Sunteți pe pagina 1din 3

Există o tradiție veche în cultura română, și anume aceea de a lăsa viitorimii amintiri ori informații

despre curgerea timpului și a evenimentelor la care contemporanii asistă, fiind simpli privitori ori
actori ai momentului. Așa se face că marele istoric Nicolae Iorga, scormonitor asiduu prin vechile
biserici muntene și moldovene, a scos la iveală însemnările preoților ortodocşi lăsate pe coperțile
cărților sfinte în care aceștia au relatat felurite întâmplări petrecute în vremuri apuse demult. Cu harul
său, Iorga a știut să scrie mai apoi, utilizând aceste însemnări, pagini nemuritoare din istoria
neamului românesc.

Maniera de a transmite urmașilor povestea vieții lor s-a perpetuat și în secolul XX, într-o formă de
redactare mai savantă și cumva mai modernă, aceea a condicii de însemnări a parohiei, a redactării
unor însemnări autobiografice ori, dat fiind specificul secolului trecut, a scrierii jurnalului de
război. E o modă a începutului de veac de a-ți ține și scrie în jurnal scurgerea zilelor. Desigur,
preotul nu scrie din vanitate, pătruns de sentimentul perpetuării memoriei persoanei sale, așa cum
se întâmplă în majoritatea cazurilor celor care aleg să-și descrie viața ori episoade ale vieții lor care
li se par mai interesante și în care ei au jucat un rol însemnat. Preotul scrie, mai ales în vreme de
război, să fie spre știință, să nu se uite nimic din ceea ce a fost important în anii de urgie și scrie,
având conștiința misiunii de slujitor al lui Dumnezeu, spre a oferi o lecție spre îndreptarea
oamenilor, a se cunoaște războiul și ororile lui, pentru ca acesta din urmă să nu se mai repete.

252 de preoţi militari români pe frontul Primului Război Mondial

Ca și istoricul, preotul este parte activă la conștiința neamului, la luminarea poporului și poate
aceasta este cea mai însemnată sau una dintre cele mai importante contribuții ale preotului, ale
clerului, în general, în plan social.

Memoriile de război publicate de preoții români prezenți pe frontul Marelui Război (1916-1918) sunt
relativ puține. Desigur, și numărul preoților care au slujit efectiv pe front - 252 de oameni - nu a fost
unul foarte mare. De aceea, putem număra pe degetele unei singure mâini lucrările publicate despre
război. Inclusiv relatările ierarhilor care s-au aflat în spatele frontului sunt rarisime - Pimen al
Moldovei, Miron Cristea, viitorul Patriarh, Episcopul ortodox ardelean Roman Ciorogariu sunt
cele mai cunoscute personalități ale Bisericii care au lăsat posterității amintirile lor din vremea
Marelui Război și ale Marii Uniri. Mai generoase, în schimb, sunt antologiile apărute ulterior,
unele în perioada interbelică, altele publicate după anul 1989, care au adunat și concentrat
rapoartele de activitate ale preoților militari aflate în arhive, mărturiile preoților despre viața din
spatele frontului și suferințele la care au fost supuși de către autoritățile străine. În fond, și aceste
rapoarte și mărturii sunt adevărate memorii. La acest capitol putem enumera lucrări precum cele
ale lui Sebastian Stanca, Contribuția preoțimei române din Ardeal la Răsboiul pentru Întregirea -
Neamului 1916-1919, publicată în 1925, sau Preoți în lupta pentru făurirea României Mari, scrisă
de Gh. Nicolescu, Gh. Dobrescu, A. Nicolescu și publicată în anul 2000. La fel de interesant este și
faptul că în ultimele decenii și mai ales acum, în preajma Centenarului Marelui Război, numeroși
cercetători proveniți din afara spațiului teologic s-au aplecat asupra studierii problematicii
religioase în vreme de război, a rolului preoților și în special a analizei activității preoților militari
aflați nemijlocit în prima linie a frontului, alături de soldații și ofițerii Armatei române. Am
remarca aici studiul lui Aurel Pentelescu și Gavriil Preda - Jertfele preoților mobilizați în Războiul
pentru Întregirea neamului 1916-1919 sau teza de doctorat a lui Gh. Negustor, Oamenii și moartea
în timpul Marele Război, care analizează atitudinea omului în fața morții. Inclusiv Enciclopedia
Armatei României (anul 2009) alocă un număr de pagini Serviciului Religios al Armatei, semn al
interesului și aprecierii față de preoții militari.

