Sunteți pe pagina 1din 4

O Românie invizibilă

De Vasile Dâncu

Construirea dușmanilor societății este o sarcină politică sută la sută. Unul dintre
părinții sociologiei, Emil Durkheim, observa acum mai bine de un secol că atunci când o
societate suferă, ea resimte nevoia de a găsi pe cineva căruia să-i impute răul, cineva
pe care să se răzbune pentru această decepție. Studiile de antropologie culturală au
analizat sute de momente din toate etapele istoriei în care violența contra dușmanului
fundează unitatea de grup, coeziunea și dă un sens comun vieții și luptei comune. În
ultimi ani trăim în culturi ale alertei și fricii. Campaniile electorale aduc în fața marile
pericole, combatanții căutând cât mai expresiv să primească voturi din specularea
fricilor celor mai diverse: frica de emigranți, frica de vecini, frica de pandemii sau chiar
de invizibilele găuri din ozonul de deasupra noastră. Mass-media vine să dea
sentimentul de actualitate și de proximitate pentru multiple pericole într-o lume pe care
oamenii o percep ca tot mai periculoasă, plina de pericole și capcane.
Politica românească, refăcută și orientată mereu cu fața spre trecut din 1990
până astăzi a construit mereu dușmani care să justifice dominația și perpetuarea la
putere a unor indivizi sau echipe, găști sau familii.
Dușmanul, fictiv sau real, are avantajul prezenței. Națiunile puternice își
inventează dușmani puternici, cu o mare forță de distrugere și cu istețimi nebănuite,
eventual integrați într-un complot extraordinar. Dușmanul este vizibil, devine un actor
important al vieții chiar prin umbrele sale. Există chiar o voluptate în prezentarea
dușmanului în viața cotidiană. Când națiunile prezintă mereu dușmanul duc de fapt un
război în care se remarcă oameni, se nasc eroi, se dau medalii sau decorații. Dușmanul
nu doarme! De câte ori am auzit asta și auzim chiar și acum, când vorbim despre
dușmanul care este stafia comunismului care cică mai umblă prin Europa.
Dar în timp ce inventăm dușmani puternici și perfizi, societatea ascunde lucruri
importante, bagă sub preș multe lucruri, fardează răni pentru ca să nu se vadă
pansamente urâte pe fața patriei. Multe lucruri devin invizibile sau sunt invizibilizate.
Termenul de invizibilitate socială a apărut în științele sociale puțin după anul
1960 și îl datorăm lui Edward Clifford (1) care, studiind dezvoltarea psihologică a
copilului, a constatat că uneori indivizii ocupă un loc în spațiul social, dar prezența lui
este neremarcată, adică individul nu devine actor, nu contează ca participant la viața
socială. Fenomenul a fost tratat ca izolare social, iar mai târziu, în 1982, într-o carte a
lui Yves Barel (2), ca marginalitate socială, în care vorbea despre invizibilitatea socială
a clasei muncitoare. Când au apărut în scenă marile grupuri de imigranți, invizibilitatea
socială a primit sensuri noi: discriminare, exploatare, excludere socială, inegalitate
pentru că sociologii au început să trateze problema ca și non-recunoaștere, ca lipsă de
identitate recunoscută de ceilalți, ca lipsă de status social. Cu timpul și alte teme au
ajuns să fie preferate în studiile de sociologia muncii, a devianței, antropologie sau
sociologie organizațională: invizibilitatea femeilor, a inegalităților de tot felul sau violența
domestică. Uneori simțim mode mediatice, mai degrabă, puse de victimologie
generalizată, dar nu durează mult și nu au efecte pe termen lung. Pe termen lung
vedem că părți importante din societate devin invizibile, grupuri întregi de oameni nu
participă la viața publică. Practic, avem o Românie ascunsă de care ne este rușine,
conștient sau dintr-un mecanism de apărare inconștient, nu o arătăm sau îi contestăm
