Radu Varia: “Salvador Dali, Împăratul

Traian şi România”.
« Dacă oamenii, în loc să citească în fiecare zi coloanele jurnalelor, în care nu găsesc nici
urmă de informaţie, ar citi în schimb Columna lui Traian de la Roma, atunci ei ar înţelege
întreaga semnificaţie a monumentului de la Adamclisi!». – Salvador Dali
În ziua de 22 iunie 2011, în Amfiteatrul „Ion Heliade Rădulescu” al Bibliotecii Academiei
Române a avut loc conferinţă cu tema:”Salvador Dali, Împăratul Traian şi România“, susţinută
de Radu Varia, doctor în Istoria Artei şi Civilizaţiei al Universităţii din Paris. Vă oferim aici o
cronică a evenimentului, realizată de reputatul analist Corneliu Vlad şi, în exclusivitate, largi
extrase din prelegerea profesorului Radu Varia, privitoare la relaţia metafizica a lui Dali cu
România, împreună cu un montaj video care conţine mai multe documente istorice precum şi
fotografii ale operelor lui Dali, dintre care se remarca sculptura extraordinară a lui Dali,
Împăratul Traian călare, parcă alergând spre Carpaţi şi Dunăre, lucrare care ar merita să aibă
dedicat un loc special în Bucureşti. Faima lui Dali şi a lui Traian, îngemănate, ar ridica
Bucureştiul în rândul capitalelor europene faimoase şi pentru arta care le înfrumuseţează.

Dali, prieten, prin Radu Varia, al României

Câteva sute de romani, printre care m-am prenumărat, au avut privilegiul de a-l asculta, în
Amfiteatrul Bibliotecii Academiei, pe dr. Radu Varia vorbind despre “Salvador Dali, împăratul
Traian şi România”. Varia-Dali-Traian-Romania (iertata fie-mi alăturarea, dar asta e situaţia)
sunt, fiecare în parte subiect incitant, dar împreună dau masa critică a unui fapt intelectual de
excepţie.
Doctor în Istoria Artei şi Civilizaţiei al Universităţii din Paris, Radu Varia a produs un adevărat
discurs de recepţie în incinta academica de la Bucureşti, oraş cu tradiţie, de altfel, în materie, dar
o tradiţie parcă mai rar frecventata. Dr. Varia ne-a reamintit rezonanta elegantă a rostirii şi
volutele caligrafice ale scriiturii clasice europene, la care a adăugat şi exprimarea paradoxala a
omului modern.Ce-i trebuia, adică, la fix şi lui Salvador Dali, care l-a luat adesea drept coautor
pe Radu Varia în formularea pronunţărilor sale, de la somptuoasele-i discursuri adresate în
“Oraşul Lumina” unei asistente cu ştaif, la depeşe şi telegrame aparent efemere, dar care aveau
să devină antologice (vezi mai jos, a nu se anticipa). Varia ar fi ajuns cu uşurinţa academician “de
onoare” dacă ar mai fi stat la Paris şi după 1989, iar la Bucureşti membru “de rând”, adică pe
merit real, al Academiei Romane, dacă distinşi trăgători de sfori dintre “colegii mei,
academicienii”, cum ar fi zis Elena Ceauşescu nu l-ar fi fitilit, chit că poţi fi “nemuritor” şi fără
patalama.
Oricum, cu “diplom” în ale esteticii şi frumosului la Paris şi exegetul cel mai pe subiect al lui
Brâncuşi din lume, Varia a mai fost si- nu “complice privilegiat”, cum modest se recomanda – ci
prieten şi confident intelectual privilegiat şi de durata al sclipitorulului şi dificilului, derutantului
şi incitantului Dali. În secolul stigmatizat de istorie cu -isme nefaste de tot felul,Dali, ca şi
Einstein, au răvăşit salutar gândirea omenirii – şi poate mai devastator decât războaiele mondiale
sau diversele revoluţii. Dali şi Einstein, mai mult ca oricine altcineva, ne-au scuturat gândirea de
conformism , rutina şi loc comun, iar prin raţional şi iraţional, au deschis, noile spaţii mentale
prin care zburdam cu voioşie în frumosul început de secol 21. Dali şi Einstein, doua enzime ale
minţii de unic pitoresc, dar şi de optim impact devastator.