De ce nu și-au publicat mulţi preoţi însemnările de război?

Motivațiile sunt diferite. Ele țin de smerenie, de statutul și notorietatea lor în societate, de o
anumită cultură și pregătire intelectuală, de puterea financiară de a-și tipări pe propriile speze
însemnările, de o anumită prejudecată a societății vechiului regat, potrivit căreia membrii clerului
trebuie să aibă alte preocupări. De aceea, în general, în Vechiul Regat, ulterior și în România
Mare, clericii cu har în mânuirea condeiului s-au aplecat mai mult asupra scrierii unor
conținuturi teologice decât spre actualitatea politică ori memorialistică.

În schimb, în Ardeal este un alt comportament cultural, mai apropiat de spațiul Europei
Occidentale. Aici, preoții își descriu poveștile lor și mai ales patimile la care au fost supuși în
vreme de război de către autoritățile austro-ungare. Transilvănenii privesc scrierea memoriilor
lor în vreme de război ca fiind un mijloc de misionarism al românismului, o pledoarie pentru
unire, care să demonstreze că suferințele acestui neam au fost reale și că prețul unirii a fost plătit
cu sânge, trudă și chin, dar a meritat jertfa. Este suficient să redăm numai câteva date din
lucrarea lui Sebastian Stanca, amintită mai sus, din care aflăm că în perioada 1914-1918 au-
toritățile austro-ungare au internat în lagăre 262 de preoți, au aruncat în închisoare alți 86 de
preoți, 106 preoți au fost mutați în alte localități, au fost arestate trei preotese, alte 16 au fost
internate. Au murit trei preoți în închisoare, alți șapte în pribegie. Și dacă tot am vorbit de jertfele
preoților din Ardeal, se cuvine să amintim și faptul că din cei 252 de preoți militari care au slujit
Armata română, cinci au murit pe front, șase au fost răniți, iar 19 au fost dați dispăruți. Așadar, a
fi preot sau preot militar, mai ales în vreme de război, nu a fost ușor și nici lipsit de primejdie.

Fini observatori ai sufletului uman şi ai istoriei

Cum își descriu preoții experiențele de război reprezintă, evident, un alt punct de vedere
interesant, asupra căruia vom reveni poate în alte articole, în care vom prezenta câteva dintre
experiențele personale ale preoților în Marele Război. Se cuvine, totuși, să menționăm că, din
punct de vedere stilistic, lucrările scrise de preoți au un stil plăcut, ușor de citit, care curge
armonios și melodios, având multe puncte în comun cu cele ale învățătorilor și ,,trădând”
înclinaţia spre literatură ale autorilor.

Memorialistica zonei preoților și învățătorilor se află într-un contrast total cu scrierile ofițerilor
de carieră care, în general, au un stil de proces-verbal, abundent în termeni militari. În ceea ce
privește conținutul, informațiile cuprinse în memoriile preoților sunt adevărate și bogate izvoare
istorice pentru reconstituirea vieții cotidiene a soldatului român în vremea războiului, iar acest
fapt se datorează accesului și recursului la sufletul omului de rând. Căci trăirile, sentimentele se
împărtășesc mai mult duhovnicului decât ofițerului. Nu lipsesc nici detalii despre lupte, despre
patriotismul soldaților și al ofițerilor. Preotul este, așadar, un fin observator al sufletului uman, al
istoriei, iar cei care și-au scris însemnările din vremea Marelui Război au un merit în plus - au
lăsat o moștenire bogată și plină de învățăminte urmașilor.1

1
Ziarul lumina Prof. Dr. Dorin Stănescu, 12 Noiembrie 2017