dreptul la cuvânt. Pentru că marea problemă a celor invizibili este că nu au conștiința
identității sociale sau își construiesc o identitate rănită, o identitate fără față. Cel invizibil
observă că societatea întoarce capul când trece pe lângă el și dezvoltă diferite
mecanisme de compensare, se simte ca ”omul fără însușiri”, ca să folosim sintagma lui
Musil. De fapt, socialul, în general, pierde tot mai mult din vizibilitatea lui publică, pe
măsură ce ”societatea spectacolului” ține loc de dezbatere publică serioasă. Chiar și
campaniile electorale au eliminat temele sociale din dezbatere, totul se joacă pe
scandalul mișcării liderilor, pe cancanizare și pe starizarea nimicului. Politica de
Facebook creează impresia proximității față de liderii politici și altceva nu mai contează,
doar un narcisism al spectatorului care simte că joacă si el un rol alături de cei mari,
trăiesc emoții comune, descărcări de câteva secunde de adrenalină, apoi fiecare revine
la ale lui.
Această Românie invizibilă se dezvoltă tot mai mult pe măsură ce avem un
spectacol tot mai facil, care nu mai solicită analiza pentru a fi înțeles, nici mecanisme
cognitive complicate. Spectacolul se suprapune ca o pânză colorată, ca o carpetă cu
”Răpirea din serai”, peste o Românie fără față, cu oameni condamnați să devină
invizibili, pe care politicienii i-ar dori doar la vot, dar nu și la spectacolele în care fac baia
de mulțime.
Țiganii sunt actorii tăcuți ai unei drame de invizibilitate. Reapar doar când poate
media să exploateze scandalurile legate de opulență sau inedit, dar sutele de cartiere
fără apă, lumină electrică sau fără canalizare nu le vedem decât atunci când le găsesc
televiziunile străine, iar atunci protestăm chiar pe cale diplomatică. Ani de zile profesorul
Cătălin Zamfir (3) și echipa sa de la Institutul de Cercetare a Calității Vieții (ICCV) au
scris cărți, au făcut cercetări pe acesta temă, au propus programe si proiecte, acum
această temă este ascunsă parcă sub covor, mai mult decât altădată.
Sărăcia reprezintă o mare interioară a României pe care au navigat, neștiuți,
doar sociologii. Cu ani în urmă, un volum, ”Sărac lipit, caut altă viață”, coordonat de
Manuela Stănculescu și Ionica Berevoiescu (4), încerca, printr-un titlu nespecific
aridității studiate a unei cărți de sociologie, dar atât de inspirat, să atragă atenția asupra
unei realități șocante, cartografiind sărăcia teritorială și descoperind strategiile de
supraviețuire în zonele sărace sau munca invizibilă a săracilor. Acum, la 25 de ani de la
înființare, Institutul de Cercetare a Calității Vieții a lansat o sinteză a luptei asistenților
sociali, care vorbește despre cei 25 de ani de cercetări și proiecte pentru fondarea unui
sistem modern de asistență socială, sub coordonarea echipei condusă de Elena Zamfir
(5). În peste 500 de pagini găsim o comoară de idei și proiecte, dar și cimitirul
speranțelor pentru specialiștii care au încercat să convingă lumea că banii pentru social
înseamnă o investiție, nu un cost.
Țăranii au dispărut astăzi de pe scena publică, a devenit o înjurătură de trafic
ipostaza de rezident în rural. Localnicii satelor ajung să fie vizitați de reporteri doar în
campanile electorale sau de procurori ca să-i întrebe cu cine au votat sau dacă au votat
la referendumuri. Dar ce mai știm noi despre viața locuitorului din comunitățile rurale,
înafara faptului că au plecat mulți în Italia, Spania sau Irlanda? Dacă nu ar salva
supraviețuitorii avioanelor căzute în munți poate că nici nu am auzi de ei.
Despre muncitorii din întreprinderile capitaliste de azi nu auzim nimic pentru
că niște guverne recente au ucis contractele colective de muncă, iar sindicatele au doar