Şi atunci, cum poţi să-i fii, într-o asemenea situaţie, interlocutor lui Salvador Dali, cum să faci
faţă unei convieţuiri cotidiene, de idei, cu o minte genială, cu o gândire atât de imprevizibilă?
Iată că se poate, am aflat din expunerea din aulă academică. O expunere palpitanta ca anecdotica,
dar mai ales consistenta în înţelesuri teoretice şi, de ce să nu o spunem, încărcată cu un întemeiat
patriotism. A face vorbire la modul serios despre Dali, acest “campion la bursa visurilor”, acest
“Bufon al Secolului” dar şi fără Rege, cum i-a zis-o în faţă, imberbul insolent Radu Varia la
începutul cunoştinţei lor, aşadar a vorbi despre Dali este un exerciţiu copleşitor. Pericolul este fie
preţiozitatea ridicolă, fie frivolitatea tot ridicolă. Ori te rătăceşti în savantlâcuri departe de
chestiune, ori în derizoriu şi frivolitate. Despre Dali, dacă nu ştii cum să vorbeşti, îi faci pe alţii
să râdă, în cel mai bun caz, dar mai degrabă te faci însuţi de ras. Dar conferenţiarul a ştiut cum
să-şi alcătuiască o comunicare pe potriva dificilei teme şi ne-a apropiat, noua romanilor, şi
istoriei României, una dintre figurile emblematice ale lumii moderne, atrasă şi fascinată, într-un
mod pentru unii surprinzător, de faptul românesc, de istoria şi cultura sa, ba şi de realitatea la zi a
unei ţări şi a unui popor ieşit din “glorioasele testicule ale împăratului nostru Traian”, cum scrie
Dali într-un text de valoare unica numit “Oui, a la Roumanie”, text dedicat ilustrului nostru
compatriot de azi, tânărul, pe atunci, Radu Varia.
“Aluziile metaforice la istoria contemporana” (cf. Radu Varia) din acest indescriptibil, inenarabil
poem în proză, trimit la teoria suveranităţii limitate, la robia comunismului, şi ele aveau
ţâşnească printr-o răsunătoare expresie în celebra telegramă de felicitare respectuos livrata de
Dali lui Nicolae Ceauşescu în momentul proclamării sale ca primul preşedinte al Republicii
Socialiste România. Eram, atunci, în aprilie 1974, şeful secţiei Externe a ziarului “România
Libera”, al doilea ziar al ţării, şi am rămas stupefiat când am citit conţinutul telegramei. Mi-am
dat seama pe dată ca aici e mâna lui Radu Varia, ştiam că prietenul şi fostul meu coleg de grupă
la Facultatea de Filologie din Bucureşti, înzestrat cu un umor dulce acrişor, se afla în apropierea
nemijlocită a lui Dali, ştiau, cu siguranţă, acest lucru şi “organele abilitate”. Iar acum, peste ani şi
decenii, avem şi “docomentul”olograf, ni l-a prezentat în facsimile sturlubaticul estet parizian la
conferinţa de la Academie, în ciornă şi în textul semnat de Dali şi expediat Onor Preşedintelui:
este scrisul lui Radu, acelaşi scris din textele de pe foile de hârtie în care-mi grifona caricatura la
facultate şi la armata (pe care le-am făcut împreună). Telegrama era aşadar mâna lui Radu Varia,
la propriu şi la figurat, la figurat şi la propriu. Dali îl felicita pe Ceauşescu pentru “demersul
istoric de instaurare a sceptrului prezidenţial”. Nu aş putea spune nici astăzi dacă Dali îl
ridiculiza sau îl glorifica pe ilustrul adresant pentru “demers”, nu ştiu nici astăzi dacă
interpretabila exprimare e rodul spiritului lui Dali sau al lui Varia, dar oricum ei gândeau şi
glumeau cam în acelaşi spirit. De asta nu-l întreb nici astăzi pe prietenul meu (de vreo 50 de ani,
aceasta prietenie) Radu Varia cum a fost, de fapt, “mai la concret”, cu telegrama. Oricum,
magistral “demers”, buclucaşa telegrama! Un “spirit de glumă”, care i-a pus în forfota pe cei din
Cancelaria prezidenţială şi “aparatul” CC. Dezamparati la culme, panicaţi chiar, apropiaţii
liderului roman au decis atunci să meargă pe principiul prudent şi sănătos “Honni soit qui mal y
pense” şi au luat telegrama cât mai în serios, dând “indicaţii” să se publice la loc de fală în
noianul de telegrame venite de la sute şi sute de nume de prestigiu sau nu prea din lumea
întreagă. Un hohot de ras cosmic într-un ocean de laude pompoase sau plate, aceasta telegramă!
