece credința Îl pri-
mește pe Cristos ca Domn peste toată viața și El nu poate per-
mite domenii private unde nu este lăsat să conducă.
Este credința ta o credință pe care o văd toți oamenii cu

care ai contact?
pag 63
4. Semnele credinței
Acest pasaj ne justifică felul în care credința acestor oa-

meni a fost remarcată și renumită pretutindeni. Aceste semne
arată o credință autentică și cine nu le are nu poate pretinde că
are credința biblică.
În primul rând, credința se manifestă prin acceptarea

slujitorilor Evangheliei: „Căci ei înșiși istorisesc ce primire ne-ați
făcut” (v.9). Cine nu acceptă adevărații slujitori ai Cuvântului de-
monstrează că nu a primit credința adevărată în Cuvântul lui
Dumnezeu. A accepta falși slujitori, care nu proclamă Cuvântul
Evangheliei, ci tradiții omenești este un semn al unei false cre-
dințe.
Ai tu o credință care te face să-i asculți pe slujitorii Evan-

gheliei?
În al doilea rând, credința se manifestă prin pocăință: „și

cum de la idoli v-ați întors la Dumnezeu” (v.9). Credința acestor
oameni în Dumnezeu i-a făcut să abandoneze tot ceea ce era
contrar lui Dumnezeu. Trăim într-o țară în care credința este
pretinsă și afirmată de foarte mulți oameni care nu se pocăiesc
și nu s-au pocăit niciodată. Acesta este unul dintre pasajele care
trebuie să le cunoască pentru a înțelege starea lor de înșelare.
Te face credința ta să te lepezi de toate păcatele și idolii

tăi?
În al treilea rând, credința se manifestă prin slujirea lui

Dumnezeu: „ca să slujiți Dumnezeului celui viu și adevărat” (v.9).
pag 64
Credința care nu duce la slujirea directă a lui Dumnezeu, ci per-

mite slujirea sinelui, a păcatului și a altor oameni, nu este o cre-
dință biblică.
Ai tu această credință care te duce spre slujirea perma-

nentă și exclusivă a lui Dumnezeu?
În al patrulea rând, credința se manifestă prin așteptarea

Domnului Isus: „și să așteptați din ceruri pe Fiul Său” (v.10). Cre-
dința îl leagă pe om de Domnul Isus în vederea mântuirii acestui
om în această viață și pentru veșnicie. De aceea un om care nu Îl
iubește pe Domnul Isus ca pe cea mai dragă persoană din univers
nu are credința biblică.
Ai tu această credință care te face să-L primești pe Hris-

tos ca pe cea mai valoroasă și dragă Persoană din univers?
Această remarcă despre primirea slujitorilor este paralelă

cu următoarea afirmație care descrie pocăința tesalonicenilor.
Ambele verbe sunt la indicativ activ spre deosebire de cele an-
terioare care sunt la perfect indicativ. Cele două verbe sunt com-
plementare arătând că primirea slujitorilor și pocăința sinceră
erau parte din evenimentul convertirii. Primirea slujitorilor era
un alt fel de a spune că ei s-au întors la Dumnezeu și că au de-
pag 65
venit creștini pentru că primirea lor implica în mod natural pri-

mirea mesajului lor și credința. Acesta este un mod mai neobiș-
nuit de a descrie mântuirea.
Din nefericire în toată istoria creștinismului adunările lui

Hristos au fost pus în situația de a se confrunta cu falși slujitori,
falși păstori, falși predicatori și falși profeți. Pericolul este ca bi-
serica să dezvolte un spirit de suspiciune și de neîncredere ma-
nifestat în mod extrem așa încât nici măcar slujitorii adevărați
nu sunt priviți și primiți așa cum s-ar cuveni.
Unii care nu iubesc adunarea lui Hristos abia așteaptă să

vadă falși slujitori pentru a-i putea respinge pe toți și a-și as-
cunde invidia, necredința și dușmănia sub pretextul unui dis-
cernământ necesar și bibic.
Adevărul este că e suspiciunea poate fi o piedică foarte