o prezență de formă, pe la showurile televizate. Milioanele de migranți internaționali nu
ne interesează decât atunci când devin forță de manevră electorală. Diaspora nu este
o forță de asalt electoral, ci este compusă din milioane de români dispersați peste tot în
lume care exersează strategii de supraviețuire care nu interesează pe nimeni. Ne
interesează doar faptul că trimit bani acasă și că salvează o parte importantă din lipsa
de eficiență a societății noastre în ceea ce privește balanța comercială externă sau că
devin o importantă divizie pentru schimbarea politică. Sunt acolo destine și tragedii,
mutații identitare și fenomene de aculturație care nici măcar nu ne interesează, dar în
tot acest timp Profesorul Dumitru Sandu, lucrează cu echipe de tineri cercetători pe
acest subiect (6).
Intelectualii cuminți ai țării, cei care nu fac parte din divizia intelectualilor
publici, valabilă în orice regim, sunt vizibili doar la nivel local, ei nu câștigă niciodată
demnitatea de a se exprima prin mijloace cu difuziune națională. Vin cu religiozitate la
lansările noastre de carte sau la conferințele din țară și pleacă de multe ori dezamăgiți
de idolii forului (7). Sunt mai informați și mai dedicați societății decât multe vedete
intelectuale, dar nu au cum să găsească locuri în care să se exprime și să conteze,
adică au tot o problemă de vizibilitate.
Tinerii nu apar pe scena publică decât rar și în ipostaze organizaționale sau
evenimente convenționale. Este un fel de a încerca să arătăm că încă nu a plecat toată
populația tânără din România.
Cine mai rămâne? Aproape nimeni, aproape nimic. România nu are o față reală,
un portret viu, posibil de identificat în teren. Citesc o carte apărută în 1913, ”O Românie
plină de viață” (8), despre o Românie pe care o descoperea un francez la începutul
secolului XX. România respectivă nu mai este de regăsit în spațiul comunicării publice.
Poate există, dar nu dă dovezi de viață, cum spun cei din antiterorism. O Românie
invizibilă este o patrie ascunsă, nerecunoscută, ca o fiică vitregă a realității. Românii
invizibili au avut până acum un singur purtător de cuvânt: sociologul și, câteodată,
jurnalistul. Dacă sociologii tineri de azi vor uita că sunt purtătorii de cuvânt al acestei
lumii, ea va muri asfixiată, iar dacă politicienii se vor feri de rapoartele și studiile
sociologilor, atunci avem siguranța că vom avea două Românii. Una mică și vulgară,
gureșă și manelizată, locuind în televizor și alta muribundă, tăcută și invizibilă ocupând
indecent și ilegitim, nu-i așa, 99% din teritoriul fostei Românii.

Referințe:

(1) Clifford, Edward, ”Social visibility” in Children development, n°34, 1963,


http://www.jstor.org/pss/1126773
(2) Barel, Yves, La Marginalité sociale, Presses Universitaires de France, Paris, 1982
(3) Zamfir, Elena, & Zamfir, Cătălin, (eds), Țiganii între ignorare și îngrijorare, Ed. Alternative,
București, 1993
(4) Berevoescu, Ionica; Stănculescu, Manuela S. (2004), Sărac lipit, caut altă viaţă, Nemira, Bucuresti
(2004)
(5) Zamfir, Elena; Stănescu, Simona Maria; Apinte, Daniel (eds), Asistența socială din România după
25 de ani: Răspuns la problemele tranziției, Școala Ardeleană, Cluj Napoca , 2015
(6) Sandu, Dumitru, Lumile sociale ale migratiei românești, Polirom, Iași, 2010
(7) Matei, S. A., Idolii forului: O declarație de independență intelectuală [A declaration of intellectual
independence. An introduction to “Idols of the Forum.”] Foreign Policy (Romanian edition), 2010, June, 12
(8) Lobbe, Paul, O Romanie plină de viață, Institutul European, Iași, 2008

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, numărul 16, Mai
2015