De fapt, un mesaj,o chemare, romanilor: fiţi lucizi, normali, nu vă prindeţi în jocul absurd al
“cultului personalităţii”, cum foarte meşteşugit se formula enormitatea momentului în
propagandă oficială.
Prin Radu Varia, România şi romanii şi-au dobândit ca prieten un geniu artistic, şi nu numai, al
secolului abia încheiat.
Corneliu Vlad / Curentul
Radu Varia: “Salvador Dali, Împăratul Traian şi România”
Figura imensă a lui Salvador Dali (1) e legată de ţara noastră printr-o trainică şi extraordinară
afinitate, pe care vorbitorul de faţă o poate mărturisi în calitate de complice privilegiat de-a
lungul multor ani de zile. «Muy pocas personas saben como soy realmente», spunea Dali. Puţine
persoane ştiu cine sunt cu adevărat. Iar eu s-a întâmplat să mă număr printre acestea.
(…)
În ianuarie, februarie, martie şi aprilie Dali era, an de an, la New York. În mai revenea la Paris. În
1972, de pildă, în chiar dimineaţa în care sosise în capitala Franţei, îi telefonez să-i spun bun
venit şi-mi cere să vin să mă îmbrăţişeze şi să-mi dea textul, pentru ca apoi să ne întâlnim seara
la cină. Nu eram sigur că am auzit bine cuvântul textul, şi oricum nu ştiam despre ce text putea fi
vorba.
Sosesc la Hotelul Meurice. În Salonul apartamentului 108, ocupat cândva de Regele Alfonso
XIII al Spaniei, se aflau Dali, Robert Descharnes, fotograf şi arhivist atitrat, şi încă una sau două
persoane.
La un moment dat Dali dispare şi revine fredonând, ca adesea când cocea câte ceva, şi purtând
un carton sub braţ. « – Descharnes, nu vrei, nu-i aşa, să-i dau lui Varia textul, zice el, punându-l
pe acesta într-o situaţie ambarasantă. Descharnes îi răspunde: « – Mă gândeam numai că dacă
textul e la mine, e ca şi tezaurizat, îl aveţi când vreţi». Dali pune lucrurile la punct cu o replică
fulgerătoare: «- Atunci vom face aşa, zice el: eu îi dau lui Varia textul, pentru că l-am scris pentru
el, iar dumneata îmi dai definitiv foaia de desen pe care mi-ai împrumutat-o ca să scriu acest
text!». Nu cred că simpatia pentru mine a fotografului-arhivist a crescut prea mult în acea clipă,
dar pot spune că acel text e o capodoperă şi se intitulează Oui! à la Roumanie. Da! României.
Pentru Radu Varia. Îi voi da citire în traducerea în limba română .