puternică în calea mântuirii. Totuși Duhul Sfânt face asta?
această lucrare lăuntrică de autentificare a slujitorilor lui Dum-
nezeu. Aceasta autentificare este în același timp propozițională
deoarece ea se poate face uitându-ne în Cuvântul lui Dumnezeu
întrucât apostolul Pavel dedică capitolul doi pentru a prezenta
caracteristicile adevăraților slujitori.
În concluzie atitudinea biblică echilibrată este să ne folo-

sim discernământul, să cunoaștem Biblia, să ne rugăm pentru
călăuzirea Duhului Sfânt, și să recunoaștem iar apoi să ne așe-
zăm sub autoritatea adevăraților slujitori.
pag 66
Dacă este să rămânem la acest pasaj putem observa ușor

câteva calități ale adevăratului slujitor.
În primul rând, un adevărat slujitor este unul care cheamă

oamenii la pocăință, la depărtare de păcat. Omul care scuză pă-
catul și învață oamenii să facă la fel este un slujitor al întuneri-
cului. Un om care ajută audiența să-și ascundă idoli și nu să se
lepede de ei este un slujitor al diavolului. Slujitorul care se teme
să predice împotriva idolilor care-L înlocuiesc pe Dumnezeu
este un fals slujitor. De aceea Pavel le spune că, în urma predi-
cării sale, „de la idoli v-ați întors la Dumnezeu” (v.9)
În doilea rând, un adevărat slujitor va lega sufletul oame-

nilor de Hristos care este singurul Mântuitor ce ne scapă de mâ-
nia viitoare și este intermediarul nostru înaintea lui Dumnezeu.
Predicarea Hristosului biblic este autentificarea supremă unui
slujitor. Astăzi avem o grămadă de impostori care predică mai
mult pe alți oameni decât pe Domnul Isus. Când tesalonicenii s-
au întors la Dumnezeu au făcut-o ca „să așteptați din ceruri pe
Fiul Său” (v.10).
În al treilea rând, un slujitor este unul care predică Cuvân-

tul lui Dumnezeu. Nici măcar apostolii nu și-au permis să vor-
bească altceva decât Cuvântul. Cu toate acestea astăzi avem o
grămadă de oameni care se pretind slujitorii lui Dumnezeu și în
ciuda acestui lucru ei vorbesc cu totul altceva decât Cuvântul lui
Dumnezeu. Pavel precizează felul în care a fost predicat cuvân-
tul la ei: „Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu
vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt și cu o mare îndrăzneală” (v.5).
pag 67
În al patrulea rând, un slujitor autentic este acela care

cheamă oamenii la slujirea permanentă a lui Dumnezeu. Sluji-
torii care se mulțumesc cu programe religioase și o dedicare ri-
tualică față de Dumnezeu sunt slujitori apostați. Trăirea conti-
nuă în orice aspect al vieții este mesajul slujitorilor care-L iu-
besc pe Dumnezeu. O parte importantă din mesajul lui Pavel a
avut ca scop „ca să slujiți Dumnezeului celui viu și adevărat” (v.9b).
În al cincilea rând, un slujitor adevărat este unul care leagă

nădejdea oamenilor de veșnicie, de venirea Domnului și de viața
de dincolo. Din nefericire trăim o perioadă în care foarte mulți
falși slujitori fac tot ce pot ca să lege inima oamenilor de pă-
mânt, nu de cer iar Hristos este pentru ei un slujitor al lumii
acesteia. Pavel i-a învățat pe tesaloniceni să-L aștepte pe Hris-
tos și să privească această lume ca fiind o lume peste care va fi
turnată mânia divină. Lumea aceasta nu este casa noastră ci casa
noastră este acolo unde este Cristos. Tesalonicenii s-au pocăit
„și să așteptați din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morți: pe
Isus, care ne izbăvește de mânia viitoare” (v.10).
În al șaselea rând, slujitorii Domnului Isus sunt aceea care