Fantezia daliniană e la apogeu. Ideile sunt exaltante. Pentru prima dată punctele suverane ale
lumii sunt două, nu doar Gara Perpignan , până atunci centrul unic al universului dalinian, ci şi
Adamclisi. Aluziile metaforice la istoria contemporană sunt percutante atunci când evocă teoria
suveranităţii limitate a cangurilor şi apoi condiţia de sclav al unei Regine barbare, Gală, propria-i
soţie, când e vorba de comunism. Poemul e structurat simfonic şi creşte în dinamica să poetică
prin abilitatea utilizării a ceea ce în muzică se numeşte temă cu variaţiuni. Finalul e apoteotic şi
precizez că ultimul cuvânt a fost sugerat de mine şi adoptat cu entuziasm de Salvador Dali.
Oui! à la Roumanie. Da! României

“Glorioasele testicule ale împăratului nostru Traian sunt poate, şi fără niciun fel de poate, cele
mai glorioase din arta istoriei.
În primul rând. Animat de puterea lor, Traian pleacă din Italica, la zece kilometri de Sevilla şi,
trecând prin Gara Perpignan, străpunge cilindric Dacia, creând astfel România. Vârtej cilindric al
Trofeului de la Adamclisi înrudit cu propria-i Columnă Traiană ridicată la Roma. Columnă ce
reprezintă prima bandă desenată în basorelief, care, în loc să falsifice realitatea cu visele şi
obiceiurile proprii relelor obiceiuri orientale, umple ca un caltaboş, cu carnea crudă a realităţii
istorice, intestinul fin al visului imperial, afirmând în mod definitiv suveranitatea topologică şi
holografică a civilizaţiei noastre asupra civilizaţiei barbare.
În al doilea rând. Deoarece Pujos ne învaţă că noi, bărbaţii, purtăm o încărcătură genetică plină
de îngeri, fiinţe ce nu există potenţial decât sub formă de energie spirituală pură.
Deci, capsulele imperiale, receptacule de viaţă pe care le purta Traian, acumulau într-o sămânţă
unică germenii victoriei sale finale: trofeul angelic ridicat la Adamclisi, care sperăm cu toţii să
fie recunoscut ca autentic.
Să recapitulăm şi să înscriem în mâna deschisă a artei istoriei această linie a gloriei sevillane,
care în mod ierarhic are două puncte suverane.
În primul rând. Gara Perpignan, care în momentul formării Golfului Biscaia a protejat Europa,
obligând deriva continentelor să pivoteze spre Polul Nord în jurul peninsulei iberice şi granitice.
În al doilea rând. Şi imediat după aceasta, Adamclisi, unde fu ridicat trofeul victorios al şcolii
sevillane.
Ceea ce, cu alte cuvinte, înseamnă că Velasquez, cel mai mare suveran al viziunii imperiale, care
a domnit cu privirea-i flegmatică asupra tot ce Traian cucerise cu armatele sale, n-ar fi putut
exista niciodată. Deoarece chiar dacă Traian s-ar fi născut în Australia, să spunem, propriile-i
testicule nu i-ar fi servit la mare lucru, aproape la nimic, sau cel mult ca să-şi poată exercita
suveranitatea limitată, arbitrând timp de câteva clipe un episodic meci de box între paraşutiştii
marsupiali şi inconştienţi care sunt cangurii.
Îndepărtaţi-mă de livida Australie şi lăsaţi-mă să mă întorc la malurile roşii ale primăverii
mlaştinilor de la Guadalquivir, şi lăsaţi-mă să dau frâu liber celei mai legitime dintre reveriile
mele, aceea în care mi-l imaginez pe împăratul nostru Traian călare, ucigând mistreţul cu lancea,
aşa cum sevillanii o fac până în ziua de azi, şi după cum o arată un basorelief pe care-l am în faţa
ochilor.
Acest mistreţ mi-e necesar, absolut necesar, căci aceasta – şi nu un cangur – e nobilul animal care
l-a ucis pe Adonis, rănindu-l la gleznă, şi sângele său, macul pe care-l voi numi floare prin
excelenţă adonisiană – a sângelui regal spaniol – tiveşte cu stacojiul velasquezian fluviile gri-
argintii ale imperiului de sânge: eu, Velasquez, Picasso şi Traian.
Şi toată această perpetuare genetică numai pentru a dovedi că pe aceste drumuri imperiale
presărate de macii lui Adonis se deschide calea regală ce mă conduce prin România spre Gală,
căci voi descinde din Trofeul de la Adamclisi, prin Delta Dunării, la debarcaderele de sânge ale
Mării Negre, în răcoarea căreia Gala mă aşteaptă.
Şi fiindcă structura comunistă poate convieţui cu structura regală a sângelui, cu o plăcere crudă,
unei Gala regină barbară vrui să-i devin sclav.
Şi pentru că sângele Patriei este etern şi nemuritor, pentru că în aceeaşi arteră regală curge
marşul triumfal al lui Traian, şi pentru a fi, ca el, din nou şi întotdeauna primul din specia umană,
mă proclam Salvador Dali, monarhist, catolic, apostolic, roman şi român.”
Semnat: Salvador Dali, New York, ianuarie 1972
(…)
Ştiinţa (Dali, Ionesco şi rinocerul – n.red)
Cel mai mult, lui Dali îi plăcea teoria catastrofelor, a lui René Thom laureate al Medaliei Fields,
Premiul Nobel al matematicienilor. Dar îl pasiona şi Logica dinamică a Contradictoriului tratând
despre devenirea tripolară a materiei-energie, a lui Stéphane Lupasco, Ştefan Lupaşcu. Acestea
însă n-aveau o implicaţie directă asupra artei.
În schimb conceptul de spaţiu-timp nu-l considera străin picturii sale. Ilya Prigogine, laureat al
Premiului Nobel pentru Chimie, l-a întrebat pe Dali dacă pictând Ceasurile moi se gândise la
Einstein. Dali i-a răspuns că «noţiunea de spaţiu-timp era atât de evidentă» în mintea sa, încât a
«reprezentat-o ca pe o brânză degulinantă, un fel de Camembert paranoiac-critic curgând
melancolic şi savuros».
Mult mai la obiect, îmi face impresia, el a spus altădată că un ceas poate să fie şi moale, cu
condiţia să indice ora exactă.
Holografia, descoperire a lui Dennis Gabor, laureat şi el al Premiului Nobel, pentru Fizică, îl
preocupa de asemenea, în măsura în care permitea obţinerea imaginii complete a unui obiect,
ceea ce pentru el, Dali, însemna deschiderea unui orizont nemărginit.
Dar până una alta, se mulţumea cu pictura stereoscopică, aceasta presupunând existenţa a două
tablouri practic identice şi care, privite printr-o prismă aşezată într-un unghi potrivit, oferă iluzia
celei de a treia dimensiuni. Prima prezentare, la care am asistat, a avut loc la Muzeul
Guggenheim din New York şi mărturisesc că n-am înregistrat nici o a treia dimensiune, în timp
ce alţii se extaziau în faţa ultimei invenţii daliniene.

Acelaşi lucru la Paris, unde prezentarea a avut loc la Galeria François Petit, în Saint Germain-
des-Prés, şi unde nu erau invitate decât câteva persoane, printre care Eugen Ionesco, atins de
unda bahică la punctul că nu prea ştia ce spune în micul discurs pe care s-a simţit obligat să-l
pronunţe. În timpul acesta Dali îmi şoptea la ureche:« – Nu-mi place deloc compatriotul
dumitale. A zis de rău de rinocer la care, dimpotrivă, eu ţin foarte mult pentru că are spinarea
acoperită de circuite imprimate».
Împăratul Traian. Din nou şi din nou Împăratul Traian
Împrejurarea cu solzii de peşte a suscitat la timpul ei un interes extraordinar, în măsura în care
era o curiozitate pentru toată lumea, dar mai ales pentru că mai toţi credeau că e vorba de o nouă
operaţiune suprarealistă daliniană, în timp ce el se omora să-i convingă pe fiecare de contrariul.
Epuizându-şi argumentele, i-a servit Amandei Lear următoarea sentinţă, care a pus capăt oricărei
discuţii: « – Chestia cu solzii mi-a confirmat-o Varia, care e cea mai serioasă persoană în materie
ştiinţifică şi istorică».