Îl imită pe Hristos și pot să cheme pe alții să calce pe urmele lor.
Cei care seamănă cu Hristos sunt ucenicii și slujitorii lui Hristos.
Cei care predică ca Domnul și trăiesc ca diavolul sunt slujitorii
întunericului de care Dumnezeu se poate folosi pentru o peri-
oadă de timp. Pavel putea mărturisi înaintea tesalonicenilor
comportamentul lui cristic: „voi înșivă ați călcat pe urmele mele și
pe urmele Domnului” (v.6).
pag 68
În al șaptelea rând, slujitorii Domnului sunt însoțiți de pu-

terea Duhului Sfânt. Ei nu doar expun păreri și nici măcar nu
sunt chemați să aibă discursuri din Cuvânt ci să predice Evan-
ghelia în puterea Duhului Sfânt așa încât Duhul Sfânt să schimbe
inima celor ce ascultă. Pavel mărturisește: „Evanghelia noastră
v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt
și cu o mare îndrăzneală” (v.5).
În primul rând pocăința înseamnă renunțarea la idoli: „și

cum de la idoli v-ați întors”. Întoarcerea la Dumnezeu înseamnă
ruperea oricărei legături cu idolii care sunt falsificații și înlocu-
itori ai Dumnezeului adevărat. Convertirea implică o renunțare
practică și radicală la idoli. Aceasta era o reorientare a întregii vi-
eți și o schimbare a direcției voinței personale deoarece pentru
păgâni idolatria era un element fundamental al vieții zilnice.
Abandonarea decisivă este ceea ce caracterizează pocăința reală.
Idolii postmoderni sunt, într-un fel, mai periculoși decât

idolii din trecut deoarece pot fi ascunși și, de multe ori, invizibili
dând senzația că de fapt nici nu există deși ei pot conduce un
om, din umbră, pentru toată viața lui în timp ce acesta se con-
sideră liber și independent.
De ce oare pocăința înseamnă renunțarea la idoli decât

pentru simplul fapt că idolii sunt pervertire a imaginii pe care
pag 69
noi o avem despre Dumnezeu și, de aceea, o înlocuire a Dumne-

zeului adevărat cu o falsificare perversă care ne face să ne com-
portăm așa cum ne permit idolii aceștia. Fiecare om arată așa
cum sunt idolii căruia se închină. Pentru o reformare morală și
spirituală adevărată cineva trebuie să-și abandoneze idolii.
Pocăința nu este o selectare a celor mai proeminenți idoli

din viață dar nici o abandonare doar a idolilor de care ne este cel
mai ușor să ne lăsăm. Pocăința este o lepădare de absolut toți
idolii care ne controlează viața. Dacă pocăința are însemna le-
pădarea de idolii secundari atunci orice om de pe fața pământu-
lui se poate pocăi fără ajutorul Duhului Sfânt. La fel ar fi și dacă
cineva ar trebui să se lepede doar de anumiți idoli pentru simplul
fapt că își va găsi alții care să-i înlocuiască pe primii care au fost
abandonați. O asemenea pocăință este o glumă proastă despre
ceea ce este adevărata pocăință.
Idolii sunt acele lucruri care Îl înlocuiesc pe Dumnezeu în

viața noastră. Trebuie să înțelegem că toate lucrurile bune pot
deveni idoli atunci când Îl înlocuiesc pe Dumnezeu. Orice lucru
care ne împiedică în ascultare și comuniunea cu Dumnezeu este
idol; orice lucru care ne îndepărtează treptat, temporar sau total
de Dumnezeu este un idol; idolii sunt și acele lucruri care ne în-
cetinesc în umblarea noastră cu Dumnezeu; idolii sunt acele lu-
cruri care ne încețoșează perspectiva corectă despre Dumnezeu;
idolii sunt acele lucruri care ne împlinesc mai mult decât o face
Dumnezeu și înaintea lui Dumnezeu.
pag 70
Fiecare trebuie să aibă sinceritatea în a-și găsi proprii

idoli sub iluminarea Duhului Sfânt și să caute, prin rugăciune,
să fie eliberat de aceștia dedicându-și toată viața, prin lepădare
de sine și purtarea zilnică a crucii, doar lui Dumnezeu. În lipsa
unei asemenea pocăințe putem fi siguri că suntem lipsiți de pre-
zența Duhului Sfânt și fără realitatea nașterii din nou. Acest
adevăr este incontestabil în Biblie: un om mântuit este un om
care s-a lepădat, care a abandonat și care a renunțat la idoli.
Câteva teste practice, pentru depistarea idolilor, sunt

acestea: ce lucruri te împiedică, te frânează sau îți iau împlinirea
în citirea Cuvântului, în comuniunea cu Dumnezeu prin rugă-
ciune, în trăirea după voia lui Dumnezeu, în abandonarea păca-
tului, în trăirea în sfințenie, în slujirea lui Dumnezeu, în aștep-
tarea Domnului Isus și în participarea la părtășia credincioșilor?
Toate acele lucruri sunt idoli. Pot fi lucruri bune dar sunt idoli
pentru că au luat locul lui Dumnezeu și au pus stăpânire pe viața
ta.
Unele lucruri bune pur și simplu trebuie prioritizate co-

rect pentru a trece de pe poziția idolatră pe care îl ocupă spre o
poziție de slujire - adică aducându-le în supunere față de Dum-
nezeu și pentru a sluji viața noastră creștină și relația cu Dum-
nezeu.
Pocăința implică renunțarea la idoli pentru că cineva nu

poate să-L îmbrățișeze pe Dumnezeu în timp ce-și strânge idolii
în inimă. Dumnezeu și idolii se exclud reciproc și a-L primi pe
pag 71
Dumnezeu înseamnă a lepăda cu scârbă toți idolii. Este o exclu-

dere naturală și logică între Dumnezeu și idoli. Când cineva
afirmă că-L iubește pe Dumnezeu dar în același timp trăiește în
păcat și-și iubește idolii rostește de fapt o anomalie logică și bi-
blică întrucât acest lucru este absolut imposibil. De aceea oricine
își iubește idolii dovedește că nu este mântuit.
Pocăința este cel mai logic lucru pe care ni-l cere Dum-
nezeu deoarece ni se cere să renunțăm la idoli morți, neputinci-
oși, lipsiți de valoare și să-i înlocuim cu Dumnezeul viu și ade-
vărat, Dumnezeul care a creat cerul și pământul și care este
sursa supremă și unică a tuturor binecuvântărilor. Pocăința este
o înlocuire a darurilor cu Dătătorul pentru că de multe ori tran-
sformăm darurile lui Dumnezeu în idoli iar Dumnezeu nu ne in-
terzice darurile Sale ci dorește să-L iubim în mod deplin pe Dă-
tătorul lor.
În al doilea rând pocăința înseamnă redirecționarea spre

Dumnezeu: „v-ați întors la Dumnezeu”. Din păcate unii au cari-
caturizat pocăința ca fiind în esență și exclusivitate ceva negativ
lucru care este neadevărat. Pocăința implică o parte negativă de
renunțare și abandon total și radical la ceea ce este contrar voii
și caracterului divin dar aceasta este doar o parte necesară pen-
tru a ne putea alipi de Dumnezeu.
Ceea ce ni se cere în mod esențial atunci când ne pocăim

este să ne întoarcem la Dumnezeu. Scopul final al pocăinței este
comuniunea cu Dumnezeu. Renunțarea la anumiți idoli de dra-
pag 72
gul renunțării la acești idoli este o lucrare nespirituală și necreș-

tinească deoarece nu duce absolut nicăieri. Un asemenea om nu
ajunge în cer ci merge în iad cu mai puțini idoli în viață. Pocăința
este o dedicare a vieții lui Dumnezeu. Dacă acest element lip-
sește din pocăință pur și simplu nu avem de-a face cu o pocăință
biblică.
Mulți oameni au succes în transformarea morală dar nu

au nici un fel de comuniune cu Dumnezeu. Ei sunt oameni buni
din punct de vedere al conduitei exterioare dar toți oamenii
buni, fără Dumnezeu, merg în iad întrucât aceștia nu Îl au pe
Dumnezeu. Pocăința este o renunțare la păcate, pofte și idoli de
dragul lui Dumnezeu. Așa-zișii creștini care țin ritualuri religi-
oase și se conformează unui cod etic și moral exterior dar nu au
o relație sinceră cu Dumnezeu pur și simplu nu sunt creștini.
Este greu de subliniat prea mult acest aspect.
De fapt unui om îi este imposibil să se lepede de idoli dacă