Nu ştiu ce avea ştiinţific său istoric povestea respectivă, însă Dali văzând efectul imediat al
argumentului a început să-l utilizeze sistematic, exasperând-o în primul rând pe Gala. Când
lucrurile se împotmoleau în diferite discuţii, îmi telefona şi mă întreba ce gândesc de subiectul în
litigiu. Ce afirmă el era de cele mai multe ori absurd, şi asta o ştia perfect de bine. Îi răspundeam
întotdeauna că şi eu gândesc ca el, ceea ce-l încânta. În secunda următoare continuăm spunând: «
– Dar trebuie să ţinem totuşi seama de cutare sau cutare fapt», şi astfel anulam prima afirmaţie.
Foarte rapid el a înţeles mecanica aceasta, aşa încât după ce-i spuneam că şi eu gândesc ca el,
Dali închidea brusc telefonul anunţându-i pe preopinenţi că a fost confirmat de Varia, persoana
cea mai serioasă din lume în materie ştiinţifică şi istorică!
Dacă era să ne luăm după Dali, nu era nimeni ca mine în acele domenii, însă aveam şi eu un
punct vulnerabil, pe care mi-l amintea cu regularitate: nu reuşeam să găsesc o imagine sau o
machetă a Podului lui Traian. Până când, într-o după amiază toridă de vară, am găsit-o în sfârşit.
Mare victorie, mă gândeam eu când i-am telefonat. Îi spun despre ce era vorba, iar el mă
întreabă: – Dar ce s-a întâmplat, ce nu e în ordine? – Totul e în ordine, continuăm eu care, contrar
tonusului meu alert dintotdeauna, se vede că eram topit de căldură şi fără energie. Continuăm să-i
spun că Podul lui Traian avea peste un kilometru lungime şi 11,35 metri lăţime, dacă ţin bine
minte. Dar el tot nu mă asculta. Nu-l interesa ce-i spuneam, după ce mă tachinase ani de-a rândul
cu Podul lui Traian! – Revino-ţi, mi-a zis, vorbim mai târziu, şi a închis telefonul.
Pe mine m-a bufnit râsul şi energiile mi-au revenit. Dincolo de comedia pe care o juca, dincolo
de orice rol pe care-l asuma, Dali avea o dimensiune umană camuflată, dar de o rară nobleţe.
Anii treceau readucând periodic în universul dalinian figura mitică a Împăratului Traian, optimus
princeps, cum îl acreditase Senatul Romei în anul 114. Între timp Dali a aflat că autenticitatea
Monumentului de la Adamclisi nu era discutabilă, şi avea să declare la New York că Împăratul
Traian este, citez: «una dintre cele mai poetice şi suprarealiste fiinţe care au existat vreodată.
Traian, spunea el, vroia ca lucrurile să fie realizate în modul cel mai desăvârşit, aşa cum pictez
eu». Iar atunci când i s-a propus să construiască un pod de vase peste Dunăre, pentru a trece în
Dacia, el s-a opus în modul cel mai categoric: « – Vreau un pod de piatră, ar fi spus Împăratul,
căci ar fi inimaginabil să vezi un consul sau o legiune romană balansându-se pe un pod precar şi
pierzând astfel prestigiul în faţa populaţiei locale! De aceea a şi făcut apel la marele arhitect
Apolodor din Damasc». Am încheiat citatul.

În afara unor desene demne de Rafael şi de Ingres, în care e reprezentat, îl vedem pe Împăratul
Traian călărind ca vântul şi ca gândul spre Dacia Felix, într-o sculptură în bronz realizată de Dali
în 1974, sculptură de o excepţională anvergură reprezentând-o pe “cea mai poetică fiinţă care a
existat vreodată”, şi pe care-mi place să mi-o imaginez înnobilând una din pieţele Bucureştiului.
Subiectul Traian e proclamat de Dali de utilitate cotidiană. În 1978 la New York el declară: « –
Dacă oamenii, în loc să citească în fiecare zi coloanele jurnalelor, în care nu găsesc nici urmă de
informaţie, ar citi în schimb Columna lui Traian de la Roma, atunci ei ar înţelege întreaga
semnificaţie a monumentului de la Adamclisi!».