nu are spre ce să se întoarcă. Un om nu va renunța la idoli decât
atunci când Duhul Sfânt îi va lumina mintea să înțeleagă că
Dumnezeu este valoarea supremă și doar atunci când va fi cu-
cerit de frumusețea singurului Dumnezeu adevărat care pune în
umbră totală toți idolii care au robit viața.
În al treilea rând pocăința înseamnă reformarea vieții.

Cele două verbe „slujiți” și „așteptați” sunt ambele la prezent in-
finitiv arătând că ele sunt complementare în descrierea generală
a vieții creștine de slujire. Pocăința duce la reformarea vieții iar
pag 73
această reformare este orientată spre Dumnezeu Tatăl și Dom-

nul Isus Hristos.
Deși putem face o distincție precisă între pocăință și slu-

jirea care îi urmează totuși cele două sunt legate prin faptul că
pocăința duce inevitabil la slujire și este rădăcina acesteia. Acest
aspect va fi abordat pe larg în cadrul următorului semn.
Contrastul este evident cu idolii pe care i-au părăsit și

care nu erau nici vii și nici adevărați ci erau morți și falși. Această
slujire este cea mai naturală activitate a omului. Dacă pe când
erau în ignoranță slujea niște idoli muți și morți, cu atât mai
mult acum când au ajuns la cunoștința adevărului au început să-
L slujească pe Dumnezeul „viu și adevărat”.
Termenul „slujiți” (gr. douleuó) este forma verbală a sub-

stantivului rob și de aceea se referă la o slujire ca a robului. Cine
se întoarce la Dumnezeu trebuie să știe că se angajează să-i slu-
jească lui Dumnezeu ca un rob. Un rob nu are pretenții și nici nu
își trăiește viața așa cum dorește El. Un rob depinde în totalitate
de stăpânul lui. Un rob nu are dreptul de auto-guvernare deoa-
rece acesta îi aparține deplin stăpânului său.
Cu alte cuvinte întoarcerea la Dumnezeu este întoarcerea

la Mântuitorul nostru dar și la Domnul nostru. Dumnezeu nu ne
pag 74
mântuie ca să ne lase apoi să ne facem de cap deoarece mântu-

irea cuprinde atât iertarea păcatelor noastre cat și călăuzirea
noastră până când vom intra în veșnicie. Hristos-ul care acceptă
să-L primim fără funcția lui de Domn nu este Hristosul Bibliei.
Creștinătatea de astăzi trăiește o mare înșelare și aposta-

zie crezând că Dumnezeu se mulțumește cu câteva ore alocate
pe săptămână în care oamenii sunt implicați în niște ritualuri
religioase. Nu există nimic mai fals și mai periculos decât
această perspectivă. Din nefericire chiar și slujitorii cuvântului
par să accentueze această perspectivă deoarece slujește intere-
selor lor religioase. Această perspectivă este iubită pentru că
oferă un sentiment de împlinire religioasă și un sentiment de
siguranță.
Slujirea despre care vorbește pasajul nu are în vedere ri-

tualuri religioase sau o participare la slujbe religioase. Nu există
nimic din acest pasaj care să ne permită o asemenea interpretare
deși acest lucru ar conveni foarte bine celor mai mulți creștini
nominali. Slujirea la care se referă textul este o trăire continua,
în fiecare aspect al vieții, indiferent unde ne aflăm și ce facem,
așa cum ne cere Dumnezeu în Cuvântul Lui, pentru gloria Lui și
prin puterea Lui.
pag 75
Detaliile pe care apostolul Pavel ni le prezintă aici despre

Domnul Isus au rolul de a stârni așteptările cititorilor și a le în-
drepta către Persoana Domnului Isus. El așează o bază pentru
această nădejde și așteptare a Domnului Isus.
1. Pogorârea Fiului: „din ceruri”. Speranța oamenilor nu

poate veni de pe pământ (în comparație cu „din ceruri”) ci nu-
mai din exteriorul umanității și a planetei pe care locuim. Spe-
ranța se leagă în totalitate de invizibil și de lumea spirituală. Nu
doar prima venire a Domnului Isus a demonstrat faptul că mân-
tuirea se află în exteriorul nostru și vine de la Dumnezeu dar și
a doua sa venire este o dovadă dublată a acestui fapt.
2. Persoana Fiului: „pe Fiul Său”. Domnul Isus este singu-

rul care se află în relația potrivită cu Tatăl așa încât să ne poată
izbăvi de mânia Lui. Avându-L pe El avem siguranța vieții veș-
nice și a dragostei lui Dumnezeu.
3. Puterea Fiului. Pavel afirmă despre Domnul Isus trei

detalii. În primul rând El este cel înviat: „pe care L-a înviat din
morți”. Puterea lui Isus în a scăpa credincioșii „de mânia vii-
toare” este demonstrată în faptul că a fost înviat din morți. În al
doilea rând El este cel împuternicit: „pe Isus”. Numele Isus face
referire la persoana istorică Domnului Isus. Apostolul nu vor-
bește despre fantasmagorii și mituri ci despre o realitate istorică
pag 76
care continuă spre un climax stabilit de Dumnezeu. În al treilea

rând El este cel învingător: „care ne izbăvește de mânia viitoare.”
Cine nu Îl așteaptă pe Domnul Isus Hristos demonstrează

câteva fapte:
- demonstrează că nu Îl cunoaște pe Domnul Isus deoa-

rece nu poți să-L cunoști și să nu-L aștepți. El este sin-
gurul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni și El este sin-
gurul Mântuitor și Izbăvitor.
- dovedește că nu înțelege gravitatea mâniei viitoare.

Mânia viitoare este pedeapsa supremă dată de Dumnezeu
peste lumea răzvrătiților. Isus este Acela care ne scapă de
această mânie și de aceea toți credincioșii Îl așteaptă.
- dovedește că nu cunoaște ce este cerul. Cerul este lumea

viitoare la superlativ - imposibil de comparat cu lumea
aceasta fără să știrbim prin limbajul folosit ceva din fru-
musețile și binecuvântările ei. Hristos este Acela care ne
poate duce acolo și de aceea Îl așteptăm.
pag 77
pag 78
4.
CUVÂNT FINAL

Cel mai bun mod de a concluziona acest subiect este în-

trebându-ne personal dacă avem sau nu semnele aleșilor lui
Dumnezeu. Dacă nu ai aceste semne, atunci trebuie să cauți cu
toată puterea mântuirea în Domnul Isus și prin Duhul Sfânt. Ni-
meni nu ar trebui să aibă liniște în cuget până când nu ajunge
să-L cunoască pe Domnul Hristos ca Mântuitor personal și
Domn. Dacă ai semnele aleșilor lui Dumnezeu, atunci dă slavă
lui Dumnezeu, iubește-L și slujește-L cu toată puterea pentru
că El ți-a asigurat viața nouă și veșnicia doar prin har. Veghează
să progresezi în manifestarea acestor semne pentru că progresul
este inevitabil pentru toți aleșii lui Dumnezeu.
În aceeași măsură este important să știm dacă comunita-

tea religioasă în care ne aflăm are caracteristicile aleșilor lui
Dumnezeu și dacă nu cumva, ca în cazul multor adunări, ne
aflăm în mijlocul unor oameni care nu-L cunosc pe Dumnezeu
și practică doar o formă de evlavie lipsită de manifestarea pre-
zenței și puterii lui Dumnezeu. Avem responsabilitatea sfântă de
pag 79
a căuta părtășia adevăraților copii ai lui Dumnezeu și de a ieși

din mijlocul acelora care ne-ar putea împinge spre o falsă ma-
nifestare a creștinismului.
pag 80

Caracteristicile Aleșilor Lui Dumnezeu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Caracteristicile Aleșilor Lui Dumnezeu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CARACTERISTICILE DISTINCTIVE ALE ALEȘILOR LUI DUMNEZEU | ANDREI CROITORU

CARACTERISTICILE DISTINCTIVE ALE

Copyright © Andrei Croitoru, 2016. Toate drepturile rezervate.