În februarie 1978 eram invitat să iau cuvântul la Primul Congres Mondial al Civilizaţiei Celtice,
organizat de Universitatea din Toronto. Profesorul Robert O’Driscoll mă ruga insistent să-l
determin pe Dali să vină şi el, ca Oaspete de Onoare, ceea ce era desigur exclus. Dali accepta
însă, la rugămintea mea, să trimită Congresului un mesaj, pe care aveam să-l citesc în seara
inaugurală, creând evenimentul zilei. Conţinutul acestuia era următorul: «Sunt extrem de onorat
de invitaţia dumneavoastră. Însă studiul pasionat şi urgent asupra Împăratului Traian nu-mi lasă
nici o zi de răgaz». Etc., etc.
Dali şi figurile publice ale epocii (Telegrama către Ceauşescu – n.red)
Dacă Împăratul Traian e sanctificat odată cu Dacia glorioasă, devenită România de azi,
contemporanii lui Dali au dreptul la atenţia sa aşezată sistematic sub dublul semn, al actualităţii
şi al deriziunii. Cu o singură excepţie printre contemporani: el însuşi. O şi spune primul, ca
întotdeauna: «Cele mai fericite două lucruri care i se pot întâmpla unui pictor contemporan sunt:
primo, să fie spaniol şi secundo, să se numească Dali».
Nu e de mirare pentru unul care la şase ani vroia să fie bucătăreasă, la şapte Napoleon, pentru că
de atunci înainte ambiţia lui să crească neîncetat. La deschiderea Retrospectivei Dali la
Beaubourg el avea să-i surprindă pe cei prezenţi declarând că vrea să se umilească înaintea unicei
persoane din lume în faţa căreia o poate face: el însuşi. Şi se repezea să sărute picioarele statuii
de ceară care-l reprezenta.
Rămânea o preocupare legată de imortalitate. Citez: « – Dacă, Doamne fereşte, o să mor vreodată
(nu era sigur de asta), mă tem că o să fie din exces de modestie!»
În afară de contemporanul său privilegiat şi unic care este el însuşi, Dali pictează efigia lui Lenin
pe clapele unui pian, o reprezintă pe Shirley Temple ca pe o fiară, de vreme ce e monstrul sacru
al cinematografiei americane, pe Hitler ca efigie minusculă într-o farfurie, pe Mae West sub
formă de apartament suprarealist, pictură şi mobilier adevărat, iar pe Mao Tze Dun ca pe un
hibrid Mao – Marilyn Monroe. Generalissimul Franco, care înţelesese perfect de bine caracterul
provocărilor daliniene, avea un aghiotant care la orele 8 fix ale dimineţii când El Caudillo intra
în cabinetul său de lucru, avea misiunea de a-i raporta ce-a mai zis Dali în ziua precedentă. Asta
îl binedispunea pe toată ziua.

În aprilie 1974 ne aflăm şi unul şi celălalt la New York, când Dali mă roagă să vin de urgenţă să
alcătuim telegrama. Aflasem că tocmai murise Preşedintele Franţei, Georges Pompidou, şi-i spun
asta, dar el îmi răspunde că a şi trimis la Paris telegramă de condoleanţe. Îmi întinde în schimb
ziarul Le Monde, care avea în prima pagină un encadré intitulat Le Sceptre. Sceptrul. Îmi spune
să citesc cu voce tare. România instaura sceptrul prezidenţial, simbol monarhic! Ultima
propoziţie nu m-a lăsat s-o citesc: « – Aia-i pentru public», mi-a spus. Am citit-o, bineînţeles, şi
ea cuprindea cam aceste cuvinte: Numai sceptrul îi mai lipsea dictatorului României! Am pus pe
hârtie ce dorea Dali să spună, am rescris caligrafic şi i-am dat să semneze. Era treaba lui, nu a
mea. Iată conţinutul telegramei: «Am apreciat profund demersul dumneavoastră istoric de
instaurare a sceptrului prezidenţial. Cu respect, Salvador Dali». Dată: 2 aprilie 1974. New York.
Azi se ştiu mai multe despre balamucul, întru totul suprarealist, pe care l-a generat acea
telegramă. Sus de tot, unii spuneau: – Dar dacă prin asta vrea să-şi bată joc de tovarăşul? Alţii
replicau: – Dar dacă e sincer şi află tovarăşul că n-am publicat-o? În fine, a treia zi după scripturi
a fost publicată, provocând râsul multora care mi-au spus-o cu peste douăzeci de ani mai târziu,
fără să-şi închipuie că eram cât de cât la curent cu acele rânduri cu două tăişuri. – Ce spuneaţi în
telegrama trimisă la Paris?, l-am întrebat.« – Ah, e foarte simplu, îmi zice: În momentul în care
România a instaurat sceptrul prezidenţial, calea e deschisă pentru Republica Franceză». Semnat:
Salvador Dali.
(…)
Ultimii ani din viaţa lui Salvador Dali
Marea Expoziţie Retrospectiva Dali fusese iniţiată de mine în 1975 şi trebuia să aibă loc la Grand
Palais. Direcţia Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris era însă speriată la ideea
scandalurilor pe care acesta le-ar fi putut crea. Ceea ce era o prostie, de vreme ce Dali fără ele nu
era Dali. Au respirat uşuraţi când Dali a declarat, în Spania, că e foarte bine că patru terorişti vor
fi executaţi cu la garrote, adică strangulaţi cu funia, dar că asta nu era destul, căci toţi teroriştii ar
trebui executaţi. Rezultatul: expoziţia a fost amânată cu patru ani. Eram primul reprezentant al
lui Dali în această aventură, după cum rezultă din mai multe documente trimise de el vechii şi
noii direcţii a Muzeului Naţional de Artă Modernă, ce fusese instalat între timp la Beaubourg, dar
m-am retras pentru că Gala vroia să guverneze ea expoziţia, punând în prim plan picturile pe care
intenţiona să le vândă pentru a-şi plăti amanţii. Dali era disperat când m-am retras, ştiind că eu
serveam opera lui, dar nu putea face nimic în faţa Reginei barbare al cărei sclav se întâmpla să
fie.
Gala a murit în 1982 la Pubol, Dali în 1989 la Figueras, unde văzuse lumina zilei în 1904. Ar fi
trebuit să fie înmormântat alături de ea. Dar ultima lui dorinţă, aşa cel puţin cum a fost ea
raportată de singurul martor al clipelor sale de pe urmă, Primarul Municipal, ar fi fost să rămână
pe veci în propriul său muzeu. Ceea ce s-a şi întâmplat.
Ultimul său testament a fost considerat de unii drept un adevărat scandal. Lumea rezonabilă a
deplorat, într-adevăr, faptul că Dali nu i-a lăsat nimic omului său bun la toate, Arturo Caminada,
care şi-a dedicat viaţa lui şi Galei cu un devotament demn de alte timpuri. Alţii, care-i detestau
pe îngerii săi păzitori, au râs copios sub mustaţă.

Singur în faţa propriului destin, izolat de prietenii săi dezinteresaţi de către cei trei gardieni al
tragicului său sfârşit, neputincios ca vechiul Euclion din Aulularia lui Plaut şi disperat ca el că-şi
va pierde averea, lui Dali îi rămăseseră doar inteligenţa şi geniul dramatic. El i-ar fi lăsat
fiecăruia dintre cei trei sentimentul că el va fi moştenitorul său, cu condiţia ca ceilalţi doi să nu
ştie nimic. Pentru ca lumea să afle în cele din urmă că toate bunurile şi operele lui Dali rămâneau
statului spaniol, pe scurt Muzeului Prado şi Teatrului Muzeu Dali, cele mai vizitate muzee din
Spania, unde le poate vedea oricine.
Radu Varia
Miercuri 22 iunie 2011
Semnat: Salvador Dali, New York, ianuarie 1972