Nici o parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, stocată sau tran-

1. Plănuirea mântuirii în veșnicie ..................................................... 11

2. Produsele mântuirii în prezent ................................................... 17

3. Producerea mântuirii în trecut ....................................................35

4. Cuvânt final ..................................................................................... 79

Cine sunt aleșii lui Dumnezeu? Care este identitatea lor?

Unii consideră că aceste întrebări provoacă certuri de

În primul rând, este necesar ca în mod individual fiecare

Dacă cineva constată că nu are caracteristicile aleșilor lui

Prima responsabilitate a necredinciosului este să se pocăiască și

Dacă însă concluzia în urma studierii caracteristicilor ale-

În al doilea rând, avem nevoie să cunoaștem aleșii lui

Un om care este membru într-o adunare și nu este născut

Pasajul pe care doresc să îl studiem ne prezintă aceste ca-

i. Plănuirea mântuirii din veșnicie (alegere) - v.4

ii. Practica mântuirii în prezent (sfințire) - v.3

iii. Producerea mântuirii în trecut (convertire) - v.5…

Deși acest pasaj va fi explicat în mod expozitiv totuși

Mulțumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi toți, pe care vă

cu Duhul Sfânt și cu o mare îndrăzneală. Căci știți că, din dra-

Versetul 4 nu este o propoziție nouă așa cum pare să arate

Instituirea alegerii este arătată prin expresia „știind …

termen ca și cum ar vorbi de alegerea făcută de tesaloniceni. Li-

Alegerea protejează omul de a crede că mântuirea se da-

Pavel nu oferă nici o explicație conceptului de alegere lă-

Identificarea aleșilor. În doi termeni foarte simpli apos-

Alegerea făcută de Dumnezeu a dus inevitabil la formarea

Bineînțeles că ipoteza pe care o susțin aici este una radi-

Motivul pentru care o asemenea idee pare revoluționară

Fiecare om trebuie să se întrebe sincer dacă pretenția iu-

Întrebarea nu este dacă aparținem de un cult sau o deno-

creștine, ci dacă în mod sincer experimentăm apartenența la fa-

Acest semn ne ferește de câteva pericole:

În primul rând, suntem feriți de sectarism. Există grupuri

În al doilea rând, suntem feriți de individualism. Privatiza-

În al treilea rând, suntem feriți de elitism. A existat mereu

Îl al patrulea rând, suntem feriți de clericalism. Una dintre

indiferent de slujbele noastre în adunare, suntem cu toții frați.

Termenul „preaiubiți” apare nu mai puțin de 143 în Noul

Iubirea aceasta nu implică o vrednicie a tesalonicenilor

Deși în alte pasaje un semn al nașterii din nou este iubirea

Cu alte cuvinte, dragostea divină nu este doar o doctrină

În adunări credincioșii sunt deseori îndemnați să se cer-

Acest pasaj ne obligă să înțelegem că dragostea lui Dum-

În toată Scriptura există un singur pasaj care pare să arate

Credința, nădejdea și dragostea sunt triada virtuților

Există oameni care consideră că nu putem ști dacă sun-

În această secțiune voi aborda trei categorii de semne. Fi-

1. Demonstrarea salvării – „lucrarea credinței”. Acest

a. Semnul 1 - Prezența credinței

b. Semnul 2 - Productivitatea credinței

2. Devotamentul slujirii: „osteneala dragostei”. Un om

a. Semnul 3 - dragostea ca stimul

b. Semnul 4 - dragostea ca străduință

3. Durabilitatea speranței: „tăria nădejdii”. Conform aces-

Pavel își începe prezentarea semnelor aleșilor arătând

- Pentru Pavel credința tesalonicenilor era esențială. L-a

- Pavel își exprimă teama ca nu cumva osteneala „să fi

- Timotei s-a întors din Tesalonic și i-a adus apostolului

- Vestea despre credința lor i-a adus multă mângâiere